1. Definiția dreptului internațional privat.

Rolul lui in sistemul de drept

roman

Dreptul internațional privat este ramura de drept care reglementează

raporturile juridice dintre persoanele fizice sau juridice cu elemente de extraneitate,
competența internațională a instanțelor, legea aplicabilă anumitor raporturi juridic,
efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în străinătate și regimul juridic al
apatrizilor și străinilor în România.
Normele de drept internațional privat și instrumentele juridice utilizate le
găsim în legislația națională, dar și în tratate sau convenții internaționale care privesc
soluționarea unui conflict de legi.
Dreptul internațional privat face parte, alături de alte ramuri de drept, din
sistemul juridic al României.

2. Raportul juridic cu elemente de extraneitate

Elementul de extraneitate a fost definit ca fiind „împrejurare de fapt în

legătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are legătură ci mai multe
sisteme de drept ori legi aparținând unor țări diferite”.
Raportul juridic de drept internațional este acel raport care prezintă
unul sau mai multe elemente de extraneitate și în consecință antrenează
aplicarea concurentă a mai multor reglementări aparținând unor sisteme
legislative diferite și implică ideea determinării legii aplicabile.
Particularitati:
- se stabilește numai între persoane fizice și juridice, ca persoane de
drept privat; statul poate fi și el subiect, dar poziția sa va fi una de egalitate și în mod
obligatoriu cealaltă parte trebuie să fie o persoană fizică sau juridică;
- raportul are legătură cu alte legătură cu mai multe sisteme de drept ,
dintre care numai unul va fi aplicat;
- raportul cu elemente de extraneitate poate fi numai un raport de drept
civil, comercial, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de procedură civilă.
Din cele reținute mai sus rezultă că nu pot fi raporturi juridice de drept
internațional privat, raporturile dintre state, raporturile juridice administrative.

3. Conflictul de legi

Conflictul de legi a fost definit de doctrină ca fiind situația în care un raport juridic de
drept privat, cu unul sau mai multe elemente de extraneitate, este susceptibil să fie
cârmuit de două ori mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite
Particularitati:
- conflictul de legi își are originea în prezența elementului de extraneitate
în cadrul raportului juridic care implică probleme aplicării unuia sau a altui sistem de
drept aparținând unor state diferite;
- conflictul de legi nu presupune un conflict de suveranitate propriu-zis
între state,
- raportul juridic de drept internațional privat va fi guvernat de un singur
sistem de drept, de cel desemnat de norma conflictuală ca lex causae;
- conflictul de legi în materia dreptului internațional privat se prezintă a un
conflict de legi în spațiu, respectiv între două sau mai multe sisteme de drept ale
unor state diferite;

1
 - conflictul de legi sau conflictul sistemelor de drept este o instituție
specifică numai dreptului internațional privat;
- conflictul de legi, este compatibil cu raportul de drept privat numai
atunci când acesta este adus în fața instanței judecătorești/arbitrale care sunt
chemate să aplice o lege străină;

Particularitățile conflictului de legi în raport de diferite situații ale

statelor
a. Conflictul de legi prezintă relevanță și în situația încetării existenței
unui stat, când norma conflictuală face trimitere la sistemul de drept al acelui stat.
În cazul statului nerecunoscut, conflictul de legi poate apărea prin faptul
că norma conflictuală trimite la legea locului care se află într-un astfel de stat. În
cazul satelor federale în care coexistă mai multe sisteme de drept ( Marea Britanie,
Germania, S:U.A.), normele conflictuale prevăd că se va avea în vedre dreptul
statului component care are legătură mai strânsă raportul juridic cu elemente de
extraneitate sau norma conflictuală a statului federativ .
b. Conflictul de legi interpersonal generat de apartenența persoanei la
anumite religii, în statele în care religia produce efecte juridice, (stele islamice,
statul hindus, statul mozaic) presupune abordarea acestuia nuanțată. Judecătorul va
aplica norma conflictuală română și dacă aceasta trimite le sistemul de drept al unui
stat dintre cele menționate anterior, se va aplica legea acestuia numai în măsura în
care nu va încălca ordinea juridică a statului nostru.

4. Structura normei conflictuale

a. Conținutul normei conflictuale (ipoteza) semnifică acea parte a
normei care cuprinde categoria de raporturi juridice la care se referă.
b. Legătura este acea parte a normei care desemnează sistemul de drept
aplicabil să guverneze raporturile juridice indicate în conținutul normei prin raportare
la unul sau la mai multe elemente de extraneitate.
Norma conflictuală este o normă juridică specifică dreptului
internațional privat cu o structură proprie și scop bine definit acela de a
soluționa conflictul de legi. Ea nu va soluționa fondul raportului, ci de a indica
legea aplicabilă care va cârmui fondul raportului juridic, drepturile și obligațiile
părților generate de acesta.

5. Clasificarea normelor conflictuale

În raport cu conținutul lor norme conflictuale se clasifică:

- norme conflictuale referitoare la persoane
- norme conflictuale în diferite domenii

În raport cu felul legăturii:

- norme conflictuale unilaterale
- norme conflictuale bilaterale

6. Categorii de norme conflictuale în dreptul internațional privat

a. Normele conflictuale, specifice dreptului internațional privat, stabilesc

în raport cu elementul de legătură legea aplicabilă unui raport juridic cu elemente de
extraneitate și au caracter de trimitere indicând sistemul de drept aplicabil.

2
 b. Normele care vizează aspectele de fond ale raportului juridic cu
elemente de extraneitate sunt denumite norme substanțiale sau materiale și se
regăsesc în toate sistemele de drept, dar când reglementează aceste tipuri de
raporturi, ele devin noeme de drept internațional privat
c. Normele de aplicație imediată sunt acele categorii de norme
aparținând sistemului de drept intern al statului forului, care datorită forței imperative
se aplică cu prioritate unui raport juridic cu elemente de extraneitate.
d. Normele uniforme sunt normele conținute de regulamentele adoptate
de Parlamentul Uniunii Europene și aplicabile cu prioritate raporturilor juridice cu
elemente de extraneitate pe teritoriul statelor membre.

7. Izvoarele interne ale dreptului internațional privat

1. Constituția Românei – reglementează principiile fundamentale ale politicii

internaționale a statului român și conține norme care reglementează domenii
specifice dreptului internaționale privat:
2. Codul civil – cartea a VII a referitoare la dispozițiile de drept
internațional privat (art. 2552-2667);
3. Alte acte normative care conțin norme care interesează dreptul
internațional privat: Codul aerian, Legea societăților comerciale, Legea nr. 26/1990
privind registrul comerțului, Legea nr. 12/1991 a cetățeniei române, Legea nr.
119/1996 privind actele de stare civilă, O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, Legea nr. 273/ 2004 privind procedura adopției.

8. Izvoarele externe ale dreptului internațional privat

1. Izvoare internaționale care conțin norme conflictuale:

- Convenția privind conflictele de legi privitoare la efectele căsătoriei
asupra drepturilor și datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averii
soților
- Convenția pentru a reglementa conflictele de lege și de jurisdicție în
materie de despărțenie și separație de corp
- Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională
de mărfuri de la Viena din 1980
- Acorduri bilaterale privind promovarea și protejarea reciprocă a
investițiilor străine;
- convenții consulare,
2. Izvoare externe care conțin norme materiale sunt acele documente
internaționale care reglementează instituții juridice care formează obiectul specific
dreptului internațional privat, dar au tangență semnificativă cu alte ramuri de drept
cum ar fi dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul proprietății
intelectuale. Din această categorie exemplificăm:
- Convenția pentru reglementarea tutelei minorilor
- Convenția privitoare la drepturile copiilor
- Convenția pentru obținerea pensiei de întreținere în străinătate
- Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale
și a protocoalelor adiționale la această convenție

3
 9. Cutuma internațională și uzanțele internaționale
Cutuma este „o regulă de conduită stabilită în practica vieții sociale și
respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderilor ca normă socotită obligatorie”.
Doctrina subliniază în privința cutumei că are două elemente:
- element obiectiv care constă în conduita subiectelor de drept
internațional privat, relativ îndelungată și repetitivă în raporturile dintre ele;
- element subiectiv, psihologic care constă în convingerea că o anumită
conduită este obligatorie, în anumite relații între subiectele unui raport juridic;
Cu referire la uzanță , doctrina arată că reprezintă „o anumită conduită a
părților care nu se naște din dintr-un act sau operațiune economică izolată, ci este
rezultatul unei atitudini exprimate expres sau tacit, constant și ca ceva obișnuit o
perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un
sector de activitate.
Doctrina relevă faptul că uzanțele au numai un singur element și anume
elementul obiectiv care constă în aplicarea constantă a unei conduite în mod
constant , repetat pe o anumită perioadă de timp.

10. Izvoarele europene de drept internațional privat

1. Regulamentele duale privesc aspecte de procedură, respectiv

competența de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești în materie civilă
și comercială. Se mai numesc și regulamentele Bruxelles
2. Regulamentele privitoare la legea aplicabilă ( denumite
regulamentele Roma ):
- Regulamentul nr. 593/2008 referitor la legea aplicabilă obligațiilor
contractuale ( regulamentul Roma I);
- Regulamentul 864/2007privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale
(regulamentul Roma II);
3. Regulamente care privesc integral domeniul dreptului
internațional privat:
- Regulamentul 4/2009al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea
în materie de obligații de întreținere;
- Regulamentul nr.650/2012 din 4.iulie 2012 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea
executării actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat
european de moștenitor;
- Regulamentul nr. 848/.2015 privind procedurile de insolvență;
4. Regulamente privind proceduri uniforme, de sine stătătoare:
- Regulamentul 805/2004 din 21 aprilie 2004privind crearea unui Titlu
Executoriu European pentru creanțe necontestate;
- Regulamentul nr. 1896/2006 din 21 decembrie 2006 de instituire a unei
procedurii europene de somație de plată;
- Regulamentul nr. 861/2007 din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri
europene cu privire la cererile cu valoare redusă;

11. Noțiunea de calificare și conflictul de calificări

Calificarea semnifică accepțiunea pe care un anumit sistem de drept

o dă unei anumite categorii, instituții juridice.

4
 Un alt autor susține că „ a califica un fapt, o relație, un raport înseamnă a
indica în care dintre categoriile și noțiunile juridice existente se încadrează acestea,
spre a deveni un anumit fapt, raport juridic sau act juridic”.
Felurile calificării
- calificare primară – fiind cea care determină legea competentă,
aplicabilă raportului juridic de drept internațional privat;
- calificare secundară – cea care este subsecventă calificării primare și
nu influențează determinarea legii aplicabile raportului juridic de drept internațional;

12. Reguli pentru soluționarea conflictului de calificări

Codul civil român, dispune: „când determinarea legii aplicabile depinde de

calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia
în considerare calificarea juridică dată de legea română”
Exceptii:
a. Calificarea dată de părți: excepția este prevăzută în art. 2558 alin. 4
Cod civil: „ când părțile au determinat ele însele înțelesul noțiunilor dintr-un act
juridic, calificarea acestor noțiuni se face după voința părților”
b. Calificarea legală intervine atunci când prin acte normative
internaționale, convenții sau tratate sunt definite în preambulul lor sau în anexe,
noțiunile utilizate într-un act juridic încheiat.
c. Calificarea normelor din legea străină în caz de retrimitere intervine
atunci când legea conflictuală română trimite la o lege străină și legea străină face
trimitere la rândul ei la legea română.
d. Calificarea instituțiilor juridice necunoscute în legea forului
intervine atunci când în legea română nu sunt reglementate sau nu sunt cunoscute
anumite instituții prevăzute de legea străină.
e. Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul ad hoc sau autonomă
intervine atunci când tribunalul arbitral sesizat nu poate face o calificare după
sistemul statului unde are loc pentru că ne se poate identifica o lege a forului
aplicabilă și arbitrii vor judeca potrivit sistemului de drept cel mai oportun în raport cu
natura cauzai dedusă arbitrării, izvorul ei sa,legăturile cele mai apropiate.

13. Noțiunea de retrimitere și natura juridică

Retrimiterea este „acea situație juridică apărură în cazul în care norma

conflictuală a forului face trimitere la un sistem de drept străin, în întregul său( deci
inclusiv la normele conflictuale ale acelui sistem de drept), iar acesta din urmă, prin
norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea ci, fie trimite înapoi la dreptul
statului forului, fie trimite mai departe la dreptul unui star terț.
Ca natură juridică retrimiterea este o instituție proprie dreptului
internațional care intervine atunci când norma conflictuală a statului în care s-a ivit
litigiul cu elemente de extraneitate care a determinat un conflict de legi, trimite la
sistemul de drept al celuilalt stat și norma conflictuală a acestuia retrimite la sistemul
de drept al statului unde s-a oficializat litigiul sau la sistemul de drept al unui stat terț.

14. Felurile retrimiterii si problema retrimiterii in DIP român

În doctrina de drept internațional s-a arătat că instituția retrimiterii este:
- retrimitere de gradul I – există atunci când norma conflictuală străină
la care a trimis norma dreptului forului retrimite la norma acesta;

5
 - retrimitere de gradul II – există atunci când norma conflictuală
străină la care a trimis norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept
al unui stat terț, prin urmare nu se trimite la legea forului , ci la un alt sistem de
drept
In sistemul nostru de drept este acceptată numai retrimiterea de gradul I.
În cazul retrimiterii de gradul II sistemul de drept românesc nu o acceptă
ața cum dispune art. 2559 alin 2 Cod civil care dispune: „dacă legea străină retrimite
la dreptul român sau la alt sistem de drept se aplică legea română, dacă nu se
prevede expres în alt fel”.
Instituția retrimiterii este exceptată în următoarele situații:
- în cazul aplicării unor convenții internaționale este exclusă pentru
că se aplică dispozițiile acesteia;
- - în materie contractuală atunci când părțile au ales sistemul de
drept aplicabil relațiilor dintre ele;
- - în materia obligațiilor extracontractuale când se aplică legea locului
unde s-au născut ori unde se vor produce efectele lor.
15. Moduri de aplicare a legii străine.

Doctrina a arătat că legea străină este aplicată de instanța judecătorească

română/instanța arbitrală română în două moduri:
- ca lege a cauzei (lex causae);
- în alte situații

Aplicarea legii străine ca lege a cauzei (lex causae)

Aplicarea legii străine se realizează:
- fie pentru că norma conflictuală română are caracter imperativ și trimite
la aplicarea ei;
- fie pentru că părțile prin voință comună au ales ca legea străină să fie
legea aplicabilă raporturilor dintre ele, ca lex voluntatis și din punctul de vedere la
normei conflictuale române și a instanței judecătorești /instanței arbitrale devine
legea cauzei.

Proba legii străine

Potrivit alin. 2 al art. 2562 Cod civil: „partea care a invocat aplicarea legii
străine poate fi obligată să facă dovada conținutului acesteia”.
Cu referire la forța probantă a mijloacelor de dovedire a conținutului
normei străine , în doctrină s-a subliniat că trebuie să fie similară celei prevăzute în
legislația română.
Dacă proba se face printr-un înscris oficial, ea face dovada absolută , de
necontestat, până la înscrierea în fals
Dacă dovada se face printr-un înscris care nu are caracter oficial, ea
poate fi combătută prin probă contrară.

16. Interpretarea legii străine. Aplicarea legii straine in alte situatii

„Legea străină se interpretează și se aplică conform regulilor de

interpretare și aplicabile existente în sistemul de drept căruia îi aparține”.

6
 Împotriva hotărârii judecătorești care face o aplicare greșită a legii și
respectiv a normei conflictuale sau o interpretare străină dispozițiilor legale se pot
exercita căile legale de atac prevăzute de legea română de către părți.
Aplicarea legii străine în alte situații decât ca lege a cauzei intervine în
următoarele cazuri:
- legea străină constituie o condiție a legii forului;
- părțile au făcut vorbire în mod explicit în conținutul contractului
încheiat între ele și au încorporat-o în cadrul contractului;
Cu titlu de exemplu invocăm:
a. situația în care aplicarea legii străine este impusă de principiul
reciprocității;
b. efectele unei hotărâri străine sunt recunoscute în România
c. situația chestiunilor prealabile de natură civilă în procesul penal
d. legea străină se aplică potrivit încorporării (recepțiunii) ei de către
părțile contractante;

17. Excepții de la aplicarea legii străine. Ordinea publica

Art. 2564 din Codul civil consacră excepțiile de neaplicare a legii străine și
dispune:
- aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă
prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării legii străine se aplică legea română
- aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului românesc ori ale dreptului Uniunii Europene, și cu
drepturile fundamentale ale omului
Ordinea publică în dreptul internațional privat reprezintă ansamblul
principiilor fundamentale ale dreptului intern și al Uniunii Europene precum și în cele
referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În doctrină s-a arătat că ordinea publică internă și ordinea publică de drept
internațional privat „presupun o neconcordanță între sistemul juridic al statului forului
și sistemul juridic străin”.
Punctele de conexiune sunt:
- urmăresc aceiași finalitate, protejarea intereselor statului;
- au izvorul în dreptul intern;
Elementele de diferențiere vizează:
- sfera de cuprindere, respectiv ordinea publică internă este mai
extinsă.;

18. Frauda la lege în dreptul internațional privat. Comparatii

Prin fraudă la lege se înțelege situația în care părțile unui raport

juridic folosesc în mod fraudulos un mijloc de drept internațional privat , care
prin natura lui este licit, un alt sistem de drept decât cel normal să se aplice.

Comparație între frauda în dreptul internațional privat și alte instituții

similare
a. Frauda le lege în dreptul internațional privat și frauda la lege în
dreptul intern

7
 Cel două instituții se aseamănă din punct de vedere al condițiilor de
existență și pentru că ambele încalcă indirect legea.
Deosebiri:
- prin frauda internă este fraudată o lege internă în defavoarea altei legi
interne; frauda în dreptul internațional privat se fraudează un sistem de drept în
favoarea altui sistem de drept;
- frauda în dreptul intern presupune schimbarea conținutului raportului
juridic, iar frauda în dreptul internațional privat schimbă conținutul faptic al normei
conflictuale;
b. Frauda în dreptul internațional privat și simulația
Ambele instituții implică;
- voința comună a părților prin care se creează sau se modifică, în
aparență un conflict de legii
- folosirea unor mijloacele juridice licite;
Deosebirea dintre cele două instituții sunt:
- frauda la lege în dreptul internațional privat are scop ilicit, iar simulația
poate avea atât scop ilicit ,cât și scop licit;
c. Frauda la lege în dreptul internațional privat și ordinea publică în
dreptul internațional privat
Ambele instituții se aseamănă prin faptul că unui raport juridic cu
elemente de extraneitate nu i se aplică sistemul de drept competent, reprezintă
excepții de la aplicarea legii care trebuie să guverneze raportul juridic.
Deosebirile dintre cele două instituții privesc:
- în cazul ordinii publice , cauza de înlăturarea al legii străine este
obiectivă pentru că sunt încălcate principii fundamentale de drept, frauda la lege are
natură subiectivă și anume legea forului este înlăturată de la aplicare datorită
activității frauduloase a părților;
- în cazul ordinii publice sancțiunea constă în înlăturarea efectelor legii
străine și aplicarea legii forului, în cazul la lege sancțiunea constă în înlăturarea legii
pe care părțile au făcut-o aplicabilă prin fraudă și în locul ei se va aplica sistemul de
drept eludat.

19. Noțiunea de conflict în timp și spațiu și formele sub care se prezintă,

conditii si efecte

Situatie creata prin diferentele dintre legiuirile aplicabile, fie succesiv in

acelasi loc (conflict de legi in timp), fie simultan in locuri diferite (conflict de legi in
spatiu).
În materia dreptului internațional privat conflictul de legi se prezintă sub
următoarele forme:
- dreptul se naște, se modifică sau se stinge în cadrul sistemului de
drept intern al unui stat și se invocă în cadrul sistemului de drept al altui stat
- dreptul se naștere se modifică sau se stinge în cadrul sistemului
de drept internațional privat al unei țări și se invocă în sistemul de drept al altei
țări.
Condiții:
- dreptul să se fi născut, modificat sau stins conform legii competente
străine, în sensul că nașterea, modificarea sau stingerea să se fi realizat cu
respectarea tuturor exigențelor legale impuse de dreptul interna al statului respectiv;

8
 - dreptul dobândit în sistemul de drept străin va putea produce efecte
într-o altă țară numai dacă nu s-a creat în tara unde se solicită recunoașterea, un
drept nou care-l să-l înglobeze pe cel creat în străinătate sau dimpotrivă să îl
excludă;
- dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept
internațional privat român;

20. Conflictul mobil de legi în spațiu, timp

Conflictul mobil de legi reprezintă situația în care un raport juridic cu

elemente de extraneitate este supus succesiv mai multor sisteme de drept diferite,
datorită schimbării punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile.
Inițial, raportul juridic născut în România prezenta elemente de
extraneitate, dar ulterior prin plecarea, stabilirea și prin dobândirea cetățeniei statului
străin, se modifică într-un raport cu elemente de extraneitate care pune problema a
aplicării succesive a două sisteme de drept.
Conflictul în timp al normelor conflictuale reprezintă acel tip de conflict
care presupune înlocuirea unei norme conflictuale vechi cu una nouă în cadrul
aceluiași sistem de drept. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale statului forului
se face cu respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii.
Efectele născute sub legea veche vor fi menținute în măsura
corespondenței lor în legea nou.

21. Norme conflictuale privind persoana fizică

În dreptul internațional privat ne interesează normele conflictuale care

vizează persoana fizică din perspectiva: stării civile, capacității civile și a relațiilor de
rudenie.
Starea civilă este înțeleasă ca totalitatea elementelor prin care persoana
fizică se individualizează în familie și societate și rezultă din faptele și actele de stare
civilă. Faptele de stare civilă sunt nașterea și moartea, iar actele de stare civilă sunt
manifestări de voință producătoare de efecte juridice: căsătoria, adopția,
recunoașterea filiației.
Capacitatea civilă reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi
drepturi și obligații – capacitatea de folosință - și de a le exercita personal încheind
acte juridice – capacitatea de exercițiu.
Relațiile de familie sunt raporturi juridice specifice care se nasc din
căsătorie, adopție, filiație afinitate, obligația legală de întreținere.
Legea aplicabilă persoanei fizice
Art. 2572 Cod civil reglementează capacitatea persoanei fizice:
alin. 1: „starea civilă și capacitate persoanei fizice sunt cârmuite de legea
sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se dispune altfel;
alin. 2: incapacitățile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt
supuse legii aplicabile acelui raport juridic”
Legea națională la care trimite legiuitorul român este legea statului al cărei
cetățean este persoana fizică.
Dacă persoana fizică are mai multe cetățenii, potrivit art.2568 alin 2 Cod
civil, legea națională este aceea statului cu care are o legătură mai strânsă prin
reședința sa obișnuită.

9
 Legiuitorul român a stabilit în art. 2570 Cod civil că reședința obișnuită a
persoanei fizice este aceea unde are locuința principală chiar dacă nu a îndeplinit
formalitățile legale de înregistrare.
Persoana fizică care desfășoară o activitate profesională, reședința sa
este acolo unde se află locul de exercitare a profesiei.
În doctrină s-a arătat că prin reședință în accepțiunea dreptului
internațional privat se înțelege noțiunea de domiciliu așa cum este definit în Codul
civil ( a se vedea C. Dariescu, op. cit., p. 152).
În privința persoanei fizice care nu are nicio cetățenie (apatrizii), trimiterea
din norma conflictuală la legea națională semnifică legea statului în care-și are
reședința obișnuită (art. 2568 alin. 3 Cod civil).
Cu referire la refugiați, se aplică legea locului unde-și au reședința
obișnuită (art. 2568 alin. 4 Cod civil).
Din conținutul dispozițiilor legale rezultă că în privința apatrizilor și
refugiaților legiuitorul român face trimitere la legea reședinței obișnuite
Principiul statuat de norma conflictuală de drept internațional privat
român în materia stării civile și capacității persoanei fizice este cel al aplicării
legii române cu excepția apatrizilor și a refugiaților când legea aplicabilă este
legea reședinței obișnuite.
Legea aplicabilă numelui persoanei fizice și drepturilor fundamentale
Codul civil român dispune în art. 2576 că numele persoanei fizice este
guvernat de legea sa națională.
Alegerea numelui copilului este cârmuită:
- legea națională a părinților lui;
- legea statului unde s-a născut și locuiește copilul în momentul nașterii;

22. Legea aplicabilă încheierii căsătoriei

.
Cu referire la logodnă – promisiunea de căsătorie – condițiile de fond
sunt reglementate de legea națională a fiecăruia dintre soți, la data închiderii
acesteia.
Cu referire la căsătorie – potrivit dispozițiilor art. 2586 Cod civil
condițiile de fond sunt guvernate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii
soți, la momentul celebrării căsătoriei. Dacă legea națională a unuia dintre soți
prevede un impediment la căsătorie, care este incompatibil cu libertatea de a încheia
o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca fiind inaplicabil, dar numai în cazul în
care unul dintre soți este cetățean român și căsătoria se încheie în România.
Forma încheierii căsătoriei este cârmuită de legea statului în care se
celebrează (art. 2587 Cod civil).
Căsătoria celebrată în fața agentului diplomatic sau consular român va fi
guvernată de legea română.
Nulitatea căsătoriei, potrivit art. 2588 Cod civil este guvernată de legea
română numai dacă actul căsătoriei s-a încheiat în străinătate și legea română
prevedea motivul de nulitate invocat .Nulitatea poate fi invocată numai dacă vizează
condiții de fonf și nu de formă.
Efectele generale ale căsătorie sunt:
- efecte personale;
- efecte patrimoniale;
Efectele generale sunt guvernate de legea reședinței obișnuite
comune a soților (legea domiciliului comun), iar în lipsa acestuia de legea cetățeniei

10
 comune a soților, în lipsa cetățeniei comune se va aplica legea statului pe teritoriu
căruia a fost celebrată căsătoria.

23. Regimul matrimonial.

Regimul matrimonial - soți pot să și aleagă orice regim matrimonial

care să fie guvernat de legea aleasă de către ei. Convenția de desemnare a legii
aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie anterior încheierii căsătoriei, fie
la momentul încheierii căsătoriei ori în timpul căsătoriei.
Masurile de publicitate și de opozabilitate a convențiilor matrimoniale
a soților față de terți sunt supuse legii aplicabile convenției matrimoniale, dacă
soții au reședința comună pe teritoriul aceluiași stat la fel ca și terți, publicitatea și
opozabilitatea va fi guvernat de legea statului respectiv.
Dacă unul dintre soți precum și un terț cu care soțul încheie un raport
juridic au reședința obișnuită pe teritoriul aceluiași stat nu se va plica legea statul în
următoarele situații:
- au fost îndeplinite condițiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute
de legea aplicabilă regimului matrimonial;
- terțul cunoștea la data nașterii raportului juridic regimul matrimonial dar
l-a ignorat din imprudență;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea
statului de situare a imobilului;
În cazul schimbării reședinței obișnuite în alt stat de către unul dintre soți
sau a schimbării cetățeniei , legea cetățeniei comune sau cea a reședinței obișnuite
comune va continua să reglementeze efectele căsătoriei ( art. 2596 Cod civil).
În ipoteza în care ambii soți își schimbă reședința sau cetățenia, efectele
căsătoriei vor fi guvernate de legea cetățeniei comune sau legea reședinței obișnuite
comune, cu condiția ca noile legi să nu afecteze drepturile terților. Dacă soții au ales
legea aplicabilă regimului matrimonial, schimbările survenite ulterior nu vor afecta
aplicabilitatea legii alese de soți.

24. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei

Art. 2502 Cod civil dispune că legea aplicabilă divorțului se aplică în

mod corespunzător și separației de corp.
Soții pot alege de comun acord una dintre legile aplicabile divorțului:
- legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită la data
încheierii convenției de desemnare al legii aplicabile;
- legea statului pe teritoriul căruia au avut ultima reședință obișnuită
comună,dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la încheierea convenției de
desemnare;
- legea statului al cărui cetățean unul dintre soți;
- legea statului pe teritoriul căruia au locuit cel puțin trei ani;
- legea română;
Soții pot alege oricare dintre legile mai sus menționate.
Cu referire la convenția de desemnare a legii aplicabile, conform art. 2598
Cod civil, trebuie încheiată în scris, datată și semnată de către soți, până la data
sesizării instanței și până la acel moment ea poate fi modificată. Instanța de judecată

11
poate lua act de acordul soților, până la primul termen de judecată, când părțile legal
citate prezintă acordul de alegere a legii aplicabile divorțului.
Dacă soții nu au ales legea aplicabilă divorțului, potrivit art. 2600 Cod civil,
divorțul va fi guvernat de :
- legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data
introducerii cererii de divorț;
- legea statului pe al cărui teritoriu soții au avut ultima reședință
obișnuită, când la introducerea cererii nu mai aveau o reședință comună;
- legea cetățeniei comune a soților, când nu mai au o reședință comună;
- legea ultimei cetățenii comune când soții nu mai au cetățenie comună;
- legea română când niciuna dintre situațiile de mai sus nu poate fi
aplicată.
Alegerea legii aplicabile se face cu respectarea ordinii de prioritate
stabilită de art. 2600 Cod civil. În conformitate cu dispozițiile art. 2600 alin. 2 Cod civil
dacă legea străină aleasă nu permite divorțul decât în condiții restrictive se va aplica
legea română, atunci când cel puțin unul dintre soți, la data introducerii cererii de
Dispozițiile art. 2601 din Codul civil prevăd că actul încheiat în străinătate
prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de se desface căsătoria , fără ca
legea aplicabilă să prevadă același drept și soției, nu produce efecte juridice în
România pentru că este încălcat principiul de ordine publică al egalității soților.
Normele conflictuale de mai sus își găsesc aplicabilitatea dacă prin
convenții internaționale sau prin dreptul U.E. nu conțin reglementări contrare.

25. Regulamentul 1259/2010

Prin regulamentul nr. 1259/2010 din 20.12.2010 s-au adoptat norme

uniforme privind cooperarea extinsă în materia legii aplicabile divorțului
( Regulamentul Roma III) care au devenit obligatorii din 21.06.2012 pentru căsniciile
cetățenilor europeni. Normele sunt aplicabile în 19 state din U.E. Între statele în care
este aplicabil regulamentul este și România.
Regulamentul 1259/2010/UE presupune următorul mecanism:
- soții pot să-și aleagă prin convenție legea aplicabilă divorțului sau
separației de corp dintre mai multe variante propuse de regulament;
- în lipsa convenției sunt stabilite criterii de desemnare a legii aplicabile;
Potrivit art. 5 al regulamentului soții pot desemna legea aplicabilă:
- legea statului reședinței obișnuite a soților la momentul încheierii
convenției;
- legea statului reședinței obișnuite a soților cât timp unul dintre ei mai
locuiește acolo în momentul încheierii convenției;
- legea statului cetățeniei a unuia dintre ei în momentul încheierii
convenției;
Art. 6-7 al regulamentului reglementează validitatea de fond și formă a
convenției de desemnare a legii aplicabile. În cazul lipsei consimțământului las divorț,
soțul poate invoca legea statului în care-și are reședința obișnuită în momentul
pronunțării desfacerii căsătoriei. Convenția se încheie în scris , trebuie dată și
semnată de ambii soți. dacă statul membru unde se încheie convenția prevede
formalități suplimentare, acestea trebuie îndeplinite.
Art. 8 din regulament prevede legea aplicabilă în situația în care părțile nu
au încheiat convenție de desemnare a legii aplicabile divorțului sau separației de
corp:

12
 - legea statului reședinței obișnuite a soților în momentul sesizării
autorității competente;
- legea ultimei reședințe obișnuite a soților (care să nu fi încetat de mai
mult de 1 an) înainte de momentul sesizării autorității competente dacă unul dintre
soți mai locuiește acolo;
- legea forului când celelalte criterii nu pot fi îndeplinite;
Articolul suscitat stabilește ordinea de preferință a criteriilor de desemnate
a legii aplicabile.
Regulamentul Roma III exclude retrimiterea pe care legea română o
prevede.

26. Legea aplicabilă filiației și adopției

Filiația copilului din căsătorie se va stabili potrivit legii care la momentul

survenirii nașterii copilului guvernează efectele generale ale căsătoriei părinților lui.
În cazurile speciale când :
- în momentul nașterii copilului căsătoria nu mai exista fiind desfăcută
prin divorț sau încetată prin decesul tatălui, se aplică legea care la data încetării sau
desfacerii căsătoriei guverna efectele acesteia;
- lege care guvernează efectele căsătoriei se va aplica și în privința
tăgăduirii paternității copilului din căsătorie;
- în situația în care la data nașterii copilului părinții săi nu erau căsătoriți
și doresc legitimarea copilului prin căsătoria ulterioară se va aplica legea care
guvernează efectele căsătoriei
Filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale
a copilului la nașterea sa.
Situații speciale privind filiația copilului din afara căsătoriei:
- minorul care la momentul nașteri are mai multe cetățenii, dar nu și
cetățenia română, se va aplica legea cetățeniei celei mai favorabile;
Recunoașterea filiației este guvernată de legea națională a copilului din
momentul nașterii. Recunoaște dreptul mamei copilului să-i ceară tatălui lui să
contribuie la cheltuielile din timpul sarcinii și cele ocazionate de nașterea lui.
Dreptul va fi guvernat de legea națională a mamei.
În privința adopției, dispozițiile art. 2607 Cod civil prevăd:
- condițiile de fond sunt guvernate de legea națională a adoptatorului și
legea națională a adoptatului, în sensul că trebuie respectate condițiile impuse de
legea națională în privința ambilor;
- dacă ambii soți adoptă copilul adopția va fi guvernată de legea acare
cârmuiește efectele căsătorie lor și legea națională a adoptatului;
- când unul dintre soți adoptă copilul/copiii celuilalt soț, adopția va fi
guvernată de legea aplicabilă efectelor căsătoriei;
- efectele adopției și relațiile dintre adoptator și adoptat vor fi
guvernate de legea adoptatorului, iar când adopția a fost făcută de cei doi soți, vor fi
guvernate de legea aplicabilă efectelor căsătoriei ( art. 2608 Cod civil);
- condițiile de formă ale adopției vor fi supuse legii statului în care se
încheie adopția ( art. 2609 Cod civil);
Nulitatea adopției este supusă legii aplicabile condițiilor de fond sau legi
care guvernează forma adopției.

13
 27. Legea aplicabilă obligației de întreținere

Dispozițiile legale menționate indică faptul că legea aplicabilă obligațiilor de

întreținere este legea reședinței obișnuite a creditorului și se aplică și în
ipoteza în care este un stat care nu a ratificat sau nu a fost parte la încheierea
convenției. Schimbarea reședinței obișnuite antrenează schimbarea legii aplicabile
(art. 2-3 Protocol la Convenția de la Haga).
Articolul 4 din protocol conține norme conflictuale privitoare la anumite
categorii de creditori ai obligației de întreținere:
- copiii în raport cu părinții lor;
- părinții în raport cu copiii lor;
- alte persoane decât părinții în raport cu copii și adolescenții care nu au
împlinit 21 ani;
În situații de excepție în care se află creditorul sau debitorul obligației de
întreținere regula aplicării legii reședinței beneficiarului întreținerii nu se aplică:
- când creditorul este incapabil potrivit legii (minor sau interzis
judecătoresc) să obțină întreținerea se va aplica legea forului;
- dacă creditorul a sesizat autoritatea competentă unde debitorul își are
reședința obișnuită se va plica legea forului;
- dacă creditorul este incapabil să obțină întreținerea potrivit legii forului
unde-și are reședința obișnuită debitorul, se va aplica legea statului reședinței
obișnuite a lui;
- dacă beneficiarul întreținerii nu este îndreptățit la întreținere potrivit legii
reședinței obișnuite a unuia dintre ei se va aplica legea cetățeniei comune în măsura
în care există;
Protocolul stabilește și norme derogatorii și anume atunci când
creditorul și debitorul ( soți, foști soți, persoane a căror căsătorie a fost anulată) se
înțeleg ca într-o procedură derulată într-un stat privitoare la obligația de
întreținere, legea aplicabilă. Desemnarea se va face printr-un act scris semnat de
ambele părți, în fața autorității care instrumentează procedura respectivă.
Părțile pot desemna legea aplicabilă care poate fi:
- legea statului al cărei cetățean este una dintre părți ân momentul
desemnării;
- legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre ele;
- legea stabilită între părți să guverneze regimul matrimonial;
- legea stabilită să guverneze divorțul sau separația de corp;
Desemnarea legii aplicabile nu poate opera:
- dacă una dintre părți nu are vârsta de 18 ani ;
- dacă una dinte părți suferă de un handicap grav mintal și nu-și poate
proteja interesele;
- dacă legea desemnată de părți ar avea consecințe nedrepte sau
nerezonabile pentru oricare dintre părți;
Potrivit normei înscrise în art. 11, legea aplicabilă obligației de întreținere
trebuie să determine în ce măsură și în ce cuantum și de la ce debitor se va solicita
întreținerea, baza de calcul precum și plata retractivă a cesteia.
Convenția nu permite retrimiterea, decât dacă legea aplicabilă
încalcă ordinea publică.

14
 28. Norme conflictuale privind persoana juridică

a. Legea care guvernează statutul organic al persoanei juridice – este

legea națională a acelei persoane. În accepțiunea dreptului internațional privat, prin
„statut organic” înțelegem totalitatea normelor care reglementează nașterea,
manifestarea și încetarea existenței persoanei juridice, inclusiv normele care
guvernează raporturile ei cu terții
Codul civil în art. 2581 enumeră elementele domeniului de aplicare a legii
statutului organic:
- capacitatea persoanei care semnifică atât capacitatea de folosință , cât
și capacitatea de exercițiu a persoanei juridice;
- modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat;
- drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de asociat;modul de
alegere,competențele și funcționarea organelor de conducere;
- reprezentarea persoanei juridice prin organe proprii ;
- răspunderea persoanei juridice față de terți pentru deciziile adoptate de
organele de conducere;
b. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalei și al filialei – este
legea națională a persoanei juridice așa cum dispune art. 2580alin. 1 Cod civil:
„statutul organic sl sucursalei înființată de persoana juridică într-un alt stat este
guvernat de legea națională a persoanei juridice”, iar alin. 2 al aceluiași articol
dispune: „statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu și-a
stabilit propriul sediu, independent de legea persoanei juridice care a înființat-o”.

29.Reședința obișnuită a persoanelor juridice

Reședința obișnuită a persoanei juridice se află în statul în care își are stabilimentul
principal. Prin sintagma „stabiliment principal”legiuitorul a înțeles locul unde persoana
juridică are administrația
Cu referire la reglementarea instituției „reședinței obișnuite a persoanei juridice”,
în doctrină, un autor susține că este inutilă reglementarea pentru că în conținutul
normelor conflictuale nu se folosește această instituție ca punct de legătură

Legea aplicabilă fuziunii unor persoane juridice cu naționalitate diferită –

dispune că fuziunea unor persoane juridice de naționalități diferite se poate realiza
numai cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de legea națională a fiecăreia
dintre persoanele juridice care fuzionează.
Condițiile de fuzionare vizează:
- aspecte de fond reprezentare de documentele necesare fuzionării,
intervenția instanței judecătorești;
- condiții de formă referitoare la încheierea în formă autentică a actului de
fuzionare;
- aspecte de publicitate cum sunt publicarea hotărârii/actului de fuzionare
în Monitorul Oficial sau înscrierea la Registrul comerțului;
Legea aplicabilă schimbării naționalității persoanei juridice –
persoana juridică își poate schimba naționalitatea din mai multe motive: survenirea
unor evenimente istorice, economice sau prin voința acționarilor.
Schimbarea sediului persoanei juridice în alt stat presupune un
conflict mobil de legi. În dreptul internațional privat românesc nu există dispoziții
exprese referitoare la modul de rezolvare a acestei probleme.

15
 30. Recunoașterea persoanelor juridice în România

Procedura recunoașterii se realizează prin hotărâre judecătorească

declarativă de drepturi prin care se recunoaște existența persoanei juridice
străine și se recunosc efectele existenței acesteia pe teritoriul țării noastre.
Art. 2582 Cod civil, care reglementează posibilitatea recunoașterii
persoanei juridice străine în România, prevede că persoanele juridice cu scop
patrimonial, valabil constituite în statul a căror naționalitate o au, sunt recunoscute de
plin drept în țara noastră.
Din conținutul dispozițiilor legale rezultă că pentru recunoașterea
persoanei juridice cu scop patrimonial în România trebuie îndeplinite următoarele
condiții:
- persoana juridică cu scop patrimonial să se fi constituit în statul de
origine cu respectarea legii naționale;
- să aibă calitatea de subiect de drept;
- să nu contravină ordinii juridice de drept internațional privat românesc;
Actele juridice care produc modificări ale capacității de folosință a
persoanei juridice străine cu scop patrimonial produc efecte juridice în România fără
să fie nevoie de încuviințarea executării silite dacă nu presupun măsuri de executare
silită.
Persoanele juridice fără scop lucrativ străine sunt supuse procedurii de
recunoaștere individuală în România.
Pentru recunoaștere se impune să fie îndeplinite următoarele condiții:
- să se fi constituit în mod valabil în statul de origine, cu respectarea legii
naționale;
- scopul statutar să fie compatibil cu ordinea socială, economică și
juridică din țara noastră;
- să se fi obținut aprobarea prealabil a Guvernului României;
- staul de origine să aplice principiul reciprocității;

31. Norme conflictuale privind bunurile

În mod tradițional, doctrina a reținut că termenul „bunuri” are două

accepțiuni:
- de bunuri, obiectele materiale utile omului care au o anumită valoare -
bunurile corporale;
- de drepturi care ele însele au o valoare pentru că permit folosirea unor
obiecte sau obținerea unor avantaje de la anumite persoane în virtutea dreptului
deținut – bunuri incorporale;
Codul civil conține norme conflictuale generale privind bunurile corporale, bunurile
necorporale, cele privind publicitatea drepturilor asupra bunurilor, norme conflictuale
cu caracter special cel care vizează mijloacele de transport, cele privind ipotecile
mobiliare sau cele referitoare la titlurile de valoare.
În conformitate cu art.2613 Cod civil, sunt guvernate de legea locului unde
sunt situate sau se află :
- dreptul de proprietate, posesia și celelalte drepturi reale asupra
bunurilor;
- garanțiile reale asupra bunurilor;
Legiuitorul român nu a reglementat legea aplicabilă anumitor bunuri
situate pe teritoriul unui stat ,dar utilizate în activitatea diplomatică:clădirile

16
ambasadelor, consulatelor, autovehiculele utilizate, de diplomați, aeronave, nave
militare, trenuri oficiale, bunurile aparținând organizațiilor internaționale etc cărora nu
le este aplicabilă lex rei sitae.

32. Norme conflictuale aplicabile bunurilor mobile corporale

Normele conflictuale care reglementează regimul bunurilor corporale este

prevăzut în art. 2617 Cod civil care dispune: „constituirea, transmiterea, stingerea
drepturilor reale asupra unui bun care și-a schimbat așezarea sunt cârmuite de legea
statului unde se afla când s-a produs faptul juridic care a născut , modificat sau stins
dreptul respectiv”.
Regimul juridic aplicabil bunului aflat în transport este conținut de art. 2618
Cod civil care prevede; „bunul transportat este supus legii statului de unde a fost
expediat”. De la regula stabilită de textul invocat mai sus sunt instituite trei excepții:
- părțile interesate au ales o altă lege aplicabilă;
- bunul a fost depozitat sau sechestrat ca urmare a luării unei măsuri
asiguratorii sau a unei vânzări silite în cursul procedurii executării silite; legea
aplicabilă este cea a locului unde ase află temporar bunul;
- bunul face parte dintre bunurile personale ale unui pasager; legea
aplicabilă este legea națională a cetățeanului care-l deține;
În privința bunurilor care nu sunt supuse exportului (bunuri corporale care
sunt deplasate dintr-un stat în altul), validitatea și efectele rezervei dreptului de
proprietate sunt guvernate de legea aplicabilă fondului contractului ( a se vedea D. A.
Sitaru, op. cit., p. 296).

Norme conflictuale aplicabile bunurilor incorporale

Potrivit art. 2624 Cod civil: „nașterea, conținutul stingerea drepturilor de
autor asupra unei opere de creație intelectuală sunt supuse legii statului unde
aceasta a fost pentru întâia oară adusă la cunoștința publicului prin publicare,
reprezentare, expunere, difuzare sau prni orice alt mod”.
Operele nedivulgate sunt supuse legii naționale a autorului.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială este legea locului unde s-au
îndeplinit condițiile de fond și formă cerute de legiuitor pentru depozitarea,
înregistrarea și protecția dreptului.
Legea aplicabilă drepturilor de proprietate industrială reglementează
condițiile de constituire a dreptului, raporturile cu terții conținutul, obiectul și condițiile
de fond și formă, mijloacele de protecție a dreptului, limitele exercitării titlului de
proprietate, stingerea dreptului.
În U.E. în materia dreptului de proprietate industrială sunt aplicabile
dispozițiile Regulamentului Roma II care în art. 15 dispune că reparația materială și
morală a dreptului de proprietate industrială va fi guvernată de legea țării unde se
solicită protecția.

Norme conflictuale privind formele de publicitate

Formele de publicitate referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la
data și la locul unde sunt îndeplinite, dacă prin dispoziții speciale nu se dispune în alt
mod.
Măsurile de publicitate implică intervenția unei autorități de stat și de
aceea legiuitorul a desemnat legea aplicabilă ca fiind legea unde sunt îndeplinite
formalitățile de publicitate.

17
 Codul civil conține și norme speciale de publicitatea unor bunuri mobile
cum ar fi mijloacele de transport (care trebuie înregistrate).
Formalitățile de înregistrare și publicitate, efectele generate de ele și
instituțiile îndreptățite să le efectueze sunt cele prevăzute de dreptul statului unde au
loc operațiunile de înregistrare sau publicitate.
În privința imobilelor legea locului de situare a lor este legea aplicabilă.

33. Precizări terminologice privitoare la înțelesul unor termeni folosiți de

Regulamentul 650/2012 /U.E.
Regulamentul 650/2012, în conținutul său prevede și „testamentul
conjunctiv”, care semnifică testamentul întocmit de două sau mai multe persoane
într-un singur act, care este diferit de „legatul conjunctiv” din Codul civil român care
semnifică faptul că reprezintă un legat cu titlu particular conținut de un testament,
prin care un bun individual determinat sau generic este lăsat la două sau mai multe
persoane, fără să se fi stabilit cota-parte a fiecăruia.
Testamentul conjunctiv din regulament înglobează și „testamentul
reciproc” prin care două sau mai multe persoane testează prin același testament una
în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț.
De asemenea, regulamentul prin termenul „testament” se referă și la
„testamentele separate” prin care pe același suport, două sau mai multe persoane
testează averea lor unul față de altul și care constituie două acte juridice distincte.
Prin sintagma „pact asupra unei succesiuni viitoare”, regulamentul
înțelege un acord rezultat din testamentele reciproce, care creează modifică sau
încetează, cu sau fără prestație, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniilor
viitoare ale uneia sau mai multor persoane care sunt părți ale acordului. Codul civil
interzice, în principiu, pactul asupra unei moșteniri nedeschise (art. 956 Cod civil).

34. Legea aplicabilă moștenirii. Legea aplicabila conditiilor de fond si forma.

Succesiunea vacanta

Legea aplicabilă succesiunii poate fi desemnată dacă persoana a

ales ca acea lege să fie legea cetățeniei sale (art. 22 din regulament). Persoana
poate, în timpul vieții sale ,să desemneze ca lege aplic0abilă în ansamblul
succesiunii sale să fie legea cetățeniei sale. În cazul pluralității de cetățenii, persoana
poate să desemneze ca lege aplicabilă legea uneia dintre cetățenii pe care o va avea
la momentul decesului.
Condițiile de fond sunt supuse legii cetățeniei alese (legii naționale),iar
condițiile de formă sunt cele prevăzute pentru dispozițiile pentru cauză de moarte
( supuse legii actului juridic).
Dispozițiile pentru cauză de moarte sunt supuse, sub aspectul
condițiilor de fond, legii aplicabile succesiunii, dacă persoana ar fi decedat în
ziua întocmirii dispoziției pentru cauză de moarte sau legii desemnate ca fiind legea
aplicabilă succesiunii.(art. 24 din regulament)
Cu referire la pactele privind o succesiune nedeschisă, dispozițiile
conținute de regulament ( art. 25) nu sunt aplicabile pentru că dispozițiile de drept
substanțial din România sancționează cu nulitate absolută astfel de acte pentru că
încălcă ordinea juridică de drept internațional privat . p
Pactele privind succesiunea nedeschisă a unei singure persoane
sunt guvernate sub aspectul admisibilității cât și în privința condițiilor de fond ,

18
al puterii obligatorii și al desfacerii de legea aplicabilă succesiunii
respective ,dacă persoana ar fi decedat în ziua încheierii pactului.
Pactele privind succesiunea nedeschisă a mai multor persoane sunt
permise în măsura în care toate legile aplicabile conform regulamentului
succesiunii persoanelor în cauză, dacă acestea ar fi decedat în ziua încheierii
pactului, acceptă astfel de acte.
Condițiile de formă ale dispoziției pentru cauză de moarte sunt:
- actul trebuie întocmit în formă scrisă ;
- legea aplicabilă este legea locului unde se întocmește dispoziția pentru
cauză de moarte, legea situări imobilului care formează obiectul testamentului, legea
națională a testatorului,legea domiciliului sau a reședinței obișnuite a testatorului;
- legea aplicabilă desemnată este cea în vigoare în momentul întocmirii
testamentului;

Succesiunea vacanta
Normele conflictuale referitoare la succesiunea vacantă sunt prevăzute în art.
33 din regulament, care dispune că în ipoteza în care potrivit legii aplicabile
succesiunii aceasta este vacantă , statul membru sau o altă autoritate desemnată
de acesta va dobândi bunurile succesiunii care sunt situate pe teritoriul său,
cu condiția să fi fost achitate creanțele care grefau acel patrimoniu.

35. Norme conflictuale privind actele juridice

În cadrul U.E. normele conflictuale aplicabile actelor juridice sunt

prevăzute de dreptul european:
- Convenția de la Roma (din 19 iunie 1980) de la 1 octombrie 2008 – 15
ianuarie 2009 pentru raporturile României cu statele ale U.E și pe baza Legii
105/1992;
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și
Consiliului din 17 iunie 2008, privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale(regulamentul Roma I) și pe baza și pe baza Legii nr. 105/1992 care se
aplicau în completare, în perioada 17 decembrie – 1 octombrie 2011;
- Regulamentul Roma I se aplică cu prioritate și în completare cu Codul
civil, din perioada 1 octombrie 2011. Normele conflictuale le Codului civil se aplică
actelor juridice și contractelor excluse din domeniul regulamentului, în măsura în care
nu există convenții sau tratate internaționale la care România este parte;

Legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic

În privința legii alese , părțile pot stabili ca ceasta să guverneze actul în
întregime sau numai anumite aspecte ale sale ( a se vedea art. 2637 alin. 4 Cod civil
care dispune că înțelegerea privind legea aplicabilă poate fi modificată ulterior
încheierii actului).
În doctrină , cu referire la lex voluntatis se arată că aceasta este „legea
subiectiv aplicabilă” pentru a fi deosebită de „legea obiectiv aplicabilă, care
reglementează condițiile de fond ale actului în lipsa manifestării de voință a autorului
sau părților. Totdeauna, legea subiectiv aplicabilă va fi legea unui singur stat și nu o
combinație de legi.
În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă actului juridic, se va
aplica legea cu care are mai multe legături. Dacă această lege nu poate fi identificată
se va aplica legea locului unde actul a fost încheiat.

19
 Legea aplicabilă condițiilor de formă
Potrivit art. 2639 Cod civil legea aplicabilă condițiilor de formă ale actului
juridic este legea care guvernează fondul lui. Condițiile ad validitatem ale actului
juridic sunt satisfăcute dacă:
- s-au respectat dispozițiile legii locului unde a fost întocmit;
- s-au respectat dispozițiile legii cetățeniei;
- s-au respectat legea reședinței obișnuite a persoanei care a consimțit la
încheierea lui;
În privința aplicării legii reședinței obișnuită ea este aplicabilă numai
actelor unilaterale.

36. Norma de trimitere în Cod civil român. Regulamentul Roma I. Excepții de

excludere de la aplicarea regulamentului

In măsura în care materia obligație contractuale excede dreptului

european se vor aplica dispozițiile Codului civil dacă nu există convenție
internațională sau un tratat internațional.
În țările U.E. legea aplicabilă obligațiilor născute din contracte este
determinată de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 din 17 iunie 2008(regulamentul
Roma I). Art. 1al regulamentului dispune că el este aplicabil obligațiilor contractuale
în materie civilă și comercială în ipoteza unui conflict de legi.
Art. 2 al regulamentului exclude de la aplicarea lui următoarele materii:
- starea și capacitatea persoanelor fizice ;
- obligațiilor rezultate din raporturile de familie (se aplică Regulamentul
nr4/2009 din 18 decembrie 2008);
- obligațiile rezultate din raporturile patrimoniale dintre soți respectiv
regimurile matrimoniale ( se aplică regulamentul 2016/1103 și 2016/114)
- obligațiilor rezultate din testamente și succesiuni;
- obligațiilor rezultate din cambii, cecuri, bilete la ordin sau alte
instrumente de plată sau alte titluri de plată negociabile;
- convențiilor de arbitraj și convențiilor privind alegerea instanței
competente;
- aspectelor privind dreptul societăților comerciale, sau altor organisme
constituite ca persoane juridice sau fără personalitate juridică;
- răspunderii persoanei față de terți când acționează ca organ al
societății;
- obligațiile născute din acte premergătoare încheierii unui contract;
- probelor și aspectelor de procedură;

37. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului

Ca regulă generală, părțile contractului prin voința lor pot alege legea
aplicabilă condițiilor de fond și în acest caz aceasta este lex voluntatis pentru
că a fost determinată de voința lor comună
Alegerea legii altui stat și desemnarea ei ca fiind lege aplicabilă, nu
poate să încalce dispozițiile imperative ale legii statului în momentul în care a
fost desemnată. Alegerea legii aplicabile a altui stat se va putea face în măsura în
care elementele relevante ale situației se află în momentul alegerii legii, în alt stat.
Legea aplicabilă consimțământului și condițiilor de fond ale
contractului. O parte poate susține că nu și-a dat consimțământul valabil potrivit

20
legii reședinței sale, dacă din circumstanțele cauzei ar rezulta că nu se pot stabili în
mod rezonabil efectele comportamentului în raport cu legea aplicabilă contractului.
Contractul încheiat între persoane din cadrul aceluiași stat, persoana
fizică ce are capacitatea potrivit legii acelei țări, poate invoca faptul că este
incapabilă potrivit legii străine, în cazul în care cocontractantul său avea cunoștință
de incapacitatea ei la dara încheierii contractului sau nu o cunoștea deși putea și
trebuia să o cunoască ( a se vedea art. 13 din regulament).

38. Legea aplicabilă condițiilor de formă ale contractului

Regulamentul statuează în art. 11 modul de determinare a legii aplicabile

condițiilor de formă ale contratului:
- dacă părțile care au încheiat un contract se află în același stat în
momentul încheierii, atunci contractul se consideră valabil încheiat din punct de
vedere al formei dacă sunt îndeplinite exigențele legii care-l guvernează pe fond sau
legea statului unde a fost încheiat;
- dacă părțile care au încheiat un contract se află în state diferite în
momentul încheierii contractului ,acesta este considerat valabil din punct de vedere
la condițiilor de formă, dacă sunt îndeplinite condițiile legii care guvernează contactul
pe fond sau al oricărei țări unde se află una dintre părți în momentul încheierii
contractului sau de legea țării în care una dintre părți avea în momentul încheierii
reședința obișnuită;

Domeniul de aplicare al legii aplicabile contractului

Legea aplicabilă contractului determinată potrivit Regulamentului (CE) nr.
593/2008 reglementează următoarele:
- regulile de interpretare a contractului;
- executarea obligațiilor generate de contract;
- consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv
evaluarea prejudiciului cauzat prin neexecutare în limitele competenței conferite
instanței de legea procesuală;
- modurile de stingere a obligațiilor, prescripția, și decăderea din drepturi;
- efectele nulității contractului;

Limitarea aplicării legii care guvernează contractul

Regulamentul, în art. 9, permite restrângerea legii aplicabile contractului în
situația intervenției normei de aplicare imediată (necesară), normă care pentru statul
unde se încheie sau este executat contractul este esențială pentru ordinea
publică,socială, economică.
Legea aplicabilă mijloacelor de probă
Potrivit art. 18 din regulament, legea care guvernează contractul se aplică
și în materia prezumțiilor legale și sarcinii probei.
Contratul sau actul juridic unilateral va putea fi probat prin orice mijloace
de probă admise de legea fondului, de legea forului sau oricare intre legile care
guvernează condițiile de fond sau de formă cu condiția ca aceste mijloace de probă
să poată fi administrate în fața instanței sesizate.

21
 39. Norme conflictuale aplicabile faptelor juridice. Regulamentul (CE)
nr.863/2007 (Roma II).
Obligațiile care sunt născute din alte surse decât contractele sunt
guvernate de dreptul Uniunii Europene. Dacă ele nu intră sub incidența dreptului
european, atunci se va aplica legea care guvernează raportul preexistent între părți
în cazul în care nu există convenția bilaterală.
În dreptul european determinarea legii aplicabile se realizează prin
normele conflictuale conținute de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 cunoscut sub
denumirea Roma II care a intrat în vigoare pe 11 iulie 2008. Regulamentul se aplică
de toate statele uniunii, mai puțin Danemarca care a acceptat parțial regulamentul.
În art. 2 din Regulamentul (CE) nr.864/2007 definește obligația
extracontractuală ca fiind acea obligație născută din:
- fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu;
- fapte licite cum ar fi îmbogățirea fără justă cauză , gestiunii de afaceri, a
culpei apărute în cursul tratativelor în faza precontractuală;
- în genere din fapte juridice necontractuale;

Legea aplicabilă obligațiilor izvorâte din fapte ilicite

Potrivit normei de principiu din art. 4 din regulament legea aplicabilă
obligațiilor extracontractuale născută dintr-un fapt juridic ilicit este legea
statului unde s-a produs prejudiciul indiferent de țara în care s-a săvârșit fapta
ilicită.
De al regula de principiu există și excepții:
- dacă victima prejudiciată cât și persoana responsabilă au reședința
obișnuită în acela și stat se ava plica legea acelui stat;
- dacă din ansamblul circumstanțelor rezultă că fapta ilicită a prezentat
mai multe legături cu legea altui stat decât cea unse s-a produs prejudiciul, se va
aplica legea aceluiași stat;
- dacă părțile au ales o altă legea aplicabilă obligației extracontractuală,
se va aplica acea lege; acordul de alegere a legii aplicabile trebuie să fie explicit,
liber și să nu încalce drepturile terților, să nu constituie o fraudă la lege sau legea
aplicabilă să fie contrară rodinii juridice de drept internațional privat;

40. Legea aplicabilă prejudiciilor cauzate prin fapte licite

Conform art. 10 din regulament se referă la prejudiciul cauzat prin

îmbogățire fără justă cauză sau plată nedatorată care va fi:
- legea aplicabilă este legea care a guvernat relațiile preexistente
între părți;
- - legea statului unde părțile au reședința obișnuită (când au reședința
în aceleași);
- legea țări unde îmbogățirea fără justă cauză este manifestă;
Obligația rezultată din gestiunea de afaceri, legea aplicabilă este:
- a startului cu care au existat cele mai multe legături cu raporturile
preexistente între părți;
- legea reședinței obișnuită dacă părțile au reședința obișnuită în același
stat;
- legea statului unde gestiunea are mai multe legături;
Art. 12 din regulament dispune cu referire la obligația izvorâtă din
prejudiciul cauzat prin tratativele în faza precontractuală, legea aplicabilă este:

22
 - legea statului cu care va guverna contractul;
- legea unde s-a produs prejudiciul;
- ori ce a reședinței obișnuite a părților dacă au reședință obișnuită în alt
stat;
- legea statului în care tratativele au mai multe legături;

Sfera de reglementare a legii aplicabile obligațiilor extracontractuale

Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se aplică:
- temeiului și întinderii răspunderii;
- cauzelor de înlăturare a răspunderii, de limitare sau partajare a ei;
- evaluării prejudiciului și despăgubirilor;
- transmiterii dreptului la despăgubiri;
- stabiliri persoanelor responsabile și a celor chemate să solicite
despăgubiri;
- răspunderii pentru fapta altuia;
- modului de stingere al obligațiilor;
Regulamentul specifică faptul că nu este exclusă aplicarea legii
forului în cazul în care normele de imediată aplicare ale acestuia reclamă
aplicarea lor. Aplicarea unei norme străine poate fi înlăturată numai dacă ea
contravine ordinii publice a statului forului.

41. Recunoașterea internațională a hotărârilor judecătorești

În accepțiunea legiuitorului român, prin hotărâre străină se înțelege

orice act de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă a instanțelor
judecătorești , arbitrale, notariate sau orice alte autorități dintr-un stat care nu
este membru U.E.
Efectele produse de o hotărâre judecătorească/arbitrală , notarială
etc. se referă la:
- forța ( puterea) probantă;
- autoritatea de lucru judecat;
- forța (puterea ) executorie,
Forța probantă – este prevăzută de art. 1108 Cod procedură civilă,
respectiv dacă îndeplinește condițiile de autenticitate prevăzute de legea statului în
care a fost pronunțată beneficiază de forța a în privința constatărilor pe care le
conține. Constatările făcute de instanța străină pot fi răsturnate de orice mijloc de
probă. Rezultă că forța probantă se bucură de prezumția relativă a constatărilor
făcute de instanță.
42. Recunoașterea hotărârilor străine potrivit Codului de procedură civilă
Recunoașterea hotărârii străine presupune două forme:
- recunoașterea de plin drept (în temeiul legii);
- recunoașterea judecătorească;
a. Recunoașterea de plin drept semnifică recunoașterea efectelor unei
hotărâri judecătorești străine, în sens larg, fără să se parcurgă procedura exequatur-
ului.
b. Recunoașterea judecătorească a altor hotărâri străine este
reglementată de art. 1097 Cod civil dacă au fost pronunțate cu respectarea dreptului
internațional privat, a ordinii juridice de drept internațional privat și a dreptului de

23
apărare și acestea se vor bucura de autoritate de lucru judecat pe teritoriul țării
noastre.
Art. 1098 Cod civil dispune că instanțele române nun pot examina pe fond
și nici nu pot să o modifice.
Potrivit art. 1099 cod civil instanța română competentă să recunoască
o hotărâre judecătorească străină este tribunalul în a cărei circumscripție se
află domiciliul sau sediul persoanei care a refuzat recunoașterea voluntară a
hotărârii și când acestea nu pot fi stabilite, competența aparține Tribunalului
București.
Dacă în cursul unui proces se invocă o hotărâre străină, instanța
sesizată pe cale incidentală este chemată să recunoască acea hotărâre.
Unul dintre cele mai importante efecte ale introducerii cererii de
recunoaștere este întreruperea cursului prescripției executării hotărârii
judecătorești (art. 1101 Cod civil).
Cererea de recunoaștere se soluționează după realizarea procedurii de
citare a părților. Dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu
admiterea acțiunii ,cererea se poate soluționa și fără citarea părților.

43. Executarea hotărârilor străine conform Codului civil (exequatur-ul)

\
Procedura privește hotărâri pronunțate de state care nu sunt membre U.E.
și cu care nu sunt încheiate tratate sau convenții internaționale; pentru Elveția,
Norvegia și Islanda, recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate este
reglementată de Convenția de la Lugano din 2007.
Condițiile pentru încuviințarea executării sunt:
- hotărârea trebuie să fie executorie potrivit statului care a pronunțar-o;
- hotărârea trebuie să îndeplinească toate condițiile pentru a fi
recunoscută în țara noastră (art. 1104 Cod civil).
Tribunalul competent să încuviințeze nu poate modifica și nici să analizeze
pe fond hotărârea.
Cererii de încuviințare i se vor depune documente specifice (similare cu
cele pentru recunoaștere) și se soluționează cu citarea părților. Hotărârea tribunalului
competent care a încuviințat executarea constituie temei pentru emiterea titlului
executoriu, care va trimite obligatoriu la hotărârea românească.
Procedura de încuviințare a executării hotărârii străine nu se confundă cu
încuviințarea executării silite din dreptul intern, respectiv cu verificarea de către
judecătorie, ca instanță de executare, a îndeplinirii condițiilor privind declanșarea
executării silite.
După parcurgerea acestei etape se poate trece la executarea silită
propriu-zisă, aceasta fiind o procedură prealabilă și va fi scutită de încuviințare ,
organul de executare silită abilitat și sesizat poate declanșa procedura executării
silite.
44. Recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate într-un stat membru
U.E.
Hotărârile pronunțate într-un stat membru U.E. sunt recunoscute în
celelalte state fără să fie necesară nicio procedură specială, sunt recunoscute de
drept, dar este supusă controlului judiciar al instanțelor statului în care este invocată.
(art. 36 alin. 1-2 regulament).

24
 Din coroborarea art.36 și 45 din regulament rezultă sunt consacrate două
proceduri judiciare de recunoaștere:
- procedura de judecare a cererii de refuz a recunoașterii hotărârii
străine;
- procedura de soluționare a cererii de constatare a absenței motivelor
pentru refuzul recunoașterii;
In materia recunoașterii hotărârilor judecătorești, competența
jurisdicțională internațională aparține statului pe teritoriul căruia se solicită
recunoașterea hotărârii judecătorești străine.
Normele de competență procesual civile leagă stabilirea competenței de
domiciliu sau reședința pârâtului și nu se pot aplica.
În materia refuzului /constatării lipsei motivelor de refuz, instanța va
analiza cererea, certificatul și hotărârea atașată.
Recunoașterea unei hotărâri este interzisă dacă hotărârea:
- este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
- a fost pronunțată în absența pârâtului care nu a cunoscut existența
procesului și nu sa putut apăra; dacă pârâtul a luat cunoștință de existența
procesului, dar nu a exercitat căile de atac deși putea și trebuia să uzeze de
acestea , nu se poate susține că lipsa lui de acțiune constituie motiv de refuz dacă
hotărârea;
- este ireconciliabilă ci o hotărâre pronunțată între aceleași părți în alt
decât statul solicitat;
- este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat
membru sau stat terț între aceleași părți având același obiect, sau cauză și acea
hotărâre întrunește condițiile pentru a fi recunoscută în statul solicitat;
- dacă au fost încălcate dispozițiile privind competența exclusivă și
competența în materia asigurărilor, contractelor încheiate cu consumatorii,și
contractelor individuale de muncă;
Cererea de contare a refuzului de recunoaștere se judecă cu precădere și
este adusă la cunoștința părților.
Recunoașterea se poate face și pe cale incidentală într-un proces în fața
instanței din statul solicitat când este invocată o hotărâre pronunțată într-un stat
membru. Competența de recunoaștere aparține instanței sesizate, operând în acest
caz o prorogare de competență.

45. Executarea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru U.E.

O hotărâre pronunțată într-un stat membru U.E, trebuie pusă în
executare în alt stat membru ca și cum ar fi fot pronunțată de o instanță din
statul solicitat . Condiția punerii în executare este ca acea hotărâre să fie
executorie în statul în care a fost pronunțată. În Româna autoritatea competentă
să pună în executare o hotărâre pronunțată într-un stat membru U.E. este executorul
judecătoresc.
Hotărârea va putea fi pusă în executare prin autoritatea competentă la
cererea creditorului, fără să fie necesară vreo încuviințare.
Debitorul poare introduce o acțiune pentru refuz de executare.
Procedura de executare este guvernată de dispozițiile statului solicitat.
Creditorul poate proceda la notificare debitorului asupra executării
hotărârii înainte de a solicita executarea hotărârii și poate transmite și
traducerea hotărârii ș a certificatului către acesta.
Suspendarea executării hotărârii intervine:

25
 - când debitorul a introdus acțiune pentru refuz de executare;
- când forța executorie a hotărârii este suspendă în statul de origine al
hotărârii;
Cererea de refuz de executare se depune la tribunal de către debitor
(tribunalul în circumscripția căruia ase află biroul executorului judecătoresc). Cererea
trebuie însoțită de copie a hotărârii tradusă sau transcrisă
Debitorul nu trebuie să aibă domiciliul, reședința sau adresă în statul
solicitat.
Cererea se judecă de urgență și hotărârea pronunțată poate fi atacată
cu apel la curtea de apel, iar hotărârea pronunțată de această instanță poate fi
atacată cu o cale de atac specifică ce va fi soluționată de Înalta Curte de
Casație și Justiție.

46. Recunoașterea și executarea hotărârilor civile pronunțate în Elveția,

Islanda, și Norvegia
Recunoașterea și executarea hotărârilor civile pronunțate în Elveția,
Islanda, și Norvegia este supusă Convenției de la Lugano din 30 octombrie 2007
încheiată cu Consiliul European.
Potrivit dispozițiilor convenției hotărârile pronunțate în Elveția, Islanda, și
Norvegia sunt recunoscute și executate în statele membre U.E. de drept. În mod
reciproc și statele semnatare recunosc de drept hotărâri pronunțate în state membre
U.E.
Convenția recunoaște și reglementează recunoașterea hotărârii străine pe
cale principală (exequatur) și incidentală.
Motivele de refuz de recunoaștere sunt similare cu cele de refuz în statele
membre.
O hotărâre de recunoaștere într-un stat-parte la convenție și care este
executorie în statul de origine va fi executorie în orice stat parte.
Cererea de recunoaștere se introdusă în România la tribunalul în raza
căruia se face executarea. Pentru soluționarea cererii , un rol deosebit revine
certificatului emis de instanța care a pronunțat hotărârea care se cere să fie
recunoscută.

26