Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Tradiționalismul este o mișcare literară care se manifestă în perioada interbelică și a cărei

ideologie se cristalizează în jurul revistei ,,Gândirea”, apărută în 1921 la Cluj, avându-i printre membrii
fondatori pe Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga și Gib Mihăescu. Principalele trăsături ale
acestei orientări sunt: valorificarea specificului național (istoria și folclorul), componenta spirituală a
sufletului țărănesc, conștiința religioasă ortodoxă. Tradiționalismul gândirist surprinde particularitățile
sufletului național prin valorificarea miturilor autohtone, a credințelor străvechi și revalorizează
elementarul, teluricul, existența rurală. Poetul tradiționalist dezvoltă o poetică a melancoliei și a
nostalgiei, dar evită idilizarea excesivă a trecutului și a universului rural.
Poet prin excelenţă livresc, Ion Pillat pare a avea vocaţia unui excelent conservator al tehnicii
impecabile a versificaţiei, (fapt dovedit în principal în volumele publicate în prima etapă a creaţiei
sale). Cea de-a doua etapă a creaţiei lui Ion Pillat, este cea tradiţionalistă, definitorii sunt volumele Pe
Argeș în sus şi Satul meu, în care poetul reface drumul întoarcerii într-un univers de care se înstrăinase o
vreme şi pe care încearcă să îl regăsească. Satul descris de poet este văzut pe coordonate arhaice, într-o
suită de poeme-monolog alcătuite invariabil din câte două catrene. Poemele volumului devin un pretext
de meditaţie asupra efemerităţii existenţei umane şi a statorniciei naturii, către care poetul priveşte nu
pentru a descrie, ci pentru a contempla existenţa sa.
„Aci sosi pe vremuri” a fost inclusă în ciclul Trecutul viu care face parte din volumul Pe Argeş în
sus, apărut în 1923, volum care descrie spaţiul copilăriei poetului (moşia Florica), casa părintească şi
natura câmpenească însufleţită de amintirile de altădată. Revendicată în egală măsură de tradiționalism şi
de modernism, poezia Aci sosi pe vremuri ilustrează sincronizarea lirismului tradiţional cu
sensibilitatea modernă.
Consider că păstrând din arealul celei dintâi mişcări literare interesul pentru natura bucolică,
nostalgia timpurilor de altădată, cultul strămoşilor (în ipostaza familială), poezia este tradiţionalistă
datorită caracterului narativ (se narează două poveşti de iubire), tonului elegiac (se povesteşte din
amintire) şi tonului de meditaţie (naratorul meditează asupra timpului, iubirii, morţii şi condiţiei umane,
în general). Alte elemente tradiţionaliste inserate în text sunt reprezentate de prezenţa bisericii, de
idilizarea trecutului prin aducerea frecventă în prim plan a unor imagini ale spaţiului natal patriarhal
(aflat la moşia argeşeană Florica), precum şi de natura câmpenească în care prind viaţă amintirile
copilăriei, casa părintească, interiorul şi împrejurimile casei.
Ambiguitatea ca trăsătură modernistă a limbajului poetic se evidenţiază în repetiţia versurilor
referitoare la bătaia clopotului, accentuând atmosfera textului. De asemenea, rafinamentul textual,
profunzimea sentimentelor şi aluziile livreşti prin care se reconstituie prezentul şi trecutul aparţin
aceleiaşi estetici moderniste care îl vizează pe cititorul iniţiat în interpretarea discursului liric.
Tematica rurală îşi subsumează în poezia lui I. Pillat două teme de circulaţie universală: iubirea
şi timpul. Universul rural este ales ca topos al concretizării iubirii, care se manifestă atât în planul
trecutului, al timpului recuperat prin amintire, cât şi în planul prezentului, al trăirii celui care nu face
altceva decât să repete experienţa celor de dinaintea lui. Astfel că, poezia devine o meditaţie nostalgică
pe tema trecerii reversibile a timpului, temă asociată cu repetabilitatea destinului uman, ciclicităţii
vieţii. Această scurgere neîncetată a timpului îi provoacă eului liric o enormă suferinţă, din perspectiva
căreia autorul va descrie spaţiu rural pe fundalul căruia va proiecta criza lăuntrică provocată fie de
această trecere a timpului, fie de înstrăinarea faţă de satul natal, argument ce îndreptăţeşte afirmaţia că
Ion Pillat este poet tradiţional doar prin recuzită, dar modern prin viziune.
Sintagma titlului conţine două repere deictice (de spaţiu - adverbul de loc, cu formă regională,
„aci” şi de timp - locuţiunea adverbială, „pe vremuri”) precum şi forma verbală, de perfect simplu
(„sosi”) care desemnează o acţiune recent încheiată şi asumată de poet.
Interpretat în corelaţie cu întregul text, cel dintâi element deictic, spaţiul lui „aci” anunţat de titlu,
desemnează „casa amintirii”, o casă devenită posesiune sufletească, proprietate aflată în stăpânirea
memoriei. Din acest punct de vedere, reperul spaţial devine elementul stabil, sustras devenirii, un topos
ce îşi subordonează dimensiunea temporală unui prezent etern. Cel de-al doilea element, „vremurile”,
conţine aceeaşi sugestie a trecerii prezente care se eternizează în amintire. Dacă locul, cu lanurile sale de
secară şi cu umbrele berzelor neschimbate în rotirea anotimpurilor pare a fi acelaşi, vremurile dau
impresia că sunt mereu altele datorită ciclicităţii prezenţelor umane care formează noi cupluri.
Toate aceste elemente morfologice sugerează ideea că experienţele vieţii omeneşti sunt reluate de
generaţiile care se succed. Aşadar, stabilirea cadrului în care iubirea idilizată va fi evocată din dubla
perspectivă a trecutului şi a prezentului face ca perspectiva poetică să se circumscrie unui timp şi spaţiu
ca de basm, mitice, nedefinite.
Din punct de vedere compoziţional, poetul nu renunţă la rigorile prozodiei, chiar dacă opera lui se
află la confluenţa dintre tradiţionalism şi modernism, precum cea a lui L. Blaga. În ceea ce priveşte
poezia Aci sosi pe vremuri, I. Pillat alcătuieşte textul din 19 distihuri şi un vers final, liber, un monostih
(care îndeplineşte rolul de laitmotiv al poeziei), păstrând ritmul iambic, rima împerecheată şi măsura
13-14 silabe, conferindu-i, astfel, poeziei tradiţionaliste o structură de tip clasic.
Comunicarea poetică se realizează atât în registrul lirismului obiectiv (cu elemente de narativitate
simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman) cât şi al lirismului subiectiv (marcat de prezenţa eului
liric, comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor la persoana I singular, sentimentul elegiac,
meditativ), subiectivitatea fiind susţinută de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume
personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular) şi de elemente deictice spaţio-
temporale „aci” - „acolo”, „acum” - „atunci”).
Distihurile textului succed câteva părţi care se organizează în 3 mari secvenţe lirice:
Incipitul cuprinde primele două distihuri, în care poetul prezintă locuinţa bunicilor săi (pe care o
numeşte „casa amintirii”) ca pe un spaţiu al rememorării nostalgice a trecutului, ca metaforă a unui
spaţiu mitic al strămoşilor. La poarta acestei locuinţe sacre, „păienjenii” şi-au ţesut pânza lor fină, ca
simbol al scurgerii neîncetate a timpului.
Secvenţa I cuprinde primele 3 distihuri (6 versuri), în care se regăsesc indici spaţiali ai unui cadru
rustic şi intim („La casa amintirii/ Cu obloane şi pridvor/ păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor”),
precum şi indici temporali ce compun câmpul semantic al „amintirii” („poteri”, „haiduc”,
„îmbătrâniră”, „pe vremuri”). În opoziţie cu timpul perceput la nivel individual, timpul universal,
macrotimpul, se scurge după alte dimensiuni, dându-i omului impresia de încremenire. Privită din
perspectiva fiinţei umane trecătoare, axa temporală cosmică îi trezeşte eului liric un puternic sentiment de
neputinţă şi nostalgie „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”, în timp ce trecutul este văzut ca un
timp al vitalităţii, idee sugerată prin aluzia la „haiduci” şi „poteri”.
Secvenţa a II-a conţine următoarele şapte distihuri (14 versuri) în care se reconstituie scenariul
erotic de altădată, ai cărui protagonişti sunt bunicii. Prin recuzita bunicii („berlină”, „crinolină”) şi prin
aluziile culturale la cele două poeme romantice recitate de bunic (Le Lac de Lamartine şi Zburătorul de
Ion Heliade Rădulescu, ambii poeţi romantici, dar aparţinând unor spaţii culturale diferite), este sugerat
trecutul. Dincolo de aceste elemente, se insistă asupra portretului bunicii, dominat de motivul ochilor
„de peruzea” ca simbol al privirii protectoare a femeii, pentru ca apoi imaginea auditivă neaşteptat
introdusă în text să sporească doza de ambiguitate („Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De
nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”). Ambivalenţa spaţiului sacru, care celebrează unirea celor
doi, reaminteşte de condiţia de muritor a individului, pe care poetul încearcă să o compenseze cu iluzia
eternizării clipei de dragoste („dar ei în clipa asta simţeau c-o să rămână”).
Secvenţa a III-a conţine opt distihuri (16 versuri) şi debutează prin realizarea legăturii dintre
scenariul erotic trecut şi cel prezent. Motivul fotografiei exprimă drama trecerii timpului „Ce straniu
lucru: vremea! Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete./ Te recunoşti în ele, dar
nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-1 poţi uita...” acest intermezzo dând o tonalitate gravă
poemului, astfel încât pe fundalul scenariului erotic este proiectată drama înstrăinării de timpul
copilăriei, dar şi cea a efemerităţii fiinţei umane. Povestea de dragoste din prezent îi are acum ca
protagonişti pe nepoţii care vor repeta gesturile bunicilor peste timp. Legătura dintre generaţii se
realizează cu ajutorul unui aparent nesemnificativ detaliu al ochilor (ieri „de peruzea”, acum „de
ametist”), amănunt care devine unul spiritualizat în momentul în care portretul fizic al iubitei se
întregeşte. Diferenţele dintre cupluri ţin de moda vremii, îndrăgostitul îi recită poeme simboliste,
Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes, însă cadrul păstrează acelaşi fundal pe care
se schimbă doar câteva elemente de decor: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:/ Pe urmele berlinei
trăsura ta stătu./ Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară./ Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la
scară”.
 Ca într-un ritual, epilogul cuprinde ultimele trei versuri în care se reia una din imaginile auditive
din secvenţa a doua, respectiv bătaia clopotului, care păstrează aceeaşi notă de ambiguitate, nunta
semnificând consfinţirea ritualului erotic, iar moartea asumarea condiţiei umane.
Finalul alcătuit din ultimele trei versuri (distihul-refren şi monoversul ultim) sugerează ideea că
ritmurile vitale nu se modifică şi că în scurgerea eternă a timpului fiinţa umană este suspendată în
intervalul unei clipe. Aşadar, poezia se încheie cu acel independent vers-refren („De nuntă sau de
moarte, în tumul vechi din sat.”), vers ce reia imaginea turnului şi clopotului devenite simboluri ale
ciclicităţii.
Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile 3-9) şi prezentul (distihurile 12-19) sunt
redate succesiv prin utilizarea elementelor de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia
„atunci” - „acum”, rolul lor fiind acela de a accentua ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii.
Povestea de dragoste a celor două cupluri are o mulţime de puncte comune, unul dintre ele fiind
chiar luna care devine martora iubirilor dintre oameni, şi implicit, a idilelor bunicilor şi nepoţilor.
Un alt element comun al peisajului care găzduieşte cele două poveşti este lanul de secară prezent
atât pe vremea bunicilor (când mult aşteptata soţie venea cu „berlina” în casa celui ce avea să-i devină
soţ) cât şi pe vremea nepoţilor (când fiinţa iubită se lasă purtată de „trăsura” ce avea să o aducă în
braţele îndrăgostitului).
Recitările aparţin atât bunicului, cât şi nepotului acestuia, în încercarea celor doi de a-şi cuceri
iubita.
„Casa” este punctul referenţial spre care converg timpurile, destinele umane, amintirile şi care
conservă urmele trecerii oamenilor vremelnici, diversitatea stărilor şi a momentelor vieţii. Simbol al
statorniciei şi adăpost al cuplului în expresia lui juvenil-familială, ea este oglinda în care se reflectă
evenimentele ritualice ale vieţii, nunta şi moartea, şi spaţiul ocrotitor sacru în interiorul căruia se petrec
sosirile şi plecările. Tânăra pereche de ieri sau de acum trăieşte sub oblăduirea căminului efemeritatea
clipei sărbătoreşti a iubirii şi a nunţii, recurente în şirul generaţiilor, având ca martor clopotul din „tumul
vechi din sat”.
Comună celor două secvenţe poetice (prezent-trecut) este barza, pasăre ce simbolizează fidelitatea
şi devotamentul cuplului faţă de generaţia care îi succede.
Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat”. Motivul poetic ambivalent al clopotului (care însoţeşte două momente
esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea) devine simbolul trecerii timpului şi repetabilităţii
existenţei umane, iar ambivalenţa sunetului său - „de nuntă sau de moarte” - nu anunţă decât că, în
dialectica misterioasă a vieţii, cele două evenimente sunt indestructibile.