Ştiinţa dreptului / Ştiinţele juridice

Trăsături. Clasificare

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

- trăsaturi, funcţii -
Lector dr. Veronica Rebreanu
2020-2021
18 octombrie 2021
 Ca existenţă social-istorică, „dreptul” —
înţeles în sens larg ca totalitate a normelor
juridice, împreună cu instituţiile şi activitatea de
elaborare şi aplicare a normelor juridice — a
avut şi are o dublă origine şi determinare:
-ca o acumulare de-a lungul timpului a
normelor şi practicilor juridice impuse de
experienţa social-politică de organizare şi
exercitare a puterii de stat în viaţa socială;
-ca o creaţie umană bazată pe cunoaşterea şi
generalizarea teoretică, doctrinară a normelor,
a activităţii de elaborare, interpretare şi aplicare
a acestora în viaţa socială.
 Așadar, dreptul a apărut atât ca un
produs al experienţei şi practicii
social-istorice anonime, cât şi al
creaţiei şi elaborărilor teoretice a
diferiţilor legiuitori, jurişti sau
doctrinari ai timpului.(Codul lui
Hamurabi; Legea lui Manu; Cele XII
Table; Codul lui Iustinian ş.a.)
Termenul drept este utilizat
în mod frecvent şi în
accepţiunea de
ştiinţă a dreptului
sau de
ştiinţe juridice
 Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea
ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca
obiect cercetarea, explicarea şi interpretarea
ansamblului de norme juridice precum şi ale
activităţii legate de elaborare şi aplicarea
dreptului.
 Chiar dacă ştiinţa dreptului (sau, în înţeles larg,
ştiinţele juridice) este recunoscută ca știință destul
de recentă, în realitate, aceasta s-a constituit într-un
proces evolutiv, de-a lungul mileniilor, în strânsă
legătură cu practica şi cu progresul în cunoaşterea şi
reflectarea fenomenului juridic la nivelul spiritualităţii
epocilor istorice de civilizaţie parcurse de omenire, și
în strânsă legătură cu evoluția statului.
În mod frecvent, pentru
expresia
„ştiinţa dreptului”
se utilizează ca sinonim
„ştiinţe juridice”.
 Unii autori, pornind de la distincţia
dintre normele dreptului substanţial şi
cele ale dreptului procesual, fac
distincție în limbajul de specialitate
juridică între ştiinţa dreptului și
ştiinţele juridice.
 Potrivit
acestor autori, semnificația este
următoarea:

Prin știinţa dreptului s-ar avea în vedere doar

ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau
categoria normelor dreptului substanţial
(material).
 Prin știinţele juridice s-ar avea în vedere
ştiinţa fenomenului juridic în ansamblul său
avînd ca obiect de studiu atât ansamblul
normelor dreptului material cât şi al dreptului
procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi
instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de
exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor
legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea
dreptului.
 Considerăm, însă, că cele două noțiuni se
suprapun și pot fi utilizate în funcție de aspectele pe
care le avem în vedere.
 Când se face referire la știința dreptului
este subliniat faptul că aceasta are ca obiect
primar de studiu dreptul ca ansamblu de
norme juridice (dreptul obiectiv/pozitiv), iar
când se face referire la științele juridice sunt
avute în vedere diferitele subdiviziuni din cadrul
științei dreptului.
 Câteva caracteristici / trăsături ale ştiinţelor
juridice (a se vedea si: Andrei SIDA, Introducere în Teoria
generală a dreptului, 2006, pp. 14-15):
- știinţa dreptului are o istorie proprie a cărei
particularitate principală constă în aceea că
este o istorie integrată şi nu doar conexă istoriei
statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat
nu pot fi separate, tot aşa cum statul şi dreptul, nu
pot fi concepute decât în organică legătură sau
interdependenţă;
 - știinţa dreptului are ca principal
obiect de studiu ansamblul normelor
juridice (dreptul obiectiv); rezultă că ştiinţa
acestui obiect are un pronunţat caracter
normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a
normelor”;
 - ştiinţa dreptului (ştiinţele
juridice) dispune de un aparat
conceptual propriu [cuvintele, noțiunile,
conceptele, expresiile utilizate cu înțelesul
specific științei dreptului sunt incluse în
expresia generică de terminologie juridică];
 - spre deosebire de celelalte ştiinţe -
cu deosebire faţă de ştiinţele naturii -
ştiinţa dreptului foloseşte conceptul
de „lege” sau „legitate” într-un înţeles
propriu. [la modul general, ca izvor formal al dreptului]
 Dacă în sfera ştiinţelor naturii
prin lege sau legitate se înţelege
esenţa fenomenului care trebuie
descoperit, cunoscut şi utilizat în
scopuri umaniste şi ale progresului,
 în sfera ştiinţelor juridice legea
exprimă:
- în sens larg – orice norma de drept –
indiferent de forma actului normativ care
conține norma obligatorie instituită şi
aplicată de organe competente ale statului;
- în sens restrâns, exprimă norma
juridică cu cea mai înaltă valoare juridică
[actul normativ adoptat de Parlament sub denumirea de Lege],
care se situează ierarhic deasupra tuturor
celorlalte categorii de norme de drept.
- ştiinţa dreptului se caracterizează, în
principal în funcţie de obiectul pe care îl
cercetează - adică fenomenul juridic
în ansamblul său, în care însă locul
central îl ocupă ansamblul normelor de
drept (dreptul obiectiv).
 - aspecte privind, de exemplu, stabilirea
scopului sau finalităţii dreptului sau, realizarea
procesului de elaborare sau aplicare a dreptului
ş.a. nu constituie exclusiv funcţii ale ştiinţei
dreptului, ci şi ale altor domenii ale acţiunii sau
cunoaşterii cum sunt, bunăoară, domeniul
filosofiei dreptului, al politicii şi/sau ideologiei, ori
cel al istoriei dreptului.
- O importantă caracteristică a științei
dreptului / ştiinţelor juridice o reprezintă
rezultatul obținut în funcție de metodele
de cercetare aplicate fenomenului juridic
în ansamblul său.
(vezi Curs 5. Metode de cercetare științifică a dreptului)

***
 Clasificarea general acceptată
a ştiinţelor juridice:
a) ştiinţe juridice generale, fundamentale;
b) ştiinţe juridico-istorice;
c) ştiinţele de specialitate sau de
“ramură”;
d) ştiinţe juridice interdisciplinare,
(sau auxiliare, sau de graniţă).
a) ştiinţe juridice generale,
fundamentale
(Filosofia dreptului,
Enciclopedia juridică,
Teoria generală a dreptului);
b) ştiinţe juridico-istorice
(Istoria dreptului românesc,
Istoria dreptului constituţional,
Istoria universală a dreptului ş.a.)
 c) ştiinţele juridice de specialitate sau
de “ramură”
(ex. Dreptul civil, Deptul penal,
Dreptul administrativ, Dreptul mediului,
Dreptul familiei, Dreptul comercial etc.);
d) ştiinţe juridice interdisciplinare,
sau auxiliare, sau de graniţă
(statistica judiciară, psihologia juridică,
logica juridică, informatica juridică,
criminologia etc.).

***
 ***
Atenţie la delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de:
- “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de
- norme juridice care reglementează relaţii sociale relativ
distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor
sociale; ex. Drept civil, Drept penal etc.)
şi, respectiv, de
- “ştiinţa ramurii de drept” (sau doctrina) (are ca principal
obiect de studiu ramura sau subramura de drept; se
concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile, studiile în
legătură cu şi despre normele de drept care alcătuiesc ramura
respectivă de drept).
***
 Teoria generală a dreptului
(în continuare TGD) este o ramură a
ştiinţelor juridice al cărei obiect propriu îl
constituie dreptul în ansamblul său, având o
metodologie proprie de cercetare şi un aparat
conceptual propriu.
 TGD – precizări generale (1):
a) este o ramură a științelor juridice,
fundamentală şi de sinteză în raport cu
celelalte categorii sau ramuri ale ştiinţei
dreptului întrucât noţiunile, conceptele,
categoriile, principiile, definiţiile pe care
le formulează sunt utilizate de toate
celelalte ştiinţe ale dreptului.
 TGD – precizări generale (2):
b) serveşte ca bază teoretică,
metodologică şi conceptuală pentru
ştiinţele juridice de ramură şi pentru
practica juridică în general;
c) nu reprezintă o teorie în sine;
d) nu rămâne la nivelul abstracţiilor
pure.
 TGD :
- se poate concentra pe aspectele
normative ale dreptului – situaţie în care poate fi
denumită şi teoria normativă a dreptului,
- se poate concentra pe analiza
fenomenului juridic sub toate aspectele sale, a
fundamentelor dreptului, factorilor de influenţare
a dreptului, funcţiilor dreptului, esenţei dreptului
etc., situaţia în care poate fi denumită teoria
analitică a dreptului.
 Printre aspectele caracteristice TGD, care
subliniază totodată specificul și rolul pe care le are
în cadrul științelor juridice, se numără (vezi si: Nicolae POPA,
Mihail-Constantin EREMIA, Daniel-Mihai DRAGNEA, Teoria generală a dreptului.
Sinteze pentru seminar, 2005, p. 8):

a) elaborează concepte, ca instrumente

esențiale prin care dreptul este gândit în
ansamblul său, cu scopul de a atribui realității
juridice o ordine și o structură;
 b) elaborarea conceptelor se fundamentează pe
datele furnizate de științele juridice de ramură și
științele juridice istorice;
 c) cuprinde setul conceptual prin care știința
dreptului explică realitatea juridică;
 d) surprinde caracterele proprii și permanente ale
fenomenului juridic, definindu-i și conturându-i spațiul
în cadrul sistemului socio-istoric din care face parte.
 ***
Scopul
Teoriei generale a dreptului
este de a îmbogăți cunoașterea
și practica dreptului.
***
 ***
În ipostaza de disciplină de învăţământ universitar,
TGD are o dublă funcţie:
- funcţie introductivă în studiul dreptului, oferind
cadrul teoretic general, noţiunile de bază, conceptele şi
categoriile fundamentale ale limbajului şi demersului de
cunoaştere necesare;
- funcţie concluzivă, când studiul acesteia se
realizează ca o încheiere, ca o generalizare şi
abstractizare a cunoaşterii noţiunilor şi datelor specifice
ramurilor şi subramurilor de specialitate ale dreptului.
***