Prezentati structurile implicate in pasajul si transportul oxigenului din aerul atmosferic pana la nivelul

celulelor, specificand rolurile fiecarei componente.

Respiraţia reprezintă ansamblul fenomenelor fizice, chimice şi biologice prin care se asigură schimburile
de gaze între organism şi mediu, necesare proceselor de oxidare tisulară.

Respiraţia este asigurată prin activitatea coordonată de deplasare a aerului prin sistemul de conducte
aeriene cu sistemul hemodinamic de mişcare a sângelui spre capilarele pulmonare.

Ramificaţiile celor două sisteme converg, astfel încât la nivelul membranei alveolo-capilare cele două
fluide în mişcare sunt aproape în contact, grosimea stratului separator fiind minimă şi perfect adaptată
funcţiei de schimb.

Respiraţia se realizează în 3 etape: pulmonară, sanguină şi tisulară, cu participarea căilor aeriene şi a

plămânilor, pe de o parte, şi a pompei cardiace, pe de altă parte.

1.     Pulmonară (externă) cu două faze:

a.      mecanică, ventilatorie;

b.    fizico-chimică, schimburi gazoase la nivel pulmonar.

2.     Sanguină:

a.    transportul sanguin al oxigenului de la plămân la ţesuturi;

b.    transportul sanguin al bioxidului de carbon de la ţesuturi la plămân.

3.     Tisulară (internă):

a.      schimburi gazoase la nivel tisular;

b.     respiraţia celulară propriu-zisă.

Respiraţia se realizeză datorită particularităţilor morfologice şi funcţionale ale căilor respiratorii şi

plămânului, pe de o parte, şi a pompei cardiace, pe de altă parte

VENTILAŢIA PULMONARĂ

Ventilaţia pulmonară este un proces fiziologic ce constă în pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni, prin
inspiraţie şi, respectiv, expiraţie, în vederea menţinerii compoziţiei constante a aerului alveolar.

Aerul intră şi iese din plămâni datorită diferenţei de presiune, ce se creează între aerul atmosferic
şi interiorul plămânilor, ca urmare a variaţiei de volum a cutiei toracice.

Factorii care contribuie la ventilaţia pulmonară sunt:

1. mişcările de expansiune (inspiraţie) şi retracţie (expiraţie) ale cutiei toracice;

 2. presiunea negativă interpleurală şi tracţiunea hidraulică;

3. elasticitatea plămânilor, care îi conferă posibilitatea de a urma în mod pasiv pereţii toracelui,

4. elasticitatea toracelui, care îi permite revenirea la forma iniţială, după ce contracţia muşchilor
inspiratori a încetat.

EXPLORAREA VENTILAŢIEI – Volume pulmonare

Explorarea ventilaţiei se face pe baza determinării prin spirometrie a volumelor pulmonare, a debitelor
ventilatorii, iar graficul obţinut se numeşte spirogramă.

Volumele pulmonare

Volumul curent (VC) sau volumul tidal (VT) este cantitatea de aer (500ml) care este inspirată sau
expirată în timpul unui act respirator de repaus.

Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea suplimentară de aer (3000 ml) care poate fi inspirată
forţat după o inspiraţie de repaus.

Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o
expiraţie de repaus.

Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni (1200 ml) după o expiraţie maximă.

EXPLORAREA VENTILAŢIEI – Capacităţi respiratorii

Capacitatea vitală pulmonată (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o
inspiraţie maximă.

Are o valoare de 4600 ml şi rezultă din însumarea VC, VIR, VER.

Capacitatea inspiratorie (CI) cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat .

Are valoarea de 3500 ml, care rezultă din suma VC şi a VIR.

Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de 2300 ml care rămâne în
plămân după o expiraţie normală.

Capacitatea pulmonară totală (CPT), de 5800ml, cuprinde CV + VR, fiind cantitatea de aer care se
găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate.

FAZELE VENTILAŢIEI - Inspiraţia

Ciclul respirator are două faze: inspiraţia şi expiraţia, cu o durată de 5 sec.

Raportul inspiraţie/expiraţie (I/E) = 2/3.

Frecvenţa respiratorie (FR) este de 12–16 resp/min în repaus şi de 40–50 resp/min în efort.

1. Inspiraţia
Constă în deplasarea aerului atmosferic în plămâni şi se realizează printr-un mecanism activ, prin
contracţia muşchilor inspiratori care produc mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice

FAZELE VENTILAŢIEI - Expiraţia

2. Expiraţia.

După inspiraţie, care durează circa 2 secunde, urmează expiraţia, care la adult durează
aproximativ 3 secunde.

Expiraţia de repaus este un act pasiv, care se produce prin relaxarea muşchilor inspiratori, ceea
ce determină revenirea la poziţie iniţială a cutiei toracice.

La revenirea plămânului în poziţia de repaus contribuie şi elasticitatea viscerelor abdominale,

care o dată cu relaxarea diafragmului, vor urca spre torace şi elasticitatea plămânului, a ligamentelor şi
cartilajelor costale, care au fost întinse în inspiraţie.

În expiraţia forţată intervin activ muşchii expiratori accesori (intercostalii interni, muşchii
drepţi abdominali, oblicii abdominali externi şi interni şi pectoralii mici), iar pe de altă parte, coloana
vertebrală execută o mişcare de flexie, proporţională cu profunzimea expiraţiei.

Muşchii intercostali interni sunt coborâtori ai coastelor.

Prin contracţia celorlalţi muşchi expiratori se comprimă viscerele abdominale care deplasează
diafragmul spre cutia toracică şi apropie rebordurile costale, reducând volumul toracelui.

2. SCHIMBUL DE GAZE LA NIVEL ALVEOLO-CAPILAR

Schimbul de gaze se realizează la nivel pulmonar prin membrana alveolo-capilară care se

interpune între aerul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare.

Schimbul de gaze la nivel alveolar reprezintă finalitatea respiraţiei pulmonare.

Factorii care determină difuzia gazelor respiratorii sunt: 1. diferenţa presiunii parţiale a gazelor
respiratorii de o parte şi alta a membranei alveolo-capilare; 2. permeabilitatea membranei; 3. mărimea
suprafeţei alveolare; 4. viteza circulaţiei pulmonare; 5. viteza reacţiilor chimice din sânge.

SCHIMBUL GAZOS PENTRU OXIGEN

La nivel pulmonar, difuziunea O2 în gradient se realizează dinspre aerul alveolar, spre sângele
venos din capilarele pulmonare, respectiv de la valori de 100 mmHg spre valori de 40 mmHg

SCHIMBUL GAZOS PENTRU BIOXID DE CARBON

La nivel pulmonar, difuziunea CO2 în gradient se realizează dinspre sângele venos din capilarele
pulmonare, spre aerul alveolar, respectiv de la valori de 46 mmHg spre valori de 40 mmHg.

TRANSPORTUL SANGUIN AL GAZELOR RESPIRATORII

Pentru asigurarea proceselor de oxido-reducere celulară şi menţinerea echilibrului acido-bazic, circulaţia
sanguină asigură transportul gazelor respiratorii.

Transportul gazelor sanguine se face în sensuri diferite şi anume oxigenul din aer prin alveole şi
sânge spre ţesuturi, iar bioxidul de carbon de la ţesuturi prin sânge spre alveole.

Transportorul ideal ales de către organism este hemoglobina, care la nivel pulmonar fixează rapid
oxigenul, iar la nivel tisular îl eliberează rapid şi uşor.

Acelaşi transportor la nivel tisular captează bioxidul de carbon, iar la nivel pulmonar îl
eliberează .

HEMOGLOBINA

Hemoglobina (Hb) este proteina principală conţinută de hematie, care are rolul de a fixa şi transporta
oxigenul de la plămân la ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi spre plămân, funcţionând ca un
adevărat „plămân molecular”. O hematie conţine 300.000 molecule de hemoglobină.

Hemoglobina poate forma următoarele combinaţii fiziologice: oxihemoglobina (HbO2),

carbohemoglobina (HbCO2) şi hemoglobina redusă (HbR).

Combinaţiile nefiziologice ale hemoglobinei sunt: carboxihemoglobina (HbCO) şi

methemoglobina (MetHb).

RESPIRAŢIA TISULARĂ

Respiraţia tisulară (internă) constă în schimburile gazoase ce au loc la nivel celular în timpul degradărilor
oxidative ale nutrimentelor, cu participarea oxigenului molecular.

Respiraţia tisulară (internă) reprezintă etapa finală a funcţiei respiratorii, etapă ce cuprinde:

1. schimburile gazoase la nivel tisular (procese fizice) ;

2. respiraţia celulară propriu-zisă (procese chimice).

REGLAREA RESPIRAŢIEI

Schimburile gazoase între organism şi aerul atmosferic asigură concentraţia normală a oxigenului şi
bioxidului de carbon din sângele arterial.

Aceasta se datoreşte controlului şi adaptării permanente a ventilaţiei pulmonare la necesităţile

variabile ale respiraţiei prin modificarea frecvenţei respiratorii şi amplitudinii respiratorii, având la bază
participarea a trei compartimente:

1. senzorii care recepţionează şi transmit informaţiile specifice la centrii reglatori;

2. centrii respiratori de integrare şi elaborare a reacţiilor adaptative ventilatorii;

3. efectorii musculari, reprezentaţi de mişcări inspiratorii şi expiratorii.

 Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică, cum este şi activitatea cardiacă.

Deosebirea esenţială constă în aceea că, în timp ce ritmicitatea cardiacă este asigurată de un
mecanism local autoexcitabil, controlat de un mecanism complex neurohormonal de reglare, ritmicitatea
mişcărilor respiratorii este sub dependenţa activităţii permanente a centrilor nervoşi

CENTRII RESPIRATORI

Un centru respirator este compus din câteva grupe de neuroni, localizaţi bilateral, la nivelul bulbului
rahidian şi a punţii lui Varolio.

Centrul respirator cuprinde trei categorii majore de neuroni:

1. un grup respirator dorsal (GRD), localizat în porţiunea dorsală a bulbului, care determină
inspiraţia;

2. un grup respirator ventral (GRV), localizat în porţiunea ventrolaterală a bulbului, care poate
determina atât expiraţia, cât şi inspiraţia, în funcţie de felul neuronilor care au fost excitaţi;

3. un centru pneumotaxic, localizat dorsal în porţiunea superioară a punţii, care controlează atât
frecvenţa, cât şi tipul respiraţiei.

4. un centru apneustic, localizat în treimea inferioară a punţii, care are efecte stimulatoare
asupra bulbului.

Grupul respirator dorsal îndeplineşte rolul fundamental în controlul respiraţiei.