ȘTIINȚE UMANISTICE

Litere

IDEE ȘI SENTIMENT ÎN POEZIA FEMININĂ

CONTEMPORANĂ

Ala MORCOV, masterandă,

Facultatea Litere
CZU: 821.135.1-1.09 alamorcov66@gmail.com

Indiscutabil este faptul că în literatura română imaginea standard a

feminității e văzută din perspectiva Autorului, căruia i se datorează
formulele clișeizate de tipul eternul feminin/misterul feminin/misterul
feminității, inefabilul feminin ș.a. cu toate acestea există scriitori care
nu acceptă diferențierea literaturii, în special, a poeziei, conform
criteriilor gender. Astfel, Miron Radu-Paraschivescu afirmă: ,,Nu mă
preocupă masculinitatea, nu-mi dă frisoane nici feminitatea în
literatură. Nu mi se pare un criteriu probant. Ar însemna că putem
vorbi de o literatură şatenă, perciunată, obeză, dreptace sau
hipertensivă. Nu cred în proteismul formidabil şi, implicit, al literaturii
scrise de bărbaţi, după cum nu cred că în spatele fiecărei scriitoare
subzistă o mimoză misterioasă” [1]. Pentru E.Lovinescu, literatura
feminină însemna instinctualitate, pudoare, sentimentalism, lirism,
subiectivitate, misterul feminin. Când spui literatură feminină,
prejudecăţile presupun automat sentimentalism, erotism, psihologism
labirintic, lacrimi, disperare, pasiune, istericale. În acest context, ne
întrebăm: dar oare poezia scrisă de bărbați nu tot instinctualitate,
lirism, subiectivitate ar fi? Am fi tentați să acceptăm opinia criticului
Daniel Cristea-Enache care afirmă că nu există literatură feminină, aşa
cum nu există literatură masculină. Singura formă de discriminare este
cea valorică, ,,Sensibilitatea nu reprezintă un apanaj al femeilor, după
cum virilitatea de viziune şi expresie nu e un atribut al scriitorului
mascul. Nu mă îndoiesc însă că o feministă cu program şi metodă va
citi şi va înţelege astfel aceste lucruri, venind cu propria ei grijă de
evaluare şi deplângând, o dată în plus, oprimarea şi marginalizarea
femeii în literatura bărbaţilor” [2].
Poezia feminină este plină de forță, de impact, de senzația puterii,
hotărârii, poetele nu mai sunt demult visătoarele „bovarice, liliale,

107
 Sesiune națională cu participare internatională
de comunicări științifice studențești, ediția XXV, USM

matern-ocrotitoare”, după cum remarcă criticul Dan C. Mihăilescu [3].

Parcurgând cărțile Anei Blandiana, Ilenei Mălăncioiu, Leonidei Lari,
Marcelei Benea vom descoperi puterea creatoare a poeziei ca element
de căutare și găsire a sinelui, definirea propriului crez, a propriei jetrfe
în numele creației, dar poate mult mai subtile în materia detaliului, decât
ale poeților bărbați. Pentru Ana Blandiana poezia și misiunea de a fi poet
echivalează cu o luptă continuă, e „o stare de grație, în care nu te poți
menține tot timpul, un grad de intensitate a profesiunii scritorului”[4,
p.7]. Câtă forță cuprind versurile: Renunț la milă greu ca la un viciu, /
Cu milă sunt drogată de copil. / Alb înstelată de ridicol plâng/ Lângă
fricos, lângă învins, lângă umil. // Îi plâng pe proști și proștii mă înving,
/ Surâzători sub steaua mea sterilă (Eclipsă) [5, p.31].
Poezia Ilenei Mălăncioiu este impresionantă prin gravitatea tonului,
versul comunică esențe grave despre viață și despre moarte, fiind
profund marcat de experiența personală: Pasărea tăiată, Cel ce stătea
de gardă ș.a. pe deplin stăpână pe mijloacele artistice, creând structuri
artistice extrem de convingătoare, conferindu-i dramei umane
structura artistică. Du-te repede, mi-a spus, mi-e frică / vezi că este de
gardă doctorul X/(...) / el a spus că în garda lui nu moare nimeni
imaginea prezintă personajului suferind, iar medicul de gardă din
incipitul poeziei spre final trece într-o instanță metafizică, Dumnezeu:
Cel ce stătea de gardă se uita/ la noi de sus fără să intervină: / Eu n-
am spus că în garda mea nu moare nimeni, / Eu nu am nici o vină (
Cel ce stătea de gardă) [6, p.21-22].
Leonida Lari este expresia fenomenului ce constă în confundarea
vieții poetului cu poezia acestuia. După cum afirmă Marin Sorescu în
prefața la volumul Lira și păianjenul poeta Leonida Lari „a scris cu
propria-i viață, cu datul unui neam care își găsește în ea instrumentul,
cântecul și ecoul” [7, p.5]: Mi se îmtâmplă tot ce-am scris cândva /
C-a fost de dor, de risc, de disperare,- / Tot trece de pe foi în viața mea
/ Neașteptat și fără întrebare. // E un pericol, știu, să mai cuvânt, / E
ca și cum cu-o daltă nevăzută / Sculpta-mi-aș drumul soartei pe
pământ / Și-aș fi de poezia mea născută (Cerc) [7, p.19].
Marcela Benea, poeta care va produce o spargere în orizontul de
așteptare al epocii, după cum afirmă Mihai Cimpoi, și va aduce o briză

108
 ȘTIINȚE UMANISTICE
Litere

proaspătă în poezia basarabeană. E poeta care scrie puțin și care mai

poartă în suflet satul copilăriei, cuprinsă de tragismul unei așteptări
stinghere: Când omul singur nu are cu cine/ o vorbă schimba / cu
Domnul vorbește / adică se află în reculegerea sa / permanentă: tace
( Singurătatea) [8, p.24].
Prin urmare, poezia nu poate fi categorisită ca fiind feminină sau
masculină, deoarece în ea primează originaliatea, profunzimea,
talentul, elemente ce-i asigură transcenderea prin timp și spațiu,
conferindu-i dimensiunea demiurgică instanței creatoare a artistului.
Referințe:
1. PARASCHIVESU, M.-R. Scrieri. București: Editura pentru Literatură,
1969.
2. CRISTEA-ENACHE, D. Femina. În România literară, 2005, nr.41.
3. MIHĂILESCU, D.C. Întrebările poeziei. București: Cartea Românească,
1988.
4. BLANDIANA, A. Autoportret în palimpsest. București: Eminescu, 1989.
5. BLANDIANA, A. La cules îngeri. București-Chișinău: Litera Internațio-
nal, 2003.
6. MĂLĂNCIOIU, I. Sora mea de dincolo. Ediția a II-a. Chișinău: Litera,
1992.
7. LARI, L. Lira și păianjenul. Chișinău: Hyperion, 1992.
8. BENEA, M. Traducătorul de suferințe. Chișinău: Prut Internațional,
2015.
Recomandat
Adriana CAZACU, dr., conf. univ.

109