Părpăliță Beatrice-Elena

Clasa a XII-a A
Modernism

Eseu despre temă și viziune-Eu nu strivesc corola

de minuni a lumii
De Lucian Blaga

Modernismul este un curent literar care s-a manifestat în perioada interbelică atât în
proză, cât și în poezie, caracterizându-se prin negarea tradiției și prin promovarea ideii de
progres cultural, respectiv prin spiritul inovator.

Un text reprezentativ al liricii blagiene este ”Eu nu strivesc corola de minuni a

lumii”, care incumbă o ”ars poetica”, deschizând ca o cheie de lectură, volumul ”Poemele
luminii” cu care autorul a debutat în anul 1919, lucru ce face ca poezia să se înacadreze în
rândul operelor interbelice.

Tipologic, această poezie este o artă poetică, întrucât, folosindu-se de un limbaj

metaforic, scriitorul își exprimă concepția privitoare la condiția artistului în lume, și anume că
acesta este un creator al frumosului, iar prin actul creator el trebuie să protejeze și să
potențeze misterul și frumusețea universului, asumându-și cunoașterea luciferică. ”Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică modernă,, aspect evidențiat la nivel
formal și la nivelul fondului ideatic și al expresiei poetice, respectând limitele unei încadrări
globale în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu. Astfel, la nivelul formei poeziei constatăm
cum poetul încalcă normele prozodiei clasice, poezia fiind un text astrofic, cu măsura foarte
variată (cuprinsă între două și treisprezece silabe) și în cuprinsul căreia rima a fost înlocuită
de versul alb. De asemenea, la nivel formal observăm utilizată tehnica ingambamentului,
ideea poetică fiind continuată de la un vers la altul fără ca acestea să înceapă obligatoriu cu
majusculă. La nivelul conținutului, noutatea liricii blagiene stă în faptul că poetul abordează
ca temă specifică acestui curent, tema cunoașterii, căreia i se suprapune tema creației, dar și în
faptul că acesta manifestă o viziune inedită și filosofică asupra acestor tematici tratate. Nu
întâmplător Blaga este identificat adesea cu ajutorul sintagmei: ”Poet și filosof”, cazul său
reprezentând cazul unic în literatura noastră în care personalitatea unui mare poet este dublată
de aceea a unui filosof. Discursul său are un caracter profund liric, mărcile subiectivității fiind
recurente în text (”calea mea”, ”eu nu strivesc”, ”ochii mei”, ”eu iubesc”), iar aceste trăiri
profund subiective pe care poetul și le exprimă, generând dimensiunea expresionistă a
poemului. De modernism ține și prezența limbajului metaforic, abundente fiind metaforele
revelatorii (”corola de minuni”, ”lumina mea”, ”lumina altora”), prin care se conturează
caracterul ambiguu al poeziei, mesajul poetic fiind unul dificil de descifrat.

Titlul poeziei este unul analitic, constituit într-un amplu enunț, ”Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, poetul utilizând în cuprinsul său elemente-cheie ce contribuie la
descifrarea mesajului poetic al textului. Acesta ilustrează pronumele personal ”Eu”, element
de recuzită expresionistă reluat de cinci ori în întreaga poezie, care configurează caracterul
profund subiectiv al textului, situarea sinelui în ”centrum mundi”, exacerbarea trăirii, dar și

1
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XII-a A
Modernism
tensiunea lirică. De asemenea, verbul la forma negativă, ”nu strivesc”, poate fi racordat la
viziunea blagiană asupra cunoașterii și la atitudinea creatorului de a proteja (”nu strivesc”,
deci ”protejez”), acesta refuzând cunoașterea paradiziacă (de tip rațional) în favoarea
cunoașterii luciferice (de tip intuitiv), actul creator devenind o formă de integrare în misterele
cosmice, lucru sugerat și prin metafora revelatorie conținută, ”corola de minuni”.

La nivel tematic, după cum am menționat, poemul abordează o temă specifică

modernismului, și anume problema cunoașterii, căreia i se asociază tema creației. Deși
poemul nu conține niciun cuvânt din câmpul lexical al creației, acesta exprimă într-un mod
metaforic concepția pe care autorul o are cu privire la menirea artistului în lume. Pentru Blaga
omul este un creator al frumosului, acesta fiind motivul pentru care arta poetică blagiană nu
mai pune în fața cititorului un artist ”meșteșugar” sau ”artizan”, ci oferă autorului prilejul de
a-și lămuri poziția proprie în raport cu universul. Astfel, întreaga semnificație a poemului este
concentrată în incipitul și în finalul acestuia, structurile ”eu nu strivesc...”, ”căci eu iubesc...”,
ilustrând viziunea poetului asupra cunoașterii cât și asupra actului creator. O structură
elocventă pentru modul în care poetul se raportează la univers este verbul la formă negativă
conjugat la persoana I singular, ”eu nu strivesc”, care conturează ipostaza poetului de
oblăduitor al misterelor lumii, puse în lumină prin intermediul metaforei revelatorii ”corola de
minuni”, dar și faptul că poetul se desprinde de instanțele susținătoare ale cunoașterii
paradiziece, care, de altfel, spulberă enigmele și tainele lumii. La fel de pregnantă este și
structura din finalul poeziei, ”căci eu iubesc”, deoarece surprinde ideea că misterele
existenței trebuie asumate cu afectivitate, așa cum sunt date, și protejate prin dragoste, venind
ca o explicație a afirmației comentate anterior cu privire la ocrotirea tainelor, ”eu nu
strivesc”. În aceeași ordine de idei, această structură poetică conturează faptul că poetul se
identifică cu cunoașterea de tip luciferic, nascută din afect, fiindu-i conturată convingerea că
menirea fundamentală a omului este să iubească frumusețea lumii.

La nivel compozițional, poezia se remarcă prin structura sa modernă, organizându-

se în trei secvențe lirice, ce conțin idei poetice distincte. Prima secvență a poeziei debutează
cu versul-titlu, reluat cu sensul potențării semnificațiilor, fiind subliniată atitudinea
protectoare pe care poetul și-o asumă față de cunoașterea misterelor lumii. Nucleul de
semnificații este reprezentat de metafora revelatorie, ”corola de minuni”, ce conotează
misterele universale, decodate ulterior prin intermediul enumerației, ”în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”. Această enumerație cu alură metaforică conturează elemente ce ascund
vraja universului, poetul explicizând de fapt ”corola de minuni”: ”florile” conturează
frumusețea naturii, viața însăși și germinația lumii, ”ochii” evocă cunoașterea sufletului și
profunzimea interioară a omului, ”buzele”, iubirea și misterul comunicării prin cuvânt, iar
”mormintele”, moartea, misterul morții și chiar sfârșitul drumului în cunoaștere. Verbele la
forma negativă, ”nu strivesc”, ”nu ucid”, definesc cunoașterea luciferică, exprimă refuzul de
a distruge prin rațiune tainele acestui univers (”cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc”) și implicit,
pledarea poetului pentru cunoașterea de tip artistic, poetic. Lexemul cu valoare metaforică,
”taina”, este o cheie pentru pentru întreaga arhitectură de semnificații a operei, sugerând
experiențele unice întâmpinate pe parcursul vieții, situațiile enigmatice și nedescifrabile, iar

2
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XII-a A
Modernism
imaginea vizuală, ”în calea mea”, marchează destinul asumat al creatorului, și conștientizarea
menirii sale.

Secvența mediană a poeziei, care este, de altfel, cea mai amplă dintre toate, își
conturează semnificația în jurul opoziției ce se stabilește între cele două tipuri de cunoaștere,
ilustrate prin intermediul metaforelor ”lumina altora” (cunoașterea paradiziacă) și ”lumina
mea” (cunoașterea luciferică). Cunoașterea bazată pe raționamente logice este văzută de către
creator ca o instanță distrugătoare de mister, care anihilează frumusețea tainică a lumii, lucru
sugerat prin metafora ”sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, dar și profunzimea acestor
mistere universale, sugestivă în acest sens fiind metafora alăturată: ”în adâncimi de întuneric”.
Antiteza este accentuată și la nivel sintactic prin raport de coordonare adversativă (marcat prin
conjuncția ”dar”), prin care se afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoșterii luciferice
(”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), aspect aflat în detrimentul cunoașterii paradiziece
(”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”). Metafora ”corola de minuni”, este
asociată în această secvență cu metafore, termeni negativi și abstracți care sugerează, de
asemenea, misteriozitatea, și conturează o realitate ce nu acceptă să fie numită prin cuvânt:
”vraja nepătrunsului ascuns”. Comparația amplă (”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu
micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții/ așa îmbogățesc și eu întunecata
zare”) ilustrează faptul că autenticul creator nu numai că întreține misterul deja existent, dar îi
și amplifică dimensiunile prin diversificarea aspectelor receptate, cunoașterea pe care acesta o
aduce în lume prin creația sa, fiind asemănată cu lumina selenară/ difuză a lunii, care, în loc
să lămurească misterele nopții, le sporește, relevantă în acest fiind metafora: ”se schimbă-n
ne-nțelesuri și mai mari”. Totodată, poetul configurează prin imaginea vizual-metaforică, ”sub
ochii mei”, că el însuși ia parte la sporirea ”neînțelesului lumii”, creația sa întemeindu-se pe
misteriozitate. Acest aspect este pus în lumină prin epitetul metaforic, ” sfânt mister”, care
sugerează și faptul că între artist și Marele Anonim există o barieră trascendentă pe care nici
nu o poate spulbera, pentru a cunoaște misterul, dar nici nu își dorește acest lucru, în mister
stând adevărata frumusețe a actului creator.

Ultimele două versuri constituie o a treia secvență (căci eu iubesc/ și flori și ochi și
buze și morminte”), având rol conclusiv, deși este exprimată prin raport de cauzalitate
(”căci”). Aceasta reia enumerația din prima secvență lirică, ”flori, în ochi, pe buze ori
morminte” și articulează orientarea dimenisunile semnificațiilor spre receptarea cunoașterii
poetice drept act de înțelegere superioară a lumii, dar și de iubire, ”căci eu iubesc”.
Cunoașterea tainelor existenței, precum: sufletul (”ochi”), moartea (”morminte”), frumusețea
(”flori”) nu se realizează deci cu ajutorul rațiunii și a înțelegerii logice, ci prin iubire, pentru
că iubirea protejează misterul și din iubire se naște cunoașterea artistică. Astfel, ele nu sunt
pătrunse cu mintea și „strivite”, ci intuite, protejate și contemplate.

În concluzie, Blaga, în poemul său, ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,

articulează o viziune inedită asupra actului creator, relația osmotică eu-univers, dimensiunea
filosofică a sensurilor și apelul la metafore insolite.

3
Părpăliță Beatrice-Elena
Clasa a XII-a A
Modernism