RESURSA UMANĂ – ELEMENT FUNDAMENTAL AL

REALIZĂRII UNEI ADMINISTRAȚII PUBICE EFICIENTE

ANDREEA CÎRCIUMARU1

Abstract
The competitive management of human resources is essential to the success
of any organization. The functional responsibility for the results of the
management of human resources is determined by the general manager in the
same manner defined for all other important activities of all organizations. Public
functions are designed to satisfy the general interests and not individual interests
directly. A real necessity is to develop a professional body of civil servants that
through stability and neutrality in political terms, can ensure an efficient and
adaptable functioning of the public administration.

Keywords: human resources, management, public function, civil servant,

public administration

Decenii la rând, activitatea de personal a fost asimilată managementului

resurselor umane, dar de fapt ea este doar o parte a acesteia, managementul
resurselor umane implicând o abordare mai complexă a activităţii. Practic este
vorba despre o trecere progresivă de la activitatea de personal la conducerea
resurselor umane ca urmare a influenţei unor factori de natură economică.
Managementul personalului, sau mai bine spus al resurselor umane
reprezintă ansamblul de activităţi generale şi specifice, privitoare la asigurarea,
menţinerea şi folosirea eficientă a personalului din cadrul agenţilor economici
(societăţi comerciale, regii autonome, bănci societăţi de asigurare etc.). Mana-
gementul competitiv al resurselor umane este esenţial pentru succesul oricărei
organizaţii. Responsabilitatea managementului resurselor umane revine atât
managerului general, cât şi şefului compartimentului de resurse umane, acesta
având responsabilitatea de a se familiariza cu problematica şi procedurile utilizate
în acest domeniu de către firmele performante, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Managementul resurselor umane presupune îmbunătăţirea continuă a
activităţilor tuturor angajaţilor în scopul realizării misiunii şi a obiectivelor organi-
zaţionale. Exercitarea unui asemenea tip de management necesită drept condiţie

1
Lector universitar doctor, Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Ştiinţe
Juridice si Administrative, e-mail: rurela@yahoo.com

81
primordială, ca fiecare manager să constituie un model de atitudine comporta-
mentală. În acest fel, managerul trebuie să preia responsabilitatea procesului, să se
implice în fiecare acţiune, să discute personal cu angajaţii progresele obţinute de
aceştia şi să recompenseze rezultatele bune. Acţiunea managerială ia în considerare
fiecare salariat ca o individualitate distinctă cu caracteristici specifice.
Orice sistem managerial vizează cooperarea permanentă a tuturor angajaţilor
pentru a îmbunătăţi calitatea produselor şi a serviciilor oferite de organizaţie,
calitatea funcţionării acesteia şi a obiectivelor sale, în scopul asigurării viabilităţii
şi profitabilităţii pe termen lung, în acord cu exigenţele societăţii.
În prezent, în companiile româneşti de stat, dar chiar şi la nivelul organis-
melor internaţionale guvernamentale, continuă să se manifeste concepţia
tradiţională de considerare a personalului ca „forţă de muncă”, după cum n-au
dispărut nici noţiunile de muncă fizică, cu caracter productiv, deci utilă şi muncă
de esenţă intelectuală, neproductivă, care nu duce la crearea de bunuri materiale
şi, într-o anumită măsură, inutilă1.
Responsabilitatea managementului resurselor umane revine în cadrul unei
organizaţii atât managerilor superiori, cât şi departamentului de specialitate.
Cooperarea dintre aceştia este hotărâtoarea pentru succesul organizaţional.
Punctul de contact dintre aceste elemente responsabile de activităţile
personale reprezintă limitele care determină cine şi ce face în diferite activităţi ale
managementului resurselor umane. Responsabilităţile complete în acest domeniu
se stabilesc de fiecare întreprindere, în funcţie de misiunea şi specificul activităţii.
Pentru a se obţine rezultate notabile este necesar ca activităţilor privind
managementul resurselor umane să li se acorde o maximă importanţă, iar şeful
acestui departament să fie subordonat managerului general. Responsabilitatea
funcţională pentru rezultatele activităţii de management al resurselor umane se
stabileşte de către managerul general în aceeaşi manieră în care sunt definite şi
celelalte activităţi importante ale organizaţiilor.
„Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de
către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile
administrative autonome“2.
Doctrina românească privind funcţia publică identifică următoarele trăsături
ale acesteia3:
Orice funcţie publică este o totalitate de atribuţii (drepturi şi obligaţii) din
cele ce formează competenţa cu care este dotat un serviciu public (autoritate sau

1
Anton Rotaru, Adriana Prodan – Managementul resurselor umane, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
1998, p.18;
2
Art. 2 din Legea nr. 188/1999 republicată, Monitorul Oficial nr.251/22 martie 2004, modificată
prin Legea nr 251/ 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/ 1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, publicată în M.Of. nr 574/4 iulie 2006
3
Ion Popescu Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999, p. 125.

82
instituţie publică) în vederea înfăptuirii sarcinilor/prerogativelor acestuia de
organizare a executării şi de executare a legii, în regim de putere publică.
Atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice trebuie să aibă un
caracter legal, să fie prevăzute pentru fiecare funcţie publică prin lege sau prin
acte emise în baza şi în executarea legii, să fie aşadar expresia legii.
Competenţa, atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice nu pot fi
stabilite printr-un contract, ci doar prin lege, sau prin acte emise pe baza şi în
executarea legii, dat fiind că prin funcţia publică, folosindu-se prerogative de
putere publică, se realizează interese generale, ce nu pot fi negociate între
subiectele raportului de funcţie publică, raport ce este de drept administrativ.
Atribuţiile corespunzătoare funcţiilor publice se stabilesc în raport de
sarcinile specifice, de specialitate pe care fiecare serviciu public le exercită pentru
satisfacerea unui anumit interes general.
Prin exercitarea funcţiei publice trebuie să se contribuie la realizarea puterii
publice, fie într-o formă directă, în cazul funcţiilor de decizie, care presupun
emiterea actelor juridice de putere, de autoritate, fie într-o formă indirectă, prin
acţiunile de pregătire, executare şi control strâns legate, sau în legătură cu
exerciţiul autorităţii publice.
Funcţiile publice sunt create pentru a da satisfacţie intereselor generale, iar
nu în mod direct intereselor individuale.
Funcţia publică există înainte de a fi numit pe postul respectiv viitorul
funcţionar public, neputându-se pune problema declanşării concursului doar pe
ideea că funcţia publică respectivă urmează a se înfiinţa. Funcţiile publice au
caracter continuu, în sensul că sunt create pentru a da satisfacţie intereselor generale
pe toată perioada existenţei lor (şi activitatea serviciului public este continuă).
Funcţia publică are caracter obligatoriu, aşa cum a arătat şi I. Santai1, în
sensul că drepturile şi obligaţiile ce-i alcătuiesc conţinutul trebuie exercitate,
existând o îndatorire în acest sens şi nu o facultate, o posibilitate, de genul
dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridice şi faţă de care există
latitudinea de a intra sau nu, după propria voinţă, în raporturi juridice conform
interesului propriu.
Prin exerciţiul efectiv al funcţiei se realizează competenţa autorităţii sau
instituţiei publice, conform atribuţiilor de specialitate, legal stabilite.
Fondurile pentru finanţarea funcţiilor publice sunt asigurate de la bugetul de
stat sau de la bugetele locale.
Această construcţie statutară a dezvoltat un sistem de protecţii şi garaţii
specifice funcţionarilor, menţinând specificitatea statutului personalului public
pentru toate situaţiile şi structurile administraţiei din România. Acest lucru se
explică prin motivaţiile (cu caracter ideologic şi politic) existente în perioada în
care aceste legi au intervenit.

1
Ion Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. 1, Ed. Risoprint, Sibiu, 2002, p., 93

83
 Funcţia publică cuprinde o individualizare a remuneraţiilor, chiar dacă
aceasta este limitată pentru anumite posturi.
Schimbările care influenţează sistemele de remunerare constituie elemente
fundamentale ale reformei managementului resurselor umane. Sistemele noi de
remunerare au un grad mai mare de flexibilitate, remunerarea fiind gândită în
funcţie de productivitate, performanţă, nevoi de recrutare şi fidelitate. În ultimele
două decenii ale secolului XX, reforma sistemelor de remunerare în unele ţări s-a
manifestat fie sub forma descentralizării stabilirii remunerării către nivelurile
departamentelor şi agenţiilor (cazul ţărilor nordice, al Marii Britanii, al Noii
Zeelande şi al Australiei), fie sub cea a menţinerii unor sisteme relativ centralizate
de stabilire a remunerării, căutând flexibilitatea prin alte mijloace (variaţii locale
ale remunerării sau schimbări ale sistemelor de clasificare a posturilor).
Reformele au variat de la schimbări radicale, în unele ţări, la adaptări
marginale, în alte ţări.
În anii 1970, în Franţa a avut loc o multiplicare a posturilor funcţionale,
dotate cu indici specifici care corespundeau nu unei gradaţii, ci realităţii
misiunilor exercitate.
Profilul de clasificare a funcţiei publice se schimbă, restructurarea şi
restrângerea activităţilor conducând la reducerea numărului de angajaţi tehnici şi a
personalului administrativ, precum şi la creşterea relativă a angajaţilor calificaţi.
Recompensa financiară pe care angajaţii sectorului public o primesc pentru
munca lor este des întâlnită ca noţiune – compensare. În unele cazuri, ea este sub
forma salariului (direct şi salariul săptămânal, cazul SUA, salariul lunar) sau un
beneficiu cum ar fi o vacanţă, concediu medical, pensionarea şi asigurarea medicală.
În plus, există mecanismul primelor, partea „variabilă“ a remuneraţiilor, care este
conceput după o logică administrativă şi care de nenumărate ori este criticat. Practica
demonstrează că în politica salarială un rol important îl au productivitatea, perfor-
manţa, nivelul pieţei forţei de muncă şi calificările disponibile pentru sectorul public.
Reforma sistemelor de remunerare este întâlnită sub două aspecte: descen-
tralizarea determinării remunerării către nivelul departamental şi al instituţiilor
locale (exemplele Marii Britanii, ţărilor nordice, Australiei) sau menţinerea unor
sisteme relativ centralizate de determinare a remunerării, asigurând flexibilitatea
prin alte mijloace (de exemplu, prin variaţii locale ale remunerării sau schimbări
ale sistemelor de clasificare a funcţiei publice).
Pornind de la conţinutul funcţiei publice, funcţionarul public a fost definit în
literatura juridică de dată recentă1 “ca reprezentând persoana fizică ce face parte
dintr-o autoritate sau instituţie publică aflată în raporturi ierarhice şi care a fost
legal învestită cu exerciţiul unei funcţii publice executive, de regulă pentru o
perioadă de timp nedeterminată, fiind salarizată pentru activitatea depusă2“.

1
Ion Santai, op.cit, p. 98.
2
Antonie Iorgovan, Vasile Gilescu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Partea introductivă.
Funcţia publică din administraţia de stat, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986 p., 224

84
 Sub imperiul dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 republicată şi
modificată, putem spune că funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile
legii, într-o funcţie publică.
Conceptul de funcţie publică este în strânsă corelaţie cu noţiunile de putere
publică, autoritate publică sau organ public, serviciu public şi interes public. Orice
societate organizată în stat se bazează pe prerogativele puterii publice, în vederea
satisfacerii intereselor generale, publice ale societăţii.
În consecinţă, organizarea statală reflectă necesităţile ce trebuie satisfăcute
în cadrul sistemului social, iar valorile pe care le realizează autoritatea statală sunt
valori politice, stabilite potrivit specificului organizării societăţii. Aceste valori
privesc satisfacerea trebuinţelor de interes general, într-un regim de putere
publică, pe baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul
public faţă de cel privat.
Serviciile publice, indiferent de natura sau forma de organizare, realizează
activităţi proprii potrivit competenţei lor stabilită prin lege. Competenţa unui
serviciu public este strâns legată de funcţia îndeplinită în cadrul organizării statale.
Odată cu diversificarea funcţiilor statului modern apare necesitatea înfiinţării
de noi servicii publice. Prin activitatea de legiferare, Parlamentul reglementează în
mod uniform relaţiile sociale dintre membrii societăţii. Serviciul public judiciar
alcătuit din sistemul instanţelor judecătoreşti soluţionează litigiile care apar între
membrii societăţii şi aplică sancţiunile legale celor care încalcă legea.
Pentru satisfacerea intereselor generale de apărare a ordinii publice şi a
securităţii statului, de asigurare a trebuinţelor de instruire, cultură şi sănătate a
populaţiei precum şi pentru asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ale cetăţenilor
au fost create şi organizate serviciile publice administrative care îşi desfăşoară
activitatea într-un regim de putere publică, pentru organizarea executării şi
executarea în concret a legilor.
Fiecare autoritate publică sau serviciu public realizează în domeniul lor de
activitate, atributele de putere ale statului prin personalul repartizat pe diferite
structuri, compartimente funcţionale, pe criterii profesionale, pe linii ierarhice şi
pe funcţii. Prin urmare, corespunzător funcţiilor fundamentale ale statului, funcţia
publică statală se realizează pe categorii de funcţii publice, între care există atât
asemănări, cât şi deosebiri. Toate categoriile de funcţii publice se bazează pe
prerogativele de putere publică şi se deosebesc prin specificul activităţilor pe care
le realizează.
Noţiunea de funcţie publică este utilizată pentru a caracteriza personalul
autorităţilor şi instituţiilor publice, mai ales în raport cu salariaţii din sectorul
privat şi pentru a evidenţia regimul juridic diferit aplicabil funcţiei publice.
Agentul unei persoane, sau salariatul unui organism de drept privat, nu are
calitatea de funcţionar public, chiar dacă serviciul public încredinţat acestor
persoane private este de natură administrativă şi agentul sau salariatul participă
direct la execuţia sa.

85
 Studiul funcţiei publice presupune analizarea noţiunii de funcţionar public,
prin evidenţierea regimului juridic referitor la metodele de recrutare a
personalului, la modul de desfăşurare a activităţii acestuia şi la drepturile şi
obligaţiile specifice. Acest regim juridic care determină existenţa funcţionarilor
publici este specific funcţiei publice statale, fiind derogatoriu de la dreptul care
reglementează relaţiile de muncă din sectorul privat.
Persoanele fizice care ocupă în condiţiile legii funcţiile publice în vederea
realizării atribuţiilor unui serviciu public administrativ al statului, judeţului,
oraşului sau comunei se numesc funcţionari publici administrativi şi primesc
pentru activitatea desfăşurată un salariu lunar, în condiţiile legii, iar persoanele
care ocupă funcţii de demnitate publică au dreptul pentru activitatea desfăşurată,
la o indemnizaţie lunară
Funcţionar public este doar cetăţeanul numit într-o funcţie publică vacantă
din cadrul unui serviciu public, nu şi cel ales.
În definiţie s-a evitat folosirea expresiei “învestire în funcţie” pentru că
aceasta presupune nu numai numirea, ci şi repartizarea, alegerea etc.
Învestirea în funcţie se face prin numire, pentru că aceasta presupune
integrarea funcţionarului public într-o ierarhie ce ţine de natura administraţiei
publice, în regim de putere publică.
Prin numire sau, altfel spus, titularizare de către autoritatea competentă, i se
conferă persoanei calitatea de funcţionar public şi este integrat în ierarhia
administrativă.
Aceasta ierarhie îl obligă pe funcţionarul ierarhic inferior să execute
întocmai dispoziţiile de serviciu ale superiorului, cu excepţia actelor vădit ilegale.
Totodată, după caz, ierarhia presupune şi controlarea strictă de către
superiori a modului de lucru al inferiorilor, inclusiv posibilitatea, în cazurile
prevăzute de lege, de substituire în atribuţiile acestora din urmă.
Fiind integrat într-o ierarhie administrativă, funcţionarului public îi va fi
atrasă şi o răspundere disciplinară deosebită.
Altfel spus, prin actul de numire, care este un act administrativ unilateral, de
autoritate, funcţionarul public face parte din personalul instituţiei publice şi nu din
afara acesteia.
Funcţia se exercită în cadrul instituţiei, dar efectele se pot produce şi în afara ei.
Uneori, în practică, se întâmplă ca efect al delegării, detaşării, etc. ca
persoana să-şi exercite funcţia nu în cadrul instituţiei în care a fost investită, ci în
cadrul altei instituţii, în a cărei structură se încadrează temporar.
A nu aparţine unei instituţii publice, a nu face parte din personalul acesteia,
ar însemna ca manifestările de voinţă ale funcţionarului public să nu producă
consecinţe juridice valabile, putând fi considerate chiar inexistente.
Totodată, prin actul de numire funcţionarul public devine parte într-un
raport de funcţie publică ce presupune fidelitate, aspect care de altfel relevă
regimul de drept public, atras de actul de numire în funcţie.

86
 Aşa cum arăta şi E. Tarangul, funcţionarul public dobândeşte o situaţie
juridică obiectivă, deoarece statul determină pe cale generală şi impersonală toate
drepturile şi obligaţiile funcţionarului. Datorită acestui lucru, doar statul pe cale
unilaterală poate modifica statutul funcţionarului public, pe cale contractuală
neputându-se deroga de la drepturile şi obligaţiile stabilite.
Cât priveşte funcţia publică în care va fi numit cetăţeanul, aceasta trebuie să
fie vacantă, pentru că, în caz contrar, numirea este nelegală şi prin urmare poate fi
anulată.
Numirea funcţionarilor publici are loc în condiţiile legii, ceea ce presupune
că cel numit trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale şi speciale prevăzute
de lege pentru accesul la ocuparea unei funcţii publice.
Viitorul funcţionar public va fi recrutat şi promovat după criterii obiective şi
echitabile, după competenţă şi pregătire practică profesională, condiţie «sine qua
non » pentru încredinţarea funcţiilor superioare.
Numirea în funcţia publică trebuie făcută, de regulă, pe o perioadă
nedeterminată fiindcă acest element asigură funcţionarului public stabilitatea în
funcţie şi eventual inamovibilitatea.
Numai cetăţeanul numit într-o funcţie publică pe o perioadă nedeterminată, o
poate exercita ca pe o profesie, poate face din exerciţiul funcţiei publice o carieră.
Sunt însă şi cazuri în care exercitarea unei funcţii poate avea caracter
temporar, când însuşi organul din care face parte funcţia are caracter temporar.
Problema carierei funcţionarului public este de esenţa funcţiei publice, iar
stabilitatea şi inamovibilitatea creează fundamentul juridic al unui profesionalism
funcţionăresc în condiţii de neutralitate şi obiectivitate deosebite.
Având la bază aceste elemente, în Germania se vorbeşte despre “funcţiona-
riatul profesional” care reprezintă o instituţie ce se bazează pe cunoştinţe,
competenţă şi fidelitate care asigură stabilitatea administraţiei şi constituie un
factor de echilibru faţă de forţele politice care dau configuraţia vieţii statului.
De altfel, în această ţară se arată că misiunea funcţionarilor este de a asigura
securitatea, ordinea şi prosperitatea statului.
Funcţionarii publici au reglementate drepturile şi obligaţiile, răspunderea,
incompatibilităţile şi în general regimul de ocupare şi exercitare a funcţiei, într-un
statut special, expresie a situaţiei juridice a acestora.
Fiind vorba de un regim de drept public, în speţă de drept administrativ, ce
derogă de la dreptul comun, acesta presupune şi drepturi şi obligaţii speciale care
au în vedere că funcţionarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public şi
că trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele
publice, generale, căutând pe toate căile să înlăture aspectele birocratice din
regimul funcţiilor publice, cu care sunt dotate serviciile administraţiei statului şi
ale colectivităţilor locale.
Cât priveşte drepturile, acestea nu reprezintă avantaje create în reprezentarea
funcţionarului public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiţii a
funcţiei în care a fost numit.

87
 Acest statut, care concretizează regimul juridic administrativ la care sunt
supuşi funcţionarii publici, este reglementat conform disp. art. 73 alin. 3, lit. j) din
Constituţie printr-o lege-cadru, Legea nr. 188/1999, republicată şi modificată,
pentru anumite categorii de funcţionari publici putând fi stabilite statute speciale
(oricum, respectivele acte normative trebuie să fie de nivelul legii organice).
Conform Statutului, funcţionarii publici constituiţi în ierarhie administra-
tivă, în raporturi de subordonare, sunt supuşi unei răspunderi disciplinare
deosebite fiind, de regulă, sancţionaţi mai sever decât alte categorii de funcţionari,
şi uneori pentru fapte pentru care alţi funcţionari nu sunt sancţionaţi.
Acest lucru este necesar, pentru că de modul în care funcţionarii publici îşi
fac datoria, depinde satisfacerea intereselor publice, în general, regimul îndepli-
nirii funcţiei publice.
De asemenea, litigiile născute din exercitarea funcţiilor publice ocupate prin
numire sunt judecate de instanţele de contencios administrativ după regulile
dreptului public, a jurisdicţiei de drept administrativ, pe când litigiile privind
personalul recrutat pe bază de contract cad sub incidenţa jurisdicţiei judiciare, a
celei de drept comun.
Totodată, funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la apărare, ca
oricăror persoane supuse unei acţiuni disciplinare.
Pentru exercitarea în bune condiţii a funcţiei publice, funcţionarii publici
beneficiază şi de alte garanţii speciale prevăzute în lege, inclusiv de cele
menţionate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului1.
Funcţionarii publici îşi exercită sarcinile în vederea realizării competenţei, a
atribuţiilor specifice serviciului public respectiv.
Avem astfel în vedere, acele atribuţii de putere publică, prin care fiecare
serviciu public îşi exercită o anumită competenţă specifică, proprie, cu care a fost
investit prin lege sau prin acte juridice date în baza şi în executarea legii.
În definiţie nu s-a mai prevăzut că funcţia publică face parte din cadrul unui
serviciu public, pentru că întotdeauna funcţiile publice nu pot fi găsite decât în
cadrul serviciilor publice, servicii înfiinţate de către stat sau colectivităţile locale,
sau aflate sub autoritatea statului sau a colectivităţilor locale.
Fiind vorba de servicii publice, funcţiile publice sunt alimentate din fonduri
publice şi prin urmare funcţionarii publici sunt salarizaţi din fonduri publice, de la
bugetul de stat sau bugetele locale.
Cu privire la salariul funcţionarului public pentru munca depusă, s-a
considerat că nu constituie un element obligatoriu la care se raportează calitatea
de funcţionar public, şi care să fie cuprins în definiţie, salariul fiind un principiu
general valabil pentru orice persoană care lucrează pentru altul.

1 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, RA “Monitorul Oficial”,

Bucureşti, 1998, p., 439-443.

88
 În literatura juridică1 interbelică s-a apreciat că nici jurământul nu este de
esenţa calităţii de funcţionar public, acest jurământ fiind prevăzut şi pentru alte
categorii de personal.
În prezent, faţă de dispoziţiile art. 54 alin. 2 din Constituţie şi art. 54 alin. 6
din Legea nr. 188/1999 republicată şi modificată, rezultă că jurământul este o
condiţie necesară pentru a fi menţinut într-o funcţie publică .
În Romania, multidimensionalitatea şi caracterul de ansamblu al manage-
mentului public determină inevitabil o specializare a funcţionarilor publici pe
posturi şi funcţii publice specifice, determinând o pregătire generală diversificată
care se dezvoltă prin rotaţia pe posturi şi funcţii a angajaţilor din domeniul public.
Această pregătire profesională a funcţionarilor se referă nu doar la funcţiile publice
de specialitate (care activează în domenii distincte) ci şi la funcţiile publice de
conducere de nivel superior şi la funcţiile publice pentru care este necesară o
pregătire cel puţin medie (pe care trebuie să o aibă orice funcţionar public).2
Formarea profesională a funcţionarilor este însă una foarte complexă,
datorită numeroaselor trepte de învăţământ pe care aceştia trebuie să le parcurgă
pentru dezvoltarea continuă. Printre modalităţile de instruire ale personalului
putem identifica următoarele metode: instruirea la locul de muncă sub controlul
direct al şefului; participarea la cursuri organizate în cadrul instituţiei publice sau
in altele precum şi în centrele de perfecţionare a pregătirii special constituite;
implicarea în programe personale de perfecţionare, care presupun şi verificarea
periodica a cunoştinţelor asimilate şi participarea la stagii de pregătire, respectiv
specializare în ţară şi în străinătate, în instituţii de învăţământ superior, inclusiv
postuniversitar.3
De asemenea, conform tratatelor internaţionale semnate de România, este
prevăzută expres necesitatea creării unei administraţii publice capabile să sprijine
procesul de sincronizare al politicilor administrative româneşti şi europene,
deoarece menţinerea la zi a aquisului comunitar în diferite domenii, precum şi
atragerea şi gestionarea eficientă a fondurilor provenite de la Uniunea Europeană
sau de la alte organisme internaţionale, necesită existenţa unui corp de funcţionari
publici cu specializări în gestionarea afacerilor europene.
O altă necesitate este aceea a dezvoltării corpului de funcţionari publici
profesionişti, care prin stabilitate şi neutralitate din punct de vedere politic, să
poată asigura funcţionarea unei administraţii publice eficiente şi adaptabile.

1 J. Vermeulen, Teoria funcţiunii publice, Bucureşti, 1947, p., 48,-49

2
Marinescu, Paul, Managementul Institutiilor Publice, Ed. Universitatii din Bucuresti, 2003, p. 163.
3
Ibidem.

89
BIBLIOGRAFIE:
1. Anton Rotaru, Adriana Prodan – Managementul resurselor umane, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 1998
2. Ion Popescu Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Editura Evrika, Brăila, 1999
3. Ion Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. 1, Editura Risoprint, Sibiu,
2002
4. Antonie Iorgovan, Vasile Gilescu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Partea
introductivă. Funcţia publică din administraţia de stat, Tipografia Universităţii
din Bucureşti, 1986
5. Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, RA “Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1998
6. J. Vermeulen, Teoria funcţiunii publice, Bucureşti, 1947
7. Marinescu, Paul, Managementul Instituţiilor Publice, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2003

90
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.