ENIGMA OTILIEI (GEORGE CALINESCU)

- publicat in 1938, romanul isi propune sa demonstreze ideea adecvarii balzacianismului datorita experientelor de viata total diferite fata de model,
ceea ce il face pe Nicolae Manolescu sa afirme ca « La G. Calinescu este un balzacianism fara Balzac »
- desi preia viziunea despre lume a lui Balzac, Calinescu nu prezinnta in detaliu aspectele sociale doar pentru a realiza o simpla fresca a
Bucurestiului de dinainte de Primul Razboi Mondial.
- desi plaseaza actiunea in spatiu si timp, accentuand fiecare detaliu, naratorul nu doreste sa realizeze iluzia vietii prin copierea realitatii, ci
dezvaluie caricatura societatii bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.
- incipitul in care tanarul Felix Sima « imbracat in uniforma de licean » descrie strada Antim si casa unchiului Costache, surprinde prin finetea
observatiilor care permit cititorului descoperirea unor semnificatii dincolo de detaliile arhitectonice.
- Nicolae Manolescu eticheteaza aceasta modalitate de reflectare a realitatii ca apartinand « ochiului unui estet » din moment ce e putin
probabil ca Felix, tanarul pasionat de medicina, sa paota utilza termeni ca ogive, frontoane, console.
- acest artificiu e menit sa redea ipocrizia burgheziei, fragmentul fiind construit pe diferenta dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vor sa
para prin casele pe care le-au construit locuitorii acelei strazi si ceea ce sunt ei in realitate.
- acesti bucuresteni mimeaza cultura si grandoarea combinand la intamplare stiluri arhitectonice incompatibile. Ei nu sunt doar inculti, ci se
dovedesc si zgarciti si lenesi « nicio casa nu era prea inalta si aproape niciuna nu avea cat superior ». La casa lui Costache Giurgiuveanu
« zidaria era crapata... si din crapaturi ieseau indraznet buruienile ».
- majoritatea eroilor depasesc tipologia in care sunt incadrati de la prima aparitie in roman prin ceea ce estetica moderna numeste ambiguitate.
- in primul capitol, actantii (personajele) sunt prezentati de narator din perspectiva lui Felix in timp ce « joaca table », In fata tanarului nou-venit se
desfasoara un adevarat spectacol de masti, « o comedie a automatismelor » dupa cum o numeste Nicolae Manolescu.
- de exemplu, unchiul Costache Giurgiuveanu are « capul atins de o calvitie totala », iar cand tanarul se prezinta el ii raspunde ca « nu sta nimeni aici »
tradand teama de nou. Mai mult, el refuza sa-i dea la inceputul jocului de carti cativa franci Aglaei, sora sa sau o indeamna pe Otilia, fiica sa adoptiva sa-si
insuseasca inelul lui Leonida Pascalopol. Astfel, Giurgiuveanu s-ar incadra perfect in tipologia avarului, dar prin dragostea ce i-o poarta Otiliei si mai apoi lui
Felix, batranul zgarcit e umanizat, aspect de neconceput la avarii lui Balzac.
- si Otlia ar putea fi incadrata in tipologia cochetei daca am interpreta-o exclusiv prin rochia dantelata pe care o poarta, parul buclat, camera plina de rochii,
jurnale de moda frantuzesti, cutii de pudra, palarii aruncate in dezordine. Pe parcursul actiunii, Otlia isi dovedeste complexitatea prin tehnica oglinzilor paralele :
ea este « fetita cuminte » a lui Giurgiuveanu, o enigma si eternul feminin pentru Felix, « o dezmatata si o stricata » pentru Aglae, « o fata desteapta » si cu
spirit practic pentru Stanica Ratiu, ginerele Aglaei Tulea.
- mai mult, exista doua personaje care nu au nimic de-a face cu caracteristicile generale ale unei fresce : senilul Simion Tulea si fiul sau debil,
Titi, care nu sunt reprezentativi pentru societatea burgheza, ci mai degraba ilustreaza patologii personale.
- naratorul este un estet, un erudit, un critic si mai putin un creator de lume, de aceea personajele calinesciene devin mastile naratorului,
perspectiva fiind uneori preluata de adolescentul Felix datorita naivitatii sale din punct de vedere social.
- identificarea lumii cu o comedie umana se realizeaza chiar prin teme tipic balzaciene : paternitatea, mostenirea, maturizarea sentimentala
confirmand inca o data ambiguitatea constructiei calinesciene, adica acel balzacianism fara Balzac.
- romanul are numerosi parinti denaturati cu valente comice : Aglae si Simion Tulea atenueaza atat de mult personalitatea Auricai, incat
aceasta ramane toata viata o frustrata din punct de vedere sentimental, iar Titi un debil mintal  ; cealalta fiica Olimpia si sotul ei Stanica Ratiu
isi neglijeaza copilul, determinandu-i moartea dupa doar doua luni de viata ; de asemenea, Costaghe Giurgiuveanu in ciuda iubirii pe care le-o
poarta lui Felix si Otilei obtine castiguri fabuloase de pe urma lor.
- nici tema mostenirii nu pastreaza nota grava din abordarea lui Balzac, scena priveghiului fiind reprezentativa.
- personajele nu au nicio sansa de a se indrepta, sunt marcate de ambiguitate, starnesc rasul.
- Otilia Marculescu este un personaj complex, reprezentativ pentru eternul feminin, o combinatie de sensibilitate, cochetarie, capriciu.
- desi prezinta un numar limitat de insusiri, Otilia pare intr-o continua metamorfoza intrucat se reflecta diferit in constiinta celorlalte personaje.
- sensibila si traumatizata, Otilia da nastere la principalele conflicte : desi prin zestea mamei ea sporeste averea lui Costache, ea tensioneaza
relatiile dintre Aglae Tulea si Costache Giurgiuveanu, familia Tulea considerand-o un pericol oentru mostenire.
- ea starneste gelozia lui Felix prin relatia cu Pascalopol, generand conflictul erotic.
- Felix si Otilia sunt fateta complementara a noii generatii confruntate cu declinul burgheziei de la inceputul secolului al XX-lea, « naivii » dupa
cum ii caracterizeaza Nicolae Balota care prin statutul lor moral, social si psihologic de orfani reusesc sa rupa legaturile cu o societate
denaturata.
- Otilia, obisnuita cu luxul si rasfatata pe cand mama ei traia, odata ajunsa sub tutela lui Costache, incepe sa invete ce inseamna singuratatea si
rautatea celor din jur. De aceea, dupa cum ii povesteste lui Felix, bucuria sa de a trai viata fara a se gandi nicio clipa la planurile de viitor este
determinata de traumele copilariei, produse de zgarcenia tutorelui sau de rautatea surorii lui. Otiliei i se aminteste mereu ca « este crescuta din mila »,
ca nu e demna de numele Giurgiuveanu, ca nu este iubita de Costache.
- singura protectie a Otiliei este Leonida Pascalopol , un barbat instarit, prieten de familie care ii face in mod constant cadouri Otiliei. Cu acest surogat
de tata, Otilia incepe sa-l admire si ca barbat si datorita luxului recastigat dezvolta insusiri din tipologia cochetei.
- Felix, dupa moartea mamei si indepartarea de tata prin inscrierea la un « pensionat » ii destainuie Otiliei traumele sale legate de lipsa de
protectie parinteasca. La inceput o numeste verisoara, apoi ea devine un ideal feminin « o finalitate, un premiu mereu dorit si mereu amanat ».
Felix poate fi incadrat in tipologia ambitiosului.
- principala trasatura de caracter : inconsecventa la nivel psihologic si comportamental : « intr-o zi imbraca papusi, in alta mustra pe mos
Costache ca se murdareste pe haine cu scrum de tigara ».
- aceasta ambiguitate ii confera aura enigmatica si insemnele eternului feminin. Autorul se identifica cu propriul personaj considerat ipostaza
sa feminina: « Otilia este oglinda mea de argint »
- mijloace de caracterizare : tehnica moderna a comportamentismului (scena in care Felix ia contact cu casa Giurgiuveanu) fiind surprins de
Otilia « fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri ». Mai mult, contactul cu camera fetei unde se odihneste noapte ii dezvaluie
intimitatea « in dezordine » a Otiliei : patul scund, si papusile, dar si rochiile, palariile, parfumurile care tin de cochetarie.
- tehnica oglinzilor paralele (cum o vad ceilalti actanti). Chiar si in ochii lui Felix se reflecta diferit, in functie de evolutia relatiei lor. Ea traieste
cum canta la pian « intr-un tumult de pasiuni ». El o caracterizeaza direct ca « o fata superioara ». Dupa ce Otilia fuge la Paris cu Pascalopol,
Felix constientizeaza ca adesea « femeile joaca comedii ». In final, dupa reintalnirea cu Pascalopol, parasit de Otilia pentru a se recasori cu un
barcat exotic, Felix ii descopera in fotografia lui Pascalopol aerul de « platitudine feminina »
Romanul are multe episoade in care Felix si Otilia discuta despre feminitate, masculinitate, cariera, familie care dezvaluie o Otilie lucida,
rationala, foarte capricioasa si dornica de libertate si un Felix indragostit, iluzionat care sustine ca intre dragoste si cariera nu exista nicio
incompatibilitate.
- autocaracterizarea « Da, te iubesc, dar tu esti asa de furtunos… Constat, vai, ca sunt mediocra, neinsemnata pe langa tine ». Vorbele fetei
din final pot fi interpretate fie ca o ipocrizie sau ca un sacrificiu asumat.
- Otilia, mai matura in gandire decat Felix, isi da seama ca pentru tanar dragostea pasionala a venit prea repede si i-ar putea afecta cariera.
De aceea, se casatoreste cu Pascalopol.
- cuplul format dintr-o cocheta si un ambitios depaseste orice inseriere tipologica, ambiguitatea fiind caracteristica fundamentala a acestei
povesti de iubire.
- cu un aspect « tonic » asupra imbatranitilor, fascinandu-l pe neexperimentatul Felix, eroina reuseste nu doar sa se impuna intr-o lume a
barbatilor , ci s sa o transforme radical.
 POVESTEA LUI HARAP-ALB (ION CREANGA)
- basm cult, publicat in revista « Convorbiri literare in 1877.
- Specie narativa ampla cu personaje purtatoare a unor valente simbolice, ce implica prezenta fabulosului, actiunea infatisand parcurgerea
drumului maturizarii de catre erou
- Conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui.
- Reperele spatiale si temporale sunt vagi, nedeterminate, apar cifre si obiecte magice, formule specifice si procedeul triplicarii
- Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (trecerea probelor) si modificarea
statutului social al protagonistului (devine imparat)
- definitia pe care George Calinescu o da basmului « o oglindire a vietii in moduri miraculoase » se realizeaza in cazul « realismului taranesc »
al lui Creanga prin tendinta hiperbolizanta si imaginea carnavalesca a lumii. Viziunea lumii pe dos este exprimata in monologul lui Ochila 
« deasupra capului meu vad o multime de vazute si nevazute ». portretul lui Ochila pare si un portret satiric al scriitorului inzestrat cu darul unic
de a vedea lumea altfel : « Ma rog, unu-i Ochila, care vede toate si pe toti altfel ».
- Tema : lupta binelui impotriva raului incheiata cu victoria binelui. Eroul parcurge o aventura eroica imaginara, un drum al maturizarii pentru
dobandirea unor valori morale si etice.
- Motivele narative : superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug, muncile, demascarea raufacatorului (Spanul), pedeapsa, casatoria.
- naratiunea la persoana a III-a este realizata de un narator omniscient, dar nu si obiectiv deoarece intervine adesea prin comentarii sau
reflectii adresate cititorilor sau ascultatorilor. « Ce-mi pasa mie ? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati ».
- actiunea se desfasoara linear, succesiunea episoadelor fiind redata cronologic prin inlantuire.
- cele trei ipostaze ale protagonistului corespund drumului initiatic : etapa initiala, de pregatire pentru drum, la curtea craiului « fiul craiului »,
« mezinul », parcurgerea drumului initiatic, Harap-Alb, rasplata - imparatul.
- in incipit si in final sunt prezentate formule tipice – formula initiala “amu cica era odata” si formula de incheiere “Si a tinut veselia ani intregi si
acum mai tine inca”. Fuziunea dintre real si fabulos se face in incipit, deoarece naratorul inoveaza formula initiala punand povestea pe seama
spuselor altcuiva : cica, adica se spune. Formula finala face o comparatie intre cele doua lumi, a fabulosului si a realului « Cine se duce acolo
be si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda »
- prezenta numerelor magice simbolice : 3, 12, 24 « trei smicele de mar si apa vie si apa moarta »
- Harap-Alb nu are puteri supranaturale si nici insusiri exceptionale, dar dobandeste prin trecerea probelor o serie de calitati necesare unui
imparat (mila, generozitate, curaj, respectarea juramantului).
- numele reflecta conditia duala : rob, sluga (Harap), de origine nobila (Alb), dar si conditia de invatacel, faptul de a fi supus initierii.
- raul nu este intruchipat de fapturi himerice, antagonistul fiind omul insemnat, cu o inteligenta vicleana : Spanul si Imparatul Rosu.
- Spanul nu este doar o intruchipare a raului, ci are si rolul initiatorului, este « un rau necesar ». De aceea, calul nu-l ucide inainte ca initierea
eroului sa se i incheiat
- ajutoare si donatori : fiinte cu insusiri supranaturale (Sfanta Duminica), animale fabuloase (calul nazdravan, craiasa furnicilor si a albinelor),
fapturi himerice (cei cinci tovarasi), sau obiecte miraculoase (aripile craieselor, smicele de mar, apa vie, apa moarta)
- cu exceptia eroului al carui caracter evolueaza pe parcurs, celelalte personaje reprezinta tipologii umane reductibile la o trasatura dominanta.
- prin portretele fizice se ironizeaza defecte umane (frigurosul, mancaciosul), dar aspecul lor grotesc ascunde calitai precum prietenia si bunatatea.
- Imparatul Rosu si Spanul sunt rai si vicleni, iar Sfanta Duminica este inteleapta
- spre deosebire de basmul popular, in basmul lui Creanga se imbina dialogul si descrierea, stilul direct si indirect.
- personaj principal si eponim, intruchipare a binelui, statutul initial de neinitiat.
- desi are calitati umane deosebite, acestea nu sunt prezentate de la inceput, ci le descopera prin intermediul probelor la care este supus.
- ceea ce ii lipseste tanarului neexprimentat este cunoasterea de oameni, puterea de a vedea dincolo de aparente, de a cantari faptele.
- dovezi ale naivitatii : scena intalnirii cu Sfanta Duminica sub chipul unei batrane cersetoare, intalnirea cu Spanul, coborarea in fantana cand
feciorul de crai isi pierde insemnele originii, i se schiba numele si identitatea si devine rob.
- principala trasatura de caracter este naivitatea, lipsa de experienta.
- Spanul ii cere sa aduca salati din Gradina Ursului, pielea cu pietre pretioase din Padurea Cerbului si pe fata Imparatului Rosu. In primele doua probe, Harap-
Alb isi demonstreaza curajul si ascultarea fata de Sfanta Duminica. Aducerea fetei presupune alte probe unde este sprijinit de ajutoare si donatori. Roiul de
albine il ajuta fiindca este generos, furnicile il ajuta pentru bunatatea si curajul sau, fiintele himerice il ajuta din prietenie si spirit de tovarasie.
- Harap-Alb isi respecta juramantul si nu-si marturiseste adevarata identitate, dar fat are puteri supranaturale si il demasca pe Span care ii taie
capul lui Harap-Alb. Astfel, il dezleaga de juramant, initierea se incheie si Spanul este ucis de cal. Harap-Alb este inviat cu obiectele magice si
isi redobandeste statutul devenind imparat si confirmand astfel maturizarea eroului.
- limbajul este mijloc de caracterizare indirecta / registrele popular, oral si regional confera originalitate
- oralitatea stilului : expresii narative tipice : si apoi, dupa aceea/ propozitii interogative : Ca lata, ce pot sa zic ?/ exclamnative : Ma rog, foc de
ger era : ce sa va spun mai mult !) versuri populare : De-ar sti omul ce-ar pati/ Dinainte s-ar pazi !, porecle si apelative populare (Buzila,
mangositi), scene comice precum cearta cu Gerila in casuta de arama.
 FLOARE ALBASTRA (MIHAI EMINESCU)

- scrisa in 1872 si publicata in revista “Convorbiri literare” in anul 1873, « Floare albastra » este o poezie-nucleu a romantismului eminescian.
- Viziunea romantica este data de tema, motivele literare, de atitudinea poetica, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditatie), idila cu dialog si elegie.
- la romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric.
- « Floarea albastra » apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradisiace, depasind insa cadrul unei idile, deoarece implica si conditia geniului.
- poezie lirica, dar ca si in lirismul de masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, masculin – feminin.
- marci ale lirismului suibiectiv sunt pronume si verbe la persoana I si a II-a singular si dativul posesiv « albastra-mi ».
- perceptia principiului masculin asupra celui feminin inregistreaza mai multe trepte ale cunoasterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor de la
« mititica » (iubirea ca joc) la « Ce frumoasa, ce nebuna /E albastra-mi dulce floare ! » (asumarea iubirii-pasiune), la « dulce minune » (iubirea ca
mister al vietii) si pana la chemarea nostalgica din final « Floare-albastra ! floare-albastra !... » (idealul de iubire).
- trecerea de la concret la abstract se realizeaza stilistic prin trecerea de la epitet la metafora si apoi la simbol. In timp ce principiul feminin,
aflat in consonanta cu natura personificata, are ca atribute gratia rustica si miscarea, principiul mascului este contemplativ « Eu am ras, n-am
zis nimica » si meditativ « Totusi este trist in lume ! ».
- “Floare albastra” isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de iubire pura.
- Motivul florii albastre apare si in alte texte eminesciene “Calin (file din poveste), « Sarmanul Dionis » si dobandeste aici valoare
polisemantica : aspiratie la fericire prin iubire, nostalgia iubirii ca mister al vietii, opozitia intre lumea calda, efemer-terestra si lumea rece a
ideilor, a cunoasterii absolute.
- In creatia eminesciana, ‘albastrul » este culoarea infinitului, a marilor departari, a idealului, iar « floarea » simbolizeaza viata.
- poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii : eternitate / moarte – temporalitate / viata, masculin – feminin, detasare apolinica (rationala) –
traire dionisiaca (extatica), abstract - concret, vis-realitate, aproape- departe, atunci - acum.
- Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri, a doua moduri de existenta si ipostaze ale cunoasterii  : lumea abstractiei
si a cunoasterii absolute, infinite – lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre. Celor doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane
(masculin-feminin) sau portrete spirituale (geniul – faptura terestra).
- Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei pe baza termenilor contrastivi – lumea lui – lumea ei. Monologul fetei ia, in
primele trei strofe, forma reprosului si contine simbolurile eternitatii-mortii configurand imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditatia barbatului din strofa a
patra poarta esenta ideii din final « Totusi este trist in lume ! » continuandu-se cu chemarea la iubire in spatiul terestru, cadru natural paradisiac.
- prima secventa poetica (strofele I-III) infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul
« iar », plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii este familiar, intr-un aparent dialog sustinut de termeni populari « incalte », « nu cata » si de
cele doua apelative, « sufletul vietii mele », si « iubite » ce exprima iubirea sincera.
- Universul spiritual in care geniul este izolat se reda prin enumeratia simbolurilor eternitatii-mortii « Iar te-ai cufundat in stele/ si in nori si-n ceruri nalte ? ».
- Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata de metafora « rauri in soare / Gramadesti-n a ta gandire ». Domeniul cunoasterii guvernat de timpul
infinit este definit prin atributele : misterul genezei « intunecata mare », universul de cultura « campiile Asire » si universul de creatie umana
proiectat cosmic « Piramidele-nvechite / Urca-n cer varful lor mare ».
- Avertismentul final « Nu cata in departare / Fericirea ta, iubite!”, cuprinde adevarul ca implinirea umana se realizeaza doar prin iubire in lumea terestra.
- A doua secventa poetica (strofa a patra) constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Starea de spirit se
reda prin verbe si pronume la persoana intai « eu », « am ras », « n-am zis » si a verbelor la trecut « Ah ! ea spuse adevarul ».
- A treia secventa poetica contine strofele V-XII. Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei, planul terestru: “Hai in codrul cu
verdeata…”, spatiu protector realizat prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna. Natura de inceput de
lume, spatiu nealterat de prezenta umana, asociaza imagini vizuale si auditive: ‘Und-izvoare plang in vale”.
- Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Abundenta vegetatiei si regimul diurn se exprima prin sugestia cromatica  a verii ;
verde, rosu, auriu. Caldura zilei de vara se afla afla in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita.
- Chemarea la iubire se organizeaza in secvente poetice gradate : descrierea naturii umanizate, invitatia in peisajul rustic si intim, jocul erotic
pe un fir de romanita (natura ca martor al iubirii), portretul fetei vazute ca o zeitate terestra, gesturile de tandrete, sarutul, imbratisarea,
intoarcerea in sat, despartirea.
-Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugereaza trecerea de la peisajul intim – rustic la peisajul feeric, cu accentuarea intimitatii : « Ne-
om da sarutari pe cale / Dulci ca florile ascunse’.
- Verbele la indicativ viitor « vom sedea », « voi cerca » sau conjunctiv « sa-ti astup’ proiecteaza in viitor visul de iubire, aspiratia spre fericire
terestra. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza chemarea la iubire ; ea incearca atragerea barbatului
in paradisul naturii, ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic. In schimb, fiinta poetica este condamnata la singuratate si la neputinta de
regasire a paradisului pierdut.
- Ultima secventa poetica (strofele XIII-XV) continua meditatia barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si
amintire. Idila se incheie cu despartirea, accentuandu-se lirismul in plan subiectiv.
- Trairea dionisiaca, simbolizata de ipostaza feminina este inlocuita de detasarea apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de
tristete. Contrastul dintre vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi, care pentru o clipa s-au intalnit in iubire pentru ca apoi sa se
reaseze in limitele lor sunt sugerate de versul final « totusi este trist in lume !’.
- Imaginarul poetic se realizeaza cu ajutorul diversitatii figurilor de stil: epitetul (“trestia cea
lina”), personificarea (“izvoare plang in vale”), comparatia (“rosie ca marul”), metafora (“rauri in soare”), simbolul (“floare albastra”).
- La nivel lexico-semantic, apare opozitia dintre cosmic (“stele”, “nori”, “ceruri nalte”) si spatiul terestru (“codru”, “izvoare”, “vale”, “balta”,“trestie”). Muzicalitatea
este conferita de elemetele de prozodie : masura de 8 silabe, rima imbratisata si ritm trohaic.
- capodopera a creatiei eminesciene prefigurand marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in « Luceafarul’.