MODELE DE SUBIECTE ȘI REZOLVAREA ACESTORA

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu şi la începuturile modernităţii

Prezentaţi două conflicte militare desfăşurate de români în perioada 1350-1593.

Răspunsul se poate referi la oricare două conflicte militare, pe durata a aprox. patru sute de ani: Rovine
(1394/1395) şi Nicopole (1396), în timpul lui Mircea cel Bătrân, Campania cea lungă (1443) şi lupta de la
Belgrad (1456) conduse de Iancu de Hunedoara, Vaslui (1475) şi Războieni (1476) purtate de Ştefan cel
Mare. Lupta de la Rovine. Confruntate cu pericolul cuceririi otomane, Ţările Române s-au angajat în
cruciada târzie. Aastfel, domnitorii români s-au integrat eforturilor occidentalilor de a se opune
expansiunii otomane în Europa. Cum Ţara Românească era direct ameninţată, voievodul acesteia, Mircea
cel Bătrân s-a confruntat cu otomanii, una dintre cele mai importante confruntări militare ale acestuia cu
otomanii fiind lupta de la Rovine. Provocat de acţiunile antiotomane ale lui Mircea, sultanul Baiazid a
întreprins o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea domnului român. După o serie de acţiuni de
hărţuire a adversarului, Mircea a dat lupta decisiză la Rovine (loc mlăştinos, neidentificat pe hartă). Deşi
nu există o dată fixă (1394/1395) victoria lui Mircea a consolidat independenţa Ţării Româneşti. Lupta
antiotomană a fost continuată în secolul următor de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Acesta
a organizat ,,campania cea lungă” la sud de Dunăre cu scopul de a-i alunga pe turci din Europa. A cucerit
oraşele Niş şi Sofia, dar venirea iernii a determinat retragerea armatelor sale. Obţine o pace avantajoasă,
în iulie 1444. Pacea a fost ruptă de regele Ungariei Vladislav I la solicitarea papei şi astfel a fost
organizată cruciada de la Varna (noiembrie 1444). Cruciada s-a încheiat tragic pentru creştini, însuşi
regele murind pe câmpul de luptă. Cel mai răsunător succes al voievodului transilvan l-a reprezentat
bătălia de la Belgrad (1456), reuşind să stopeze înaintarea otomanilor spre centrul Europei pentru
aproximativ 70 de ani.
Luptele purtate de români în secolele XIV-XVI au avut nu doar o semnificaţie internă, întrucât au
permis păstrarea fiinţei statale şi a confesiunii religioase, ci şi una europeană. Argumentaţi, printr-un
fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia confruntările militare conduse de voievozii români
fac parte din relaţiile internaţionale ale Evului Mediu. Confruntările militare conduse de voievozii
români fac parte din relaţiile internaţionale ale Evului Mediu. Astfel, luptele purtate de voievodul Ţării
Româneşti, Mircea cel Bătrân, se înscriu în răspunsul dat de statele din Peninsula Balcanică politicii de
exapansiune a Imperiului otoman. Voievodul român nu a purtat doar lupte pentru apărarea teritoriului ţării
(Rovine), ci s-a angajat şi în cruciada târzie. Este unu dintre participanţii la campania iniţiată de regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Lupta de la Nicopole a fost pierdută de cavalarii creştini, dar
voievodul român şi-a continuat politica antiotomană. Prin urmare, s-a implicat în luptele dintre fiii lui
Baiazid, cu scopul de a fi recompensat în situaţia în care candidatul susţinut de el câştiga; probabil că este
şi un alt scop, şi anume prelungirea acestei situaţii de criză care nu mai lăsa timp Imperiului otoman să
continue cuceririle. Prezentaţi două acţiuni diplomatice care au vizat spaţiul românesc în Evul
Mediu. Alianţa antiotomană a Ţării Româneşti cu Ungaria (1395) Începând cu secolul al XIV-lea, statele
Europei şi Imperiul otoman au intrat într-o lungă perioadă de conflict, în timpul căreia, alături de Ungaria
şi Polonia, Ţările Române au jucat rolul unor bastioane de rezistenţă ale creştinătăţii împotriva turcilor
islamici, rezistenţă cunoscută sub numele de ,,cruciadă târzie.” Ameninţate de expansiunea otomană,
statele româneşti şi Ungaria s-au apropiat încheind alianţe. O astfel de alianţă a fost cea încheiată între
Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, regele ungar, în martie 1395 la Braşov, aceasta fiind
prima aliaţă antiotomană din sud-estul Europei. Alianţa dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi Polonia
(1459) Aflată sub semnul plăţii tributului către Poartă (1456), domnia lui Şterfan cel Mare a fost marcată
şi de rivalităţile dintre Ungaria şi Polonia pentru Moldova, gurile Dunării şi Chilia. Confruntat cu
ostilitatea Ungariei, Ştefan s-a orietat într-o primă fază către o alianţă cu Polonia aceasta permiţându-i să-
şi asigure stăpânirea asupra Chiliei. În aprilie 1459 este încheiat tratatul de la Overchelăuţi cu regele
Cazimir al Poloniei, Ştefan obţinând în schimbul recunoaşterii suzeranităţii îndepărtarea de la hotarele
ţării ale rivalului său Petru Aron. Restabilirea relaţiilor cu Polonia a însemnat îndepărtarea de Ungaria şi
Ţara Românească, iar această apropiere a fost mult timp o direcţie importantă a politicii externe duse de
Ştefan cel Mare. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia
statelor române a făcut parte din relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne. Nu numai
în Evul mediu, ci şi la începutul epocii moderne, diplomaţia domnitorilor români s-a înscris în diplomaţia
europeană. Aceasta se explică atât prin faptul că, prin aşezarea lor, Ţările Române sunt în zona de interes
a puterilor timpului, cât şi prin preocuparea conducătorilor de a menţine fiinţa statală şi identitatea
religioasă. La începutul secolului al XVIII-lea se vorbeşte deja despre criza Imperiului otoman, care nu a
reuşit asediul Vienei (1683) şi începe să se retragă din centrul Europei. De această situaţie vor să profite
noile puteri: Imperiile austriac şi rus. Către aceste forţe se va îndrepta şi diplomaţia domnitorilor români.
Astfel, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, încheie tratatul de la Luţk (Luck) cu ţarul Petru I (1711), iar
Constantin Brâncoveanu stabileşte legături cu habsburgii. În ciuda faptului că amaândoi vor fi pedepsiţi
de turci şi îşi vor pierde tronul (Brâncoveanu şi viaţa), e semnificativă decizia lor de a colabora cu puterile
timpului interesate în lupta antiotomană. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia
conform căreia diplomaţia promovată de statele române a fost o componentă a relaţiilor
internaţionale la sfârşitul Evului Mediu şi la începutul modernităţii. (Se punctează coerenţa şi
pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia.) Răspunsul se poate referi atât la politica lui Mihai Viteazul
(implicarea în Liga Sfântă), cât şi diplomaţia lui Dimitrie Cantemir (alianţa cu Petru cel Mare) sau
Constantin Brâncoveanu (apropierea de Imperiul Habsburgic sau soliile trimise în Rusia). În secolul
XVIII şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, statutul juridic al Principatelor Române a fost influenţat
de rivalitatea dintre Austria, Turcia şi Rusia, care îşi disputau dominaţia în sud-estul Europei, dar soarta
lor a fost adusă în dezbaterea internaţională de boierimea autohtonă. Instaurarea domniilor fanariote în
Moldova şi Ţara Românească a fost expresia crizei Imperiului otoman, interesat să păstreze controlul său
asupra teritoriilor dependente. Regimul fanariot a modificat regimul politic al instituţiilor statului. Domnii
devin simpli funcţionari, numiţi de sultan fără asentimentul ţării, le-au fost restrânse prerogativele de
politică externă iar oastea ţării a fost desfiinţată. Principatele au devenit teatrul operaţiunilor militare în
confruntarea dintre cele trei imperii rivale. Astfel, aceste războaie s-au soldat cu pierderea unor teritorii
importante: Banatul şi Oltenia în 1718, Bucovina în 1774 şi Basarabia în 1812. În urma acestor războaie
amestecul rusesc în Ţările Române devine tot mai accentuat. Modificarea regimului politic al
Principatelor nu a însemnat abandonaraea vechilor obiective politice româneşti, de a obţine autonomia şi
chiar independenţa. Boierimea mare şi mijlocie are meritul de a fi elaborat şi trimis memorii puterilor
creştine prin care revendicau vechile drepturi ale ţării. Prin aceste memorii soarta Principatele române a
ajuns în dezbatere internaţională, Poarta otomană fiind obligată să emită o serie de documente care au
garantat unele privilegii ale acestora, iar în 1822 a acceptat revenirea la domniile pământene.

Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între două conflicte la care au participat românii în

Evul Mediu.
Realizarea unor alianţe între ţările române, dar şi cu ţările vecine; strategii militare eficiente;
aplicarea politicii blocului românesc; participarea la cruciadele antiotomane; utilizarea tacticii pământului
pârjolit.
Uneori Ţările Române au fost nevoite să facă faţă singure în faţa armatelor otomane, fără a avea
sprijin extern.