Carte Full FINANTE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
CE SUNT ȘI DE CE SUNT NECESARE FINANȚELE?

FUNCŢIILE ŞI ROLUL LOR
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Subiecte de studiu
• Conţinutul economic şi necesitatea finanţelor
• Funcţiile finanţelor
• Rolul finanţelor
• Asemănări şi deosebiri între finanţe publice şi finanţe private
• Concepţii privitoare la finanţele publice
• Rezumat
• Test de autoevaluare
• Concluzii
• Sarcină de învățare
• Bibliografie obligatorie
• Introducere
Întrebările la care vom răspunde pe parcursul acestei unități de învățare sunt următoarele: Ce
sunt, când au apărut și cum au evoluat finanțele?, De ce sunt necesare finanțele? Care sunt
funcțiile și rolul finanțelor?
Cunoştinţe preliminare: economie de schimb, bani, componentele activității

economice, clasicism economic, intervenționism statal în economie capital, active
financiare; piaţă;
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia
obligatorie; acces la internet
Durata de învăţare: 120 de minute
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice

privind finanțele
Obiectivele operaționale
Dupa parcurgerea conținutului, toți studentii vor putea:
17
• Să definească finanțele;
• Să deosebească între finanțe ca activitate practică și finanțe ca disciplină științifică;
• Să distingă între relații financiare și relații de repartiție, respective relații
bănești;
• Să indice condițiile apariției și evoluției finanțelor;
• Să explice necesitatea finanțelor;
• Să enunțe funcțiile finanțelor;
• Să explice diferența dintre funcțiile și rolul finanțelor;
• Să arate în ce constă rolul finanțelor;
• Să deosebească ramurile finanțelor.
• Conţinutul economic şi necesitatea finanţelor
Concepţiile specialiştilor despre „finanţe” sunt destul de diversificate, între acestea

remarcându-se cele care consideră că finanţele reprezintă 1:
• fonduri băneşti (cantităţi sau sume bine precizate de resurse băneşti strict
individualizate, ca mod de formare, cât şi ca destinaţie) la dispoziţia statului;
• mijloace de intervenţie a statului în economie;
• bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
• totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor
publice;
• metode de gestionare a banului public;

• relaţii sociale de natură economică, care apar în procesul constituirii
fondurilor publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor

generale ale societăţii.
În aceste interpretări, accentul cade pe acea latură a finanţelor pe care autorul o
foloseşte ca idee centrală în analiza sa. Majoritatea acestor abordări nu se exclud, ci se
completează pentru a crea imaginea complexă a fenomenului financiar.
În abordarea noastră vom face distincţia între finanţe privite ca activitate practică şi
finanţe privite ca disciplină ştiinţifică.
Ca activitate practică, finanţele reprezintă acţiuni umane desfăşurate de personal
specializat care se concretizează în operaţii băneşti de transfer de putere de cumpărare fără
contraprestaţie imediată care apar la formarea unor fonduri de resurse băneşti şi la repartizarea
acestora pe destinaţii pentru susţinerea realizării obiectivelor acţiunilor publice sau afacerilor
private, precum şi în desfăşurarea controlului operaţiilor respective.
Ca disciplină ştiinţifică, finanţele se referă la conceptele specifice şi la totalitatea
legităţilor, metodelor, principiilor, mecanismelor implicate în formarea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor de resurse băneşti ale unor entităţi organizatorice
1 I. Văcărel ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, 2007, pag. 27.
18
dintr-un perimetru de mică sau mare întindere, în vederea înfăptuirii unor obiective prestabilite.
Din punct de vedere al practicii sociale, finanţele au apărut în perioada antichităţii,
fiind strâns legate de sarcinile asumate de către stat ca instituţie supremă a guvernării sociale.
Procurarea resurselor necesare îndeplinirii funcţiilor şi serviciilor statului s-a făcut pe calea
constrângerii exercitate asupra membrilor societăţii care realizează venituri. În procesul
procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea sarcinilor sale
se nasc anumite relaţii sociale care au natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din
PIB prin intermediul statului între diferite categorii sociale.
Pe de altă parte, contribuţiile necesare pentru susţinerea nevoilor diverse ale statului au
luat iniţial forme diverse: dări (impozite) băneşti, dări în natură, prestaţii în muncă, în timp însă
statul renunţând la formele material-valorice ale resurselor sale în favoarea celor băneşti, mult
mai adecvate pentru susţinerea gamei largi de activităţi desfăşurate de stat.
Aceste relaţii apărute în procesul de formare şi repartizare a fondurilor de resurse
băneşti necesare statului constituie relaţii financiare care dau expresie finanţelor publice.
Astfel, apariţia finanțelor, ca instituţie şi funcţionalitate, este strâns legată de cea a statului şi
nevoilor sale, precum şi de apariţia şi utilizarea banilor, fiind rezultatul diviziunii sociale a
muncii.
Ca urmare, finanţele au apărut în momentul în care au existat condiţiile specifice de
manifestare:
• statul, cu nevoile sale;
• economia de schimb, apărută în baza diviziunii sociale a muncii;
• utilizarea banilor ca mijlocitor al schimbului.
Apariția practicii financiare în antichitate explică și etimologia cuvântului
„finanţe”, care provine din limba latină. De asemenea, în antichitate cuvântul „finis” era
utilizat cu înţelesul de „termen de plată”. Ulterior, în sec. XIII – XIV se întâlneau expresii
precum: “finatio”, „financias” sau „financia pecuniaria”, cu înţelesul de “plată în bani”. Mai
târziu întâlnim în limba franceză cuvântul „finance” (sumă de bani cuvenită statului),
„finances” (totalitatea veniturilor statului), „hommes de finance” şi “financiers” (persoanele
care încasau impozitele cuvenite statului). Şi în limba germană se întâlnesc cuvinte care au
aceeaşi origine şi înţeles asemănător: “finanz” (plată în bani) sau “finanzer” (cămătar).
Întrucât în prezent cuvântul „finanţe” a căpătat un sens foarte larg, incluzând noţiuni
precum: bugetul statului, creditul, operaţiuni bancare şi de bursă,etc 2, este necesar să se facă o
delimitare a conținutului economic al finanțelor. Astfel, operaţiile financiare (finanţele) trebuie
delimitate de operaţiile de repartiţie şi, respectiv, de operaţiile băneşti, întrucât sferele de
cuprindere ale celor trei categorii de operaţii nu se suprapun în totalitate.
Sfera relaţiilor de repartiţie este mai largă decât sfera relaţiilor financiare, întrucât3:
2 I. Văcărel ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, 2007, pag. 27

3 C.I.Tulai, Finanţele publice şi fiscalitatea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag. 19
19
• prin repartiţie se formează atât venituri financiare (destinate susţinerii acţiunilor

publice şi afacerilor private), cât şi venituri nefinanciare (destinate consumului privat,
personal);
• repartiţia se realizează atât în natură, cât şi în bani, în timp ce finanţele îmbracă
obligatoriu forma bănească.
Sfera finanţelor este mai restrânsă decât sfera relaţiilor băneşti care se manifestă în
procesele de repartiţie şi circulaţie a PIB. Se încadrează în sfera finanţelor doar relaţiile băneşti
care presupun un transfer de putere de cumpărare fără echivalent sau contraprestaţie imediată,
derulate în scopul susţinerii acţiunilor publice sau afacerilor private. Astfel, relaţiile financiare
conduc la modificarea patrimoniului participanţilor în sensul creşterii patrimoniului
beneficiarului şi scăderii patrimoniului plătitorului, în timp ce relaţiile băneşti care presupun
doar schimbarea formei valorii (din forma marfă în forma bani sau invers) nu se includ în sfera
finanţelor.
În funcţie de caracterul transferului de valoare, în cadrul relaţiilor financiare se
particularizează4:
• relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil (relaţii financiare clasice), care îşi găsesc reflectarea în bugetele publice sau în
anumite fonduri speciale constituite în cadrul sau în afara bugetului;
• relaţii care apar în procesul de formare şi repartizare a fondurilor băneşti la
dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării sau a dezvoltării activităţii acestora;
• relaţii care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ, după caz, în schimbul unei
contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu, relaţii ce apar în procesul
de constituire şi repartizare a fondurilor de asigurări;
• relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, în schimbul unei remuneraţii (dobândă).
În literatura de specialitate, noţiunea de finanţe este folosită în dublu sens5:
• în sens larg, ea cuprinde toate categoriile de relaţii exprimate mai sus;
• în sens restrâns, ea cuprinde numai relaţiile financiare având la bază principiile
prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti şi al alocării acestora cu titlu
nerambursabil către beneficiari.
În prezent, din punct de vedere al organizaţiei la nivelul căreia se constituie fondurile
de resurse băneşti, finanţele au două ramuri:
• finanţe publice, care cuprind operaţiile legate de formarea şi repartizarea fondurilor
de resurse băneşti la dispoziţia statului pentru ca acesta să îşi exercite funcţiile. Această ramură
este cea care au apărut finanţele;
• finanţe private, care se referă la formarea şi repartizarea fondurilor de resurse
băneşti la dispoziţia agenţilor economici, în vederea susţinerii afacerilor.
4 I. Văcărel, op.cit., pag. 54-55

5 I. Văcărel (coord.), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 28
20
• Funcţiile finanţelor
Funcţia, sub aspect operaţional, practic, reprezintă un ansamblu de acţiuni, activităţi

sau operaţiuni cu caracter omogen, interdependente şi care contribuie la înfăptuirea unor
finalităţi riguros definite6. Astfel, prin funcţiile finanţelor se înţelege ansamblul de activităţi,
acţiuni şi operaţiuni prin intermediul cărora se realizează constituirea şi utilizarea fondurilor de
resurse băneşti la nivelul diverselor organizaţii în scopul susţinerii şi dezvoltării activităţii
acestora, dar şi cele prin care se realizează controlul asupra modului de constituire şi
repartizare, în vederea asigurării atingerii obiectivelor stabilite anterior. Ca urmare, funcţiile
finanţelor reflectă modalităţile prin care finanţele îşi dezvăluie esenţa în procesul reproducţiei
sociale.
Majoritatea autorilor susţin ca există două funcţii ale finanţelor:
• funcţia de repartiţie;
• funcţia de control.
Repartiţia prin intermediul finanţelor reflectă activitatea concretă de mobilizare la
fondurile băneşti la dispoziţia statului şi la fondurile băneşti la dispoziţia agenţilor economici a
unei părţi din produsul intern brut, îndeosebi din produsul intern net, sau chiar din avuţia
naţională şi în repartizarea acestor fonduri pentru înfăptuirea sarcinilor şi funcţiilor statului şi
acoperirea nevoilor proprii ale agenţilor economico-sociali determinate de asigurarea
reproducţiei economice.
În baza definiţiei funcţiei de repartiţie putem observa constituirea a două mari categorii
de fonduri:
• fonduri centralizate (ale macrosistemului economico-social), la dispoziţia statului, în
vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor acestuia;
• fonduri descentralizate (ale microeconomiei şi microsocialului), la dispoziţia
agenţilor economici, pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării activităţii proprii.
Sursa de constituire a acestor categorii de fonduri este reprezentată în principal de
produsul intern brut (mai ales produsul intern net) şi, în unele cazuri, chiar averea naţională.
Produsul intern brut exprimă valoarea brută a bunurilor economice finale produse în
interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de agenţii economici autohtoni şi
străini. Ca urmare, sunt avute în vedere doar bunurile finale, adică cele ajunse în cadrul acelei
perioade în ultimul stadiu al circuitului economic. Produsul intern net exprimă valoarea netă a
bunurilor economice finale, necuprinzând valoarea amortizării.
În ceea ce priveşte avuţia naţională, aceasta se referă la totalitatea bunurilor de care
dispune o ţară şi care cuprinde de regulă bunuri materiale acumulate în decursul anilor, bunuri
nemateriale, resurse naturale, resurse umane şi mijloace financiare 7.
Procesul de repartiţie a PIB se înfăptuieşte în două etape distincte:
6 P.
Banc, Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba Iulia, 2001, pag. 27
7 M.Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru, Macroeconomie şi politici macroeconomice, Editura All,
Bucureşti, 1998, pag. 45
21
• repartiţia primară;
• repartiţia ulterioară sau redistribuirea.
Repartiţia primară şi cea ulterioară se desfăşoară în mod concomitent, se întrepătrund
şi se înfăptuiesc prin intermediul pârghiilor economico- financiare(impozite, taxe, preţuri).
Repartiţia primară a PIB este procesul de transformare a acestuia în venituri ale
deţinătorilor de capital avansat în sfera producţiei materiale şi a serviciilor cu caracter lucrativ-
economic, precum şi ale participanţilor la activităţile din cadrul acestor ramuri ale economiei 8.
Astfel, repartiția primară a PIB constă în împărţirea acestuia între participanţii direcţi şi
deţinătorii de capital avansat la obţinerea PIB.
Participanţii direcţi sunt consideraţi a fi;
• agenţii economici văzuţi ca entitate autonomă;
• salariaţii agenţilor economici, în calitate de posesori ai factorului de producţie
muncă;
• alte persoane fizice şi juridice participante în mod direct la obţinerea venitului de
către fiecare agent economic;
• statul, în calitate de agent economic (proprietar al agenţilor economici).
În urma distribuţiei primare, fiecare dintre participanţii menţionaţi obţin anumite
categorii de venituri:
• agenţii economici obţin venituri ce îmbracă forma profitului impozabil;
• salariaţii obţin venituri concretizate în salarii, sporuri, premii, indemnizaţii;
• alte persoane fizice sau juridice participante în mod direct la activitatea economică
pot obţine venituri de natura chiriilor, dobânzilor, tarifelor pentru prestări servicii, dividende;
• statul poate obţine, în calitatea să de agent economic, anumite venituri
asemănătoare cu cele încasate de către ceilalţi participanţi la activitatea economică (părţi din
profitul net, dividende, chirii, etc.). Subliniem faptul că statul participă la repartiția primară
doar în calitate de agent economic.
Veniturile care se distribuie în această fază poartă denumirea de venituri primare.
Însumarea veniturilor obţinute de către participantii direcţi la crearea PIB va conduce
la obţinerea indicatorului valoare nou creată, care exprimă cu cât a contribuit utilizarea
factorilor de producţie la sporirea avuţiei naţionale.
Repartiţia ulterioară sau redistribuirea se referă la activitatea de mobilizare la
dispoziţia statului a unei părţi din veniturile primare obţinute în procesul distribuirii primare şi
apoi în dirijarea acestora către sfera neproductivă, populaţie şi agenţi economici.
Procesul repartiţiei ulterioare cuprinde două faze:
• constituirea fondurilor publice;
• repartizarea şi utilizarea resurselor publice astfel încât să se asigure înfăptuirea în
practică a funcţiilor şi sarcinilor statului.
8 I. Talpoş, Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, 1996, pag. 21
22
• Formarea fondurilor publice se bazează pe mobilizarea la dispoziţia statului de la

participanţii direcţi la crearea PIB a unor resurse bănești ce îmbracă diferite forme.
De la agenţii economici statul preia o serie de impozite, taxe şi contribuţii, cum ar fi:
impozit pe profit, taxa pe valoarea adaugată, taxe vamale, impozite şi taxe locale, contribuţia la
asigurările sociale de sănătate.
De la persoanele fizice statul preia o diversitate de impozite, taxe şi contribuţii, în
funcţie de natura şi mărimea veniturilor sau averii acestora. Principalele prelevări de la
populaţie includ: impozitul pe venit, contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate,
contribuţia la asigurările sociale, impozite şi taxe locale, impozite pe chirii.
Statul poate prelua la dispoziţia sa şi resurse băneşti cu caracter facultativ şi temporar.
Este cazul creditului public, operaţiune prin care statul se împrumută de la agenţi economici şi
de la populaţie, atrăgând resursele băneşti temporar disponibile din economie în vederea
acoperirii cheltuielilor de interes public prevăzute în buget şi pentru care nu s-au putut asigură
veniturile necesare într-o altă modalitate.
Totalitatea fondurilor băneşti ale statului cuprinde atât fondurile obţinute în etapa
redistribuirii, cât şi pe acelea obţinute de stat în calitatea să de agent economic în faza
distribuirii primare.
• Veniturile obţinute de stat în procesul distribuirii primare şi cel al redistribuirii sunt
dirijate de către acesta către sfera neproductivă, populaţie şi agenţi economici.
Sfera neproductivă este reprezentată puterea legislativă, cea executivă şi cea
judecătorească, învăţământul public, sistemul de sănătate publică, sistemul public de asistență
socială, etc., pentru întreţinerea şi funcţionarea cărora statul repartizează o pondere însemnată
din resursele financiare publice.
Către populaţie, statul dirijează sume de bani sub forma pensiilor, ajutoarelor sociale,
alocaţiilor pentru copii, burselor, ajutoarelor pentru şomaj şi sub forma altor ajutoare materiale
şi băneşti destinate populaţiei.
Către agenţii economici, resursele financiare publice dirijate de către stat iau în special
forma subvenţiilor sau a comenzilor de stat.
De asemenea, statul se implică şi în mod direct în activitatea economică, în special prin
crearea elementelor de infrastructură necesare desfăşurării în condiţii corespunzătoare a tuturor
activităţilor economice şi sociale.
Veniturile obţinute de către stat, agenţi economici şi populaţie, atât în procesul
distribuirii primare, cât şi în cel al redistribuirii capătă, din punct de vedere al utilizării finale,
două destinaţii:
• pentru consum;
• pentru investiţii.
Proporţia în care veniturile se împart între aceste destinaţii ne dă informaţii referitoare
la preocuparea naţiunii respective pentru dezvoltarea viitoare şi pentru asigurarea unei creşteri
economice susţinute. Astfel, dacă principalele resurse publice vor fi alocate spre un consum
final, economia acelui stat va întâmpina dificultăţi în înregistrarea unei creşteri economice, în
timp ce alocarea unor fonduri importante spre sectoarele care crează sau determină obţinerea
de valoare adăugată constituie baza unei creşteri a bunăstării membrilor acelei societăţi.
23
Ca urmare, alegerea priorităţilor în distribuirea resurselor publice pe acţiuni, obiective

şi beneficiari reprezintă una din cele mai de seamă decizii ale autorităţilor unui stat, decizie de
care depinde, în mare măsură, dezvoltarea sau stagnarea economiei acelei ţări cu consecinţe
directe asupra bunăstării sau sărăciei membrilor acelei societăţi.
Controlul comportă două acţiuni – de constatare şi de comparare, în baza cărora
managementul ia cele mai adecvate decizii pentru desfăşurarea şi dezvoltarea activităţii în
condiţii de raţionalitate şi eficienţă şi cu menţinerea echilibrului.
Funcţia de control constă în utilizarea finanţelor ca mijloc de reflectare şi influenţare a
proceselor economice şi sociale din cadrul societăţii 9.
Prin controlul financiar se urmăresc asigurarea formării resurselor financiare ale
statului şi ale agenţilor economico-sociali, precum şi menţinerea integrităţii fondurilor
constituite şi modul lor de gestionare în condiţii de raţionalitate şi de eficienţă.
Controlul financiar se desfăşoară atât în ceea ce priveşte finanţele private, cât şi
finanţele publice.
În domeniul finanţelor publice controlul este necesar pentru administrarea şi
gestionarea corespunzătoare a fondurilor financiare publice, pentru păstrarea integrităţii
acestora, pentru combaterea neglijenţei şi risipei, a asigurării oportunităţii şi eficienţei lor în
procesul utilizării, pentru combaterea unor fenomene de îmbogăţire fără justă cauză pe seama
fondurilor publice.
În faza de constituire a fondurilor de resurse publice, funcţia de control se exercită mai
ales prin intermediul instituţiilor de specialitate ale statului (Ministerul Finanţelor Publice,
Ministerul Muncii, Casa de Asigurări de Sănătate) şi vizează stabilirea cuantumului corect al
obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, a contribuţiilor de asigurări sociale de stat, încasarea şi
administrarea corespunzătoare a acestora.
În faza de utilizare a resurselor publice, funcţia de control se exercită preventiv, în
principal prin intermediul MFP şi a organelor sale teritoriale, cu prilejul deschiderii creditelor
bugetare şi a angajării de plăţi prin unităţile trezoreriei statului. În această fază se urmăreşte ca
alocările de fonduri bugetare să aibă o bază legală, să fie oportune şi necesare şi să fie asigurate
resursele financiare proprii, dacă legea prevede astfel. Controlul se poate realiza şi ulterior
(aposterori), adică după ce cheltuielile au fost efectuate, prin intermediul Curţii de Conturi şi a
celorlalte organisme menţionate anterior.
Controlul realizat prin intermediul finanţelor poate fi clasificat în funcţie de numeroase
criterii.
În funcţie de momentul executării controlului în raport cu momentul desfăşurării
activităţii controlate există:
• control preventiv, care se efectuează înainte de efectuarea activităţii în vederea
preîntâmpinării apariţiei unor fenomene nedorite;
• control concomitent (operativ), care se realizează în timpul desfăşurării activităţii
supuse controlului şi asigură cunoaşterea operativă a modului în care se îndeplinesc sarcinile şi
se gestionează resursele financiare;
• controlul posterior (post-operativ), care constă în verificarea şi analiza activităţilor şi
operaţiunilor după realizarea lor, iar principalele sale obiective se
9 I. Talpoş, op.cit., pag. 25
24
referă la existenţă şi utilizarea raţională a resurselor financiare, aplicarea legislaţiei cu caracter

financiar, etc.
În raport cu apartenenţa organelor care îl exercită identificăm:
• Control din exterior executat de către organele şi instituţiile statului, control
ce poate avea următoarele forme10:
• control financiar al Parlamentului;
• control financiar al Executivului prin Ministerul Finanţelor Publice;
• control financiar exercităt de către anumite instituţii centrale şi consiliile locale
asupra instituţiilor din subordine;
• controlul exercităt de către bănci la clienţii lor.
• Controlul din interiorul unităţii sau controlul propriu, cu următoarele formele :
• control financiar preventiv;
• control financiar intern al gestiunilor proprii şi cel al organelor de control financiar
intern din unitatea ierarhic superioară.
În funcţie de sfera de cuprindere a activităţii controlate identificăm:
• control general sau de fond, atunci când se supun activităţilor de verificare toate
operaţiunile referitoare la unul sau mai multe domenii de activitate financiare derulate într-un
anumit interval de timp la nivelul unei anumite entităţi organizatorice;
• control prin sondaj, când, din totalul operaţiunilor sau dintr-o anumită perioadă care
fac obiectul controlului, se selectează un eşantion care se supune verificării amănunţite.
Rezultatele obţinute în acest fel se extrapolează asupra tuturor operaţiunilor de acelaşi gen;
• control mixt sau combinat, care îmbină diferite forme de control.
Există şi alte criterii de clasificare a controlului, cum sunt: baza de referinţă,
obiectivele urmărite, scopul urmărit, modul de execuţie 11.
Controlul are o importanţă deosebită pentru o bună funcţionare a activităţii economice,
pentru prevenirea unor situaţii care să conducă la risipa resurselor economice, a celor
financiare în primul rând, pentru instaurarea ordinei şi disciplinei în gestionarea banilor şi a
altor valori.
În manifestarea lor, cele 2 func ţii se influenţează reciproc, iar prin interacţiunea lor,
prin acţiunea lor convergentă şi conjugată se asigură finalizarea menirii finanţelor 12.
• Rolul finanţelor
Rolul finanţelor reflectă rezultatele efective pe care le obţine societatea în ansamblul

său şi fiecare cetăţean în urma exercitării funcţiilor acestora. Ca urmare, rolul finanţelor
exprimă influenţa directă sau indirectă pe care acestea o produc asupra economiei sau
bunăstării membrilor acelei societăţi.
10 I. Tulai, op.cit., pag. 38-39

11 Idem (şi clasificările respective).
12 I. Tulai, op.cit., pag. 25
25
Prin intermediul fondurilor publice de resurse băneşti, statul influenţează direct sau
indirect economia, gradul de instruire a populaţiei, sănătatea publică, cultura, ordinea publică,
alte sfere şi domenii ale vieţii sociale.
Fondurile mobilizate la dispoziţia statului sunt utilizate în mod covârşitor de sfera
neproductivă, statul asigurând fondurile băneşti necesare organizării, desfăşurării şi dezvoltării
activităţilor din domeniul învăţământului, culturii, artei, sportului, ştiinţei. Efortul financiar al
statului pentru asemenea acţiuni cu caracter social-cultural conduc la creşterea nivelului de
cultură şi civilizaţie a întregului popor. Fonduri băneşti importante sunt dirijate pentru
asigurarea întreţinerii şi funcţionării organelor centrale şi locale ale puterii legislative,
executive şi judecătoreşti, asigurându-se în acest fel satisfacerea nevoilor de servicii publice cu
caracter nemarfar al cetăţenilor. Alte fonduri băneşti publice sunt dirijate pentru asigurarea
apărării naţionale, a ordinii interne, a securităţii în acelaşi timp, statul dirijează fonduri băneşti
pentru satisfacerea nevoilor individuale ale fiecărui cetăţean. Aceste fonduri îmbracă forma
pensiilor, ajutoarelor de şomaj, a alocaţiilor de stat pentru copii, a burselor, etc.
Totodată, statul poate aloca fonduri băneşti activităţilor economice sub forma
subvenţiilor, transferurilor, comenzilor de stat sau, uneori, pentru preluarea societăţilor aflate în
dificultate financiară dar care acţionează în domenii strategice pentru economia naţională. Prin
aceste activităţi se poate ajunge la crearea infrastructurii economice care reclamă fonduri mari,
nefiind atractivă pentru sectorul privat.
Totodată, statul îşi poate crea propriile sale întreprinderi în domeniile care îl
interesează sau acolo unde apreciază că nu sunt suficiente bunuri publice.
În ceea ce priveşte mobilizarea şi dirijarea fondurilor băneşti private, acestea au rolul
de a asigură funcţionarea şi dezvoltarea afacerilor private, al căror rezultat constă în creşterea
volumului şi calităţii bunurilor economice destinate pieţei şi, ca urmare, conduc la progresul şi
prosperitatea fiecărui agent economic, dar şi a societăţii, în ansamblul sau.
• Asemănări şi deosebiri între finanţe publice şi finanţe private
Expresia de finanţe publice e asociată cu statul, unităţile sale administrativ- teritoriale

şi instituţiile de drept public, având legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria
acestora.
Finanţele private sunt asociate cu întreprinderile economice, băncile şi societăţile de
asigurări private, având legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sau
acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată.
Între finanţele publice şi finanţele private există unele asemănări, dar şi o serie de
deosebiri.
Sinteza acestor asemănări şi deosebiri este evidenţiată în tabelul nr. 1.
26
Tabel nr. 1
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private
Asemănări Deosebiri
Finanţe publice Finanţe private
• reflectă sub formă Sfera de cuprindere a raporturilor financiare
bănească raporturi administrarea fondurilor băneşti raporturi ce iau naştere la
ce iau naştere între ale statului nivelul unor entităţi
oameni cu privire la nestatale
împărţirea Sursa de formare a fondurilor şi gradul de obligativitate
veniturilor şi averiiprivind constituirea lor
dobândite; Sursa de formare este venitul Sursa de formare este
şi/sau averea tuturor persoanelor contribuţia în bani şi în
• se constituie şi se din care se preia o parte cu titlu natură a iniţiatorilor entităţii
repartizează obligatoriu, gratuit şi definitiv la respective, rezultatele
fonduri de resurse dispoziţia statului. financiare obţinute,
băneşti;
amortizarea, alte surse.
Modul de luare a hotărârilor cu privire la constituirea şi
- fondurile băneşti repartizarea fondurilor băneşti
sunt dirijate către Procesul decizional este Procesul decizional se
reglementat prin lege. realizează de organele de
conducere ale entităţii
organizatorice, cu
respectarea unor norme
legale cu caracter general.
Beneficiarii direcţi ai fondurilor băneşti constituite
Toţi cetăţenii Acţionarii, angajaţii, într-o
mică măsură – societate în
ansamblu.
• Concepţii privitoare la finanţele publice

De-a lungul anilor, concepţiile despre conţinutul economic şi sfera de cuprindere a
finanţelor au evoluat continuu.
În evoluţia concepţiilor despre finanţele publice, se conturează două etape distincte:
• prima corespunde perioadei de închegare a finanţelor ca ştiinţă economică de sine
stătătoare, fiind caracteristică capitalismului premonopolist, iar concepţiile sunt cunoscute sub
denumirea de concepţii clasice;
• cea de a doua corespunde perioadei de după afirmarea doctrinei intervenţioniste
(perioada de după marea criză economică din 1929-1933), concepţiile fiind cunoscute drept
concepţii moderne.
Autorii din domeniul financiar se pot împărţi în două mari categorii, în funcţie de
aderenţa lor la una sau alta dintre concepţiile privitoare la conţinutul economic şi sfera de
cuprindere a finanţelor publice.
Concepţiile clasice, fundamentate într-o perioadă când prevala doctrina liberalismului
economic exprimată prin principiul “laissez faire, laissez passer” se
27
caracterizează prin afirmarea şi susţinerea neintervenţiei statului în economie, intervenţie care

în opinia susţinătorilor acestor teorii perturbă libera iniţiativă, concurenţa şi acţiunea legilor
obiective ale pieţei.
Aceşti economişti susţin idea că activitatea economică trebuie să fie apanajul strict al
întreprinderilor private, iar rolul statului se limitează la menţinerea ordinii interne, apărarea
ţării şi întreţinerea relaţiilor diplomatice. Aceasta etapă, denumită
„etapa statului jandarm”, este caracterizată prin preocuparea specialiştilor din domeniul
finanţelor publice asupra obţinerii resurselor financiare şi a utilizării acestora potrivit
disciplinei financiare.
În această abordare, finanţele publice erau orientate spre problema acoperirii
cheltuielilor publice, iar impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor
financiare trebuiau astfel concepute şi dimensionate încât să aibă un caracter neutru faţă de
viaţa economică. Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile publice era considerată
cheia de boltă a finanţelor publice, iar deficitul bugetar, generator de inflaţie, era considerat un
fenomen nedorit, cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic13.
Concepţiile moderne, apărute în special odată cu marea criză economică din 1929-
1933, au la bază ideea necesităţii intervenţiei statului în viaţa economică.
„Statul jandarm” este înlocuit cu „statul bunăstării”, care trebuia să joace un rol activ
în viaţa economică, să corecteze evoluţia ciclică a economiei, prin intervenţii pentru
preîntâmpinarea crizelor sau pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora.. Într-o astfel de
abordare, înfiinţarea întreprinderilor publice sau mixte este încurajată, la fel ca şi acordarea de
subvenţii şi alte facilităţi întreprinderilor private, precum şi luarea unor măsuri care să limiteze
şomajul sau să contribuie la redresarea
activităţii economice.
Ca urmare, pentru statul modern finanţele publice nu sunt un simplu mijloc de
asigurare a acoperirii cheltuielilor sale administrative, ci, în primul rând, un mijloc de
intervenţie în economie14. Ca urmare, preocuparea principală a specialiştilor devine studierea
cheltuielilor publice sau a impozitelor din perspectiva capacităţii acestora de a interveni în
viaţa economică, de a influenţa procesele economice şi relaţiile sociale. Astfel, obiectul
cercetării se deplasează de la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice spre
analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor.
În prezent, unii dintre economişti evidenţiază ca efortul guvernului de a ajuta la mai
buna funcţionare a economiei face mai mult rău decât bine. Aceşti autori, al căror exponent
este Milton Friedman, consideră ca guvernul nu ar trebui să intervină în desfăşurarea vieţii
economice sub nici un fel, cu excepţia reglării ofertei de bani din economie.
• Rezumat

14 Idem
28
Finanțele au apărut ca necesitate a funcționării statului. În prezent, finanțele sunt atât o

activitate practică, cât și o disciplină științifică. Ca activitate practică, finanţele reprezintă
acţiuni umane desfăşurate de personal specializat care se concretizează în operaţii băneşti de
transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie imediată care apar la formarea unor
fonduri de resurse băneşti şi la repartizarea acestora pe destinaţii pentru susţinerea realizării
obiectivelor acţiunilor publice sau afacerilor private, precum şi în desfăşurarea controlului
operaţiilor respective. Ca disciplină ştiinţifică, finanţele se referă la conceptele specifice şi la
totalitatea legităţilor, metodelor, principiilor, mecanismelor implicate în formarea, repartizarea
şi utilizarea fondurilor de resurse băneşti ale unor entităţi organizatorice dintr-un perimetru de
mică sau mare întindere, în vederea înfăptuirii unor obiective prestabilite. În plus, finanțele au
două ramuri: finanțe publice, ce au legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria
statului, unităţilor sale administrativ- teritoriale şi instituţiilor de drept public, respectiv finanţe
private, ce au legătură cu resursele şi cheltuielile, împrumuturile primite sau acordate, creanţele
de încasat şi obligaţiile de plată ale întreprinderile economice, băncilor şi societăţilor de
asigurări private.
Ansamblul de activităţi, acţiuni şi operaţiuni prin intermediul cărora se realizează
constituirea şi utilizarea fondurilor de resurse băneşti la nivelul diverselor organizaţii în scopul
susţinerii şi dezvoltării activităţii acestora, dar şi cele prin care se realizează controlul asupra
modului de constituire şi repartizare, în vederea asigurării atingerii obiectivelor stabilite
anterior concretizează funcțiile finanțelor, respectiv funcția de repartiție și funcția de control.
Ca urmare a exercitării funcţiilor finanţelor, societatea în ansamblul său şi fiecare cetăţean în
parte obține o serie de rezultate efective (furnizarea de educație, sănătate publică, servicii de
apărare, etc.), acestea repreyentând efectul finanțelor.
Cuvinte cheie: finanțe, finanțe publice, finanțe private, funcție, repartiție,

control, rol
• Care din următoarele afirmaţii cu privire la relaţiile financiare nu este falsă:

• se realizează atât în natură, cât şi în bani;
• reprezintă un transfer valoric de resurse sau de putere de cumpărare;
• se suprapun perfect relaţiilor băneşti;
• au ca scop satisfacerea nevoilor individuale;
• reprezintă doar un transfer de valoare de la persoanele fizice şi juridice către stat.
• Finanţele au apărut în momentul în care au existat următoarele condiţii:
• apariţia statului, cu nevoile sale;
• apariţia comunei primitive;
• apariţia economiei de schimb, în baza diviziunii sociale a muncii;
• utilizarea banilor ca mijlocitor al schimbului.
Răspunsul corect este:
29
• a+b+c+d;
• a+b+c;
• a+c+d;
• b+c+d.
• Sursa principală a formării fondurilor de resurse băneşti este:
• avuţia naţională;
• produsul intern brut;
• transferurile din străinătate;
• împrumuturile interne şi externe;
• donaţiile din străinătate.
• Repartiţia primară:
• conduce la formarea fondurilor de resurse centralizate la dispoziţia staului;
• presupune repartizarea de către stat a resurselor aflate la dispoziţia sa pentru
întreţinerea instituţiilor publice;
• constă în împărţirea PIB între participanţii direcţi şi deţinătorii de capital
avansat la obţinerea PIB;
• presupune preluarea de către stat a unei părţi din veniturile primare la dispoziţia sa.
• Nu se preiau impozite, taxe sau contribuţii de la:
• societăţile cu capital de sta;
• societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
• instituţiile publice;
• nici unul din răspunsurile de mai sus nu este corect.
• Controlul prin sondaj reprezintă:
• controlul exercitat atunci când se supun activităţilor de verificare toate operaţiunile
referitoare la unul sau mai multe domenii de activitate financiare derulate într-un anumit
interval de timp la nivelul unei anumite entităţi organizatorice;
• controlul exercitat înainte de efectuarea activităţii în vederea preîntâmpinării
apariţiei unor fenomene nedorite;
• controlul exercitat când, din totalul operaţiunilor sau dintr-o anumită
perioadă care fac obiectul controlului, se selectează un eşantion care se supune verificării
amănunţite;
• controlul ce vizează finanţele publice.
• Rolul finanţelor reprezintă:
• ansamblul de activităţi, acţiuni şi operaţiuni prin intermediul cărora se realizează
constituirea şi utilizarea fondurilor de resurse băneşti la nivelul statului şi agenţilor economici
în scopul susţinerii şi dezvoltării activităţii acestora;
• administrarea şi gestionarea corespunzătoare a fondurilor financiare publice, pentru
păstrarea integrităţii acestora;
• rezultatele efective pe care le obţine societatea în ansamblul său şi fiecare cetăţean
în urma exercitării funcţiilor finanţelor.
• Concepţia intervenţionistă este specifică:
30
• statului jandarm;
• statului bunăstării;
• statului feudal;
• statului sclavagist.
• Ramurile finanțelor sunt următoarele:
• finanțele publice și creditul;
• finanțele publice și finanțele private;
• repartiția și controlul;
• finanțele publice, finanțele private și creditul.
• Concluzii
Această unitate de învățare a prezentat necesitatea apariției finanțelor pentru

funcționarea statului și a afacerilor și a analizat diferențierea dintre finanțe și alte categorii de
relații bănești. Rolul finanțelor în societate este realizat prin înfăptuirea funcției de repartiție,
care asigură formarea și repartizarea fondurilor de resurse bănești, dar și a funcției de control,
prin care se verifică dacă administrarea şi gestionarea fondurilor financiare se face în mod
corespunzător, astfel încât să se păstreze integritatea acestora, să se combată neglijenţa şi
risipa, să se asigure oportunitatea şi eficienţa utilizării acestor fonduri.
Particularitățile manifestării celor două ramuri ale finanțelor pot fi explicate prin
asemănările și deosebirile dintre acestea, iar în cazul finanțelor publice modul de punere în
aplicare se particularizează și în funcție de concepțiile despre rolul statului în societate și, în
special, în economie.
Pentru asigurarea funcțiilor și sarcinilor sale, statul își construiește un mecanism care
să conducă la funcționarea neîntreruptă și în condiții de eficiență a economiei, o componentă
esențială a acestui mecanism fiind cel financiar, care asigură în mod practic formarea și
utilizarea fondurilor bănești. Elementele acestui mecanism, care sunt folosite în mod specific
de fiecare stat, vor fi studiate în continuare.
• Sarcină de învăţare
Să se comenteze următorul text:

“Dacă înțelegem un adevăr elementar, acela că statul - ca și alte resurse valoroase - este o
resursă limitată, ajungem la concluzia capitală că trebuie sa utilizăm această
resursă optim, adică să o folosim pentru rezolvarea problemelor esențiale în care statul nu
poate fi substituit: crearea și consolidarea unui cadru legislativ adecvat, preocuparea pentru
stabilitatea și convertibilitatea monedei naționale, pentru furnizarea unor bunuri pe care piata
fie nu le poate oferi (apărarea națională, armonia și echitatea socială), fie le oferă în cantitate
insuficientă. Aici se manifestă competențele firești ale statului.” (Leszek Balcerowicz,
Libertate și dezvoltare, Editura Compania, București, 2001, p. 142)
31
• Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba Iulia,
2001
• Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2016, 2018
• Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru seminar,
Editura Universitară, București, 2008
• Văcărel I., ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007
32
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II
SISTEMUL FINANCIAR. MECANISMUL FINANCIAR
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Sistemul financiar şi componentele sale
• Conţinutul şi funcţionalitatea mecanismului financiar
• Componente ale mecanismului financiar
• Sistemul fondurilor de resurse financiare
• Fluxurile financiare
• Pârghiile economico-financiare
• Caracterizarea principalelor categorii de pârghii economico-financiare
• Pârghii specifice domeniului bugetar
• Alte categorii de pârghii
• Cadrul normativ privind activitatea financiară
• Conţinutul şi necesitatea aparatului financiar
• Instituţii şi organisme specializate ale aparatului financiar
• Rezumat
• Concluzii
• Introducere
Organizațiile statale și cele private necesită constituirea fondurilor bănești în vederea

realizării sarcinilor și funcțiilor lor. Unitatea de învățare se referă la tipurile de fonduri bănești
ce pot fi constituite de aceste organizații și corelarea acestor fonduri cu sarcinile care trebuie
realizate, la modul specific de formare și alocare a acestor fonduri. De asemenea, unitatea de
învățare definește conceptele și analizează modul de funcționare a mecanismului de formare și
repartizare a fondurilor bănești. Unitatea de învăţare prezintă care sunt principalele legi ce
reglementează activitatea financiară, ce este aparatul financiar, care sunt componentele acestuia
în România.
Principalele întrebări la care vom răspunde pe parcursul acestei unități de învățare sunt: Ce
este și care sunt componentele sistemului financiar? Ce este și care sunt componentele
mecanismului financiar? Prin ce se particularizează pârghiile economic-financiare?
33
Cunoştinţe preliminare: fonduri de resurse bănești, nevoi umane
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia

obligatorie; acces la internet
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind sistemul și

mecanismul financiar
După parcurgerea conținutului, toți studentii vor putea:
• Să definească sistemul financiar, mecanismul financiar, fluxurile financiare, pârghiile
economic-financiare;
• Să deosebească între sistemul financiar și mecanismul financiar;
• Să distingă și să exemplifice componentele sistemului financiar;
• Să enumere componentele mecanismului financiar;
• Să clasifice fondurile de resurse bănești în funcție de diferite criterii;
• Să clasifice fluxurile financiare;
• să exemplifice diferite categorii de fluxuri financiare;
• Să enumere pârghiile specific domeniului bugetar;
• Să explice modul de activizare a pârghiilor specific domeniului bugetar;
• Să enumere celelalte categorii de pârghii economico-financiare;
• Să enumere principalele legi ce coordonează activitatea financiară;
• Să enumere principalele aspect reglementate de cadrul normative privind
activitatea financiară;
• Să diferențieze între aparatul financiar în sens larg și în sens restrâns;
• Să exemplifice diverse instituții care fac parte din aparatul financiar în sens
larg și în sens restrâns.
• Sistemul financiar şi componentele sale
Finanţele intervin în satisfacerea nevoilor publice şi în susţinerea afacerilor, iar aceste

nevoi au o mare diversitate şi se caracterizează printr-o amploare deosebită. Ca urmare, este
necesar să se constituie şi să se repartizeze mai multe fonduri de resurse financiare. Deşi aceste
fonduri sunt diferite, au surse şi destinaţii specifice şi un circuit distinct, între ele există intense
mişcări de resurse băneşti, generând operaţii
34
financiare care se afl ă într-o strânsă interdependenţă 1. Aceste aspecte generează necesitatea
privirii relaţiilor financiare sub forma unui sistem – sistemul financiar.
Sistemul financiar este definit drept ansamblul elementelor (subsistemelor sau
verigilor) care asigură formarea şi repartizarea fondurilor de natură financiară şi al
interacţiunilor (raporturilor, legăturilor) dintre aceste elemente2.
Sistemul financiar presupune analiza raporturilor financiare având la bază criteriul
felului fondurilor şi destinaţiei acestora.
Astfel, sistemul financiar este alcătuit din două mari componente:
• sistemul fondurilor centralizate de resurse băneşti, care se constituie la dispoziţia
statului sau a instituţiilor sale şi care au în vedere satisfacerea nevoilor generale. În această
categorie se includ fondul bugetar public, fondurile de asigurări şi protecţie socială
administrate de stat, fondul de creditare al economiei naţionale aflat la BNR, fondul pentru
ajutorul de şomaj, fondul de risc şi accidente, etc.;
• sistemul fondurilor necentralizate de resurse băneşti, care se constituie la nivelul
întreprinderilor şi care au în vedere asigurarea derulării afacerilor. Fondurile de resurse băneşti
necentralizate pot fi capitalurile proprii ale agenţilor economici, fondurile de asigurări sociale
cu caracter autonom, fondurile reprezentate de economiile băneşti ale populaţiei, fondurile
societăţilor private de asigurări şi reasigurări, fondurile asociaţiilor şi organizaţiilor cu caracter
cooperatist, fondurile organizaţiilor cu caracter nelucrativ.
Se observă că cele două categorii de fonduri sunt alcătuite, la rândul lor, din alte
fonduri care se aseamănă în ceea ce priveşte modul de formare şi de administrare, precum şi în
ceea ce priveşte destinaţia şi modul de utilizare a lor. În general pentru fiecare nevoie sau fel de
trebuinţă se constituie câte o grupă distinctă de fonduri băneşti, însă pentru susţinerea efortului
financiar generat de anumite grupe de nevoi sunt atrase mai multe categorii de fonduri.
Felul fondurilor derivă din structura nevoilor ce urmează a fi acoperite.
Nevoile pot fi structurate în trei mari grupe3:
• nevoi individuale, care sunt satisfăcute de regulă prin intermediul bunurilor private
sau marfare dobândite de obicei prin intermediul pieţei. Acoperirea acestor nevoi se face în
mod preponderent din fondurile cu caracter necentralizat aflate la dispoziţia populaţiei sau a
agenţilor economici;
• nevoi sociale, a căror satisfacere se asigură prin intermediul unor bunuri cu caracter
nemarfar, a căror procurare nu se face prin intermediul pieţei, ci ele sunt asigurate de către stat.
În categoria nevoilor sociale, a căror satisfacere se asigură de către stat, se
includ:
• consumul comun al membrilor societăţii, care include consumul de bunuri
colective, indivizibile, de către toti beneficiarii acestui tip de consum;
• consumul social al populaţiei, care are în vedere domeniul social-cultural;
• cheltuielile cu acţiuni de asigurări sociale, de securitate şi protecţie socială.
1 M.A. Georgescu, Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2009,
pag. 34
2 C. Tulai, op.cit., pag. 54
3 Ibidem, pag. 55-57
35
Pentru acoperirea nevoilor sociale, statul constituie o serie de fonduri cu caracter

centralizat, şi anume: fondurile bugetului public şi fondurile de asigurare şi protecţie socială.
• nevoi proprii ale agenţilor economici, care se referă la acele categorii de trebuinţe
care este necesar a fi satisfăcute pentru a asigura manifestarea pe piaţă a agenţilor economici.
În categoria nevoilor proprii ale agenţilor economici se include atât consumul intermediar, cât
şi consumul final al unor bunuri şi servicii.
În ceea ce priveşte nevoile proprii ale agenţilor economici, acestea sunt acoperite în
mod preponderent din fondurile cu caracter necentralizat aflate la dispoziţia lor sau a altor
agenţi economici, iar în unele cazuri şi prin fondurile centralizate (subvenţii).
Între cele două categorii de fonduri, centralizate şi necentralizate, precum şi între
diferitele fonduri din cadrul aceleiaşi categorii, au loc o serie de transferuri de resurse băneşti,
fluxuri în dublu sens, care pot avea caracter obligatoriu sau facultativ, titlu definitiv sau
rambursabil.
Raporturile financiare generate de formarea şi repartizarea fondurilor de resurse
băneşti, au două trăsături comune4:
• se individualizează, alcătuind categorii distincte de raporturi, în funcţie de o
multitudine de elemente cum ar fi: categoriile de participanţi la procesul de repartiţie a
resurselor băneşti în cadrul cărora iau naştere raporturile respective, procedeele şi
instrumentele utilizate pentru repartizarea fondurilor, nivelul la care se constituie fondurile şi
destinaţia acestora;
• se intercondiţionează reciproc, formând un sistem unitar, coerent, închegat,
caracterizat prin unitate şi diversitate.
• Conţinutul şi funcţionalitatea mecanismului financiar
În timp ce conceptul de sistem financiar exprim ă mai mult o abordare teoretică ce

afirmă existenţa unor fonduri de resurse băneşti distincte şi interdependente, mecanismul
financiar are un caracter preponderent pragmatic, el reflectând cadrul organizatoric de
manifestare a relaţiilor financiare sub forma lor concretă de fluxuri financiare 5.
Conceperea mecanismului financiar presupune stabilirea, prin intermediul unor
reglementări juridice adecvate, a modului de organizare şi conducere a fluxurilor financiare
prin care se formează şi repartizează fondurile de natură financiară. Elaborarea sistemului de
fonduri financiare presupune stabilirea condiţiilor de formare şi repartizare a acestora, a
legăturilor de corespondenţă dintre ele, a metodelor de procurare şi alocare a resurselor, a
principiilor în baza cărora să se realizeze procurarea şi alocarea fondurilor. Ca urmare,
mecanismul financiar reprezintă un ansamblu de structuri şi forme de existenţă, de principii,
metode şi pârghii de mişcare şi conducere specifice domeniului financiar6.
4 P. Banc, op. cit., pag. 55

5 M.A. Georgescu, op.cit., pag. 43
36
Din definiţie se desprind elementele componente ale mecanismului financiar 7:

• ansamblul de structuri care dau conţinut raporturilor de natură financiară şi care se
concretizează în fondurile de resurse băneşti constituite în cadrul economiei naţionale;
• formele organizatorice ale mecanismului financiar, reprezentate de fluxurile
financiare ce se stabilesc între diferitele categorii de fonduri;
• metodele specifice mecanismului financiar, al căror conţinut este dat de metodele
de procurare şi alocare a resurselor;
• principiile şi regulile care guvernează mecanismul financiar, care stabilesc cadrul
general în ceea ce priveşte dimensionarea şi administrarea fondurilor de resurse băneşti;
• pârghiile specifice domeniului financiar, respectiv metodele indirecte prin care se
pot induce economiei naţionale impulsuri de stimulare sau de inhibare a unor activităţi
economice;
• reglementările juridice adecvate, care condiţionează funcţionarea mecanismului
financiar.
• Componente ale mecanismului financiar
• Sistemul fondurilor de resurse financiare
Fiecare fond are o anumită raţiune de a fiinţa, propriile reguli, metode şi instrumente
de constituire şi repartizare, surse specifice de alimentare, destinaţii distincte ale resurselor
mobilizate, se gestionează în mod distinct şi într-o manieră specifică, corelaţii cu celelalte
fonduri.
La baza individualizării fondurilor se stabilesc o serie de criterii, printre acestea
identificându-se8: sursele de alimentare a fondurilor, tehnica de dimensionare a resurselor
mobilizate, modul de administrare a fondurilor, destinaţia resurselor băneşti, legăturile stabilite
cu alte categorii de fonduri, motivaţia de a fiinţa, etc.
Având în vedere deosebirile dintre fonduri, fiecare fond de resurse b ăneşti are propriul
mecanism, cu o complexitate mai redusă, care se conectează la mecanismele parţiale ale
celorlalte fonduri, astfel că totalitatea acestor mecanisme parţiale şi individuale alcătuiesc
mecanismul financiar de ansamblu. Eventualele deficienţe de concepere sau funcţionare a
acestor mecanisme parţiale pot afecta funcţionalitatea sistemului, ceea ce induce necesitatea
capacităţii de corectare a disfuncţionalităţilor mecanismului 9.
Din perspectiva nivelului organizatoric la care se constituie fondurile, deosebim:
7 după P. Banc, Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba Iulia, 2001, pag.
61-62.
8 P. Banc, op.cit., pag. 77
37
• fonduri băneşti constituite la nivel macroeconomic, în acestea incluzându- se

fonduri administrate în mod centralizat (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
fonduri cu destinaţie specială, fondurile de creditare);
• fonduri băneşti constituite la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (nivel
mezoeconomic), incluzând resursele care alimentează bugetele locale ale judeţelor şi
localităţilor;
b) fonduri constituite la nivel microeconomic, adică la nivelul fiecărei unităţi
economice şi a populaţiei.
În funcţie de destinaţia fondurilor de resurse băneşti, identificăm următoarele
categorii10:
• fonduri de înlocuire şi dezvoltare;
• fonduri de consum;
• fonduri de rezervă;
• fonduri de asigurare.
Fondurile de înlocuire şi dezvoltare au ca principală menire înlocuirea capitalului fix
uzat fizic sau moral (fondurile de înlocuire), precum şi extinderea şi modernizarea prin
restructurare sau retehnologizare a capacităţilor economice existente sau crearea unor noi
întreprinderi (fondurile de dezvoltare).
Alimentarea fondurilor de resurse destinate înlocuirii şi dezvoltării se face din
interiorul unităţilor pe seama resurselor proprii (provenite din recuperarea prin amortizare a
capitalului fix şi a imobilizărilor necorporale utilizate sau recuperarea în formă bănească a
contravalorii factorilor materiali ai producţiei prin includerea acesteia în preţul produselor,
repartizarea unei părţi din profit, aducerea unor noi aporturi de capital în formă bănească,
eventuale facilităţi fiscale), din exteriorul acesteia prin apel la piaţa financiară sau prin efort
bugetar.
Fondurile de consum reflectă resursele financiare ce vor fi implicate în consumul final.
Aceste fonduri sunt susţinute prin resurse bugetare (inclusiv fondul asigurărilor sociale) în
cazul consumului comun al membrilor societăţii, respectiv prin efortul financiar propriu al
agenţilor economici şi populaţiei când este vorba despre consumul individual.
Fondurile de rezervă servesc pentru înfăptuirea unor obiective şi acţiuni cu caracter
neprevăzut, pentru acoperirea unor eventuale pierderi cauzate de diferite evenimente sau pentru
asigurarea unei anumite stabilităţi în perioadele de criză. Acestea sunt constituite la nivelul
bugetelor publice cu acest titlu sau la nivelul întreprinderilor.
Fondurile de asigurare se constituie cu scopul acoperirii unor anumite riscuri, cum ar
fi: asigurarea resurselor băneşti în caz de incapacitate temporară sau permanentă de muncă,
acoperirea pierderilor cauzate de incendii, calamităţi, etc.
Fondurile de asigurare se constituie pe baza a două principii:
• principiul mutualităţii sau întrajutorării;
• principiul de agent economic, conform căruia activitatea de asigurare este
considerată o afacere cu caracter profitabil.
În aceeaşi categorie a fondurilor de asigurare se înscrie şi fondul de intervenţie la
dispoziţia Guvernului, care se constituie în cadrul bugetului de stat pentru finanţarea
operaţiunilor legate de înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale.
10 I. Văcărel, op.cit., pag. 77
38
În funcţie de forma de proprietate, fondurile pot fi:

• fonduri proprietate publică (fondurile bugetelor publice, fondurile
întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat);
• fonduri proprietate privată (fondurile proprii ale agenţilor economici cu capital
integral sau majoritar privat, fondurile proprii ale populaţiei).
După titlul cu care se fac prelevările la fonduri identificăm:
• prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);
• prelevări cu titlu rambursabil şi cu caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de
stat);
• transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate) sau
nerambursabile (granturi, donaţii, ajutoare, etc.).
În ceea ce priveşte plăţile, acestea au fie titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii
bugetare, alocaţii pentru investiţii, etc.), fie titlu rambursabil (credite, etc.)
• Fluxurile financiare
Ca urmare a conectării la acelaşi sistem, între fondurile de natură financiară au loc o

serie de mişcări de resurse băneşti, intrări şi ieşiri, dar mişcări de resurse apar şi între sistemul
financiar şi mediul său exterior (cetăţenii ţării, dar şi cei din alte ţări). Mişcările de fonduri
băneşti în cadrul componentelor sistemului financiar, precum şi mişcările dintre fiecare
element al sistemului şi mediul său exterior formează fluxurile financiare11.
În funcţie de fondurile ce intervin, precum şi de conţinutul economic al fluxurilor
respective, identificăm:
• fluxuri de resurse băneşti între fondurile agenţilor economici şi fondurile
centralizate;
• fluxuri de resurse băneşti numai între fondurile centralizate;
• fluxuri interne de autofinanţare;
• fluxuri de resurse băneşti ocazionate de înfăptuirea legăturii dintre sistemul financiar
şi mediul extern (cetăţenii).
Fluxurile de resurse băneşti între agenţii economici şi fondurile administrate
centralizat sunt cele mai frecvente.
Aceste fluxuri se manifestă atât în sens ascendent, adică dinspre agenţii economici spre
fondurile administrate centralizat, cât şi în sens descendent, dinspre fondurile centralizate către
agenţii economici.
Principalele fluxuri cu caracter ascendent din această categorie sunt date de
următoarele operaţiuni de plăţi, cu caracter obligatoriu sau facultativ, efectuate de către agenţii
economici:
• plata impozitelor, taxelor, altor obligaţii cu caracter fiscal şi nefiscal către bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele locale;
• plata obligaţiilor către diferite fonduri speciale.
11 P. Banc, op.cit., pag. 79

39
Principalele fluxuri în sens descendent sunt reprezentate de: acordarea de la buget a

unor subvenţii pentru realizarea acţiunilor de dezvoltare şi acoperirea altor nevoi ale
întreprinderilor, restituirea unor impozite şi taxe conform prevederilor legale, acordarea, din
bugetul asigurărilor sociale de stat, a indemnizaţiilor pentru incapacitatea temporară de muncă,
pentru maternitate, pentru îngrijirea copilului, acordarea, din fondul de şomaj, a ajutoarelor de
şomaj sau a alocaţiilor de sprijin.
Fluxurile de resurse băneşti dintre fondurile administrate centralizat, mai putin intense
şi frecvente, reprezintă mişcările de resurse ce au loc între bugetul de stat, pe de o parte, şi
toate celelalte bugete ce alcătuiesc bugetul general consolidat, pe de altă parte(transferuri,
sume defalcate, etc.).
Fluxurile interne de autofinanţare reflectă mişcările de resurse financiare proprii
întreprinderii prin care se asigură finanţarea activităţilor de exploatare şi de investiţii.
Refacerea capitalului investit în scopul menţinerii nivelului patrimoniului utilizează
amortizarea ca resursă internă de finanţare, în timp ce creşterea capitalului investit în scopul
creşterii patrimoniului utilizează beneficiile nedistribuite ca resursă internă de finanţare 12.
Fluxurile de resurse băneşti prin care se reflectă legătură sistemului financiar cu
mediul său extern se înfăptuiesc în două planuri: cu populaţia ţării, în calitate de cetăţeni ai
acesteia, şi cu alte ţări.
Legăturile dintre fondurile administrate centralizat şi populaţie se derulează în ambele
sensuri astfel:
• de la populaţie spre fonduri au loc mişcări de resurse băneşti concretizate în plata
impozitelor şi taxelor, plata contribuţiei angajatului pentru fondul de şomaj sau către
asigurările sociale de stat (fluxuri ascendente);
• în sens descendent au loc mişcări de resurse băneşti referitoare plăţi din fondurile
centralizate în beneficiul populaţiei. Este vorba de plata pensiilor, a ajutoarelor sociale, a
alocaţiilor de stat, a altor sume reprezentând forme de sprijin bănesc a populaţiei din partea
statului;
• plata primelor de asigurare reprezintă un flux financiar ascendent, în timp ce
încasarea despăgubirilor şi a sumelor asigurate de către populaţie este un flux bănesc
nefinanciar, întrucât nevoile acoperite sunt individuale;
• depunerea economiilor băneşti ale populaţiei la bănci, rambursarea împrumuturilor
contractate şi plata dobânzilor de către populaţie pentru împrumuturile contractate reprezintă
un flux financiar ascendant, în timp ce retragerea sumelor depuse şi încasarea dobânzilor de
către populaţie reprezintă fluxuri descendente băneşti nefinanciare;
• achiziţionarea de către populaţie a acţiunilor, obligaţiunilor sau titlurilor de stat
reprezintă fluxuri financiare ascendente, în timp ce vânzarea titlurilor de valoare, încasarea
dobânzilor sau dividendelor sau rambursarea către populaţie a valorii împrumutului reprezintă
fluxuri băneşti nefinanciare de tip descendent.
Mişcări de resurse băneşti iau naştere şi între sistemul financiar şi alte ţări. Aceste
fluxuri sunt ocazionate de legături multiple pe care ţara noastră şi cetăţenii săi le au cu
străinătatea. Cele mai multe mişcări de resurse băneşti sunt ocazionate de
12 M. Pirtea, ş.a., Managementul financiar al companiei, Editura Mirton, Timişoara, 2010, pag. 65
40
activităţi de comerţ exterior, dar şi de relaţiile ţării cu instituţii financiare (cotizaţii, primiri şi
rambursări de împrumuturi, etc.).
• Pârghiile economico-financiare
Practica financiară a consacrat metode variate şi mutiple de constituire şi dirijare a

fondurilor de resurse financiare. Între acestea, unele servesc doar pentru alimentarea unui fond
de resurse băneşti, fiind un simplu canal colector al resurselor, altele au doar rolul de a dirija
către beneficiari resursele băneşti acumulate la un fond, fără a îndeplini o altă misiune
economică, astfel că nici acestea nu au vocaţie de pârghie. Metodele de prelevare şi de plată
capătă caracter de pârghie în măsura în care, asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a
finanţelor, influenţează pozitiv anumite laturi ale activităţii economice în diverse faze ale
reproducţiei sociale13.
Pârghiile economico-financiare semnifică metode economice indirecte folosite de
către stat pentru a transmite impulsuri, fie de stimulare, fie de inhibare a unor acţiuni şi
activităţi economico-sociale prin intermediul influenţării intereselor economice al unei
colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual, astfel încât acestea
să conveargă spre interesul general al societăţii. Spre deosebire de pârghiile economico-
financiare, care reprezintă categorii economice, instrumentele economico-financiare reprezintă
documente cu caracter administrativ prin care se poate influenţa o latură sau alta a vieţii
economico-sociale.
Spre deosebire de instrumentele economico-financiare, pârghiile economico-
financiare reprezintă metode economice şi nu administrative de conducere, care au capacitate
de influenţare şi orientare a activităţilor dintr-un anumit domeniu în mod indirect, prin
încercarea statului de a influenţa comportamentul celor cărora li se adresează. Pârghiile
economico-financiare sunt ataşate politicilor economico- financiare, iar acţiunea lor constă nu
numai în trezirea interesului economic al participanţilor la procesele economice în realizarea
anumitor obiective, dar şi în sancţionarea materială a acestora, care echivalează cu o
„cointeresare negativă”14.
Pe de altă parte, formele concrete pe care le poate îmbrăca instrumentul economico-
financiar sunt multiple: plan, prognoză sau program de dezvoltare, buget de venituri şi
cheltuieli, etc., în cadrul acestora regăsindu-şi reflectarea, sub forma unor indicatori specifici,
previziunile evoluţiilor unor fenomene şi procese economico-financiare ce dau concreteţe
politicilor economico-financiare, iar prin intermediul acestora se asigură conducerea operativă
a activităţii economico- financiare a statului sau agenţilor economici.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în
completare, a unor metode administrative, intrucât pârghiile nu elimină în totalitate fluctuaţiile
generate de factorii dezechilibranţi.
Pârghiile economico-financiare se particularizeaz ă faţă de alte metode de conducere
prin următoarele trăsături caracteristice 15:
13I. Văcărel, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 61 14 I.
Văcărel, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, pag. 81 15 după P.
Banc, op.cit., pag. 83-84
41
• sunt metode economice şi nu administrative de intervenţie a statului în viaţa

economică şi socială, metode prin care statul intervine încercând să influenţeze în mod
indirect, pe căi economice, comportamentul agenţilor economici şi populaţiei;
• sunt categorii economice activizate, prin intermediul pârghiilor economico
- financiare statul reuşind să influenţeze şi să orienteze anumite laturi ale activităţii economice
în diferite faze ale procesului reproducţiei sociale;
• pârghiile economico-financiare au atât virtuţi stimulatorii, cât şi forţă coercitivă.
Astfel, prin intermediul pârghiilor se încurajează fenomenele pozitive şi se încearcă inhibarea
celor negative, însă cele mai eficiente pârghii sunt considerate a fi acelea care acţionează prin
stimulente;
• pârghiile economico-financiare trebuie să se caracterizeze prin oarecare stabilitate,
dar mai ales prin elasticitate şi flexibilitate. Stabilitatea pârghiilor este dată de proprietăţile
acestora de a rămâne nemodificate o perioadă îndelungată de timp, iar elasticitatea şi
flexibilitatea pârghiilor reflectă proprietatea acestora de a se putea adapta cu uşurinţă
schimbărilor continue din domeniul vieţii economice;
• pârghiile economico-financiare trebuie să aibă o acţiune convergentă şi efecte
complementare. Acţiunea convergentă a lor trebuie să se reflecte prin contribuţia pe care
acestea şi-o aduc la armonizarea interselor individuale cu cele colective, la stimularea şi
protejarea afacerilor private, la armonizarea interesului public cu cel privat. Efectele
complementare ale pârghiilor financiare reflectă necesitatea ca acestea să se completeze
reciproc, să nu se anihileze, iar prin acţiunea lor conjugată efectele urmărite să se multiplice.
Pentru influenţarea unor procese economico-financiare, statul poate utiliza diverse
categorii de pârghii, unele fiind legate de realizarea în practică a funcţiei de repartiţie a
finanţelor (pârghiile financiare), altele care nu au o legătură directă cu această funcţie
(pârghiile economice).
• Caracterizarea principalelor categorii de pârghii economico- financiare
Întrucât pârghiile economico-financiare au o acţiune conjugată, iar efectele lor se

completează şi se multiplică, acestea se integrează într-un sistem numit sistemul pârghiilor
economico-financiare.
• Pârghii specifice domeniului bugetar
În categoria pârghiilor specifice domeniului bugetar se includ: impozitele, taxele,

subvenţiile, transferurile, alocaţiile bugetare, diverse metode de echilibrare a bugetului.
Impozitele şi taxele reprezintă una din cele mai importante pârghii financiare, prin
intermediul lor putându-se influenţa toate fazele procesului reproducţiei sociale, precum şi
relaţiile economice externe. Impozitul dobândeşte calitatea de pârghie financiară numai dacă pe
lângă funcţia lui tradiţională, aceea de mobilizare de venituri pentru stat, îndeplineşte şi o altă
sau alte funcţii, transformându-se dintr-o plată neutră şi amorfă într-un instrument de orientare
şi influenţare.
42
Soluţiile de activizare constau în16:

• acordarea unor exonerări fiscale, sub forma scutirilor sau reducerilor de impozite
pentru anumite categorii de activităţi, producerii anumitor bunuri, exportului, etc., în vederea
stimulării acestora;
• suprataxarea unor categorii de activităţi, bunuri, servicii, exporturi, importuri, în
vederea descurajării lor.
Subvenţiile presupun acordarea de către stat, din veniturile sale ordinare, a unor sume
de bani cu titlu gratuit şi nerambursabil către ramuri şi sectoare economice cu caracter strategic
sau importante pentru întreaga economie naţională. Subvenţiile pot avea forme diverse:
subvenţii directe pe produs, subvenţii indirecte prin oferte de preţ, ofertă de servicii gratuite
sau cu plată redusă, suportarea unei părţi din dobânda creditelor din surse bugetare.
Transferurile exprimă sume de bani acordate de la bugetul de stat către diferite alte
bugete publice, şi în special către bugetele locale, în vederea echilibrării acestora. Prin
intermediul acestor transferuri se poate stimula dezvoltarea unor activităţi economice prin care
se valorifică anumite resurse locale de materii prime şi materiale, se pot realiza diferite
activităţi în domeniul protecţiei sociale, etc.
Alocaţiile bugetare pot fi şi ele utilizate ca pârghii financiare, prin majorarea sau
diminuarea acestora spre anumite categorii de destinaţii. Spre exemplu, creşterea cheltuielilor
pentru ocrotirea sănătăţii determină o creştere a capacităţii de muncă a populaţiei ţării
respective, iar creşterea cheltuielilor pentru educaţie şi cercetare contribuie la sporirea
îndemânărilor, deprinderilor şi cunoştinţelor populaţiei ţării, cu efecte pozitive asupra activităţii
economice. Cheltuieli bugetare sunt destinate şi pentru asigurarea veniturilor necesare unor
categorii de populaţie pentru subzistenţă. Aceste cheltuieli îmbracă forma pensiilor, a burselor,
a alocaţiilor pentru copii, a indemnizaţiilor pentru şomaj.
Metodele de echilibrare a bugetului (fondul de rezervă şi cel de egalizare sau
amortizarea alternativă a datoriei publice în cazul politicilor bugetare contraciclice,
împrumuturile publice în cazul politicilor compensatorii) pot fi utilizate ca pârghii financiare.
Adoptarea unei politici a deficitului sistematic presupune utilizarea categoriilor de pârghii
discutate anterior pentru restabilirea echilibrului economic de ansamblu al economiei, cu
sacrificarea echilibrului bugetar.
Prin intermediul pârghiilor bugetare statul urmăreşte realizarea nu numai a unor
obiective de ordin economic, dar şi cu caracter social.
• Alte categorii de pârghii
• ârghii din domeniul monetar şi al creditului

Principalele pârghii din domeniul monetar şi de credit sunt reprezentate de rata
dobânzii de politică monetară17 (în România, începând cu 2011 egală cu rata dobânzii de
referinţă) şi rezervele minime obligatorii, prin intermediul cărora banca
16 M.A.Georgescu, op.cit., pag. 51

17 Ratadobânzii de politică monetară este definită ca fiind rata dobânzii utilizată pentru principalele
operaţiuni de piaţă monetară ale băncii naţionale.
43
centrală reglează nivelul lichidităţii în economie, prin intermediul accesului la împrumuturi 18.
Actualmente în România, principalele operaţiuni de piaţă sunt operaţiunile repo pe
termen de o săptămână, care reprezintă tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate,
în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare,
cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data tranzacţiei.
Rezervele minime obligatorii sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituţiilor
de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
Funcţiile principale ale mecanismului rezervelor monetare obligatorii constituite în lei
sunt cea de control monetar şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară
interbancară. Rolul major al rezervelor monetare obligatorii în valută este acela de a tempera
expansiunea creditului în valută.
• Pârghii din domeniul valutar

În domeniul valutar, ca pârghie financiară se utilizează cursul de schimb al monedei
naţionale, curs care reflectă preţul monedei naţionale exprimat în moneda străină.
Cursul valutar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia statul influenţează atât
economia naţională, cât şi balanţa de plăţi externe. Astfel, un curs valutar ridicat favorizează
exportul, în timp ce un curs valutar scăzut favorizează importul. Cursul de schimb al monedei
naţionale se poate stabili fie în mod liber pe piaţă în funcţie de jocul liber al cererii şi al ofertei,
fie de către Banca Naţională (Banca Centrală a statului) pe baza propriilor estimări cu privire la
evoluţia cererii şi a ofertei.
În România se utilizează prima modalitate de stabilire a cursului de schimb, iar
intervenţiile Băncii Naţionale a României au urmărit de multe ori influenţarea cursului de
schimb în vederea atenuării dezechilibrului balanţei comerciale.
• Pârghii din domeniul asigurărilor

În domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale, pârghiile sunt în principal, contribuţiile
pentru asigurări sociale, respectiv, pensiile, indemnizaţiile şi ajutoarele acordate.
În cazul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civila, pârghiile sunt
reprezentate de:
• primele de asigurare pretinse asiguraţilor, prin care se poate stârni interesul
potenţialilor asiguraţi de a se asigura împotriva riscurilor ce îi ameninţă;
• despăgubirile de asigurare, stabilite astfel încât să menţină interesul patrimonial al
asiguraţilor pentru bunurile asigurate;
• sumele asigurate, care au rolul de a stimula persoanele să economisească prin
intermediul asigurărilor de viaţă.
18 Prezentarea se face pe baza informaţiilor prezentate pe siteul www.bnr.ro
44
• Cadrul normativ privind activitatea financiară
Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenţa unui cadru

organizatoric şi de conducere a activităţii financiare corespunzător. Activitatea financiară se
desfăşoară în baza unor norme legale, ceea ce conferă întregului mecanism un caracter
normativ pronunţat.
Cadrul general al activităţii financiare este stabilit prin Constituţie, iar cadrul specific
de derulare a activităţii financiare este reglementat prin legi organice şi legi ordinare.
De regulă, initiaţiva legislativă, concretizată într-un proiect de lege organică sau
ordinară, aparţine Guvernului, însă ea poate să aparţină şi unor grupuri parlamentare, unei
anumite camere a Parlamentului sau chiar cetăţenilor. În unele situaţii, pentru o reglementare
mai rapidă, Guvernul foloseşte mecanismul ordonanţelor sau ordonanţelor de urgenţă, care însă
vor trebui ulterior aprobate sau respinse de c ătre Parlament prin intermediul legilor.
Activitatea financiar-monetară, de credit şi de plăţi din ţara noastră este reglementată
de o multitudine de legi, între care amintim:
• legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările în
vigoare;
• legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările în
vigoare;
• legile bugetare anuale;
• legea nr. 312/2004 privind statutul BNR;
• legea nr. 227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului;
• legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare;
• legea nr. 109/2008 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
64/2007 privind datoria publică, cu modificările şi completările în vigoare;
• legea nr. 227/2015 privind codul fiscal, cu modificările şi completările în vigoare;
• legea nr. 94/1992 privind Curtea de Conturi, republicată, cu modificările şi
completările în vigoare;
• legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată, cu modificările şi completările în
vigoare;
• legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi
• legea nr. 76/2002 privind ajutorul de şomaj, cu modificările şi completările în
vigoare;
• legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar public de pensii publice, cu modificările şi
• legea nr. 107/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011
privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la operatorii economici, cu
modificările şi completările în vigoare;
45
• ordonanţa nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori
economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari
sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, cu modificările şi completările în vigoare;
• legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu
modificările şi completările în vigoare;
• legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.
Între aspectele reglementate de aceste acte normative se includ cele referitoare la:
• sistemul de impozite şi taxe din România;
• provenienţa veniturilor şi destinaţia cheltuielilor administraţiei centrale de stat şi
administraţiei locale;
• modul de derulare a procesului bugetar din ţara noastră;
• stabilirea felului, conţinutului şi structurii planurilor financiare proprii ale unităţilor
economice şi instituţiilor de stat;
• nominalizarea organelor cu atribuţii în domeniul finanţelor publice;
• stabilirea competenţei, drepturilor şi răspunderilor acestor organe;
• reglementarea regimului creditelor, a procesului emisiunii, punerii în circulaţie şi
retragerii din circulaţie a banilor;
• stabilirea cadrului organizatoric şi funcţional privind activităţile de asigurări şi
protecţie socială a cetăţenilor;
• regimul asigurărilor şi reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă;
• condiţiile în care statul poate contracta împrumuturi de pe piaţa internă şi
externă şi modalitatea contractării, utilizării şi rambursării unor asemenea împrumuturi;
• regimul efectelor publice ale statului;
• modul de organizare şi derulare a controlului asupra componentelor avuţiei naţionale;
• sancţiunile care se aplică persoanelor fizice şi juridice pentru neîndeplinirea
obligaţiilor financiare faţă de stat;
• alte probleme cu implicaţii de ordin financiar.
Pentru punerea în aplicare a legilor, se elaborează o serie de alte categorii de acte
normative: hotărâri de guvern, ordine ale ministrului finanţelor publice, guvernatorului BNR,
preşedintelui ASF, norme metodologice şi regulamente elaborate de ministere, instituţii, organe
locale.
Pe baza legilor şi a celorlalte reglementări cu caracter normativ, organele puterii
executive, instituţiile şi organele specializate elaborează deciziile financiare şi se îngrijesc de
înfăptuirea lor19.
46
• Conţinutul şi necesitatea aparatului financiar
Aparatul financiar este definit ca un ansamblu de instituţii, organe şi organisme

antrenate în înfăptuirea în practică a politicii financiare a statului, a politicii financiare a
agenţilor economici, precum şi a diferitelor entităţi organizatorice cu caracter
neguvernamental.
Organismele cu atribuţii în soluţionarea problemelor cu caracter financiar pot fi strict
specializate, având exclusiv atribuţii referitoare la soluţionarea problemelor financiare sau pot
fi nespecializate, acestea, în virtutea sarcinilor pe care le au, trebuind să soluţioneze atât
probleme cu caracter nefinanciar, cât şi probleme cu caracter financiar.
În general, organismele nespecializate au atribuţii în aprobarea politicii financiare, în
timp ce atribuţiile organismelor specializate au în vedere elaborarea propunerilor de politici
financiare, precum şi punerea în aplicare a acestor politici.
În cazul fondurilor publice de resurse băneşti identificăm în calitate de organisme
specializate următoarele instituţii: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice, comisiile
de buget-finanţe ale camerelor parlamentare, în timp ce organisme nespecializate sunt:
Parlamentul, consiliile judeţene şi locale.
La nivelul finanţelor private, ca organisme specializate întâlnim compartimentele
financiare ale entităţilor organizatorice investite cu sarcina fundamentării, executării şi
controlului înfăptuirii indicatorilor financiari stabiliţi prin bugetele de venituri şi cheltuieli, iar
în calitate de organisme nespecializate întâlnim: Adunarea Generală a Acţionarilor(AGA) sau
consiliul de administraţie, care iau şi decizii cu caracter financiar.
Având la bază distincţia dintre organismele strict specializate şi cele nespecializate,
conceptul de aparat financiar se poate aborda atât în sens larg, cât şi în sens restrâns.
În sens larg, prin aparat financiar vom înţelege totalitatea instituţiilor şi organismelor
care rezolvă în mod direct, precum şi în mod indirect, sarcini cu caracter financiar.
În sens restrâns, prin aparat financiar vom înţelege numai acele instituţii şi organisme
investite în mod exclusiv cu sarcini referitoare la rezolvarea unor probleme cu caracter
financiar.
• Instituţii şi organisme specializate ale aparatului financiar

Ministerul Finanţelor Publice(MFP) reprezintă organul de specialitate al executivului
care asigură aplicarea în practică a strategiei şi programului guvernului în domeniul finanţelor
publice.
Ministerul Finanţelor Publice asigură administrarea generală a fondurilor publice de
resurse băneşti astfel încât să contribuie la dezvoltarea activităţilor economice pe criterii de
eficienţă şi la asigurarea echilibrului economic şi financiar prin utilizarea pârghiilor financiare.
47
În vederea înfăptuirii în practică a atribuţiilor sale, MFP dispune de o structură

organizatorică adecvată. Astfel, el este organizat la nivel central sub formă de organism
guvernamental, având la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale subunităţi în directă
subordine.
La nivel central, MFP este organizat pe direcţii generale, formate la rândul lor din mai
multe direcţii de specialitate care sunt alcătuite din servicii, birouri, compartimente
funcţionale.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează ca organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică,
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. ANAF asigură administrarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor venituri bugetare date prin lege în competenţa sa, aplicarea politicii şi
reglementărilor în domeniul vamal şi exercitarea atribuţiilor de autoritate vamală, precum şi
controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi
fapte care au ca efect evaziunea fiscală şi frauda fiscală şi vamală, precum a altor fapte date
prin lege în competenţa sa.
În subordinea ANAF se înfiinţează direcţiile generale regionale ale finanţelor publice,
instituţii publice cu personalitate juridică.
În cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice funcţionează, ca structuri
fără personalitate juridică: direcţii regionale vamale; administraţii judeţene ale finanţelor
publice; servicii fiscale municipale şi orăşeneşti, precum şi birouri fiscale comunale; birouri
vamale de interior şi de frontieră.
În cadrul direcţiilor regionale vamale funcţionează birouri vamale de interior şi de
frontieră, fără personalitate juridică.
În cadrul administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, la nivelul municipiilor (altele
decât cele reşedinţă de judeţ) şi oraşelor pot funcţiona, ca structuri subordonate, fără
personalitate juridică, servicii fiscale municipale şi orăşeneşti, precum şi birouri fiscale
comunale la nivelul comunelor.
În cadrul ANAF se organizează şi funcţionează Direcţia generală antifraudă fiscală,
structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire, descoperire şi combatere a actelor
şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală. În cadrul Direcţiei generale
antifraudă fiscală funcţionează direcţii regionale antifraudă fiscal.
Această reorganizare a ANAF s-a realizat în anul 2013.
În cadrul fiecărei camere a Parlamentului funcţionează comisii permanente
specializate în activitatea de buget-finanţe, monetară, bancară, valutară şi piața de capital 20.
Principalele atribuţii ale comisiei de specialitate buget, finanţe şi bănci sunt:
• examinarea proiectului de buget şi a legii bugetare anuale şi întocmirea raportului de
avizare sau respingere a acestor documente;
• examinarea contului anual general de încheiere a exerciţiului bugetar;
• examinarea legilor privitoare la obligaţiile băneşti cu caracter fiscal şi nefiscal ale
persoanelor fizice şi juridice faţă de stat;
20 LaCamera Deputaţilor, comisia se numeşte Comisia de buget, finanţe, bănci, iar la Senat - Comisia pentru
buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital
48
• elaborarea de rapoarte asupra rezultatelor examinării actelor normative enumerate şi

prezentarea acestora în plenul fiecărei camere sau a celor două camere reunite;
• examinarea şi avizarea actelor normative cu implicaţii asupra circulaţiei băneşti
interne, precum şi asupra balanţei de plăţi externe;
• alte atribuţii specifice.
În conformitate cu prevederile legii nr. 94/1992, modificat ă şi completată21, Curtea de
Conturi este organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar din ţara
noastră.
Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în mod autonom şi reprezintă România în
calitatea sa de instituţie supremă de audit în organizaţiile internaţionale ale acestor instituţii.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea de Conturi
furnizează Parlamentului şi respectiv unităţilor administrativ-teritoriale, rapoarte privind
utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii,
economicităţii, eficienţei şi eficacităţii 22.
Principalele activităţi specifice ale Curţii de Conturi sunt cele de control şi de audit
public extern.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Auditul public extern cuprinde auditul financiar şi auditul performanţei.
Misiunile de audit financiar se desfăşoară asupra conturilor de execuţie ale bugetului
general consolidat.
Misiunile de audit al performanţei au în vedere utilizarea resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public. Auditul performanţei se poate realiza atât la finalul, cât şi pe
parcursul desfăşurării proiectelor, programelor, proceselor sau activităţilor supuse verificării.
Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicităţii, eficienţei
şi eficacităţii cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate
utilizează resursele publice alocate pentru stabilirea obiectivelor stabilite, iar prin constatările
şi recomandările făcute, auditul performanţei trebuie să conducă la diminuarea costului
resurselor sau la sporirea rezultatelor.
În vederea îndeplinirii unor obligaţii în domeniul auditului extern, ce revin României
în calitate de stat membru al Uniunii Europene, este organizată şi funcţionează Autoritatea de
Audit pentru fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de Uniunea Europeană
prin programele PHARE, ISPA şi SAPARD, pentru fondurile structurale şi de coeziune, pentru
Fondul European de Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură şi
Dezvoltare
21 Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul

Oficial nr. 282/2009
22 Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, art. 21, alin. 1
49
Rurală, pentru Fondul European pentru Pescuit, precum şi pentru fondurile acordate în
perioada postaderare23.
Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operaţional faţă
de Curtea de Conturi şi faţă de celelalte autorităţi responsabile cu gestionarea şi implementarea
fondurilor comunitare nerambursabile. Autoritatea de Audit raportează Comisiei Europene
asupra modului de utilizare a fondurilor comunitare nerambursabile menţionate, iar
principalele constatări şi recomandări rezultate în urma auditurilor efectuate sunt incluse în
raportul public anual al Curţii de Conturi.
În teritoriu, Autoritatea de Audit are structuri regionale organizate în judeţele în care îşi
desfăşoară activitatea agenţii, autorităţi de management şi/sau organismele intermediare care
gestionează fondurile comunitare.
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român ce are ca obiectiv
fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor din economie.
BNR desfăşoară activităţi în următoarele direcţii 24:
• elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
• autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilit
ăţii financiare;
• emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
• stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
• administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Instituţiile de credit se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, aprobată cu modificări prin Legea 227/2007, cu modificările şi completările în
vigoare.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona în una din
următoarele categorii:
• bănci;
• organizaţii cooperatiste de credit;
• bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
• bănci de credit ipotecar.
Instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, o serie de activităţi 25,
între care atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile; acordarea de credite, incluzând
printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare; leasing financiar; etc. În afara acestor operaţiuni,
instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile în anumite condiţii
prevăzute de legislaţie.
23 Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, art. 12 24 Legea
nr. 312/2004 privind Statutul B ãncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004, art. 2, alin. 2
25 A se vedea Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, aprobată cu modificări prin Legea 227/2007, cu modificările şi completările în vigoare, art.
18, alin.1 şi art. 20, alin.1
50
Între instituţiile de credit, băncile reprezintă cea mai importantă componentă din
perspectiva volumului activităţii. Băncile, persoane juridice române, se constituie sub formă
juridică de societate pe acţiuni în conformitate cu prevederile legii 31/1990 cu modificările şi
completările în vigoare, precum şi cu prevederile legislaţiei specifice instituţiilor de credit.
Băncile îşi pot desfăşura activitatea numai pe baza autorizaţiei exprese primite de la Banca
Naţională.
Asigurările sociale reprezintă o componentă a sistemului de securitate socială, iar
obiectivul fundamental al acestora este acordarea de prestaţii în bani ori în servicii, în vederea
compensării prejudiciilor suferite în urma producerii anumitor riscuri, precum incapacitatea
temporară sau permanentă de muncă, bătrâneţea, şomajul, etc., cu care se confruntă persoanele
asigurate26.
În cadrul asigurărilor sociale se includ: asigurarea materială de bătrâneţe, sub forma
pensiilor; asigurarea materială pentru situaţii de boală, sub forma asigurărilor sociale de
sănătate; asigurarea materială pentru situaţii de accident; asigurarea materială a persoanelor
aflate în situaţie de şomaj, sub forma ajutorului de şomaj; alte forme de ocrotire a persoanelor
care sunt sau au fost subiecţi într-un raport juridic de muncă, a membrilor lor de familie sau a
altor persoane prevăzute de lege (trimiteri la tratament balneo-climateric şi la odihnă, diferite
tipuri de indemnizaţii).
Un rol important în gestionarea fondurilor băneşti destinate asigurărilor sociale îi
revine Ministerului Muncii și Justiției Sociale, instituţiilor aflate sub autoritatea acestui
minister (Casa Naţională de Pensii Publice, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă), Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
Ministerul Muncii și Justiției Sociale se organizează şi funcţionează ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate
juridică, având rol de coordonare în aplicarea strategiei şi politicilor Guvernului în domeniile
muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice, precum şi în domeniul justiţiei
sociale27.
Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP) este instituţia publică din România care
acordă pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cuvenite persoanelor aflate în sistemul public
de pensii şi în cel al accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale. CNPP aplică politicile şi
strategiile MMFPSPV privind pensiile şi alte prestaţii de asigurări sociale şi asigură
beneficiarilor săi servicii publice bazate pe transparenţă, legalitate şi eficienţă.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are în vedere gestionarea
sistemului asigurărilor pentru șomaj.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) este instituţia publică, autonomă, de
interes naţional, cu personalitate juridică, al cărei principal obiect de activitate îl reprezintă
asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate din
România. Printre principalele atribuţii ale CNAS se înscriu asigurarea, supravegherea şi
controlul funcţionării sistemului de asigurări sociale de sănătate, precum şi administrarea şi
gestionarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
26 I.
Dumitru, Reforma sistemului de asigurări sociale din România, Teză de doctorat,
Universitatea Bucureşti, 2010
27 Hotărârea Guvernului nr. 12/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Justiţiei
Sociale
51
Sistemul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă este alcătuit din

instituţii şi societăţi de asigurări şi de reasigurări ale căror fonduri, constituite prin intermediul
primelor de asigurare, se repartizează în vederea reparării unor prejudicii cauzate de
evenimente viitoare incerte şi a căror manifestare nu poate fi influenţată, de regulă, de
intervenţia omului.
Activitatea financiară de la nivelul fiecărei entităţi economice se desfăşoară de către
compartimentul financiar contabil, compartiment specializat, organizat sub forme diverse
(direcţie financiar-contabilă, serviciu sau birou specializat în domeniul financiar), în funcţie de
volumul de activitate şi de nivelul de agregare a activităţii.
Principalele aspect abordate de compartimentele financiare sunt: fundamentarea
deciziilor financiare; elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli; efectuarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi cu şi fără numerar; rezolvarea sarcinilor referitoare la remunerarea muncii; la
relaţiile cu terţii; la relaţiile cu bugetul statului, etc., probleme legate de controlul integrităţii şi
calităţii elementelor patrimoniale proprii, a modului de gestionare şi administrare a acestora,
precum şi probleme referitoare la stabilirea necesităţii, legalităţii şi oportunităţii efectuării unor
operaţii cu implicaţii financiare28.
• Rezumat
Politica financiară, componenta politicii generale și respective a celei economice a

statului, presupune decizii asupra metodelor şi mijloacelor concrete utilizate pentru procurarea
şi dirijarea resurselor financiare, a instrumentelor, instituţiilor şi reglementărilor financiare,
utilizate de către stat pentru influenţarea proceselor economice si/sau a raporturilor sociale într-
o etapă determinată de timp. Ea se manifestă în mod specific în mai multe domenii ale
finanțelor, și anume în domeniul cheltuielilor publice şi în special al celor bugetare, în
domeniul resurselor financiare publice, indiferent dacă este vorba de venituri ordinare sau
extraordinare, în domeniul asigurării echilibrului financiar la nivel macroeconomic, în
domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale a cetăţenilor, în domeniul asigurărilor şi
reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, în domeniul monetar, valutar şi al
creditului.
Realizarea obiectivelor politicii financiare presupune existenţa unui cadru
organizatoric şi de conducere a activităţii financiare corespunzător. Activitatea financiară se
desfăşoară în baza unor norme legale, conferind întregului mecanism un caracter normativ
pronunţat. Cadrul general al activităţii financiare este stabilit prin Constituţie, iar cadrul
specific de derulare a activităţii financiare este reglementat prin legi organice şi legi ordinare
pentru punerea cărora în aplicare se emit ulterior acte normative suplimentare: hotărâri de
guvern, ordine ale ministrului finanţelor publice, guvernatorului BNR, preşedintelui ASF,
norme metodologice şi regulamente elaborate de ministere, instituţii, organe locale.
Toate aceste reglementări au în vedere aspecte diverse legate de formarea și
repartizarea fondurilor de resurse bănești, iar în baza legislației existente, organele puterii
executive, instituţiile şi organele specializate sau nespecializate, care formează
28 Banc P., op.cit.
52
aparatul financiar, elaborează deciziile financiare şi se îngrijesc de înfăptuirea lor. Aparatul

financiar cuprinde instituții specializate, cu atribuții doar în domeniul financiar, cât și, în
accepțiunea extinsă a conceptului, instituții nespecializate, care trebuie să soluţioneze atât
probleme cu caracter nefinanciar, cât şi probleme cu caracter financiar. În categoria aparatului
financiar, în sens restrâns, în țara noastră includem următoarele instituții: Ministerul Finanțelor
Publice, comisiile de specialitate buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului, Curtea de Conturi,
Banca Națională a României, instituțiile de credit, compartimentele financiar-contabile ale
întreprinderilor, instituțiile sistemului asigurărilor sociale și ale asigurărilor de bunuri, persoane
și răspundere civilă.
• Rezumat
Ansamblul elementelor care asigură formarea şi repartizarea fondurilor de natură
financiară şi al interacţiunilor dintre aceste elemente și care dau substanță sistemului financiar
se grupează în două mari componente: sistemul fondurilor centralizate, respectiv sistemul
fondurilor necentralizate, având în vedere felul fondurilor și destinația acestora. Existența unei
multitudini de fonduri este dată de necesitatea acoperirii unor nevoi diverse (individuale,
sociale sau proprii agenților economici), a căror acoperire se face de entități distincte sau
complementare, iar sursa resurselor care alimentează fondurile bănești este diferită. Prin
intermediul mecanismului financiar se stabilește modul efectiv de organizare și conducere a
fluxurilor financiare prin care se formează și repartizează fondurile de natură financiară.
Componentele mecanismul financiar sunt: fondurile de resurse bănești constituite în cadrul
economiei naționale, fluxurile financiare care se stabilesc între diferitele categorii de fonduri,
metodele de procurare și alocare a resurselor financiare, metodele indirecte prin care se induc
impulsuri de stimulare sau inhibare activității economice (pârghii economico-financiare),
principiile și regulile care realiyeayă cadrul de dimensionare și administrare a fondurilor de
resurse bănești, reglementări juridice specifice.
• Nevoile sociale:
• se satisfac prin intermediul bunurilor private sau marfare dobândite de obicei prin
intermediul pieţei;
• se satisfac prin intermediul unor bunuri cu caracter nemarfar, a căror
procurare nu se face prin intermediul pieţei, ci ele sunt asigurate de către stat;
• includ consumul intermediar şi consumul final al unor bunuri şi servicii realizat de
agenţii economici.
• Între componentele mecanismului financiar nu se regăseşte:
• reglementările financiare;
• pârghiile financiare;
• aparatul financiar;
53
• fondurile financiare;
• fluxurile financiare.
• Fondurile de înlocuire şi dezvoltare:
• reflectă resursele financiare ce vor fi implicate în consumul final;
• se constituie cu scopul acoperirii unor anumite riscuri;
• servesc pentru înfăptuirea unor obiective şi acţiuni cu caracter neprevăzut;
• au ca principală menire înlocuirea capitalului fix uzat fizic sau moral, precum
şi extinderea şi modernizarea prin restructurare sau retehnologizare a capacităţilor
economice existente sau crearea unor noi întreprinderi.
• Fac parte din categoria pârghiilor financiare următoarele:
• subvenţiile;
• emisiunea monetară;
• dividendele;
• taxele vamale:
Răspunsul corect este:
• a+b;
• a+c;
• a+d;
• a+c+d.
• Pârghiile financiare sunt:
• canale de colectare a veniturilor;
• obiective ale politicii financiare;
• metode economice de conducere indirectă a economiei;
• metode administrative de orientare economică.
• Aparatul financiar reprezintă:
• totalitatea reglementărilor specifice domeniului financiar;
• ansamblul fondurilor centralizate la dispoziţia statului;
• un ansamblu de instituţii, organe şi organisme antrenate în înfăptuirea în
practică a politicii financiare a diferitelor entităţi organizatorice.
• Cadrul normativ al activităţii financiare reprezintă:
• un ansamblu de instituţii, organe şi organisme antrenate în înfăptuirea în practică a
politicii financiare a diferitelor entităţi organizatorice;
• norme legale în baza cărora se organizează şi se conduce activitatea financiară;
• domeniile politicii financiare.
54
• Concluzii
Această unitate de învățare a analizat sistemul financiar, un concept teoretic ce explică

necesitatea constituirii unei multitudini de fonduri pentru acoperirea multitudinii de nevoi
existente în economie și societate. Sistemul financiar grupează fondurile constituite în funcție
de felul și destinația lor. Spre deosebire de sistemul financiar, mecanismul financiar are un
conținut pragmatic, el presupunând stabilirea fondurilor de natură financiară ce se constituie în
cadrul economiei naționale. În plus, elaborarea mecanismului financiar presupune stabilirea
condiţiilor de formare şi repartizare a fondurilor, a legăturilor de corespondenţă dintre ele, a
metodelor de procurare şi alocare a resurselor, a principiilor în baza cărora să se realizeze
procurarea şi alocarea fondurilor. După analiza detaliată în cadrul acestei unități de învățare a
sistemului fondurilor de resurse financiare, a fluxurilor financiare și a pârghiilor economico-
financiare, următoarea unitate de învățare va avea în vedere studiul politicii financiare, care are
scopul de a asigura funcţionalitatea mecanismului financiar, a crea cadrul adecvat pentru ca
acesta să îşi manifeste capacitatea de autoreglare şi să exercite o influenţă favorabilă asupra
funcţionării mecanismului economic de ansamblu, dar și studiul aparatului financiar, văzut ca
un ansamblu de instituţii, organe şi organisme antrenate în înfăptuirea în practică a politicii
financiare a statului, a politicii financiare a agenţilor economici, precum şi a diferitelor entităţi
organizatorice cu caracter neguvernamental. Aplicarea deciziilor de politică financiară se face
de către un ansamblu de instituții care constituie aparatul financiar. Majoritatea deciziilor
financiare au efecte asupra fondurilor de resurse bănești ale statului, astfel că, pentru a putea
analiza aceste efecte, este necesar să se studieze în următoarea unitate de studiu sistemul
bugetar al țării noastre, cu accent asupra bugetului de stat, ca principală verigă a acestui sistem.
Să se comenteze următoarele texte:

"Piața - și, într-un sens mai larg, ansamblul mecanismelor comerciale – poate funcționa numai
în sfera ace1or produse și servicii ce pot fi transferate - deci și vândute - individual unor
cumpărători. Aceste bunuri sunt numite în teoria economică “bunuri private” și reprezintă
majoritatea obiectelor utile oamenilor. Există însă, așa cum am arătat, și altfel de bunuri,
numite publice, ce nu pot fi transferate și folosite individual, cum ar fi apărarea națională sau
iluminatul public. Cei care le produc trebuie susținuti prin impozite, iar cantitatea de bunuri
care le revine este în mod necesar stabilită în sistemul politic și depinde de caracterul acestuia."
(Leszek Balcerowicz, Libertate și dezvoltare, Editura Compania, București, 2001, p. 151)
"Sistemul de piață liberă este ineficient în a oferi bunuri publice (exemplu: ilurninatul
străzilor), deoarece producătorii nu pot oferi cantități de lumină trecătorilor individuali, care ar
dori s-o cumpere. Decizia privind alocarea de resurse pentm producerea acestor bunuri de
consum co1ectiv se ia, de regulă, în afara mecanismelor
55
pieței. În țările dezvoltate economic, producerea de bunuri publice este lăsată în seama unor
întreprinderi private, care le produc în baza unor contracte cu guvemul, care plătește
contravaloarea contractelor." (Dobrotă Niță, Economie politică, Editura Economică,
București, 1997, p. 222)
• Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti,
2003
• Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba Iulia, 2001
• Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe publice,
seria Didactica, Alba Iulia, 2013
• Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 52/2009, cu modificările şi
completările în vigoare
• Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în
Monitorul Oficial nr. 282/2009
• Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 582/2004, cu modificările şi completările în vigoare
• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027/2006, aprobată cu modificări prin Legea
227/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 480/2007, cu modificările şi completările în
vigoare
• Hotărârea Guvernului nr. 12/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii
și Justiției Sociale, cu modificările şi completările în vigoare
• Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul
Oficial nr. 852/2010, cu modificările în vigoare
• Legea nr. 202/2006 (republicată) privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale
pentru Ocuparea Forţei de Muncă, cu modificările şi completările în vigoare, publicată în
Monitorul Oficial nr. 294/2009, cu modificările în vigoare
56
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III SISTEMUL

BUGETAR AL ROMÂNIEI
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul economic al bugetului
• Principii bugetare
• Componentele sistemului bugetar în România
• Rezumat
• Concluzii
• Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conceptului de buget, prezintă

principiile ce ghidează elaborarea și execuția bugetului, precum și componentele sistemului
bugetar din România. Prin această unitate de învățare se răspunde la următoarele întrebări: Ce
este bugetul statului?, Ce este sistemul bugetar?, Care sunt componentele sistemului bugetar în
România?, Care sunt principiile bugetare?, Care sunt fazele procesului bugetar?
Cunoştinţe preliminare: previziune, autorizare, anualitate
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia obligatorie; acces

internet; site-ul Ministerului Finanțelor Publice - http://www.mfinante.ro/echipa.html?
pagina=domenii HYPERLINK "http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii",
secțiunea Bugetul de stat
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind bugetul statului,

sistemul bugetar și procesul bugetar
57
• Să definească bugetul statului, sistemul bugetar, principiile bugetare;

• Să enumere principiile bugetare;
• Să enumere componentele sistemului bugetar din România;
• Să exprime conținutul fiecărui principiu bugetar.
• Conţinutul economic al bugetului
În perioada antichității și a evului mediu vistieria statului se confunda cu vistieria

conducătorului statului, neexistând o delimitare clară între veniturile şi cheltuielile acestuia şi
cele ale statului, nici reguli privind cheltuirea resurselor băneşti ale statului.
Noţiunea de buget al statului se consacră odată cu perioada capitalistă, când se pretinde
ca veniturile şi cheltuielile statului să fie înscrise într-un buget şi prezentate în fiecare an
Parlamentului pentru analiză şi aprobare.
Astfel, bugetul apare ca un document de prezentare şi aprobare a veniturilor şi
cheltuielilor statului. Bugetul reflecta în această perioadă mijloacele prin care statul procura şi
utiliza resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, iar esenţa planificării financiare consta în
stabilirea unui control strict al autorităţii legislative (Parlament) asupra activităţii autorităţii
executive (Guvern), raţiunea întocmirii bugetului fiind cu preponderenţă de natură politică.
Ca trăsături ale bugetului public specific acestei perioade putem evidenţia următoarele:
• bugetul public este un act de previziune, care prezintă un tablou ce evaluează și
compară veniturile bugetului şi utilizările care se dau acestora;
• bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă este abilitată de
puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile bugetare;
• bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă a exerciţiului financiar
fiind considerat cel mai adecvat interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate
urmări execuţia veniturilor şi cheltuielilor.
Caracteristicile amintite accentueaz ă caracterul juridic al bugetului public, întrucât
bugetul era privit ca un document pur financiar ce îmbracă forma legii, document menit a pune
în evidenţă numai veniturile şi cheltuielile proprii statului. 1
Evoluţia complexităţii economiei a dus la ajustări în privinţa concepţiei tradiţionale
despre buget. Datorită efectelor pe care le-au exercitat fenomenele de natură economică şi
socială de după cel de-al doilea război mondial şi a amplificării rolului statului în economie
(devine stat protector, agent economic şi partener de afaceri), bugetul public a devenit un
instrument privilegiat de politică economică, o armă esenţială în reglarea pe care puterea
publică incearcă să o pună în funcţiune.2 Ca
1 M. Duverger, Finances publiques, PUF, 1988, p. 243 - 244

2 G. Abraham - Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 344
58
urmare, în perioada actual ă, bugetul public constituie nu o simplă listă a veniturilor şi

cheltuielilor probabile ale statului, ci un veritabil plan financiar la nivel macroeconomic. 3
Bugetul public constituie, în economia contemporană, veriga centrală a sistemului
financiar al oricărei ţări, fiind expresia unui tip specific de relaţii economice în formă bănească
ce iau naştere în procesul repartiţiei PIB în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor
statului.
Aceste relaţii se manifestă în dublu sens:
• ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispozitia
statului;
• ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
Bugetul public se caracterizează astfel prin două laturi esenţiale,4 şi anume:
• latura relaţiilor economice care se nasc în procesul formării pe baza autorizaţiei
parlamentare al fondurilor de mijloace băneşti ale statului - la nivel central şi local - prin care
se materializează formarea veniturilor bugetare;
• latura relaţiilor economice determinate de procesul repartizării fondurilor bugetare,
ce se înfăptuieşte în limitele aceleiaşi autorizaţii parlamentare şi care se materializează în
alocaţiile bugetare, din rândul cărora o parte reprezintă cheltuieli propriu-zise ale statului, iar o
altă parte se constituie în avansuri de produs intern net.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice,
bugetul public fiind instrumentul de programare, executare şi control asupra rezultatelor
execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin
chetuieli publice. Prin intermediul veniturilor preluate la dispoziţia sa şi a alocărilor acestora,
bugetul public influenţează activitatea economico-socială a ţării, constituindu-se într-un
veritabil instrument de politică financiară.
În teoria şi practica economică contemporană, bugetul public este documentul de bază,
cu putere de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se mobilizează
la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor dirija de
către stat pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an. 5 În acest fel, bugetul public
reprezintă expresia sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi
utilizării fondurilor centralizate de mijloace băneşti ale statului şi unităţilor administrativ
teritoriale, în vederea finanţării activităţilor destinate cresterii calităţii vieţii, a unor activităţi
privind dezvoltarea economică a ţării, cercetarea ştiinţifică, amplificarea şi perfecţionarea
infrastructurii, constituirea rezervelor de stat, apărarea naţională, a ordinii publice şi de drept.
Această definire a bugetului public relevă complexitatea relaţiilor economice şi
financiare refectate de acesta, precum şi rolul deosebit de important jucat de el în viaţa
economico-socială contemporană.
3 I. Văcărel şi colab., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1992, p. 338
4 Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p.
8
5 I. Talpoş, Finanţele României, Vol. I, Ediţia a II-a, Editura Sedona, Timişoara, 1996, p. 80
59
• Principii bugetare
Principiile bugetare reprezintă legităţi care vizează modul de atragere şi utilizare a

fondurilor băneşti aparţinând autorităţile publice în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor
acestora6. Ele răspund cerinţelor de organizare a unei gestiuni clare şi riguroase a finanţelor
publice, precum şi celor de facilitare a procesului de autorizare şi control al Parlamentului
asupra activităţii Guvernului7.
Principiile bugetare clasice, formulate în cea de a doua jumătate a secolul al XIX-lea,
sunt: universalitatea, unitatea, anualitatea şi specializarea bugetară. Aceste principii şi-au
pierdut în mare măsură semnificaţia în decursul timpului, ca urmare a modificării practicii
financiare a statului mai ales ca urmare a implicării statului în economie, astfel că au fost
acceptate o serie de excepţii. În prezent, teoria financiară acceptă următoarele principii
bugetare: universalitatea, unitatea, anualitatea, neafectarea veniturilor bugetare, specializarea
bugetară, principiul echilibrului bugetar, principiul realităţii şi cel al publicităţii.
În România, legea finanţelor publice prevede următoarele principii bugetare 8:
principiul universalităţii, principiul publicităţii, principiul unităţii, principiul anualităţii,
principiul specializării bugetare, principiul unităţii monetare, acestora adăugându-li-se o serie
de reguli privind cheltuielile bugetare.
Universalitatea bugetului afirmă că veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie
înscrise în bugetul public în sume totale sau brute, fără omisiuni sau compensări reciproce.
Chiar şi în situaţia în care încasarea veniturilor bugetare presupune efectuarea anterioară a unor
cheltuieli, în buget trebuie să se reflecte atât veniturile, cât şi cheltuielile în sume totale, brute,
fără compensarea lor. Scopul acestui principiu este cel de a facilita controlul financiar.
Prin aplicarea acestui principiu, Parlamentul are posibilitatea să cunoască veniturile
totale ce se vor încasa în perioada considerată, precum şi sursele acestora, dar şi cheltuielile
bugetare, ca sumă totală şi ca destinaţie.
Întocmirea bugetului cu respectarea acestui principiu conduce la formarea unui buget
brut. De asemenea, în virtutea acestui principiu, nici un venit public şi nici o cheltuială
bugetară nu se poate percepe şi, respectiv, repartiza în afara cadrului bugetar 9.
În practica bugetară, cerinţele universalităţii bugetului se respectă doar parţial,
deoarece în locul bugetelor brute s-a trecut la elaborarea unor bugete mixte, în care veniturile şi
cheltuielile unor instituţii publice figurează cu sumele lor totale în buget, iar altele numai cu
soldurile (diferenţa dintre venituri şi cheltuieli).
În legislaţia românească în vigoare, principiul universalităţii bugetului a fost înscris în
Legea privind finanţele publice, permiţând Parlamentului să exercite controlul său asupra
cuantumului total al veniturilor bugetului public şi asupra destinaţiilor acestora.
6 M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 123-124

7 Gh. Dincă (coord), Finanţe publice, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, Braşov, 2011,
pag. 152
8 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 8-14.
60
Legea nr. 500/2002 prevede la art. 8 ca veniturile şi cheltuielile se includ în buget în

totalitate, în sume brute.
Principiul unităţii bugetare presupune ca veniturile şi cheltuielile bugetare,
exprimate în sume totale, să fie înscrise într-un singur document pentru a se asigura utilizarea
eficientă şi monitorizarea fondurilor publice 10. Unitatea bugetară contribuie la întregirea
imaginii globale a bugetului public, întrucât oferă informaţii de ansamblu asupra veniturilor şi
cheltuielilor cuprinse în bugetul respectiv.
În practică, principiul unităţii bugetare nu este respectat riguros, pe lângă bugetul
ordinar al statului întocmindu-se şi alte bugete cum sunt: bugetele extraordinare; bugetele
anexe; bugetele autonome; conturile speciale de trezorerie; taxele parafiscale.
Legislaţia din România11 prevede că toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem
extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi
principiile acestui buget, cu excepţia veniturilor proprii şi subvenţiilor acordate de la bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, a veniturilor şi
cheltuielilor activităţilor finanţate integral din venituri proprii, precum şi a celor pentru
constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului. În plus, veniturile şi
cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special al
drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială,
urmând regulile şi principiile acestui buget.
Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la faptul că veniturile prelevate
la buget se depersonalizează, astfel încât totalitatea acestora servesc la acoperirea cheltuielilor
publice privite în ansamblul lor. Respectarea principiului neafectării interzice ca un anumit
venit bugetar să fie folosit pentru acoperirea unei anumite cheltuieli bugetare, deoarece nu se
poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează
a fi efectuate pe seama venitului special afectat.
Aplicarea acestui principiu vizează evitarea cheltuirii cu orice preţ a resurselor
mobilizate, atunci când veniturile mobilizate sunt mai mari decât necesităţile de finanţat, sau
evitarea condiţionării anumitor cheltuieli de realizarea efectivă a unui venit bugetar.
Ca şi în cazul altor principii bugetare, în practica financiară actuală sunt admise o
serie de abateri, cu referire la 12: scoaterea în afara bugetului ordinar a veniturilor provenite din
anumite surse şi constituirea unor bugete extraordinare, anexe, autonome sau conturi de
trezorerie în vederea finanţării anumitor servicii publice; lăsarea la dispoziţia ministerelor a
unor cote-părţi din unele venituri proprii, sau a sumei totale aferente unor încasări directe,
pentru acoperirea cheltuielilor aferente unor acţiuni specifice; afectarea unor venituri bugetare
sigure pentru garantarea unor împrumuturi publice, precum şi folosirea anumitor surse de venit
pentru amortizarea unei părţi din datoria publică (cum sunt, de pildă, monopolurile fiscale);
stabilirea prin lege a unor impozite, taxe sau altor venituri care capătă o
10 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 10

11 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 10, alin. 2) şi 3)
12 după I. Talpoş, op.cit., pag. 118
61
destinaţie precisă şi nu pot fi folosite decât în acest scop; posibilitatea utilizării sumelor vărsate
benevol la buget, de către persoane fizice sau juridice, pentru acoperirea unor cheltuieli de
interes public, precizate expres.
Acest principiu este derivat din principiul universalit ăţii bugetare, astfel că legea
română nu l-a prezentat în mod distinct, însă Legea nr. 500/2002 prevede că veniturile bugetare
nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte13.
Principiul anualităţii bugetului reprezintă, din punct de vedere istoric, primul
principiu aplicat în practica bugetară.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la perioada de
timp pentru care se elaborează şi se aprobă bugetul, în timp ce cea de-a doua se referă la
perioada de timp în care se execută bugetul public.
Bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de 12 luni 14. La expirarea acestei
perioade este necesară o nouă autorizare a Parlamentului pentru o altă perioadă de timp, pentru
un nou an bugetar.
Anul bugetar poate sau nu să coincidă cu anul calendaristic, adică momentul începerii
anului bugetar nu corespunde în toate ţările cu momentul începerii anului calendaristic 15.
În practica bugetară internaţională în unele state există venituri care se încasează sau
cheltuieli care se efectuează după expirarea anului bugetar sau cheltuieli care se efectuează
sub forma avansurilor.
Problema veniturilor neîncasate şi a cheltuielilor neefectuate la sfârşitul anului bugetar
este soluţionată în mod diferit. În acest sens, unele state practică sistemul de gestiune bugetară,
iar altele sistemul de exerciţiu bugetar.
Sistemul de gestiune bugetară stabileşte că la finele anului bugetar bugetul se închide
automat, iar în contul de încheiere a exerciţiului bugetar respectiv sunt înscrise numai
veniturile încasate şi cheltuielile efectuate. Veniturile neîncasate şi cheltuielile angajate, dar
neefectuate se evidenţiază în bugetul anului în care se vor realiza. Sistemul de gestiune
interzice reportul veniturilor şi cheltuielilor de la un an la altul, astfel că veniturile neîncasate şi
cheltuielile neefectuate se discută cu prilejul întocmirii bugetului pe anul următor celui în curs.
Sistemul de exerciţiu presupune existenţa unei perioade de 3-6 luni din momentul
expirării anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar, timp în care se
continuă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Astfel, exerciţiul bugetar este
prelungit la 15 sau chiar 18 luni. În cadrul acestui sistem toate operaţiunile privind încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor sunt reflectate în contul de încheiere a execuţiei bugetului
anului în care au fost prevăzute şi autorizate prin lege. Sistemul de exerciţiu bugetar presupune
ca veniturile şi cheltuielile unui an bugetar să fie reflectate în întregime în bugetul respectiv,
chiar dacă acestea nu se realizează integral în cadrul anului bugetar la care se referă.
În România, conform art. 11 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, veniturile şi
cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
13 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 8, alin. 2)

14 Înistoria financiară pot fi identificate situaţii în care bugetele se aprobau pentru perioade mai mari
de un an.
15 Pentru detalii, a se vedea I. Văcărel, op.cit., pag. 525
62
corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui
an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului
respectiv. Prin urmare, anul bugetar, în România, coincide cu anul calendaristic, iar execuţia
bugetară se încheie la 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuiala neefectuată până
la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor. Creditele
bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept, iar cele aprobate din
fondurile speciale neutilizate la finele anului bugetar se raportează în anul viitor, cu păstrarea
destinaţiei iniţiale. De asemenea, execuţia bugetului se realizează conform sistemului de
gestiune.
Realitatea bugetului reprezintă principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile
înscrise în bugetul public trebuie să fie stabilite pe baze reale, să corespundă situaţiei
economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibă dificultăţi
financiare în cursul execuţiei bugetare.
Pentru dimensionarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare, în practica bugetară se
utilizează două categorii de metode şi anume:
• metode clasice;
• metode moderne.
Metodele clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt legate de
practica financiară clasică, cuprinzând următoarele variante: metoda evaluării directe, metoda
automată şi metoda creşterii sau descreşterii.
În perioada contemporană, autoritatea publică se găseşte adeseori în situaţia de a opta
pentru una din variantele posibile de luat în considerare pentru atingerea unui anumit obiectiv,
astfel încât să găsească varianta cea mai puţin costisitoare sau mijlocul cel mai avantajos
pentru aceasta. În consecinţă, multe state au renunţat la metodele tradiţionale de evaluare şi
alocare a resurselor bugetare în favoarea unor metode moderne.
Metodele moderne se bazează pe analiza cost-beneficiii sau cost-avantaje şi pe studii
de eficienţă. Ea se utilizează atunci când există mai multe variante şi când se vizează
optimizarea rezultatelor în raport cu anumite criterii (rezultate maxime, costuri minime etc.).
Dintre metodele moderne menţionăm: metoda de planificare, programare şi bugetizare(PPBS),
metoda denumită „bază bugetară zero", metoda raţionalizării opţiunilor bugetare.
Principiul echilibrului bugetar se referă la faptul că bugetul public trebuie să fie
echilibrat (balansat), adică veniturile să acopere integral cheltuielile.
În teoria clasică a finanţelor, echilibrul anual al bugetului era considerat drept
„principiul de aur al gestiunii bugetare". Cerinţa de bază a echilibrului bugetar o constituia
acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar şi se referea
nu numai la întocmirea unor bugete care să respecte această cerinţă, ci şi la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie bugetară.
În prezent, multe state au renunţat la aplicarea acestui principiu, elaborând şi
prezentând Parlamentului spre aprobare bugete deficitare, adică bugete ale căror cheltuieli sunt
mai mari decât veniturile.
63
Specializarea bugetară presupune înscrierea în bugetele anuale a veniturilor bugetare

pe surse de provenienţă şi a creditelor bugetare 16 pe categorii de cheltuieli, care exprimă
concludent destinaţia lor reală, astfel încât aprobarea ce se dă bugetului să reflecte decizia
politică.
O imagine clară asupra bugetului public rezultă din gruparea veniturilor şi cheltuielilor
într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate. Această grupare, care este
obligatorie, stând la baza întocmirii şi executării veniturilor şi cheltuielilor publice, poartă
denumirea de clasificaţie bugetară. Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară,
pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de către toţi cei chemaţi să examineze bugetul.
Legislaţia românească prevede la art. 12 al legii 500/2002 că veniturile şi cheltuielile
bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de
cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei
bugetare.
Clasificaţia bugetară tip este elaborată de Ministerul Finanţelor Publice şi cuprinde ca
subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole (dacă este necesar şi
alineate)17.
Publicitatea bugetului presupune că dezbaterea proiectului de buget de către
Parlament sau Consiliile Locale (în cazul bugetelor locale) trebuie să se facă în şedinţe publice,
iar după aprobare, acesta trebuie adus la cunoştinţa cetăţenilor prin publicare în Monitorul
Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice fiecărei ţări. De asemenea, cifrele
înscrise în buget sunt redate de către presa scrisă şi audio-vizuală.
Odată cu publicarea legii bugetare anuale trebuie să se publice şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar precedent celui în curs.
Aplicarea acestui principiu are drept scop informarea populaţiei ţării asupra situaţiei
financiare a statului, însă diversitatea clasificaţiilor bugetare folosite, volumul mare şi
complexitatea documentelor privind bugetul de stat, utilizarea diferitelor modalităţi de abatere
de la aplicarea principiilor bugetare face ca acest scop să fie atins într-o destul de mică măsură.
Legea nr. 500/2002 prevede ca sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea
realizându-se prin18:
• dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
• dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
• publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de
aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
• mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
16 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în buget şi aprobată de legislativ până la care se
poate efectua o cheltuială.
17 în prezent este reglementată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1954/2005 pentru
aprobarea Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, cu modificările şi completările în vigoare
18 art. 9 al Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.
64
• Componentele sistemului bugetar în România
In fiecare stat se elaborează mai multe categorii de bugete între care se stabilesc
anumite relaţii de interdependenţă, alcătuind în acest fel un sistem bugetar diferenţiat ca
structură de la un stat la altul.
Structura specifică a sistemului bugetar al unei țări depinde în primul rând de structura
organizatorică a statului. Astfel, în cazul statelor de tip unitar sistemul bugetar cuprinde un
buget al administraţiei centrale şi bugetele locale ce corespund unităţilor administrativ-
teritoriale, în timp ce în cazul statelor federale structura sistemului bugetar este mai complexă,
cuprinzând bugetul federaţiei, bugetele statelor (provinciilor, regiunilor, etc.) componente ale
federaţiei şi bugetele locale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între componentele sistemului bugetar se
realizează în conformitate cu delimitarea atribuţiile între aparatul central al statului şi cel local.
În plus, structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor componente ale sistemului bugetar
variază de la o perioadă la alta fiind influenţate de sarcinile şi obiectivele organelor centrale şi
locale.
În cadrul fiecărei componente a sistemului bugetar, veniturile publice sunt limite
minime ce pot fi depăşite, iar cheltuielile publice sunt limite maxime ce nu pot fi depăşite.
În prezent în România există un ansamblu de bugete publice componente ale
sistemului bugetar:
• bugetul de stat;
• bugetul asigurărilor sociale de stat;
• bugetele locale;
• bugetele fondurilor speciale;
• bugetul trezoreriei statului;
• bugetele instituţiilor publice autonome;
• bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
• bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
• bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
• bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Componentele sistemului unitar de bugete pot fi grupate şi reunite în două categorii de
bugete:
• bugetul public naţional, care are valoare strict teoretică, este definit de Constituţie
şi include bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale;
• bugetul general consolidat, care reprezintă ansamblul bugetelor componente ale
sistemului bugetar agregate şi consolidate pentru a reflecta un întreg, servind pentru decizii de
politică financiară.
Vom prezenta în continuare elemente esențiale cu privire la componentele bugetului
public naţional.
Bugetul de stat, ca buget al administraţiei centrale de stat, este un document elaborat şi
administrat de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice (MFP) şi aprobat
65
de Parlament prin lege. Legea de aprobare autorizează formarea veniturilor publice şi

repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele de dezvoltare economico-socială a țării şi
ale politicii financiare referitoare la anul pentru care este aprobat bugetul. Bugetul de stat
cuprinde şi bugetele camerelor Parlamentului, al Preşedinției României, al altor instituţii care
nu au organe ierarhic superioare. Principalele sale resurse sunt veniturile fiscale (impozit pe
profit, TVA, accize, impozit pe venit, etc.), iar destinaţiile au în vedere finanţarea autorităţilor
publice, a apărării naţionale, ordinii publice, asistenţei sociale, educaţiei şi sănătăţii (parţial), a
cheltuielilor pentru mediu, etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte de către Ministerul Muncii în mod
distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată. În acest fel se sugerează
că veniturile nu pot fi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care sunt repartizate.
Principalele venituri ale acestui buget provin din contribuţiile obligatorii de asigurări sociale de
stat, iar cea mai mare parte a cheltuielilor este destinată plăţii pensiilor de asigurări sociale de
stat.
Bugetele locale cuprind bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au calitate
juridică (comune, oraşe, municipii, sectoare, judeţe) şi se elaborează în condiţii de autonomie.
Rolul acestor bugete este de a asigura finanţarea acţiunilor, sarcinilor şi obiectivelor de interes
local şi inter-judeţean. În situaţia în care veniturile proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale
sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor acestora, bugetele locale pot beneficia de
resurse de echilibrare de la bugetul de stat sub forma sumelor defalcate din anumite impozite
sau de transferuri pentru finanţarea unor obiective precis stabilite. Bugetele locale mai pot
beneficia de surse de finantare sub forma împrumuturilor pentru investiţii de la bănci sau de pe
piaţa de capital, a împrumuturilor temporare de la trezoreria statului pentru acoperirea golurilor
de casă, a sponsorizărilor sau a donaţiilor .
• Rezumat
Conținutul economic al bugetului a evoluat în timp în concordanță cu evoluția

economic. În perioada statului jandarm, bugetul reprezenta un act anual de previziune și de
autorizare a veniturilor și cheltuielilor bugetare, punându-se astfel accent asupra caracterului
juridic al bugetului. Trecerea la statul bunăstării a condus la modificarea conținutului economic
al bugetului. Amplificarea rolului statului în economie a condus la îmbogățirea conținutului
economic a bugetului ca și instrument de politică economică.
Elaborarea și executarea bugetului se desfășoară în concordanță cu anumite reguli cu
caracter de maximă generalitate – principiile bugetare.
Ansamblul bugetelor constituite în cadrul unei țări constituie sistemul bugetar al țării
respective, în România sistemul bugetar fiind constituit din următoarele categorii de bugete:
bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele locale; bugetele fondurilor
speciale; bugetul trezoreriei statului; bugetele instituţiilor publice autonome; bugetele
instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituţiilor publice finanţate integral
din venituri proprii; bugetul
66
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetul fondurilor externe
nerambursabile. În cadrul sistemului bugetar al țării, cel mai important fond de resurse
bugetare este bugetul de stat.
• În practica bugetară românească, potrivit principiului anualităţii, se aplică:

• metoda de exerciţiu;
• metoda de gestiune;
• sistemul mixt, de exerciţiu şi de gestiune;
• metoda bugetelor plurianuale;
• Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare presupune:
• întocmirea bugetului cu luarea în considerare a rezultatelor exerciţiilor bugetare pe mai
mulţi ani, premergători celui pentru care se elaborează bugetul;
• determinarea coeficientului creşterii/descreşterii veniturilor şi cheltuielilor
bugetare;
• luarea în considerare a veniturilor şi cheltuielilor ultimului an al cărui exerciţiu a fost
încheiat;
• dimensionarea analitică a fiecărei surse de venit şi a fiecărei surse de cheltuială.
• O instituţie publică încasează o taxă de 50 lei pentru un serviciu public care presupune
cheltuieli de 20 lei. Pentru a respecta principiul universalităţii, trebuie incluse în buget:
• cheltuieli de 20 lei şi venituri de 50 lei;
• venituri de 30 lei;
• doar venituri de 50 lei;
• doar cheltuieli de 20 lei.
• În România, anul bugetar:
• începe la 1 octombrie;
• coincide cu anul calendaristic;
• în mod excepţional se poate încheia pe 31 iunie, atunci când rata anuală a inflaţiei depăşeşte
50%;
• începe la 1 aprilie, atunci când bugetul de stat nu este adoptat până la data de 31 decembrie.
• Care dintre următoarele venituri pot fi afectate direct unor anumite cheltuieli:
• donaţiile şi sponsorizările;
• impozitele directe;
• impozitele indirecte;
• vărsămintele.
67
• Concluzii
Unitatea de învățare a prezentat conținutul economic al bugetului, regulile care

guvernează activitatea de elaborare, execuție, raportare și control a bugetului, ansamblul de
bugete publice constituite în România.
Având în vedere că bugetul public este o balanță a veniturilor și cheltuielilor,
următoarea unitate de studiu va avea în vedere este alocată prezentării fazelor procesului
bugetar, cu accent asupra bugetului de stat.

"La alcătuirea bugete1or, regula este simplă: cheltuielile globale nu trebuie definite prin
însumarea nevoilor diverselor ramuri, ci prin identificarea posibilităților de finanțare reală,
având grijă ca mărimea impozitelor să nu devină un obstacol în calea dezvoltării. Definirea
cheltuielilor în funcție de necesități nu poate duce decât la un deficit imens. La rândul său,
acesta generează o creștere a inflației, care alterează valoarea reală a sumelor alocate și face ca
întreaga economie să intre în criză, deoarece la scara întregii țări nu se poate obține cu forța o
creștere constantă a salariilor mici și nici nu poate fi mărită prin emisiune de monedă valoarea
reală a cotelor (n.n. sumelor) de la buget." (Leszek Balcerowicz, Libertate și dezvoltare,
Editura Compania, București, 200 l, p. 161)
• Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
2001
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2013
• Moșteanu T., Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008
• Ștefură G., Bugete publice și fiscalitate, Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2007
• Legea finanțelor publice nr. 500/2002, publicată în Monitorul Oficial, nr. 597 / 2002, cu
modificările şi completările în vigoare
• Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.
618/2006, cu modificările şi completările în vigoare
• Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1954/2005 pentru aprobarea
Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, cu modificările şi completările în
vigoare
68
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV
PROCESUL BUGETAR
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul economic şi trăsăturile procesului bugetar
• Conţinutul fazelor procesului bugetar
• Elaborarea proiectului bugetului de stat
• Aprobarea proiectului bugetului de stat
• Execuţia bugetului
• Încheierea exerciţiului bugetar
• Controlul şi aprobarea execuţiei bugetare
• Rezumat
• Concluzii
• Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea prezintă principalele caracteristici ale

procesului bugetar, dar și conținutul fazelor procesului bugetar, cu particularitățile specifice
bugetului de stat, cel mai important fond de resurse financiare publice. Prin această unitate de
învățare se răspunde la următoarele întrebări: Ce este procesul bugetar și care sunt trăsăturile
sale esențiale?, Care sunt fazele procesului bugetar?
Cunoştinţe preliminare: : buget public, principii bugetare
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia obligatorie;

acces la internet; site-ul Ministerului Finanțelor Publice -
http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii HYPERLINK
"http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii", secțiunea Bugetul de stat
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind procesul bugetar și

fazele acestuia
69
• Să definească procesul bugetar;
• Să enumere fazele procesului bugetar din România;
• Să exprime conținutul fiecărei faze a procesului bugetar din România.
1.3. Subiecte de studiu
• Conţinutul economic şi trăsăturile procesului bugetar
Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile

competente ale statului în scopul realizării politicii financiare aplicate de autoritatea
guvernamentală, concretizându-se în operaţiuni de natură tehnică şi acte consecutive care se
succced anual „de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare ale bugetului, care se
încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia” 1. Sub aspectul realizării în timp,
acest proces durează circa 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în primul an (sau parte din
acesta) are loc întocmirea şi aprobarea proiectului de buget ce se execută în al doilea an. În al
treilea an se efectuează lucrările de încheiere a execuţiei bugetare.
Procesul bugetar prezintă anumite particularităţi de la ţară la ţară, dar pot fi identificate
și o serie de caracteristici comune, care-i conferă trăsăturile specifice unui proces.
Procesul bugetar este caracterizat prin următoarele trăsături comune:
• este un act de decizie, întrucât presupune ordonarea priorităţilor şi alocarea resurselor
necesare pentru realizarea obiectivelor de utilitate publică selectate pentru finanțare;
• este un act predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor bugetare
sunt determinate de grupurile politice care deţin supremaţia politică, iar nu de forţele pieţei;
• este un act complex, la realizarea căruia participă un număr mare de subiecţi (şcoli,
spitale, societăţi comerciale, regii autonome, etc.), fiecare dintre aceştia cu interesele, nevoile
şi posibilităţile sale;
• este un act ciclic, ale cărui faze se derulează după un anumit calendar, stabilit prin
legi specifice, în vederea respectării principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.
• este strict reglementat2, derularea sa concretă realizându-se cu respectarea legislaţiei
în materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice.
1 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial nr.597 din 13 august 2002,
art. 2
2 I. Talpoş, Finanţele României, vol. I, Editura Sedona, Timişoara, 1996 , pag. 120
70
• are larg impact public, cu implicaţii la nivel macroeconomic şi microeconomic, care

se manifestă atât în plan economic, cât şi social.
• Conţinutul fazelor procesului bugetar
Atragerea resurselor financiare la dispoziţia bugetului de stat şi repartizarea lor pe

destinaţii presupune o ordonare a operaţiunilor derulate în acest scop. Astfel, fazele procesului
bugetar se referă la:
• elaborarea proiectului de buget;
• aprobarea bugetului;
• execuţia bugetului;
• închiderea execuţiei bugetare;
• controlul execuţiei bugetului;
• aprobarea execuţiei bugetului.
• Elaborarea proiectului bugetului de stat
Proiectul bugetului şi a legii bugetare este rezultatul unui proces complex, cu caracter
iterativ, care constă în dimensionarea mărimii alocaţiei bugetare destinate finanţării
obiectivelor şi acţiunilor de utilitate publică ale perioadei, precum şi a resurselor financiare ce
urmează să fie mobilizate în acest scop, pe surse de provenienţă.
Procedura elaborării bugetului şi a legii bugetare este diferită de la ţară la ţară, căzând
în sarcina unor organisme diferite, în concordanţă cu prerogativele stabilite legal cu privire la
iniţiativa bugetară. La nivel internaţional se practică diverse sisteme de iniţiativă bugetară:
sistemul iniţiativei guvernamentale, sistemul iniţiativei prezidenţiale şi sistemul iniţiativei
mixte3.
În România, elaborarea proiectului bugetului de stat, principalul fond bugetar public,
se asigură de Guvern, atribuţiile de coordonare, finalizare şi prezentare a acesteia către Guvern
revenindu-i Ministerului Finanţelor Publice.
La elaborarea proiectului de buget şi a legii bugetare anuale se ține seama de
prevederile unor documente sau politici specifice: prognozele indicatorilor macroeconomici şi
sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru
următorii 3 ani; politicile fiscale şi bugetare ce vor fi promovate; prevederile
memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale altor acorduri
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
politicile şi strategiile sectoriale avute în vedere; priorităţile stabilite în formularea
propunerilor de buget, prezentate de conducătorii instituțiilor finanțate din bugetul de stat;
propunerile de cheltuieli detaliate ale conducătorilor instituțiilor finanțate din bugetul de stat;
programele întocmite de conducătorii instituțiilor finanțate din bugetul de stat în scopul
finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi
3 Pentru o prezentare detaliată a se vedea M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 160-162.
71
indicatori de rezultate şi de eficienţă; propunerile de sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei
publice locale; posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.4
Procesul elaborării proiectului de buget şi a legii bugetare se desfăşoară pe baza unui
calendar precizat prin lege, prin care se prevăd termenele limită pentru desfăşurarea acestuia.
Etapele elaborării proiectului bugetului de stat și a legi bugetare anuale

• până la data de 31 martie a anului curent se stabilesc indicatorii macroeconomici şi sociali
pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani. Pe
parcursul desfăşurării procesului bugetar aceşti indicatori se actualizează;
• până la data de 1 mai a anului curent Ministerul Finanţelor Publice (MFP) va înainta
Guvernului obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează
proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe
ordonatorii principali de credite;
• până la data de 15 mai a anului curent Guvernul va aproba obiectivele politicii fiscale şi
bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3
ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite şi va informa
comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor sale orientări ale politicii
sale macroeconomice şi ale finanţelor publice;
• până la data de 1 iunie a anului curent se transmite de către MFP o scrisoare-cadru către
ordonatorii pricipali de credite în care se va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi
întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli
aprobate de Guvern;
• până la data de 15 iunie a anului curent se analizează evoluţia cadrului macroeconomic, se
aprobă de către Guvern modificarea limitelor de cheltuieli în situaţia modificării acestui cadru şi se
comunică ordonatorilor principali de credite de către MFP noile limite de cheltuieli, redimensionate pe
baza noului cadru macroeconomic;
• până la data de 15 iulie a anului curent ordonatorii principali de credite au obligaţia de a
depune la MFP propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor,
cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de fundamentări şi
documentaţii detaliate. Aceeaşi obligaţie revine şi autorităţilor administraţie publice locale pentru
propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
• Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu
ordonatorii principali de credite asupra acestora, iar în caz de divergenţă hotărăşte Guvernul. În urma
acestei examinări, ordonatorii principali de credite trebuie să depună la Ministerul Finanţelor Publice
proiectele definitivate de buget şi anexele la acesta până la data de 1 august a anului curent;
• până la data de 30 septembrie a anului curent se întocmesc de către Ministerul Finanţelor
Publice proiectul legii bugetare şi a bugetului de stat şi se depun la Guvern , însoţite de un raport
privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
proiecţia acesteia în următorii 3 ani;
• până la data de 15 octombrie a anului curent se însuşeşte de către Guvern proiectul legii
anuale a bugetului de stat şi se depune la Parlament.
Sursa: Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 31-35
72
Proiectul legii bugetului de stat se finalizează într-un pachet de documente care constă
în:
• raportul asupra situaţiei macroeconomice pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia pentru următorii 3 ani;
• proiectul legii bugetului de stat;
• anexele la proiectul legii bugetare anuale;
• informaţiile documentare privind modul de fundamentare a bugetului ce sunt utile
forului legislativ.
Proiectul de buget se transmite Parlamentului spre aprobare.
• Aprobarea proiectului bugetului de stat
Aprobarea bugetului de stat se realizează de către Parlament. Aprobarea bugetului

public de către organele alese ale puterii de stat reprezintă o garanţie a concordanţei
prevederilor bugetare cu interesele cetăţenilor.
Pentru aprobarea în Parlament, proiectul de buget parcurge o serie de etape:
• prezentarea de către primul ministru a raportului pe marginea proiectului bugetului
de stat în faţa Parlamentului. Raportul privind proiectul bugetului de stat reprezintă documentul
prezentat de Guvern, odată cu proiectul bugetului de stat şi cuprinde un rezumat al politicilor
macroeconomice în contextul cărora a fost elaborat proiectul de buget, precum şi strategia
Guvernului privind investiţiile publice;
• analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare. Comisiile de fond sesizate în
dezbaterea proiectului de buget sunt cele de buget-finanţe, dar se solicită şi avizul altor comisii
parlamentare. În urma dezbaterilor, comisiile reunite de buget- finanţe întocmesc un raport care
conţine propunerea privind adoptarea sau neadoptarea legii, precum şi lista amendamentelor
depuse la comisie propuse spre aprobare şi a celor respinse.
• dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în plenul Parlamentului, care presupune
o sesiune de dezbateri generale și ulterior una de dezbateri pe articole a legii. În faza dezbaterii
generale și a celei pe articole a proiectului de lege și a proiectului de buget nu pot fi propuse
amendamente.
Sesiunea de dezbateri generale asupra proiectului de lege vizând bugetul de stat este
precedată de prezentarea de iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului,
precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor
desemnat de comisie.
Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului
legislativ, după încheierea dezbaterii generale preşedintele de şedinţă cere Camerelor să se
pronunţe prin vot.
Camerele reunite trec la dezbaterea pe articole a proiectului în situaţia în care în
raportul comisiei sesizate în fond există amendamente admise sau respinse. Se supun dezbaterii
şi votului Camerelor numai articolele la care s-au făcut amendamente, iar textele articolelor şi
amendamentelor se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi.
73
Bugetele constituite la nivel naţional se aprobă de Parlament, pe ansamblu, pe capitole,

pe aliniate şi pe ordonatorii principali de credite ale căror bugete sunt anexate la bugetul de
stat.
Proiectul de lege, în forma rezultată din dezbaterea pe articole, se supune plenului spre
adoptare. Legea bugetului de stat se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi.
Înainte de a fi transmise spre promulgare, legile adoptate de plen se depun la
Secretarul general al Senatului şi al Camerei Deputaţilor în vederea exercitării dreptului de
sesizare a Curţii Constituţionale. Termenul de sesizare a Curţii Constituţionale este de cinci
zile, cu excepţia legilor adoptate cu procedură de urgenţă, în cazul cărora termenul este de
două zile.
Promulgarea legilor se face de către Preşedintele României, în termen de cel mult 20
de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului - o singură
dată - reexaminarea legii. Reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor şi Senat se va face
în şedinţă comună.
Dacă ambele Camere resping obiecţiile Preşedintelui, în urma reexaminării, acesta
este obligat să procedeze la promulgare, în termen de 10 zile de la primirea legii adoptată după
reexaminare.
După promulgare, legea se publică în Monitorul Oficial.
În situaţia în care bugetul de stat nu s-a aprobat cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar curent, guvernul aplică în anul următor prevederile din bugetul anului
precedent până la aprobarea noilor bugete. În acest caz, limitele lunare de cheltuieli nu pot
depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent sau, după caz, 1/12 din sumele
propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul
precedent. Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de
1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate până la aprobarea legii bugetare anuale în
limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.
În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi
rectificative, care se prezintă Parlamentului până la 30 noiembrie a fiecărui an. Legilor
bugetare rectificative li se aplică aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale.
• Execuţia bugetului
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate
prin buget. La execuţia bugetului participă un număr mare de operatori bugetari, începând cu
aparatul financiar central şi teritorial al Ministerului Finanţelor Publice, ministere, şi până la
instituţiile publice operative care primesc transferuri de
la bugetul de stat sau care sunt finanţate de la bugetul de stat. Responsabilitatea executării
bugetului revine Guvernului, iar urmărirea operativă a execuţiei bugetare se realizează de către
MFP, căruia îi revine sarcina de a menţine pe tot parcursul execuţiei raportul dintre venituri şi
cheltuieli între limitele aprobate prin legea bugetară anuală.
Execuţia bugetară parcurge următoarele etape:
• repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
• deschiderea de credite bugetare ordonatorilor de credite;
74
• execuţia de casă a bugetului.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se realizează în funcţie
de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a
surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor. Operaţiunea repartizării veniturilor şi cheltuielilor pe capitole de cheltuieli şi, în
cadrul acestora, pe titluri la propunerea ordonatorilor principali de credite este de competenţa
Ministerului Finanţelor Publice, iar pe celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare
competenţa revine ordonatorilor principali sau, după caz, ordonatorilor secundari de credite.
Ordonatorul de credite bugetare este conducătorul unei instituţii publice căruia îi este
acordat prin lege dreptul de a utiliza prin lege creditele bugetare sau, într-o altă formulare,
persoana care are calitatea juridică de a fi titular de credite bugetare în bugetul de stat şi de a
putea dispune de circuitul şi de utilizarea lor. Astfel, dreptul de dispoziţie revine ordonatorilor
de credite.
Legea finanţelor publice prevede existenţa a 3 categorii de ordonatori de credite
bugetare:
• ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi
conducătorii instituţiilor publice autonome;
• ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică cu rol de conducere şi coordonare în teritoriu ai ordonatorilor principali
de credite( de exemplu, Direcţiile judeţene de sănătate publică, Inspectoratele şcolare judeţene,
Direcţiile judeţene de tineret şi sport, etc.);
• ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice operative:
spitale, şcoli, muzee, teatre, unităţi militare, instanţe judecătoreşti, etc. care primesc credite
bugetare de la ordonatorul principal sau secundar, după caz5.
Deschiderea de credite bugetare reprezintă alimentarea cu fonduri a conturilor
ordonatorilor de credite bugetare, conturi deschise la trezoreria finanţelor publice.
Aprobarea şi deschiderea creditelor bugetare este etapa în care are loc:
• finanţarea cheltuielilor prevăzute în buget pe baza cererii de deschidere de credite
întocmită de ordonatorii principali;
• repartizarea creditelor pentru cheltuielile proprii ale ordonatorului principal de
credite, pentru ordonatorii secundari şi terţiari din subordine.
Execuţia de casă a bugetului este un proces deosebit de amplu şi de complex, ce
antrenează participarea unui număr foarte mare de operatori bugetari şi se referă la încasarea,
păstrarea şi eliberarea de resurse financiare pentru efectuarea cheltuielilor publice. Execuţia de
casă a bugetului de stat se realizează prin trezoreria statului sau prin unităţile bancare, după
caz, pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice.
Execuţia veniturilor bugetare reprezintă încasarea veniturilor bugetare. Realizarea
veniturilor bugetare în volumul aprobat este o obligaţie pentru instituţiile care au sarcina de a
le încasa.
5a se vedea şi S. Briciu(coord.), Contabilitatea instituţiilor publice, Editura Argus, Bucureşti, 2001, pag.
43-50
75
Execuţia veniturilor presupune parcurgerea mai multor etape, fiecare etapă constând în
anumite operaţiuni şi stabilind atribuţii riguros precizate.
În cazul impozitelor, se derulează un proces de aşezare şi percepere complex.
Aşezarea, în sens restrâns, presupune identificarea materiei impozabile care constituie
baza pentru perceperea de venituri la bugetul statului şi determinarea mărimii acesteia. În baza
sensului restrâns al aşezării, execuţia impozitelor presupune, pe lângă această etapă, şi etapele
lichidării, emiterii titlului de percepere şi perceperii.
Lichidarea reprezintă determinarea obligaţiei faţă de buget, prin stabilirea cuantumului
venitului bugetar. În această etapă se au în vedere: cotele de impunere, mărimea materiei
impozabile şi situaţia financiară a debitorului.
Emiterea titlului de percepere constă în înscrierea cuantumului venitului într- un act pe
baza căruia se autorizează organul fiscal pentru perceperea unui anumit venit în contul
bugetului. Titlul de percepere îmbracă diferite forme în funcţie de modalitatea concretă de
încasare: titlu de încasare, când plătitorul achită datoria la bugetul statului din propria iniţiativă
sau ordin de încasare, pentru executare silită.
Perceperea constă în încasarea efectivă a impozitului în cuantumul şi la termenele
stabilite. Acest moment include şi urmărirea contribuabilului în cazul nerespectării obligaţiilor
ce revin acestuia
Această procedură fiscală este valabilă în principal pentru impozitele directe.
În cazul impozitelor indirecte, procedura fiscal ă diferă. În cazul impozitelor indirecte,
procedura de excuţie nu aplică întocmai separarea funcţiilor. Spre exemplu, în cazul taxelor
vamale, aşezarea, lichidarea şi perceperea se realizează deodată, cu ocazia vămuirii mărfurilor
şi a achitării taxelor vamale stabilite6.
Cele patru etape menţionate se referă la impozite, însă bugetele publice mai
mobilizează şi alte categorii de venituri, incluse în categoria veniturilor nefiscale. În cazul
acestora nu se parcurg cele patru etape, dar încasarea lor are la bază acte legale, sumele
datorate bugetului public fiind determinate prin calcule specifice.
Încasarea veniturilor se efectuează în contul de venituri ale bugetului statului deschis la
Trezoreria publică.
Execuţia cheltuielilor bugetare presupune, la fel ca şi execuţia cheltuielilor, separarea
atribuţiilor ordonatorilor de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de casier.
Creditele bugetare aprobate sunt limite maxime ale cheltuielilor şi se pot efectua numai
pentru destinaţia aprobată. Respectând aceste două restricţii, efectuarea oricăror cheltuieli
publice presupune parcurgerea următoarelor etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Angajarea este actul care generează obligaţia unei instituţii publice de a plăti o sumă
de bani unui terţ pe baza unui act juridic (lege, contract, decizie ministerială, hotărâre
judecătorească) pentru un serviciu adus instituţiei. Angajarea trebuie să aibă la bază un temei
legal şi ea este, deci, consecinţa deciziei luate în mod deliberat de un organ al administraţiei de
stat; există şi cazuri în care angajarea se produce datorită unor decizii ale Parlamentului sau
Guvernului. Competenţa în angajarea cheltuielilor revine conducătorilor instituţiilor publice, în
calitate de ordonatori de credite.
6 E.R.Mara, Finanţe publice şi fiscalitate, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2011, pag. 47
76
Lichidarea este operaţia prin care se constată din punct de vedere faptic şi pe bază de
document serviciul făcut în favoarea instituţiei publice şi se determină suma de plată.
Ordonanţarea constă în emiterea ordinului de plată în favoarea celui îndreptăţit.
Ordinul de plată trebuie să poarte viza controlului preventiv, onorarea lui afectînd veniturile
statului. Fără existenţa vizei de control financiar preventiv, prin care se certifică verificarea
angajării corecte a cheltuielii, efectuarea serviciului şi respectarea legislaţiei, ordinul sau
dispoziţia de plată nu au titlu executiv.
Plata reprezintă stingerea obligaţiei datorată de instituţia publică.
Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea se realizează de ordonatorii de credite bugetare
sau de către împuterniciţii acestora, iar plata se realizează de gestionarii de bani publici (casieri
sau contabili plătitori).
Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi
orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită
până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe
anul viitor.
• Încheierea exerciţiului bugetar
Încheierea exerciţiului bugetar constă în întocmirea contului de execuţie bugetară la

sfârşitul anului, în care sunt reflectate operaţiile efectuate şi destinaţia soldului bugetar aprobat
prin legea bugetară anuală.
Procedura de încheiere a exerciţiului bugetar are la bază dările de seamă contabile şi
conturile privind execuţia de casă a bugetului, întocmite de fiecare instituţie publică. Acestea
se centralizează pe verticală la nivelul fiecărui ordonator principal de credite care depune apoi
la Ministerul Finanţelor Publice (MFP) situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de
activitate. MFP le verifică, le analizează şi pe baza lor întocmeşte Contul general anual de
execuţie a bugetului de stat. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat se întocmeşte
în structura bugetului aprobat şi are ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora. Guvernul analizează şi prezintă
contul general anual de execuţie a bugetului de stat spre aprobare Parlamentului, până la data
de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie a bugetului de
stat se aprobă prin lege după verificarea de către Curtea de Conturi.
Conturile anuale de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor fondurilor speciale, ale ordonatorilor de credite vor cuprinde 7:
• La venituri: prevederi bugetare iniţiale; prevederi bugetare definitive; încasări
realizate;
• La cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate.
Excedentul sau deficitul bugetului de stat se stabileşte ca diferenţă între veniturile
încasate până la încheierea exerciţiului bugetar şi plăţile efectuate până la aceasta dată.
77
• Controlul şi aprobarea execuţiei bugetare
Necesitatea controlului bugetar derivă din considerente de ordin politic, precum şi din
considerente de ordin financiar.
Considerentele de ordin politic au în vedere că Parlamentul este interesat în realizarea
integrală a veniturilor bugetare aprobate şi în încadrarea cheltuielilor în limitele stabilite, cu
asigurarea realizării tuturor obiectivelor prevăzute.
Raţiunile financiare ale controlului se referă la interesul Guvernului şi a subiecţilor de
drept antrenaţi în procesul execuţiei bugetare de a asigura buna gestionare a banului public,
evitarea pierderilor şi risipei, prevenirea fraudelor.
Controlul politic se exercită de către Parlament şi constă în:
• examinarea şi adoptarea bugetelor;
• examinarea şi aprobarea conturilor de închidere;
• analiza rapoartelor primite din partea Guvernului privind execuţia bugetară pe
perioade mai scurte de timp (trimestru, semestru).
Controlul periodic al execuţiei bugetare se desfăşoară cu ajutorul comisiei de buget,
finanţe, bănci care aparţine Parlamentului.
Controlul administrativ este efectuat de către MFP prin organele sale specializate şi
controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii publice de către organe specializate proprii.
Controlul administrativ are în vedere verificarea modalităţilor de încasare a veniturilor şi
modul de efectuare a cheltuielilor, cu respectarea limitei şi a destinaţiei acestora.
Controlul jurisdicţional se realizează de către Curtea de Conturi şi are drept scop
controlul complet al execuţiei bugetare. În baza conturilor de execuţie primite, Curtea de
Conturi întocmeşte un raport public anual pe care îl înaintează Parlamentului. În acest raport,
Curtea de Conturi prezintă Parlamentului observaţii asupra conturilor de execuţie a bugetelor
publice. Acest raport se întocmeşte în termen de 6 luni de la primirea conturilor de execuţie ale
bugetelor supuse controlului de la organele competente a le întocmi şi care sunt obligate a le
înainta Curţii de Conturi. Dacă nu s-au constatat nelegalităţi şi prejudicii aduse fondurilor
publice, Curtea de Conturi emite actul de descărcare de gestiune fiecărui ordonator de credite.
În caz contrar, dacă se constată ilegalităţi, este angajată răspunderea juridică a persoanelor
vinovate, iar sumele aflate în afara legalităţii sunt trecute în sarcina persoanelor găsite
vinovate, de la care se recuperează.
Raportul întocmit de Curtea de Conturi se supune spre dezbatere în forul legislativ,
fiind analizat mai întâi în comisiile permanente de buget-finanţe ale celor două camere, după
care în plen se dezbate proiectul de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară.
Guvernul prezintă sinteza evoluţiilor economico-financiare din anul la care se referă
execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acestuia, după care se trece la discutarea
pe articole a proiectului de lege, ocazie cu care se pot solicita verificări suplimentare din partea
Curţii de Conturi asupra anumitor aspecte ale execuţiei.
78
În final, proiectul de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară se supune

votului parlamentarilor, un vot favorabil marcând încheierea etapelor procesului bugetar.
• Rezumat
Ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului care

se concretizează în operaţiuni de natură tehnică şi acte consecutive care se succced anual și
privesc elaborarea, aprobarea, executarea, controlul şi raportarea bugetului, precum și contului
general de execuţie a acestuia exprimă procesul bugetar. Procesul bugetar poate prezenta
anumite particularități de la țară la țară, dar are și anumite trăsături comune. În plus, procesul
bugetar se desfășoară în concordanță cu anumite reguli cu caracter de maximă generalitate –
principiile bugetare.
În cadrul sistemului bugetar al țării, cel mai important fond de resurse bugetare este
bugetul de stat. Unitatea de învățare prezintă modul în care se derulează procesul bugetar
pentru acest buget, prezentând specificul fiecărei faze a procesului bugetar.
• Elaborarea bugetului de stat se face de:
a) comisiile de buget-finanţe ale camerelor Parlamentului;
b)ordonatorii principali de credite;
c) preşedintele României; d)Ministerul
Finanţelor Publice.
• Faza din procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se
determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate a
angajamentului pe baza documentelor justificative, se numeşte:
• angajare;
• lichidare;
• ordonanţare;
• plată.
• Formarea şi utilizarea fondurilor publice şi contul de execuţie bugetară sunt supuse
controlului:
• Ministerului Finanţelor Publice;
• Curţii de Conturi;
• firmelor de audit;
• poliţiei.
“Bugetarea, fie publică, fie privată, individual sau organizațională, implică alegeri între
cheltuieli posibile. Întrucât nimeni nu dispune de resurse nelimitate, oameni
79
bugetează tot timpul.” (Irene S. Rubin, The politics of public budgeting. Getting and spending, 5th
edition, CQ Press, Washington, 2006, pag. 3)
• Concluzii
Unitatea de învățare a prezentat fazele procesului bugetar, cu accent asupra bugetului de

stat.Având în vedere că bugetul public este o balanță a veniturilor și cheltuielilor, următoarea
unitate de studiu va avea în vedere problema veniturilor publice.
• Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti,
2003
• Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba Iulia, 2001
• Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe publice,
seria Didactica, Alba Iulia, 2013
• Moșteanu T., Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008
Cuza, Iași, 2007
• Legea finanțelor publice nr. 500/2002, publicată în Monitorul Oficial, nr. 597 / 2002, cu
modificările şi completările în vigoare
• Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 618/2006,
cu modificările şi completările în vigoare
• Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1954/2005 pentru
aprobarea Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, cu modificările şi completările în
vigoare
80
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V
VENITURILE PUBLICE
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul veniturilor publice
• Structura veniturilor publice
• Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice
• Rezumat
• Concluzii
• Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conținutului economic al veniturilor

publice, distingerea între diferite categorii de venituri proprii, evidențierea unor criterii și
indicatori privind nivelul, structura și dinamica veniturilor publice. Unitatea își propune să
răspundă următoarelor întrebări: Ce reprezintă veniturile publice?, Care este diferența dintre
veniturile publice și veniturile bugetare?, Care sunt criteriile de structurare a veniturilor publice
și importanța acestora?, Care sunt indicatorii de analiză a nivelului, structurii și dinamicii
veniturilor publice?.
Cunoştinţe preliminare: Buget, resurse, venituri

acces la internet
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice și practice privind

veniturile publice
• Să definească veniturile publice, veniturile bugetare
81
• să analizeze factorii ce influențează volumul resurselor financiare publice (veniturilor

publice);
• să analizeze volumul, structura și dinamica veniturilor publice, având în vedere diferite
criterii de structurare a acestor venituri
• Conţinutul veniturilor publice
Activitatea economică reprezintă temelia existenţei şi desfăşurării vieţii sociale. Ea se

derulează în condiţiile restrictive generate de limitarea resurselor şi ale unei creşteri accentuate
a cererii acestora.
Resursele reprezintă totalitatea elementelor, împrejurărilor şi premiselor utilizate,
direct sau indirect, sau utilizabile la producerea şi obţinerea de bunuri economice. 1
Alături de resursele materiale, informaţionale, valutare şi umane, un rol deosebit în
asigurarea desfăşurării activităţii economice îl au resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. 2
Resursele financiare ale societăţii sunt constituite din resurse financiare publice şi din
resurse financiare private, fiecare categorie de resurse fiind utilizată la satisfacerea unei
categorii distincte de nevoi.Satisfacerea nevoilor individuale presupune obţinerea bunurilor şi
serviciilor prin intermediul pieţei, prin vânzare- cumpărare, utilizând resurse financiare private,
în timp ce nevoile colective se finanţează din resurse financiare publice, întrucât de pe urma
acţiunilor publice beneficiază toţi membrii societăţii sau ai unei comunităţi.
Totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de la populaţie
şi întreprinderi în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii economice, având ca destinaţie
acoperirea cheltuielilor publice constituie venituri publice (resurse financiare publice ).3
Veniturile publice se obţin prin prelevări obligatorii de la agenţii economici şi populaţie, din
activitatea economică proprie sau din împrumuturi.
Veniturile publice includ:
• veniturile bugetare, adică totalitatea resurselor băneşti care alimentează bugetele
4;
publice
• veniturile obţinute din activitatea unităţilor economice aparţinând în totalitate sau
parțial statului, precum şi de instituţiile publice, venituri reţinute parţial
1 N. Dobrotă, Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag.402

2 I. Văcărel(coord), Finanţe publice, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.
374
3 F. Cătinianu, Finanţe publice, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, pag. 171
4 I. Talpoş, Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, 1996, pag. 176
82
sau în totalitate pentru autofinanţarea activităţilor agenţilor economici care le-au obţinut.
Veniturile bugetare deţin ponderea covârşitoare în structura resurselor financiare
publice. Veniturile bugetare constituie mijloace şi modalităţi de formare a bugetelor publice, a
căror mobilizare se realizează în temeiul unor reglementări legale, în funcţie de politica
economico-financiară a statului referitoare la repartiţia produsului intern brut şi la mobilizarea
unor resurse externe. Structura generală a veniturilor bugetare este stabilită prin Legea
finanţelor publice, iar dreptul de instituire a unei categorii de obligaţii bugetare în sarcina
contribuabililor revine Parlamentului.
Volumul veniturilor publice este influenţat de un ansamblu de factori, dintre care
menţionăm5:
• factori economici, care influenţează evoluţia produsului intern brut, cu efecte
asupra volumului veniturilor impozabile;
• factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care influenţează volumul
resurselor financiare publice prin intermediul preţului;
• factori sociali, care au în vedere în principal activităţile de redistribuire a
resurselor;
• factori demografici, care pot influenţa numărul persoanelor din categoria
populaţiei active şi numărul contribuabililor;
• factori politici şi militari, care prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică pot influenţa nivelul producţiei şi a resurselor financiare publice;
• factori de natură financiară, care sintetizează influenţa celorlalte categorii de
factori prin dimensionarea cheltuielilor publice. Volumul cheltuielilor publice influenţează la
rândul lui mărimea deficitului bugetar pentru a cărui acoperire sunt necesare resurse publice
sulimentare.
Factorii de influenţă diverşi au condus la diversificarea structurii resurselor financiare.
• Structura veniturilor publice
Gruparea şi ordonarea veniturilor publice (resurselor financiare publice) este

determinată de cerinţe analitice, dar mai ales de necesităţi operaţionale apărute cu prilejul
repartizării şi urmăririi utilizării lor.
• Din punct de vedere al conţinutului economic, veniturile publice sunt constituite
din:
• prelevări cu caracter obligatoriu;
• venituri de trezorerie;
• venituri provenite din împrumuturi publice;
• venituri obţinute din emisiune monetară fără acoperire.
Prelevările cu caracter obligatoriu iau forma impozitelor, taxelor, a veniturilor de la
întreprinderile şi proprietăţile publice și private ale statului,
5 I. Văcărel, op.cit., pag. 353.
83
constituind cea mai mare parte a resurselor financiare publice. Volumul veniturilor din această
categorie este de obicei insuficient, iar sporirea lui implică modificări ale fiscalităţii fie în
sensul modificării cotelor de impunere folosite, fie în cel referitor la introducerea unor noi
impozite.
Veniturile de trezorerie sunt împrumuturi pe termen scurt contractate prin emisiunea şi
vânzarea pe piaţa financiară a titlurilor de stat pentru acoperirea temporară a deficitului curent
al bugetelor publice, pentru acoperirea golurilor de casă ale bugetelor locale, pentru acoperirea
deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale. Veniturile de trezorerie au caracter
temporar şi rambursabil, iar costul lor este dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt şi
cheltuielile ocazionate de punerea în circulaţie şi retragerea din circulaţie a înscrisurilor.
Veniturile provenite din împrumuturi publice, din surse interne sau externe, sunt
folosite în special pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest caz, creditorii statului pot fi
persoane fizice sau persoane juridice deţinătoare de resurse băneşti, al căror câştig îl reprezintă
dobânda.
Veniturile obţinute din emisiune monetară fără acoperire presupun obţinerea resurselor
prin punerea în circulaţie a bancnotelor fără o creştere echivalentă de bunuri şi servicii în
economie.
• După sursa de formare, veniturile publice provin din:
• produsul intern brut, care se obţin pe calea impozitelor şi taxelor percepute de la
populaţie şi agenţi economici, din veniturile aferente întreprinderilor publice, din contribuţii,
penalităţi, împrumuturi publice interne;
• avuţia naţională, care se obţin ca urmare a vânzărilor de proprietăţi ale statului, a
participaţiilor de capital în străinătate, a rezervelor tezaurului sau a fondului de amortizare
constituit la nivelul întreprinderilor proprii;
• transferuri primite din străinătate, care îmbracă forme diferite: împrumuturi de stat
externe, ajutoare, venituri din încasarea veniturilor de război, venituri din valorificarea
trofeelor.
• După natura funcţională, veniturile publice se pot grupa în:
• venituri ce ţin de suveranitatea fiscală, concretizate în impozite, taxe fiscale şi
parafiscale, amenzi;
• venituri ce ţin de proprietate, care constau în venituri de la întreprinderile şi
proprietăţile publice;
• venituri din activitatea bancară formate din impozite aplicate asupra instrumentelor
de economisire: dobânzi, câştiguri, comisioane;
• venituri diverse ocazionale, cu o pondere redusă care constau în donaţii, ajutoare.
• După caracterul lor, veniturile publice se clasifică în:
• venituri definitive sau permanente;
• venituri temporare sau provizorii;
Veniturile definitive (permanente) sunt reprezentate de acea categorie de resurse care
nu se restituie plătitorilor. Ele pot fi obligatorii, incluzând impozitele, taxele, cotizaţiile sociale,
sau neobligatorii, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate (taxe de înscriere la
universitate, taxe de intrare la muzeu, etc.).
Veniturile temporare (provizorii) sunt obţinute din împrumuturi de pe piaţa bancară sau
de capital şi a căror restituire se face la termenele convenite.
• După provenienţă, veniturile publice se grupează în:
84
• venituri interne;
• venituri externe.
Veniturile de provenienţă internă constau în impozite, taxe, contribuţii, venituri
nefiscale, împrumuturi publice contractate la persoane fizice sau juridice din ţară, alte venituri
excepţionale.
Cele mai importante venituri de provenienţă externă sunt cele provenite din
împrumuturi externe angajate de către stat de la instituţiile financiare internaţionale, de la
guvernele altor state şi de la creditori externi diverşi: bănci cu sediul în alte state, deţinători
străini de capital bănesc. Alte resurse financiare publice de provenienţă externă sunt dobânzile
încasate pentru creditele externe acordate de stat, ratele scadente ale acestor credite, ajutoarele
financiare şi donaţiile primite din străinătate, lichidările participaţiilor de capital ale statului în
străinătate, impozitele şi taxele percepute reprezentanţelor în România ale firmelor străine.
• După frecvenţa cu care se constituie, veniturile publice pot fi:
• venituri ordinare (curente);
• venituri din operaţiuni de capital;
• venituri extraordinare (excepţionale).
Veniturile ordinare sunt cele la care statul apelează în mod obişnuit, se încasează cu
regularitate la buget, constituind o sursă permanentă. În această categorie se includ resursele
fiscale constituite din impozite şi taxe, resursele nefiscale, constituite din venituri provenite de
la întreprinderile şi domeniile publice, de la instituţiile publice, şi contribuţiile de la asigurările
sociale.
Veniturile din operaţiuni de capital au o frecvenţă de încasare ocazională şi provin din
cesiunea unor active proprietate a autorităţilor publice.
Veniturile extraordinare reprezintă resurse la care statul recurge în situaţii excepţionale,
atunci când mijloacele băneşti provenite din resurse ordinare nu acoperă integral cheltuielile.
Principalele resurse extraordinare sunt: resursele provenite din împrumuturile de stat, din
emisiunea de bani de hârtie fără acoperire, ajutoare, transferuri primite din străinătate, sume
rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate şi din valorificarea peste graniţă a
bunurilor statului.
Prin clasificările prezentate s-a urmărit realizarea unor grupări diverse ale veniturilor
publice, care să ne ajute în demersurile analitice necesare.
• Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice
Nivelul veniturilor publice se analizează din perspectiva volumului veniturilor publice

(în expresie nominală sau reală), a ponderii veniturilor publice în PIB, precum şi a veniturilor
publice pe locuitor.
Volumul veniturilor publice în expresie nominală reprezintă totalitatea veniturilor
publice exprimate în preţurile curente ale anului de calcul, iar volumul veniturilor publice în
expresie reală reprezintă totalitatea acestor venituri exprimate însă în preţuri constante ale
perioadei de bază.
Pentru asigurarea comparabilităţii internaţionale, nivelul veniturilor publice trebuie
calculat fie ca pondere în PIB, fie ca indicatori medii pe locuitor.
85
Ponderea veniturilor publice în PIB exprimă partea din PIB care este preluată la
dispoziţia statului sub forma veniturilor publice, exprimate în expresie nominală.
Formula de calcul este:
VPT
% VPTPIB = x 100
PIB
Veniturile publice medii pe locuitor pot fi exprimate atât în preţuri curente, cât şi în
preţuri reale, dar pe de altă parte, pot fi exprimate în unităţi monetare naţionale/locuitor sau în
unităţi monetare în valută/locuitor.
Indicatorii privind structura veniturilor publice presupun exprimarea modului de
formare a veniturilor publice totale în funcţie de categoriile de venit identificate.
Pentru fiecare categorie de venit se stabileşte ponderea acesteia în totalul veniturilor
publice.
Formula este:
% VPj=
VPj x 100,
VPT
unde VPj reprezintă venitul specific analizat.
În ceea ce priveşte indicatorii de dinamică ai veniturilor publice, aceştia includ
următoarele6: modificarea absolută a veniturilor publice; modificarea relativă a veniturilor
publice; modificarea ponderii veniturilor publice în PIB; modificarea volumului veniturilor
publice medii ce revin pe un locuitor; modificarea structurii veniturilor publice; indicatorul de
corespondenţă dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea PIB; elasticitatea
veniturilor publice în raport cu PIB.
Modificarea absolută a veniturilor publice se poate exprima atât în mărime nominală,
cât şi în mărime reală.
∆VPT = VPT1 – VPT0,
unde VPT1 reprezintă veniturile publice totale din anul 1, iar VPT 0 - veniturile publice
totale din anul 0.
În funcţie de modul de exprimare ale veniturilor publice (în mărime nominal sau
reală), modificarea absolută este exprimată în mărime nominal sau reală.
Modificarea relativă a veniturilor publice exprimă modificarea procentuală a
veniturilor publice (exprimate fie în mărime nominal, fie reală) în anul 1 faţă de anul 0.
%∆VPT1/0 = VPT1  VPT 0

VPT 0
x 100
Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB exprimă diferenţa dintre ponderea

veniturilor publice în PIB din anul 1 şi ponderea veniturilor publice în PIB din anul 0.
∆ VPT1 x 100 - VPT 0
%VPT =
x 100
PIB1 PIB0
Modificarea veniturilor medii pe locuitor exprimă diferenţa dintre veniturile medii pe
locuitor din anul 1 şi veniturile medii pe locuitor din anul 0.
6 M.A.Georgescu, op.cit., pag. 117-120. Prezentarea indicatorilor are la bază acelaşi material.
86
VPT1 VPT 0
∆VPT/loc10 = -
N1 N0
Modificarea structurii veniturilor publice exprimă diferenţa dintre ponderea unei
anumite categorii de venit din veniturile publice totale în anul 1 şi ponderea aceleiaşi categorii
de venit în anul 0.
∆pondereVPj =
VPj1 VPT1
x 100 -
VPj0 VPT 0
x 100
Indicatorul de corespondenţă dintre modificarea veniturilor publice şi

modificarea PIB exprimă raportul dintre indicele de evoluţie a veniturilor publice şi indicele de
evoluţie a PIB.
VP1
IVP/PIB =
VP0
PIB1
PIB0
Indicele se poate calcula fie pentru veniturile totale, fie pentru o categorie specifică de
venituri.
Un indicator supraunitar sugerează o evoluţie mai susţinută a veniturilor publice decât
cea a PIB, în timp ce un venit subunitar exprimă o evoluţie a PIB mai susţinută decât cea a
veniturilor.
Elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB exprimă modificarea procentuală a
veniturilor la modificarea cu 1% a PIB.
Indicatorul se poate calcula atât pentru veniturile totale, cât şi pentru venituri specifice
componente ale veniturilor totale.
VP1  VP0
KeVP/PIB =
VP0
PIB1  PIB0
PIB0
În funcţie de mărimea acestui indicator, identificăm:

• venituri elastice în raport cu PIB (Ke>1), creşterea lor procentuală fiind mai mare
decât a PIB;
• venituri inelastice (Ke<1), creşterea lor procentuală fiind mai mică decât a
PIB;
• venituri cu elasticitate unitară (Ke=1), creşterea lor procentuală fiind egală
cu cea a PIB.
Acest indicator are o importanţă deosebită la fundamentarea măsurilor de politică
fiscală, atunci când se doreşte obţinerea unor venituri suplimentare.
87
Exemplificare și fixarea cunoștințelor
Se consideră următoarele date referitoare la statul „S” (date ipotetice):
Indicatori Unitate de măsură Anul I Anul II

Venituri publice totale mld. u.m., preţuri curente 184 251
Indicele preţurilor %, an de bază anul 0 82,3 102,1
Curs de schimb u.m. naţionale/USD 1,9891 1,9764
Populaţia mil. loc. 13,2 13,9
Produs intern brut mld. u.m., preţuri curente 1551 2212
Se va determina:
• volumul veniturilor publice totale în expresie nominală, respectiv în expresie reală (preţuri
comparabile);
• ponderea veniturilor publice totale în PIB;
• volumul veniturilor publice totale medii pe locuitor, exprimat în u.m. naţionale, respectiv în
USD;
• modificarea absolută în expresie nominală, respectiv în expresie reală, a veniturilor publice
totale;
• modificarea relativă în expresie nominală, respectiv în expresie reală, a veniturilor publice
totale;
• modificarea ponderii veniturilor publice totale în PIB;
• modificarea nivelului mediu al veniturilor publice totale exprimat în u.m. naţionale/loc.,
respectiv în USD/loc.;
• indicatorul de corespondenţă dintre modificarea veniturilor publice totale şi modificarea PIB;
• elasticitatea veniturilor publice totale în raport cu PIB.
Rezolvare:
• VPT1_nom = 184 mld. u.m.; VPT2_nom = 251 mld. u.m.
VPT1_real =
VPT2_real =
VPT1 _ nom Ip1 / 0 VPT2 _ nom Ip2 / 0
= 184
82,3%
= 251
102,1%
= 223,57 mld. u.m.
= 245, 84 mld. u.m.
Veniturile publice reale au în vedere evoluția prețurilor și se observă că

atunci când indicele prețurilor este subunitar (sub 100%, cazul anului 1 față de anul 0), adică la
reducerea prețurilor, volumul real al veniturilor totale (223,57 mld. u.m. – în anul 1) este mai
mare decât volumul veniturilor totale nominale (184 mld. u.m. – în anul 1). Atunci când
indicele prețurilor este supraunitar (peste 100%, cazul anului 2 față de anul 0), adică are loc
creșterea prețurilor, volumul real al veniturilor totale (245,84 mld. u.m.) este mai mic decât
volumul veniturilor totale nominale (251 mld. u.m.).
88
• % VPT1_PIB =
VPT1 _ nom
PIB1
x 100 =
184
1551
x 100 = 11,86%;
% VPT2_PIB =
VPT2 _ nom
PIB2
x 100 =
251
2212
x 100 = 11,35%
Ponderea veniturilor publice totale în expresie nominală este de 11,86% (în anul 1), respectiv de
11,35% (în anul 2).
• VPT1_u.m./loc. =
VPT1 _ nom
N1
= 184 mld.u.m. 13,2 mil.loc.

= 184000 mil.u.m.
13,2 mil.u.m.
= 13939,39 u.m./loc.
VPT2_u.m./loc. =
VPT2 _ nom
N2
251mld.u.m.
= 13,9 mil.loc. =
251000 mil.u.m.
13,9 mil.u.m.
= 18057,55 u.m./loc.
Veniturile publice totale în expresie nominală pe locuitor în anul 1 sunt de 13939,39

u.m./loc., iar în anul 2 sunt de 18057,55 u.m./loc.
VPT1_USD/loc = VPT2_USD/loc =
VPT1 _ u.m./ loc. curs de schimb VPT2 _ u.m./ loc. curs de schimb
= 13939,39 u.m./loc. 1,9891u.m./USD

= 18057,55u.m./ loc. 1,9764 u.m./USD
= 7007,89 USD/loc.
= 9136,59 USD/loc.
Veniturile publice totale (exprimate în USD) pe locuitor în anul 1 sunt de 7007,89

USD/loc., iar în anul 2 sunt de 9136,59 USD/loc.
• ∆VPT nom= VPT2_nom – VPT1_nom = 251 – 184 = 67 mld. u.m.

∆VPT real= VPT2_real – VPT1_real = 245,84 – 223,57 = 22,27 mld. u.m.
Între anii 1 și 2, veniturile au crescut sub aspect nominal cu 67 mld. u.m., iar sub aspect real cu
22,27 mld. u.m.
• %∆VPT2/1_nom =
VPT2 _ nom  VPT1 _ nom

VPT1 _ nom
x 100 =
67
184
x 100 = 36,41%
%∆VPT2/1_real =
VPT2 _ real  VPT1 _ real

VPT1 _ real
x 100 =
22,27
223,57
x 100 = 9,96%
Veniturile publice în expresie nominală în anul 2 față de mărimea lor din anul 1 au înregistrat o
creștere cu 36,41%, în timp ce veniturile publice în expresie reală au înregistrat o creștere cu
9,96% în anul 2 față de anul 1.
89
∆ VPT2
• %VPT =
PIB2
x 100 - VPT1
PIB1
x 100 = 11,35% - 11,86% = - 0,51%
Ponderea veniturilor publice în PIB a scăzut în anul 2 față de anul 1 cu 0,51%.
• ∆VPT
u.m./loc.
2
= VPT
N2
- VPT
1 N1
= 18057,55 - 13939,39 = 4118,16 u.m./loc.
∆VPT
USD./loc. =
VPT2 _ u.m./loc.
Curs deschimb2
VPT1 _ u.m./loc.
-
Cursdeschimb1
= 9136,59 - 7007,89 =
2128,70 USD/loc.
Veniturile publice pe locuitor exprimate în u.m au crescut în anul 2 față de anul 1 cu

4118,16 u.m./loc., în timp ce veniturile proprii pe locuitor exprimate în USD au crescut cu
2128,70 USD/loc.
• IVP/PIB =
VPT2
VPT1 PIB
251
= 184
2212
= 1,3641 = 0,9565 < 1
1,4262
PIB1
1551
Indicatorul subunitar de corespondență dintre modificarea veniturilor publice totale şi

modificarea PIB ne arată faptul că, sub aspect nominal, volumul veniturilor publice s-a
modificat într-un ritm mai scăzut față de mărimea PIB.
• Ke
VPT2  VPT1
= VPT1
251184
= 184 =
0,3641
= 0,8543 < 1
VP/PIB
PIB  PIB 2212 1551
0,4262
2 1
PIB1
1551
Coeficientul de elasticitate a veniturilor publice totale în raport cu PIB subunitar (0,8543)

evidențiază că la o modificare a PIB de 1% are loc o modificare a veniturilor proprii locale mai
redusă, anume de 0,8543%, ceea ce înseamnă că veniturile sunt inelastice în raport cu PIB.
• Rezumat
Componentă a resurselor economice ale societății, resursele financiare reprezintă

totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un
interval de timp determinat. În cadrul resurselor financiare se identifică resurse financiare
publice(denumite și venituri publice) şi resurse financiare private, fiecare categorie de resurse
fiind utilizată la satisfacerea unei categorii distincte de
90
nevoi. Veniturile publice se referă la totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice
le încasează de la populaţie şi întreprinderi în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii
economice, având ca destinaţie acoperirea cheltuielilor publice. Ele includ veniturile bugetare
(resurse băneşti care alimentează bugetele publice) și veniturile obţinute din activitatea
unităţilor economice aparţinând în totalitate statului, precum şi de instituţiile publice. Volumul
veniturilor publice este influențat de o serie de factori: economici, monetari, sociali,
demografici, politici, militari, de natură financiară. Influența acestor factori asupra diverselor
categorii de venituri publice este diferită, ceea ce a făcut necesară structurarea veniturilor
publice în funcție de diverse criterii, cum sunt: conţinutul economic, sursa de formare, natura
funcțională, caracterul veniturilor, proveniență, frecvența de constituire. Fundamentarea
măsurilor ce au în vedere veniturile publice impune necesitatea utilizării unor indicatori privind
nivelul, structura și dinamica veniturilor publice.
• Veniturile publice (resursele financiare publice) reprezintă:
• totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale
într-un interval de timp determinat;
• totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de la
populaţie şi întreprinderi în virtutea suveranităţii fiscale, având ca destinaţie acoperirea
cheltuielilor bugetare;
• totalitatea elementelor, împrejurărilor şi premiselor utilizate, direct sau indirect,
sau utilizabile la producerea şi obţinerea de bunuri economice;
• totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de la
populaţie şi întreprinderi în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii economice, având
ca destinaţie acoperirea cheltuielilor publice.
• Un stat obține într-un an venituri din impozite, taxe și contribuții în valoare de
1300 mld. u.m., împrumuturile obținute de stat, instituțiile și întreprinderile publice în acel an
sunt de 145 mld. u.m., sumele rambursate în contul împrumuturilor din anii anteriori sunt de 27
mld. u.m., iar veniturile din activitatea unităților economice aparținând statului sunt de 238
mld. u.m. Mărimea veniturilor publice în anul respectiv este de:
a) 1300 mld. u.m.; b) 1538 mld. u.m.; c) 1445 mld. u.m.;
d) 1418 mld. u.m.; e) 1683 mld. u.m.; f)1656 mld. u.m.
• Veniturile bugetare:
• reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice
şi sociale într-un interval de timp determinat;
• constituie mijloace şi modalităţi de formare a bugetelor publice, a căror
mobilizare se realizează în temeiul unor reglementări legale;
• constituie totalitatea mijloacelor băneşti pe care autorităţile publice le încasează de
la populaţie şi întreprinderi în virtutea suveranităţii fiscale şi prin relaţii economice, având ca
destinaţie acoperirea cheltuielilor publice.
91
• Din punct de vedere al provenienței, veniturile publice se structurează astfel:

• prelevări cu caracter obligatoriu, venituri de trezorerie, venituri provenite din
împrumuturi publice, venituri obținute din emisiune monetară;
• venituri provenite din PIB, provenite din avuția națională, provenite din transferuri
primate din străinătate;
• interne, externe;
• ordinare, din operațiuni de capital, extraordinare.
• Un stat obține într-un an următoarele venituri publice: din impozite, taxe, contribuții
– 1543 mld. u.m., veniturile aferente întreprinderilor publice – 367 mld. u.m., împrumuturi de
la Fondul Monetar Internațional – 254 mld. u.m., împrumuturi obținute de pe piața internă – 53
mld. u.m., venituri din vânzarea proprietăților statului – 143 mld. u.m. Să se precizeze mărimea
veniturilor publice provenite din PIB:
a) 1543 mld u.m.; b) 2217 mld. u.m.; c) 1963 mld. u.m.; d) 2360 mld. u.m.
• Sarcină de învăţare
• Se cunosc următoarele date privind evoluţia veniturilor publice totale al unei ţări “X”:
Venituri publice totale mld. u.m. 58437,4 74044,2
Indicele preţurilor %, cu bază în lanţ
114,1 109,3
(dec. / dec. an anterior)
PIB mld. u.m. 197600 243371,1
Se cere să se determine:
• volumul veniturilor publice totale în în expresie reală (preţuri constante ale anului 0);
• ponderea veniturilor publice totale în PIB;
• modificarea absolută în expresie nominală, respectiv în expresie reală, a veniturilor publice
totale;
• modificarea relativă în expresie nominală, respectiv în expresie reală, a veniturilor publice
totale;
• modificarea ponderii veniturilor publice totale în PIB;
• indicatorul de corespondenţă dintre modificarea veniturilor publice totale şi modificarea
PIB;
• elasticitatea veniturilor publice totale în raport cu PIB
• Se dau următoarele date privind situaţia unei ţări:

Venituri publice totale mld. u.m. 87629,4 106885,1
Populaţia totală mil. pers. 21,61 21,50
Curs de schimb u.m./euro 3,91 4,44
92
Să se determine:
• modificarea absolută în expresie nominală a veniturilor publice totale;
• modificarea relativă în expresie nominalăa veniturilor publice totale;
• volumul veniturilor publice totale medii pe locuitor, exprimat în u.m. naţionale, respectiv în
USD;
• modificarea nivelului mediu al veniturilor publice totale exprimat în u.m. naţionale/loc.,
respectiv în USD/loc.
• Concluzii
Această unitate de învățare a prezentat conținutul economic al veniturilor publice și al

diferitelor componente ale acestora, factorii ce influențează volumul veniturilor publice,
criteriile de structurare a componentelor veniturilor publice, precum și indicatorii de analiză ai
nivelului, structurii și dinamicii veniturilor publice. Întrucât o componentă importantă a
veniturilor publice este reprezentată de veniturile bugetare, iar în cadrul acestora ponderea cea
mai ridicată revine veniturilor
fiscale, unitatea de învățare următoare va trata problematica impozitelor.
• Bibliografie obligatorie:
Bucureşti, 2003
2001
• Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe publice, seria
Didactica, Alba Iulia, 2013
• Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru
seminar, Editura Universitară, București, 2008
93
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI IMPOZITELE ÎN

ECONOMIA CONTEMPORANĂ
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul şi rolul impozitului
• Elementele tehnice ale impozitelor
• Cote de impunere
• Asieta fiscală
• Principiile impunerii
• Clasificarea impozitelor
• Rezumat
• Concluzii
• Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conținutului economic, rolului și
elementelor tehnice ale impozitului, a structurării impozitelor, a elementelor fundamentale
legate de practica impozitării (cote de impunere, asieta fiscală).
Prin această unitate de învățare se oferă răspunsuri la întrebări cum ar fi: Ce este
impozitul?, Care este rolul impozitului?, Care sunt elementele componente ale impozitului?,
Cum se stabilește mărimea impozitului?, Cum se pot clasifica impozitele?.
Cunoştinţe preliminare: venituri publice, venituri bugetare, buget

acces la internet; http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii HYPERLINK
"http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii" – sectiunea Impozite și taxe
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice și practice

privind impozitele
94
Dupa parcurgerea conținutului, toți studenții vor putea:
• Să definească impozitele și elementele component ale unui impozit;
• să analizeze rolul impozitelor;
• să calculeze mărimea unui impozit;
• să analizeze structura impozitelor preluate la diferite categorii de bugete, având în
vedere diferite criterii de structurare a impozitelor.
• Conţinutul şi rolul impozitului
În cadrul resurselor financiare publice, cele provenite din prelevări fiscale deţin o
pondere însemnată. Prelevările fiscale provin din impozite şi taxe fiscale, constituind
mijloacele tradiţionale utilizate de stat pentru finanţarea acţiunilor sale.
Impozitul reprezintă o prelevare pecuniară obligatorie la dispoziţia statului, fără
contraprestaţie directă şi imediată, cu titlu definitiv şi fără o destinaţie strict precizată în
virtutea veniturilor obţinute, a averii deţinute sau a cheltuielilor efectuate de persoanele fizice
şi/sau juridice.
Caracteristicile impozitului sunt următoarele:
• impozitul este o prelevare bănească;
• impozitul este o prelevare obligatorie, impusă şi încasată de stat prin intermediul
puterii sale de constângere;
• impozitul este o prelevare la dispoziţia statului care are caracter financiar, întrucât
sumele colectate sunt folosite de stat în vederea susţinerii financiare a obligaţiilor publice ale
sale sau ale instituţiilor sale, precum şi a intervenţiei acestuia în scop economic sau social;
• impozitul nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată. În schimbul impozitului
contribuabilul obţine o contraprestaţie indirectă sub forma utilizării serviciilor publice, iar nu o
contraprestaţie directă, ceea ce ar însemna că impozitul ar reprezenta preţul unui serviciu
primit. De asemenea, nu există echivalenţă între impozitul plătit pentru finanţarea serviciilor
publice şi cuantumul acestora primit în schimb. Prin această caracteristică impozitele se
deosebesc de taxe, în cazul cărora există un raport de contraserviciu direct;
• impozitul are un caracter definitiv, prelevările cu acest titlu sunt nerestituibile, nici
unul dintre contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea statului în baza impozitelor
suportate. Această caracteristică deosebeşte impozitele de împrumuturile publice purtătoare de
dobânzi şi rambursabile;
• impozitul nu are o destinaţie precizată, întrucât o dată colectate, acestea se
depersonalizează, utilizarea acestora făcându-se global pentru realizarea sarcinilor şi funcţiilor
statului;
• impozitul se aşează asupra veniturilor, averii sau cheltuielii, impozitul datorându-se
doar în momentul înregistrării venitului, a posesiei sau transferului proprietăţii asupra averii
sau a efectuării cheltuielilor prevăzute de lege;
95
• impozitul este datorat de persoane fizice sau juridice;

• impozitul este cu plată regulată, frecvenţa de plată stabilindu-se prin lege.
Rolul impozitelor derivă din faptul că instituirea şi perceperea lor de către stat
determină o importantă redistribuire a PIB. Acest rol se manifestă pe plan financiar, economic
şi social, cu manifestări diferite de la ţară la ţară şi, uneori de la o perioadă la alta chiar în
cadrul unei ţări.
Cel mai important rol al impozitelor în majoritatea ţărilor este cel financiar, cel de a
procura statului cea mai mare parte a resurselor financiare necesare pentru finanţare
cheltuielilor publice în folosul plătitorilor, urmărindu-se totodată neutralitatea sa.
Utilizarea impozitelor ca mijloc de intervenţie în economie accentuează rolul
impozitelor pe plan economic. Astfel, impozitele pot fi utilizate ca instrumente de stimulare sau
de frânare a unor activităţi şi zone, a consumului anumitor mărfuri, de impulsionare sau de
îngrădire a relaţiilor comerciale cu exteriorul, în ansamblu sau cu anumite ţări. Modalităţile de
intervenţie pe calea impozitelor diferă în funcţie de natura acţiunilor şi de scopul urmărit.
Pentru încurajarea unor acţiuni, dezvoltarea sau modernizarea de activităţi se procedează la
reduceri sau scutiri de impozite sau prin restrângerea numărului de prelevări. În schimb atunci
când se urmăreşte descurajarea unor acţiuni sau activităţi se procedează la majorarea
impozitelor, creşterea numărului contribuţiilor sau modificarea structurii acestora. Pentru
influenţarea relaţiilor comerciale cu exteriorul se utilizează în special taxele vamale.
Rolul impozitelor pe plan social se manifestă prin utilizarea lor ca intrument al
redistribuirii unei părţi importante a produsului intern brut. Redistribuirea se manifestă în
procesul mobilizării la buget a impozitelor directe şi indirecte, cu influenţă asupra
comportamentului economic al contribuabililor şi asupra nivelului de trai al populaţiei aflate în
vedere. Prin redistribuire se urmăreşte corectarea disparităţilor în venituri ale cetăţenilor,
asigurarea bunăstării şi a securităţii sociale. Măsuri frecvent practicate sunt cele referitoare la
instituirea unui venit minim neimpozabil, acordarea de facilităţi fiscale unor categorii
defavorizate de cetăţeni, reducerea cotelor de impozit pentru produse al căror consum se
urmăreşte a fi stimulat sau majorarea cotelor de impozit pentru acele bunuri al căror consum
este dăunător sănătăţii şi se urmăreşte a fi diminuat.
• Elementele tehnice ale impozitelor
Impozitul are caracter obligatoriu, astfel că la baza raportului de natură juridică dintre
persoanele fizice şi/sau juridice care sunt obligate să îl plătească, pe de o parte, şi stat, pe de
altă parte, se află legea de instituire a impozitului, lege care precizează elementele tehnice ale
impozitelor. Prin precizarea elementelor tehnice ale impozitului se realizează individualizarea
fiecărui impozit.
Elementele tehnice ale impozitului sunt:
• denumirea impozitului;
• subiectul impozitului, contribuabilul sau plătitorul;
• suportatorul impozitului;
• obiectul impozitului sau materia impozabilă;
96
• sursa impozitului;
• unitatea de impunere;
• cota impozitului;
• asieta fiscală;
• termenul de plată a impozitului.
Denumirea impozitului ilustrează numele prelevării fiscale şi, de obicei, face referire la
conţinutul economic al prelevării.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana, fizică sau juridică, obligată
prin lege să plătească impozitul. Alte obligaţii care pot reveni subiectului impozitului se referă
la : declararea existenţei şi mărimii materiei impozabile, întocmirea unor evidenţe specifice
scrise; depunerea unor deconturi periodice la organele fiscale. De asemenea, contribuabilii au
dreptul de a beneficia de facilităţile fiscale prevăzute de lage şi de a contesta rezultatele
considerate ilegale ale controalelor fiscale.
Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică din veniturile căreia se
suportă efectiv impozitul. În cazul în care subiectul şi suportatorul impozitului coincid,
impozitul este direct ( are incidenţă directă), iar în cazul în care subiectul şi suportatorul sunt
persoane diferite, impozitul este indirect (are incidenţă indirectă). În acest context, pentru
impozitele indirecte se manifestă fenomenul financiar de repercusiune a impozitelor, adică de
transmitere a sarcinii fiscale efective spre alte persoane, diferite de plătitorul la buget a
impozitului.
Obiectul impozitului (materie impozabilă) este constituit de venitul sau averea pentru
care se datorează impozite directe sau vânzarea, valorificarea sau punerea în circulaţie a unor
bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirecte.
Sursa impozitului arată din ce se plăteşte impozitul, adică din venit sau din avere. Este
un element care în general nu se indică în lege, fiind de cele mai multe ori subînţeles. În cazul
impozitelor pe venit, sursa coincide întotdeauna cu obiectul impunerii, în timp ce în cazul
impozitelor pe avere, de regulă sursa nu coincide cu obiectul impozitului, întrucât impozitul se
plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai în situaţii excepţionale –
direct din avere.
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă
obiectul impozabil. Această unitate de măsură poate fi monetară sau fizică- naturală.
Cota impozitului exprimă mărimea impozitului pentru fiecare unitate de impunere.
Cota poate fi exprimată în sumă fixă sau procentual. În cadrul cotelor procentuale, se disting
cote proporţionale, progresive sau regresive.
Asieta fiscală evidenţiază modul de aşezare a impozitului şi se referă la măsurile luate
de organele fiscale în legătură cu stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului
impozabil şi a cuantumului impozitului datorat statului. Astfel, prin asieta fiscală se constată
existenţa unei creanţe fiscale a statului, a mărimii ei şi se creează pentru contribuabili obligaţia
de plată a acesteia.
Termenul de plată indică data până la care sau intervalul de timp în interiorul căruia
trebuie achitat impozitul. În cazul nerespectării acestui termen, care nu coincide întotdeauna cu
momentul naşterii obligaţiei plătitorului către buget, normele în vigoare prevăd aplicarea de
sancţiuni sub forma majorărilor de întârziere, popririlor, punerea sechestrului pe unele bunuri,
vânzarea la licitaţie a acestora, etc.
97
Chiar dacă nu se includ printre elementele tehnice ale impozitelor, actul legal mai
cuprinde referiri la: autoritatea şi beneficiarul impozitului, posibilitatea impozitului, facilităţile
fiscale, sancţiunile aplicate, căile de contestaţie.
Autoritatea impozitului este reprezentată de puterea publică îndreptăţită să instituie
impozitul, precum şi organele care aşează şi percep efectiv impozitul.
Beneficiarul impozitului reprezintă bugetul la care se varsă impozitul.
Posibilitatea impozitului exprimă capacitatea economică a contribuabililor de a plăti
impozitele şi baza de calcul luată în considerare pentru a se stabili mărimea impozitului.
Facilităţile fiscale exprimă exonerările de la plata impozitului pentru anumite categorii
de subiecţi, reducerile de care beneficiază contribuabilii în anumit context sau anumite
categorii de contribuabili, restituiri de impozite, etc.
Sancţiunile aplicabile au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor în privinţa
stabilirii corecte a obligaţiilor de plată şi a plăţii acestora la termenele stabilite, fiind aplicate de
instituţiile din subordinea Ministerului Finanţelor Publice. Ca şi sancţiuni întâlnim: amenzi,
majorări de întârziere, popriri asupra unor venituri, confiscarea sau punerea sechestrului şi
valorificarea prin licitaţie a unor bunuri, în caz de contravenţii, sau declanşarea urmăririi
penale şi/sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, în caz de infracţiuni.
Căile de contestaţie (de atac) au în vedere posibilitatea contribuabililor de a se adresa
cu plângeri, întâmpinări sau contestaţii împotriva soluţiilor propuse în urma controlului fiscal
organelor Ministerului Finanţelor Publice ierarhic superioare celor care au efectuat controlul
sau, în ultimă instanţă, posibilitatea căilor de atac în justiţie, în urma epuizării căilor de
contestaţie la organele Ministerului Finanţelor Publice.
• Cote de impunere
Impunerea poate fi în sumă fixă sau în cotă procentuală.

Impunerea în sumă fixă presupune exprimarea impozitului sub forma unei sume fixe,
invariabile, ce cade în sarcina fiecărui contribuabil al respectivului impozit, fără a se ţine
seama de situaţia personală a acestuia. Acest tip de impozit se aşează cel mai adesea în cazul
unor bunuri aflate în proprietatea persoanelor. În prezent, chiar dacă se mai păstrează acest tip
de impunere, în general se introduc diferenţieri în tariful fix în funcţie de anumite criterii.
Impozite de acest gen sunt: impozitul pe terenuri ocupate de clădiri, impozitul pe mijloacele de
transport, accizele pentru unele produse etc.
Să se determine impozitul pe teren, ştiind că terenul este în suprafaţă de 205 mp, iar
impozitul este de 500 lei/mp/an.
Rezolvare:
I = suprafaţă x impozit/mp = 205 x 500 lei/mp = 102.500 lei/an.
98
Impunerea în cote procentuale presupune aplicarea unui procent de impozit asupra

bazei de impunere. Ea poate fi întâlnită sub mai multe forme:
• impunerea în cote proporţionale;
• impunerea în cote progresive;
• impunerea în cote regresive.
• Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune aplicarea unei cote
procentuale unice (aceeaşi) asupra materiei impozabile, indiferent de mărimea acesteia.
Formula de calcul a acestui tip de impozit este urm ătoarea: I = Mi x
ci(%),
unde : I - impozitul calculat, M i – mărimea materiei impozabile, iar c i(%) – cota de impozit,
aceeaşi pentru orice mărime a materiei impozabile, exprimată procentual.
Dintre impozitele proporţionale utilizate în prezent amintim impozitul pe profit,
impozitul pe dividende, taxa pe valoarea adăugată, etc.
Impunerea în cote proporţionale nu ţine seama de situaţia personală a contribuabililor.
• Impunerea în cote procentuale progresive presupune creşterea cotei impozitului pe
măsura sporirii mărimii materiei impozabile, astfel încât dinamica impozitului este mai
accentuată decât dinamica materiei impozabile.
Cotele progresive pot creşte într-un ritm constant sau variabil, astfel încât impunerea
poate fi în progresie simplă (globală) sau în progresie compusă (pe tranşe). b1) Impunerea în
progresie simplă presupune că asupra întregii materii impozabile se aplică o cotă unică de
impozit, cotă care creşte însă pe măsură ce
volumul materiei impozabile va fi mai mare.
Calculul impozitului se efectuează cu ajutorul relaţiei: I = Mi x
ci(%),
unde : I - impozitul calculat, M i – mărimea materiei impozabile, c i(%) – cota de impozit,
crescătoare, exprimată procentual.
Principalul neajuns al metodei este acela generat de faptul că progresivitatea simplă nu
este continuă, astfel că impozitul creşte brusc la trecerea de la o tranşă de venit impozabil la
alta, ca urmare a marilor discrepanţe dintre cotele aferente.
b2) Impunerea în progresie compusă (pe tranşe) presupune împărţirea materiei
impozabile aparţinând unui contribuabil în mai multe tranşe (părţi) ordonate crescător, şi
aplicarea asupra acestor tranşe a unor cote de impozit diferite, crescătoare. Impozitul calculat şi
datorat de contribuabil se obţine prin însumarea impozitelor calculate pe fiecare tranşă de
venit.
Formula de calcul a impozitelor progresive pe tranşe este următoarea:
m
I = ∑ Mij x cij(%),
j=1
unde I reprezintă impozitul calculat, Mij – mărimea tranşei impozabile j, Cij(%) – cota de
impozit, exprimată procentual, aplicată asupra tranşei j.
Impunerea în cote progresive compuse înlătură neajunsurile sesizate la impunerea în
cote progresive simple.
Impunerea progresivă poate avea în vedere şi calculul unui impozit mixt, compus
dintr-o sumă fixă crescătoare (S f) şi un impozit calculat cu ajutorul cotelor de impunere (c i),
crescătoare şi ele, care se aplică asupra diferenţei dintre mărimea
99
materiei impozabile (Mi) şi nivelul minim al tranşei materiei impozabile (Nm) pentru care s-a
luat în considerare suma fixă.
Formula de calcul a impozitului mixt este următoarea:
I = Sf + (Mi – Nm) x ci
• Impunerea în cote procentuale regresive presupune ca după depăşirea unui anumit
nivel al venitului, cota de impunere să descrească.
• Dacă profitul impozabil realizat de un agent economic este de 4.000.000 mii lei, să
se determine mărimea impozitului pe profit, ştiind că cota de impozit pe profit este de 10%, iar
impunerea este în cote procentuale proporţionale.
Rezolvare:
Impozitul pe profit datorat de agentul economic respectiv este:
I = profit impozabil x cota de impozit(%) = 4.000.000 x 10% = 400.000 mii lei.
• Să se calculeze impozitul datorat de doi contribuabili care obţin venituri de

9.500 lei (contribuabilul A) şi, respectiv, 10.050 lei (contribuabilul B) în cazul impozitării
progresive simple şi, respectiv, a impozitării progresive compuse.
Se ştie grila de impunere, redată în tabelul următor:
Impunerea pe baza cotelor progresive
Venit impozabil (lei) Cote de impozit (%)
până la 2.500 0
de la 2.501 la 3.000 5
de la 3.001 la 5.000 10
de la 5.001 la 7.500 12
de la 7.501 la 10.000 15
peste 10.000 22
Rezolvare:
• stabilirea impozitului în cazul progresiei simple:
Contribuabilul A datorează un impozit IA = venit impozabil al
contribuabilului A x cota de impozit (%).
IA = 9.500 x 15% = 1.425 lei.
Venitul net rămas este de 9.500 – 1425 = 8.075 lei.
Contribuabilul B datorează un impozit IB = venit impozabil al contribuabilului B x cota
de impozit (%).
IB = 10.050 x 22% = 2.211 lei
Venitul net rămas este de 10.050 – 2.211 =7.839 lei.
După cum se observă, deşi venitul înainte de impozitare al contribuabilului B este
superior celui a lui A, venitul rămas după impozit al contribuabilului B este mai mic decât cel
al contribuabilului A. Ca urmare, impunerea în cote progresive simple poate dezavantaja pe
contribuabilii al căror venit se situează imediat deasupra limitei inferioare a tranşei de
impozitare.
100
• stabilirea impozitului în cazul progresiei compuse:

Contribuabilul A datorează un impozit IA = 2.500 x 0% + (3.000-2.500) x 5%
+ (5.000-3.000) x 10% + (7.500-5.000) x 12% + (9.500-7.500) x 15% = 825 lei.
Venitul net după impozitare al contribuabilului A este 9.500 - 825 = 8.675
lei.
Contribuabilul B datorează un impozit IB = 2.500 x 0% + (3.000-2.500) x 5%
+ (5.000-3.000) x 10% + (7.500-5.000) x 12% + (10.000-7.500) x 15% + (10.050-
10.000) x 22% = 911 lei.
Venitul net după impozitare al contribuabilului B este 10.050 – 911 = 9.139 lei.
Prin impunerea în cote progresive compuse se elimină inconvenientele progresiei
simple şi se observă că, comparativ cu progresia simplă, ea este mai avantajoasă pentru
contribuabil. Astfel, la un nivel al venitului impozabil identic şi prin utilizarea aceleiaşi grile de
impunere, venitul net(după impozit) adiţional al contribuabilului A este de 8.675 – 8. 075 = 600
lei, iar cel al contribuabilului B este de 9.139 – 7.839 = 1.300 lei. Aceste reduceri ale sumelor
de plată reprezintă pentru buget renunţarea la o anumită parte din veniturile provenite din acea
sursă.
• Asieta fiscală
Asieta fiscală exprimă ansamblul măsurilor întreprinse de organele fiscale în vederea

stabilirii obiectului impozabil, a dimensionării mărimii impozitului şi a perceperii la bugetele
publice a impozitelor.
Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea existenţei şi evaluarea materiei
impozabile.
Evaluarea materiei impozabile se poate realiza fie prin metoda indirectă bazată pe
prezumţie sau prin metoda directă bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte are mai multe variante:
• evaluarea pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile
constă în stabilirea cu aproximaţie a valorii obiectului impozabil (pământ, clădiri, etc.), fără a
ţine seama de situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv. Această variantă se practică mai
ales în cazul impozitelor reale, cum ar fi impozitul funciar sau impozitul pe clădiri. Avantajul
acestei metode este dat de simplitatea sa şi de costul redus, dar dezavantajul este că impunerea
este aproximativă.
• evaluarea forfetară constă în atribuirea de către organele fiscale, în acord cu
subiectul impozitului, a unei anumite valori obiectului impozabil. Nici în această situaţie nu se
stabileşte cu exactitate valoarea obiectului impozabil.
• evaluarea administrativă se bazează pe faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza datelor sau a elementelor pe care le au la dispoziţie. Valoarea
stabilită de către organele fiscale se comunică contribuabilului care, dacă nu este de acord cu
mărimea obiectului impozabil astfel stabilită, are dreptul la contestaţie, însoţită de argumentele
necesare.
Metoda evaluării directe are două variante de aplicare, realizându-se fie pe baza
declaraţiei unei terţe persoane, fie pe baza declaraţiei plătitorului de impozite.
• evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea ca mărimea
obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise depuse, în
101
virtutea obligaţiei legale, de o terţă persoană care cunoaşte această mărime. Acest tip de
evaluare se foloseşte în cazul veniturilor salariale, a căror mărime este declarată de către
angajatori, în cazul veniturilor din chirii, declarate de chiriaşi, în cazul dividendelor repartizate,
declarate de acţionari sau asociaţi.
• evaluarea pe baza declaraţiilor contribuabililor se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. În acest caz contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă cu
privire la veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea desfăşurată, să întocmească un
bilanţ şi să înainteze organelor fiscale declaraţii din care să rezulte veniturile realizate sau
averea posedată aflate sub incidenţa fiscalităţii.
În baza prezumţiei de sinceritatea a contribuabililor, organele fiscale procedează la
stabilirea mărimii materiei impozabile.
Această metodă de evaluare este aplicată în numeroase cazuri, chiar dacă prezintă
neajunsuri datorită cărora face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi a materiei
impozabile. Ca urmare, metoda trebuie îmbinată cu un control adecvat exercitat de către
organele fiscale.
Dimensionarea mărimii impozitului datorat se realizează diferit pentru impozitele de
repartiţie (de contingentare), respectiv, pentru impozitele de cotitate.
Impozitele de repartiţie (de contingentare) se stabilesc de către organele fiscale într-o
sumă globală ce trebuie încasată de pe întreg teritoriul ţării. Această sumă globală este
defalcată de sus în jos pe fiecare unitate administrativ teritorială, iar la nivelul unităţii de bază
(oraş, comună) se defalcă pe obiecte ale impunerii sau pe contribuabili. Datorită inechităţii
produse ca urmare a înregistrării unor mari diferenţe între unităţile administrativ teritoriale,
precum şi între contribuabili, fără o justificare economică asemenea impozite au fost înlocuite
treptat prin impozitele de cotitate.
Impozitele de cotitate sunt stabilite în cazul fiecărui obiect impozabil şi pentru fiecare
plătitor, utilizând pentru aceasta sume fixe sau cote procentuale sau combinaţii între aceste
situaţii. În cazul impozitelor de cotitate se ţine seama de mărimea obiectului impozabil, iar
uneori de situaţia personală a contribuabililor, în scopul realizării echităţii fiscale.
Operaţiunea finală a asietei impozitului este reprezentată de perceperea lui la buget,
care constă în încasarea la termenul prevăzut în lege şi în modalitatea specifică.
Modalităţile de percepere a impozitelor în prezent se realizează printr-un aparat
specializat al statului, folosindu-se următoarele trei modalităţi:
• direct de la plătitori de către organele fiscale;
• prin stopajul la sursă şi vărsarea acestora la buget de către terţe persoane;
• prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea directă de la contribuabili se realizează fie prin prezentarea contribuabilului
la sediul organelor fiscale şi achitarea impozitului sau, în cazul contribuabililor persoane
juridice, prin virarea impozitelor datorate în conturi deschise la trezoreria publică (impozite
portabile), fie prin deplasarea încasatorilor la domiciliul plătitorilor şi încasarea impozitelor
datorate (impozite cherabile).
Încasarea impozitelor prin stopaj la sursă constă în calcularea, reţinerea şi virarea la
bugetul public în numele contribuabililor de către agenţii economici sau instituţii a unei
diversităţi de impozite. Stopajul la sursă se practică în cazul impozitelor pe veniturile salariale ,
a impozitului pe dividende, etc.
102
Aplicarea de timbre fiscale este utilizată ca modalitate de percepere a unor taxe
datorate statului pentru unele servicii notariale, pentru introducerea de acţiuni în justiţie, pentru
eliberarea unor acte de identitate sau permise, etc.
• Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un ansamblu de măsuri şi operaţii, efectuate în baza legii, prin

care se urmăreşte stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui contribuabil, persoană fizică
sau juridică. Impunerea se face în strânsă concordanţă cu anumite obiective de natură
economico-socială urmărite a se realiza prin politica fiscală, obiective prin care se accentuează
latura politică a impunerii.
La baza politicii fiscale a impunerii stau nişte reguli care se cer respectate, care s-au
consacrat în timp ca principii şi criterii ale impunerii.
Principiile cristalizate în teoria financiară sunt reformulări, adaptate condiţiilor actuale,
ale principiilor dezvoltate teoretic iniţial de către Adam Smith.
Aceste principii sunt:
• principiile de echitate fiscală;
• principiile de politică financiară;
• principiile de politică economică;
• principiile social-politice.
• Principii de echitate fiscală

Echitatea în materie fiscală exprimă dreptatea socială în materie de impozit, respectiv
în repartizarea sarcinilor fiscale între cetăţeni.
În practică, echitatea fiscală a fost interpretată iniţial, odată cu instaurarea
capitalismului, ca egalitate în faţa impozitelor, adică o impunere universală, în care toţi cei
care deţineau obiecte impozabile trebuiau să plătească impozit şi să fie trataţi la fel. Pe măsura
dezvoltării societăţii şi apariţia de noi surse de impunere, egalitatea în faţa impozitelor a fost
înlocuită prin egalitatea prin impozite, conform căreia impunerea este diferenţiată în funcţie de
mărimea venitului şi averii, dar şi de provenienţa lor, de situaţia personală a fiecărui plătitor.
Echitatea fiscală poate fi1:
• aparentă (matematică), când la acelaşi nivel al materiei impozabile dintr-o sursă,
impozitul este identic pentru toţi contribuabilii;
• efectivă (reală), când, în condiţiile existenţei aceleiaşi mărimi a materiei impozabile,
impozitul este diferenţiat în funcţie de situaţia socială a contribuabililor sau impozitul se
menţine la acelaşi nivel, dar cu diferenţierea ajutoarelor sociale acordate în funcţie de situaţia
socială.
Echitatea fiscală mai poate fi2:
• echitate pe orizontală, ce presupune compararea sarcinii fiscale pentru doi
contribuabili ce deţin materii impozabile de aceeaşi mărime;
1 I.Tulai, op.cit., pag. 213

2 ibidem
103
• echitate pe verticală, ce presupune compararea impozitelor datorate de doi

contribuabili care realizează venituri diferite ca mărime, însă din aceeaşi sursă.
Realizarea echităţii fiscale presupune necesitatea impunerii diferenţiate a veniturilor şi
a averilor, ţinându-se seama de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii 3:
• stabilirea unui minim neimpozabil, adică scutirea de impozit a veniturilor aflate
sub limita venitului minim şi a unei anumite averi, condiţie care se poate aplica doar în cazul
impozitelor directe;
• sarcina fiscală absolută şi relativă a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie
de puterea sa contributivă a acestuia, respectiv mărimea veniturilor şi/sau a averii, corelate cu
situaţia personală a contribuabilului;
• la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a unei alte categorii sociale, iar cea a unei persoane
prin comparaţie cu cea a altei persoane din aceeaşi categorie socială;
• impunerea trebuie să fie generală, adică să includă toţi contribuabilii care
realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care deţin un anumit gen de avere, cu excepţia
celor care se situează sub nivelul minimului neimpozabil.
Măsura respectării sau nerespectării echităţii fiscale rezultă în ultimă instanţă din felul
cotelor de impozit utilizate.
Echitatea fiscală este afectată însă de posibilitate de sustragere de la impunere a unei
părţi importante din materia impozabilă prin evaziune fiscală de către contribuabili.
• Principii de politică financiară

La baza impunerii au stat cerinţe de politică financiară, funcţia de bază a impozitelor
fiind de procurare de venituri pentru stat. Aceste principii se referă la un randament fiscal
ridicat, stabilitate şi elasticitate acceptabile pentru impozite, referindu-se totodată şi la tipul şi
numărul impozitelor percepute de stat pentru formarea veniturilor sale.
Realizarea unui randament ridicat al impozitelor solicită îndeplinirea unor condiţii, şi
anume:
• impozitul trebuie să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele
care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau îşi aproprie aceeaşi
categorie de bunuri;
• să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia
impozabilă;
• cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitelor presupune respectarea cerinţei menţinerii constante a
randamentului acestora, fără ca acest randament să fie influenţat de ciclicitatea activităţii
economice naţionale.
Elasticitatea impozitelor presupune posibilitatea adaptării permanente a încasărilor
provenite din acestea la nevoile de venituri ale statului, ceea ce presupune că dacă se
înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare impozitul poate fi majorat în mod
corespunzător.
3 I. Talpoş, op. cit., pag.144-145
104
Soluţiile în vederea atingerii acestor obiective constau în lărgirea bazei de impozitare,

concomitent cu reducerea la minimum a deducerilor şi exceptărilor de la plată a unor categorii
de contribuabili.
În privinţa tipului şi numărului de impozite, în practică ideea impozitului unic nu şi-a
găsit aplicabilitate, majoritatea economiştilor apreciind ca necesară menţinerea unui sistem de
impozite pluralist. Toate statele aplică în prezent un astfel de sistem de impozite, ceea ce diferă
de la o ţară la alta fiind numărul şi tipul de impozite folosite, în funcţie de caracterul economiei
şi gradul de dezvoltare al acesteia, tradiţie, rezistenţa diverselor categorii sociale la
introducerea de noi impozite.
• Principii de politică economică

Impozitele reprezintă şi o pârghie activă de intevenţie a statului în economie. Datorită
acestei calităţi, impozitul trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a influenţa evoluţia
economiei. Astfel, impozitele trebuie să stimuleze investiţiile din domeniile unde atracţia
pentru capitalurile private este scăzută, iar în acest scop se va proceda la reducerea impozitelor
pe veniturile destinate acestui scop sau se vor acorda anumite avantaje fiscale agenţilor
economici.
Evoluţia ciclică a economiei poate fi influenţată prin folosirea impozitelor ca
intrumente de intervenţie asupra dezvoltării sau restrângerii unor ramuri economice, de
stabilizare a economiei pentru a stimula sau a descuraja consumul anumitor bunuri sau servicii,
pentru a modifica volumul schimburilor comerciale externe, etc.
• Principii social-politice
Prin politica fiscală statele contemporane urmăresc şi realizarea unor obiective social-
politice, încercând să soluţioneze unele probleme din domeniul social, al securităţii şi
stabilităţii sociale sau să se influenţeze cetăţenii în scopuri politice de către guvernele aflate la
putere.
Ca măsuri care vizează atingerea unor astfel de obiective amintim: introducerea
minimului neimpozabil, promovarea unor facilităţi fiscale în favoarea contribuabilillor cu
venituri reduse sau care au în întreţinere persoane fără venituri proprii, practicarea de cote
maxime de impunere în cazul transmiterii proprietăţii pe calea donaţiilor sau succesiunilor. În
vederea stimulării natalităţii, unele state instituie impozite speciale în sarcina celibatarilor şi a
persoanelor căsătorite fără copii. Totodată, prin impozite statul urmăreşte să limiteze
influenţele negative provocate asupra sănătăţii oamenilor de consumul anumitor bunuri (alcool,
tutun) prin aplicarea unor cote de impozit ridicate, astfel încât să le facă prohibitive pentru cei
cu venituri reduse.
Principiile impunerii nu pot fi privite izolat, ele formează un sistem unitar, se
influenţează şi se condiţionează în mod reciproc, astfel încât autoritatea legislativă şi cea
fiscală trebuie să ia în considerare corelarea adecvată a principiilor prezentate.
105
• Clasificarea impozitelor
Impozitele se manifestă sub o diversitate de forme, în strânsă concordanţă cu

multitudinea formelor de manifestare a materiei impozabile şi cu numărul mare de
contribuabili. Pentru sesizarea modului în care se manifestă rolul economic şi social a
diverselor impozite, este necesară o clasificare corespunzătoare a acestora.
Criteriile de clasificare cele mai utilizate se refer ă la:4
• trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
• obiectul impunerii;
• scopul urmărit de stat la introducerea impozitelor;
• frecvenţa realizării impozitelor;
• instituţia care le administrează.
După trăsăturile de fond şi de formă, distingem impozite directe şi impozite indirecte.
A. Impozitele directe sunt acea categorie de impozite care se stabilesc nominal în
sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind
încasate la anumite termene precizate cu anticipaţie.
La acest tip de impozite, intenţia legii este ca subiectul şi suportatorul impozitului să
fie una şi aceeaşi persoană, susţinându-se astfel că aceste impozite au o incidenţă directă asupra
subiecţilor plătitori. În anumite situaţii conjuncturale, o parte din sarcina fiscală a impozitelor
considerate directe poate fi transferată altor participanţi la viaţa economică. Ca urmare,
important este caracterul definitiv sau de primă instanţă al incidenţei impozitelor asupra
contribuabililor.
Potrivit criteriului ce stă la baza aşezării lor, impozitele directe sunt:
• impozite reale;
• impozite personale.
• Impozitele directe reale se aşează asupra materiei impozabile brute, fără a ţine
seama de situaţia personală a contribuabilului. Aceste impozite se stabilesc în legătură cu
deţinerea anumitor obiecte materiale, aşezându-se asupra produsului sau venitului brut sau
mediu estimat al obiectului impozabil, motiv pentru care ele se mai numesc şi obiective sau pe
produs. În această categorie se includ: impozitul pe clădiri, impozitul funciar, impozitul pe
capitalul mobiliar, etc.
• Impozitele directe personale sunt aşezate asupra veniturilor sau averii
contribuabililor, ţinându-se seama şi de situaţia personală a acestora. Aceasta se realizează fie
prin diferenţierea sarcinilor fiscale la aceeaşi materie impozabilă realizată, în funcţie de situaţia
socială, fie prin păstrarea egalităţii sarcinilor fiscale, dar diferenţierea diferitelor ajutoare
sociale, în funcţie de situaţia socială. Din acest motiv, acest tip de impozite se mai numesc şi
subiective.
Impozitele personale se practic ă sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor pe
5
avere.
4 I.
Văcărel, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 227
5 vezişi I. Talpoş, op. cit., pag.157-159; F. Cătinianu, Finanţe publice-îndrumător teoretic şi practice,
Editura Marineasa, Timişoara, 2000, pag.43-130
106
b1) Impozitele pe venit s-au impus odată cu diferenţierea veniturilor realizate de

diferite categorii de contribuabili.
Astfel, în calitate de plătitori la impozitele pe venit apar persoanele fizice şi persoanele
juridice, după un regim fiscal specific.
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se instituie asupra venitului realizat de
contribuabilii persoane fizice, indiferent de forma acestui venit: salariu, participaţii la profit,
dividende, dobânzi la împrumuturi acordate, chirii, arende, rente, prime, câştiguri, comisioane,
pensii, venituri ale întreprinderilor individuale, ale micilor producători, ale liber
profesioniştilor.
În general, impozitarea veniturilor persoanelor fizice este individuală, impozitul
stabilindu-se în sarcina fiecărei persoane care a obţinut venituri.
La aşezarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice se poate apela fie la sistemul
impunerii separate, fie la sistemul impunerii globale.
Impunerea separată se realizează prin stabilirea câte unui impozit asupra veniturilor
provenind din fiecare sursă (fiecare contribuabil plăteşte atâtea impozite câte venituri
realizează) sau a unui impozit unic, dar cu o impunere diferenţiată a fiecărei categorii de venit,
în timp ce impunerea globală presupune stabilirea unui singur impozit asupra veniturilor
cumulate realizate de contribuabil, indiferent de sursa acestor venituri.
Fiecare sistem de impozitare a veniturilor are avantaje și dezavantaje, așa cum sunt
menționate în tabelul nr. 6.1.
Tabel nr. 6.1.

Avantaje și dezavantaje ale sistemelor de impozitare a veniturilor
Impunerea separată a veniturilor Impunerea globală a veniturilor

Avantaje:
• permite impunerea diferenţiată a • permite aplicarea progresivităţii
veniturilor, după natura acestora; tarifului, asigurând la „venituri egale”
• oferă posibilitatea aplicării unor „impozite egale”;
metode de evaluare adaptate materiei • face posibilă personalizarea
impozabile, deci precise şi simple; impozitului;
• este o impunere mai lejeră, pentru că • permite observarea ansamblului
nu este afectată de efectele progresivităţii materiei impozabile a contribuabilului;
dată de creşterea cotei de impozit prin • diminuează sustragerea de la plată;
cumul de venituri; • are randament fiscal ridicat.
• pentru plătitor este mai comodă.
Dezavantaje:
• are randament fiscal redus; • nu permite diferenţierea sarcinii
• implică o activitate laborioasă pentru fiscale în funcţie de natura venitului;
aplicarea sa şi este costisitoare; • defavorizează persoanele care
• nu permite cunoaşterea situaţiei de realizează venituri din mai multe surse;
ansamblu a plătitorului; • implică volum mare de lucrări pentru
• defavorizează persoanele care obţin întocmirea declaraţiilor şi pentru control.
un singur venit.
107
Două persoane realizează venituri astfel: Ionescu Vasile obţine un venit salarial de
5.000 u.m., iar Vasilescu Ion obţine un venit din salariu de 3.000 u.m. şi un venit de 2.000 u.m.
dintr-o colaborare.
Grila de impunere a venitului (impunere progresivă pe tranşe) este următoarea:
Tranşă de venit (u.m.) Cotă de impunere

Până la 1000 10%
1001-2000 12%
2001-3000 15%
3001-4000 20%
Peste 4000 25%
Să se calculeze impozitul datorat de cei doi contribuabili în cazul:
• impozitării separate a veniturilor;
• impozitării globale a veniturilor.
Rezolvare:
• Impozitul datorat de Ionescu Vasile este:
I1=10% x 1.000 + 12% x (2000 - 1000) + 15% x (3000 - 2000) + 20% x (4000 -
3000) + 25% x (5000 - 4000) = 820 u.m.
Impozitul datorat de Vasilescu Ion este:
I= I2 + I3
I2=10% x 1000 + 12% x (2000 - 1000) + 15% x (3000 - 2000) = 370 u.m.
I3=10% x 1000 + 12% x (2000 -1000) = 220 u.m. I = 590
u.m.
Se observă ca impozitul datorat de Ionescu Vasile este mai mare decât cel datorat de
Vasilescu Ion, astfel ca la un nivel al venitului egal (5000 mii u.m.), venitul net este diferit:
2180 mii u.m. pentru Ionescu Vasile şi 4410 mii u.m. pentru Vasilescu Ion, care realizează
venituri din mai multe locuri.
• Modificarea impozitului este doar pentru contribuabilul Vasilescu Ion, care
realizează venituri din mai multe surse.
În acest caz, venitul impozabil pentru Vasilescu Ion este:
Vimp.tot. = V1 + V2 = 3.000 + 2.000 = 5.000 u.m.
Impozitul datorat, I = 10% x 1.000 + 12% x (2000 - 1000) + 15% x (3000 -
2000) + 20% x (4000 - 3000) + 25% x (5000 - 4000) = 820 u.m
Se observă că în acest caz impozitul contribuabilului Vasilescu Ion este identic cu
cel al contribuabilului Ionescu Vasile.
Impozitele pe veniturile persoanelor juridice se diferenţiază în funcţie de modul de

organizare a acestora, respectiv societăţi de persoane sau societăţi de capital.
108
Impunerea veniturilor societăţilor de persoane se realizează în condiţii similare cu cea

a persoanelor fizice, întrucât în acest caz este dificil de multe ori a se face distincţia între
veniturile realizate de societate şi cele realizate de persoanele asociate.
Impunerea veniturilor societăţilor de capital are în vedere structura şi repartizarea
profitului. Obiectul impunerii este reprezentat de profitul impozabil care, ca regulă, se obţine
prin scăderea din veniturile totale ale societăţii a cheltuielilor totale aferente veniturilor,
precum şi a cheltuielilor deduse direct din venituri (prelevări la diverse fonduri constituite,
dobânzi plătite, etc.).
b2) Impozitele pe avere au în vedere bunurile mobile sau imobile aflate în proprietatea
contribuabililor.
Există trei forme ale impozitelor pe avere:
• impozite asupra averii propriu-zise;
• impozite pe circulaţia averii;
• impozite pe creşterea averii. Impozitele asupra
averii propriu-zise pot fi:
• impozite aşezate asupra averii, plătite din venitul obţinut de pe urma averii
respective;
• impozite aşezate asupra substanţei averii, plătite din aceasta.
Ca impozite asupra averii distingem: impozitul asupra proprietăţii imobiliare,
impozitul pe terenuri, impozitul asupra mijloacelor de transport, impozitul asupra activului net
deţinut de contribuabil, cu referire la întreaga avere mobilă şi imobilă.
Impozitele pe circulaţia averii se referă la trecerea dreptului de proprietate asupra unor
bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. Baza de impunere este dată de valoarea
bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor. În această categorie identificăm impozitele pe actele de
vânzare-cumpărare a bunurilor imobile, impozitul pe succesiuni, impozitul pe tranzacţii cu
titluri la bursă, impozitul pe transferul bunurilor mobile.
Impozitele pe creşterea valorii au ca obiect sporul de valoare ce se înregistrează în
cazul unor bunuri, în cursul unei perioade de timp, fără ca proprietarul să înregistreze vreo
cheltuială pentru aceasta. Cele mai cunoscute impozite din această categorie sunt impozitele pe
plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe supraprofitul de război. În România nu se
realizează impozitarea creşterii averii.
Figura nr. 6.1. sintetizează clasificarea impozitelor directe.
• Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzării bunurilor şi al prestărilor de

servicii, fiind vărsate la buget de producători, comercianţi sau prestatorii de servicii, dar
suportate de consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile datorită includerii, conform legii,
a acestor impozite în preţul mărfii sau în tariful serviciului. Ca urmare, prin modul de instituire
a acestor impozite, plătitorii sunt diferiţi de suportatorii impozitului, acesta având o incidenţă
indirectă.
Practicarea impozitelor indirecte constituie o încălcare flagrantă a echităţii fiscale. Cu
toate acestea, ele se practică în toate ţările, având o arie de aplicare mai mare sau mai restrânsă.
109
Fig. nr. 6.1. – Clasificarea impozitelor directe

În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în6:
• taxe de consumaţie;
• venituri aferente monopolurilor fiscale;
• taxe vamale;
• alte taxe fiscale.
• Taxele de consumaţie (numite şi impozite pe consum) se aşează asupra unor mărfuri

sau servicii, caz în care sunt taxe de consumaţie pe produs (numite şi taxe speciale de
consumaţie) sau asupra vânzării tuturor mărfurilor, caz în care sunt taxe generale asupra
vânzărilor (numite şi taxe generale pe consum), practicate sub forma impozitului pe cifra de
afaceri.
Taxele de consumaţie pe produs se aşează asupra unor bunuri care afectează sănătatea
populaţiei (băuturi alcoolice, ţigaret şi produse din tutun), asupra unor bunuri considerate de
lux (confecţii din blănuri naturale, articole din cristal, aparate pentru condiţionat aer, camere
video, cuptoare cu microunde, etc.) sau asupra unor bunuri care nu pot fi substituite cu
uşurinţă, având o cerere inelastică (benzină, motorină, autoturisme şi autoturisme de teren,
etc.). Principala lor funcţie constă în atragerea de venituri la buget şi, în subsidiar, se urmăresc
scopuri sociale.
Taxele generale pe vânzări se regăsesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri.
Impozitul pe cifra de afaceri poate fi întâlnit sub trei forme de aşezare:
• forma cumulativă, când mărfurile sunt impuse în fiecare stadiu prin care trec, de la
ieşirea din fabricaţie până la intrarea în consum, adică de fiecare dată când bunurile sunt
supuse unei tranzacţii. Se obţine astfel o încasare de impozit la impozit;
• forma impozitului unic (monofazic) se caracterizează prin faptul că se încasează o
singură dată, indiferent de numărul stadiilor prin care trece marfa supusă impunerii. În practică
se întâlnesc două practici de percepere a acestui tip de impozit:
6 vezi şi F.Cătinianu, op.cit., pag.248-259, I. Văcărel (2007), pag. 428-454.
110
fie în momentul vânzării produsului de către producător (taxă de producţie), fie în stadiul
comerţului (taxă asupra vânzării sau impozit pe circulaţie);
• forma impozitului unic, cu plata fracţionată. Impozitul este multistadial, se aplică
pe întreg circuitul economic până la utilizatorul final al produselor şi serviciilor, însă numai
asupra cifrei de afaceri nete, adică la plusul de valoare adăugat în fiecare fază a circuitului. În
această categorie se înscrie impozitul cunoscut sub denumirea de taxă pe valoarea adăugată.
• Veniturile din monopolurile fiscale reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare al
unor produse expres precizate, asupra cărora are dreptul exclusiv de a le produce şi
comercializa, şi costul acestora.
• Taxele vamale se percep de state asupra mărfurilor la trecerea graniţei vamale a ţării
respective, adică la importul, tranzitul sau exportul lor. Rolul taxelor vamale este atât de a
procura venituri la bugetele publice, cât şi de a proteja economia naţională de concurenţa
străină.
Taxele vamale pot fi:
• de import (aşezate asupra mărfurilor cumpărate pe piaţa externă şi încasate la intrarea
în ţară);
• de export (folosite în special pentru a diminua exportul de materii prime sau asupra
produselor semifabricate sau a produselor finite care deţin o pondere ridicată în export);
• de tranzit (aşezate asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu prilejul
trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări).
• Taxele fiscale reprezintă plăţi efectuate de persoanele fizice şi juridice care solicită
şi beneficiază de unele servicii realizate în favoarea lor de anumite instituţii de drept public.
Ele întrunesc majoritate trăsăturilor specifice impozitelor: caracter obligatoriu, caracter
pecuniar, titlu nerambursabil, însă spre deosebire de impozite presupun o contraprestaţie din
partea statului sau a instituţiilor sale. Totuşi, ele conţin şi elemente specifice de impozit întrucât
nivelul lor este superior costului serviciilor prestate de instituţiile respective.
După natura lor, taxele pot fi grupate în următoarele categorii 7:
• taxe judecătoreşti, încasate de instanţele jurisdicţionale de la persoane fizice şi
juridice pentru acţiunile introduse în justiţie de aceste persoane;
• taxe de notariat, încasate de notarii publici ca urmare a eliberării, autentificării sau
legalizării a diferite acte;
• taxe consulare, încasate de consulate în situaţia eliberării de certificate de origine,
vize, etc.;
• taxe de administraţie, încasate de organe ale administraţiei de stat la eliberarea de
autorizaţii, permise, legitimaţii la cererea unor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele se grupează
8:
în
• taxe de timbru, încasate prin aplicarea de timbre fiscale. Perceperea lor se
efectuează pentru realizarea de instituţiile publice a autentificării unor acte, eliberării unor
documente, legalizării de acte, etc.;
7 I. Văcărel (coord), op.cit., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, pag. 452
8 Idem.
111
• taxe de înregistrare, percepute la vânzări de imobile, la constuiri, fuziuni sau

dizolvări de societăţi de capital, la vânzări sau cumpărări la bursă, etc..
După obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică în:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum sau pe cheltuieli.
După frecvenţa perceperii lor la buget, impozitele sunt:
• impozite permanente (ordinare);
• impozite incidentale (extraordinare)
Impozitele permanente se încasează cu regularitate la bugetul statului.
Impozitele incidentale se instituie şi se încasează în mod excepţional, o singură dată ca
urmare a apariţiei unor obiecte impozabile care se deosebesc esenţial de cele obişnuite. În
această categorie se înscrie impozitul pe supraprofitul de război.
După tipul ţărilor în care se practică impozitele, se identifică impozite specifice ţărilor
federale, respectiv, impozite specifice ţărilor naţionale.
În statele federale, impozitele se grupează în următoarele trei categorii:
• impozite federale;
• impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre
ale federaţiei;
• impozite locale.
În statele unitare, impozitele sunt structurate în următoarele două categorii:
• impozite ale administraţiei centrale de stat;
• impozite locale.
• Rezumat
Resursele provenite din prelevări fiscale deţin o pondere însemnată în ansamblul

veniturilor publice. Prelevarea bănească obligatorie la dispoziţia statului, fără contraprestaţie
directă şi imediată, cu titlu definitiv şi fără o destinaţie strict precizată în virtutea veniturilor
obţinute, a averii deţinute sau a cheltuielilor efectuate de persoanele fizice şi/sau juridice poartă
denumirea de impozit. Impozitul are un rol economic, financiar și social.
Stabilirea impozitului presupune precizarea prin lege a elementelor sale tehnice, adică
a denumirii impozitului; a subiectului impozitului; a suportatorului impozitului; a obiectului
impozitului; a sursei impozitului; a unității de impunere; a cotei impozitului; a asietei fiscale și
a termenului de plată a impozitului. Chiar dacă nu se includ printre elementele tehnice ale
impozitelor, actul legal mai cuprinde referiri la: autoritatea şi beneficiarul impozitului,
posibilitatea impozitului, facilităţile fiscale, sancţiunile aplicate, căile de contestaţie.
Formele sub care se manifestă impozitele sunt diverse, în concordanţă cu multitudinea
formelor de manifestare a materiei impozabile şi cu numărul mare de contribuabili. În vederea
analizei modului de manifestare a rolului economic şi social a diverselor impozite, a efectelor
financiare implicate, este necesară o clasificare corespunzătoare a acestora. Criteriile de
clasificare utilizate au fost: trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor; obiectul impunerii;
scopul urmărit de stat la
112
introducerea impozitelor; frecvenţa realizării impozitelor; instituţia care le

administrează.
• Între caracteristicile impozitului nu se înscrie următoarea:

• impozitul nu are o destinaţie precizată;
• impozitul se aşează asupra veniturilor, averii sau cheltuielii;
• impozitul presupune o contraprestaţie directă şi imediată;
• impozitul este o prelevare bănească.
• Contribuabilul este:
• persoana fizică sau juridică din veniturile căreia se suportă efectiv impozitul;
• venitul sau averea pentru care se datorează impozite directe sau vânzarea,
valorificarea sau punerea în circulaţie a unor bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirect;
• modul de aşezare a impozitului (măsurile luate de organele fiscale în legătură cu
stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului
impozitului datorat statului);
• persoana, fizică sau juridică, obligată prin lege să plătească impozitul.
• Cota impozitului:
• este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă obiectul impozabil;
• este venitul sau averea pentru care se datorează impozite directe sau vânzarea,
valorificarea sau punerea în circulaţie a unor bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirect;
• exprimă mărimea impozitului pentru fiecare unitate de impunere;
• reprezintă modul de aşezare a impozitului (măsurile luate de organele fiscale în
legătură cu stabilirea fiecărui subiect impozabil, a mărimii obiectului impozabil şi a
cuantumului impozitului datorat statului).
• Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune:

• exprimarea impozitului sub forma unei sume fixe, invariabile, ce cade în sarcina
fiecărui contribuabil al respectivului impozit, fără a se ţine seama de situaţia personală a
acestuia;
• aplicarea unei cote procentuale unice (aceeaşi) asupra materiei impozabile,
indiferent de mărimea acesteia;
• asupra întregii materii impozabile se aplică o cotă unică de impozit, cotă care creşte
însă pe măsură ce volumul materiei impozabile va fi mai mareş
• împărţirea materiei impozabile aparţinând unui contribuabil în mai multe tranşe
(părţi) ordonate crescător, şi aplicarea asupra acestor tranşe a unor cote de impozit diferite,
crescătoare.
• Încasarea impozitelor prin stopaj la sursă:
113
• presupune prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscal și achitarea

impozitelor;
• presupun calcularea, reținerea și virarea la bugetul public în numele
contribuabililor de către agenții economici;
• presupune aplicarea de timbre fiscale;
• se utilizează pentru impozitul pe profit.
• Impozitele directe:
• sunt acea categorie de impozite care se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind încasate
la anumite termene precizate cu anticipaţie;
• sunt aşezate asupra vânzării bunurilor şi al prestărilor de servicii, fiind vărsate la
buget de producători, comercianţi sau prestatorii de servicii;
• în cazul acestora, prin intenţia legii, plătitorii sunt diferiţi de suportatorii
impozitului;
• se regăsesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri.
• Taxele generale pe vânzări:

• sunt acea categorie de impozite care se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice şi/sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind încasate la anumite
termene precizate cu anticipaţie;
• sunt aşezate asupra vânzării bunurilor şi al prestărilor de servicii, fiind vărsate la
buget de producători, comercianţi sau prestatorii de servicii;
• în cazul acestora, prin intenţia legii, plătitorii sunt diferiţi de suportatorii
impozitului;
• se regăsesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri.
euro.
•
• Un contribuabil realizează într-un an fiscal venituri în valoare de 3.500 Scala de impozitare este
următoarea :
Barem de impozitare
Tranşe de venit
anual impozabil Cotă de impozit
până la 720 18%
721 – 1.740 23%
1.741 – 2.790 28%
2.791 – 3.900 34%
peste 3.900 40%
Precizaţi care este impozitul plătit de contribuabil dacă :

• se practică impunerea prin cote progresive simple de impunere ;
• se practică impunerea prin cote progresive compuse.
114
• Doi contribuabili realizează, pe parcursul unui exerciţiu financiar, venituri de

mărimi diferite:
• 7.560 u.m. primul contribuabil;
• 34.440 u.m. al doilea contribuabil.
Grila de impunere este prezentată în tabelul următor:
Grila de impunere
Nivelul venitului (u.m.) Cota de impunere
până la 700 0%
701 – 2.800 10%
2.801 – 7.000 14%
7.001 – 14.000 21%
14.001 – 21.000 28%
21.001 – 28.000 35%
28.001 – 42.000 42%
peste 42.000 49%
Ştiind că veniturile se impozitează potrivit sistemului de impunere în cote progresive
simple, se cere să se determine impozitul suportat de fiecare dintre cei doi contribuabili.
• Un contribuabil realizează un venit de 16.500 u.m. şi un al doilea venit de

11.000 u.m., cele două categorii de venituri impozitându-se separat după următoarele cote
progresive pe tranşe:
Grila de impunere
până la 3.300 scutit
3.301 – 7.700 11%
7.701 – 11.000 550 + 17% pentru ceea ce depăşeşte 7.700
11.001 – 16.500 880 + 22% pentru ceea ce depăşeşte 11.000
16.501 – 22.000 1.650 + 28% pentru ceea ce depăşeşte 16.500
peste 22.000 2.200 + 33% pentru ceea ce depăşeşte 22.000
Să se determine impozitul plătit de către contribuabil pentru aceste venituri.
• Un contribuabil realizează un venit de 16.500 u.m. şi un al doilea venit de

• u.m., iar impozitarea este globală(se impune venitul global), utilizându-se cotele
progresive simple.
Grila de impunere este următoarea:
Grila de impunere
până la 3.300 scutit
3.301 – 7.700 17%
7.701 – 11.000 22%
11.001 – 16.500 28%
16.501 – 22.000 33%
peste 22.000 39%
Să se calculeze impozitul plătit de către contribuabil.
115
• Concluzii
Unitatea de învățare a analizat impozitele în economia contemporană din perspectiva
definirii lor, a analizării elementelor componente, a rolului, a criteriilor de structurare, dar și
din perspectiva mai pragmatică a prezentării asietei fiscale și cotelor de impunere, ceea ce
conduce la posibilitatea calculării diferitelor tipuri de impozite.
Următoarea unitate de învățare are în vedere efectele produse de stabilirea diferitelor
tipuri de impozite, dar și modalitățile acceptate de evitare a dublei impuneri.
2001
• Chirculescu M.F., Fiscalitate. Teorie și aplicații, Editura Academica, Târgu Jiu, 2010
• Hada T. Dobra I., Fiscalitate și control fiscal în România, Editura Aeternitas, Alba Iulia,
2010
• Mara E.-R., Finanţele publice între competiţie şi armonizare fiscală, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2013
Cuza, Iași, 2007
116
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII
EFECTELE IMPOZITELOR
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Incidenţa şi repercusiunea impozitelor
• Presiunea fiscală
• Dubla impunere
• Rezumat
• Concluzii
7.1. Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea unor elemente legate de incidența și
repercusiunea impozitelor, presiunea fiscală și dubla impunere este necesară pentru a putea
analiza efectele diferitelor politici fiscale asupra persoanelor fizice și juridice.
Prin această unitate de învățare se oferă răspunsuri la întrebări cum ar fi: Care sunt
efectele, dorite sau nedorite, ale impunerii?, Ce înseamnă și cum poate fi evitată dubla
impunere?.
Cunoştinţe preliminare: venituri publice, venituri bugetare, buget

acces la internet; http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii HYPERLINK
"http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii" – sectiunea Impozite și taxe

privind impozitele
117
• să analizeze incidența și repercusiunea diferitelor categorii de impozite;
• să calculeze și să interpreteze mărimea presiunii fiscale;
• să aplice metodele de evitare a dublei impuneri.
• Incidenţa şi repercusiunea impozitelor
Impunerea are un impact financiar atât asupra subiectului impozitului, cât şi asupra
suportatorului impozitului, acest impact fiind evidenţiat de ceea ce se numeşte “incidenţa
impozitului”1. Principiile de echitate fiscală presupun ca plătitorul impozitului să coincidă cu
suportatorul acestuia. În realitate există numeroase cazuri în care acest fapt nu se realizează., ca
urmare a substituirii subiecţilor de drept ai impunerii, obligaţia fiscală fiind transmisă asupra
contribuabililor reali.
Incidenţa impozitelor exprimă distribuţia ultimă a sarcinii unui impozit 2, fiind expresia
acţiunii, a consecinţei sau a efectului impozitului asupra contribuabililor 3.
Incidenţa poate fi:
• directă, când plătitorul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană;
• indirectă, când plătitorul şi suportatorul impozitului diferă.
Fenomenul prin care se realizează transmiterea de către subiecţii plătitori ai
impozitelor a efectelor economice ale acestora în alte sectoare ale activităţii economico-
sociale, asupra altor subiecţi, la alte niveluri, pe alte pieţe sau în alte economii naţionale sau
regionale poartă denumirea de repercusiune a impozitelor. Astfel, incidenţa indirectă apare ca
efect al repercusiunii impozitelor.
Repercusiunea impozitelor poate fi:
• repercusiune oficială, prevăzută de legislativ, care rezultă din natura tehnică a
impozitelor respective;
• repercusiune neoficială, neprevăzută şi, uneori, nici dorită de legislativ. În
funcţie de direcţia de transmitere a sarcinii fiscale, repercusiunea este:
• progresivă, când transpunerea sarcinii fiscale se face de la producător (vânzător) la
consumator (cumpărător);
• regresivă, când transpunerea sarcinii fiscale se face de la consumator (cumpărător)
la producător (vânzător);
• oblică, care se realizează atunci când transferarea impozitelor are loc asupra altor
operaţiuni economice decât cea care a generat-o iniţial.
Condiţiile manifestării repercusiunii impozitelor sunt:
1 E.R.Mara, Finanţele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică, Editura Risoprint, Cluj- Napoca,
2011, pag. 93
2 N. Hoanţă, op.cit., pag. 188
118
• percusiunea impozitelor, adică operaţiunea plăţii efective a acestora către bugetele

publice, cu precizarea persoanei fizice sau juridice plătitoare, a motivului acestei plăţi şi a
sursei sale4;
• realizarea tranzacţiilor economice libere.
Repercusiunea poate fi integrală, când întreaga sarcină fiscală este translatată, sau
parţială, când se translatează doar o parte a sarcinii fiscale.
Principalii factori care influenţează gradul de transpunere a impozitelor din sarcina
unor contribuabili asupra altora sunt:
• gradul de concentrare a producţiei;
• raportul existent pe piaţă între cerere şi ofertă;
• gradul de ocupare a forţei de muncă;
• felul mărfurilor care fac obiectul vânzării-cumpărării;
• gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei.
• Presiunea fiscală
Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane
fizice şi juridice la nivelul întregii societăţi prin intermediul impozitării 5. Presiunea fiscală
reprezintă partea preluată din venitul realizat, acumulat sau consumat prin intermediul
prelevărilor fiscale, constituind obligaţia suportată de un
individ, grup de indivizi, regiune, sector, ramură sau economie în ansamblu, în vederea
formării resurselor băneşti necesare susţinerii economiei publice.
Se poate vorbi de6:
• presiune fiscală naţională, care exprimă partea din produsul intern brut ce urmează
să se constituie ca resurse publice pe calea impozitării. Aceasta se calculează ca raport între
totalitatea încasărilor fiscale efectuate la fondurile băneşti centralizate şi valoarea produsului
intern brut realizat în aceeaşi perioadă de timp.
• presiune fiscală individuală, care exprimă gradul de supunere a contribuabilului
persoană fizică la suportarea sarcinii fiscale stabilite de lege şi care se exprimă sub forma
raportului dintre totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil şi capacitatea contributivă
a acestuia.
• presiune fiscală la nivelul agentului economic, care exprimă gradul de supunere la
impunere a agentului economic, având în vedere impozitele efectiv suportate de către acesta.
Raportarea se poate face fie la cifra de afaceri, fie la valoarea adăugată.
• presiune fiscală la nivel de grup, care exprimă presiunea fiscală suportată de un
anumit grup de persoane (familie, regiune, etc.), care se calculează ca raport între prelevările
fiscale suportate la nivelul grupului şi totalitatea veniturilor de care acesta dispune. Acest
indicator poate fi folosit pentru compararea nivelului fiscalităţii pe grupuri socio-profesionale,
sectoare de activitate, regiuni economice, etc., fiind utilizat şi în scopul analizării protecţiei
unor grupuri defavorizate.
4 I.
Talpoş, op.cit., pag. 173
5 E.R.Mara, op.cit., pag. 189
6 M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 80-82 şi I. Tulai, op.cit., pag. 288
119
Relaţia dintre rata presiunii fiscale şi veniturile bugetare încasate este evidenţiată de
“curba Laffer”, care arată faptul că o creştere a presiunii fiscale până la nivelul optim conduce
la o majorare a încasărilor bugetare, în timp ce creşterea în continuare a presiunii fiscale va
conduce la reducerea încasărilor fiscale.
Fig. nr. 7.1. – Curba Laffer
Creşterea fiscalităţii peste nivelul optim conduce la renunţarea de către unii

contribuabili a desfăşurării activităţii generatoare de venituri, transferarea activităţii din locaţia
iniţială într-o locaţie cu o fiscalitate mai favorabilă sau dintr-o perioadă de timp cu o fiscalitate
mai puţin favorabilă într-o perioadă de timp mai favorabilă, fie la evitarea impunerii prin
trecerea parţială sau totală a activităţii în economia subterană şi/sau evaziune fiscală.
Economia subterană reprezintă ansamblul activităţilor economice ce se realizează în
afara legilor penale, sociale sau fiscale sau care scapă inventarierii conturilor naţionale.
Literatura economică susţine că există trei tipuri de cauze: presiunea fiscală exercitată de
fiscalitate, presiunea exercitată de reglementările impuse de stat şi, respectiv, moralitatea
fiscală (atitudinea cetăţenilor faţă de stat) 7.
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte,
de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de
către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine 8.
În conformitate cu legea română9, constituie infracţiuni de evaziune fiscală
următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
• ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
7 I.V.Braşoveanu, Economia subterană şi corupţia: probleme majore ale economiei româneşti, Economie
teoretică şi aplicată, Volumul XVII (2010), No. 11(552), pp. 68-80
9 Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr.
672/2005art. 9, alin.1
120
• omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte

documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
• evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care
nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;
• alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de
taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
• executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor;
• sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate;
• substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a
bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale
Codului de procedură penală.
Literatura de specialitate apreciază că se pot manifesta două forme de evaziune:
• evaziune la adăpostul legii (legală), care presupune sustragerea sau neluarea în
considerare a unei părţi din materia impozabilă pe baza diverselor căi permise de lege, astfel că
acţiunea nu conduce la contravenţii sau infracţiuni;
• evaziune cu încălcarea legii (ilicită sau frauduloasă), denumită şi fraudă fiscală, care
presupune sustragerea materiei impozabile de la impunere de către subiecţii impozitelor, prin
încălcarea prevederilor legale privind stabilirea şi încasarea impozitului.
Considerăm ca aşa numita „evaziunea fiscală la adăpostul legii” nu există, aceste
situaţii, concretizând doar diminuarea sau amânarea sarcinii fiscale de către contribuabil
utilizând prevederile legale. Pe de altă parte, evaziunea fiscală frauduloasă se înfăptuieşte cu
încălcarea prevederilor legale, bazându-se pe fraudă şi pe rea credinţă.
O altă clasificare a evaziunii fiscale are în vedere criteriul teritorialităţii, în funcţie de
care deosebim10:
• evaziune fiscală naţională, care se manifestă între graniţele unui stat. În cadrul
evaziunii fiscale naţionale se întâlneşte evaziunea fiscală artizanală (caracterizată prin modul
izolat, pe cont propriu, de acţiune al autorilor ei) şi evaziunea fiscală industrială (caracterizată
prin recurgerea la procedee complexe şi la aranjamente juridice ingenioase, cu caracter fiscal şi
penal);
• evaziune fiscală internaţională, care apare ca rezultat al regimurilor fiscale naţionale
diferite care generează deseori o dublă impunere şi care presupune acţiunile de eludare a
impunerii în ţara unde îşi au sediul, respectiv în ţara realizării venitului, consumului sau averii
prin refugierea în zone protejate fiscal.
Evaziunea produce efecte negative certe asupra bugetelor publice, însă şi asupra
contribuabililor corecţi, care plătesc şi pentru evazionişti.
10 N. Hoanţă, Economie şi finanţe publice, 1998, pag. 248
121
7
• Dubla impunere
În situaţia în care sfera de activităţi a unor persoane fizice sau juridice depăşeşte
graniţele ţării, aceste persoane desfăşurând activităţi economico-sociale din care obţin venituri
sau deţin averi în mai multe ţări, apare necesitatea stabilirii autorităţii publice competente a
proceda la impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv deţinute de persoane fizice şi
juridice în alte ţări decât cea căreia îi aparţin aceste persoane.
În virtutea suveranităţii fiscale a ţărilor, autorităţile publice naţionale pot institui
impozite asupra tuturor veniturilor şi averilor aparţinând rezidenţilor, indiferent de originea
acestora. Ca urmare, în situaţia în care un anumit venit este dobândit sau o anumită avere este
deţinută sau dobândită de rezidentul unei ţări într-o altă ţară, este posibil ca acestea să facă
obiectul impunerii atât în ţara de domiciliu a subiectului, cât şi în ţara pe teritoriul căreia s-au
obţinut sau se află obiectele impozabile.
Supunerea la impozit de către autorităţile publice din ţări diferite a aceleiaşi materii
impozabile, aparţinând aceluiaşi subiect şi pentru aceeaşi perioadă de timp poartă denumirea
de dublă impunere internaţională. Dubla impunere se realizează doar în cazul impozitelor
directe întrucât în cazul impozitelor indirecte cetăţenii străini suportă, în calitate de
cumpărători, aceleaşi impozite cuprinse în preţurile mărfurilor cumpărate la fel ca şi cetăţenii
din ţara de impunere.
În practica internaţională, în baza unor principii consacrate (principiul scutirii de
impozit, principiul impunerii, principiul nediscriminării fiscale), prin convenţiile pentru
evitarea dublei impuneri internaţionale ţările semnatare aplică una din următoarele patru
metode pentru evitarea dublei impuneri11:
• scutirea totală;
• scutirea progresivă;
• „creditarea obişnuită”;
• „creditarea integrală”.
Metoda scutirii totale presupune ca veniturile realizate de rezidentul unei ţări într-o
ţară străină şi supus impunerii în respectiva ţară se deduc din venitul impozabil global, care în
ţara de reşedinţă se referă la totalitatea veniturilor obţinute de contribuabil. În acest fel metoda
va conduce la impunere separată a veniturilor, fiecare în ţara unde s-au obţinut.
Metoda scutirii progresive presupune ca veniturile obţinute de rezidentul unei şări în
străinătate să se adauge la veniturile impozabile realizate în ţara de reşedinţă, obţinându-se
venitul impozabil global, în funcţie de care se determină cota de impozit progresivă aferentă.
Această cotă se utilizează apoi numai pentru calcularea impozitului aferent veniturilor realizate
în ţara de reşedinţă, veniturile realizate în străinătate impunându-se separat în ţara în care s-au
obţinut.
Metoda „creditării obişnuite” presupune ca impozitul plătit ţării străine pentru venitul
realizat pe teritoriul acesteia, de către rezidentul altei ţări, să se deducă
11 I. Talpoş, op.cit., pag. 165-169
122
direct din impozitul total calculat în ţara de reşedinţă luându-se în considerare venitul
impozabil global obţinut prin însumarea veniturilor impozabile realizate în ambele ţări.
Impozitul plătit în străinătate se deduce însă doar până la limita impozitului intern ce s-ar
datora pentru un venit egal cu cel obţinut în străinătate.
Metoda „creditării integrale” presupune deducerea integrală din impozitul total
calculat în ţara de reşedinţă a impozitului plătit în străinătate.
Ţara noastră a încheiat convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu aproape toate
statele europene, precum şi cu o serie de alte ţări ale lumii. Impozitele române care cad sub
incidenţa conveniilor încheiate privesc în principal 12: impozitul pe venitul din salarii, opere
literare, artistice şi ştiinţifice, din expertize şi din alte surse, impozitul pe veniturile societăţilor
comerciale constituite cu participare română şi străină, impozitul pe veniturile realizate de
către persoane fizice şi juridice nerezidente, impozitul pe veniturile din închirieri de terenuri şi
clădiri, impozitul pe veniturile din activităţi lucrative, meserii, profesii libere, impozitul asupra
venitului realizat din activităţi agricole.
• Rezumat
Impactul financiar al impozitelor asupra subiectului și suportatorului impozitului

reflectă incidența impozitului, iar fenomenul prin care se realizează transmiterea de către
subiecţii plătitori ai impozitelor a efectelor economice ale acestora în alte sectoare ale
activităţii economico-sociale, asupra altor subiecţi, la alte niveluri, pe alte pieţe sau în alte
economii naţionale sau regionale poartă denumirea de repercusiune a impozitelor.
Ca urmare a impozitelor, agenții economici și persoanele fizice suportă o presiune
fiscală, expresie a obligaţiei suportate de un individ, grup de indivizi, regiune, sector, ramură
sau economie în ansamblu, în vederea formării resurselor băneşti necesare susţinerii economiei
publice. Efectul presiunii fiscale în creștere sau crescute poate fi trecerea parţială sau totală a
activităţii în economia subterană şi/sau evaziune fiscală.
În cazul persoanelor fizice sau juridice ce au activități din care obţin venituri sau deţin
averi în mai multe ţări, impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv deţinute de persoane
fizice şi juridice în alte ţări decât cea căreia îi aparţin aceste persoane conduce de dubla
impunere. Dubla impunere constă în supunerea la impozit de către autorităţile publice din ţări
diferite a aceleiaşi materii impozabile, aparţinând aceluiaşi subiect şi pentru aceeaşi perioadă
de timp, iar evitarea acesteia se realizează prin aplicarea uneia din următoarele metode:
scutirea totală; scutirea progresivă;
„creditarea obişnuită”; „creditarea integrală”.
12 M.Şt. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Editura Argonaut, Cluj Napoca,
1998, pag.118
123
• Repercusiunea impozitelor:
• exprimă distribuţia ultimă a sarcinii unui impozit;
• reprezintă fenomenul prin care se realizează transmiterea de către subiecţii
plătitori ai impozitelor a efectelor economice ale acestora în alte sectoare ale activităţii
economico-sociale, asupra altor subiecţi, la alte niveluri, pe alte pieţe sau în alte economii
naţionale sau regionale;
• presupune ca plătitorul impozitului să coincidă cu suportatorul acestuia;
• presupune ca transpunerea sarcinii fiscale să se facă întotdeauna de la producător
(vânzător) la consumator (cumpărător).
înscrie:
•
• Între infracțiunile de evaziune fiscală, conform legislației române, un se
• ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

• omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte
documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

• utilizarea amortizării accelerate utilizată în condițiile legii;
• evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care
nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.
• Repercusiunea progresivă:
• presupune că repercusiunea este cu atât mai mare cu cât sumele cheltuite sunt mai
mari;
• presupune că transpunerea sarcinii fiscale se face de la producător (vânzător)
la consumator (cumpărător);
• presupune că transpunerea sarcinii fiscale se face de la consumator (cumpărător) la
producător (vânzător);
• presupune ca plătitorul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană.
Comentați textul următor:
„Nu este o obligație morală să plătești o persoană care îți spală parbrizul, fărăr permisiunea ta,
în timp ce ești prins în trafic, prestând o activitate de o calitate îndoielnică. De ce ar trebui să
fie o obligație morală să plătești guvernului care îți furnizează servicii de calitate inferioară pe
care nu le dorești și pe care nu le-ai solicitat?” (R. McGee (Ed). The Ethics of Tax Evasion:
Perspectives in Theory and Practice . Springer, New York, 2012)
124
• Concluzii
Unitatea de învățare a analizat impozitele în economia contemporană din perspectiva
definirii lor, a analizării elementelor componente, a rolului, a criteriilor de structurare, dar și
din perspectiva mai pragmatică a prezentării asietei fiscale și cotelor de impunere, ceea ce
conduce la posibilitatea calculării diferitelor tipuri de impozite. În plus, unitatea de învățare a
analizat și efectele produse de stabilirea diferitelor tipuri de impozite (incidența, repercusiunea,
presiunea fiscală), dar și modalitățile acceptate de evitare a dublei impuneri apărute atunci când
veniturile sau averea sunt obținute în mai multe țări.
Următoarea unitate de învățare are în vedere studierea cheltuielilor publice, adică
utilizarea resurselor preluate de stat prin intermediul impozitelor sau a altor modalități.
2001
• Chirculescu M.F., Fiscalitate. Teorie și aplicații, Editura Academica, Târgu Jiu,
2010
• Hada T. Dobra I., Fiscalitate și control fiscal în România, Editura Aeternitas, Alba Iulia,
2010
• Mara E.-R., Finanţele publice între competiţie şi armonizare fiscală, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2013
• Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru seminar, Editura
Universitară, București, 2008
• Ștefură G., Bugete publice și fiscalitate, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2007
125
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VIII

CHELTUIELI PUBLICE
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul economic al cheltuielilor publice
• Clasificarea cheltuielilor publice
• Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
• Eficienţa cheltuielilor publice
• Principalele categorii de cheltuieli publice din România ce se
finanţează din fonduri bugetare sau extrabugetare
• Rezumat .
• Concluzii
• Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conținutului economic al cheltuielilor
publice, modul de structurare a acestora în funcție de diferite criterii de analiză, modalitățile de
analiză a nivelului, structurii și dinamicii cheltuielilor publice, precum și a principalelor
cheltuieli publice din România care se finanțează din fonduri bugetare sau extrabugetare. Se
discută de asemenea și despre eficiența, eficacitatea și economicitatea cheltuielilor publice.
Unitatea de învățare răspunde la următoarele întrebări: Ce sunt cheltuielile publice?,
Cum se pot clasifica cheltuielile publice?, Care sunt indicatorii prin care se poate analiza
nivelul, dinamica și structura cheltuielilor publice?, Ce este eficiența, eficacitatea și
economicitatea cheltuielilor publice?, Care sunt principalele tipuri de cheltuieli publice ce sunt
finanțate în România?.
Cunoştinţe preliminare: buget public, politica cheltuielilor publice

acces la internet; http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/rof2013/4_3_674_2013.pdf
126

privind cheltuielile publice.
După parcurgerea conținutului, toți studenții vor putea:
• Să definească cheltuielile publice și cheltuielile bugetare;
• Să analizeze structura cheltuielilor publice, în funcție de criteriile alese și cu
indicatorii adecvați;
• Să calculeze și să analizeze nivelul și dinamica cheltuielilor publice;
• Să calculeze și să analizeze eficiența, eficacitatea și economicitatea cheltuielilor
publice.
• Conţinutul economic al cheltuielilor publice
Cheltuielile publice se referă la distribuirea resurselor băneşti constituite la dispoziţia

statului către diferite obiective sociale sau economice. Ele sunt consecinţa exercitării de către
stat a funcţiilor şi sarcinilor sale, fiind generate de nevoia de resurse băneşti pe care o are statul
pentru îndeplinirea prerogativelor sale în toate domeniile: apărare naţională, ordine publică,
siguranţă naţională, educaţie, cultură, sănătate, etc. 1 În esenţă, cheltuielile publice exprimă
relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi repartizării resurselor
financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia 2.
Aceste cheltuieli se materializează în diverse plăţi efectuate de către stat, respectiv de
organismele şi instituţiile sale, indiferent de sursele şi căile de provenienţă ale resurselor pentru
atingerea obiectivelor stabilite prin politica economico-socială a statului.
Rolul cheltuielilor publice este cel de a furniza cetăţenilor statului respectiv şi agenţilor
economici utilităţi publice (apărare naţională, ordine publică, iluminat public, etc.) şi
semipublice (servicii de educaţie, servicii medicale, servicii de protecţie şi asistenţă socială,
etc.).
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, se poate vorbi despre două categorii de cheltuieli publice:
• cheltuieli publice care exprimă un consum definitiv de produs intern brut,
concretizate în plăţi curente ale instituţiilor publice;
1 Gabriela Anghelache, P. Belean, Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003,
pag. 175
127
• cheltuieli publice care exprimă o avansare de produs intern brut şi care se

concretizează în contribuţia statului la formarea brută de capital, atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în sfera producţiei nemateriale.
Manifestarea practică a cheltuielilor publice în prezent este diversificată, unele dintre
ele reprezentând finanţarea directă de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona,
în timp ce altele exprimă modalităţi de intervenţie ale statului în mediul economic şi social,
ceea ce face necesar ca analiza cheltuielilor publice să se facă nu numai prin prisma destinaţiei
sau domeniului în care sunt efectuate, ci şi prin prisma influenţei lor asupra mediului
economico-social şi a procesului de reproducţie economică
Din perspectiva domeniului în care sunt alocate cheltuielile publice, putem afirma ca
acestea conţin în structura lor:
• cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, a căror sursă
o constituie atât fondurile bugetare, cât şi cele extrabugetare;
• cheltuieli publice ale colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ- teritoriale);
• cheltuieli publice finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
• cheltuieli publice ale organismelor internaţionale,a căror finanţare se asigură din
prelevările efectuate de la membrii acestora (cotizaţii).
Suma cheltuielilor efectuate de tipurile diverse de administraţii publice din care se
scade valoarea transferurilor dintre diferite administraţii la care se adaugă diferenţa dintre
intrările şi rambursaările (mai puţin dobânda) de credite externe exprimă cheltuielile publice
totale consolidate.
Este necesar să se facă o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare,
acestea din urmă fiind o subcategorie.
Cheltuielile publice reflectă totalitatea cheltuielilor efectuate de instituţiile publice a
căror acoperire se face fie din fonduri bugetare publice, fie din fonduri extrabugetare sau de la
bugetele proprii ale instituţiilor respective, pe seama veniturilor proprii.
În sfera de cuprindere a cheltuielilor publice se cuprind următoarele categorii de
cheltuieli:
• cheltuieli bugetare, a căror acoperire se face din resurse financiare publice, provenite
din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de sta şi bugetele instituţiilor
publice autonome;
• cheltuieli extrabugetare, acoperite din resurse financiare publice constituite în afara
bugetului public, resurse prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli extrabugetare ale
instituţiilor publice;
• cheltuieli efectuate din bugetul trezeroriei statului;
• cheltuieli finanţate din credite externe;
• cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.
Astfel, se observă că cheltuielile bugetare reprezintă o categorie specifică a
cheltuielilor publice, având o sferă mai restrânsă decât acestea din urmă. Acest fapt presupune
ca nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare, dar toate cheltuielile bugetare sunt
cheltuieli publice.
128
Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare, delimitându-se de cele publice
prin faptul ca respectă anumite principii3:
• efectuarea lor este condiţionată de prevederea expresă a acestora şi a nivelului lor de
către Parlament (bugetele centrale) sau de către consiliile locale (pentru bugetele locale), în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
• sumele alocate şi cheltuite conform destinaţiei şi mărimii aprobate sunt
nerambursabile;
• efectuarea cheltuielilor este determinată atât de de constituirea resurselor băneşti, cât
şi de îndeplinirea condiţiilor legale de efectuare a cheltuielii;
• finanţarea activităţilor şi instituţiilor se realizează în funcţie de subordonarea
acestora, din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, alte bugete ale sistemului bugetar;
• este necesar să se exercite controlul financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei
de control financiar preventiv pentru deschiderea finanţării, pentru alocarea şi utilizarea
resurselor bugetare.
Analiza dinamică a cheltuielilor publice a evidenţiat o tendinţă de creştere a acestora în
timp.
Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură:
• demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar trebui să
determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor publice);
• economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a resurselor
financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului);
• socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale aparţinând
diferitelor categorii sociale);
- legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice);
• militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate);
• istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite de la un
regim politic la altul sau ca inflaţia);
• politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului);
Derularea procesului de alocare a resurselor publice pe destinaţii şi beneficiari
presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor publice pe diferite grupe.
• Clasificarea cheltuielilor publice
Structura cheltuielilor publice ilustrează modul în care sunt orientate resursele

financiare ale statului în diverse perioade, spre anumite obiective: economice, sociale, cultural,
militare, etc.
Semnificative pentru clasificarea cheltuielilor publice sunt următoarele criterii:
criteriul administrativ, criteriul economic, cel funcţional, criteriul financiar, criteriul rolului
cheltuielilor in procesul reproductiei sociale, cel al structurii

129
organizatorice a puterii de stat, criteriul juridic, criteriul de clasificare al Organizaţiei

Naţiunilor Unite.
• Clasificarea administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează
cheltuielile publice si se bazează pe structura statului, a organelor sale şi a funcţiilor acestora.
In funcţie de acest criteriu deosebim:
• cheltuieli ale ministerelor,
• cheltuieli ale departamentelor,
• cheltuieli ale agenţiilor guvernamentale,
• cheltuieli ale instituţiilor publice autonome,
• cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale, etc.
Principalul avantaj al acestei clasificări este stabilirea alocaţiilor de resurse publice pe
beneficiari.
• Clasificarea economică operează cu două criterii de grupare:
• caracterul economic al cheltuielilor publice;
• natura cheltuielilor publice.
B1. După caracterul economic al cheltuielilor, acestea se împart în:
• cheltuieli publice efective, care privesc serviciile publice sau administrative si se
materializează în plăţi pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii necesare funcţionării
instituţiilor statului, respectiv plata salariilor funcţionarilor săi ori achitarea unor împrumuturi
(acestea implică contraprestaţie în momentul efectuării);
• cheltuieli publice de transfer, care corespund unei simple translaţii de venit dintr-un
sector în altul, redistribuirea acestuia făcându-se fără vreo contraprestaţie. Sunt incluse sumele
acordate din fondurile publice, cu titlu gratuit şi definitiv, diferitelor persoane fizice (ajutoare
de şomaj, pensii, burse, etc.) şi juridice (subvenţii).
Cheltuielile de transfer pot fi:
• cu caracter economic, când este vorba de transferuri către persoanele juridice
(subvenţii acordate agenţilor economici, prime de export, etc.);
• cu caracter social, când este vorba de transfer către persoanele fizice (burse, pensii,
ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie);
- către colectivităţile locale (pentru finanţarea unor acţiuni de importanţă majoră pentru
colectivitate).
Cheltuielile publice efective se deosebesc de cheltuielile de transfer după cum au sau
nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea se efectuează de către
stat.
B2. După natura lor, cheltuielile publice pot fi:
• cheltuieli publice curente, care sunt cele de funcţionare, ce asigură bunul mers al
activităţii serviciilor publice, concretizate în plăţi pentru salariile personalului, cheltuieli
materiale şi administrativ-gospodăreşti. Acestea reprezinta un consum definitiv de PIB si face
necesară reînnoirea lui anuală;
• cheltuieli publice de capital (de investiţii), care se materializează în bunuri publice
durabile, cum ar fi construirea de noi întreprinderi, modernizarea celor existente, amenajarea
teritoriului, înzestrarea serviciilor generale (şcoli, spitale, aşezăminte culturale, etc.).
Respectivele cheltuieli privesc avuţia naţiunii, capitalul acesteia, reprezinta o avansare de PIB
şi duc la dezvoltarea patrimoniului public.
• Criteriul funcţional clasifică cheltuielile în funcţie de domeniile, ramurile
130
sau sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice (întreţinerea şi
funcţionarea administraţiei publice, securitatea socială, cercetarea ştiintifică, economie,
apărarea naţională, ordinea internă, etc.).
• Criteriul financiar ia in considerare, în principal, momentul în care se efectuează şi
modul în care afectează resursele financiare publice.
In funcţie de acest criteriu deosebim:
• cheltuieli publice definitive, care sunt cheltuieli efective, ce finalizează distribuirea
resurselor financiare fără să implice restituirea acestora. Acestea se concretizează în plăţi la
scadenţe certe şi atestă lichidarea cornpletă a angajării statului pentru a efectua cheltuielile
prevăzute în buget. În această categorie se includ atât cheltuielile de investiţii, cât şi cheltuielile
de funcţionare, acoperind cea mai mare parte a cheltuielilor publice;
• cheltuielile publice temporare sunt cheltuieli vremelnice, cauzate de operaţiunile cu
împrumuturi, fiind urmate de plăţi cu scadente certe. Ele sunt evidenţiate în conturile speciale
de trezorerie (astfel de cheltuieli sunt cele cu finanţarea restituirii împrumuturilor de stat,
acordarea de avansuri în contul unor furnizori ori prestatori de servicii) si nu sunt incluse in
bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică;
• cheltuielile publice virtuale sau posibile constituie cheltuieli pe care autoritatea
publică se angajează să Ie facă în anumite condiţii.
• După rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale se identifică:
• cheltuieli publice reale sau negative, care reprezintă un consum definitiv de PIB şi
sunt cheltuieli destinate finanţării serviciilor publice generale (cheltuieli administrative -
întreţinerea aparatului de stat, apărare, educaţie, cultură, restituirea împrumuturilor de stat şi
plata dobânzilor la acestea, etc.) şi sociale (cheltuieli redistributive - securitate socială),
constituind un consum definitiv şi/sau distributiv de resurse financiare;
• cheltuieli publice economice sau pozitive, care au ca efect crearea de valoare
adăugată şi reprezintă o avansare de PIB şi cuprind toate cheltuielile cu acţiuni economice
(cheltuieli productive - investiţii pentru crearea de noi întreprinderi, reutilări şi modernizări la
cele existente, precum şi construirea sau extinderea infrastructurii), având ca efect sporirea
avuţiei naţionale.
• După structura organizatorică a statului identificăm:
• în statele de tip unitar: cheltuieli publice ale autorităţii centrale şi cheltuieli publice
ale autorităţilor de rang inferior (regional, departamental şi local);
• în statele de tip federal: cheltuieli publice ale autorităţii federale, cheltuieli publice
ale autorităţilor statale şi cheltuieli publice ale entităţilor locale;
• în uniunile de state: cheltuieli publice ale autorităţii unionale şi cheltuieli publice ale
subsistemelor de finanţe publice corespunzătoare statelor membre ale uniunii.
• Clasificarea Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) grupează cheltuielile publice
după criteriul funcţional şi cel economic.
Clasificarea funcţională ONU a cheltuielilor publice cuprinde:
• cheltuieli publice pentru servicii publice generale;
• cheltuieli publice pentru apărare;
• cheltuieli publice pentru educaţie;
131
• cheltuieli pub lice pentru sănătate;

• cheltuieli publice pentru securitate socială şi bunăstare;
• cheltuieli publice pentru locuinţe şi servicii comunale;
• cheltuieli publice pentru recreaţie, cultură, religie;
• cheltuieli publice pentru acţiuni economice;
• alte cheltuieli.
Clasificarea economică ONU a cheltuielilor publice cuprinde:
• cheltuieli care reprezintă consum final de produs intern brut;
• cheltuieli cu dobânzile aferente datoriei publice;
• subvenţii de exploatare;
• alte transferuri curente;
• formarea brută de capital;
• achiziţii de terenuri şi active necorporale;
• transferuri de capital.
• Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice reprezintă volumul acestora la un moment dat, iar analiza
nivelului cheltuielilor publice poate fi realizată din atât ca mărimi nominale, cât şi ca mărimi
reale (în preţuri comparabile)..
Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice cei mai utilizaţi sunt: nivelul nominal al
cheltuielilor publice; nivelul real al cheltuielilor publice; ponderea cheltuielilor publice în PIB;
volumul cheltuielilor publice medii pe locuitor, având în vedere cheltuielile totale sau pe
subdiviziuni.
Nivelul nominal al cheltuielilor publice (Ch_pb n) reprezintă volumul acestora,
exprimat în preţuri curente.
Nivelul real al cheltuielilor publice (Ch_pbr), pe total sau pe subdiviziuni, exprimă
volumul acestor cheltuieli, exprimat în preţuri constante (comparabile), adică în preţurile unui
an considerat bază pentru calculul indicelui de preţ folosit.
Ch_pbr =
Ip Ch_pbn ,
unde Ip reprezintă indicele de preţ folosit (indicele preţurilor de consum, deflatorul PIB, etc.).
Nivelul real al cheltuielilor publice se calculează pentru a aprecia mărimea resurselor
alocate şi utilizate fără influenţa creşterii preţurilor.
Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB exprimă raportul dintre nivelul nominal al
cheltuielilor publice şi mărimea PIB.
%Ch_pb/PIB =
Ch_pb x 100. PIB
Acest indicator exprimă legătura existentă între volumul resurselor alocate prin
intermediul fondurilor publice şi baza de formare a resurselor publice (PIB).
Volumul cheltuielilor publice (totale sau pe subdiviziuni) medii pe locuitor
exprimă nivelul de cheltuieli publice care este alocat în medie unui locuitor.
Ch_pb/loc. =
_ pb
ChPop ,
132
unde prin Pop se înţelege numărul locuitorilor.
Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de fiecare stat în
parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională).
Indicatorul de structură folosit este ponderea cheltuielilor publice
„i”(Ch_pbi) în totalul cheltuielilor publice(Ch_pbt).
%Ch_pbi =
Ch _ pbi Ch _ pbt
x 100.
Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică

financiară dintre ţări aflate la nivele diferite de dezvoltare economică, precum şi la evoluţia în
timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi stat.
Dinamica cheltuielilor publice se apreciază prin următorii indicatori: modificarea
cheltuielilor publice exprimate în mărime nominală sau reală; modificarea ponderii
cheltuielilor publice în PIB; modificarea volumului mediu pe locuitor al cheltuielilor publice;
modificarea structurii cheltuielilor publice; coeficientul devansării creşterii PIB de creşterea
cheltuielilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB .
Modificarea nominală, în mărime absolută sau relativă, este dată de formulele:
• modificare absolută: ΔCh_pbn = ΔCh_pbn1 - ΔCh_pbn0;
• indicele cheltuielilor publice: ICh_pbn =
Ch_pbn1 ;
Ch_pbn0
• modificare relativă: % ΔCh_pbn =
Ch_pb n10
Ch_pbn0
x 100.
Formulele de calcul ale modificărilor reale sunt identice, deosebirea constând în faptul
că, în loc de nivelul nominal al cheltuielilor publice(Ch_pb n), se utilizează nivelul real al
cheltuielilor publice(Ch_pbr).
Modificarea ponderii cheltuielilor publice, totale sau pe subdiviziuni, în PIB
se face cu ajutorul următoarei formule:
Δ%Ch_pb/PIB = (%Ch_pb1/PIB1) – (%Ch_pb0/PIB0).
Acest indicator reflectă modificarea gradului de angajare a statului în viaţa economico-
socială.
Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor se calculează
astfel:
ΔCh_pb/loc. = Ch_pb1/loc.1 - Ch_pb0/loc.0.
Modificarea structurii cheltuielilor publice se calculează astfel: Δ%Ch_pbi =
(Ch_pbi1/Ch_pbt1) x 100 – (Ch_pbi0/Ch_pbt0) x 100.
Coeficientul devansării creşterii PIB de creşterea cheltuielilor publice se determină cu
relaţia:
Ch _ pb1
Kd =
Ch _ pb0 PIB1 PIB0
x 100 =
ICh_pb
I PIB
x 100,
133
unde ICh_pb este indicele cheltuielilor publice, iar IPIB este indicele PIB.
Elasticitatea cheltuielilor publice se calculează după formula:
Cp
ecp 
Reacţia cheltuielilor publice poate fi:
Cp
PIB PIB
• elastică, când ecp>1, sugerând tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a
PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice;
• inelastică, când ecp<1, sugerând o situaţie de restrângere a cheltuielilor
publice în PIB;
• neutră, când ecp=1, tendinţa nu se schimbă
Analiza acestor indicatori oferă date importante cu privire la evoluţia politicii financiare a
statului în domeniul cheltuielilor publice.
• Eficienţa cheltuielilor publice

Evaluarea în condiţii optime a cheltuielilor publice are la bază criterii concrete de
evaluare a performanţelor, cum sunt eficienţa, eficacitatea şi economicitatea
programelor/proiectelor cu finanţare din resurse publice.
Eficienţa(Ef) exprimă rezultatele care se obţin dintr-o activitate economico- socială
prin utilizarea anumitor resurse economice. Eficienţa cheltuielilor publice se determină ca
raport între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi efectele
comensurabile sau estimative ce se pot obţine de pe urma obiectivelor finanţate de către stat4.
Eficienţa cheltuielilor publice se poate determina utilizând formula:
Ef =
Re zultate Cheltuieli efectuate
Spre deosebire de eficienţă, care are în vedere relaţia dintre eforturi si efecte,
eficacitatea cheltuielilor publice (Eft), pornind de la calitatea pe care o are o acţiune de a
produce rezultatele scontate, priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul care trebuie
atins.
Cuantificarea eficacităţii se poate realiza prin două moduri:
• ca raport între rezultatul (efortul) efectiv realizat şi rezultatul (efortul) prevăzut la
proiectarea unui anumit program economico-social –eficcitatea rezultatului (EftR);
• ca raport dintre cheltuielile efectiv utilizate (pl ătite) şi cheltuielile programate a fi
consummate – eficacitatea aferentă consumului ((EftC)5.
Acest raport se prezintă astfel:
EftR =
Re zultatul efectiv realizat
Re zultat prevărev
4 N. Mosteanu, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011, pag. 44-45

5 idem
134
EftC =
sau
Cheltuieli realizate Cheltuieli prevărevăa fi realizate
Economicitatea cheltuielilor publice(E c) exprimă raportul dintre eficacitatea

cheltuielilor publice şi gradul de realizare a rezultatelor prevăzute.
Economicitatea se materializează în surprinderea fenomenului de reducere a volumului
mijloacelor consumate efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al rezultatelor
proiectate6.
Ec =
E ftC
E ftR
În ansamblul lor, indicatorii evidenţiati anterior exprimă ceea ce în literatura de

specialitate se intitulează eficienţa cheltuielilor publice.
Condiţiile necesare pentru realizarea eficienţei cheltuielilor publice în conditii de
optim social sunt următoarele7:
• este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul
final al serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public;
• modernizarea, din punctul de vedere al producerii serviciului public, în vederea
maximizării utilităţii la consumator, dată de satisfacţia performanţelor;
• maximizarea utilităţii la consumator, comportând şi latura economică (cel mai mic
preţ plătit şi cel mai mic cost în utilizare);
• puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.
Combinarea acestor aspecte implică minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor
finanţate, fapt care conduce la realizarea unor costuri sociale mai mici, preţuri accesibile plătite
de consumatori, creşterea calităţii consumului de bunuri publice şi prin urmare, a satisfacţiei
consumatorului public. Toate acestea conduc la maximizarea bunăstării sociale.
• Principalele categorii de cheltuieli publice din România ce se

finanţează din fonduri bugetare sau extrabugetare
• Cheltuielile publice destinate acţiunilor social-culturale

Îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei reprezintă una dintre sarcinile de bază ale
oricărui stat. În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ cele care se referă la finanţarea
unor acţiuni din următoarele domenii: sănătate, învăţământ, cultură şi sport, acţiuni dedicate
tineretului, securitate sau protecţie socială.
De prestaţii social-culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale, sau chiar
întreaga populaţie, ele îndeplinind un important rol economic şi social 8:
6 idem
8 V. Duran, Finanţe publice, Editura Augusta, Timişoara, 1998, pag. 98
135
asigură educaţia, calificarea, asistenţa medicală, influenţează evoluţia demografică; asigură un

sistem de protecţie socială, etc.
Cheltuielile publice pentru învăţământ trebuie să urmărească o dezvoltare a educaţiei
publice în concordanţă cu cerinţele contextului economico-social pentru a contribui în cât mai
mare măsură la progresul societăţii. Aceste cheltuieli reprezintă pentru societate o investiţie pe
termen mediu şi lung în factorul de producţie muncă, astfel că, spre deosebire de percepţia
generală, aceste cheltuieli pot fi considerate ca fiind creatoare de venit sau de avuţie naţională.
Finanţarea învăţământului se realizează în funcţie de structura acestuia, structură care
diferă de la o ţară la alta, conform tradiţiei statelor respective, a necesităţilor economice şi
sociale.
Cheltuielile publice pentru învăţământ sunt acoperite din surse publice sau private,
interne sau externe, astfel9:
• fonduri de la bugetul de stat, atât pentru învăţământul public, cât şi pentru
învăţământul privat;
• venituri proprii ale unităţilor de învăţământ realizate din activitatea de cercetare
ştiinţifică, din servicii pe linia educaţiei continue, din închirieri, din costurile unor servicii ori
din alte activităţi;
• venituri de la populaţie din care se suportă diferite taxe şcolare sau alte cheltuieli
pentru întreţinere şcolară (spre exemplu transport, cazare, rechizite etc.);
• venituri de la întreprinderi. În unele cazuri întreprinderile efectuează cheltuieli
pentru învăţământ cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a
salariaţilor, sponsorizări;
• sponsorizări, donaţii sau alte forme de ajutor din partea unor întreprinderi, fundaţii,
societăţi de binefacere sau de la persoane fizice;
• resurse financiare externe. Aceste resurse îmbracă forma subvenţiilor directe, a
împrumuturilor, a finanţărilor sau prin trimiterea de experţi, cadre didactice, tehnicieni sau de
materiale necesare învăţământului.
Principalele acţiuni şi obiective ce se finanţează prin intermediul fondurilor publice în
învăţământul de stat se referă la următoarele 10:
• cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea aparatului central din cadrul
MEdC;
• cheltuieli pentru finanţarea învăţământului preşcolar;

• cheltuieli pentru finanţarea învăţământului primar şi gimnazial;
• cheltuieli pentru finanţarea învăţământului liceal;
• cheltuieli pentru funcţionarea învăţământului superior;
• cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea bibliotecilor centrale
universitare şi a celor pedagogice;

• cheltuieli pentru întreţinerea internatelor, căminelor şi cantinelor pentru elevi şi
studenţi;
• cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea serviciilor publice
descentralizate ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării;
• cheltuieli pentru alte instituţii şi alte acţiuni de învăţământ.
9 N. Moşteanu, op.cit., pag. 50-51

136
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt îndreptate spre asigurarea stării de sănătate a
populaţiei. Includerea politicii de sănătate în cadrul politicii sociale se face ţinând seama de
faptul ca sănătatea generală a membrilor societăţii înseamnă bunăstare fizică şi mentală,
condiţii esenţiale ce facilitează dezvoltarea socială.
Alocarea fondurilor publice pentru sănătate trebuie să aibă în vedere nu doar
eliminarea bolilor, ci şi preîntâmpinarea unor boli şi maladii în rândul populaţiei, având în
vedere că eradicarea ulterioară a acestora ar necesita un volum de fonduri sensibil mai ridicat.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor
sanitare, precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, de evitare a
accidentelor şi de educaţie sanitară 11. Cuantumul cheltuielilor publice pentru sănătate creşte o
dată cu amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei
şi al modificării structurii acesteia, accentuarea factorilor de risc şi apariţia unor noi tipuri de
îmbolnăviri, creşterea costului pentru prestaţiile medicale ca urmare a introducerii în practica
medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente şi, nu în ultimul rând,
creşterea duratei medii a vieţii12.
Sistemele de cheltuieli publice pentru sănătate cunosc diferenţe de organizare în
fiecare ţară, în privinţa ponderii instituţiilor de stat sau private, dar ceea ce este comun este
faptul ca ele urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor.
În general, sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii publice sunt asigurate
astfel:
• din fonduri de la bugetul de stat sau bugetele locale;
• cotizaţii de asigurări de sănătate, de la persoane fizice şi juridice;
• venituri de la populaţie, respectiv de la persoane care nu sunt asigurate integral şi
suportă integral costul prestaţiilor medicale sau cheltuieli privind sănătatea efectuate pe cont
propriu;
• resurse externe sub forma ajutoarelor de la organizaţiile internaţionale;
• din ajutoare externe (OMS, Crucea Roşie etc.);
• din donaţii şi sponsorizări.
În România, finanţarea cheltuielilor pentru asigurarea sănătăţii se realizează într-o
proporţie însemnată prin intermediul fondurilor de asigurări sociale de sănătate constituite la
nivelul Casei Asigurărilor de Sănătate, a fondurilor mobilizate la bugetul de stat şi a celor
mobilizate la bugetele locale.
Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi tineret contribuie la
creşterea calităţii factorului uman, la formarea personalităţii umane prin creşterea nivelului
cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice, educaţia spirituală, activităţi
sportive menite a păstra o anumită stare a individului, din punct de· vedere moral, etic, al
condiţiei fizice etc. Pe seama cheltuielilor publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu
activitatea sportivă şi de tineret se asigură populaţiei bunuri materiale cu valoare spirituală
(cărţi, filme, discuri, pictură, sculpturi etc.) sau servicii culturale, spirituale, artistice şi sportive
(concerte, spectacole de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive).

12 N. Moşteanu, op.cit., pag. 48
137
Cuantumul cheltuielilor publice pentru cultur ă, religie şi acţiuni cu activitatea sportivă şi de

tineret creşte o dată cu sporirea populaţiei 13.
Aceste cheltuieli finanţează instituţii din domeniul cultural, artistic, cultele recunoscute
de lege, acţiuni sportive şi de tineret, acţiuni pentru petrecerea timpului liber.
În cazul activităţilor de cultură, religie, tineret şi sport, cea mai importantă sursă de
finanţare este constituită din taxele percepute de instituţiile de cultură pentru bunurile produse
(cărţi, filme, discuri, etc.) sau pentru serviciile prestate(spectacole, manifestări sportive, etc.).
O altă sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă fondurile mobilizate la
bugetul de stat, din care s-au alocat fonduri în special pentru cheltuielile materiale şi servicii
ale bibliotecilor publice naţionale, ale teatrelor şi instituţiilor profesioniste de spectacole şi
concerte, ale diferitelor manifestări sportive, dar şi pentru cheltuieli de personal pentru
personalul clerical, etc.
Prin intermediul bugetelor locale se finanţează acţiuni şi obiective culturale care
privesc biblioteci publice comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene, muzeele de importanţă
locală, teatrele şi instituţiile profesioniste de spectacole şi concerte, şcolile populare de artă,
căminele culturale, centrele de conservare şi de valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare,
cultele religioase, activitatea de tineret şi sport.
O altă sursă pentru cheltuielile din această categorie o constituie sponsorizările,
mecenatele şi donaţiile.
Cheltuielile pentru securitate socială cuprinde următoarele tipuri de alocaţii: cheltuieli
cu acţiunile de asistenţă socială, ajutoarele, indemnizaţiile pentru persoanele vârstnice, pentru
persoanele cu handicap, cheltuielile pentru protecţia şi drepturile copilului, pentru protecţia
familiilor cu mai mulţi copii, a persoanelor şi familiilor defavorizate, alocaţii, pensii, ajutoare
acordate unor persoane care îndeplinesc anumite condiţii. Aceste cheltuieli sunt îndreptate spre
acordarea de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate.
Cheltuielile publice pentru securitate social ă sunt acoperite din surse publice sau
private, astfel14: fonduri bugetare; subvenţii din fonduri bugetare; contribuţii, de la persoane
fizice şi juridice; donaţii, contribuţii voluntare de la persoane fizice şi juridice; resurse de la
organizaţii neguvernamentale; resurse externe de la organizaţii internaţionale.
Cheltuielile publice pentru securitate socială vizează cheltuielile publice pentru
ajutorul de şomaj şi cheltuielile publice pentru asistenţă socială.
• Cheltuielile privind asigurările sociale de stat

Asigurările sociale au apărut ca reacţie a asociaţiilor de muncitori ce au pledat pentru
drepturile lor, în special în privinţa condiţiilor de lucru – igiena şi securitatea muncii, ca
elemente care să prevină ajungerea la accidente ce pun persoana în imposibilitate de a munci,
iar dacă, dintr-o cauză sau alta, se ajunge la incapacitate de muncă, existenţa unor fonduri
financiare care să le asigure acestora un trai decent. Pentru a îndeplini obiectivele menţionate,
s-a creat un sistem naţional de asigurări sociale care are trăsături speciale (derivate din
contextul economic în care finanţează).
13 N. Moşteanu, op.cit., pag. 47-48

14 N. Moşteanu, op.cit., pag. 49
138
Prin asigurările sociale se direcţionează o fracţiune din PIB către protejarea

persoanelor salariate şi pensionare, actuale sau foste angajate ale societăţilor comerciale private
sau de stat, ale regiilor autonome, a persoanelor membre în asociaţii meşteşugăreşti ori
agricole, a întreprinzătorilor particulari a slujitorilor cultelor, a personalului casnic, a
persoanelor ce deservesc blocurile de locatari, atunci când se află în incapacitate de muncă.
Sunt prevăzute de lege o serie de situaţii în care intervine plata către indivizi a unor sume de
asigurări – pentru menţinerea stării de sănătate, asigurarea traiului în cazul bolilor,
accidentelor, depăşirii limitei de vârstă.
În România, cheltuielile publice privind asigurările sociale de stat sunt finanţate prin
intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat (BASS), fiind sinonime din punct de vedere al
denumirii lor cu unele cheltuieli finanţate prin bugetul de stat, dar sunt destinate altor categorii
de beneficiari.
Astfel, cheltuielile specifice finanţate din BASS sunt: pensiile, trimiterile la tratament
şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele, cheltuieli pentru ocrotirea sănătăţii.
• Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj
Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a celor rămaşi temporar
fără lucru, a persoanelor disponibilizate, iar acordarea lui se face din fondul pentru ajutorul de
şomaj, constituit în baza contribuţiilor obligatorii asupra fondului brut de salarii datorate, în
proporţii diferite, de angajatori şi angajaţi, precum şi în baza altor resurse, inclusiv donaţii şi
sponsorizări.
Alte destinaţii ale fondului de şomaj sunt: plata unor cheltuieli de sprijin, a unor
cheltuieli privind integrarea profesională, a unor indemnizaţii pentru personalul agenţilor
economici a căror activitate este întreruptă temporar, a plăţilor compensatorii, a împrumuturilor
pentru înfiinţarea şi dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii, etc., precum şi plata
cheltuielilor curente de întreţinere şi funcţionare a aparatului administrativ care gestionează
acest fond.
Întrucât resursele mobilizate la bugetul fondului pentru şomaj pot să nu fie suficiente,
acest buget primeşte, în completare, subvenţii de la bugetul de stat.
• Cheltuielile publice pentru acţiuni economice

Cheltuielile publice destinate acţiunilor economice au în vedere ramuri de activitate
sau întreprinderi strategice sau care au nevoie de un volum important de resurse financiare, ce
altfel nu ar putea fi asigurate, precum şi finanţarea unor investiţii cu caracter economic, în
special în domeniul retehnologizării.
În general, alocarea sumelor de la fondurile publice poate lua forma unor ajutoare
financiare directe, de genul subvenţiilor, investiţiilor, împrumuturilor cu dobândă
subvenţionată, a ajutoarelor financiare pentru difuzarea de informaţii şi a studiilor de
marketing, sau a unor ajutoare financiare indirecte, cum ar fi acordarea de avantaje fiscale şi
împrumuturi garantate de stat.
Ramurile economiei cel mai des vizate de astfel de politici sunt: transporturile,
construcţiile, industria, în special cea extractivă, minieră, a construcţiei de maşini şi navală,
siderurgică, agricultura.
139
În România, cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice pot îmbrăca

următoarele forme15: alocaţii bugetare; subvenţii; transferuri bugetare; alocaţii din fonduri
speciale în afara bugetului de stat.
• Cheltuieli publice pentru protecţia mediului şi pentru cercetare

Cheltuielile publice pentru protecţia mediului sunt foarte importante pentru păstrarea
unui echilibru natural şi prevenirea degradării mediului, care poate fi considerat un bun public
ce trebuie ocrotit prin lege.
Cea mai importantă măsură adoptată în ceea ce priveşte poluarea este aceea conform
căreia poluatorul plăteşte “reparaţiile” necesare în urma distrugerilor de mediu pe care le-a
făcut.
Finanţarea cheltuielilor pentru protecţia mediului poate fi făcută prin intermediul mai
multor categorii de fonduri, cele mai importante fiind următoarele:
• fondurile agenţilor economici, care suportă pagubele produse mediului, realizează
investiţii pentru combaterea poluării şi îmbunătăţirea performanţelor ecologice ale firmelor,
plătesc impozite, taxe, redevenţe pentru poluarea mediului;
• fondurile bugetare, care asigură resurse pentru realizarea unor investiţii în domeniul
protecţiei mediului, acordă avantaje fiscale agenţilor economici care se implică în acţiuni de
protecţie a mediului, acordă subvenţii pentru creditele luate de agenţii economici în vederea
realizării unor acţiuni de protecţie a mediului, finanţează activităţile de cercetare-dezvoltare din
domeniul protecţiei mediului;
• fonduri speciale, constituite pentru finanţarea unor acţiuni majore de protecţie a
mediului;
• credite acordate de Banca Mondială.
Cheltuielile publice pentru cercetare se realizează de către stat în virtutea faptului că,
în contextul actual, ştiinţa şi tehnologia reprezintă un factor esenţial pentru dezvoltarea
economico-socială.
Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice de cercetare sunt:
• fondurile bugetare, acordate în special pentru activitatea de cercetare – dezvoltare;
• fondurile industriei, adică resursele alocate cercetării de către agenţii economici,
fonduri care în ţările dezvoltate are o pondere importantă în finanţările din domeniu;
• fondurile universităţilor, provenite din cercetările pe bază de contract cu agenţii
economici, din alocaţiile bugetare, din donaţii sau sponsorizări;
• sursele externe, între care se disting ajutoarele financiare nerambursabile, creditele
externe sau fondurile din bugetele Comunităţilor Europene.
• Cheltuieli pentru servicii publice generale, ordine

publică, siguranţa naţională şi apărare
Cheltuielile pentru serviciile generale sunt considerate un efort financiar tradiţional, ce
însoţeşte evoluţia statului, ca autoritate publică. Destinaţia lor este întreţinerea şi funcţionarea
organelor administraţiei de stat(instituţia prezidenţială, organele puterii legislative centrale,
organele puterii judecătoreşti, organele executive
15 G. Anghelache, op.cit., pag. 214
140
centrale şi locale), precum şi organele de ordine publică (poliţie, jandarmerie, grăniceri,

pompieri, penitenciare, paşapoarte, arhivele statului).
Din punct de vedere al structurii lor, aceste cheltuieli se împart în cheltuieli curente,
care asigură întreţinerea şi funcţionarea organelor statului, şi în cheltuieli de capital(de
investiţii), efectuate pentru înzestrarea tehnică, informatizare, automatizare, etc.
Cheltuieli publice pentru apărare reprezintă un consum final de PIB, având un caracter
neproductiv. Prin intermediul lor se finanţează funcţia externă a statului.
Acest tip de cheltuieli se împart în cheltuieli directe, legate de întreţinerea forţelor
armate în ţară sau în bazele din alte ţări, şi în cheltuieli indirecte, legate de lichidarea urmărilor
unor conflicte.
Din punct de vedere al structurii lor, aceste cheltuieli se împart, de asemenea, în
cheltuieli curente, care asigură întreţinerea şi funcţionarea forţelor armate, şi în cheltuieli de
capital(de investiţii).
Fixarea cunoștințelor
Agregatele economice ce caracterizează situaţia unei ţări considerate au valorile ca mai jos:
mil. u.m.
Specificaţie Anul 1 Anul 2
P.I.B. (mil. u.m.) 460,00 1140,00
Populaţia (mil. loc.) 30,00 36,00
Cheltuieli publice (mil. u.m.), 214,00 428,00
din care:
- cu aparatul de stat 16,26 30,81
- social-culturale 111,28 214,00
- cu apărarea naţională 34,24 65,05
- cu acţiuni economice 29,96 74,04
- alte 22,25 44,08
Folosind datele din tabel, se cere:

• să se determine ponderea cheltuielilor publice în PIB, cheltuielile publice medii pe locuitor
în fiecare dintre cei doi ani, precum şi modificarea absolută a acestor indicatori între cei doi
ani;
• să se exprime variaţia structurii cheltuielilor publice pentru perioada analizată;
• să se determine modificarea absolută şi, respectiv, modificarea relativă a cheltuielilor
publice;
• să se determine elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB.
Rezolvare:
• Se utilizează formulele:
141
%Ch_pbi/PIB =
Ch_pbi x 100 – ponderea cheltuielilor în PIB

PIB
Ch_pbi/loc. =
Ch _ pbi Pop
- cheltuieli medii pe locuitor
Modificările absolute se calculează după următoarele formule:
Δ%Ch_pb/PIB = (%Ch_pb1/PIB2) – (%Ch_pb0/PIB1).

ΔCh_pb/loc. = Ch_pb1/loc.2 - Ch_pb0/loc.1.
Valorile indicatorilor (rezultate din calcul) se prezintă în următorul tabel:
Indicatori Ani Modificări

1 2
Cheltuieli publice / P.I.B. (%) 46,52 37,54 -8,98

Cheltuieli publice / loc. (u.m./loc.) 7133,30 11263,10 +4129,80
• Pentru calculul structurii cheltuielilor publice se utilizeaz ă ponderea cheltuielilor

publice „i”(Ch_pbi) în totalul cheltuielilor publice(Ch_pbt).
%Ch_pbi =
Ch _ pbi Ch _ pbt
x 100
Modificarea structurii cheltuielilor publice se calculeaz ă astfel: Δ%Ch_pbi =

(Ch_pbi2/Ch_pbt2) x 100 – (Ch_pbi1/Ch_pbt1) x 100
În baza acestor formule, se obţin următoarele rezultate.
Indicatori Ani Modificări

1 2
Structură cheltuieli publice 100,00 100,00 x
C.P. cu aparatul de stat 7,60 7,20 -0,40
C.P. social-culturale 52,00 50,00 -2,00
C.P. cu apărarea naţională 16,00 15,20 -0,80
C.P. cu acţiuni economice 14,00 17,30 +3,30
alte C.P. 10,40 10,30 -0,10
c)
- modificarea absolută se calculează după formula:
Cp  Cpi 2  Cpi1
- modificarea relativă se calculează după formula:
142
 r %  Cpi 2  Cpi1 x100

Cp
Cpi1
Pe baza datelor problemei, se obţin următorii indicatori:
Modificarea Modificarea
Indicatori An1 An 2
absolută relativă (%)
Ch. publice 214 428 214 100%
- aparat de stat 16,3 30,8 14,5 88,96%
- social-culturale 111,3 214,0 102,7 92,27%
- apărare naţională 34,2 65,0 30,8 90,06%
- acţiuni economice 30,0 74,0 44,0 146,67%
- alte cheltuieli 22,2 44,2 22,0 99,1%
• Elasticitatea cheltuielilor publice se calculează după formula:

Cp
ecp 
Cp
PIB
PIB
Reacţia cheltuielilor publice poate fi:

• elastică, când ecp>1, sugerând tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB
pentru finanţarea cheltuielilor publice;
• inelastică, când ecp<1, sugerând o situaţie de restrângere a cheltuielilor publice în PIB;
• neutră, când ecp=1, tendinţa nu se schimbă Pentru
PIB avem următoarele mărimi:
 PIB  PIB2  PIB1 = 1140 – 460 = 680
 PIB PIB1
460= 680
= 1,4783
Având în vedere formula elasticităţii şi evoluţia PIB, valorile elasticităţii sunt cele
calculate în tabelul următor.
Modificare  Ch
An 1 absolută ch. Elasticitate
Publ. Ch1
CP 214 214 100% 0,68
aparat de stat 16,3 14,5 88,96% 0,60
social-culturale 111,3 102,7 92,27% 0,62
apărare naţională 34,2 30,8 90,06% 0,61
acţiuni economice 30,0 44,0 164,67% 0,99
alte acţiuni 22,2 22,0 99,1% 0,67
143
• Rezumat
Cheltuielile publice se materializează în diverse plăţi efectuate de către stat, respectiv

de organismele şi instituţiile sale, indiferent de sursele şi căile de provenienţă ale resurselor
pentru atingerea obiectivelor stabilite prin politica economico-socială a statului. Rolul lor este
de a furniza cetăţenilor statului respectiv şi agenţilor economici utilităţi publice (apărare
naţională, ordine publică, iluminat public, etc.) şi semipublice (servicii de educaţie, servicii
medicale, servicii de protecţie şi asistenţă socială, etc.). În practică, s-a observat o creștere a
cheltuielilor publice ca urmare a unor factori de natură demografică, economică, socială, legați
de urbanizare, militară, istorică, politică.
Pentru structurarea cheltuielilor publice, necesară la analiza modului de orientare a
resurselor financiare publice, pot fi utilizate criterii diverse, cum ar fi: criteriul administrativ (al
instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile), caracterul economic sau natura cheltuielilor
publice, criteriul funcțional (al domeniilor spre care sunt dirijate resursele financiare publice),
criteriul funcțional, criteriul rolului cheltuielilor publice, criteriul structurii organizatorice a
statului sau clasificarea ONU. Pentru această analiză au fost prezentați și o serie de indicatori
privind nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice. Analiza utilizării resurselor
financiare publice trebuie să aibă în vedere însă și eficiența, eficacitatea și economicitatea
cheltuielilor publice.
Principalele categorii de cheltuieli publice din România ce se finanțează din fonduri
bugetare sau extrabugetare sunt cheltuielile destinate acțiunilor social- culturale, cele privind
asigurările sociale de stat, cheltuielile publice privind ajutorul de șomaj, cele pentru acțiuni
economice, pentru protecția mediului și pentru cercetare, pentru servicii publice generale,
ordine public, siguranță națională și apărare.
• Cheltuielile bugetare:
• reflectă totalitatea cheltuielilor efectuate de instituţiile publice a căror acoperire se
face fie din fonduri bugetare publice, fie din fonduri extrabugetare sau de la bugetele proprii
ale instituţiilor respective, pe seama veniturilor proprii;
• sunt cheltuieli a căror acoperire se face din resurse financiare publice,
provenite din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele instituţiilor publice autonome;
• sunt cheltuieli acoperite din resurse financiare publice constituite în afara bugetului
public, resurse prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli extrabugetare ale instituţiilor
publice;
• sunt cheltuieli efectuate din bugetul trezeroriei statului.
• Între principiile pe care le respectă cheltuielile bugetare nu se înscrie următorul:

144
• efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă a

acestora şi a nivelului lor de către Parlament (bugetele centrale) sau de către consiliile locale
(pentru bugetele locale), în conformitate cu legislaţia în vigoare;
• sumele alocate şi cheltuite conform destinaţiei şi mărimii aprobate sunt
rambursabile;
• efectuarea cheltuielilor este determinată atât de de constituirea resurselor băneşti, cât
şi de îndeplinirea condiţiilor legale de efectuare a cheltuielii;
• este necesar să se exercite controlul financiar cu caracter preventiv şi acordarea
vizei de control financiar preventiv pentru deschiderea finanţării, pentru alocarea şi utilizarea
resurselor bugetare.
• Cheltuielile publice de capital:

• sunt cele de funcţionare, ce asigură bunul mers al activităţii serviciilor publice
;
• se concretizează în plăţi pentru salariile personalului, cheltuieli materiale şi
administrativ-gospodăreşti ;
• reprezintă o avansare de PIB şi duc la dezvoltarea patrimoniului public;
• sunt cheltuieli vremelnice, cauzate de operaţiunile cu împrumuturi, fiind urmate
de plăţi cu scadente certe.
• Eficienţa cheltuielilor publice:

• se determină ca raport între eforturile financiare (consumul de resurse
financiare publice) şi efectele comensurabile sau estimative ce se pot obţine de pe
urma obiectivelor finanţate de către stat;
• se determină ca raport între rezultatul (efortul) efectiv realizat şi rezultatul (efortul)
prevăzut la proiectarea unui anumit program economico-social –eficcitatea rezultatului;
• se determină ca raport dintre cheltuielile efectiv utilizate (plătite) şi
cheltuielile programate a fi consummate – eficacitatea aferentă consumului;
• se determină ca raport între eficacitatea cheltuielilor publice şi gradul de realizare a
rezultatelor prevăzute.
• Economicitatea cheltuielilor publice:

• se determină ca raport dintre cheltuielile efectiv utilizate (plătite) şi cheltuielile
programate a fi consummate – eficacitatea aferentă consumului;
• se determină ca raport între eficacitatea cheltuielilor publice şi gradul de
realizare a rezultatelor prevăzute;
• se determină ca raport între eforturile financiare (consumul de resurse financiare
publice) şi efectele comensurabile sau estimative ce se pot obţine de pe urma obiectivelor
finanţate de către stat;
• se determină ca raport între rezultatul (efortul) efectiv realizat şi rezultatul (efortul)
prevăzut la proiectarea unui anumit program economico-social –eficcitatea rezultatului.
145
• În anul N, cheltuielile publice erau de 37300 mld. u.m., iar PIB avea o valoare de 203500 mld.
u.m. În condiţiile în care, în anul (N+1) arew loc o creştere a cheltuielilor publice cu 15% şi o
creştere a PIB cu 25%, care este valoarea coeficientului de devansare a creşterii PIB de către
creşterea cheltuielilor publice?
• Se cunosc următoarele date ipotetice referitoare la situaţia cheltuielilor publice ale unui stat:
Indicatori Unităţi de măsură Anul 1 Anul 2

Cheltuieli publice totale mld. u.m., preţuri curente 77000 106000
Cheltuieli pentru mld. u.m., preţuri curente
22260 26740
învăţământ
Cheltuieli pentru sănătate mld. u.m., preţuri curente 3184 5517,5
Cheltuieli pentru apărare mld. u.m., preţuri curente
6710 8400
naţională
Cheltuieli pentru ordine mld. u.m., preţuri curente
5205 7535
publică
PIB mld. u.m., preţuri curente 368300 520000
Indicele preţurilor %, an de referinţă – anul 0
106 109
constante
Curs de schimb u.m. naţionale/USD 10,9 18,2
Populaţie mil. loc. 25,3 26
Să se determine:
• volumul cheltuielilor publice otale în expresie nominală şi în expresie reală;
• ponderea cheltuielilor publice totale în PIB, precum şi cheltuielile medii pe locuitor
exprimate în unităţi monetare naţionale/locuitor sau în USD/locuitor;
b) ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, apărare naţională şi ordine
publică în raport cu PIB şi, respectiv, în raport cu cheltuielile publice totale; c)modificarea
absolută a cheltuielilor publice totale în expresie nominală sau în expresie reală;
• modificarea relativă a cheltuielilor publice totale în expresie nominală sau în expresie
reală;
• modificarea ponderii cheltuielilor publice totale în PIB;
• modificarea structurii cheltuielilor;
• coeficientul de elasticitate a cheltuielilor publice totale, a cheltuielilor publice pentru
învăţământ, sănătate, apărare naţională şi ordine publică în raport cu PIB.
• Concluzii
Unitatea de învățare prezintă conținutul economic, clasificarea cheltuielilor publice,
principalele categorii de cheltuieli publice finanțate în România, alături de indicatorii privind
nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice și cei referitori la
146
eficiența, eficacitatea și economicitatea acestora pentru a putea analiza modul în care statul se
implică în activitatea economică.
Următoarea unitate de studiu prezintă împrumutul public și datoria publică, a căror
necessitate apare în situația în care cheltuielile publice nu pot fi acoperite prin intermediul
veniturilor publice ordinare.
2001
• Lazăr S., Incidența bugetelor publice asupra gestiunii financiare a
întreprinderii, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009
• Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru seminar, Editura
Universitară, București, 2008
• Moșteanu T. (coord.), Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008
• Moșteanu T. (coord.), Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și
relansarea creșterii economice, Editura Economică, București, 2003
147
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IX ÎMPRUMUTUL
PUBLIC. DATORIA PUBLICĂ
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul şi trăsăturile împrumutului public
• Elementele tehnice ale împrumuturilor publice
• Operaţiuni prilejuite de împrumuturile publice
• Conţinutul datoriei publice şi formele sale de manifestare
• Emisiunea monetară ca modalitate de acoperire a deficitului bugetar
• Rezumat
• Concluzii
9.1. Introducere
Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conținutului economic, trăsăturilor,
elementelor tehnice și operațiunile prilejite de împrumuturile publice, conținutul economic și
formele de manifestare ale datoriei publice, precum și efectele induse de finanțarea prin
emisiune monetară a deficitului bugetar.
Unitatea de învățare răspunde la întrebările: Ce sunt împrumuturile publice?,
Care sunt trăsăturile împrumuturilor publice?, Care sunt elementele tehnice ale împrumuturilor
publice?, Ce este datoria publică?, Care sunt formele de manifestare ale datoriei publice?, Ce
este și care sunt efectele finanțării deficitului bugetar prin emisiunea monetară?.
Cunoştinţe preliminare: credit, deficit, datorie
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia obligatorie; acces

la internet; http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii – sectiunea Trezorerie si
datorie publică

privind împrumutul public și datoria publică
148
• Să definească împrumutul public și datoria publică;
• Să analizeze elementele specifice ale unui împrumut public;
• Să structureze datoria publică, în funcție de criteriile dorite;
• Să evidențieze efectele induse de finanțarea monetară a deficitului bugetar.
• Conţinutul şi trăsăturile împrumutului public

Pe măsura evoluţiei lor, statele şi-au asumat sarcini şi atribuţii din ce în ce mai ample
şi complexe, astfel că veniturile ordinare, obţinute de stat din impozite şi taxe, precum şi cele
de la întreprinderile şi proprietăţile sale au devenit insuficiente în raport cu necesităţile curente
de resurse băneşti ale statelor. Ca urmare au apărut deficitele bugetare. Pentru acoperirea
acestora, formele existente (creşterea impozitelor, emisiunea monetară) nu conduceau la
rezultatele urmărite, astfel că statele au fost nevoite să facă apel la alte resurse. Astfel s-a
conturat creditul public, prin intermediul căruia statele au început să-şi procure resursele
suplimentare necesare pentru înfăptuirea funcţiilor şi pentru realizarea sarcinilor asumate.
Creditul public reprezintă expresia ansamblului operaţiilor prin care statul îşi
procură o parte din resursele publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, în condiţiile plăţii
de dobânzi şi acordării altor avantaje în favoarea subscriitorilor, precum şi ale unei rambursări
viitoare1.
În structura creditului public se includ, în funcţie de subiecţii care angajează creditul
public, următoarele componente:
• împrumuturile de stat, angajate de către guvern;
• împrumuturile angajate de regiile sau societăţile publice de interes naţional, de
instituţii publice sau de departamente ale acestora;
• împrumuturi angajate de comunităţile locale.
Formele de angajare ale împrumuturilor publice sunt următoarele:
• contractarea directă de către guvern, regii sau societăţi publice autonome de interes
naţional, instituţii publice sau departamente ale acestora, comunităţi locale a împrumuturilor ce
urmează a fi angajate de la persoanele fizice sau/şi juridice, dispuse să ofere o parte din
mijloacele lor băneşti disponibile temporar;
• contractarea prin intermediul unor instituţii specializate, care colectează o parte din
disponibilităţile băneşti libere de pe piaţă şi le pun la dispoziţia statului pe o perioadă de timp
determinată şi în condiţii expres precizate.
Trăsăturile specifice ale împrumutului public sunt următoarele:
• caracter contractual, ceea ce presupune că există un acord de voinţă între părţi. În
acest caz condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea veniturilor
1 I. Talpoş, Creditul public, Editura Sedona, Timişoara, 1999, pag. 10
149
pe care le asigură, alte avantaje pe care le asigură acestea subscriitorilor sunt stabilite în mod
unilateral de stat, subscriitorii având doar dreptul de a accepta sau de a respinge în bloc
condiţiile oferite;
• caracter rambursabil, ceea ce înseamnă că se restituie la termenul fixat persoanelor
fizice sau juridice care l-au acordat;
• presupune o anumită contraprestaţie. Spre deosebire de impozit împrumutul public
nu se acordă cu titlu gratuit, ci cu obligaţia statului de a plăti dobânzi, câştiguri sau dobânzi şi
câştiguri. Contraprestaţia la care se obligă statul în cazul acestor împrumuturi poate fi restrânsă
prin conversiunea datoriei sale, adică prin preschimbarea împrumuturilor în derulare, cu
dobânzi ridicate, în înscrisuri ale unui împrumut nou, cu o dobândă mai redusă.
• Elementele tehnice ale împrumuturilor publice
Elementele tehnice ale unui împrumut public sunt reprezentate de caracteristicile
definitorii ale respectivului împrumut. Acestea constau în următoarele:
• denumirea împrumutului, care desemnează destinaţia care urmează a fi dată de către
emitent resurselor obţinute pe baza sa. În cazul în care împrumutul se realizează cu o oarecare
regularitate, în denumirea lor se precizează anul contractării, nivelul dobânzii, forma pe care o
îmbracă venitul obţinut de subscriitori;
• împrumutatul (subscrisul, debitorul, emitentul), care constă în autoritatea publică
solicitantă a creditului, cea care şi angajează acest credit în anumite condiţii;
• împrumutătorii(subscriitorii, creditorii sau depunătorii), care reprezintă persoanele
fizice sau/şi juridice care consimt să crediteze statul în baza resurselor lor temporar disponibile
în condiţiile stabilite şi care obţin în schimbul sumelor pe care le acordă ca şi împrumut
obligaţiuni, poliţe sau alte titluri de stat;
• titlurile de credit public, care sunt documentele scrise a căror formă şi conţinut se
precizează în actul normativ de lansare a împrumutului. În mod generic, aceste titluri de credit
sunt denumite efecte publice, obligaţiuni, titluri publice, hârtii de valoare.
• cuantumul împrumutului public, care exprimă mărimea acestuia, sub forma
cuantumului aprobat de legislativ sau executiv, fie sub forma cuantumului efectiv realizat prin
subscriere.
• cursul de emisiune al împrumutului public reprezintă „preţul” fixat de emitent pentru
100 de unităţi monetare din valoarea nominală a acestuia;
• valoarea titlului de credit public este o expresie convenţională, întrucât hârtiile de
valoare nu au o valoare intrinsecă. În acest caz este vorba despre valoarea nominală, adică
suma înscrisă pe titlul de credit, şi valoarea reală, adică suma efectivă cu care se
tranzacţionează respectivul titlu pe piaţă;
• veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor la împrumuturile publice,
care se concretizează în dobânzi, câştiguri, dobânzi şi câştiguri, rente, prime de rambursare,
avantaje sau facilităţi nonsubstanţiale(care nu presupun fluxuri monetare directe).
150
• Operaţiuni prilejuite de împrumuturile publice

Operaţiunile prilejuite de împrumuturile publice se referă la operaţiuni referitoare la:
• plasarea împrumuturilor pe piaţă;
• modificarea condiţiilor împrumuturilor (dacă este cazul);
• rambursarea împrumuturilor.
Plasarea împrumuturilor publice reflectă modalităţile tehnico-operaţionale concrete
prin care statul atrage de pe piaţa de capital resurse financiare facultative.
Există trei modalităţi de plasare a împrumuturilor:
• prin subscripţie publică, care presupune plasarea nemijlocită prin girul şi
supravegherea Ministerului Finanţelor Publice sau a altei instituţii specializate a statului;
• prin consorţii (sindicate) bancare, care presupune ca autoritatea publică contractantă
să solicite şi să accepte ofertele unor grupuri de bănci (sindicate bancare) de a prelua în regim
de comision sau de a cumpăra toate titlurile aferente împrumuturilor ce urmează a fi
contractate;
• prin vânzare la bursă, care presupune că titlurile emise de către stat se negociază şi
se vând prin intermediul agenţilor de bursă.
Conversiunea şi consolidarea împrumuturilor publice sunt modalităţi de modificare a
termenilor iniţiali ai împrumuturilor publice.
Conversiunea împrumuturilor publice presupune preschimbarea înscrisurilor unui
împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă.
Conversiunea poate fi:
• forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri doar alternativa preschimbării
înscrisurilor vechi contra titlurilor noului împrumut, la expirarea termenului stabilit înscrisurile
vechi pierzându-şi valabilitatea;
• facultativă, când deţinătorii înscrisurilor vechi au posibilitatea de a opta pentru a
preschimba înscrisurile sau pentru a menţine vechile înscrisuri;
• conversiune sau rambursare anticipată, când deţinătorii de înscrisuri vechi pot să
accepte schimbarea înscrisurilor conform condiţiilor stabilite de stat sau să refuze şi să solicite
rambursarea anticipată a împrumutului.
O altă modificare a condiţiilor împrumutului se referă la majorarea ratei dobânzii
nominale când au loc scăderi apreciabile ale cursului titlurilor de stat, iar operaţiunea se
numeşte arozare.
De asemenea, statul poate proceda şi la modificarea termenului de rambursare a
împrumuturilor. Această operaţiune dă naştere operaţiunii de consolidare a datoriei ajunse la
scadenţă, presupunând preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe
termen scurt cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu, lung sau fără termen, cu
majorarea ratei dobânzii.
Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor publice presupune răscumpărarea titlurilor
de credit de la deţinătorii acestora.
Restituirea sumelor împrumutate se poate face în mai multe modalităţi:
• prin anuităţi, ceea ce presupune ca începând din al doilea sau al treilea an statul va
achita, pe lângă dobândă, şi o parte din suma datorată;
151
• prin tragere la sorţi, ceea ce presupune ca în fiecare an statul să ramburseze o anumită

valoare a obligaţiunilor;
• prin răscumpărare la bursă, ceea ce echivalează cu cumpărarea titlurilor de pe bursă
prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice sau a altei instituţii stabilite atunci când
dispune de resurse necesare, iar preţul la bursă este scăzut.
Alte căi de amortizare se referă la următoarele:
• declararea incapacităţii de plată a statului, ceea ce conduce la situaţia în care
creditorii trebuie să se mulţumească cu promisiunea statului debitor de a achita într-o perioadă
de timp o parte a datoriei, restul datoriei anulându-se prin înţelegere tacită sau expresă cu
creditorii;
• deprecierea monetară, ceea ce conduce la diminuarea reală a datoriei, întrucât statul
debitor este obligat să ramburseze împrumutul la valoarea nominală a acestuia;
• repudierea obligaţiilor financiare asumate, care apare în situaţia în care, deşi statul
debitor este solvabil, acesta refuză din motive politice să ramburseze datoria publică şi să
achite dobânzile.
• Conţinutul datoriei publice şi formele sale de manifestare
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor provenite din împrumuturi datorate la un

moment dat de către stat creditorilor săi externi şi interni. În sens larg, datoria statului cuprinde
şi obligaţiile băneşti ale statului faţă de alte persoane fizice sau juridice care nu izvorăsc din
împrumuturi de stat2. Conform legislaţiei romaneşti, datoria publică reprezintă valoarea totală a
angajamentelor interne şi externe ale statului, la un moment dat, inclusiv cheltuielile generate
de acestea, contractate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României.
Datoria publică totală reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare ale statului (guvern,
instituţii publice, financiare, unităţi administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din
împrumuturi interne şi externe (în lei şi în valută) contractate pe termen scurt, mediu şi lung,
precum şi obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în
scopul acoperirii deficitului bugetar.
Datoria publică se exprimă în monedă naţională sau în valută, în funcţie de locul unde
se contractează şi de condiţiile împrumutului.
Datoria publică internă evidenţiază împrumuturile de stat de pe piaţa monetară şi
financiară internă, de la persoane fizice şi/sau juridice, în monedă naţională sau în valute
străine, precum şi împrumuturile angajate de terţi, cu garanţia statului, nerambursate la un
moment dat.
Datoria publică externă se defineşte prin creditele externe contractate şi angajate de
către stat, în nume propriu, sau de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi prin
creditele externe contractate şi angajate de către alţi subiecţi autonomi, cu garanţia expresă a
statului.
Datoria publică totală se calculează şi se gestionează separat pe cele două forme ale
sale, respectiv datoria publică internă şi datoria publică externă.
2 ***, Dicţionar enciclopedic roman, Editura Politică, Bucureşti, 1964, vol. II, pag. 20
152
Clasificarea datoriei publice se poate face şi după gradul de exigibilitate al acesteia. În

funcţie de acest criteriu identificăm datoria flotantă şi datoria consolidată.
Datoria publică flotantă reprezintă datoria publică pe termen scurt şi cuprinde
împrumuturile contractate, pe perioade de până la un an, în scopul acoperirii golurilor de casă
generate de neconcordanţa temporală dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
Datoria publică consolidată cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din împrumuturile
de stat contractate pe termen mediu şi lung, precum şi a celor rezultate din prelungirea
termenelor de rambursare a împrumuturilor pe termen scurt, pe perioade de timp mediu şi lung.
Serviciul datoriei publice este constituit din plăţile exigibile pentru rambursarea
datoriei publice, reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an, dobânzile şi
comisioanele aferente anului respectiv, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi
plasarea valorilor mobiliare în anul respectiv.
Valoarea totală a împrumuturilor contractate, la un moment dat, de către autorităţile
publice formează datoria publică brută, iar prin scăderea din aceasta a valorii împrumuturilor
angajate de la instituţiile de stat (Trezoreria publică, Banca Centrală, ş.a.) se obţine datoria
publică netă.
Mărimea datoriei publice a unei ţări este condiţionată, în unele ţări, de plafonul de
îndatorare publică, care reprezintă totalitatea împrumuturilor pe care le poate contracta şi
garanta statul pe o perioadă de un an, fiind stabilit anual prin lege.
De obicei, plafonul de îndatorare publică cuprinde:
• plafonul de îndatorare publică internă;
• plafonul de îndatorare publică externă.
Gestionarea datoriei publice are în vedere contractarea împrumuturilor de stat,
organizarea şi ţinerea evidenţei, prin conturi specifice, a datoriei publice, rambursarea datoriei
publice, calculul şi plata dobânzilor, comisioanelor şi spezelor datorate, efectuarea altor
operaţiuni specifice.
• Emisiunea monetară ca modalitate de acoperire a deficitului bugetar
Emisiunea monetară reprezintă o altă variantă simplă de finanţare extraordinară a

statului şi constituie o preocupare pentru autorităţile publice când deficitele bugetare sunt
ridicate şi persistente3.
Finanţarea monetară a deficitului bugetar presupune că statul oferă pe piaţă o cantitate
de monedă mai mare decât cererea reală, pentru a-i servi ca venit bugetar extraordinar destinat
finanţării cheltuielilor sale
În măsura în care însă emisiunea monetară a statului nu are acoperire în economia
reală, aceasta măreşte masa monetară din circulaţie, efectul rezultat fiind creşterea inflaţiei şi
accentuarea dezechilibrelor şi distorsiunilor, care se repercutează negativ asupra sistemului
fiscal în general şi asupra repartizării sarcinii fiscale între
3 Gh. Manolescu, Buget – abordare economică şi financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1997,
pag. 240
153
contribuabili în special.
Principalele efecte pe care infla ţia, provocată de emisiunea monetară, le degajă asupra
sistemului finanţelor publice se rezumă astfel 4:
• inflaţia măreşte artificial veniturile private, mai ales cele din muncă, fapt care
determină o accentuare a progresivităţii impozitelor cu rate crescătoare;
• creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor cauzată de inflaţie generează prin
impozitele indirecte o creştere a regresivităţii, penalizându-se în acest fel consumul indivizilor
mai puţini avuţi;
• scăderea puterii de cumpărare rezultată ca urmare a inflaţiei favorizează ulterior
creşterea cheltuielilor publice.
În perioada contemporană, ţările lumii şi organizaţiile internaţionale au introdus şi
impus serioase restricţii cu privire la acoperirea cheltuielilor publice prin emisiune monetară.
• Rezumat
Prin intermediul împrumuturilor publice, statele au putut să-şi procure resursele

suplimentare necesare pentru înfăptuirea funcţiilor şi realizarea sarcinilor asumate în condițiile
unor venituri insuficiente care au condus laq situația de deficit bugetar. Împrumuturile publice
presupun, spre deosebire de celelalte venituri publice, plata de dobânzi şi acordarea altor
avantaje în favoarea subscriitorilor, precum şi o rambursare viitoare. Împrumuturile publice pot
fi angajate de guvern, de regiile sau societăţile publice de interes naţional, de instituţii publice
sau de departamente ale acestora, precum și de comunităţile locale.
Caracteristicile definitorii ale împrumutului se referă la denumirea împrumutului,
împrumutatul (subscrisul, debitorul, emitentul),
împrumutătorii(subscriitorii, creditorii sau depunătorii), titlurile de credit public, cuantumul
împrumutului public, cursul de emisiune al împrumutului public, valoarea titlului de credit
public, veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor la împrumuturile publice, acestea fiind
ceea ce se numește “elementele tehnice ale împrumuturilor publice”. Există și o serie de
operaţiuni prilejuite de împrumuturile publice: plasarea împrumuturilor pe piaţă; modificarea
condiţiilor împrumuturilor (dacă este cazul); rambursarea împrumuturilor.
Totalitatea sumelor provenite din împrumuturi datorate la un moment dat de către stat
creditorilor săi externi şi interni formează datoria publică, a cărei structurare se poate realiza
după diverse criterii. O soluție “atrăgătoare” de acoperire a deficitului (nu prin împrumuturi
sau majorare de impozite) a fost considerată acoperirea prin emisiune monetară. O astfel de
soluție, în măsura în care conduce la inflație, are însă efecte negative: măreşte artificial
veniturile private, mai ales cele din muncă, fapt care determină o accentuare a progresivităţii
impozitelor cu rate crescătoare; generează prin impozitele indirecte o creştere a regresivităţii,
penalizându-se în acest fel consumul indivizilor mai puţini avuţi; scăderea puterii de cumpărare
rezultată ca urmare a inflaţiei favorizează ulterior creşterea cheltuielilor publice.
4 M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 108
154
• Datoria publică reprezintă:

• totalul datoriilor unei naţiuni în străinătate;
• totalul datoriilor statului;
• datoria statului faţă de instituţii internaţionale;
• datoria statului faţă de populaţie.
• Datoria publică internă reprezintă:

• acea parte a datoriei publice care este scadentă în anul în care a fost contractată;
• datoria statului faţă de creditorii interni;
• datoria statului faţă de populaţie;
• datoria statului care se rambursează din împrumuturile externe;
• nici unul din răspunsurile anterioare.
• Plasarea împrumuturilor de stat nu se face prin:

• subscriere publică;
• licitaţie publică;
• intermediul consorţiilor bancare;
• vânzare la bursă.
• Conversiunea este operaţiunea care:

• constă în modificarea termenului pentru care a fost contractat împrumutul;
• necesită preschimbarea obligaţiunilor vechiului împrumut cu altele noi;
• presupune răscumpărarea obligaţiunilor unui împrumut ajuns la scadenţă;
• constă în preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui
împrumut nou, emis cu o dobândă mai mică.
• Care din trăsăturile menţionate mai jos sunt specifice împrumuturilor de stat?
• împrumutul cu caracter rambursabil;
• împrumutul nu are la bază o anumită contraprestaţie;
• condiţiile contractării împrumutului se stabilesc de comun acord între stat şi creditorii săi
interni;
• rambursarea împrumutului este benevolă.
• Împrumutul de stat:
• constituie un sistem de valorificare a disponibilităţilor băneşti aflate în economie în scopul
finanţării anumitor cheltuieli de interes colectiv;
• reprezintă o prelevare de venituri la bugetul de stat cu caracter definitiv şi nerambursabil;
• se contractează numai în ţările subdezvoltate;
• reprezintă o resursă ordinară a bugetului de stat.
155

"Un deficit bugetar mare și de durată frânează dezvoltarea economică pe câteva căi. În primul
rând, mai devreme sau mai târziu, el face să crească masiv inflația, lucru ce provoacă
incertitudine, îngreunând luarea deciziilor pe termen lung. În al doilea rând, finanțarea
deficitului prin împrumuturi interne lipsește întreprinderile de credite. O astfel de «stimulare»
prin deficit este de fapt o sufocare a economiei, căci ea face să scadă investițiile
întreprinderilor." (Leszek Balcerowicz, Libertate și dezvoltare, Editura Compania, București,
2001, p. 164)
• Concluzii
Unitatea de învățare a analizat conceptele de împrumut public și datorie publică, a
prezentat elementele tehnice și operațiunile prilejuite de împrumuturile publice, a analizat
diversele forme ale datoriei publice și efectele generate de finanțarea prin intermediul emisiunii
monetare a deficitului bugetar.
• Călin M., Datoria publică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2013
156
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE X
POLITICA FINANCIARĂ PUBLICĂ
Cuprins
• Introducere
• Obiective
• Conţinutul şi sfera de cuprindere a politicii financiare
• Domenii şi coordonate ale politicii financiare
• Politica promovată de stat în domeniul cheltuielilor publice
• Politica financiară în domeniul veniturilor publice
• Politica financiară în domeniul echilibrului bugetar
• Politica financiară în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale
• Politica financiară în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi
răspundere civilă
• Politica financiară în domeniul monetar, valutar şi al creditului
• Rezumat
• Concluzii
10.1. Introducere
Asigurarea funcţionalității mecanismului financiar se realizează prin intermediul
politicii financiare, iar punerea în aplicare a deciziilor de politică financiară se realizează
printr-un ansamblu de instituții cu sarcini în domeniul financiar. Această unitate de studiu vine
să clarifice aspecte legate de ce este politica financiară, care sunt domeniile acesteia,
Cunoştinţe preliminare: legi, instituții, politică

acces la internet;
Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind politica financiară și

aparatul financiar
157
• Să definească politica financiară, cadrul normative al activității financiare,
aparatul financiar;
• Să enumere domeniile politicii financiare;
• Să enumere aspectele la care trebuie să răspundă politica financiară în domeniul
veniturilor publice, al cheltuielilor publice și al echilibrului;
• Să argumenteze opțiunile politicii în domeniul veniturilor publice, al cheltuielilor
publice, al echilibrului financiar public, al asigurărilor, în domeniul monetar, valutar și
de credit.
• Conţinutul şi sfera de cuprindere a politicii financiare
Politica (denumită în continuare politică publică) exprimă manifestările şi orientările

definite de autorităţile statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau
activităţi esenţiale ce se desfăşoară fie la nivelul naţional, fie la niveluri administrativ-
teritoriale. Punerea în aplicare a politicii se realizează în special de partidele de guvernământ,
iar modul de punere în aplicare este evidenţiat de programul de guvernământ. Programul de
guvernare este un document de importanţă naţională, ce prezintă viziunea partidelor de
guvernământ asupra viitorului ţării, iar din acest document decurg politicile, obiectivele,
strategiile şi tacticile care ghidează drumul spre analize, decizii, acţiuni şi monitorizări ale
sectoarelor vieţii economico- sociale 1. Realizarea politicilor şi atingerea obiectivelor necesită
importante resurse financiare din partea statului, iar uneori utilizarea pârghiilor economico-
financiare, a unor instrumente administrative, a unor instituţii, organisme.
Politica generală a statului reprezintă un sistem de politici specifice, destinate
domeniilor vieţii economico-sociale, prin care se urmăresc obiective specific, politici care, prin
intercondiţionările existent şi a efectelor generate, conduc la realizarea scopului urmărit de
politica general a statului2.
Politica economică este o componentă esenţială a politicii generale a statului întrucât
prin realizarea sa se asigură susţinerea celorlalte politici publice.
Politica financiară este o formă a politicii economice a statului. Politica financiară
presupune o anumită concepţie asupra conducerii domeniului financiar, având în vedere
strategii diferenţiate pe domenii de aplicare. Conţinutul economic al politicii financiare a
statului este dat de metodele şi mijloacele concrete utilizate pentru procurarea şi dirijarea
resurselor financiare, precum şi de instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare,
utilizate de către stat pentru influenţarea proceselor economice si/sau a raporturilor sociale într-
o etapă determinată de timp.
1 L.G.Popescu, op.cit., pag. 87

2 2 M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 167
158
Politica financiară face parte din politica generală a statului, iar rolul său este de a
traduce în practică obiectivele de politică internă şi externă prevăzute prin programul de
guvernare. Pe de altă parte, politica financiară are şi o independenţă relativă faţă de politica
generală a statului din alte domenii ale vieţii economico- sociale. Această independenţă relativă
se concretizează în formularea unor obiective proprii, precum şi în utilizarea unor metode,
procedee, instrumente, instituţii şi reglementări specifice pentru realizarea obiectivelor
prestabilite. Soluţiile propuse spre realizare trebuie să fie dinamice şi mereu perfectibile, iar
instrumentele folosite - flexibile.
În plus, politica financiar ă trebuie astfel concepută încât să asigure funcţionalitatea
mecanismului financiar, să creeze cadrul adecvat pentru ca acesta să îşi manifeste capacitatea
de autoreglare şi să exercite o influenţă favorabilă asupra funcţionării mecanismului economic
de ansamblu3.
Politica financiară acţionează în sfera repartiţiei PIB, asupra relaţiilor care iau naştere
în procesul de formare şi dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea
satisfacerii nevoilor de fonduri financiare pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite. Modul de
înfăptuire a repartiţiei, concretizarea sa în fonduri de dimensiuni şi destinaţii diferite,
obiectivele urmărite în mod obiectiv şi sistematic de politica financiară evidenţiază influenţa pe
care politica financiară o are nu numai asupra procesului de repartiţie, ci şi asupra celorlalte
faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi consumul.
Politica financiară include în sfera sa operaţii multiple şi complexe privind 4:
• precizarea ohiectivelor proprii în fiecare etapă în raport cu şi pe baza obiectivului
strategic fundamental;
• formularea unor soluţii strategice posibile, specifice fiecăruia din domeniile sale,
precizarea opţiunii spre una sau alta dintre ele., formularea principiilor, metodelor,
instrumentelor şi adoptarea cadrului normativ de folosire, inclusiv a atribuţiilor şi
competenţelor instituţiilor şi organelor specializate;
• cuantificarea eforturilor şi efectelor, fundamentarea indicatorilor financiari şi
înscrierea lor în programele şi bugetele de finanţare pe termen lung şi pe termen scurt şi
crearea condiţiilor pentru ca raţiunile de ordin financiar să contribuie la optimizarea sarcinilor
şi obiectivelor programelor economice;
• elaborarea deciziilor tactice şi operaţionale prin care obiectivele strategice se
transformă în acţiuni concrete prin desfăşurarea corespunzătoare a activităţii financiare
practice şi respectarea întocmai a disciplinei financiare.
Politica financiară a statului diferă şi în funcţie de interesele grupurilor sociale
reprezentate de partidele la guvernare, de puterea grupurilor de interese din cadrul ţării sau cu
influenţă asupra autorităţilor ţării, de condiţiile interne şi internaţionale. În plus, politica
financiară diferă şi de la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic, de gradul de
dezvoltare economică, de resursele naturale de care dispune, de metoda de conducere a
economiei, etc5.
3 C. Tulai, op.cit., pag. 85
4 M.A. Georgescu, op.cit., pag. 55
159
• Domenii şi coordonate ale politicii financiare
Politica financiară a statului se manifestă în următoarele domenii ale finanţelor:

• cheltuielile publice şi în special cele bugetare;
• în domeniul resurselor financiare publice, indiferent dacă este vorba de venituri
ordinare sau extraordinare;
• în domeniul asigurării echilibrului financiar la nivel macroeconomic;
• în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale a cetăţenilor;
• în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă;
• în domeniul monetar, valutar şi al creditului.

Aceste domenii sunt strâns legate între ele şi se întrepătrund completându-se
reciproc. În politica financiară promovată de către stat nu se poate face abstracţie de existenţa
finanţelor private, de complementaritatea dintre sectorul public şi cel privat.
• Politica promovată de stat în domeniul cheltuielilor publice
Aspectele la care trebuie să răspundă politica promovată de stat în domeniul

cheltuielilor publice sunt următoarele:
• fundamentarea mărimii, destinaţiei şi structurii cheltuielilor publice;
• definirea obiectivelor ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de
cheltuieli şi estimarea eficienţei acestora;
• precizarea şi fundamentarea căilor, metodelor şi instrumentelor ce trebuie folosite
pentru ca obiectivele prestabilite să se realizeze cu un minim de efort financiar.
Dimensionarea cheltuielilor publice, şi a celor bugetare în special, presupune stabilirea
mărimii lor absolute evaluate în monedă naţională, precum şi a mărimilor relative a acestora în
raport cu o serie de indicatori, cum ar fi 6: PIB, nivelul cheltuielilor din anul precedent, numărul
de locuitori, diferiţi indicatori specifici anumitor categorii de cheltuieli (elevi sau studenţi
şcolarizaţi, numărul de paturi de spital, numărul de bolnavi în ambulatoriu, etc.).
O preocupare importantă a organelor de decizie din domeniul politicii financiare o
constituie încadrarea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan
naţional, în condiţiile unei fiscalităţi normale, acceptabile pentru majoritatea subiecţilor
productivi din economie la un moment dat.
În privinţa destinaţiilor cheltuielilor publice, stabilirea acestora trebuie să pornească de
la nevoile sociale indispensabile şi cu caracter imediat. În acest scop, nevoile vor fi ierarhizate
şi acoperite mai întâi la nivelul lor minim, iar în situaţia existenţei unor resurse ordinare
suplimentare, se va proceda la suplimentarea fondurilor destinate diferitelor domenii, în funcţie
de priorităţi. Ca urmare, o decizie
6A se vedea şi Belean P, Anghelache G., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
pag. 61
160
de prim ordin este stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor, aceasta depinzând esenţial de
situaţia economică, financiară şi socială pe termen mediu şi lung a statului.
Cu prilejul stabilirii destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să se asigure 7:
• realizarea obiectivelor de politică economică;
• realizarea obiectivelor de politică socială;
• asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor responsabile cu ordinea publică,
apărarea ţării, siguranţa naţională;
• asigurarea unui raport judicios între cheltuielile pentru consum şi formarea brută
de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie neproductivă, între
consumul individual şi cel social.
Întrucât resursele financiare au un caracter limitat, iar destinaţia lor este concurenţială,
trebuie ca utilizarea acestor sume să se facă în condiţii de maximă eficienţă. Ca atare, trebuie
să se analizeze multitudinea soluţiilor posibile, iar dintre acestea să se aleagă varianta optimă,
adică cea care conduce la obţinerea rezultatelor prestabilite cu un consum minim de resurse sau
cea care conduce la obţinerea unui rezultat maxim cu un consum dat de resurse.
În vederea realizării eficienţei utilizării fondurilor publice se pot utiliza diferite metode
de finanţare şi gestionare care să conducă la stimularea beneficiarilor de fonduri.
Metodele de finanţare ce se întâlnesc în practică sunt:
• finanţarea integrală cu titlu definitiv din fonduri bugetare sau extrabugetare după
principiul bugetului brut, adică toate cheltuielile se fac exclusiv din credite bugetare, iar
eventualele venituri se varsă integral la buget;
• finanţarea pe baze mixte, adică completarea resurselor bugetare cu resursele
proprii;
• autofinanţarea din resursele proprii cu completarea acestora pe baza
creditului bancar.
• Politica financiară în domeniul veniturilor publice
În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară promovată de stat trebuie

să stabilească:
• volumul resurselor financiare publice;
• provenienţa resurselor financiare publice;
• numărul şi tipul canalelor de prelevare a contribuţiei la fondurile publice;
• instrumentele (pârghiile financiare) de influenţare a proceselor economice;
• veniturile care provin de la sectorul public.
Volumul de resurse financiare publice se stabileşte în baza a două opţiuni:
• în funcţie de cheltuielile publice aferente fiecărei perioade;
• în funcţie de capacitatea contributivă a plătitorilor şi atragerea de venituri
complementare pentru a putea face faţă cheltuielilor totale.
În realitate, în practică opţiunea a doua este cea utilizată.
Astfel, volumul de resurse financiare publice depinde în special de:

161
• nivelul de dezvoltare economică a ţării, care influenţează puternic mărimea

produsului intern brut, ca sursă de bază a formării fondurilor publice;
• doctrina preferată de guvernanţi, care influenţează soluţiile adoptate de autorităţile
publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe
care le antrenează.
În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare publice, opţiunile organelor de
decizie au în vedere determinarea raportului optim între folosirea resurselor interne (procurate
pe plan naţional) şi apelul la resurse externe (din afara ţării). În practică, toate ţările se bazează
în special pe resursele interne şi numai în subsidiar pe resurse străine, întrucât a se baza
exclusiv pe resurse externe nu constituie o opţiune. Resursele financiare publice interne provin,
în proporţii diferite, de la sectoarele public, privat sau de la populaţie. Decizia de procurare de
venituri din străinătate trebuie să se motiveze în mod riguros, pentru a se evita îndatorarea
excesivă a ţării, în special pentru scopuri neproductive.
O altă opţiune în ceea ce priveşte provenienţa veniturilor se referă la raportul dintre
veniturile provenite din sectorul public şi veniturile provenite din sectorul privat, însă
contribuabilii trebuie trataţi în mod egal, în conformitate cu principiile unei fiscalităţi echitabile
şi raţionale, precum şi prin prisma universalităţii impunerii 8.
O altă opţiune în domeniul provenienţei veniturilor are în vedere determinarea
raportului dorit între veniturile fiscale şi veniturile nefiscale. În ceea ce priveşte veniturile
fiscale, trebuie să se decidă asupra unor probleme cum sunt: sursele de impozitare şi ponderea
acestora la formarea veniturilor statului, tendinţa impozitelor, mărimea presiunii fiscale şi a
suportabilităţii acesteia, impactul stabilirii impozitelor asupra claselor şi categoriilor sociale,
facilităţile acordate.
O altă problemă de politică financiară are în vedere numărul şi tipul canalelor
(modalităţilor) de prelevare a contribuţiei la fondurile publice.
Din punct de vedere teoretic a fost argumentat de către unii autori instituirea unui unic
canal de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului, însă în practică se utilizează mai
multe canale.
În ceea ce priveşte tipul de canale (instrumentele) de prelevare utilizate, contribuţia
poate îmbrăca forma:
• impozitelor şi taxelor stabilite în mod individual pe persoane fizice şi juridice, în
funcţie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, şi percepute la termene stabilite
dinainte;
• impozitelor şi taxelor percepute la vânzarea de bunuri, la prestările de servicii, la
importul sau exportul de produse etc., fără ca acestea să fie nominalizate pe suportator.
Cele două tipuri de impozite sunt dimensionate şi percepute în mod diferit şi produc
efecte diferite atât asupra plătitorilor individuali, cât şi asupra economiei în ansamblu.
Impozitele şi taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor resurse financiare
la fondurile publice, ci şi instrumente (pârghii financiare) de influenţare a proceselor
economice. Astfel, ele trebuie concepute încât să incite agenţii economici la efectuarea de
investiţii productive în anumite ramuri (subramuri) economice, la crearea de noi locuri de
muncă, la ridicarea nivelului calitativ şi al competitivităţii
8 P. Belean, G. Anghelache, op.cit., pag. 116
162
produselor, să stimuleze producătorii agricoli să crească producţia agricolă pentru acoperirea

nevoilor pieţei interne şi pentru export, să frâneze acţiunile nedorite de către stat şi care ar
afecta interesul naţional, la stimularea muncii de către persoanele fizice.
Politica financiară în domeniul veniturilor presupune stabilirea orientării în ceea ce
priveşte tratarea identică sau diferenţiată a anumitor categorii de contribuabili. Astfel, statul
poate promova o politică financiară care să trateze identic pe toţi agenţii economici, indiferent
de forma de proprietate, sau pot promova o politică financiară preferenţială, care să favorizeze
o anumită formă de proprietate.
Diferenţierea contribuţiei persoanelor fizice se face, de obicei, în funcţie de diferite
criterii, cum ar fi: puterea contributivă a plătitorului, situaţia personală a plătitorului,
capacitatea de muncă a plătitorului, grupa socio-profesională căreia îi aparţine. O diferenţiere
insuficientă a contribuţiei populaţiei la formarea fondurilor de natură financiară în funcţie de
capacitatea de plată sau ignorarea acesteia poate conduce la privilegierea unor categorii sociale
şi la defavorizarea altora, fapt ce poate conduce la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale unor
categorii sociale, la tensiuni şi convulsii sociale 9.
• Politica financiară în domeniul echilibrului bugetar
În cadrul politicilor publice referitoare la echilibrarea bugetului, deciden ţii au următoarele

alternative10:
• asigurarea unui buget echilibrat;
• realizarea unui buget excedentar;
• acceptarea deficitului bugetar şi soluţionarea acoperirii acestuia.
Asigurarea unui buget echilibrat presupune ca, în baza veniturilor ordinare ale
bugetului, să poată fi acoperite cheltuielile acestuia. Realizarea unui astfel de deziderat se poate
face fie prin majorarea veniturilor ordinare (ceea ce este o acţiune dificilă, presupunând acţiuni
de reducere a evaziunii fiscale, majorarea bazei de impozitare sau a cotelor de impozitare în
situaţia unor impozite, acţiuni care însă pot produce efecte adverse), fie prin diminuarea
cheltuielilor bugetare, fie prin acţiunea concomitentă asupra veniturilor şi cheltuielilor
bugetare.
Realizarea unui buget excedentar este o excepţie în practică, o astfel de soluţie fiind
nedorită.
Acceptarea unui buget deficitar presupune acceptarea motivelor care conduc la apariţia
acestuia, mărimea deficitului ce trebuie finanţat, luarea măsurilor de acoperire a deficitului
bugetar.
Acoperirea deficitului bugetar se poate face prin două modalităţi:
-contractarea unor împrumuturi interne sau/şi externe, ca soluţie pentru acoperirea
deficitului;
• emiterea de monedă.
9 Gh. Bistriceanu, Finanţele publice ale României, vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006, pag.
61
163
În cazul împrumuturilor publice interne, este necesar să subliniem că, având ca sursă
de creditare aceleaşi disponibilităţi ca şi împrumutul privat, autorităţile publice centrale sau
locale intră în concurenţă pentru disponibilităţile băneşti temporar libere în economie.
Acoperirea prin emisiune monetară a deficitelor bugetare, deşi este o variantă simplă
de finanţare extraordinară a statului, măreşte masa monetară în circulaţie şi, în măsura în care
creaţia monetară a statului nu are acoperire în economia reală, provoacă inflaţie şi cauzează
serioase dezechilibre şi distorsiuni în economie.
• Politica financiară în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale
În ceea ce priveşte politica în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale, aceasta are în

vedere în principal două aspecte:
• participanţii la alimentarea fondurilor, categoriile de venituri supuse preluării şi
mărimea aportului acestora;
• categoriile de drepturi de asigurare şi protecţie socială care se pot acorda prin
intermediul fondurilor publice, condiţiile de acordare şi factorii de care depinde mărimea
acestor drepturi.
În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie să se aibă în vedere care categorii de
persoane vor contribui la aceste fonduri, care sunt veniturile asupra cărora se vor aşeza
contribuţiile, precum şi modalitatea de determinare a acestora în cazul fiecărei persoane fizice
sau juridice contributoare.
Un alt aspect important în domeniul politicii din domeniul asigurărilor şi protecţiei
sociale este reprezentat de stabilirea categoriilor de drepturi ce pot fi acordate, în practică
întâlnindu-se ţări cu o gamă largă de beneficii de asigurări şi protecţie socială (spre exemplu,
ţările Europei de Nord), dar şi ţări cu o sferă restrânsă de acordare a acestor drepturi (spre
exemplu, Statele Unite ale Americii). Alături de stabilirea categoriilor de drepturi, este necesar
să se stabilească şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de potenţialii beneficiari pentru a beneficia
de aceste drepturi.
• Politica financiară în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi

răspundere civilă
În domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, politica financiară se

concretizează în decizii asupra următoarelor aspecte:
• realizarea acestor categorii de asigurări pe baza monopolului statului sau pe baze
mixte sau private;
• impunerea obligativităţii anumitor categorii de asigurări, precum şi decizia privind
tarifarea unitară sau diferenţiată în cazul acestora;
• modul de selecţie şi combinare a riscurilor;
• condiţiile de acordare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate şi factorii ce determină
mărimea acestora.
164
• Politica financiară în domeniul monetar, valutar şi al creditului
În acest domeniu, politica financiară are în vedere următoarele aspecte11:

• delimitarea atribuţiilor Băncii Centrale, ca bancă de emisiune, de cele ale băncilor
comerciale;
• rolul şi limitele acţiunilor de supraveghere exercitate de Banca Centrală;
• modalităţile de atragere a resurselor de creditare, locul şi rolul capitalului propriu
şi a rezervelor obligatorii;
• condiţiile de acordare a creditelor, politica ratei de refinanţare;
• condiţiile atragerii împrumuturilor externe pe baze bi- sau multilaterale şi ale
garantării acestora de către stat;
• politica ratei de politică monetară;
• modalitatea de stabilire a cursului valutar oficial.
• Rezumat
Politica financiară face parte din politica generală a statului, rolul său fiind de a pune
în practică obiectivele de politică internă şi externă din programul de guvernare. Politica
financiară presupune o anumită concepţie asupra conducerii domeniului financiar, având în
vedere strategii diferenţiate pe domenii de aplicare. Conținutul său este dat de politica în
domeniul cheltuielilor publice şi în special a celor bugetare, politica în domeniul resurselor
financiare publice, indiferent dacă este vorba de venituri ordinare sau extraordinare, politica în
domeniul asigurării echilibrului financiar la nivel macroeconomic, politica în domeniul
asigurărilor şi protecţiei sociale a cetăţenilor, cea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor de
bunuri, persoane şi răspundere civilă, respectiv cea în domeniul monetar, valutar şi al
creditului. Aceste domenii sunt strâns legate între ele şi se întrepătrund completându- se
reciproc.
• În cadrul domeniilor de activitate ale politicii financiare nu se include:

• domeniul cheltuielilor publice;
• domeniul veniturilor publice;
• domeniul asigurărilor de bunuri;
• domeniul de integrare a instituţiilor de stat în cadrul agenţilor economici privaţi.
• Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice nu vizează:
• mărimea cheltuielilor publice;
• destinaţia cheltuielilor publice;
• sursele de finanţare ale cheltuielilor publice;
• determinarea obiectivelor ce trebuie atinse.
165
• Politica financiară în domeniul veniturilor publice nu cuprinde stabilirea:

• volumului veniturilor;
• destinaţiei veniturilor;
• provenienţei veniturilor;
• numărului şi tipului canalelor de prelevare.
• Concluzii
Această unitate de studiu a prezentat conținutul politicii financiare, care se
concretizează în decizii legislative privind cheltuielile publice, resursele financiare publice,
echilibrul financiar, asigurările şi protecţia socială, asigurările şi reasigurările de bunuri,
persoane şi răspundere civilă, domeniul monetar, valutar şi al creditului.
Să se comenteze următoarele texte:
“…. cu toate limitele observate, fiecare dintre aceste definiții ajută la conturarea în linii mari a
definiției politicilor publice. Ele ilustrează faptul că studiul politicilor publice într-un anumit
domeniu este o sarcină dificilă. Aceasta nu poate fi realizată doar prin parcurgerea registrelor
oficiale care consemnează procesul de decizie al organelor administrației publice sub formă de
legi, decrete, regulamente și proclamații. Deși acestea sunt o sursă vitală de informțtii,
politicile publice se extind dincolo de înregistrarea alegerilor concrete pentru a cuprinde
domeniul alegerilor potențiale sau al alegerilor încă nefăcute. Înregistrările deciziilor nu
reflectă voința nelimitată a factorilor de decizie în aceeași măsură ca înregistrarea interacțiunii
acelei voințe cu constrângerile existente în anumite conjuncturi istorice, politice sau sociale.”
(Michael Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice, Editura Epigraf, Chișinău, 2004,
pag. 15)
“Grupurile de interese speciale pot fi destul de puternice încât să distorsioneze forțele pieței,
dar nu sunt suficient de cuprinzătoare încât să internalizeze efectele propriilor acțiuni, ceea ce
înseamnă că efectele negative ale cartelizării vor depăși efectele pozitive ale coordonării.
Există căi diferite spre succes: politicile similare pot produce efecte diferite în contexte diferite,
motiv pentru care politicile trebuie să se potrivească cu modelul instituțional din țara respectivă
(Calmfors și Drifill, apud Alber, 2006). Problema potrivirii dintre tipul de politici care se
dorește a fi implementat și particularitățile societății este foarte importantă atunci când se
decide să se apeleze la un transfer de politici. Deseori, printre decidenți există tentația de a
importa modele de politici care au funcționat în alte țări, fără să se țina cont de particularitățile
țării în care le aplică. Există posibilitatea ca politicile care au avut succes în rezolvarea
anumitor probleme în anumite contexte să nu aibă rezultate la fel de bune în contexte diferite
(Dolowitz și Marsh, 2000).” (Șerban Cerkez, Grupurile de interese și politicile publice,
Editura Polirom, Iași, 2010, pag.96)
“Grupurile de interese care influențează decisiv politicile publice sunt acelea care au
capacitatea de a deține atât resursele necesare pentru negociere, cât și puterea de
166
blocare a implementării politicilor. Puterea de blocare a activității de implementare a politicilor

guvernamentale este cu atât mai mare cu cât oprirea activității într-un domeniu afectează un
număr mai mare de indivizi. La nivelul societății, atât sindicatele, cât și patronatele au
capacitatea de a bloca implementarea politicilor guvernamentale. …. Cu cât domeniul în care
un anumit grup poate exercita activitatea de blocare este mai important, cu atât mai mare este
vizibilitatea (publicitatea) acțiunilor și revendicărilor grupului și cu atât este mai probabil ca
guvernul să analizeze cererile grupurilor de interese fără să fie nevoie de blocarea efectivă a
implementării politicilor.” (Șerban Cerkez, Grupurile de interese și politicile publice, Editura
Polirom, Iași, 2010, pag. 70-71)
Bucureşti, 2003
2001
• Vasile R., Moneda și politica fiscală, Editura Uranus, București, 1994
167

Carte Full FINANTE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Full FINANTE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1

CE SUNT ȘI DE CE SUNT NECESARE FINANȚELE?

Cunoştinţe preliminare: economie de schimb, bani, componentele activității

Durata de învăţare: 120 de minute

Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice

• Conţinutul economic şi necesitatea finanţelor

Concepţiile specialiştilor despre „finanţe” sunt destul de diversificate, între acestea

• metode de gestionare a banului public;

fondurilor publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor

2 I. Văcărel ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, 2007, pag. 27

• prin repartiţie se formează atât venituri financiare (destinate susţinerii acţiunilor

4 I. Văcărel, op.cit., pag. 54-55

Funcţia, sub aspect operaţional, practic, reprezintă un ansamblu de acţiuni, activităţi

8 I. Talpoş, Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, 1996, pag. 21

• Formarea fondurilor publice se bazează pe mobilizarea la dispoziţia statului de la

Ca urmare, alegerea priorităţilor în distribuirea resurselor publice pe acţiuni, obiective

9 I. Talpoş, op.cit., pag. 25

referă la existenţă şi utilizarea raţională a resurselor financiare, aplicarea legislaţiei cu caracter

Rolul finanţelor reflectă rezultatele efective pe care le obţine societatea în ansamblul

10 I. Tulai, op.cit., pag. 38-39

• Asemănări şi deosebiri între finanţe publice şi finanţe private

Expresia de finanţe publice e asociată cu statul, unităţile sale administrativ- teritoriale

• Concepţii privitoare la finanţele publice

caracterizează prin afirmarea şi susţinerea neintervenţiei statului în economie, intervenţie care

13 I. Talpoş, op.cit., pag. 10

Finanțele au apărut ca necesitate a funcționării statului. În prezent, finanțele sunt atât o

Cuvinte cheie: finanțe, finanțe publice, finanțe private, funcție, repartiție,

• Care din următoarele afirmaţii cu privire la relaţiile financiare nu este falsă:

Această unitate de învățare a prezentat necesitatea apariției finanțelor pentru

Să se comenteze următorul text:

Organizațiile statale și cele private necesită constituirea fondurilor bănești în vederea

Cunoştinţe preliminare: fonduri de resurse bănești, nevoi umane

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia

Durata de învăţare: 180 de minute

Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind sistemul și

• Sistemul financiar şi componentele sale

Finanţele intervin în satisfacerea nevoilor publice şi în susţinerea afacerilor, iar aceste

Pentru acoperirea nevoilor sociale, statul constituie o serie de fonduri cu caracter

• Conţinutul şi funcţionalitatea mecanismului financiar

În timp ce conceptul de sistem financiar exprim ă mai mult o abordare teoretică ce

4 P. Banc, op. cit., pag. 55

Din definiţie se desprind elementele componente ale mecanismului financiar 7:

• Componente ale mecanismului financiar

• Sistemul fondurilor de resurse financiare

• fonduri băneşti constituite la nivel macroeconomic, în acestea incluzându- se

10 I. Văcărel, op.cit., pag. 77

În funcţie de forma de proprietate, fondurile pot fi:

Ca urmare a conectării la acelaşi sistem, între fondurile de natură financiară au loc o

11 P. Banc, op.cit., pag. 79

Principalele fluxuri în sens descendent sunt reprezentate de: acordarea de la buget a

Practica financiară a consacrat metode variate şi mutiple de constituire şi dirijare a

• sunt metode economice şi nu administrative de intervenţie a statului în viaţa

• Caracterizarea principalelor categorii de pârghii economico- financiare

Întrucât pârghiile economico-financiare au o acţiune conjugată, iar efectele lor se

• Pârghii specifice domeniului bugetar

În categoria pârghiilor specifice domeniului bugetar se includ: impozitele, taxele,

Soluţiile de activizare constau în16:

• Alte categorii de pârghii

• ârghii din domeniul monetar şi al creditului

16 M.A.Georgescu, op.cit., pag. 51

• Pârghii din domeniul valutar

• Pârghii din domeniul asigurărilor

18 Prezentarea se face pe baza informaţiilor prezentate pe siteul www.bnr.ro