MUȘETESCU ANA-MARIA – MTTLC, Anul I, Semestrul I

Un strop de speranţă

Mark reuşi să se întoarcă acasă, după un şir de încercări eşuate de a părăsi deşertul care
îl secă de viaţă. Se trânti pe canapea şi oftă apăsat. Ar fi băut un întreg bidon cu apa dacă ar fi
putut, dar ştia că acest lucru avea să-l reîntoarcă de unde a plecat.

Auzi robinetul de la bucătărie cum curgea şi îi veni o idee. Sărise instant de pe canapea
şi fugi către frigider. Se uită agitat după cuburile de gheaţă pe care le ţinea în congelator, apoi
după primul pahar pe care îl găsi rătăcit pe blatul din bucătărie. Dacă paharul era umplut mai
mult cu gheaţă, decât cu apă, asta l-ar fi ajutat să-şi potolească setea şi nu ar mai fi sfârşit prin a
ajunge din nou în deşert. Sau cel puţin aşa credea el.

Umplu paharul doar pe un sfert cu apă de la robinet, iar până la refuz doar cu cuburi de
gheaţă. L-ar fi băut pe nerăsuflate, în mai puţin de zece secunde, dar gândul că s-ar fi trezit din
nou pe nisipul fierbinte din deşert îl făcu să se răzgândească. Introduse degetul arătător în
pahar, apoi îşi atinse buzele cu o mică teamă. Realiză că putea bea câte o picătură, iar după
câteva mişcări repetitive, se hotărî să dea paharul pe gât din cauză că avea gâtul prea uscat şi
deshidratat.

Aşteptă câteva secunde după ce trânti paharul lângă chiuvetă. Încă se afla în casa lui.
Problema era că nu reuşise să-şi potolească setea doar cu un singur pahar, aşa că îl umpluse din
nou. Închise ochii pentru a savura momentul de victorie, dar după ce îi deschise, o palmă
imaginară îl lovi direct peste faţă.

Se spune că prima dată poţi să păcăleşti pe cineva, dar a doua oară ajungi să te păcăleşti
pe tine însuţi.

— Pentru numele lui Dumnezeu! ţipă Mark cât de mult îl ţineau plămânii şi începu să dea
cu pumnii în nisip. Cu ce am greşit să fiu pedepsit în halul ăsta?!

Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Se auzi o voce calmă în mintea lui Mark care îi dădu
fiori pe şira spinării. Bărbatul se ridică confuz de pe nisip şi privi în jurul său. Erau şanse mari
ca mintea să-i joace feste şi să înceapă să aibă halucinaţii din cauză că nu mai băuse apă de ceva
timp.

—  Am murit cumva şi am ajuns să aud voci? intră în panică, în timp ce se gândea la toate
lucrurile pe care nu reuşise să le îndeplinească până atunci. Voiam doar să beau un pahar cu
apă... îmi este foarte sete!

Iar atunci îi pică şi fisa. Îşi aduse aminte de un eveniment care se petrecuse recent în
cartierul său. Într-o zi se întorcea de la muncă şi văzuse un om al străzii care zăcea mai mult
mort lângă un magazin alimentar. Cu ultimele puteri îl privise pe Mark şi îi ceruse o gură de
apă pentru că îi era foarte sete.
MUȘETESCU ANA-MARIA – MTTLC, Anul I, Semestrul I

Mark obişnuia să aibă mereu o sticlă mare cu apă după el pentru că tot insista să se
hidrateze cât de des putea sau avea ocazia. Atunci când îl văzu pe acel om al străzii cum îl
imploră să-i dea ultima gură de apă pe care o mai avea în sticlă, mintea lui Mark îl împinse să
facă un lucru necugetat.

Îşi privi sticla pe care o ţinea în mâna stângă, apoi fără să mai stea mult pe gânduri,
dădu sticla pe gât şi bău restul de apă. Se uită din nou în direcţia omului fără adăpost şi pufni
amuzat pe nas. Trebuia să recunoască totuşi că atunci nu i-a fost deloc sete şi se forţase să o bea,
numai ca să nu împartă ceva ce era al său cu altcineva. Ultimul lucru pe care şi-l mai putea
aduce aminte era imaginea cu acel om care începu să plângă, iar de acolo firul poveştii se
termină.

Un sentiment de vinovăţie îl lovi pe Mark chiar în moalele capului. Suspină şi începu să

parcurgă acelaşi drum pe care îl mai făcuse de câteva ori înainte. Îl oprise din nou pe şoferul
care il ajutase şi ultima dată. Când îl întrebă dacă îi era sete, doar acceptă sticla, dar refuză să
bea.

După ce îi mulţumi şoferului şi coborî din maşină, se trezi din nou singur pe stradă. În
timp ce se plimba fără vreo anume destinaţie în minte, privea şi sticla cu apă care încă era
sigilată. Spera că i se va mai oferi încă o şansă pentru a-l întâlni pe cel pe care îl ignorase cu atât
de multă nonşalanta în urmă cu câteva zile. Ajunse în acelaşi loc unde îl văzuse prima dată pe
acel bărbat chinuit de viaţă. Din păcate era de negăsit.

Dădu un ocol acelui magazin şi se opri chiar în faţa intrării. Suspină adânc şi se ruga în
minte pentru o minune – o a doua şansă de a-şi repara greşeală. Se opri imediat din a mai face
vreun pas, chiar înainte să intre în magazin ca să o întrebe pe casieriţa de omul străzii. Îşi coborî
privirea către un ghemotoc cu blană care stătea lipit de coşul de gunoi al magazinului şi
scheuna.

Voia să-i cumpere repede ceva de mâncare, dar îşi dădu seama că nu mai are niciun ban
la el. Apoi îşi privi din nou sticla cu apă. Doar atât îi putea oferi bietului animal care suferea.
Găsi un castronel din plastic aruncat pe lângă coş şi îl luă pentru a-l umple cu apă. Îl împinse
uşor către căţeluş şi turnă mai bine de jumătate de litru de apă în el.

Patrupedul se ridică încet de pe asfalt şi începu să miroasă castronul. Nu dură mai mult
de câteva secunde până micuţul se aruncă cu botul în apă. Era însetat şi înfometat în acelaşi
timp. Mark se emoţionă când îl văzu şi nu se putu abţine să nu-l mângâie pe cap pentru a-l
asigura că nu e singur pe lume. Nimeni nu trebuia să se simtă neputincios sau nedorit, nici
măcar necuvântătoarele.

Absorbit de toată situaţia cu căţeluşul, Mark nu realiză că băuse şi el din acea sticlă pe
care a împărţit-o cu micul patruped. Intră puţin în panică, apoi pricepu că el încă se afla acolo, şi
nu era în deşert cum ar fi trebuit. Mai băuse încă o gură de apă şi aştepta pentru a fi sigur că nu
visa. Şi într-adevăr nu mai visa.