Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o operă

modernistă, parte din volumul de debut al autorului, „Poemele luminii”. Aceasta este o „ars
poetica” a modernismului interbelic, alături de „Testament” (Tudor Arghezi) și „Joc secund”
(Ion Barbu).
Tema poeziei o reprezintă cunoașterea misterelor lumii printr-o abordare luciferică,
de apropiere mistică față de tainele neînțelese, opusă față de cea paradiziacă, prin care eul
încearcă să găsească o explicație rațională pentru ceea ce nu cunoaște. Astfel, eul se
separă moral de cei care „strivesc corola de minuni a lumii” cu ajutorul minții și care ucid
tainele creației divine (simbolizate de flori, ochi, buze și morminte). În schimb, își asumă o
aură proprie, menită să amplifice misterul universal, la fel „cum cu razele ei albe Luna/ nu
micșorează, ci mărește și mai tare taina nopții”.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie, lumea fiind percepută ca o floare cu petale
unice prin estetică, corola de formă circulară simbolizând perfecțiunea, iar construcția florală
în sine fragilitatea.
De asemenea, este identic cu primul vers al poeziei, fiind astfel un titlu relativ lung, aducând
o notă de nonconformism asupra canoanelor literare clasice, lucru specific curentului
modernist. Mai mult, prezența frecventă a pronumelui personal „eu”, atât în titlu, cât și pe
parcursul poeziei, denotă diferențierea vocii lirice luciferice de restul pământenilor
paradiziaci și amplasarea acesteia în același plan cu minunea lumească. Acest ego des
menționat este de influență expresionistă, la fel ca întregul text, deoarece universul este
văzut strict din perspectiva subiectivă a eului liric, diferențiată de abordarea rațională a
celorlalți, nocivă pentru lume. De menționat că neimplicarea rațiunii nu presupune refuzul
cunoașterii, ci protestul împotriva efectelor negative ale unui intelect exclusiv rațional.
Din punct de vedere al structurii, avem două planuri aflate în opoziție (cel luciferic și
cel paradiziac) și trei secvențe. Prima secvență (versurile 1-5) reprezintă o expunere a
viziunii eului asupra cunoașterii, „eu” care încă din primul vers conferă poeziei calitatea unui
solilocviu liric. De asemenea, al patrulea vers („în calea mea”) este o metaforă a unui destin
asumat în baza cunoașterii luciferice.
Secvența a doua (versurile 6-18) este o prezentare a relației de opoziție dintre sine și
cei din jur. Aici, sinelui i se asociază verbe de natură pozitivă („sporesc”, „îmbogățesc”),
verbe ce intră în antiteză cu ale celorlalți („sugrumă”). De asemenea, sunt utilizate verbe la
indicativ prezent, ce conferă o valoare axiomatică. Formulele sintetice („minuni”, „taine”,
„sfânt mister”) prezintă hieratismul (de exemplu „sfânt”), tăinuirea și unitatea indestructibilă
(„ne-nțelesuri”) a acestei lumi mistice. Viziunea blagiană este asemănătoare cu cea
eminesciană din punct de vedere al prezenței elementelor nocturne (de exemplu întunericul,
Luna etc.), numai că la Blaga acestea definesc misterul, adică lumea însăși, pe când la
Eminescu apar în descrierea haosului primordial, adică în imaginea de dinaintea genezei
universului („N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/Căci era un întuneric ca o
mare făr-o rază,”-Scrisoarea I).
În cele din urmă, secvența a treia (ultimele două versuri) figurează atât planul
concluziei, cât și punctul de climax (verbul „iubesc”). Concluzia este pregătită de o
perspectivă contemplativă, prin care universul este subordonat viziunii ființei grație nevoii de
contemplare („sub ochii mei”) și magiei erosului („căci eu iubesc”). Eul blagian se definește
ca un sophos (înțelept) care prin puterea iubirii și creației are acces la ființă, fiind într-o
viziune care se apropie de panteism, mai exact un „Deus sivi natura”, deoarece prin
cunoaștere luciferică acesta imită gestul primordial al Demiurgului.
 Din punct de vedere lexico-semantic, se remarcă o preferință pentru un limbaj
abstract și este prezent raportul semantic dintre lumină și întuneric. De asemenea, la nivel
morfosintactic avem antiteza, prin forma și semantica verbelor, formele pronominale (de
exemplu raportul eu-alții) și prin conjuncția adversativă „dar eu”, plasată în cel mai scurt vers
al poeziei care esențializează mesajul liric. Mai mult, versul liber, folosirea ingambamentului,
viziunea poetică originală, cu tematică din zona gnoseologiei și preferința pentru metafore
sunt elemente moderniste care se regăsesc în poezie.
În concluzie, opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o
artă poetică modernistă, care descrie conflictul dintre eul luciferic și mulțimea paradiziacă.