1

SUBIECTE DIP
ANUL IV
1. Definiția dreptului internațional privat; dreptul internațional în sistemul de drept ;
Dreptul internațional privat este ramura de drept care reglementează raporturile juridice dintre
persoanele fizice sau juridice cu elemente de extraneitate, competența internațională a instanțelor,
legea aplicabilă anumitor raporturi juridic, efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în străinătate și
regimul juridic al apatrizilor și străinilor în România.
Dreptul internațional este format din ansamblul normelor juridice care rezolvă conflictul de legi în
cazul unor raporturi sau situații juridice cu elemente de extraneitate
Dreptul internațional privat în sistemul de drept.
Normele de drept internațional privat și instrumentele juridice utilizate le găsim în legislațianațională, dar și în
tratate sau convenții internaționale care privesc soluționarea unui conflictde legi.
Dreptul internațional privat face parte, alături de alte ramuri de drept, din sistemul juridic alRomâniei.
Denumirea de „drept internațional privat” a fost folosită în 1834 și reglementează raporturile dintre
privați cu elemente de extraneitate, niciodată relațiile dintre două state caresunt reglementate de dreptul
internațional public. Unii autori îl mai denumesc și „drept conflictual” pentru că normele sale sunt chemate
să reglementeze conflictele de legi întâlniteîn cazul raporturilor juridice cu elemente de extraneitate .
2. Raportul juridic cu elemente de extraneitate: noțiunea de element de extraneitate;
raportul juridic de drept internațional privat; particularitățile raportului;
Elementul de extraneitate a fost definit ca fiind „împrejurare de fapt în legătură cuun raport juridic datorită
căreia acest raport are legătură ci mai multe sisteme de drept orilegi aparținând unor țări diferite”
Elementul de extraneitate sau elementul străin cum mai este cunoscut, reprezintă principalasursă de delimitare a
raportului juridic de alte raporturi juridice de drept intern.
Raportul juridic de drept internațional este acel raport care prezintă unul saumai multe elemente de extraneitate
și în consecință antrenează aplicarea concurentă amai multor reglementări aparținând unor sisteme legislative
diferite și implică ideeadeterminării legii aplicabile.
Particularitățile raportului juridic de drept internațional privat
Raportul juridic de drept internațional prezintă anumite trăsături care-l diferențiază de alteraporturi juridice :
- se stabilește numai între persoane fizice și juridice, ca persoane de drept privat; statul poatefi și el subiect, dar
poziția sa va fi una de egalitate și în mod obligatoriu cealaltă parte trebuiesă fie o persoană fizică sau juridică;
- raportul are legătură cu alte legătură cu mai multe sisteme de drept , dintre care numai unulva fi aplicat; -
raportul cu elemente de extraneitate poate fi numai un raport de drept civil, comercial, dedreptul muncii, de
dreptul familiei, de procedură civilă.
Din cele reținute mai sus rezultă că nu pot fi raporturi juridice de drept internaționalprivat, raporturile dintre
state, raporturile juridice administrative.
3. Conflictul de legi: noțiune; particularități;

1
 2

Conflictul de legi = situația în care un raport juridic de drept privat, cu unul saumai multe elemente de
extraneitate, este susceptibil să fie cârmuit de două ori maimulte sisteme de drept aparținând unor state diferite.
Particularitățile conflictului de legi
Conflictul de legi în materia dreptului internațional privat se caracterizează prin următoareletrăsături
particulare,care-l deosebesc de alte conflicte de legi :
- conflictul de legi își are originea în prezența elementului de extraneitate în cadrulraportului juridic care
implică probleme aplicării unuia sau a altui sistem de drept aparținând unor state diferite; - conflictul
de legi nu presupune un conflict de suveranitate propriu-zis între state, ciimpune aplicare a unei legi care
poate să nu aparțină forului (autorității chemate săsoluționeze in terminis conflictul);
- raportul juridic de drept internațional privat, deși susceptibil să fie guvernat de două sau mai multe sisteme de
drept aparținând unor state diferite va fi guvernat de un singur sistemde drept, de cel desemnat de norma
conflictuală ca lex causae;
- conflictul de legi în materia dreptului internațional privat se prezintă a un conflict delegi în spațiu, respectiv
între două sau mai multe sisteme de drept ale unor state diferite;
- conflictul de legi sau conflictul sistemelor de drept este o instituție specifică numaidreptului internațional
privat;
- conflictul de legi, este compatibil cu raportul de drept privat numai atunci când acestaeste adus în fața instanței
judecătorești/arbitrale care sunt chemate să aplice o legestrăină; legiuitorul român indică în art. 2557 Cod civil
că raporturile de drept internaționalprivat sunt raporturi civile, comerciale, de muncă, raporturi de dreptul
familiei, de procedurăcivilă și alte raporturi cu elemente de extraneitate;
Raporturile cu elemente de extraneitate care atrag incidența dreptului internațional privatsunt doar acelea în
care părțile se situează pe poziție de egalitate.
4. Particularitățile conflictului de legi în raport cu diferite situații ale statelor;
a. Conflictul de legi prezintă relevanță și în situația încetării existenței unuistat, când norma conflictuală face
trimitere la sistemul de drept al acelui stat.
Doctrina a formulat mai multe soluții :
- dacă statul străin a fost desființat prin constrângere trebuie ocrotite interesele șidrepturile legitime ale
persoanelor care nu trebuie afectate prin schimbarea samavolnică a suveranității; se va ține seama de
principiul voința interne, reale apărților actului juridic și de principiul interpretării lui în sensul menținerii
cestuia;
- dacă statul a fost desființat prin contopire voluntară cu un alt stat este necesar săse aplice dispozițiile dreptului
tranzitoriu din tratatul de unificare voluntară (a sevedea O. Căpățână, Caracteristici ale dreptului tranzitoriu în
raporturile de dreptcomercial internațional în Rev. de drept comercial nr. 1/1995, p. 24-29);
În cazul statului nerecunoscut, conflictul de legi poate apărea prin faptul că normaconflictuală trimite la legea
locului care se află într-un astfel de stat. Doctrină s-auoferit argumente în legătură cu această problemă:
- recunoașterea are caracter declarativ și nu constitutiv pentru statul respectiv; statulși ordinea de drept instituită
va exista independent de recunoaștere; soluția aplicării legii forului contravine tocmai normei
conflictualeinterne care trimite la sistemul de drept al statului nerecunoscut;

2
 3

- drepturile născute din aporturile de drept privat, prin nerecunoașterea statului și asistemului de drept, ar avea
consecințe injuste asupra drepturilor părților; Chiar dacă statul nu este recunoscut, normele aplicabile la care
face trimitere normaconflictuală trebuie să fie aplicate ele constituind o realitate de care nu se poate
faceabstracție.
b. În cazul satelor federale în care coexistă mai multe sisteme de drept( Marea Britanie, Germania,
S:U.A.), normele conflictuale prevăd că se va avea învedre dreptul statului component care are legătură mai
strânsă raportul juridic cuelemente de extraneitate sau norma conflictuală a statului federativ
c. Conflictul de legi interpersonal generat de apartenența persoanei laanumite religii, în statele în
care religia produce efecte juridice, (stele islamice,statul hindus, statul mozaic) presupune abordarea acestuia
nuanțată. Judecătorulva aplica norma conflictuală română și dacă aceasta trimite le sistemul de drept alunui stat
dintre cele menționate anterior, se va aplica legea acestuia numai înmăsura în care nu va încălca ordinea
juridică a statului nostru.
5. Structura normei conflictuale; elementul de legătură;
Norma conflictuală presupune două elemente: conținut și legătură
a. Conținutul normei conflictuale (ipoteza) semnifică acea parte a normei care cuprinde categoria de raporturi
juridice la care se referă.
b. Legătura este acea parte a normei care desemnează sistemul de drept aplicabil să guverneze
raporturile juridice indicate în conținutul normei prin raportare la unul sau la mai multe elemente de
extraneitate.
Norma conflictuală este o normă juridică specifică dreptului internațional privat cu o structură proprie și scop
bine definit acela de a soluționa conflictul de legi. Ea nu va soluționa fondul raportului, ci va indica legea
aplicabilă care va cârmui fondul raportului juridic, drepturile și obligațiile părților generate de acesta.
Elementul de legătură sau punctul de legătură reprezintă conexiunea dintre raportul juridic cu
elemente de extraneitate și un sistem de drept
Exemplificăm cu câteva elemente/puncte de legătură:
- 1. cetățenia – legătură politică și juridică dintre o persoană fizică și un stat;
Cetățenia reprezintă punctul de legătură pentru următoarele raporturi juridice: statutul persoanei, starea
civilă, capacitatea și raporturile de familie ale persoanei fizice, raporturile succesorale referitoare la bunuri.
Sistemul de drept la care cetățenia trimite, legea aplicabilă se numește legea națională sau lex patriae;
- 2. domiciliul sau reședința –Reședința sau domiciliul sunt puncte de legătură pentru determinarea legii
aplicabile în cazul următoarelor raporturi juridice: starea civilă, capacitatea civilă, raporturile de
familie.
Legea aplicabilă determinată de norma conflictuală în raport cu reședința sau domiciliul se mai
numește lex domicilii;
- 3. sediul social – reprezintă mijloc de identificare a persoanei juridice prin indicarea unui anumit loc stabil, în
condițiile legii, cu această semnificație;
Sediul social este punctul de legătură pentru raporturile juridice:

3
 4

- statutul organic al persoanei juridice care este guvernat de legea națională,legea statului pe al cărui teritoriu s-a
stabilit;
- jurisdicția competentă care se poate realiza la instanța de la sediul persoanei juridice pârâte;
Legea aplicabilă determinată de norma conflictuală cu raportare la sediul social se numește lex societatis.
- 4. fondul de comerț - reprezintă ansamblu de bunuri mobile și imobile ,corporale și incorporale pe care
un comerciant le afectează desfășurării unei activități comerciale în scopul atragerii clientelei și obținerii de
profit;
Fondul de comerț este punct de legătură pentru condițiile de fond ale actelor juridice, în cazul localizării
obiective când debitorul prestației specifice în cazul anumitor contracte este un comerciant ( ex. dacă părțile,
comercianți nu au desemnat legea aplicabilă raportului juridic dintre ele, se va aplica legea statului cu care
contractul prezintă legăturile cele mai strânse, mai concret legea statului în care debitorul prestației specifice
are, la data încheierii contractului, fondul de comerț).
- 5. locul situării bunului – constituie punctul de legătură:
- pentru stabilirea regimului juridic aplicabil bunurilor mobile și imobile privite în mod singular (ut
singuli);
- moștenirea imobiliară;
- jurisdicția competentă în anumite cazuri;
Sistemul de drept la care face trimitere norma conflictuală în raport cu acest punct de legătură se numește lex rei
sitae (locul situării bunului) sau lex situs (legea locului).
- 6. pavilionul navei sau aeronavei – constituie punct de legătură în privința constituirii, transmiterii sau
stingerii drepturilor reale asupra unui mijloc de transport;
- 7. voința părților – este punct de legătură pentru stabilirea legii aplicabile condițiilor de fond ale actului juridic
în general, precum și a anumitor contracte;
Părțile pot alege prin acordul lor de voință legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului.
Legea aplicabilă desemnată de părți să guverneze condițiile de fond ale contractului se numește lex voluntatis.
- 8. locul încheierii contractului – constituie punct de legătură pentru determinarea legii aplicabile contractului
în cazul în care acesta nu a putut fi localizat în raport cu prestația caracteristică sau specifică;
Legea aplicabilă determinată în raport cu locul încheierii contractului se numește lex loci contractus;
- 9.locul executării contractului reprezintă punctul de legătură pentru modul de executare alo obligațiilor
generate de contract și constituie locul unde se vor executa în mod majoritar prestațiile;
Legea aplicabilă determinată în raport cu acest punct de legătură se mai numește lex loci executionis.
- 10.locul întocmirii actului – este punct de legătură pentru stabilirea legii care va guverna condițiile de formă
ale actului juridic în general,
Legea determinată în raport cu acest punct de legătură se numește locus regit actum.
11. Locul unde se produce faptul juridic ilicit – este punct de legătură pentru stabilirea regimului juridic care va
cârmui delictul, respectiv calificarea acestuia ca atare;

4
 5

Legea aplicabilă regimului juridic al delictului determinată în raport cu acest punct de legătură se numește lex
loci delicti commisi.
- 12. Locul producerii prejudiciului – este punct de legătură atunci când prejudiciul se produce în alt stat decât
cel în care s-a comis delictul;
Legea aplicabilă determinată în raport de locul producerii prejudiciului se numește lex loci laesionis.
- 13 instanța sesizată – este punctul de legătură pentru aspecte de ordin procedural;
Legea aplicabil - determinată se mai numește lex fori- legea statului pe teritoriul cărui funcționează instanța și
care-și desfășoară activitatea de judecată după regulile de procedură stabilite de legea statului unde
funcționează.
Punctele de legătură pot fi clasificate:
- puncte fixe care nu pot fi mișcate de la un sistem la altul de drept, prin antura lor nu pot fi schimbate:locul
situării bunului imobil, locul comiterii faptului ilicit cauzator de prejudiciu;
- puncte mobile care pot fi deplasate de la un sistem la altul de drept pentru că în timp pot suferi modificări:
cetățenia, locul situării unui mobil, domiciliul persoanei fizice, sediul persoanei juridice etc.;
6. Clasificare normelor conflictuale; categorii de norme conflictuale de legi;
Clasificarea normelor conflictuale
a. În raport cu conținutul lor norme conflictuale se clasifică:
- norme conflictuale referitoare la persoane atât persoanele fizice cât și persoanele juridice și norme comune;
- norme conflictuale în diferite domenii: domeniul dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial,
dreptului muncii, dreptului transporturilor, dreptului de proprietate intelectuală, dreptului de proprietate
industrială etc.;
b. În raport cu felul legăturii:
- norme conflictuale unilaterale – care indică în mod direct că într-un raport cu elemente de extraneitate ,se
aplică sistemul de drept al unui anumit stat care este legea forului ,a instanței sesizate ( ex. normele privind
competența instanțelor de judecată);
- norme conflictuale bilaterale (cu indicare generală sau dublă) – ele ocazionând aplicarea dreptului forului cât
și a dreptului străin pentru că punctul de legătură este formula în mod abstract (capacitatea procesuală a fiecărei
părți din proces este cârmuită de legea națională);
Categorii de norme conflictuale în dreptul internațional privat
a. Normele conflictuale, specifice dreptului internațional privat, stabilesc în raport cu elementul de legătură
legea aplicabilă unui raport juridic cu elemente de extraneitate și au caracter de trimitere indicând sistemul de
drept aplicabil. Atunci când legea aplicabilă determinată de norma conflictuală, legea străină, conține dispoziții
care contravin ordinii publice interne,pe cale de excepție, ea va fi înlăturată de la aplicare și se va plica legea
forului.
b. Normele care vizează aspectele de fond ale raportului juridic cu elemente de extraneitate sunt denumite
norme substanțiale sau materiale și se regăsesc în toate sistemele de drept, dar când reglementează aceste
tipuri de raporturi, ele devin norme de drept internațional privat
Aceste norme substanțiale au un regim juridic aparte pentru că exclud conflictul de legi, ele guvernând de drept
raportul juridic cu elemente de extraneitate. Din punct de vedere al domeniilor în care pot acționa, ele
pot fi în raporturile juridice civile, comerciale, procesuale etc. Cu titlu de exemplu invocăm dispozițiile
legale privind condiția juridică a străinului care are o reglementare proprie si se aplică raporturilor juridice cu
5
 6

elemente de extraneitate în care una dintre părți este un străin. Condiția juridică a străinului este
prevăzută de O.U.G.194/2002 .
c. Normele de aplicație imediată sunt acele categorii de norme aparținând sistemului de drept intern al statului
forului, care datorită forței imperative se aplică cu prioritate unui raport juridic cu elemente de extraneitate.
În literatura juridică, s-a arătat că între normele de aplicare imediată și cele material nu există deosebire și ar
trebui să se renunțe la denumirea acesta și să se mențină numai clasificarea de norme substanțiale de drept
internațional privat .
Exemplu :
- dispozițiile privitoare la adopția internațională care dispun că pot fi suspuși acestei forme de adopții numai
copiii care sunt în evidența Comitetului Român de Adopții ;
- dispozițiile conținute de Legea nr. 219/1998 privitoare la concesiuni unde se dispune că regimul juridic
aplicabil contractului de concesiune, va fi supus legii române indiferent de naționalitatea sau cetățenia
concesionarului.
d. Normele uniforme sunt normele conținute de regulamentele adoptate de Parlamentul Uniunii
Europene și aplicabile cu prioritate raporturilor juridice cu elemente de extraneitate pe teritoriul statelor
membre.
7. Izvoarele externe ale dreptului internațional privat;
Izvoarele externe ale dreptului internațional privat sunt formate din documentele internaționale
bilaterale sau multilaterale care conțin dispoziții aplicabile în domeniul de reglementare a acestei ramuri de
drept și care conțin norme conflictuale sau norme de drept material.
1. Izvoare internaționale care conțin norme conflictuale:
- Convenția privind conflictele de legi privitoare la efectele căsătoriei asupra drepturilor și datoriilor soților în
raporturile lor personale și asupra averii soților, ratificată prin Decretul- lege nr. 1007/1912;
- Convenția pentru a reglementa conflictele de lege și de jurisdicție în materie de despărțenie și separație de
corp ratificată prin Decretul-lege nr.873/1904;
- Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de la Viena din 1980 la
care țara noastră a aderat prin Legea nr24/1991;
- Acorduri bilaterale privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor străine;
- convenții consulare
2. Izvoare externe care conțin norme materiale sunt acele documente internaționale care reglementează
instituții juridice care formează obiectul specific dreptului international privat, dar au tangență
semnificativă cu alte ramuri de drept cum ar fi dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul
proprietății intelectuale. Din această categorie exemplificăm:
- Convenția pentru reglementarea tutelei minorilor ratificată de România prin Decretul-lege nr. 873/1904;
- Convenția privitoare la drepturile copiilor ratificată prin Legea nr. 18/199;
- Convenția asupra informării asupra dreptului străin de la Londra din 1968 și Protocolul adițional la convenție
semnat la Strasbourg la 15 martie 1978 și la care țara noastră a aderat prin H.G. nr. 153/1991;
- Convenția pentru obținerea pensiei de întreținere în străinătate la care țara noastră a aderat prin Legea nr.
26/1991;

6
 7

- Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale
de copii ratificată prin Legea nr. 100/1992;
- Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale de copii de la Haga din 29
mai 1993 ratificată prin Legea nr. 84/1994;
- Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la
această convenție semnată la Roma la 4 mai 1950, în cadrul Consiliului Europei, ratificată de
Româna prin Legea nr. 30/1994;
- Convenția pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei,adoptată la Granada la 3 octombrie 1985 și
ratificată prin Legea nr. 157/1997;
- Convenția pentru recunoașterea atestatelor obținute în învățământul superior în statele din regiunea Europei
adoptată la Lisabona la 11 aprilie 1997 și ratificată prin Legea nr. 172/1998;
- Acordul european privind persoanele participante la proceduri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului
adoptat la Strasbourg la 3 martie 1996 și ratificat prin Legea nr. 33/1999;
- Convenția privind suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine adoptată la Haga la 5 octombrie
1961 și ratificată prin Legea nr. 52/2000;
8. Cutuma internațională; uzanțele internaționale;
Cutuma este definită în literatura de specialitate ca fiind: „o regulă de conduit stabilită în practica
vieții sociale și respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderilor ca normă socotită obligatorie” .
Din punctul de vedere structural, cutuma are două elemente:
- element obiectiv care constă în conduita subiectelor de drept internațional privat, relative îndelungată și
repetitivă în raporturile dintre ele;
- element subiectiv, psihologic care constă în convingerea că o anumită conduită este obligatorie,
în anumite relații între subiectele unui raport juridic;
Uzanța reprezintă „o anumită conduită a părților care nu se naște din dintr-un act sau operațiune economică
izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate expres sau tacit, constant și ca ceva obișnuit o perioadă de
timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un sector de activitate…Uzanțele comerciale
implică ideea de continuitate, constanță, uniformitate a unei conduite sau reguli” .
Doctrina relevă faptul că uzanțele au numai un singur element și anume elemental obiectiv care constă în
aplicarea constantă a unei conduite în mod constant , repetat pe o anumită perioadă de timp.
Cutuma și uzanțele au relevanță ca izvoare de drept internațional privat numai în măsura în care
completează în caz de lacună de reglementate sau interpretează normele juridice ale acestei ramuri de drept.
9. Izvoarele interne ale dreptului internațional privat;
Izvoarele interne ale dreptului internațional sunt:
1. Constituția Românei – reglementează principiile fundamentale ale politicii internaționale a statului român
și conține norme care reglementează domenii specifice dreptului internaționale privat:
- art. 5 privitor la cetățenie;
- art. 7 referitor la românii din străinătate;
- art. 17 privind cetățenii români în străinătate;
- art. 18 privitor la cetățenii străini și apatrizi;
7
 8

- art. 25 privind libera circulație;

- art. 17-19 privitor al expulzare și extrădare;
- art. 44 privind protecția proprietății private;
- art. 53 referitor la restrângerea drepturilor și libertăților;
- art. 135 referitor la economia României;
- art. 136 referitor la proprietate ;
2. Codul civil – cartea a VII a referitoare la dispozițiile de drept internațional privat (art. 2552-2667);
3. Alte acte normative care conțin norme care interesează dreptul internațional privat:
-Codul aerian,
-Legea societăților comerciale nr. 31/1990 ( republicată),
-Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului,
-Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor
de cetățenii străini sau apatrizi, precum și de persoanele juridice străine,
-Legea nr. 12/1991 a cetățeniei române,
-Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă,
-O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România,
-Legea nr. 273/ 2004 privind procedura adopției,
-Legea nr. 203/ 1999 privind permisele de muncă,
-Legea nr. 673/2002 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat în
domeniul insolvenței,
-Legea nr. 219/1998 privind concesiunile etc.
10. Izvoarele europene ale dreptului internațional privat;
Din categoria izvoarelor europene ale dreptului internațional privat amintim:
1. Regulamentele duale privesc aspecte de procedură, respectiv competența de recunoaștere și executare a
hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială. Se mai numesc și regulamentele Bruxelles:
- Regulamentul U.E. nr,. 1215/2012 care a abrogat Regulamentul nr. 44/2001 (denumit regulamentul
Bruxelles I bis) privind aceiași materie a recunoașterii hotărârilor în materie civilă și comercială ;
- Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența de recunoaștere a hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și a răspunderii părintești și prin care a fost abrogat regulamentul nr. 1347/2000 (denumit
regulamentul Bruxelles II bis);
2. Regulamentele privitoare la legea aplicabilă ( denumite regulamentele Roma ):
- Regulamentul nr. 593/2008 referitor la legea aplicabilă obligațiilor contractuale ( regulamentul
Roma I);
- Regulamentul 864/2007privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (regulamentul Roma II);
- Regulamentul nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp ( regulamentul Roma III);
8
 9

3. Regulamente care privesc integral domeniul dreptului internațional privat:

- Regulamentul 4/2009al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere;
- Regulamentul nr.650/2012 din 4.iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea executării actelor autentice în materie de succesiuni și privind
crearea unui certificat european de moștenitor;
- Regulamentul nr. 848/.2015 privind procedurile de insolvență;
4. Regulamente privind proceduri uniforme, de sine stătătoare:
- Regulamentul 805/2004 din 21 aprilie 2004privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțe
necontestate;
- Regulamentul nr. 1896/2006 din 21 decembrie 2006 de instituire a unei procedurii europene de somație de
plată;
- Regulamentul nr. 861/2007 din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu
valoare redusă;
11. Conflictul de calificări: noțiune, felurile calificării;
Calificarea se referă la încadrarea raportului cu elemente de extraneitate care vizează categoria juridică la care
face referire norma conflictuală, stabilindu-se care dintre normele în conflict sunt aplicabile și respectiv efectele
și conținutul categoriei juridice incidente.
În privința unei clarificării a noțiunii de „calificare”, în doctrină au fost formulate mai multe susținerii în sensul
că este ”operațiunea logico juridică de determinare a sensului exact și complet al noțiunilor juridice care
exprimă conținutul și legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau nu
în aceste noțiuni
Felurile calificării
În literatura juridică de specialitate se menționează în privința calificării că poate fi :
- calificare primară – fiind cea care determină legea competentă, aplicabilă raportului juridic de drept
internațional privat;
- calificare secundară – cea care este subsecventă calificării primare și nu influențează determinarea legii
aplicabile raportului juridic de drept internațional;
Din perspectiva dreptului internațional privat interesează numai calificarea primară pentru că cea
secundară, ulterioară vizează legea internă aleasă să guverneze raportul juridic.
Din punctul de vedere al conținutului, calificarea primară se face după lex fori ( legea instanței sesizate ).
Calificarea secundară intervine ulterior calificării primare și ea este dată de lex causae (legea aplicabilă
contractului, actului juridic).
Exemple de conflicte de calificări redate în doctrină
a. Testamentul olandezului: exemplul este cunoscut sub denumirea de „testamentul olandezului„: un
olandez și-a redactat în Franța propriul testament în formă olografă. Codul civil olandez, interzicea cetățenilor
săi testamentul olograf întocmit în străinătate. Norma olandeză care interzice întocmirea testamentului olograf
în străinătate este normă de formă.
Potrivit legii franceze testamentul olandezului era un act valabil, ea fiind legea care guvernează
forma actului. Potrivit legii olandeze testamentul era un act lipsit de valabilitate, dar potrivit legii locului de
întocmire era un act valabil și astfel s-a născut conflictul de calificare.

9
 10

Potrivit dreptului francez testamentul era calificat ca fiind o problemă de formă, fiind considerat ca act
valabil și potrivit dreptului internațional privat se aplică regula locus regit actum . Din punctul de vedere al
dreptului olandez, redactarea testamentului olograf în străinătate, reprezintă o problemă de capacitate care, în
principiu, face trimitere la legea națională și potrivit acesteia actul, testamentul olograf nu produce efecte juridic
b. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între o societate comercială română și o societate în comandită
simplă: în dreptul german, societățile în comandită simplă nu au personalitate juridică. Societatea germană a
chemat în judecată în fața instanței arbitrale societatea român. Firma română a invocat lipsa capacității
procesuale a societății germane pentru că nu are personalitate juridică. Potrivit dreptului german și persoanele
care nu au personalitate juridică beneficiază prin dispozițiile legii de capacitate procesuală. Problema ca a fost
ridicată a fost aceea a capacității procesuale, care constituie elementul de legătură.
Dacă instituția capacității constituie o problemă de procedură ar trebui supusă lex fori, legii române și în
consecință reclamanta nu are capacitate de procesuală. Dar dacă instituția capacității potrivit dreptului german
este o problemă de capacitate a juridică a persoanei și norma conflictuală trimite la lex societatis, care este legea
germană, potrivit căreia societățile în comandită simplă nu au personalitate juridică, dar au capacitate
procesuală. Aplicând în soluționarea conflictului de legi norma germană, excepția invocată de pârâtă a fost
respinsă
c. Prescripția extinctivă și compensația sunt calificate diferit de diferitele sisteme de drept. În legea română
prescripția extinctivă este o chestiune de fond aplicabilă în material obligațiilor contractuale și
potrivit normei conflictuale se aplică lex contractus. În dreptul anglo-saxon aceiași instituție constituie o
problemă de procedură și este supusă lex fori. Conflictul de calificare se naște din accepțiunea diferită dată de
sistemele de drept instituției prescripției extinctive
d. Succesiunea vacantă constituie o altă problemă care este calificată diferit în diferite sisteme de drept. Potrivit
legii române succesiunea vacantă este culeasă de stat dacă bunurile sunt pe teritoriul său și este calificată ca
fiind un drept de moștenire supus lex succesionis. Dar poate fi privit și ca drept originar al statului decurgând
din suveranitatea acestuia, situație în care se va aplica legea situării bunului lex rei site. Și în acest caz se poate
ivi un conflict de calificări.
e. Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi calificată ca un aspect care ține de condițiile de fond ale căsătoriei
(capacitatea soților), aplicându-se legea personală (lex personalis), dar poate fi privită calificată ca fiind o
problemă de formă, situație în care încheierea căsătoriei este supusă legii statului pe al cărui teritoriului este
încheiată (locus regit actum).
f. Sediul social poate fi calificat ca fiind sediul real stabilit prin actul constitutiv fiind aplicabilă legea
națională (lex nationalis) sau dacă există mai multe sedii se consideră sediu, centrul principal de conducere și
gestionarea activității statutare, situație în care se aplică legea locului (locus regit actum)
g. Momentul încheierii contractului între persoane absente poate fi sursă de conflict de calificări în funcție
de teoria adoptată ca fiind momentul încheierii: teoria receptării acceptării sau teoria expedierii
acceptării. În sistemul de drept românesc, momentul încheierii contractului între persoane absente este
momentul receptării acceptării. În sistemul anglo-saxon (common law) momentul încheieri contractului este cel
al expedierii ofertei.
g. Locul executării contractului este calificat diferit în funcție de determinarea felului plății dacă este cherabilă
sau este portabilă. În sistemul de drept românesc, plata este cherabilă și numai în mod excepțional, dacă părțile
doresc să deroge de la dreptul comun, plata este portabilă, iar în alte sistem ea este portabilă.
h. Domiciliul persoanei fizice în dreptul român este înțeles ca fiind locul în care persoana are locuință principală
și statornică. În sistemul de drept anglo-saxon domiciliul este locul unde trăiește o persoană cu intenția de a se
stabili permanent, chiar dacă acea persoană lipsește mai mulți ani.
12. Reguli pentru soluționarea conflictului de calificări;
Codul civil român, în soluționarea conflictului de calificării, statuează regula lex fori înscrisă în art. 2558 alin. 1
care dispune: „când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de
drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică dată de legea română”

10
 11

De la regula de principiu stabilită în art. 2558 alin 1 Cod civil, sunt stabilite mai mute excepții care sunt
determinate de :
- calificarea dată de părți;
- calificarea legală și secundară;
- calificarea normelor din legea străină în caz de retrimitere;
- calificarea instituțiilor juridice necunoscute în legea forului;
- calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul ad hoc sau calificarea autonomă;
a. Calificarea dată de părți: excepția este prevăzută în art. 2558 alin. 4 Cod civil: „ când părțile au determinat ele
însele înțelesul noțiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noțiuni se face după voința părților” (ex. părțile
stabilesc momentul încheierii contractului între absenți ca fiind cel al emiterii acceptării, interpretarea
momentului încheierii se va face exclusiv conform voinței părților).
b. Calificarea legală intervine atunci când prin acte normative internaționale, convenții sau tratate sunt definite
în preambulul lor sau în anexe, noțiunile utilizate într-un act juridic încheiat. Calificarea se va face după actul
internațional și nu după legea forului, care va fi înlăturată. Calificarea secundară nu ține de legea forului, ci de
materia care va guverna raportul juridic cu elemente de extraneitate ( ex. platformele marine și alte instalații
durabile de exploatare a resurselor marine situate pe platoul continental ale unui stat sunt considerate bunuri
imobile supuse lex rei sitae, deși ele sunt bunuri mobile prin natura lor, dar au fost calificate de un act normativ
ca fiind bunuri imobile.)
Art. 2558 alin.3 Cod civil dispune: „natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină
potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate” .Legiuitorul român statuează că regimul
juridic al bunurilor este guvernat de legea locului unde se află, deși textul menționează că trebuie cu
anterioritate stabilită natura lor mobiliară sau imobiliară.
c. Calificarea normelor din legea străină în caz de retrimitere intervine atunci când legea conflictuală română
trimite la o lege străină și legea străină face trimitere la rândul ei la legea română. Calificarea instituțiilor
juridice din norma conflictuală a sistemului străin se face după acest sistem. Excepția este prevăzută de art.
2558 alin. 3 Cod civil.
d. Calificarea instituțiilor juridice necunoscute în legea forului intervine atunci când în legea română nu sunt
reglementate sau nu sunt cunoscute anumite instituții prevăzute de legea străină.
Problematica rezolvării este prevăzută în art. 2258 alin. 4 Cod civil care dispune: „dacă legea română nu
cunoaște o instituție juridică străină sau o cunoaște sub o altă denumire sau un alt conținut , se poate lua în
considerare calificare juridică făcută de legea străină”
e. Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul ad hoc sau autonomă intervine atunci când tribunalul arbitral
sesizat nu poate face o calificare după sistemul statului unde are loc pentru că ne se poate identifica o lege a
forului aplicabilă și arbitrii vor judeca potrivit sistemului de drept cel mai oportun în raport cu natura cauzai
dedusă arbitrării, izvorul ei sa,legăturile cele mai apropiate. În cadrul Uniunii Europene, calificarea autonomă
reprezintă un principiu atunci când suntem în prezența acelor normative europene în materia conflictelor de legi
și jurisdicții, care au prioritate în aplicare Instituțiile de care depinde norma conflictuală se realizează după
legea română cu excepțiile pe care le prevede. În momentul actual puține materii de drept
internațional privat nu sunt prevăzute prin reglementări europene, iar în cazul altora există convenții
internaționale, astfel că suntem în prezența calificării legal și calificarea autonomă numai intervine decât în mod
excepțional.
13. Noțiunea de retrimitere și natura juridică a acesteia;
Retrimiterea este „acea situație juridică apărură în cazul în care norma conflictuală a forului face trimitere la un
sistem de drept străin, în întregul său( deci inclusiv la normele conflictuale ale acelui sistem de drept), iar acesta
din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea ci, fie trimite înapoi la dreptul statului
forului, fie trimite mai departe la dreptul unui star terț” .

11
 12

Instituția retrimiterii în dreptul internațional privat semnifică un conflict de legi în spațiu, respectiv,normele
conflictuale ale fiecărui sistem de drept coexistă și fiecare face trimitere la alt sistem de drept decât legea
forului.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi clasificat:
- conflict pozitiv - există atunci când fiecare normă conflictuală din sistemele de drept implicate face trimitere
la propriul său sistem de drept; în literatură se exemplifică prin următorul caz, cunoscut sub denumirea „cazul
Farago”: un cetățean german născut din afara căsătoriei, a fost dus de la vârsta de 5 ani și a locuit în Franța
decedând în această țară la 68 ani și a lăsat o avere mobiliară, fără ca să aibă moștenitori legali; se pune
problema cărei legi va fi supusă succesiunea, legii franceze sau legii germane; legea germană este
legea națională pentru că defunctul nu avea domiciliul în Franța, ci doar rezidență, iar legea franceză era legea
domiciliului faptic al defunctului; instanța franceză sesizată cu petiția de ereditate a moștenitorilor defunctului
au aplicat norma conflictuală franceză care trimitea la legea domiciliului acestuia, legea germană, respectiv
norma conflictuală germană statua că legea aplicabilă moștenirii este cea a domiciliului de fapt al defunctului,
prin urmare instanța franceză a soluționat cauza potrivit legii sale care stabilea că nu au vocație succesorală
colaterali materni ai defunctului și moștenirea vacantă este culeasă de stat.
- conflictul negativ – există atunci când fiecare dintre normele conflictuale face trimitere la sistemul de drept al
celuilalt stat sau la un stat terț;
În cazul conflictului pozitiv nu se face trimitere pentru că norma conflictuală presupune aplicare propriului
sistem de drept și în consecință retrimiterea este antrenată numai de conflictul negativ.
Pentru a fi în prezența retrimiterii trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- existența unui conflict negativ în spațiu al normelor conflictuale în privința unui raport juridic cu elemente de
extraneitate;
- norma conflictuală a statului forului să admită retrimiterea, respectiv să indice aplicabilitatea
normei străine;
Ca natură juridică retrimiterea este o instituție proprie dreptului international care intervine atunci când norma
conflictuală a statului în care s-a ivit litigiul cu elemente de extraneitate care a determinat un conflict de legi,
trimite la sistemul de drept al celuilalt stat și norma conflictuală a acestuia retrimite la sistemul de drept al
statului unde s-a oficializat litigiul sau la sistemul de drept al unui stat terț .
14. Felurile retrimiterii; proba retrimiterii;
În doctrina de drept internațional s-a arătat că instituția retrimiterii este:
- retrimitere de gradul I – există atunci când norma conflictuală străină la care a trimis norma dreptului forului
retrimite la norma acesta; ( ex. în ipoteza unui litigiu cu element de extraneitate, norma conflictuală națională a
trimis la norma celuilalt stat al cărui cetățean este unul dintre subiectele litigiului, iar norma conflictuală a
acestuia retrimite din nou la norma dreptului unde s-a oficializat litigiul);
- retrimitere de gradul II – există atunci când norma conflictuală străină la care a trimis norma conflictuală a
forului trimite la un sistem de drept al unui stat terț, prin urmare nu se trimite la legea forului , ci la un alt sistem
de drept ( ex. norma conflictuală din țara unde s-a oficializat litigiul, trimite la legea statului al cărui
cetățean este unul dintre subiectele raportului și norma conflictuală din statul respectiv trimite la norma
statului unde subiectul are domiciliul);
Retrimiterea se aplică în ipoteza în care trimiterea din norma conflictuală vizează un sistem de drept.
În ipoteza în care retrimiterea se face la legislația unui stat federativ în care coexist legislația federală cu
legislația statelor care compun federația se pune problema cum se va aplica retrimiterea. În aceste cazuri
retrimiterea se va face la sistemul de drept comun, respectiv la legislația federală și dreptul acestuia va
determina legea aplicabilă.
Problema retrimiterii în dreptul internațional privat român

12
 13

Problema retrimiterii în dreptul internațional privat este prevăzută în art. 2559 alin. 1 din Codul civil care
dispune: „legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusive normele conflictuale, cu excepția unor
dispoziții contrare”
În sistemul nostru de drept este acceptată numai retrimiterea de gradul I .
În cazul retrimiterii de gradul II sistemul de drept românesc nu o acceptă așa cum dispune art. 2559 alin 2 Cod
civil care dispune: „dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la alt sistem de drept se aplică legea
română, dacă nu se prevede expres în alt fel”.
Instituția retrimiterii este exceptată în următoarele situații:
- în cazul aplicării unor convenții internaționale este exclusă pentru că se aplică dispozițiile
acesteia;
- - în materie contractuală atunci când părțile au ales sistemul de drept aplicabil relațiilor dintre
ele;
- - în materia obligațiilor extracontractuale când se aplică legea locului unde s-au născut ori unde se vor produce
efectele lor;
În privința raporturilor cu elemente de extraneitate care se nasc , se modifică sau se sting în Uniunea Europeană
se aplică regulamentele europene, care restrâng considerabil aria de aplicabilitate a retrimiterii
15. Moduri de aplicare a legii străine;aplicarea legii străine ca lex causae; proba legii străine;
Legea străină este aplicată de instanța judecătorească română/instanța arbitrală română în două moduri:
- ca lege a cauzei (lex causae);
- în alte situații
Aplicarea legii străine ca lege a cauzei (lex causae)
Legea străină se poate aplica atunci când norma conflictuală română face trimitere expresă la aplicarea
ei. Legea străină se aplică ca întreg sistem de drept.
Aplicarea legii străine se realizează:
- fie pentru că norma conflictuală română are caracter imperativ și trimite la aplicarea ei;
- fie pentru că părțile prin voință comună au ales ca legea străină să fie legea aplicabilă raporturilor dintre ele, ca
lex voluntatis și din punctul de vedere la normei conflictuale române și a instanței judecătorești /instanței
arbitrale devine legea cauzei.
Aplicarea legii străine nu este condiționată de regula reciprocității dintre cele două sisteme de drept.
Aplicarea legii străine în statului forului prezintă importanță pentru că legea străină poate profita sau poate
aduce prejudicii uneia dintre părțile raportului juridic cu elemente de extraneitate ( ex. legea străină admite
divorțul prin consimțământ mutual, iar legea forului admite divorțul și în alte situații; părțile ar avea interesul să
nu invoce legea străină pentru a evita cheltuielile privind proba și conținutul legii străine;)
Problema care se ridică este aceea dacă instanța judecătorească/instanța arbitrală din oficiu poate invoca
aplicarea legii străine sau părțile trebuie să ceară aplicarea acesteia. Rezolvarea acestei probleme ține de natura
normei de conflict :
- când norma conflictuală imperativă trimite la aplicarea legii străine, instanța judecătoreasă/instanța
arbitrală trebuie, din oficiu, să aplice legea străină, în virtutea rolului activ, chiar în ipoteza în care părțile nu o
invocă, dar cu respectarea garanțiilor procedurale, a principiului contradictorialității, dreptului la apărare etc.;
- partea poate invoca aplicarea legii străine , când norma conflictuală nu este imperativă , în
virtutea principiului disponibilității

13
 14

Părțile pot renunța la aplicarea legii străine, în temeiului principiului disponibilității, atunci când lex voluntatis
a determinat aplicarea acesteia. Altfel spus, dreptul român permite, din perspectiva aplicării legii străine
invocarea ei în virtutea principiului rolului activ și al principiului disponibilității
Proba legii străine - Potrivit alin. 2 al art. 2562 Cod civil: „partea care a invocate aplicarea legii străine
poate fi obligată să facă dovada conținutului acesteia”. Astfel, rezultă că sarcina probei incumbă părții
care o invocă atunci când norma conflictuală nu este imperativă, respectiv când partea invocă legea străină ca
fiind legea pe care ea și cealaltă parte au ales-o să guverneze raporturile dintre ele.
Dacă proba se face printr-un înscris oficial, ea face dovada absolută , de necontestat, până la înscrierea în fals
Dacă dovada se face printr-un înscris care nu are caracter oficial, ea poate fi combătută prin probă contrară.
Doctrina a arătat că în cazul imposibilității probării conținutului legii străine se impune aplicarea legii române
din următoarele motive:
- judecătorul /arbitrul chemat să tranșeze litigiul nu poate respinge cererea părților cu motivarea
că nu se poate dovedi conținutul legii străine;
- părțile care s-au adresat instanțelor judecătorești române/instanțelor arbitrale române, au înțeles ca în mod
subsidiar, în cazul imposibilității dovediții conținutului legii străine să se aplice legea română;
16. Moduri de aplicare a legii străine;aplicarea legii străine ca lex causae; proba legii străine;
- Idem 15
17. Interpretarea legii străine;aplicarea legii străine în alte situații;
Codul civil dispune: „legea străină se interpretează și se aplică conform regulilor de interpretare și aplicabile
existente în sistemul de drept căruia îi aparține” rezultă că judecătorul /arbitrul român trebuie să
interpreteze și să aplice legea potrivit regulilor consacrate de sistemul de drept străin, el fiind obligat să
procedeze așa pentru a nu se ajunge la un melanj care nu ar mai răspunde exigenței aplicării legii străine ca lex
causae și ar încălca dispozițiile normei conflictuale române care trimite la legea străină.
Împotriva hotărârii judecătorești care face o aplicare greșită a legii și respectiv a normei conflictuale sau o
interpretare străină dispozițiilor legale se pot exercita căile legale de atac prevăzute de legea română de către
părți
Aplicarea legii străine în alte situații
Aplicarea legii străine în alte situații decât ca lege a cauzei intervine în următoarele cazuri:
- legea străină constituie o condiție a legii forului;
- părțile au făcut vorbire în mod explicit în conținutul contractului încheiat între ele și au încorporat-o în cadrul
contractului;
Cu titlu de exemplu invocăm:
a. situația în care aplicarea legii străine este impusă de principiul reciprocității;
b. efectele unei hotărâri străine sunt recunoscute în România numai dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare
la caracterul definitiv al acesteia potrivit legii unde a fost pronunțată, instanța străină a fost competentă
să pronunțe o astfel de hotărâre și este executorie potrivit legii statului în care a fost pronunțată;
c. situația chestiunilor prealabile de natură civilă în procesul penal, dar care nu au caracter penal, ci sunt de
natură civilă dau comercială, se aplică legea străină ( ex. Executarea în statul român a dispozițiilor civile dintr-o
hotărâre judecătorească penală străină, se face potrivit legii străine privind executarea hotărârilor judecătorești
civile străine)
d. legea străină se aplică potrivit încorporării (recepțiunii) ei de către părțile contractante;
receptarea poate intervenii când părțile au făcut referire într-o clauză contractuală la o dispoziție
legală și nu la întregul sistem de drept, situație în care dispoziția străină este un element de fapt,
14
 15

clauză contractuală și va fi supusă regimului juridic aplicabil clauzelor contractuale fiindu-i străine instituții
specifice normelor de drept internațional privat cum ar fi calificarea ,retrimiterea, stabilirea conținutului
extraneu etc.; legea străină încorporată contractului rămâne în stare în care se afla în momentul receptării, chiar
dacă ulterior ar suferi modificări sau ar fi abrogată pe parcursul executării contractului
18. Frauda la lege în dreptul internațional privat;
În dreptul internațional privat, prin fraudă la lege se înțelege situația în care părțile unui raport juridic folosesc
în mod fraudulos un mijloc de drept internațional privat , care prin natura lui este licit, un alt sistem de drept
decât cel normal să se aplice .
În mod concret prin frauda la lege se urmărește înlăturarea de la aplicare a legii străine prin schimbarea
elementului de extraneitate.
În mod concret se poate recurge :
-la introducerea artificială a unui element de extraneitate pentru a înlătura incidența propriei legi care este
defavorabilă părților;
- la schimbarea punctului de legătură cu efectul incidența altei legi;
Schimbarea punctului de legătură se poate realiza:
- prin schimbarea cetățeniei sau a domiciliului; pentru a beneficia de condiții mai puțin restrictive în materia
divorțului; stabilirii filiației, sau pentru a dispune de o cotitate mai mare a masei succesorale;
- prin deplasarea bunului mobil dintr-un loc în altul pentru s beneficia de un regim al uzucapiunii mai
favorabil;
- încheierea unui act juridic în alt loc pentru a beneficia de condiții de formă mai puțin restrictive;
- schimbarea sediului statutar pentru a beneficia de un regim fiscal mai favorabil;
Condițiile fraudei în doctrina de drept internațional privat:
- existența unei manifestări de voință a părților; punctul de legătură poate fi valabil modificat numai prin
voința părților; în materie de imobile frauda este extrem de restrânsă;
- folosirea de către părți a unui mijloc licit; dacă părțile recurg la un mijloc ilicit, încălcarea legii
este directă și frauda poare fi sancționată ca atare;
- existența scopului ilicit urmărit de părți prin schimbarea punctului de legătură; scopul ilicit presupune
dovedirea unui element subiectiv, ceea ce este destul de greu de probat, astfel că, unii autori să susțină că frauda
în dreptul internațional privat nu trebuie sancționată; scopul ilicit urmărit de părți poate fi demonstrat atunci
când de dovedește că schimbarea elementului de legătură a fost operată cu scopul de a înlătura norma legal
aplicabilă părțile să ajungă la un rezultat ilicit prin schimbarea punctului de legătură pentru a putea beneficia de
aplicarea altei legi decât cea care ar fi trebuit aplicată dacă nu intervenea modificarea susmenționată;
În dreptul român frauda la lege în materia cetățeniei, fiind suspusă unor formalități, este restrânsă.
Problema fraudei la lege poate interveni în două situații:
- pe parcursul judecării litigiului părțile sau una dintre ele pretind aplicarea unei legi , iar instanța constatând
fraudarea legi, va aplica legea română.;
- în cazul recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine pronunțate cu fraudarea legii, autoritatea română ar
putea invoca inopozabilitate sau nulitatea ( a se vedea D. A. Sitaru, op. cit., p. 131)
În privința sancțiunii antrenate de fraudarea legii în dreptul internațional privat unii autori susțin că este
suficientă aplicarea legii române așa cum arată dispozițiile art.2564 alin.2 Cod civil .
19. Noțiunea de conflict de legi în timp și spațiu; condițiile recunoașterii în România a unui
drept dobândit, modificat sau stins în străinătate;
15
 16

11.1.Noțiunea de conflict în timp și spațiu și formele sub care se prezintă

Un raport juridic se naște, se modifică și se stinge la momente diferite. Pot apărea mai multe situații:
- în momentul nașterii raportului juridic care generează drepturi si obligații pentru subiectele sale, să fie în
vigoare o anumită lege, în raport cu care sunt îndeplinite exigențele juridice referitoare la nașterea acestuia;
- pe parcursul executării prestațiilor generate de raportul juridic sau al modificării ori stingerii lui să fie în
vigoare o altă lege;
- efectele raportului juridic să producă pe teritoriile mai multor state cu jurisdicții diferite sau să fie
necesară recunoașterea lor pe teritoriul altui stat cu o legislație diferită decât cel în care s-a născut;
Situațiile descrise mai sus care presupun succesiunea în timp a unor legi ori intervenția unor
jurisdicții diferite pun problema conflictelor de legi în timp și spațiu
În materia dreptului internațional privat conflictul de legi se prezintă sub următoarele forme:
- dreptul se naște, se modifică sau se stinge în cadrul sistemului de drept intern al unui stat și se invocă în cadrul
sistemului de drept al altui stat;( ex doi cetățeni se căsătoresc în țara noastră și drepturile și obligațiile generate
de căsătorie se nasc prin actul încheiat; exigențele încheierii căsătoriei sunt îndeplinite în raport cu dreptul
intern român; cei doi pleacă și se stabilesc în altă țară unde ei cer recunoașterea căsătorie încheiate în țara
noastră).
- dreptul se naștere se modifică sau se stinge în cadrul sistemului de drept international privat al unei țări și
se invocă în sistemul de drept al altei țări (ex. o româncă se căsătorește în țară cu un cetățean turc, apoi
se stabilesc în Turcia unde invocă drepturile generate de căsătoria încheiată în țara noastră).
11.2. Condițiile recunoașterii în România a unui drept dobândit, modificat sau stins în străinătate
Pentru recunoașterea unui drept dobândit în străinătate, sunt necesare să fie îndeplinite cumulativ
mai multe condiții:
- dreptul să se fi născut, modificat sau stins conform legii competente străine, în sensul că nașterea, modificarea
sau stingerea să se fi realizat cu respectarea tuturor exigențelor legale impuse de dreptul interna al statului
respectiv;
- dreptul dobândit în sistemul de drept străin va putea produce efecte într-o altă țară numai dacă nu s-a creat în
tara unde se solicită recunoașterea, un drept nou care-l să-l înglobeze pe cel creat în străinătate sau dimpotrivă
să îl excludă;
- dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept internațional privat român;
20. Conflictul mobil de legi; conflictul în timp al normelor conflictuale;
Conflictul mobil de legi reprezintă situația în care un raport juridic cu elemente de extraneitate este supus
succesiv mai multor sisteme de drept diferite, datorită schimbării punctului de legătură al normei
conflictuale aplicabile.
Conflictul mobil de legi prezintă unele asemănări cu alte tipuri de conflict de legi
a. Conflictul mobil de legi prezintă similitudini cu conflictul de legi în timp și spațiu pentru că pentru că ambele
presupun coexistența în spațiu a două sisteme de drept diferite care au incidență succesivă asupra unui raport
juridic .
Deosebirile dintre cele două tipuri de conflicte constau în faptul că în cazul conflictului de legi în
timp și spațiu care presupune schimbarea punctului de legătură, dar și data producerii acestuia este diferită iar
conflictul mobil de legi presupune numai schimbarea punctului de legătura.
b. Conflictul mobil de legi se aseamănă cu conflictul în timp a legilor interne prin aceea că ambele tipuri de
conflict presupun aplicarea succesivă a două sisteme de drept.
Deosebirile se relevă în:
16
 17

- conflictul mobil de legi apare între sisteme de drept a două state diferite, iar conflictul în timp al legilor interne
intervine între legile interna ale aceluiași stat.
- în cazul conflictului mobil cele două legi rămân în vigoare și presupun stabilirea legii aplicabile, iar în cazul
conflictului în timp al legilor interne una dintre legi va fi abrogată și înlocuită cu legea nouă.
Domeniile care pot genera conflicte mobile de legi sunt:
- statutul persoanei care poate fi schimbat prin schimbarea cetățeniei sau a domiciliului;
- statutul persoanei juridice prin schimbarea sediului social;
- statutul real mobiliar prin deplasarea bunului de la un sistem de drept la altul;
- în materia succesiunii testamentare când testatorul își schimbă cetățenia;
Principiul care guvernează soluționarea conflictul mobil de legi este acela că se au în vedere dispozițiile
normelor conflictuale sau a altor norme juridice din sistemul de drept al statului forului.
Conflictul în timp al normelor conflictuale - reprezintă acel tip de conflict care presupune înlocuirea unei
norme conflictuale vechi cu una nouă în cadrul aceluiași sistem de drept. Înlocuirea poate viza legea fie
conflictuală a forului,fie legea conflictuală sau materială din dreptul străin care se aplică în calitate de lex
causae.
Conflictul în timp al normelor conflictuale ale statului forului se face cu respectarea principiului constituțional
al neretroactivității legii. Dacă norma conflictuală nouă conține dispoziții exprese privitoare la o altă
modalitate de soluționare se vor aplica acele dispoziții .
a. . Efectele născute sub legea veche vor fi menținute în măsura corespondenței lor în legea nou. Legea nouă va
guverna situația de la data intrării ei în vigoare.
b. Conflictul în timp al normelor conflictuale sau materiale din dreptul străin, care sunt aplicate în calitate de lex
causae.
Conflictul de mai sus poate apărea atunci când norma conflictuală a forului trimite la aplicarea legii străine
ca fiind lex cause, pentru că părțile au stabilit în acest fel. Când în dreptul străin au intervenit modificări în
legea materială aplicabilă sau în norma conflictuală între momentul nașterii raportului juridic și cel al
litigiului, conflictul se soluționează conform dispozițiilor stabilite în normele tranzitorii străine.
Dacă dreptul tranzitoriu al statului străin contravine principiilor fundamentale ale ordinii publice
române nu se va putea aplica legea străină, ci se va aplica dreptul tranzitoriu al forului, respectiv legea română
21. Norme conflictuale privind persoana fizică: starea civilă, capacitatea civilă, , drepturile
inerente persoanei fizice,; ocrotirea majorului;
În dreptul internațional privat ne interesează normele conflictuale care vizează persoana fizică din
perspectiva: stării civile și a capacității civile .
Starea civilă este înțeleasă ca totalitatea elementelor prin care persoana fizică se individualizează în familie și
societate și rezultă din faptele și actele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt nașterea și moartea, iar actele
de stare civilă sunt manifestări de voință producătoare de efecte juridice: căsătoria, adopția, recunoașterea
filiației.
Capacitatea civilă reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi și obligații – capacitatea de
folosință - și de a le exercita personal încheind acte juridice – capacitatea de exercițiu.
Art. 2572 Cod civil alin. 1: „starea civilă și capacitate persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă
prin dispoziții speciale nu se dispune altfel.
Legea națională la care trimite legiuitorul român este legea statului al cărei cetățean este persoana fizică.

17
 18

Principiul statuat de norma conflictuală de drept internațional privat român în materia stării civile și capacității
persoanei fizice este cel al aplicării legii române cu excepția apatrizilor și a refugiaților când legea aplicabilă
este legea reședinței obișnuite.
Potrivit art. 2575 Cod civil, apariția unei legi naționale noi a persoanei fizice nu poate aduce atingere unui drept
dobândit sub legea veche (ex. persoana fizică, potrivit legii sale naționale devenise majoră; legea națională
se modifică și ridică vârsta majoratului, ori persoana care a devenit majoră nu poate, prin efectul legii noi,
să redevină minoră până la atingerea vârstei stabilită de legea nouă).
Drepturile fundamentale ale ființei umane ( drepturi inerente ființei umane) - dreptul la viață, sănătate,
integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectul vieții private etc. sunt recunoscute și
guvernate de legea națională, potrivit art. 2577 Cod civil.
d. Legea aplicabilă ocrotirii majorului supus unor măsuri de protecție Codul civil român statuează în art. 2578
că legea aplicabilă majorului cu capacitate deplină de exercițiu este legea statului în care se află reședința
obișnuită a sa în momentul instituirii măsurilor de protecție (tutela sau o altă măsură de protecție).
Luarea măsurii de protecție a majorului potrivit legii statului reședinței obișnuite ridică și problema
reprezentării acestei persoane. Persoana ocrotită poate alege legea sa națională, a reședinței obișnuite sau legea
statului în care sunt situate bunurile. Actele juridice încheiate de persoana ocrotită săvârșite în temeiul
reprezentării sunt guvernate de legea statului în care s-a dispus măsura de ocrotire. Lipsa calității de
reprezentant nu poate fi opusă terțului de bună credință.

22. Legea aplicabilă încheierii căsătoriei;

Normele conflictuale privitoare la căsătoria în dreptul internațional privat sunt reglementate în Capitolul II,
Titlul II al Cărții VII din Codul civil intitulat „familia” (art. 2585-2588).
Aceste norme se referă la logodnă și efectele acesteia, căsătorie, protecția copilului, autoritatea
părintească și obligația de întreținere.
Cu referire la logodnă – promisiunea de căsătorie – condițiile de fond sunt reglementate de legea națională a
fiecăruia dintre soți, la data închiderii acesteia, așa cum se dispune în art. 2585 Cod civil.
Efectele logodnei și consecințele încălcării ei sunt guvernate de una dintre legi:
- legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soții la data încheierii logodnei;
- legea națională comună a viitorilor soți, dacă aceștia au reședința comună în același stat;
- legea română, în lipsa legii naționale comune;
Cu referire la căsătorie – potrivit dispozițiilor art. 2586 Cod civil condițiile de fond sunt guvernate de legea
națională a fiecăruia dintre viitorii soți, la momentul celebrării căsătoriei. Dacă legea națională a unuia dintre
soți prevede un impediment la căsătorie, care este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel
impediment va fi înlăturat ca fiind inaplicabil, dar numai în cazul în care unul dintre soți este cetățean român și
căsătoria se încheie în România.
Forma încheierii căsătoriei este cârmuită de legea statului în care se celebrează (art. 2587 Cod civil).
Căsătoria celebrată în fața agentului diplomatic sau consular român va fi guvernată de legea română.
Nulitatea căsătoriei, potrivit art. 2588 Cod civil este guvernată de legea română numai dacă actul căsătoriei s-
a încheiat în străinătate și legea română prevedea motivul de nulitate invocat .Nulitatea poate fi
invocată numai dacă vizează condiții de fond și nu de formă.
Legea aplicabilă efectelor căsătoriei
Efectele căsătoriei sunt guvernate de normele conflictuale de drept internațional privat conținute de art. 2589-
2596 Cod civil.

18
 19

Efectele generale ale căsătorie ( art. 2589 Cod civil) sunt:

- efecte personale;
- efecte patrimoniale;
Efectele generale sunt guvernate de legea reședinței obișnuite comune a soților (legea domiciliului comun), iar
în lipsa acestuia de legea cetățeniei comune a soților ( art. 2589 alin.2Cod civil); în lipsa cetățeniei comune se
va aplica legea statului pe teritoriu căruia a fost celebrată căsătoria.
Drepturile soților asupra locuinței familiei și regimul juridic al unor acte juridice privind această
locuință sunt supuse legii locului unde este situată. Actele juridice privitoare la locuință pot fi acte de
dispoziție, de administrare sau conservare.
23. Regimul matrimonial; măsuri de publicitate și opozabilitate a convențiilor matrimoniale;
Regimul matrimonial - soți pot să și aleagă orice regim matrimonial care să fie guvernat de legea aleasă
de către ei (a se vedea art. 2590 alin. 2. Cod civil). Convenția de desemnare a legii aplicabile regimului
matrimonial se poate încheia fie anterior încheierii căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei ori în timpul
căsătoriei (art. 2591 Cod civil).
Condițiile de formă sunt supuse legii alese de soți. Dacă soții nu au ales legea aplicabilă regimului
matrimonial regimul matrimonial va fi guvernat de legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei (art. 2592
Cod civil).
Art. 2593 Cod civil prevede că legea aplicabilă regimurilor matrimoniale vizează:
- condițiile de valabilitate a convenției de desemnare a legii aplicabile, cu excepția capacității;
- admisibilitatea și condițiile de validitate a convenției matrimoniale,
- limitele alegerii regimului matrimonial;
- posibilitatea schimbării regimului matrimonial și efectele acestei schimbări;
- conținutul patrimoniului fiecăruia dintre soți;
- drepturile soților asupra bunurilor și regimul juridic al datoriilor soților;
- încetarea și lichidarea regimului matrimonial;
- regulile partajării bunurilor;
Masurile de publicitate și de opozabilitate a convențiilor matrimoniale a soților față de terți sunt
supuse legii aplicabile convenției matrimoniale (art. 2595 Cod civil).
Dacă soții au reședința comună pe teritoriul aceluiași stat la fel ca și terți, publicitatea și opozabilitatea va fi
guvernat de legea statului respectiv.
Dacă unul dintre soți precum și un terț cu care soțul încheie un raport juridic au reședința obișnuită pe teritoriul
aceluiași stat nu se va plica legea statul în următoarele situații:
- au fost îndeplinite condițiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă regimului
matrimonial;
- terțul cunoștea la data nașterii raportului juridic regimul matrimonial dar l-a ignorat din imprudență;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului de situare a imobilului;
În cazul schimbării reședinței obișnuite în alt stat de către unul dintre soți sau a schimbării cetățeniei , legea
cetățeniei comune sau cea a reședinței obișnuite comune va continua să reglementeze efectele căsătoriei. În

19
 20

ipoteza în care ambii soți își schimbă reședința sau cetățenia, efectele căsătoriei vor fi guvernate de legea
cetățeniei comune sau legea reședinței obișnuite comune, cu condiția ca noile legi să nu afecteze drepturile
terților. Dacă soții au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, schimbările survenite ulterior nu vor afecta
aplicabilitatea legii alese de soți.
24. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei;
. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei – normele aplicabile desfacerii căsătoriei sunt conținute de art.
2597-2602 Cod civil.
Art. 2502 Cod civil dispune că legea aplicabilă divorțului se aplică în mod corespunzător și separației e
corp. Instituția „separației de corp” nu este prevăzută de legislația română de dreptul familiei , dar ea este
specifică altor sisteme de drept și semnifică încetarea obligațiilor soților de a conviețui, deși căsătoria lor
continuă să existe.Este cunoscută în special în sistemele de drept din statelor catolice.
În conformitate cu dispozițiile art. 2597 Cod civil ,soții pot alege de comun acord una dintre legile
aplicabile divorțului:
- legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită la data încheierii convenției de desemnare
al legii aplicabile;
- legea statului pe teritoriul căruia au avut ultima reședință obișnuită comună,dacă cel puțin unul dintre
ei mai locuiește acolo la încheierea convenției de desemnare;
- legea statului al cărui cetățean unul dintre soți;
- legea statului pe teritoriul căruia au locuit cel puțin trei ani;
- legea română;
Soții pot alege oricare dintre legile mai sus menționate. Cu referire la convenția de desemnare a legii
aplicabile, conform art. 2598 Cod civil, trebuie încheiată în scris, datată și semnată de către soți, până la data
sesizării instanței și până la acel moment ea poate fi modificată. Instanța de judecată poate lua act de acordul
soților, până la primul termen de judecată, când părțile legal citate prezintă acordul de alegere a legii aplicabile
divorțului.
Dacă soții nu au ales legea aplicabilă divorțului, potrivit art. 2600 Cod civil, divorțul va fi guvernat de :
- legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data introducerii cererii de divorț;
- legea statului pe al cărui teritoriu soții au avut ultima reședință obișnuită, când la introducerea cererii
nu mai aveau o reședință comună;
- legea cetățeniei comune a soților, când nu mai au o reședință comună;
- legea ultimei cetățenii comune când soții nu mai au cetățenie comună;
- legea română când niciuna dintre situațiile de mai sus nu poate fi aplicată. Alegerea legii aplicabile se
face cu respectarea ordinii de prioritate stabilită de art. 2600 Cod civil. În conformitate cu dispozițiile art. 2600
alin. 2 Cod civil dacă legea străină aleasă nu permite divorțul decât în condiții restrictive se va aplica legea
română, atunci când cel puțin unul dintre soți, la data introducerii cererii de 51 Dispozițiile art. 2601 din Codul
civil prevăd că actul încheiat în străinătate prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de se desface
căsătoria , fără ca legea aplicabilă să prevadă același drept și soției, nu produce efecte juridice în România
pentru că este încălcat principiul de ordine publică al egalității soților. Regula instituită de art. 2601 Cod civil
nu-și găsește aplicabilitatea când sunt îndeplinite următoarele condiții
- actul a fost încheiat în străinătate cu respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de legea
aplicabilă, - femeia a acceptat în mod liber și fără echivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;
- nu există nici un motiv de refuz de recunoaștere pe teritoriul României a hotărârii prin care s-a
încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate; În acest caz se aplică principiul potrivit căruia
20
 21

cetățeanului nu-i poate fi acordat un drept pe care nu l-a avut potrivit legii anterioare în statul de încheiere a
căsătoriei
25. Legea aplicabilă filiației și adopției;
.Legea aplicabilă filiației și adopției –normele conflictuale în materia filiației le regăsim art. 2603 și 2604 din
Codul civil și se referă la filiația copilului din căsătorie și art. 2605 și 2606 Cod civil care privesc filiația
copilului din afara căsătoriei, iar normele privind adopția în art. 2607-2610 Cod civil.
Potrivit art. 2603 cod civil, filiația copilului din căsătorie se va stabili potrivit legii care la momentul survenirii
nașterii copilului guvernează efectele generale ale căsătoriei părinților lui.
În cazurile speciale când :
- în momentul nașterii copilului căsătoria nu mai exista fiind desfăcută prin divorț sau încetată prin decesul
tatălui, se aplică legea care la data încetării sau desfacerii căsătoriei guverna efectele acesteia;
- lege care guvernează efectele căsătoriei se va aplica și în privința tăgăduirii paternității copilului din căsătorie;
- în situația în care la data nașterii copilului părinții săi nu erau căsătoriți și doresc legitimarea copilului prin
căsătoria ulterioară se va aplica legea care guvernează efectele căsătoriei ( art. 2604 Cod civil);
Filiația copilului din afara căsătoriei, conform art. 2605 Cod civil se stabilește potrivit legii naționale a
copilului la nașterea sa. Situații speciale privind filiația copilului din afara căsătoriei:
- minorul care la momentul nașteri are mai multe cetățenii, dar nu și cetățenia română, se va aplica legea
cetățeniei celei mai favorabile;
Recunoașterea filiației este guvernată de legea națională a copilului din momentul nașterii. Art. 2506 Cod civil
recunoaște dreptul mamei copilului să-i ceară tatălui lui să contribuie la cheltuielile din timpul sarcinii și cele 53
ocazionate de nașterea lui. Dreptul va fi guvernat de legea națională a mamei.
În privința adopției, dispozițiile art. 2607 Cod civil prevăd:
- condițiile de fond sunt guvernate de legea națională a adoptatorului și legea națională a adoptatului, în sensul
că trebuie respectate condițiile impuse de legea națională în privința ambilor;
- dacă ambii soți adoptă copilul adopția va fi guvernată de legea acare cârmuiește efectele căsătorie lor și legea
națională a adoptatului;
- când unul dintre soți adoptă copilul/copiii celuilalt soț, adopția va fi guvernată de legea aplicabilă efectelor
căsătoriei;
- efectele adopției și relațiile dintre adoptator și adoptat vor fi guvernate de legea adoptatorului, iar când adopția
a fost făcută de cei doi soți, vor fi guvernate de legea aplicabilă efectelor căsătoriei ( art. 2608 Cod civil);
- condițiile de formă ale adopției vor fi supuse legii statului în care se încheie adopția ( art. 2609 Cod civil);
Nulitatea adopției este supusă legii aplicabile condițiilor de fond sau legi care guvernează forma adopției.
26. Legea aplicabilă obligației de întreținere;
Articolul 4 din protocol conține norme conflictuale privitoare la anumite categorii de creditori ai obligației de
întreținere: - copiii în raport cu părinții lor;
- părinții în raport cu copiii lor;
- alte persoane decât părinții în raport cu copii și adolescenții care nu au împlinit 21 ani;

21
 22

În situații de excepție în care se află creditorul sau debitorul obligației de întreținere regula aplicării legii
reședinței beneficiarului întreținerii nu se aplică:
- când creditorul este incapabil potrivit legii (minor sau interzis judecătoresc) să obțină întreținerea se va aplica
legea forului;
- dacă creditorul a sesizat autoritatea competentă unde debitorul își are reședința obișnuită se va plica legea
forului;
- dacă creditorul este incapabil să obțină întreținerea potrivit legii forului unde-și are reședința obișnuită
debitorul, se va aplica legea statului reședinței obișnuite a lui;
- dacă beneficiarul întreținerii nu este îndreptățit la întreținere potrivit legii reședinței obișnuite a unuia dintre ei
se va aplica legea cetățeniei comune în măsura în care există;
Articolul 5 al protocolului conține norme conflictuale referitoare la obligația de întreținere dintre soți sau foști
soți sau persoanei a cărei căsătorie a fost anulată fără să i se impute vreo culpă. În aceste ipoteze se aplică legea
ultimei reședințe comune a soților, norma având caracter derogator de la regula instituită în art. 2-3 protocol.
Părțile pot desemna legea aplicabilă care poate fi:
- legea statului al cărei cetățean este una dintre părți ân momentul desemnării;
- legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre ele;
- legea stabilită între părți să guverneze regimul matrimonial;
- legea stabilită să guverneze divorțul sau separația de corp;
Desemnarea legii aplicabile nu poate opera:
- dacă una dintre părți nu are vârsta de 18 ani ;
- dacă una dinte părți suferă de un handicap grav mintal și nuși poate proteja interesele;
- dacă legea desemnată de părți ar avea consecințe nedrepte sau nerezonabile pentru oricare dintre părți;
Cu toate acestea, legea desemnată care ar crea consecințe nefavorabile pentru na dintre părți, se va aplica
conform voinței comune a părților când partea dezavantajată declară că este conștientă de consecințele alegerii
legii aplicabile.
27. Legea care guvernează statutului organic al persoanei juridice, al filialei și sucursalei;
În accepțiunea dreptului internațional privat, prin „statut organic” înțelegem totalitatea normelor care
reglementează nașterea, manifestarea și încetarea existenței persoanei juridice, inclusiv normele care
guvernează raporturile ei cu terții
Codul civil în art. 2581 enumeră elementele domeniului de aplicare a legii statutului organic:
- capacitatea persoanei care semnifică atât capacitatea de folosință , cât și capacitatea de exercițiu a persoanei
juridice;
- modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat;
- drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de asociat;
-modul de alegere,competențele și funcționarea organelor de conducere;
22
 23

- reprezentarea persoanei juridice prin organe proprii ;

- răspunderea persoanei juridice față de terți pentru deciziile adoptate de organele de conducere;
- modificarea actelor constitutive;dizolvarea și lichidarea persoanei juridice;
.Legea aplicabilă statutului organic al sucursalei și al filialei – este legea națională a persoanei juridice așa
cum dispune art. 2580alin. 1 Cod civil:„statutul organic sl sucursalei înființată de persoana juridică într-un alt
stat este guvernat de legea națională a persoanei juridice”, iar alin. 2 al aceluiași articol dispune: „statutul
organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit propriul sediu, independent de legea
persoanei juridice care a înființat-o”. Din conținutul textului legal rezultă că sucursalei îi a fi aplicată legea
națională a persoanei juridice, iar filialei i se va aplica legea statului pe al cărui teritoriu a fost înființată pentru
că sucursale sunt entități fără personalitate juridică, dependente de societatea care le-a înființat, iar filialele sunt
entități cu personalitate juridică proprie și statut propriu.
28. Reședința persoanelor juridice; legea aplicabilă fuziunii;legea aplicabilă naționalității;
legea aplicabilă societăților fără personalitate juridică;
Reședința obișnuită a persoanei juridice se află în statul în care își are stabilimentul principal. Prin sintagma
„stabiliment principal”legiuitorul a înțeles locul unde persoana juridică are administrația central.
Legea aplicabilă fuziunii unor persoane juridice cu naționalitate diferită – norma conflictuală conținută de art.
2584 dispune că fuziunea unor persoane juridice de naționalități diferite se poate realiza numai cu îndeplinirea
tuturor condițiilor prevăzute de legea națională a fiecăreia dintre persoanele juridice care fuzionează.
Condițiile de fuzionare vizează:
- aspecte de fond reprezentare de documentele necesare fuzionării, intervenția instanței judecătorești;
- condiții de formă referitoare la încheierea în formă autentică a actului de fuzionare;
- aspecte de publicitate cum sunt publicarea hotărârii/actului de fuzionare în Monitorul Oficial sau înscrierea la
Registrul comerțului;
Legea aplicabilă schimbării naționalității persoanei juridice – persoana juridică își poate schimba
naționalitatea din mai multe motive: survenirea unor evenimente istorice, economice sau prin voința
acționarilor. Schimbarea sediului persoanei juridice în alt stat presupune un conflict mobil de legi. În dreptul
internațional privat românesc nu există dispoziții exprese referitoare la modul de rezolvare a acestei probleme.
În doctrină s-au propus mai multe modalități de realizare a schimbării naționalității persoanei juridice:
- aplicarea prin analogie a dispozițiilor privind fuziunea prevăzute în art. 2584 Cod civil, respectiv îndeplinirea
cumulativă a dispozițiilor din ambele legi: legea statului de naționalitate inițială și legea statului unde urmează
să-și stabilească sediul social și va dobândi noua naționalitate , atât în privința condițiilor de fond cât și a
condițiilor de formă și a regulilor de publicitate
- schimbarea sediului social al persoanei juridice în alt stat nu poate determina încetarea persoanei juridice decât
în condiții restrictive când ar încălca interesele generale ale societății iar statul în care se schimbă sediu social
nu ar avea nicio motivație să refuze recunoașterea personalității juridice în măsura în care legea sa națională nu
interzice expres ori nu sunt motive de încălcare a ordinii publice
.Legea aplicabilă societăților fără personalitate juridică-În Europa există o multitudine de astfel de entități
fără personalitate juridică, dar care dobândesc drepturi și obligații și au calitatea de subiecte de drept. Societăți
fără personalitate juridică sunt:
23
 24

- Anstalt-ul- principatul Lichtenstein,

- OHG – societate în nume colectiv în Germania,
- KG - societate în comandită simplă în Germania,
- VoF-ul - societate în nume colectiv în Olanda;
- CV-ul – societate în comandită simplă în Olanda,
Entitățile fără personalitate juridică sunt guvernate de legea aplicabilă contractului de societate
29. Recunoașterea persoanelor juridice în România;
Este necesară pentru ca aceasta să poate participa la circuitul civil prin încheierea de acte juridice. Persoanele
juridice străine pot fi cu scop patrimonial sau fără scop lucrativ . Procedura recunoașterii se realizează prin
hotărâre judecătorească declarativă de drepturi prin care se recunoaște existența persoanei juridice străine și se
recunosc efectele existenței acesteia pe teritoriul țării noastre
Din conținutul dispozițiilor legale rezultă că pentru recunoașterea persoanei juridice cu scop patrimonial în
România trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- persoana juridică cu scop patrimonial să se fi constituit în statul de origine cu respectarea legii naționale;
- să aibă calitatea de subiect de drept;
- să nu contravină ordinii juridice de drept internațional privat românesc;
Persoanele juridice fără scop lucrativ străine sunt supuse procedurii de recunoaștere individuală în România.
Pentru recunoaștere se impune să fie îndeplinite următoarele condiții:
- să se fi constituit în mod valabil în statul de origine, cu respectarea legii naționale;
- scopul statutar să fie compatibil cu ordinea socială, economică și juridică din țara noastră;
- să se fi obținut aprobarea prealabil a Guvernului României;
- staul de origine să aplice principiul reciprocității; Hotărârea de recunoaștere se publică în Monitorul Oficial al
Românei și într-un ziar central.
Împotriva hotărârii de recunoaștere se poate exercita calea de atac a apelului în termen de 60 zile de publicare.
Hotărârea de recunoaștere conferă dreptul persoanei juridice străine fără scop lucrativ de a fi înscrisă în
Registrul asociațiilor și fundațiilor de la grefa Tribunalului București. În privința fundațiilor sau asociațiilor care
au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică ,acestea au următoarele drepturi:
- dreptul de a li se concesiona servicii publice fără caracter comercial, în condițiile legii,
- dreptul preferențial la resursele provenite din bugetul de stat și din bugetele locale;
- dreptul de a menționa în documente că sunt de utilitate publică;
Persoanelor juridice cu scop nelucrativ le revin următoarele obligații suplimentare:
- de a menține nivelul calitativ al activității care a determinat recunoașterea;
- obligația comunicării către autoritatea competentă a oricărei modificări ale actului constitutiv,și ale
statutului,precum și rapoartele de activitate și bilanțurile anuale;

24
 25

- obligația de a publica în extras rapoartele de activitate și bilanțurile anuale în partea a IV a a Monitorului

Oficial și în Registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimonial.
30. Legea aplicabilă obligației de întreținere;
-idem 26
31. Normele aplicabile bunurilor mobile corporale și incorporale;
Normele conflictuale care reglementează regimul bunurilor corporale este prevăzut în art. 2617 Cod civil care
dispune: „constituirea, transmiterea, stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a schimbat așezarea sunt
cârmuite de legea statului unde se afla când s-a produs faptul juridic care a născut , modificat sau stins dreptul
respectiv”. Regimul juridic aplicabil bunului aflat în transport este conținut de art. 2618 Cod civil care prevede;
„bunul transportat este supus legii statului de unde a fost expediat”.
De la regula stabilită de textul invocat mai sus sunt instituite trei excepții:
- părțile interesate au ales o altă lege aplicabilă;
- bunul a fost depozitat sau sechestrat ca urmare a luării unei măsuri asiguratorii sau a unei vânzări silite în
cursul procedurii executării silite; legea aplicabilă este cea a locului unde ase află temporar bunul;
- bunul face parte dintre bunurile personale ale unui pasager; legea aplicabilă este legea națională a cetățeanului
care-l deține;
În viziunea Codului civil român bunurile incorporabile sunt drepturile de proprietate intelectuală și de
proprietate industrial. Operele nedivulgate sunt supuse legii naționale a autorului. Legea aplicabilă stabilește
nașterea dreptului de autor, obiectul, conținutul acestuia, raporturile dintre subiectele dreptului se autor, limitele
exercitării dreptului de autor și mijloacele de apărare a acestuia
Cu referire la dreptul de autor, au prioritate în aplicare mai multe convenții internaționale în care țara noastră
este parte: - Convenția de la Berna din 9.septembrie 1886 pentru protecția operelor literare și artistice
( completată și revizuită ) , ratificată de țara noastră prin Legea nr. 77/1998;
- Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a
organismelor de radiodifuziune de la Roma din 26 octombrie 1961, la care țara noastră a aderat prin legea nr.
76/1998;
- Convenția internațională pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva reproducerii neautorizate a
fonogramelor lor de la Geneva din 29 octombrie 1971 și ratificată de România prin Legea 78/2998;
- Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind dreptul de autor de la Geneva din 20
decembrie 1996 ratificat de țara noastră prin Legea nr. 205/2000;
- Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale de la Geneva din 20 decembrie 1996, ratificată de
România prin Legea nr. 206/2000 de România;
Dreptul de proprietate industrială se naște prin îndeplinirea condițiilor de formă și de înregistrare necesare
pentru constituirea și intrarea în posesie a titlului care este opozabil terților
Sunt drepturi de proprietate industrială :
- drepturile având ca obiect invențiile;
- drepturile referitoare la descoperirile științifice;
25
 26

- modele de utilitate;
- know-how-ul;
- desenele și modelele industriale;
- mărcile și indicațiile geografice;
- denumirile de origine;
- indicațiile de proveniență
32. Legea aplicabilă moștenirii;
Potrivit n art. 21 paragraful 1 din Regulamentul nr.650/2012/UE moștenirea este supusă legii statului pe
teritoriul căruia defunctul a avut la data morții reședința obișnuită.
Paragraful 2 al aceluiași articol din regulament dispune că se aplică legea altui stat decât cel al reședinței
obișnuite, în situația în care defunctul avea, în momentul decesului, o legătură mai strânsă cu acel stat.
Legea aplicabilă succesiunii poate fi desemnată dacă persoana a ales ca acea lege să fie legea cetățeniei
sale.Persoana poate, în timpul vieții sale ,să desemneze ca lege aplicabilă în ansamblul succesiunii sale să fie
legea cetățeniei sale. În cazul pluralității de cetățenii, persoana poate să desemneze ca lege aplicabilă legea
uneia dintre cetățenii pe care o va avea la momentul decesului.
Desemnarea legii aplicabile trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și formă similare unei dispoziții
pentru cauză de moarte. Condițiile de fond sunt supuse legii cetățeniei alese (legii naționale),iar condițiile de
formă sunt cele prevăzute pentru dispozițiile pentru cauză de moarte ( supuse legii actului juridic).
Legea aplicabilă succesiunii , potrivit art. 23 din regulament, vizează întreaga succesiune:
- momentul, locul ,cauzele deschiderii succesiunii;
- vocația succesorală a succesibililor, cotele părți cuvenite fiecărui succesibil sau soțului supraviețuitor sau al
partenerului de uniune partenerială;
- capacitatea succesorală, nedemnitatea succesorală, dezmoștenirea;
- formele și condițiile acceptării moștenirii;
- transferul către moștenitori a patrimoniului defunctului;
- rezerva succesorală și partajul succesoral
33. Norme conflictuale aplicabile actelor juridice; legea aplicabilă condițiilor de fond; legea
aplicabilă condițiilor de formă;
Condițiile de fond ale actului juridic în dreptul internațional privat semnifică aspectele de fond
referitoare la încheiere, efectele și executarea lui precum și transmiterea și stingerea raportului juridic generat de
act.
Condițiile de formă ale actului juridic, în accepțiunea dreptului internațional privat , au înțelesul de
modalitate de exteriorizare a voinței juridice cu intenția de a da naștere, a modifica sau a stinge un raport
juridic.
Sintagma „forma actului juridic” are o dublă semnificație:

26
 27

- în sens restrâns, ca modalitate de exteriorizare a voinței juridice a părților;

- în sens larg: condiții de validitate formală (condiții ad validitatem), condiții necesare ca elemente probatorii
(condiții ad probstionem), precum și forma de publicitate pentru a asigura opozabilitatea față de terți și forma de
abilitare cerută de lege în vederea încheierii actului juridic în numele unei persoane incapabile sau pentru actul
juridic încheiat de o persoană cu capacitate restrânsă.
Normele conflictuale privitoare la condițiile de fond ale actului juridic sunt prevăzute sunt prevăzute în Codul
civil, Cartea a VII a, Titlul II, Capitolul V. Cu referire la contracte, norma conflictuală este prevăzută în
Capitolul VI, în art.2640 Cod civil.
Legea aplicabilă condițiilor de fond este determinată de art. 2537 Cod civil și este legea aleasă de părți să
guverneze actul juridic, sau în cazul actului unilateral ce aleasă de autorul lui (lex voluntatis). Alegerea legii
aplicabilă trebuie să fie expresă ori să rezulte indubitabil din conținutul actului juridic sau din alte circumstanțe.
În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă actului juridic, se va aplica legea cu care are mai multe
legături (a se vedea art. 2638n Cod civil). Dacă această lege nu poate fi identificată se va aplica legea locului
unde actul a fost încheiat ( a se vedea art. 2638 Cod civil).
Legea aplicabilă condițiilor de formă ale actului juridic este legea care guvernează fondul lui.
Condițiile ad validitatem ale actului juridic sunt satisfăcute dacă:
- s-au respectat dispozițiile legii locului unde a fost întocmit;
- s-au respectat dispozițiile legii cetățeniei;
- s-au respectat legea reședinței obișnuite a persoanei care a consimțit la încheierea lui;
În privința aplicării legii reședinței obișnuită ea este aplicabilă numai actelor unilaterale
34. Norme de trimitere în Codul civil român; Regulamentul Roma I; excepții de excludere;
Obligațiile născute din contracte sunt reglementate de art.2640 Cod civil, dar care conține o normă conflictuală
de trimitere, în sensul că legea aplicabilă lor este dreptul U.E.
În țările U.E. legea aplicabilă obligațiilor născute din contracte este determinată de Regulamentul (CE) nr.
593/2008 din 17 iunie 2008(regulamentul Roma I).
Art. 1al regulamentului dispune că el este aplicabil obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială în
ipoteza unui conflict de legi. Din conținutul acelorași reglementări rezultă că acesta dispozițiile sale nu se aplică
obligațiilor în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Art. 2 al regulamentului exclude de la aplicarea lui următoarele materii:
- starea și capacitatea persoanelor fizice ;
- obligațiilor rezultate din raporturile de familie
- obligațiile rezultate din raporturile patrimoniale dintre soți respectiv regimurile matrimoniale
- obligațiilor rezultate din testamente și succesiuni;
- obligațiilor rezultate din cambii, cecuri, bilete la ordin sau alte instrumente de plată sau alte titluri de plată
negociabile; - convențiilor de arbitraj și convențiilor privind alegerea instanței competente;

27
 28

- aspectelor privind dreptul societăților comerciale, sau altor organisme constituite ca persoane juridice sau fără
personalitate juridică;
- răspunderii persoanei față de terți când acționează ca organ al societății;
- obligațiile născute din acte premergătoare încheierii unui contract;
- probelor și aspectelor de procedură;
În conformitate cu dispozițiile art. 2 din regulament legea desemnată de acesta se aplică și în situația în care
legea stabilită este a unui stat cate nu este membru U.E. regulamentul este aplicabil și în fața instanței
judecătorești indiferent de legea la care trimite, acesta având caracter universal și opozabil erga omnes cu
condiția reciprocității .Danemarca este singura excepție care nu aplică dispozițiile regulamentului
35. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului;
Regulamentul nr. 593/2008 conține norme uniforme care reglementează determinarea legii aplicabile
contractelor. Legea 78 competentă să reglementeze condițiile de fond ale contractului precum și efectele actului
juridic este cunoscută sub denumirea de lex contractus. Ca regulă generală, părțile contractului prin voința lor
pot alege legea aplicabilă condițiilor de fond și în acest caz aceasta este lex voluntatis pentru că a fost
determinată de voința lor comună
Părțile pot stabili ca întregul contract va fi guvernat de legea aleasă de ele, dar pot stabili și că anumite clauze să
fie guvernate de o altă lege, sau ulterior să modifice legea aplicabilă pe parcursul executării contractului, cu
condiția să nu aducă atingere valabilității contractului și nici drepturilor dobândite de terți prin acel contract.
Alegerea legii altui stat și desemnarea ei ca fiind lege aplicabilă, nu poate să încalce dispozițiile imperative ale
legii statului în momentul în care a fost desemnată.
În conformitate cu art. 4 din regulament, părțile care nu au desemnat legea aplicabilă,contractului, aceasta se va
determina în raport de anumite criterii:
- contractul de vânzare
–cumpărare de bunuri va fi reglementat de legea țării unde se află reședința obișnuită a vânzătorului;
- contractul de prestări servicii va fi reglementat de legea statului unde se află reședința obișnuită a prestatorului
de servicii;
- contractul privind un drept imobiliar sau de locațiunea unui bun imobil este reglementat de legea țării unde
este situat imobilul;
- contractul de locațiune având ca obiect folosința priva ă a uni imobil pe o perioadă de maxim 6 luni
consecutive va fi guvernat de legea statului unde atât locatarul cât și chiriașul își au reședința obișnuită;
- contractul de franciză va fi guvernat de legea statului unde are reședința obișnuită beneficiarul francizei;
- contractul de distribuție va fi guvernat de legea statului în care-și are reședința obișnuită distribuitorul;
- contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație se va supune legii statului unde are loc licitația;
- orice contract încheiat într-un sistem multilateral care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de
vânzare –cumpărare de instrumente financiare ale terților, va fi reglementat de legea sa unică;
36. Legea aplicabilă condițiilor de formă ale contractului;
Regulamentul statuează în art. 11 modul de determinare a legii aplicabile condițiilor de formă ale contratului:
28
 29

- dacă părțile care au încheiat un contract se află în același stat în momentul încheierii, atunci contractul se
consideră valabil încheiat din punct de vedere al formei dacă sunt îndeplinite exigențele legii care-l guvernează
pe fond sau legea statului unde a fost încheiat;
- dacă părțile care au încheiat un contract se află în state diferite în momentul încheierii contractului ,acesta este
considerat valabil din punct de vedere la condițiilor de formă, dacă sunt îndeplinite condițiile legii care
guvernează contactul pe fond sau al oricărei țări unde se află una dintre părți în momentul încheierii contractului
sau de legea țării în care una dintre părți avea în momentul încheierii reședința obișnuită;
Actul juridic unilateral care va fi destinat să producă efecte juridice în legătură cu un contract va fi încheiat
valid din punct de vedere la formei dacă va îndeplini în momentul încheierii cerințele:
- legii care ar reglementa/reglementează contractul pe fond;
- legii statului unde a fost încheiat actul unilateral;
- legii unde autorul actului își acea reședința obișnuită;
37. Norme conflictuale aplicabile faptelor juridice;

38. Norme conflictuale privind faptele juridice din Codul civil și din Regulamentul (Roma II) nr.
863/2007;
În dreptul european determinarea legii aplicabile se realizează prin normele conflictuale conținute de
Regulamentul (CE) nr. 864/2007 cunoscut sub denumirea Roma II care a intrat în vigoare pe 11 iulie 2008.
Regulamentul se aplică de toate statele uniunii, mai puțin Danemarca care a acceptat parțial regulamentul.
Dispozițiile regulamentului nu se aplică obligațiilor născute din :
- raporturi juridice cu elemente de extraneitate în materie fiscală, vamală sau administrativă;
- raporturi de răspundere a unui stat pentru acte sau omisiuni săvârșite în exercitarea puterii publice;
- raporturi de familie sau cele asimilate lor, regimuri matrimoniale;
- raporturi de succesiune;
- raporturi privind titlurile de credit: cambii, cecuri, bilete la ordin sau alte titluri negociabile;
- raporturi juridice privitoare la societăți, răspunderea societarilor, relațiilor dintre fondatori și asociați, dintre
membrii consiliilor de administrație și beneficiari unui trust;
- raporturilor generate de daunele nucleare;
- raporturile născute din atingeri aduse personalității și vieții private;
- raporturile procesuale și de probațiune;
În materiile mai sus enumerate, în lipsa unei convenții internaționale se vor aplica dispozițiile din art. 2641 din
Codul civil., respectiv legea aplicabilă fondului raportului juridic. În art. 2 din Regulamentul (CE) nr.864/2007
definește obligația extracontractuală ca fiind acea obligație născută din:
- fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu;

29
 30

- fapte licite cum ar fi îmbogățirea fără justă cauză , gestiunii de afaceri, a culpei apărute în cursul tratativelor în
faza precontractuală;
- în genere din fapte juridice necontractuale;
Normele se aplică atât în materia prejudiciilor actuale cât și a celor viitoare. De asemenea normele se aplică și
altor situații născute în afara spațiului U.E. dacă este implicat un cetățean european.
39. Legea aplicabilă prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite;
Normele din capitolul III al regulamentului sunt aplicabile obligațiilor născute din fapte licite:
- îmbogățirea fără justă cauză;
- gestiunea de afaceri;
- plată nedatorată;
- prejudiciilor cauzate în cursul tratativelor în faza precontractuală;
Conform art. 10 din regulament se referă la prejudiciul cauzat prin îmbogățire fără justă cauză sau plată
nedatorată care va fi:
- legea aplicabilă este legea care a guvernat relațiile preexistente între părți;
- legea statului unde părțile au reședința obișnuită (când au reședința în aceleași);
- legea țări unde îmbogățirea fără justă cauză este manifestă;
Potrivit art. 11 din regulament obligația rezultată din gestiunea de afaceri, legea aplicabilă este:
- a startului cu care au existat cele mai multe legături cu raporturile preexistente între părți;
- legea reședinței obișnuită dacă părțile au reședința obișnuită în același stat;
- legea statului unde gestiunea are mai multe legături;
Art. 12 din regulament dispune cu referire la obligația izvorâtă din prejudiciul cauzat prin tratativele în faza
precontractuală, legea aplicabilă este:
- legea statului cu care va guverna contractul;
- legea unde s-a produs prejudiciul;
- ori ce a reședinței obișnuite a părților dacă au reședință obișnuită în alt stat;
- legea statului în care tratativele au mai multe legături;
40. Noțiunea de hotărâre străină; efectele și forța probantă;
În accepțiunea legiuitorului român, prin hotărâre străină se înțelege orice act de jurisdicție contencioasă sau
necontencioasă a instanțelor judecătorești , arbitrale, notariate sau orice alte autorități dintr-un stat care nu este
membru U.E. ( art. 1094 Cod procedură civilă).
Efectele produse de o hotărâre judecătorească/arbitrală , notarială etc. se referă la:
- forța ( puterea) probantă;
- autoritatea de lucru judecat;
30
 31

- forța (puterea ) executorie

Recunoașterea hotărârilor străine reprezintă operațiunea de constatare a existenței și de acceptare a efectului de
lucru judecat a unei hotărâri care a fost pronunțată în alt stat.
Forța probantă – este prevăzută de art. 1108 Cod procedură civilă, respectiv dacă îndeplinește condițiile de
autenticitate prevăzute de legea statului în care a fost pronunțată beneficiază de forța a în privința constatărilor
pe care le conține. Constatările făcute de instanța străină pot fi răsturnate de orice mijloc de probă. Rezultă că
forța probantă se bucură de prezumția relativă a constatărilor făcute de instanță.
Celelalte efecte nu se produc automat pentru ar însemna să se încalce suveranitatea de stat.
41. Recunoașterea hotărârilor străine potrivit Codului de procedură civilă: recunoașterea de
plin drept; recunoașterea judecătorească; refuzul de recunoaștere
Recunoașterea hotărârii străine presupune două forme:
- recunoașterea de plin drept (în temeiul legii);
- recunoașterea judecătorească;
a. Recunoașterea de plin drept semnifică recunoașterea efectelor unei hotărâri judecătorești străine, în sens
larg, fără să se parcurgă procedura exequatur-ului. Această formă a fost acceptată de doctrina de drept
internațional privat mai veche, mai ales în privința capacității stării persoanei. Recunoașterea de plin drept era
folosită si de alte organe de stat și se mai numea extrajudiciară. Conform art. 1095 Cod civil sunt recunoscute
de plin drept hotărârile străine privind:
- statutul personal stabilit printr-o hotărâre pronunțată într-un stat terț, dacă au fost respectate condițiilor din
dreptul internațional privat român, ordinii publice de drept internațional privat român și a dreptului la apărare.
b.Recunoașterea judecătorească a altor hotărâri străine este reglementată de art. 1097 Cod civil dacă au fost
pronunțate cu respectarea dreptului internațional privat, a ordinii juridice de drept internațional privat și a
dreptului de apărare și acestea se vor bucura de autoritate de lucru judecat pe teritoriul țării noastre.
Pentru a beneficia de autoritate de lucru judecat trebuie să fie realizate și următoarele cerințe:
- hotărârea a cărei recunoaștere se cere trebuie să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunța
- instanța care a pronunțat-o să fi avut competența jurisdicțională conform dreptului său intern;există
reciprocitate între statul în care s-a pronunțat hotărârea și statul român
- dacă la judecată a lipsit partea care a pierdut procesul, trebuie să se facă dovada că aceasta a cunoscut existența
acestuia și i s-a creat posibilitatea să se apere și să exercite căile legale de atac pentru că procedurile de
încunoștințare ale acesteia au fost realizate în condiții de legalitate;
Refuzul de recunoaștere este antrenat de următoarele motive:
- hotărârea este contrară ordinii publice de drept internațional privat;
- hotărârea a îngrădit exercitarea drepturilor părților pentru a se sustrage incidenței legii aplicabile potrivit
dreptului internațional privat român,
- procesul a fost soluționat printr-o hotărâre de către instanțele române sau se afla în curs de soluționare;
- instanțele române aveau competență exclusivă să judece cauza,

31
 32

- a fost încălcat dreptul la apărare;

- hotărârea este nedefinitivă în statul în care s-a pronunțat fiind exercitate căile legale de atac;
- hotărârea privește starea și capacitatea cetățeanului român și instanța străină a aplicat o altă lege decât cea a
statului român pronunțând o hotărâre greșită ;
Pentru recunoașterea unei hotărâri străine este necesar ca să fie depuse următoarele documente:
- cererea de recunoaștere la care trebuie atașată o copie a hotărârii străine cu dovada caracterului definitiv al
acesteia;
- copia dovezii de înmânare a citației părții care a lipsit de la judecată;
- orice acte care pentru a dovedi îndeplinirea condițiilor de recunoaștere;
42. Executarea hotărârilor străine conform Codului de procedură civilă - exequatur-ul ;
Pentru a fi pusă în executare o hotărâre străină trebuie să fie încuviințată executarea ei. Instanța competentă să
încuviințeze cererea în executare a hotărârii străine este tribunalul în circumscripția căruia se face executarea.
Procedura privește hotărâri pronunțate de state care nu sunt membre U.E. și cu care nu sunt încheiate tratate sau
convenții internaționale; pentru Elveția, Norvegia și Islanda, recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate
este reglementată de Convenția de la Lugano din 2007.
Condițiile pentru încuviințarea executării sunt:
- hotărârea trebuie să fie executorie potrivit statului care a pronunțar-o;
- hotărârea trebuie să îndeplinească toate condițiile pentru a fi recunoscută în țara noastră
Tribunalul competent să încuviințeze nu poate modifica și nici să analizeze pe fond hotărârea.
Cererii de încuviințare i se vor depune documente specifice (similare cu cele pentru recunoaștere) și se
soluționează cu citarea părților. Dacă obiectul executării vizează contribuții pentru întreținere sau alte
vărsăminte periodice se va dispune asupra celor scadente câr și asupra celor viitoare, iar moneda de plată va fi
convertită în moneda națională. Hotărârea tribunalului competent care a încuviințat executarea constituie temei
pentru emiterea titlului executoriu, care va trimite obligatoriu la hotărârea românească.
Procedura de încuviințare a executării hotărârii străine nu se confundă cu încuviințarea executării silite din
dreptul intern, respectiv cu verificarea de către judecătorie, ca instanță de executare, a îndeplinirii condițiilor
privind declanșarea executării silite
Cu referire la prescripția executării silite a hotărârii pronunțate în străinătate ea va fi guvernată de dreptul
statului unde a fost pronunțată. Trebuie subliniate următoarele aspecte:
- a. dacă creditorul solicită recunoașterea hotărârii pronunțată în străinătate și apoi încuviințarea executării,
cererea de recunoaștere întrerupe cursul prescripției executării;
- b. dacă cere direct încuviințarea executării (exequatur) atunci după încuviințare începe să curgă termenul de
prescripție al executării potrivit legii române (10 ani pentru titluri emise în materia drepturilor reale,3 ani pentru
alte titluri executorii);
43. Recunoașterea hotărârilor pronunțate într-un stat membru U:E;

32
 33

Art. 36 din Regulament dispune că hotărârile pronunțate într-un stat membru U.E. sunt recunoscute în celelalte
state fără să fie necesară nicio procedură specială, sunt recunoscute de drept, dar este supusă controlului judiciar
al instanțelor statului în care este invocată.(art. 36 alin. 1-2 regulament).
Din coroborarea art.36 și 45 din regulament rezultă sunt consacrate două proceduri judiciare de recunoaștere:
- procedura de judecare a cererii de refuz a recunoașterii hotărârii străine;
- procedura de soluționare a cererii de constatare a absenței motivelor pentru refuzul recunoașterii;
În cazul fiecăreia dintre proceduri trebuie depusă o copie a hotărârii străine și un certificat eliberat de instanța
străină care a pronunțat-o sau o traducere sau transcriere a acesteia.
Recunoașterea unei hotărâri este interzisă dacă hotărârea:
- este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
- a fost pronunțată în absența pârâtului care nu a cunoscut existența procesului și nu sa putut apăra; dacă pârâtul
a luat cunoștință de existența procesului, dar nu a exercitat căile de atac deși putea și trebuia să uzeze de
acestea , nu se poate susține că lipsa lui de acțiune constituie motiv de refuz dacă hotărârea;
- este ireconciliabilă ci o hotărâre pronunțată între aceleași părți în alt decât statul solicitat;
- este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau stat terț între aceleași părți
având același obiect, sau cauză și acea hotărâre întrunește condițiile pentru a fi recunoscută în statul solicitat;
- dacă au fost încălcate dispozițiile privind competența exclusivă și competența în materia asigurărilor,
contractelor încheiate cu consumatorii,și contractelor individuale de muncă;
Cererea de contare a refuzului de recunoaștere se judecă cu precădere și este adusă la cunoștința părților.
Recunoașterea se poate face și pe cale incidentală într-un proces în fața instanței din statul solicitat când este
invocată o hotărâre pronunțată într-un stat membru. Competența de recunoaștere aparține instanței sesizate,
operând în acest caz o prorogare de competență.
44. Executarea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru al U. E.;
Art. 39 din regulament dispune că o hotărâre pronunțată întrun stat membru U.E, trebuie pusă în executare în alt
stat membru ca și cum ar fi fot pronunțată de o instanță din statul solicitat (statul unde se solicită punerea în
executare). Condiția punerii în executare este ca acea hotărâre să fie executorie în statul în care a fost
pronunțată. În Româna autoritatea competentă să pună în executare o hotărâre pronunțată într-un stat membru
U.E. este executorul judecătoresc.
Hotărârea va putea fi pusă în executare prin autoritatea competentă la cererea creditorului, fără să fie necesară
vreo încuviințare.
Debitorul poare introduce o acțiune pentru refuz de executare. Procedura de executare este guvernată de
dispozițiile statului solicitat.
La cererea de executare se vor atașa următoarele documente:
- copie a hotărârii străine care poate să stabilească autenticitatea cu originalul;
- certificatul prevăzut de Anexa I a regulamentului emisă de instanța de origine care atestă că hotărârea este
executorie și conține rezumatul hotărârii și informații relevante privitoare la cheltuielile de executare, calculul
dobânzilor;
33
 34

- dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa pârâtului este necesar să se depună dovezi referitoare la notificarea
acestuia cu privire la existența procesului;
- autoritatea competență de executare poate solicita o traducere sau transcriere a certificatului sau hotărârii;
Suspendarea executării hotărârii intervine:
- când debitorul a introdus acțiune pentru refuz de executare;
- când forța executorie a hotărârii este suspendă în statul de origine al hotărârii;
Cererea de refuz de executare se depune la tribunal de către debitor (tribunalul în circumscripția căruia ase află
biroul executorului judecătoresc). Cererea trebuie însoțită de copie a hotărârii tradusă sau transcrisă
Cererea se judecă de urgență și hotărârea pronunțată poate fi atacată cu apel la curtea de apel, iar hotărârea
pronunțată de această instanță poate fi atacată cu o cale de atac specifică ce va fi soluționată de Înalta Curte de
Casație și Justiție.

34