UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI – FACULTATEA DE DREPT

ŞCOALA DOCTORALĂ

REZUMAT AL TEZEI DE DOCTORAT

„ASPECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT PRIVIND

PERSOANELE, SUCCESIUNILE ŞI FAMILIA”

Coordonator ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. Dragoş Alexandru Sitaru

Doctorand:
Ana-Luisa Chelaru

Bucureşti
- 2018 -
 Interesul acordat tematicii abordate în această cercetare științifică s-a datorat în principal
faptului că, exercitându-mi profesia de notar public, interacţionez adesea cu domeniul de activitate
în cadrul căruia întâlnesc o multitudine de probleme ce se referă la persoane, familie şi succesiuni,
ocazie cu care am putut constata că problematica aferentă discipilinei dreptului internațional privat
circumscrisă acestor materii reprezintă pentru cei mai mulţi dintre practicieni o arie juridică mai
anevoios de înţeles şi de aplicat. Drept urmare, prin prezenta teză mi-am propus să reliefez măcar
o parte din ceea ce constituie în prezent, domeniul deosebit de complex al dreptului internaţional
privat, precum şi implicaţiile lui în cazurile întâlnite de zi cu zi.
În aceste condiții studiul „Aspecte de drept internaţional privat privind persoanele,
succesiunile şi familia”, s-a dovedit a fi un subiect extrem de complex, cu anumite dificultăți de
abordare, dar destul de incitant pentru orice specialist în drept, indiferent că acesta este teoretician
sau practician.
În ultimii 7 ani, de la apariţia noului Cod civil şi implicit modificarea legislaţiei de drept
internaţional privat, pe fondul aderării la Uniunea Europeană şi alinierea legislaţiei naţionale la
cea europeană, au intervenit elemente care au dus la promovarea de noi concepte legislative şi
instituţii de drept, unele total necunoscute până acum, multe dintre ele adaptate din alte sisteme de
drept cum ar fi, de exemplu, cel anglo-saxon, care stau la baza nevoii de soluţionare a unor
probleme ce vizează atât transpunerea acestora în legislaţia naţională cât şi de probleme practice
concrete, dintre care unele, deocamdată, nu şi-au găsit rezolvarea.
În acest context constatăm că există o amplă şi continuă căutare, uneori împliniri, chiar
parţiale, prin care oamenii şi statele recunosc, inclusiv formal, năzuinţele de dreptate şi libertate, dar
şi capacitatea omului contemporan (cetăţean, străin sau apatrid) de a se cârmui şi de a decide în
cunoştinţă de cauză asupra modului în care îşi organizează şi în care dispune de propria sa fiinţă
indiferent unde anume se află la un moment dat.
Aceasta în condițiile în care este evident că actele normative fundamentale ale tuturor
statelor, indiferent că se numesc constituţii, carte, convenţii, conţin în mod obligatoriu prevederi
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, inclusiv ale străinilor, la garanţii şi
mijloace de apărare ale acestora.
Remarcăm totodată existenţa recentelor reglementări europene care transferă soluţiile de
drept internaţional privat din dreptul european în cel intern, mulţi dintre specialiştii domeniului

2
consultaţi constatând în mod judicios că există deja un drept internaţional european foarte variat,
urmând ca normele specifice din Codul civil care se referă la dreptul internaţional privat să fie
aplicate în cazul raporturilor juridice cu elemente de extraneitate exterioare Uniunii Europene ori
pentru perioade de tranziţie. Aceste reglementări de drept internaţional privat european implică
reconsiderarea unor noţiuni şi instituţii din dreptul intern, ceea ce impune ca atât teoreticienii cât
și practicienii dreptului să le asimileze şi să le aplice.
Cercetarea de față și-a propus analiza instituțiilor juridice ale persoanelor, succesiunilor și
familiei din perspectiva dreptului internațional privat, în contextul în care acestea sunt într-o continua
modificare datorită crescutei europenizări legislative. La elaborarea lucrării au fost avute în vedere
legislația, doctrina și jurisprudența națională și europeană publicată până la data de 1 septembrie
2017.
În conceperea și redactarea tezei am folosit metode de cercetare diverse ca de exemplu
metoda analitică, interpretarea istorico-teleologică și metoda comparativă. În acest sens, pentru
realizarea studiului am utilizat surse bibliografice multiple, atât naționale cât și internaționale,
inclusiv unele extrem de recente, dorind să evidențiez noile abordări legislative europene ale
instituțiilor studiate prin prisma dreptului internațional privat.

Astfel, teza a fost structurată în trei părți: Partea I – Persoanele, Partea a II-a - Succesiunile
si Partea a III-a - Familia.

Partea I a prezentului studiu - Persoanele, a fost împărțită în doua titluri, primul compus
din cinci capitole pe parcursul cărora a fost analizată reglementarea de drept internațional privat
român în ceea ce privește persoanele fizice, persoanele juridice și regimul juridic al străinilor în
România. Titlul al II-lea, structurat in doua capitole se refera la conflictele de legi aplicabile
persoanei fizice si persoanelor juridice. Această primă parte a tezei urmarește evidențierea
reglementărilor actuale ce ţin de condiţia juridică a străinului în România, precum şi a instituţiilor
de drept ce vizează persoanele fizice şi juridice, în raporturile acestora naţionale şi mai ales atunci
când intră în relaţii cu elemente de extraneitate. In acest scop, instituţia persoanelor a fost abordată
din ambele viziuni: atât în ceea ce priveşte „regimul național” pe care îl au străinii în România, cât
şi normele conflictuale române aplicabile cetăţenilor români care intră în raporturi cu elemente de
extraneitate.

3
 Dacă vorbim de „persoane”, subliniem că reglementarea de drept internaţional privat a
materiei este considerată de specialişti, pe bună dreptate, „inima” sau „esenţa” unei asemenea
discipline, pentru că persoanele fizice, ca şi cele juridice, sunt „mobilul şi în acelaşi timp destinatarul
normelor conflictuale”. Ca atare, în calitate de subiect al raporturilor cu un element de extraneitate,
persoana este ocrotită în toate elementele personalităţii sale juridice, prin norme conflictuale interne,
norme materiale specifice, dar şi prin, caracteristic, norme europene unificatoare.
Prin O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, act normativ care, de la
emitere a fost modificat şi completat de mai multe ori, s-au elaborat norme generale care stabilesc
regimul intrării, şederii şi ieşirii străinilor în România în mod detaliat, fiind impuse o serie de
condiţii obligatorii referitoare la circulația străinilor. Totodată, reglementarea specifică prevede
prezentarea unor documente strict necesare, atât în ceea ce priveşte trecerea frontierei de stat, cât
şi cu referire la modalitatea de obținere a vizei de intrare în ţară.
Mai trebuie subliniat că România a apreciat şi a şi reglementat, ca fiind absolut necesară,
situaţia specială care îi vizează pe străinii a căror şedere în România s-a dovedit a fi benefică pentru
statul român.
Apreciem şi din punctul de vedere al temei abordate în prezenta teză, că rolul instituţiei
„reşedinţei” a crescut considerabil în ultimii ani, ţinând cont de dinamica din ce în ce mai mare a
deplasării persoanelor fizice pe teritoriul unui stat şi, chiar mai mult, în afara lui. Având caractere
în parte generale, în parte specifice, cum ar fi unicitatea sau temporalitatea ori vremelnicia,
reşedinţa unei persoane, la solicitarea acesteia, se menționează în actul de identitate, după
îndeplinirea formalităţilor cerute de lege, fiind acordată pe termen de maxim un an şi păstrându‑şi
valabilitatea cât timp persoana locuieşte efectiv la adresa declarată.
Amintim şi reglementarea introdusă prin prevederile art. 1084 din recentul Cod de
procedură civilă, referitoare la scutirea de cauțiunea judiciară, care reprezintă, din acest punct de
vedere, un act normativ inovator şi suficient de complet, fiind considerat dreptul comun în materie.
Liberul acces al străinului la justiție, ca şi drepturile procesuale de care acesta beneficiază
şi care vizează efectele hotărârilor judecătoreşti străine, efectele hotărârilor arbitrale străine,
precum şi unele efecte ale hotărârilor judecătoreşti prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 44/2001
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială,
apreciem că îi conferă eventualului justiţiabil străin indiferent că este persoană fizică său persoană
juridică un complex de drepturi, în măsură să-i asigure egalitatea cu justiţiabilul român.

4
 Conchizând, arătăm în mod expres că recunoaşterea persoanelor juridice străine le acordă
acestora dreptul de a se manifesta ca subiecte de drept în ţara forului, fără a fi necesar ca activitatea
acestora să aibă caracter permanent. Unul din principalele efecte ale recunoașterii dă posibilitatea
persoanelor juridice străine să încheie acte în condiţiile stabilite de legea română referitoare la
exercitarea activităţilor economice, sociale, culturale sau de altă natură, precum: dreptul de a se
adresa instanţelor judecătoreşti sau altor autorităţi ale forului; dreptul de a încheia anumite
contracte cu subiecte de drept aparţinând forului, etc. Pentru a desfăşura o activitate cu caracter
permanent în ţara noastră, persoanele juridice străine au nevoie de o autorizaţie în acest sens din
partea organelor competente.

În partea a II-a, care se referă la Succesiuni, în cele două capitole, studiul analizează
reglementarea acestei instituții în dreptul național, rolul notarului public ca și practician în materie
și ultimele dispoziții europene aplicabile, precum și modificările pe care acestea le-au adus
dispozițiilor și practicii interne.
„Succesiunile” în dreptul internaţional privat au devenit extrem de actuale şi existenţa lor a
generat o preocupare specială a legiuitorului european. Aceasta pe fondul deja al existenţei unor
dificultăţi majore în soluţionarea anumitor succesiuni transnaţionale ale căror protagonişti erau legaţi
fie de subiectele raportului juridic (naţionalitate, domiciliu, reşedinţă), fie de obiectul acestuia (locul
situării unor bunuri), fie de sursa naşterii unui raport juridic (locul încheierii unui act juridic).
Remarcăm ca importanţa dezbaterii unor asemenea succesiuni internaţionale, în special în cadrul
Uniunii Europene, dar nu numai, au stat la temelia căutării unor soluţii care să permită şi rezolvări
mai facile, dar şi mai echitabile. Cetăţenii europeni şi implicit şi cei români încă se confruntă cu
dificultăţi în exercitarea unor drepturi în contextul unor succesiuni transfrontaliere, uneori fiind în
imposibilitatea de a-şi valorifica drepturile dobândite, inclusiv, cel mai adesea, dreptul de proprietate.
De aceea, Regulamentul nr. 650/2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de
succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, este cel care a realizat în
principal dezideratul eliminării piedicilor împotriva liberei circulaţii a persoanelor, rezultate din
diferenţele dintre normele care reglementează succesiunile internaţionale în state membre și care
urmăreşte să permită acestora să-şi organizeze din timp succesiunea și să aibă garanții în ceea ce
privește drepturile moştenitorilor sau ale legatarilor, inclusiv cele ale creditorilor succesorali.

5
 Analizand acest domeniu am constatat că dispoziţiile deja cunoscute în materia
moştenirilor au suferit masive schimbări mai ales în ceea ce priveşte domeniul de drept
internaţional privat, datorate tot recentelor modificări aduse prin Codul civil, dar şi de noile acte
normative europene, care au revizuit esenţial vechea reglementare autohtonă, respectiv Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Am constatat că sub
aspectul dreptului naţional au fost introduse instituţii noi, cum ar fi declaraţia de acceptare a
succesiunii (care produce ope legis efectele juridice ale vechilor declaraţii de acceptare sub
beneficiu de inventar), sau testamentul sumelor şi valorilor depozitate. Totodată, unele instituţii
vechi, cum ar fi testamentul mistic, care nu îşi mai găseau aplicabilitatea practică nu au mai fost
reglementate de noile dispoziţii normative.
Menţionez că şi sub aspectul strict al dreptului internaţional privat, s-au produs o serie de
schimbări majore faţă de reglementările anterioare, în primul rând prin trecerea de la sistemul
dualist la sistemul monist. Legislaţia română a aplicat, până la apariţia Codului civil în vigoare, în
materie de moşteniri, sistemul dualist, care împărţea patrimoniul succesoral în bunuri imobile şi
bunuri mobile şi atribuia acestor categorii de bunuri o încadrare juridică diferită, în funcţie de care
masele succesorale astfel formate erau reglementate de norme distincte. Legea nr. 105/1992
prevedea în art. 66 că, în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, moştenirea
era guvernată de legea naţională (lex patriae) pe care persoana decedată a avut-o la data morţii. În
privinţa bunurilor imobile şi a fondului de comerţ, succesiunea era supusă legii locului situării
imobilelor (lex rei sitae).
Codul civil actual a adoptat, aşa cum menţionam, în această materie sistemul monist,
supunând întreaga masă succesorală indiferent de natura bunurilor din care este compusă aceasta,
unei singure legi şi anume lex successionis, ce se defineşte prin stabilirea punctului de legătură, ca
fiind reședința obișnuită a defunctului, apreciindu-se că acesta este cel mai solid şi accesibil.
Soluția stabilită care vizează legea aplicabilă întregii succesiuni, a fost adoptată şi de
Regulamentul nr. 650/2012 care se aplică cu prioritate dispoziţiilor autohtone de drept
internaţional privat în ceea ce priveşte persoanele decedate după data de 17 august 2015. Astfel
credem că apariţia Regulamentului a produs schimbări cu implicaţii majore, în ceea ce priveşte
determinarea legii aplicabile dar şi în stabilirea competenţei autorităţilor de a soluţiona o
succesiune. O altă noutate majoră care a fost adoptată de legislaţia internă de drept internaţional

6
privat care îşi regăseşte bazele în actul normativ european este posibilitatea părţii de a-şi alege
legea aplicabilă succesiunii sale, introducând pe plan intern conceptul planificării succesorale.
De asemenea, am constatat că definirea, interpretarea şi chiar stabilirea termenului de
reşedinţă obişnuită nu este similară la nivel european cu definiţia de dată de dreptul intern.
Analizând literatura de specialitate, legislaţia şi jurisprudenţa europeană de drept internaţional
privat observăm că această noţiune, în legătură cu care se stabileşte atât legea aplicabilă cât şi
competenţa autorităţii care va soluţiona o succesiune cu elemente de extraneitate în ţările din
Uniunea Europeană, trebuie interpretată prin prisma noţiunilor şi conceptelor de drept european,
care de multe ori nu corespund interpretărilor şi noţiunilor date de legislaţia, doctrina şi
jurisprudenţa naţională. Totodată, noţiunea de reşedinţă obişnuită care apare atât în planul
dreptului familiei şi în reglementările europene ale domeniului familiei, nu se confundă cu
interpretarea dată de jurisprudenţa europeană în domeniul succesiunilor, această noţiune fiind de
strictă interpretare în funcţie de materia la care se referă şi în funcţie de actul normativ de care este
enunţată.
Nu în ultimul rând amintim noutatea importantă pe plan european şi naţional ce a instituit-
o introducerea Certificatului de moştenitor european, instrument creat în scopul de a fi utilizat de
către moştenitori, legatari cu drepturi directe la succesiune, executori testamentari sau
administratori ai patrimoniului succesoral, care trebuie să îşi dovedească statutul sau să îşi exercite
drepturile sau atribuţiile într-un alt stat membru. Au fost ridicate o serie de problemele de interes
practic ce apar în acest domeniu deseori prin prisma stabilirii competenţei autorităţilor de a
soluţiona o cauză succesorală cu elemente străine. Ca atare, apreciem că adoptarea Legii nr.
206/2016 pentru completarea O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea
unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru
modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 reprezintă un
progres. Prin acest foarte recent act normativ se atribuie tribunalului competenţa de a soluţiona
cererile de recunoaştere şi încuviinţare a executării în țara noastră a hotărârilor, a tranzacţiilor
inclusiv judiciare aprobate sau încheiate, a actelor autentice în materie de succesiuni într-un alt stat
al Uniunii Europene şi notarilor publici care au eliberat sau în arhiva cărora se păstrează certificatul
de moştenitor naţional, competenţa de a emite certificatul de moştenitor european.
Tot din punct de vedere legislativ, apreciem că în acest moment este absolut necesară o
reglementare metodologică internă care să vizeze modul de emitere şi aplicare a acestui Certificat

7
de moştenitor european, legiferare pe care o considerăm de relativă urgenţă deoarece aceste norme
metodologice ar uşura practica notarilor şi a instanţelor judecătoreşti în aplicarea corectă şi cu
celeritate a dispoziţiilor prevăzute de Regulamentul nr. 650/2012, Certificatul de moştenitor
european neavând un corespondent similar în legislaţia naţională şi în practică.

În sfârşit, în partea a III-a a prezentei teze obiectul studiului a fost domeniul Familiei, iar
în cuprinsul celor cinci capitole au fost analizate instituțiile căsătoriei, divorțului, filiației, adopției,
autorității părintești și a obligației de întreținere, atât pe plan legislativ național cât și în corelare și
aplicare cu legislația europeană mai recentă.
„Familia”, căsătoria şi complexele raporturi de rudenie au o configuraţie aparte atunci când
este implicat, într-un fel sau altul, elementul de extraneitate. Cetăţenia, reşedinţa obişnuită, legea
aleasă de soţi pentru reglementarea regimului matrimonial, locul celebrării căsătoriei sunt elemente
care, aşa cum se va vedea în cuprinsul acestei teze, au uneori un rol determinant în soluţionarea
eventualelor conflicte de legi.
Reglementarea acestui domeniu vast s-a schimbat masiv în ultimii ani. Tendinţa actuală
şi pe care nu o putem ignora, de modificare a conceptului de familie la nivel internaţional, duce în
practică la o multitudine de probleme ce au efecte juridice multiple, atât în ceea ce priveşte
instituţiile căsătoriei cât şi cea a filiaţiei. Deşi această instituţie s-a dovedit a fi perenă de mii de
ani şi, în criză sau nu, observăm că actele normative, interne sau internaţionale, acordă o foarte
mare importanţă domeniului, pe care îl definesc, dar îl şi reglementează, fapt care denotă că
familia, căsătoria, divorţul, rudenia, filiaţia sunt instituţii care vor exista în continuare. Aceasta
chiar dacă domeniul supus analizei prin prezentul studiu s-a dovedit extrem de sensibil atât la
nevoile oamenilor care intră în raporturi de familie cu un element de extraneitate, cât şi la evoluţiile
sociologice privite, desigur, din perspectivă juridică, care, studiind realităţile familiale cotidiene,
au sesizat apariţia unor situaţii conflictuale ce se cer, dacă nu a fi prevenite, cel puţin rezolvate în
baza principiului echităţii şi nu numai.
În acest domeniu se constată existenţa instituţiilor noi introduse prin noul Cod civil
român, cum ar fi logodna, convenţiile matrimoniale, divorţul prin acordul părţilor prin procedura
administrativă, precum şi divorţul cu minori pe care îl pot dispune notarii publici.
Noţiunile de concubinaj şi parteneriatele înregistrate, realităţi care pe plan mondial nu
mai pot fi ignorate şi care în multe state şi-au găsit transpunerea juridică, nu au fost reglementate

8
până în prezent în România, deşi o parte din efectele juridice ale acestora se produc şi trebuie să
le luăm în considerare. Constatăm că pe plan naţional nu au intervenit modificări de structură în
instituţia căsătoriei, regimul juridic al acesteia putând fi însă modificat în unele situaţii, prin
adoptarea de către soţi a unuia dintre regimurile matrimoniale prevăzute de legislaţia actuală.
Referindu-ne divorţ şi la efectele produse de acesta sesizăm apariția unor implicaţii
majore privind reglementarea pe plan european, mai ales când discutăm de o recunoaştere cât mai
facilă a sa, scop în care a fost adoptat Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, precum şi Regulamentul
nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorţului şi separării de corp, sau, aşa cum mai este el intitulat, Regulamentul Roma III,
care a fost adoptat cu scopul de a crea un cadru juridic clar şi complet în ceea ce privește legea
care guvernează divorțul respectiv separarea de corp, în statele membre participante, de a garanta
cetăţenilor soluţii juridice corespunzătoare în materie de securitate juridică, previzibilitate şi
flexibilitate şi de a preveni situaţia în care unul dintre soţi ar putea solicita divorţul înaintea celuilalt
pentru a se putea asigura că procedura este supusă unei anumite legi mai favorabile intereselor
sale.
În ceea ce priveşte materia filiaţiei, constatăm că sub aspectul dreptului european,
legislaţia nu face distincţie, cum de asemenea nici legislaţia naţională nu face, între copiii rezultaţi
din căsătorie sau din afara căsătoriei. În acest domeniu ne-am pus problema reglementării naţionale
sub aspectul efectelor juridice care sunt produse asupra copiilor rezultaţi din afara căsătoriei, din
părinţi care nu mai convieţuiesc şi care nu au fost niciodată căsătoriţi, deci nu se poate vorbi despre
un divorţ sau despre încheierea unei convenţii cu privire la minor din cadrul procedurii divorţului.
Astfel am constatat în anii de studiu dedicaţi acestei lucrări că deşi legislaţia naţională reglementa
regimul juridic al autorităţii tutelare exercitate în comun şi respectiv al obligaţiei de întreţinere la
copiii rezultaţi din căsătorie, în procedura divorţului, în ceea ce priveşte copiii rezultaţi din părinţi
care nu mai convieţuiesc legislaţia naţională este lacunară.
În viziunea noastră, apreciem că aceeaşi procedură având ca obiect încheierea convenţiei
autentice (acordului parental) cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi stabilirea
celorlalte elemente esenţiale referitoare la minor, inclusiv a obligaţiei de întreţinere, se poate aplica
şi în cazul părinţilor care nu sunt căsătoriţi, faţă de care filiaţia copilului a fost stabilită şi care nu

9
mai convieţuiesc. În acest sens considerăm binevenită şi foarte utilă ultima modificare adusă Legii
nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale prin Legea nr. 17/2017 care prin prevederile
art. 136 alin. (5) menţionează că „înscrisul autentificat de notarul public prin care se constată
acordul parental constituie titlu executoriu în condiţiile art. 100 alin. (2)”. De asemenea,
menţionăm introducerea în art. 100 a unui nou alineat conform căruia „constituie, de asemenea,
titlu executoriu acordul parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorţului sau ulterior
acestui moment, în care, exercitând împreună autoritatea părintească, părinţii se înţeleg cu privire
la aspecte cum sunt stabilirea locuinţei copilului, modalitatea de păstrare a legăturilor personale
cu minorul ale părintelui cu care acesta nu locuieşte, precum şi alte măsuri asupra cărora părinţii
pot să dispună în condiţiile art. 375 alin. (2) C. civ., republicat, cu modificările ulterioare”.
Am susţinut şi susţinem această idee şi datorită împrejurării că astfel de convenţii
încheiate în formă autentică reprezintă titlu executoriu, recunoscut pe teritoriul României, iar în
cazul apariţiei elementului de extraneitate, intrând în sfera dreptului internaţional privat,
dispoziţiile legislaţiei naţionale trebuie coroborate cu dispoziţiile internaţionale în această materie,
respectiv cu cele cuprinse în Regulamentul nr. 2201/2003 şi cele ale Convenţiei de la Haga din
1996 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la
răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, acestea din urmă aplicându-se
prioritar legislaţiei interne.
Constatăm, in domeniile analizate, apreciind ca fiind de bun augur, existenţa în sistemele
de drept naţionale a principiului preeminenţei tratatelor internaţionale în materia supusă studiului
nostru, respectiv persoanele, familia şi succesiunile în faţa legislaţiilor naţionale, inclusiv a celei de
drept internaţional privat. Apreciem ca pozitivă această viziune modernă, fiind aproape unanim
socotită ca legitimă, ea consfinţind adevărul conform căruia în domeniile supuse studiului şi analizei
este nevoie de claritate şi predictibilitate şi, de aici, dorinţa şi seriozitatea cu care se discută despre
ce este actual şi ce perspective se întrevăd în ceea ce priveşte posibilitatea inexistenţei unor soluţii
pentru eventualele conflicte de legi vizând persoanele, familia sau succesiunile. Toate acestea pe
fondul posibilităţii din ce în ce mai reale şi mai evidente a unor eventuale nedorite „conflicte de
civilizaţii”, al unei interacţiuni aproape generalizate, cum se va remarca din analiza prezentei teze,
al legislaţiei şi dreptului autohton cu dreptul şi legislaţia europeană, al influenţei uriaşe a deciziilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi, cum bine se remarca, creşterea rolului şi
posibilităţii invocării ordinii publice de drept internaţional privat naţionale, care, se susţine, ar

10
asigura încă protejarea drepturilor şi libertăţilor omului şi, implicit, uneori cu regim special, al
străinilor sau apatrizilor.
Nu în ultimul rând ţinem să apreciem implicarea masivă a instituţiilor de la nivelul
Uniunii Europene în scopul creării cadrului organizatoric pentru aplicabilitatea practică a
dispoziţiilor europene în toate aceste domenii, care, implementate în România, se transpun prin
necesitatea adaptării instituţiilor juridice române şi a instituţiei notarilor, inclusiv prin introducerea
instrumentelor de aflare şi cunoaştere a prevederilor dreptului străin, de înregistrare şi verificare a
documentelor din cadrul succesiunilor, verificării hotărârilor judecătoreşti, precum şi a celorlalte
instrumente necesare în vederea aplicării cu celeritate a dispoziţiilor de drept internaţional privat
şi drept european.

11