Sunteți pe pagina 1din 19

Teoria generală a dreptului.

Sistemul anglo-saxon.

Chișinău 2019

1
Cuprins:
Introducere...............................................................................................................................3
1.Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei
dreptului....................................................................................................................................3
2.Metodologia juridică (Metodele de cercetare ştiinţifică juridică)....................................7
3.Conceptul dreptului..............................................................................................................9
4.Principiile dreptului............................................................................................................12
5. Funcţiile dreptului..............................................................................................................13
6. Tipologia dreptului.............................................................................................................15
7. Sistemul anglo-saxon..........................................................................................................16
Concluzii..................................................................................................................................17
Bibliografie..............................................................................................................................18

2
Introducere
Teoria Generală a Dreptului și Statului, în denumirea respectivă și cu obiectul respectiv
de studiu și baza metodologică pe care o vom studia, se prezintă drept o știință juridică relativ
nouă în sistemul științelor juridice. Evoluția științelor juridice atestă că acest segment al
cercetării teoretice a fenomenului juridic o perioadă îndelungată de timp a fost ocupat de
filosofia dreptului, știință ce studiază conceptele de stat și drept.
În a doua jumătate a sec. XIX, în știința juridică autohtonă o pondere esențială în
domeniul respectiv de cercetare a avut-o Enciclopedia dreptului, numită și Enciclopedia
Juridică. Menționăm marii promotori ai Enciclopediei Juridice în doctrina juridică
românească din acea perioadă, cum ar fi: Mircea Djuvara, Eugeniu Speranția, Traian Ionașcu.
Atât în România, cât și în Republica Moldova, Teoria Generală a Dreptului și Statului își
găsește realizare și manifestare în calitate de știință juridică în sec. XX, dezvoltarea ei fiind
îndeosebi apreciată în a doua jumătate a secolululi.
Deosebirea esențială a Teoriei Generale a Dreptului și Statului de Enciclopedia Juridică
rezidă în obiectivele propuse pentru cercetare, în obiectul de studiu și în funcțiile mai
complexe și mai practice pe care le identifică Teoria Generală a Dreptului și Statului, fără a
diminua valoarea Enciclopediei Juridice. Complexitatea relațiilor sociale, ce necesită a fi
protejate prin intermediul normelor juridice și prin implicarea statului în procesele sociale, a
determinat o evoluție complexă a sistemului juridic și a sistemului dreptului într-o dinamică
nemaivăzută până în sec. XX. Realitatea socială dovedește că caracterul complex al relațiilor
sociale a devenit deja o normă pentru societatea contemporană și nu o excepție

1.Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei


dreptului
Caracterizând dreptul ca ştiinţă, este necesar a ne determina referitor la sensul
cuvântului „ştiinţă”. DEX-ul stabileşte următoarea definiţie: „ansamblu sistematic de
cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit
domeniu al cunoaşterii”. Astfel, ne putem orienta spre o definiţie mai simplă, potrivit căreia
ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu orientate spre studierea
anumitor obiecte sau fenomene. Putem menţiona suplimentar că cercetarea ştiinţifică,
orientată spre dezvoltarea ştiinţifică, poate fi definită ca o activitate care are drept scop
cunoaşterea naturii şi a societăţii. Un semn caracteristic oricărei ştiinţe este că ea uneşte,
sistematizează şi analizează anumite cunoştinţe referitoare la un anumit domeniu concret al

3
realităţii. Mai putem evidenția și o astfel de definiție a științei: , , Știința este un sistem de
cunoștințe despre natură, societate și gândire. ”
În context, menţionăm că ştiinţa dreptului este formată dintr-un ansamblu de cunoştinţe
despre drept ca fenomen social. Altfel spus, știința dreptului
studiază dreptul în forma sistemului de norme juridice. În acest context, este necesar de
a interveni cu anumite precizări terminologice ce evidențiază termenul
„drept”, atribuindu-i două accepțiuni esențiale:
a) Știința dreptului sau dreptul ca știință – un ansamblu de cunoștințe, în
formă de teorii, idei, concepții, referitoare la drept în expresia de ansamblu de norme
juridice;
b) Dreptul, sistem de norme juridice sau sistemul de drept – un ansamblu
de norme juridice amplasate într-o anumită ordine în conformitate cu
criterii prestabilite.
Izvoarele științei dreptului sunt alcătuite din mai multe sisteme: sistemul de common
law
- sistemul de common law nu ocupă un loc central așa cum se întâmplă în sistemul
englez
- uniformatitatea legislației nu este asigurată de sistemul de common law ca în UK ci de
legile federale pentru că legile statelor sunt diferite, chiar daca au același obiect de
reglementare
- în ceea ce privește constituționalitatea legilor federale, fiecare curte federală are un
procuror (US Attorney) care are misiunea să intervină în aceste cazuri , adică să sesizeze o
eventuala neconstituționalitate
- există și un procuror general – General Attorney - care este numit de Președinte cu
acordul Senatului
- în ceea ce privește common law și equity law acestea au fuzionat în 1938; Curtea
suprema a SUA a statuat printr-o decizie că nu există un common law general care să poată fi
aplicat și deci să fie valabil în toate statele membre ale federației
- atunci când nu există un precedent aplicat la o problemă de drept dintr-un litigiu dintr-
un stat, judecătorul trebuie să țină cont de precedentele judiciare ale celorlalte 49 de state;
rezultă că, chiar daca nu există un common law federal, sistemele de common law din
diferitele state sunt apropiate și prin urmare pot fi folosite

4
Izvoarele sistemului american de drept; raportul dintre jurisprudenta si legea scrisă
-jurisprudenta este izvor principal de drept; ea cuprinde totalitatea solutiilor cu rol de
precedent pronuntate prin hotararile judecatoresti
-de asemenea, legea scrisa ocupa un rol important, considerata tot un izvor principal de
drept
-jurisprudenta este caracterizata prin urmatorul principiu: judecatorul este legat de
propria jurisprudenta cat si de jurisprudenta judecatorilor ierarhic superiori; in acest scop,
orice judecator are grija sa citeze precedentele jurisdictiilor superioare; cu timpul data fiind
reforma si modernizarea statului american , acest principiu a ajunsa sa se estompeze pentru ca
judecatorii de la curtea suprema federala si cei de la curtile supreme din statele membre nu se
mai simt legati de propriile precedente pentru ca pot limita aplicarea acestora si chiar sa le
reformeze (pot sa-si modifice deciziile anterioare, nu ale altora); acest lucru se explica prin
faptul ca sistemul american judiciar este descentralizat precum si prin nevoia de adaptare
permanenta a principiilor de justitie si a regulilor de drept in societate.
După unii autori, științele sociale alcătuiesc următorul tablou:
a) Științe de tip nomotetic, care au ca obiect activitățile umane si își propun să
stabilească legile și relațiile funcționale corespunzătoare. În cadrul lor se utilizează
observațiile sistematice, experimentale, studiile statistice etc. Aici intră: economia,
politologia, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc.
b) Științele care-si propun reconstituirea si interpretarea trecutului – științele istorice.
c) Științele care delimitează lumea dominată de norme, obligații și atribuții, care
studiază aspectele normative ale activității umane – științele juridice, etica, etc.
d) Cercetarea epistemologică a științei, ca disciplina filosofică socio-umană.
Sistemul științei dreptului este alcătuit din următoarele părti:
– Teoria generala a dreptului;
– Științele juridice de ramură;
– Științele juridice istorice;
– Științele ajutătoare (participative).
Științele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumita țară (ex. : istoria
dreptului românesc) sau dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generala a
dreptului). Cercetarea istoriei dreptului prezintă importanța din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, ea dovedește că structura actuală, studiată nu numai sincronic ci si diacronic,

5
are antecedente, legături statornicite istoric, în instituții vechi. Urmărirea evoluției acestor
instituții subliniază puternic ideea de progres juridic.
În al doilea rând, studiul istoriei dreptului scoate la iveala existenta unor legi ale
apariției, ale devenirii sau ale dispariției unor forme de drept, Tot în categoria științelor
istorice despre drept intră si istoria ideilor (a doctrinelor) juridice, a marilor curente si scoli de
drept (școala dreptului natural, pozitivismul juridic, școala istorică a dreptului etc. ).
Științele juridice de ramură studiază fenomenele particulare juridice – ramurile
dreptului. Spre exemplu: știința dreptului constituțional, a dreptului civil, a dreptului
administrativ, a dreptului penal etc. În acest caz, științele de ramură se suprapun sistemului
dreptului, criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si
metoda specifica de reglementare.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme și instituții. Acestea formează
sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar exista în diversitatea
ramurilor ce-l compun. Fiecare ramura a sistemului este alcătuită dintr-un grup de norme,
organic legate, ce reglementează o categorie de relații sociale, pe baza aceleiași metode si în
temeiul unor principii comune.
În strânsă legătură cu științele juridice se afla și un grup de discipline ajutătoare sau
participative cum ar fi: criminalistica, medicina legală, statistica juridică, logica juridică etc.
Fără să facă propriu-zis parte din sistemul științei dreptului, aceste discipline sunt, în
numeroase cazuri, indispensabile cunoașterii unor fenomene de drept sau bunei aplicări a
normelor juridice. În investigația unor realități de drept ele utilizează mijloace științifice
specifice altor științe (chimice, fizice, medicale, matematice etc. ).
Orice știință aspiră spre globalitate, spre cunoaștere prin ajungerea la concept, prin
subsumarea fenomenelor particulare și regăsirea lor în categorii de maxima generalitate –
instrumente de gândire cu vocație de expansiune. Studiul conceptelor, al categoriilor, al
principiilor si al noțiunilor de bază ale dreptului este realizat de Teoria generala a dreptului.
Aici sunt elaborate concepte ca: cel al dreptului (esență, conținutul și forma dreptului), norma
juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica etc. Fundamentarea acestor
concepte se realizează plecând de la datele furnizate de științele juridice de ramura si științele
juridice istorice.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictată atât de cerințe pur teoretice, dar și
practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referință

6
pentru știința dreptului. Scopul Teoriei este acela de a îmbogăți și amplifica cunoașterea (deci
și practica) dreptului.
Deși eminamente deductiva, știința dreptului nu operează numai deductiv, fără o
raportare la fapte, date ale realității, Teoria dreptului nu recapitulează pur și simplu
cunoștințele pe care le oferă – ca produse de cercetare științifică – științele juridice particulare
și nu este o magna mater în raport cu acestea.

2. Metodologia juridică (Metodele de cercetare ştiinţifică juridică)


Cuvântul „metoda” vine de la grecescul „methodos” – cale, drum, dar si mod de
expunere. Preocuparea pentru perfecționarea metodei a dus la apariția științei despre metodă
– metodologia (methodos plus logos). Metodologia juridică este definita ca acel sistem al
unor factori de relativa invariantă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca
obiect raporturile, legăturile, relațiile care se stabilesc între diferite metode, în procesul
cunoașterii fenomenului juridic.
A. Metoda logică
Dreptul este o știință eminamente deductivă. Atât în construcțiile sale teoretice –
obținute din aproape în aproape – cât și din practică juridică, necesitatea argumentării se
prezintă ca o cerință sine qua non. Cunoașterea pe cale deductiva pleacă și în drept de la
premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Având
în vedere modul în care acționează norma juridica asupra comportamentului uman (prin
impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva –, prin permiterea unei conduite, prin
recomandarea sau prin stimularea unui gen de conduită), din punctul de vedere a logicii
deontice, s-ar putea formula următoarea schema deontică a funcționarii normei:
Continut:
- o variabila indivizibila pentru agentul acțiunii;
- o variabilă proporțională pentru caracterizarea acțiunii;
- o variabilă proporțională pentru caracterizarea condițiilor;
- un factor deontic.
Forma
În condițiile c este:
– permis = P
 – interzis = I
 – obligatoriu = O

7
 – recomandat = R
 – stimulat = S –> agentului a sa întreprindă acțiunea ……P.
B. Metoda comparativa
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, ale
instituțiilor si ale normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa în procesul metodologic
de studiere a fenomenului juridic. Știința dreptului comparat a fixat anumite reguli care
prezidează utilizarea metodei comparative în drept. Prima regula a metodei impune a
compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui să se constate, mai
întâi, dacă sistemele comparate aparțin aceluiași tip istoric de drept sau aparțin unor sisteme
istorice de drept diferite.
Daca sistemele de drept din care fac parte instituțiile comparate sunt – ideologic
vorbind – antagoniste, este evident ca procedeul comparației nu poate fi relevant decât sub
aspectul stabilirii diferențelor. O alta regula a metodei comparative obliga sa se considere
termenii supuși comparației în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din
care au rezultat. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care oferă imaginea
poziției diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la
un sistem juridic la altul. În sfârșit, în aprecierea termenului de comparat să se țină seama nu
numai de sensul inițial al normei, ci si de evoluția acesteia în timp, în procesul aplicării
normei.
C. Metoda istorica
Pentru juriști este importantă dezvăluirea sensului evenimentelor trecute, a
regularităților ce prezidează la succesiunea acestora, regularități ce-si exercită influenta și
asupra dreptului, determinând modificări în conținutul reglementarilor si fizionomii specifice
instituțiilor juridice. În fiecare lege sunt sintetizate necesitați reale ale vieții, se exprimă o
anumită stare a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoașterea reglementarilor și a formelor de
drept, constituie un important document și pentru istorie.
D. Metoda sociologica
Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale
sunt juridice), dreptul este social prin vocație și prin conținut. Juriștii au privit dintotdeauna
instrumentul lor de lucru – legea – ca pe o realitate cu o incontestabila încărcătură social-
umana (Ubi societas ibi jus). Cercetările sociologice juridice dau o perspectiva nouă studiului
realității juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influențează dreptul
si suporta, la rându-i, influenta din partea acestuia.

8
Cercetarea sociologica a dreptului pune în lumina faptul ca între fenomenele sociale
exista unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicțională, activitatea
administrativă - denumite uneori și fenomene juridice primare, întrucât trăsătura lor evident
juridica le face să se identifice cu dreptul. În același timp însă există și fenomene juridice
secundare, în care elementul juridic este mai puțin evident – responsabilitatea socială, statutul
și rolul individului.
Sociologia juridică îmbrățișează următoarele domenii: domeniul creării dreptului;
domeniul cunoașterii legilor de către cetățeni și organele de stat; domeniul poziției subiecților
raporturilor sociale față de reglementările juridice în vigoare; domeniul cercetării cauzelor
concrete ale încâlcirii dreptului; domeniul limitelor reglementarii juridice, al raportului dintre
sfera reglementarilor juridice și extrajuridice, al formelor juridice si metajuridice de
influențare a conduitei cetățenești.
E. Metodele cantitative
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea științifică juridică și în
practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valente acestei cercetări, în strânsă
legătură cu utilitățile practice. Folosirea calculatoarelor ajuta deciziei; aceasta folosire nu
îngustează posibilitățile de decizie, ci dimpotrivă, le optimizează. Timpul economisit este
folosit la fundamentarea temeinica a deciziei. Informatica juridică îmbunătățește procesul
decizional prin rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni. Pe plan mondial cercetările de
informatică juridică au fost orientate în următoarele direcții: elaborarea și sistematizarea
legislației, evidenta legislativă, evidenta deciziilor de practică judecătorească (a precedentelor
judecătorești), stocarea și sistematizarea informației științifice juridice, evidente
criminologice etc.

3. Conceptul dreptului
Conceptul de drept este, „practic, imposibil de definit, datorită multiplelor sensuri şi
1
nuanţe atribuite acestui termen de diferite popoare şi în diferite epoci istorice. ” . Deși
sensul concret acordat noţiunii de drept depinde concepţia de organizare a societăţii, de
reglementare a raporturilor între indivizi, între stat şi particulari. „Dincolo de nuanţe şi
conotaţii, care ţin mai mult de filosofia juridică, noţiunea de drept este în general utilizată în
două sensuri principale: ca normă juridică ce reglementează raporturi sociale concrete (de
exemplu, normele juridice privind căsătoria, adopţiunea, obligaţiile cumpărătorului în
1
În legătură cu diferitele accepţiuni ale noţiunii de drept, a se vedea L. Françoise, Le problème de le définition
du droit, Liège, 1978, Françoise Terré, Op. cit., p.2-3.
9
contractul de vânzare-cumpărare, pedepsirea infracţiunii de furt etc. ) şi ca posibilitate
recunoscută sau garantată de stat unei persoane de a cere altei persoane un anumit
comportament juridic, prescris expres de lege (de exemplu, dreptul de autor, dreptul de
proprietate, dreptul de creanţă - drepturi denumite generic drepturi subiective). ” 2
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii asigurate și
garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în cadrul relațiilor umane, precum si înfăptuirea acestui
comportament intr-un climat specific manifestării coexistentei drepturilor esențiale ale
omului și libertăților lui cu justiția socială. Ca instituție ce derivă de la societate, dreptul își
găsește suportul în relațiile reciproce dintre oameni și este indisolubil legat de evoluția
generală a societarii, de particularitățile societății pe diferite trepte de dezvoltare istorică.
Chiar si H. Kelsen recunoaște că dreptul este un fenomen condiționat de timp si spațiu.
Dreptul este un rezultat al activității umane, al socializării. Normele sale intervin în
procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al
repartiției și al schimbului de produse și activități. Libertatea omului este deplină numai în
măsura în care nu stânjenește libertatea celorlalți. Esența unui fenomen reflectă unitatea
laturilor, a trăsăturilor și a raporturilor interne necesare, relativ stabile, care constituie natura
lăuntrică a fenomenului și îl fixează într-o clasă de fenomene adiacente. A cerceta esența
dreptului presupune pătrunderea înăuntrul sau, sesizarea legăturilor intime care-i conferă
stabilitate și identificarea calităților interne.
Conținutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor și al conexiunilor
care dau expresie concretă voinței și intereselor sociale ce reclamă oficializarea și garantarea
pe cale etatică. Conținutul dreptului implică esența sa, dar nu se reduce la ea. Conținutul este
mai stufos, deși nu este atât de profund ca esență. Forma dreptului semnifică exprimarea
organizării interioare a structurii conținutului, ea desemnând aspectul exterior a conținutului.
„În literatura noastră juridică mai veche s-a considerat pe drept cuvânt că dreptul nu
este decât un ansamblu (un sistem) de reguli de conduită impuse de puterea publică, menite
să asigure ordinea în societate”3 sau ca un sistem de norme de acţiune socială, raţional
armonizate şi impuse de societate” . 4 Ca o variantă a acestei ultime definiţii, se consideră c ă

2
Negulescu P, Alexianu G., Tratat de drept public, vol.I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, p.3-4. A se vedea şi
Jean Dabin, Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, 1969, p.4-5.
3
Dongoroz V., Op. cit., p.8.
4
Speranţia E., Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936, p.48.
10
dreptul este un sistem deductiv de norme sociale destinate, printr-un maximum de justiţie
realizabilă, să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat. ” 5
Din definiţiile enunţate rezultă că dreptul nu valorează nimic fără forţa statului care să-
1 propulseze, să-l impună. Această relaţie între drept şi forţa statului este valabilă atât în
interiorul acestuia, cât şi, mai ales, în raporturile internaţionale. Dacă în interiorul unui stat
încălcarea dreptului unei persoane afectează, în principiu, numai acea persoană, încălcarea
sau nesocotirea dreptului unui stat mai slab de către un stat mai puternic afectează o întreagă
comunitate naţională şi poate fi, în acelaşi timp, sursa unui conflict politico-diplomatic,
militar, economic la nivel regional sau chiar mondial.
„Exprimând şi promovând interesele şi opţiunile fundamentale de dezvoltare social-
economică şi politică ale unei anumite colectivităţi sociale organizate în stat, normele de
conduită, interdicţiile şi sancţiunile juridice care împreună formează, ca un tot unitar, dreptul
nu sunt un “dat” în afara existenţei sociale, a experienţei umane acumulate în decursul
desfăşurării relaţiilor interumane sau, după cum au relevat corect unii dintre gânditorii noştri”
6
, rodul unor meditaţii abstracte, ci, dimpotrivă, ele reflectă şi se întemeiază pe realităţile
social-economice ale vieţii materiale, exprimând nivelul conştiinţei generale a societăţii.
Prin urmare, „dreptul - activitate socială prin excelentă - este un produs al practicii şi
existenţei sociale, purtând trăsături specifice unui anumit sistem politic, ale unei anumite
comunităţi istorice căreia îi aparţine ca tip istoric de reglementare a vieţii sociale. Legile
7
dreptului - sublinia, în acest sens, Hegel - sunt legi provenind de la oameni. ” Edictarea
dreptului are la bază voinţa generală a unei colectivităţi de reglementare normativă a relaţiilor
sociale, norma juridică fiind expresia concretă a acestei voinţe. Respectarea normei este
asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
„Aşadar, conceptul de drept presupune ideea de constrângere, dar şi împuternicirea de a
constrânge. ” 8 Se poate conchide că, în esenţa sa, dreptul este instrumentul principal prin care
autoritatea statală, puterea de stat îşi exercită, în virtutea suveranităţii sale, rolul şi funcţiile de
consolidare şi apărare a organismului social, a relaţiilor de producţie şi sociale, de reglare a
comportamentului uman, astfel încât să nu se lezeze valorile economice, sociale, politice,
juridice, etice ş. a. pe care se întemeiază o anumită comunitate socială şi de care beneficiază
prin vocaţie fiecare individ.
5
Speranţia E., Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946, p.373
6
Djuvara M., Teoria generală a dreptului. Enciclopedia juridică, vol.2, Bucureşti, p.358-359. “Toate principiile
de drept sunt rezultatele unor observaţiuni continue şi necesare ale nevoilor societăţii şi nici unul dintre aceste
principii nu este numai rezultatul speculaţiunii abstracte” (Mircea Djuvara, Op. cit., p.364).
7
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.9.
8

11
4. Principiile dreptului
Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de
guvernământ sunt o succintă prezentare a variantelor de funcţionare a echilibrului puterilor în
raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a sistemelor
constituţionale. în regimurile denumite parlamentare există în principiu egalitate între
parlament şi executiv, asigurându-se un echilibru între ele. în regimurile denumite de adunare
sau convenţionale, adunarea reprezentativă este superioară guvernului pe care-1 poate înlocui
uşor, creând instabilitate guvernamentală.
Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, am putea vorbi
chiar de excepţii, unele înscriu explicit acest principiu. în cele mai multe constituţii însă,
principiul rezultă implicit. În România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii
naţionale (puterii poporului) este reglementată clar prin art. 2 din Constituţie. Deţinătorul
suveranităţii naţionale este poporul român şi el exercită această suveranitate prin organe
reprezentative şi prin referendum.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră echilibrul
puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi desigur modernă. Mai multe
argumente sunt pertinente şi desigur convingătoare. Cele trei "puteri" clasice se regăsesc
exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la Parlament (art. 6 şi urm. );
executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm. ); justiţia
în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm. ).
Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească.
Constituţia dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor
firească. Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa
numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport
cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (art.
61), el are funcţii de formare, alegere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur
funcţii de control.
Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări
reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin
colaborare şi control. Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea constituţională, pot
fi examinate prin implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a guvernului. In ce
priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că Parlamentul: acordă votul de

12
încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului (învestitura, art. 103); retrage
încrederea acordată (art. 110 şi art. 113); poate cere informaţii şi documente (art. 111); prin
deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra
răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi
pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abilitează Guvernul pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativă, art. 115).
Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie apreciate
cu luarea în consideraţie a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai
legii (art. 124). Aşa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine
principiului constituţional. Independenţa justiţiei se constituie şi ca un argument solid în
motivarea afirmaţiei în sensul căreia Constituţia prevede echilibrul puterilor. Constituţia
prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124) şi sunt inamovibili
potrivit legii (art. 125). În fine, funcţiile şefului de stat, astfel cum sunt prevăzute prin
constituţie, argumentează în acelaşi sens. Astfel, art. 80 (2) stabileşte că în scopul respectării
Constituţiei şi bunei funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele României exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

5. Funcţiile dreptului
Încă de la început, dreptul - în înţelesul de normă de conduită - a avut o funcţie socială
foarte clară: de a ordona anumite relaţii sociale existente în societate. Fiind reglementate de o
normă juridică, faptele sociale ale oamenilor, ca şi acţiunile sociale ale organismelor cu
autoritate publică au căpătat o fizionomie şi un conţinut juridic. Conţinutul juridic al faptelor
sociale săvârşite de indivizi sau al acţiunilor sociale întreprinse de autorităţile publice a putut
să fie exprimat prin drepturi şi obligaţii.
La început au fost, aşadar, faptul social, acţiunea oamenilor şi apoi a intervenit dreptul
pentru a justifica şi legaliza activitatea acestora, deprinderea cu un anumit fel de viaţă, cu
anumite reguli de conduită, apoi s-a născut în conştiinţa oamenilor sentimentul de dreptate;
acest sentiment îi determină pe oameni să caute o justificare a acţiunii lor, să legitimeze actul
lor şi să-1 încadreze în regulile dreptului. ”9 Originea dreptului se pierde în negura veacurilor
şi este sigur că normele de convieţuire s-au cristalizat în cadrul practicii sociale (soluţionând
conflicte sociale), adică pe baza unor fapte repetate întro formă identică timp îndelungat.
9
Negulescu P., Alexianu G.,Tratat de drept public, vol.I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, p.3-4. A se vedea şi
Jean Dabin, Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, 1969, p.19-31.
13
Caracterul de act repetat al faptelor sociale supuse unor anumite prescripţii juridice, mai
mult sau mai puţin sporadice (dar care au căpătat, treptat, un caracter obligatoriu), semnifică
o experienţă juridică, o practică îndelungată de cristalizare a unor obiceiuri şi a unor relaţii
sociale (dar nu o simplă succesiune de fapte disparate), care se reiau în mod continuu,
păstrându-şi caracteristicile specifice, identitatea proprie prin care se deosebesc de alte
obiceiuri zilnice”10 Confruntându-se repetat cu un asemenea obicei, membrii unei colectivităţi
umane şi-au format, la început fără un scop anume, o idee, o părere despre utilitatea
obiceiului respectiv, despre importanţa sa pentru individ, ca şi pentru întregul grup social.
Sintetizând apoi toate aceste elemente, autoritatea publică a stabilit o normă; o
prescripţie potrivit interesului general al grupului social respectiv. Întrucât nici o comunitate
nu se putea lipsi de o anumită ordine şi disciplină socială, condiţionate, în primul rând, de
necesitatea organizării activităţii membrilor săi, a procurării celor necesare traiului şi
desfăşurării vieţii de familie, de cerinţa apărării împotriva duşmanilor externi etc. , „relaţiile
sociale din cadrul primelor comunităţi umane au început să fie reglementate printr-un sistem
de norme sociale cu caracter cutumiar, prescripţii religioase şi alte reguli de convieţuire
socială. ”11
„Aceste prescripţii nu erau impuse de voinţa unui membru al comunităţii sau a mai
multor membri, ci de voinţa autorităţii sau a forţelor politice care dominau societatea şi erau
singurele abilitate să le aplice şi să le interpreteze. ” 12 Este fără îndoială că liderul politic ori
şeful militar sau conducătorul spiritual al unei comunităţi sociale a putut impune prin
calităţile sale charismatice propria voinţă ca prescripţie generală. Dominaţia pe care o
exercita liderul asupra grupului îi dădea acest drept. Pentru ca o prescripţie generală să devină
cu adevărat o normă juridică trebuie însă ca ea să rezulte nu din voinţa individuală, ci din
voinţa colectivă şi să exprime interesele generale ale colectivităţii.
Numai în acest fel se poate vorbi de drept ca fenomen social. Cu alte cuvinte, apare
într-o formulă generală necesitatea de a stabili norme de conduită care să reglementeze
relaţiile sociale, să armonizeze interesele diferitelor grupuri umane” 13 şi să soluţioneze
conflictele intervenite între membrii unei comunităţi umane. Exerciţiul repetat al soluţionării
unor asemenea conflicte a generat spiritul de ordine, potrivit căruia, treptat, a devenit evident
că înăuntrul grupului social acţiunile şi interesele fiecăruia trebuie să se armonizeze cu

10

11
Ceterchi I., Momcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Universitatea Bucureşti, Facultatea de
Drept, 1983, p.83.
12
Bertrand de Jouvenel, Du Puvoir, Librairie Hachett, Paris 1972 p.133.
13
Ferri E., Principii de drept criminal, vol.I, Bucureşti, 1929, p.15.
14
acţiunile celorlalţi. Ideea de ordine implică însă reguli de conduită care să indice fiecărui
individ ceea ce îi este îngăduit şi ceea ce nu îi este îngăduit să întreprindă, adică ce
comportament social este obligat să adopte.
În afară de reguli de conduită - standarde de comportament în relaţiile de grup - ideea
de ordine presupune instituţionalizarea actului de coerciţie (pedeapsa socială), adică stabilirea
aceluiaşi gen de pedeapsă care să sancţioneze acelaşi gen de faptă care încalcă standardele
comportamentale prestabilite. Ordinea presupune, „deci, o sumă, un ansamblu, un complex
de reguli care să conţină în ele atât prescripţiuni privind conduite (precepte), cât şi măsuri
privind represiunea socială (sancţiuni). ” 14 La începutul acestei faze, dreptul se prezenta sub
forma unor obiceiuri sau practici neunitare, haotice, multe dintre ele având, pe lângă o formă
şi un conţinut laic, şi elemente religioase puternic înrădăcinate în conştiinţa oamenilor.
„Cu timpul, în locul anarhiei obiceiurilor disparate, a apărut legitimitatea legii -
15
expresie a voinţei suverane a puterii statului. Concomitent cu legea se formează un aparat
specializat care s-o aplice şi să sancţioneze încălcarea ei. Acest aparat (statul) exercită puterea
publică. „Din acest moment istoric, statul capătă un rol social de mare importanţă pentru
organizarea şi reglementarea juridică a relaţiilor sociale, care constă în elaborarea şi
aplicarea, la nevoie prin forţa sa de constrângere, a normelor de conduită general obligatorii.
”16
„Treptat, aceste obiceiuri şi reguli de conduită au fost codificate (inventariate, stilizate
lingvistic, corelate între ele, grupate sau sistematizate pe baza unor criterii metodologice) în
documente scrise. Primele codificări au fost făcute în materie penală. ” 17

6. Tipologia dreptului.
Clasificarea tipurilor de drept trebuie sa plece de la considerarea atât a laturilor
continutului dreptului, cât si de la trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui
continut. Cea mai pertinentă tipologizare este cea după epocile istorice (dreptul sclavagist,
feudal, modern, contemporan) sau după apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică (dreptul
romano-germanic, dreptul anglo-saxon, dreptul islamic, dreptul hindus etc.). În general, se
considera ca sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica în:
sisteme care cunosc o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elevetiano-italian
14
Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p.139. A se vedea şi Cristian Ionescu, Principiile fundamentale
ale dreptului (aspecte istorice), în “Studii şi cercetări juridice”, nr.3/1988.
15
Touchardj J., Histoire des idées politiques, vol.I, PUF, Paris, 1978, p.13-14.
16
Bertrand de Jouvenel, Op. cit., p.139.
17
Ionescu C., Principiile fundamentale ale dreptului (aspecte istorice), în “Studii şi cercetări juridice”, nr.3/1988
15
si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le
individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (în care se încadreaza si dreptul civil
român) au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus în Belgia, Luxemburg,
Italia, Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a.

7. Sistemul de drept anglo-saxon


Regula precedentului în sistemul anglo-saxon:
- în sistemul anglo-saxon judecătorul este și creator de drept. Astfel el are dreptul să
stabilească noi reguli juridice prin hotărârile judecătorești pe care le pronunță
- acest lucru este denumit precedent, pentru că efectele sale se produc nu numai la speța
respectivă ci la toate litigiile care vor apărea
- în legătură cu acea problema de drept, precedentul a determinat apariția mai multor
principii:
- toți cetățenii trebuie să respecte precedentele judiciare formulate de judecători (stare
decisis)
- precedentele trebuie respectate atât de judecătorul care le-a pronunțat cat și de alți
judecători
- precedentele se impun prin simpla lor existentă
- orice jurisdicție trebuie să respecte deciziile pronunțate anterior de o curte ierarhic
superioară-au valoare imperativă
- doar precedentele stabilite de curtea superioara sunt obligatorii și imperative; termenul
folosit pentru respectarea lor este binding.
Common law : sistem care cuprinde toate normele cutumiare si soluțiile
jurisprudențiale.
Are trei elemente constitutive : reguli de procedură, pentru că în acest sistem procedura
precede fondul, soluții de fond ( hotărâri judecătorești cu rol de precedent judiciar). Atunci
când există un vid legislativ, judecătorul pronunță o soluție considerată cea mai rezonabilă,
soluție care are valoare de lege.
Judecătorul englez apelează în acest sens la normele cutumiare, referindu-se si la
norme de drept canonic, reținând ceea ce este echitabil pentru pârti. Dreptul roman a pătruns
foarte puțin în Marea Britanie, dar a exercitat o anumita influentă. Aceasta poate fi observată
în sistemul de common law; de aceea, în al treilea rând, sistemul de „common law” reprezintă
și o metodă de lucru pentru că judecătorul caută în precedentele pronunțat soluții care se pot

16
aplica la litigiile aduse judecații. Aceasta invocare a precedentelor judiciare este obligatorie
pentru toate părțile.
Equity : sistem de soluții de complementare, adiacente, prin urmare rolul principal
revine tot sistemului de common-law, de aceea s-a formulat principiul s-a formulat “Equity
follows the law“
De exemplu, este obligație contractuala daca aceasta poate fi apărată de sistemul de
common law, atunci se poate cere executarea ei în natura prin apelul la soluțiile din equity
law. Acest lucru înseamnă că soluțiile din equity law nu pot exista decât plecând de la un
corp de soluții principal, căruia i se pot aduce completive.
Statute law : însemnă legea scrisă
Aceasta este a 3-a parte a sistemului englez de drept și rezultă din structura statală din
forma de guvernământ a UK respectiv monarhie constituțională precum și prin faptul că
Parlamentul britanic este preocupat de adoptarea în permanentă a unor masuri de modernizare
a statului, de reformă. Unele legi scrise au reluat soluțiile în partea cutumiară, nescrisă, altele
au formulat instituții tradiționale britanice iar altele au creat reguli noi de drept asigurând
progresul. Au fost adoptate legi în materia dreptului muncii a dreptului social în materia
sănătății, în materia cooperării internaționale.
La ei Parlamentul este preocupat în permanență să adopte legi scrise. Cu toate acestea
deși există un pachet de legi scrise, acestea sunt făcute pentru a se integra în sistemul de
common law adică într-un sistem juridic unde soluțiile și noțiunile de bază provin din
Hotărârile Judecătorești.

Concluzii
Dinamica dezvoltării vieții sociale impune existența unei științe juridice complexe ce
ar avea capacitatea de a cerceta multiaspectual fenomenul dreptului și perspectivele lui de
interacțiune cu fenomene noi, absolut necunoscute pânâ în prezent, dar care necesită o
apreciere obiectiv-juridică și o încadrare în sistemul de drept și în sistemul științelor juridice.
La etapa contemporană de dezvoltare a societății, știința Teoria Gene- 22 rală a Dreptului și
Statului efectuează o monitorizare permanentă, de pionierat, a interacțiunii dreptului și
statului, fenomene de care depinde astăzi gradul de democratizare a societății.

17
Complexitatea provocărilor sociale contemporane evidențiază cerințe calitative noi
înaintate față de știința Teoria Generală a Dreptului și Statului. Astfel, în procesul didactic
știința menționată evidențiază două obiective fundamentale, caracterizate prin procedee
specifice de cunoaștere: analiza și sinteza.

Bibliografie

18
1. Bertrand de Jouvenel, Du Puvoir, Librairie Hachett, Paris 1972.
2. Ceterchi I., Momcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Universitatea
Bucureşti, Facultatea de Drept, 1983, p.83.).
3. Djuvara M., Teoria generală a dreptului. Enciclopedia juridică, vol.2, Bucureşti.
4. Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p.139. A se vedea şi Cristian Ionescu,
Principiile fundamentale ale dreptului (aspecte istorice), în “Studii şi cercetări
juridice”, nr.3/1988.
5. Ferri E., Principii de drept criminal, vol.I, Bucureşti, 1929.
6. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.9.
7. Ionescu C., Principiile fundamentale ale dreptului (aspecte istorice), în “Studii şi
cercetări juridice”, nr.3/1988
8. Negulescu P., Alexianu G., Tratat de drept public, vol.I, Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1942.
9. Speranţia E., Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946.
10. Touchard J., Histoire des idées politiques, vol.I, PUF, Paris, 1978.

19

S-ar putea să vă placă și