Moş Costache – caracterizare

Introducere (idee posibilă)

Literatura lui G. Călinescu este, în bună tradiţie realistă, o literatură a tipurilor umane. Dincolo de
intrigile bine construite, forţa romanelor acestuia stă mai ales în puterea de redare a unor personaje care,
memorabile în individualitatea lor, rămân totuşi reprezentative pentru o întreagă categorie umană. Moş
Costache, personaj principal al romanului „Enigma Otiliei”, avarul în jurul căruia se ţes firele întregii
naraţiuni, pune foarte bine în evidenţă acea „sinteză specială care (...) uneşte organic genericul şi
individualul”, pe care Georg Lukacs o considera criteriul fundamental al operei realiste. Etc.

Cuprins

Trăsături ale romanului, reprezentative pentru construcţia personajului

Tipul de personaj pe care îl construieşte scriitorul nu poate fi înţeles în afara viziunii sale despre
roman. Mărturisindu-şi gustul estetic pentru o literatură de stil clasic, Călinescu arăta că un mare scriitor
„începe vizionarea fenomenalului printr-o categorie morală prestabilită, el este edificat asupra categoriilor
morale ale umanităţii”. Afirmarea, prin roman, a unui asemenea adevăr universal, trebuie susţinută printr-o
perspectivă narativă corespunzătoare: naratorul rămâne exterior ficţiunii, imparţial, relatează la persoana a
III-a, dintr-o perspectivă omniscientă.
Privite de la o asemenea înălţime, personajele devin exemplificări ale generalului: „Toată plăcerea
unui spirit clasic e de a nu întâlni niciodată ineditul, de a rămâne mereu în tipic.” În conturarea lui moş
Costache, Călinescu pleacă de la un astfel de caracter generic, de lungă tradiţie literară: acela al avarului; fără
a moraliza în sens direct, explicit, scriitorul induce, totuşi, o judecată etică evidentă. Însă, faţă de personajul-
caracter al clasicismului, oarecum unilateral, personajul-tip al realismului aduce sensibile diferenţe. În primul
rând, trăsăturile sale de personalitate se diversifică şi se particularizează, căci literatura realistă nu prezintă
un om abstract, ci unul ancorat profund în particularităţile unui anumit timp şi spaţiu – în cazul lui Moş
Costache e vorba de societatea burgheză bucureşteană de la începutul secolului al XX-lea. Mediul este,
pentru realişti, unul din factorii care modelează omul, iar caracterizarea personajului porneşte
întotdeauna de la o minuţioasă analiză a lumii exterioare care îşi lasă amprenta specifică.

Caracterizarea
Costache Giurgiuveanu – capul unei familii burgheze relativ înstărite, a cărei avere se constituie mai
ales din proprietăţi: „Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca
de biserică”. Deşi relaţiile dintre rude s-au degradat, sunt încă păstrate formele exterioare ale vechii familii
solidare: Costache şi sora lui, Aglae, locuiesc în aceeaşi curte. Statutul social al familiei este bine pus în
evidenţă, de la început, prin descrierea caselor, care trădează şi spiritul proprietarilor: deşi stabili economic şi
dornici să-şi evidenţieze statutul respectabil, n-au totuşi, nici gustul, educaţia, nici largheţea financiară care
să îi ducă la un rezultat notabil. Casa lui Costache e o imitaţie ridicolă a unei locuinţe aristocrate: tavanul
imită din zugrăveală casetoanele romane, vopseaua pereţilor imită porfirul, totul afişează în mod caricatural
„intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite”, ieftine. Moş Costache este
reprezentantul acestei familii aflate în stadiul acumulării lacome, strict cantitative.

În spirit realist, prezentarea personajului începe cu caracterizarea directă, cu portretul fizic,

sugestiv pentru caracterul personajului şi anticipându-i deja reacţiile tipice. Iniţial, îl vedem prin ochii
lui Felix, „un omuleţ subţire şi puţin încovoiat”, cu capul „atins de o calviţie totală”, buzele galbene de tutun
uşor răsfrânte. Bătrâneţea pare să justifice atitudinea confuză şi defensivă a personajului, vizibil deranjat de
prezenţa intrusului: clipeşte „rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină prea bruscă”. Primirea
stranie pe care i-o face nepotului – „Nu-nu-nu ştiu... nu stă nimeni aici, nu cunosc” poate fi pusă, la început,
de cititor, pe seama decrepitudinii personajului; în realitate, aşa cum vom vedea ulterior, orice prezenţă
străină este privită cu suspiciune de avarul pentru care toţi ceilalţi sunt un potenţial pericol.
Bine închegat de la început, portretul va fi, totuşi nuanţat pe parcursul romanului. Detalii
vestimentare groteşti vin, ulterior, pentru a sublinia şi degradarea specifică vârstei, dar şi neglijenţa avarului
care nu cheltuieşte bani pentru lucruri pe care le consideră inutile: din ciorapii de lână, „de o grosime
fabuloasă”, îi ies degetele, sub pantaloni poartă „nădragi largi de stambă colorată, legaţi (...) cu bucăţi de
sfoară”.
 Procedeele de caracterizare indirectă – gesturile, acţiunile, faptele lui moş Costache – pun în
evidenţă cu predilecţie trăsătura de caracter dominantă, avariţia. Din punctul acesta de vedere, putem vorbi
de o construcţie tipic realistă, balzaciană: perfectă coerenţă din punct de vedere caracterial, manifestări
tipice, verosimile, oarecum previzibile.
- deşi are suficienţi bani, trăieşte strâmtorat, cumpără mâncare puţină, face rar focul şi se bucură când poate
rezolva cheltuielile zilnice pe socoteala altuia: lui Felix, abia venit, îi cere bani de pâine, lui Pascalopol îi
speculează bunăvoinţa, fără răutate, dar cu vizibilă satisfacţie, niciodată încurcat de pachetele generoase care
vin la propria-i masă.
- pe Marina, rudă săracă, o exploatează sub pretext că o ajută: o ţine în casa lui, transformând-o însă într-o
servitoare neplătită
- chiar dacă ţine la cei doi adolescenţi pe care îi adăposteşte în propria casă, nu se simte, totuşi, cu adevărat
responsabil faţă de ei:
- „cedează” grija întreţinerii Otiliei lui Pascalopol
- averea minorului Felix o gestionează într-un mod cât se poate de scandalos, încărcându-i socoteala
cu cheltuieli exagerate sau chiar inventate, astfel că, în final, deşi nu se atinge de capitalul băiatului,
intră el însuşi în posesia venitului său.
- este necruţător cu chiriaşii strâmtoraţi, de obicei studenţi, cărora le confiscă adesea obiectele, cărţile, pentru
a nu rămâne în pagubă; în afaceri pare un adversar redutabil;
- tot comportamentul său blajin şi confuz este adesea doar un o strategie prin care îşi stăpâneşte adversarul,
căci moş Costache e mereu „voit bâlbâit şi gata să se strecoare printre degete”; dincolo de aerul său „foarte
binevoitor, servil de politicos” se ascunde un om care îşi cunoaşte bine interesele şi le apără cu o
încăpăţânare neobosită.
Toate acestea justifică modul în care îl caracterizează direct celelalte personaje: bătrânul e
„pezevenghi”, cum spune Stănică,. Chiar Otilia recunoaşte faţă de Felix că „papa te speculează puţin.
E o mică slăbiciune foarte urâtă a lui, de care nu pot să-l vindec, acum la bătrâneţe”.

Şi totuşi, Costache este un personaj mult mai interesant decât pare la prima vedere, căci Călinescu
nu-l sufocă în tiparul pe care i l-a încredinţat, îl lasă uman şi, tocmai prin asta, autentic . Fără a diminua
nimic din maniile şi gesturile meschine ale bătrânului, scriitorul permite totuşi să se întrevadă simpatia
evidentă a personajelor „luminoase” – Otilia, Felix, Pascalopol – pentru el. În discuţiile dintre ei, zgârcenia
lui Costache este tratată ca o manie supărătoare, dar scuzabilă:
- „Papa e un om bun (...), însă are ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor cu el.” (Otilia)
- „Costache e puţin cam avar, însă, în fond, un om de treabă.” (Pascalopol)

Aşa cum îi explică lui Felix Otilia, „papa ţine grozav la copii, în felul lui, repet” şi ideea, oricât de
neaşteptată iniţial, e confirmată de comportamentul bătrânului, mai ales faţă de „fe-fetiţa” lui. Este mai mult
decât evidentă bucuria care îl luminează când se află în preajma Otiliei: „Moş Costache o sorbea umilit din
ochi şi râdea din toată faţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Mişcat de gingăşiile ei faţă de el,
„bătrânul râdea cu toate liniile feţei”, dar la o dezaprobare cât de blândă a ei „mergea în vârful picioarelor, ca
în odaia unui bolnav”. Doar Otilia îi mai îndulceşte maniile de avar. Când află de bucuria bătrânului că
Pascalopol îi lăsase o sută de lei mai mult, din greşeală, fata îl convinge să îi înapoieze, iar Costache se
supune, deşi lucrul îl întristează. Zgârcenia lui nu este, totuşi educabilă, iar Otilia este conştientă de acest
lucru, şi nu insistă dincolo de anumite limite: „Îl iubesc, dar ştiu că sunt lucruri pe care nu are puterea să le
facă”. Îi va cere ea lui Costache să nu o adopte, doar pentru a-i curma zbuciumul inutil.
De fapt, aşa cum arăta Pompiliu Constantinescu în recenzia făcută romanului, Moş Costache nu e un
monstru, ci expresia unei psihologii nefericite”, amplificată şi de valorile pervertite, strict materiale ale lumii
care l-a modelat, valori pe care bătrânul le sintetizează remarcabil: „Să-să-să munceşti, să strângi. A-a-a-asta-
i toată filosofia”. Pentru el, singurele lucruri adevărate, stabile sunt cele palpabile: „Moş Costache credea în
adevărul cărămizilor din curte, al tutunului, al banilor din pachet şi nu-şi putea închipui nici raiul fără ele.”
Gândirea lui materialistă îl face incapabil să vadă un viitor pentru Otilia dincolo de propriile prejudecăţi – se
gândeşte să-i construiască o casă în curtea familiei, cu prăvălii la parter, socotind cu satisfacţie câştigul pe
care fata l-ar putea obţine din chirii. Evident, gândul la casă îi îndulceşte sentimentul de vinovăţie faţă de ea
şi îl dispensează să mai facă ceva concret pentru Otilia, o vreme.
Vrea să-i asigure viitorul şi îi spune lui P ca a pus deoparte pentru ea 300 000 de lei, o sumă
considerabilă, după cum apreciază surprins moşierul. Se gândeşte la toate acestea cu interes real, nu din
spectacol; de altfel îl roagă pe moşier nici să nu-i spună Otiliei: „Nu-nu-nu! fe-fetiţa să nu ştie, să afle şi
ceilalţi şi să-i spună vorbe grele!” Şi totuşi ezită, amână, se răzgândeşte, făcându-l pe Pascalopol să se
îndoiască de faptul că va mai pune vreodată acei bani pe numele Otiliei. Abia după primul atac îl cheamă pe
moşier, dar nu-i poate da decât o treime din suma pe care o hotărâse: îi e prea greu să se despartă de bani
dintr-o dată.
Sfârşitul său lamentabil evidenţiază perspectiva realistă asupra personajului, dar şi viziunea
oarecum moralizatoare.
Odată cu boala, maniile bătrânului se înmulţesc, trăieşte într-o permanentă suspiciune, simţindu-se în
permanenţă spionat. Cauza nu este, totuşi, delirul bolii, ci cunoaşterea propriei familii, care pândeşte într-
adevăr cu aviditate moartea lui. Când bănuieşte că Aglae şi ai ei au început a-i goli casa, bătrânul nu e deloc
departe de adevăr, iar Otilia îl minte, pentru a-l linişti, cântându-i la pian, asigurându-l că toate sunt la locul
lor. De fapt, tot ce i se întâmplă acum lui Costache nu este decât împlinirea coşmarurilor sale; infernul pentru
el înseamnă deposedarea de bunuri: „Frica lui era obscură, instinctivă şi era însoţită mai ales de ipoteza
halucinantă că s-ar putea să vină o clipă în care toţi să-l jupoaie (...), în vreme ce el vede şi nu se poate mişca.
Astfel i se înfăţişa moartea lui moş Costache: ca un furt total agravat cu paralizie integrală şi eternă.”
Rezistent la boală, bătrânul nu poate supravieţui prădării averii sale, iar moartea sa tristă accentuează sensul
unei vieţi orientate obsesiv spre posesia materială.

Concluzie
Avar tipic şi previzibil, C. Giurgiuveanu rămâne, totuşi, un personaj net superior ca valoare artistică
altor avari care l-au precedat în tradiţia literară românească (Hagi Tudose al lui Delavrancea, de exemplu),
graţie mai ales instinctului scriitorului, care, pornind de la o schemă generală, a ştiut să o ancoreze într-o
realitate socială precisă şi să o particularizeze psihologic cu fineţe.