FONDUL SOCIAL EUROPEAN Programul Operațional Capital Uman 2014-2020

Axa prioritară 6 Educație și competențe Obiectiv specific OS 6.7, OS 6.9 și OS 6.10

Titlul proiectului: Educația, o șansă pentru Valea Jiului!
Contract POCU 320/6/21-122596

Curs Dezvoltare durabilă

Întocmit,
Șef lucr.dr.ing. Diana MARCHIȘ
 CUPRINS
Cap. 1. Conceptul de dezvoltare durabilă ....................................................................................... 4
1.1.Evoluţia conceptului de dezvoltare durabilă şi definiţia acestuia ......................................... 4
1.2 Criterii şi principii ale dezvoltării durabile ........................................................................... 9
1.3 Coordonatele dezvoltării durabile ....................................................................................... 11
Cap. 2. Aspecte generale privind problematica............................................................................. 15
protecţiei mediului......................................................................................................................... 15
2.1. Problemele globale ............................................................................................................. 15
2.1.1. Suprapopularea ................................................................................................................ 15
2.1.2. Supraexploatarea resurselor ............................................................................................ 16
2.1.3. Efectul de seră și încălzirea globală ................................................................................ 17
2.1.4. Pierderea de biodiversitate .............................................................................................. 20
2.1.5. Problema ozonului........................................................................................................... 21
2.2.Problemele regionale şi locale............................................................................................. 23
2.2.1.Poluarea aerului ................................................................................................................ 23
Cap. 3. Educaţia pentru dezvoltarea durabilă ................................................................................ 28
3.1. Educaţia - promisiuni şi paradoxuri ................................................................................... 28
3.2. Conceptul de educaţie pentru dezvoltare durabilă ............................................................. 28
3.2.1. Redefinirea conceptului de educaţie pentru o dezvoltare durabilă ................................. 29
3.2.2. Un concept în curs de elaborare ...................................................................................... 29
3.2.3. Conţinutul conceptului de educaţie pentru dezvoltare durabilă ...................................... 29
3.2.4.Infuzarea disciplinelor actuale din educaţie cu noul concept privind educaţia pentru o
dezvoltare durabilă .................................................................................................................... 30
3.3. Pedagogia pentru o dezvoltare durabilă ............................................................................. 30
3.4. Necesitatea sprijinirii educaţiei durabile de către ştiinţă .................................................... 31
Cap 4. Politicile dezvoltării durabile ............................................................................................. 32
4.l.Declaraţia de la Rio asupra Mediului și a Dezvoltării ......................................................... 32
4.2.Strategia pentru mediu şi dezvoltare a Uniunii Europene ................................................... 33
4.3. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României - Orizonturi 2013-2020-2030
................................................................................................................................................... 35
Cap 5. Activităţile umane și presiunile exercitate de acestea ....................................................... 38
5.1. Energia ............................................................................................................................... 38
5.2. Impactul Industriei ............................................................................................................. 40
5.3.Agricultura .......................................................................................................................... 42
5.4. Silvicultura ......................................................................................................................... 46
5.5. Pescuitul şi acvacultura ...................................................................................................... 47
5.6. Ameninţarea zonelor costiere ............................................................................................. 47
5.7.Transportul .......................................................................................................................... 47
Cap 6. Indicatori ai dezvoltării durabile ........................................................................................ 52
6.1 Măsurarea dezvoltării durabile – sistemul de indicatori ..................................................... 52
6.2. Tipuri de indicatori ............................................................................................................. 52
6.2.1. Indicatorii economici....................................................................................................... 52
6.2.2. Indicatori ai Dezvoltării Umane Durabile ....................................................................... 54
6.2.3. Indicatori de mediu.......................................................................................................... 57
Cap 7. Marile provocări ale dezvoltării durabile........................................................................... 64
7.1. Constrângerea demografică ................................................................................................ 64
7.2. Constrângerea tehnică ........................................................................................................ 66
7.3. Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii ..................................................................... 67
7.4. Eficienţa ............................................................................................................................. 71
7.5. Economia mediului ............................................................................................................ 74
7.6. Economia circulară - un model pentru generațiile viitoare ................................................ 75

2
Cap 8. Seminar .............................................................................................................................. 80
8.1. Indexul dezvoltării durabile – Studiu de caz – România 2008 .......................................... 80
8.1.1 ISD–România-2008 .......................................................................................................... 82
8.1.2. Dezvoltarea regională în România .................................................................................. 84
8.2. Realizarea unei teme cu titlul:”Soluții de dezvoltare durabilă pentru localitatea…”......... 86
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 102

3
 Cap. 1. Conceptul de dezvoltare durabilă

1.1.Evoluţia conceptului de dezvoltare durabilă şi definiţia acestuia

Preocupările privind dezvoltarea durabilă datează de peste 30 de ani când, la Conferinţa
asupra Mediului de la Stockholm (1972) s-a căzut de acord asupra necesităţii inexorabile de a
răspunde problemelor ridicate de deteriorarea mediului natural, de prevenire a agravării
dezechilibrelor ecologice şi de asigurare a echilibrului ecologic pe Terra. Conferinţa marchează
momentul în care omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător
sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice, în generalx. Dar, momentul de
referinţă care marchează o nouă viziune de dezvoltare a ţărilor lumii contemporane îl constituie
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, desfăşurată la Rio de Janeiro, în
1992. Cu acest prilej, dezvoltarea economică şi protecţia mediului au fost fundamentate pe un
nou concept, cunoscut sub denumirea de dezvoltare durabilă, adoptându-se, în acest sens,
Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio de Janeiro, documente program ale dezvoltării durabile.
În timp, formularea conceptului a cunoscut o perfecţionare continuă, prin noi precizări şi
noi instrumente de înfăptuire a dezvoltării durabile, statele lumii întâlnindu-se într-o serie de
conferinţe şi întruniri mondiale, importanţă prezentând Conferinţa de la Monterey privind
Finanţele pentru Dezvoltare şi Conferinţa Ministerială de la Doha, care a stabilit o viziune
clară, profundă asupra viitorului societăţii omeneşti. În continuarea acestor preocupări
internaţionale, în anul 2002 s-a desfăşurat la Johannesburg (Africa de Sud) Summitul Mondial
privind Dezvoltarea Durabilă, care a analizat modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu
un deceniu în urmă, la Rio de Janeiro.
O comparaţie între aceste întruniri la nivel mondial evidenţiază schimbarea modului de
abordare a problemelor pe termen lung în domeniul dezvoltării societăţii omeneşti. Astfel, în
timp ce la Stockholm (1972) demersurile au vizat reducerea poluării şi prevenirea epuizării
resurselor, la Rio de Janeiro (1992) s-au conturat strategii ce promovau dezvoltarea umană prin
creşterea economică bazatăpe managementul durabil al resurselor naturale fundamentale şi s-a
susţinut un plan de acţiune pentru dezvoltarea globală a secolului XXI. La Summitul Mondial de
la Johannesburg, pe lângă analiza exhaustivă făcută scurgerii unui deceniu de la Conferinţa
mondială de la Rio de Janeiro, s-au stabilit noi direcţii de acţiune, ce au fost înscrise în
Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă a lumii contemporane.
Referindu-ne strict la agricultură, în această Declaraţie s-a subliniat ideea că „agricultura
joacă un rol esenţial în acoperirea nevoilor populaţiei globului aflate în plină creştere, şi este
inextricabil legată de eradicarea sărăciei, în special în ţările în curs de dezvoltare ... O agricultură
viabilă şi o dezvoltare rurală pe măsură sunt esenţiale pentru implementarea unor abordări
integrate ale creşterii producţiei alimentare şi siguranţei alimentelor într-o manieră ecologic
viabilă”.
Punctul de plecare în formularea conceptului de dezvoltare durabilă îl constituie Raportul
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU, cunoscut sub denumirea de Raportul
Brundtland, în care se consemnează ideea potrivit căreia „umanitatea are capacitatea de a
realiza o dezvoltare durabilă – de a garanta satisfacerea necesităţilor actuale fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.

4
 Fig.1.1 Istoric al dezvoltării durabile

Dezvoltarea viitoare a omenirii a fost concepută într-o viziune sistemică, integratoare,

menită să răspundă necesităţii egalizării şanselor generaţiilor care există şi se succed pe Terra.
Tabloul schiţat privind viitoarea dezvoltare îmbină, într-un tot unitar, creşterea economică
susţinută cu păstrarea şi ameliorarea mediului ambiant, echitatea, justiţia şi afirmarea
democraţiei în viaţa socială.
Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a polarizat în jurul definirii
conceptului de dezvoltare durabilă şi găsirii mijloacelor concrete, eficiente de realizarea
tuturor dimensiunilor sale, care a devenit punctul central al dezbaterilor problemelor privind
creşterea economică şi mediul. Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere
economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia secolelor al XIX-lea şi al XX-
lea, circumscris „folosirii resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi
a celor neconvenţionale, concomitent cu protejarea şi conservarea mediului înconjurător”.
În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de dezvoltare durabilă a
cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la Rio de
Janeiro unde, printre altele, s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre economie şi
ecologie, ca părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de acum încolo în
domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o evaluare din
punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi ecologic, va
putea să asigure dezvoltarea durabilă”. Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie
reconcilierea dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării
economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru
creşterea calităţii vieţii.
Dezvoltarea durabilă, în concepţia FAO, presupune amenajarea şi conservarea resurselor
naturale şi orientarea schimburilor tehnice şi instituţionale într-o manieră care să satisfacă
nevoile generaţiilor actuale şi viitoare ... conservarea terenurilor, apelor şi patrimoniului fito şi
zootehnic, utilizarea demateriale nepericuloase pentru mediu, tehnic bine adaptate, economic
viabile şi socialmente acceptabile. Cu alte cuvinte, durabilitatea nu se limitează doar la aspecte
ecologice ale dezvoltării durabile, din contră, concepţia are un caracter global, toţi factorii
agronomici, economici şi sociali fiind de o importanţă egală şi se referă la optimizarea
resurselor, la gestiunea mediului şi la asigurarea unor producţii abundente şi stabile.

5
 În esenţă, diferitele definiţii privitoare la durabilitate sunt abordate „în viziunea
reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale care să susţină
progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă
şi pentru un viitor îndelungat”, ceea ce înseamnă şi realizarea unui set de obiective economice
şi sociale, şi care se referă la asigurarea:
■ creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi protejării resurselor
naturale;
■ cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru
oameni;
■ unei noi calităţi a proceselor de creştere economică;
■ creşterii controlate a populaţiei;
■ conservării şi sporirii rezervei de resurse;
■ restructurării tehnologice şi menţinerii sub control a posibilelor riscuri;
■ abordării integrate a protecţiei mediului înconjurător, creşterii economice şi necesarului
de energie.
Referindu-se la necesitatea eradicării sărăciei, problemă globală a lumii contemporane,
Raportul Brundtland subliniază că „pentru nevoile esenţiale ale lumii sărace prioritatea ar
trebui să o reprezinte satisfacerea acestora”. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă trebuie să
asigure o creştere a nivelului de trai al oamenilor, cu accent deosebit asupra prosperităţii lumii
sărace, evitând, în acelaşi timp, costurile asupra viitorului.
Conţinutul dezvoltării durabile se exprimă printr-un ansamblu de dimensiuni
(coordonate) compatibile între ele, prin care se asigură satisfacerea nevoilor prezente fără a
periclita interesele generaţiilor viitoare.
După Thomas Sterner, durabilitatea se prezintă sub forma unei unităţi a trei dimensiuni
– economic, social şi ecologic. Economicul alăturat ecologicului influenţează procesul creşterii
economice prin afectarea resurselor naturale şi a biodiversităţii; socialul suprapus ecologicului
asigură o utilizare raţională a resurselor naturale, o conservare a biodiversităţii, un respect faţă de
natură, prin cultură şi educaţie.
Academicianul N.N. Constantinescu interpretează conţinutul dezvoltării durabile prin
prisma a patru dimensiuni – economic, tehnic, uman şi ambiental, reunite într-un proces
funcţional dinamic şi flexibil. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări care poate fi susţinută
de cele patru dimensiuni. Pentru ca modelul să fie operaţional, este necesar ca această susţinere
sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce se circumscriu acestor coordonate ale
dezvoltării durabile, adică plecând de la energie, transporturi, agricultură, industrie şi până la
investiţii, aşezări umane şi conservarea biodiversităţii.
Într-o accepţiune foarte generală, conceptul de dezvoltare durabilă cuprinde ideea
dezvoltării fară epuizarea resurselor prin trecerea dincolo de limita de suportabilitate şi
regenerare a ecosistemelor.
Fundamental pentru acest concept este necesitatea întegrării obiectivelor economice cu
cele ecologice şi de protecţie a mediului.
O lungă perioada de timp, până în urmă cu cca 20 de ani, se acorda prioritate creşterii
economice, excluzând problemele de protecţia mediului. Formele grave de manifestare a
deteriorării componentelor mediului înconjurător au impus schimbarea acestei optici.
Desigur că perspectiva creşterii economice înaintea protecţiei mediului este posibilă. Se
poate susţine o astfel de strategie prin faptul că o economie stabilă generează fonduri şi permite o
intensă muncă socială în domeniul protecţiei mediului. Dar o astfel de abordare nu permite
acestor ţări să se dezvolte susţinut, pe termen lung, fapt ce se aplică mai ales în cazul ţărilor în
curs de dezvoltare. Se favorizează pagubele ecologice şi consecinţele asupra sănătăţii
generaţiilor prezente şi viitoare.
Una dintre cele mai eficiente soluţii s-a dovedit promovarea conceptului Evaluării
Impactului Ecologic (EIE), ca o cerinţă minimă şi de început în conceptul dezvoltării durabile.

6
 Precizăm că : Într-o defîniţie generală a conceptului de dezvoltare durabilă se
consideră că acesta are ca obiectiv găsirea optimului interacţiunii dintre patru sisteme:
economic, tehnologic, ambiental şi uman. Nivelul optim al echilibrului ecologic corespunde
acelei dezvoltări de lungă durată, ce poate fi susţinută de către cele patru sisteme.
În general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele :
-redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a
resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
-conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului activităţii economice asupra mediului;
-reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
-descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor ;
-coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan
internaţional.
În ultimii ani, conceptul dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic pentru
întreaga ţară.
De precizat că acest concept trebuie adaptat la specificul fiecărui judeţ, a fiecărei unităţi
cu impact asupra mediului.
Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă o nouă paradigmă a dezvoltării promovat în
cadrul Conferinţei Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă, organizată de Naţiunile Unite la Rio de
Janeiro în 1992. Conceptul marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării
umanităţii prin opţiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între componentele capitalului
natural şi sistemele socio-economice.
,,Dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite
abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesitaţi" (Comisia Mondială
pentru Mediu şi Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate, dacă se regenerează
resursele şi se protejează mediul.
Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitate, sub aspect
economic, social şi de mediu, promovând ideea echilibrului între dezvoltarea economică,
echitatea socială, utilizarea eficientă şi conservarea mediului înconjurător. Elementul cheie al
dezvoltării durabile îl reprezintă reconcilierea între procesul de dezvoltare şi calitatea mediului,
promovarea procesului întegrat de elaborare şi luare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi
regional, naţional sau local. De asemenea, dezvoltarea durabilă depinde de distribuirea corectă a
costurilor şi beneficiilor dezvoltării între generaţii şi naţiuni.
Conceptul dezvoltării durabile este unul fluid, care va evolua în timp. Însă principiile
majore ce îl caracterizează sunt următoarele:
1. Preocuparea pentru echitate şi corectitudine între tări şi între generaţii;
2. Viziunea de lungă durată asupra dezvoltării;
3. Gândirea sistemică - interconexiunea între mediu, economie şi societate.
Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global, între
tările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi între
sectoarele economic, social şi de mediu.
Dezvoltarea durabilă înseamnă "A gândi global şi a acţiona local".
Dezvoltarea durabilă este forma de creştere economică care satisface nevoile societăţii în
termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi lung. Ea se fundamentează pe considerentul că
dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună în pericol pe cele ale
generaţiilor viitoare.
Noua abordare sistemică a conceptului de dezvoltare include componente
interdependente de ordin economic şi social, dar şi psihosocial, juridic, administrativ etc.
Conexiunile dintre principalii indicatori ai dezvoltării economico-sociale, şi anume creşterea
populaţiei, resursele de materii prime, creşterea economică, consumul populaţiei, protecţia
socială şi mediul natural1 sunt corelate cu natura drepturilor de proprietate asupra pământului,

7
influenţele sociale şi stratificarea societăţii, organizarea şi motivaţia birocraţiilor
guvernamentale, sistemul administraţiei publice, natura atitudinilor populare cu privire la muncă,
timp liber şi autoperfecţionare, inclusiv atitudinile elitelor economice şi politice.
Dezvoltarea este un proces multidimensional implicând schimbări majore în structurile
sociale, în atitudinile populare şi în instituţiile naţionale, urmărindu-se accelerarea creşterii
economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei (Jula şi colaboratorii, 1999). Astfel,
valorile pe baza cărora se realizează dezvoltarea sunt :
􀂾 sustenanţă – abilitatea dezvoltării economice de a asigura acoperirea nevoilor de bază
pentru marea majoritate a populaţiei unei ţări;
􀂾 autorespectul – implică autoconsiderarea de către individ a propriei personalităţi;
􀂾 libertatea – marchează avantajul creşterii economice ca fiind acela al creşterii
posibilităţilor oamenilor de a alege (Jula şi colaboratorii, 1999).
Orice strategie de dezvoltare economică îşi propune trei obiective majore:
􀂾 creşterea posibilităţilor de realizare şi distribuire pe scară largă a bunurilor
necesare unei subzistenţe decente;
􀂾 creşterea nivelului de trai, incluzând suplimentar venituri ridicate, mai multe locuri
de muncă, o mai bună educaţie, o mai mare atenţie acordată valorilor culturale şi umaniste,
respectiv generarea unui mai mare autorespect naţional şi individual;
􀂾 creşterea nivelurilor oportunităţilor economice şi sociale care sunt disponibile la
nivel micro/macrosocial.
Dezvoltarea durabilă restructurează ierarhia valorică a parametrilor funcţionali în ceea ce
priveşte metoda de abordare a problemelor dezvoltării. “Modificarea de accent” pe care o
propune conceptul dezvoltării durabile relevă mediul ca valoare, respectiv ca rezultantă a altor
trei valori: estetica, ecologia şi economia (evaluare calitativă). Elementele precum refacerea
mediului natural şi utilizarea judicioasă a resurselor naturale primesc o anumită prioritate în
concepţia politică generală de amenajare a spaţiului.
Specialiştii plasează conceptul de dezvoltare durabilă printre cele cinci mari principii ale
eticii ştiinţifice, alături de principiul echităţii, principiul precauţiei, deontologia activităţilor
ştiinţifice şi organizarea dezbaterilor şi luărilor de decizii. Adoptarea principiilor dezvoltării
durabile presupune reorientare a perspectivei tehnocentrice către una ecocentrică în toate
aspectele de amenajare a teritoriului.
Problemele globale referitoare la echilibrul factorilor de mediu au o importanţă majoră în
studiul conceptului de dezvoltare economico-socială durabilă: astăzi, pentru mâine, toate
problemele legate de resurse (aerul, solul, apa, de poluare şi degradare a mediului) sunt analizate
interdependent de dezvoltarea economico-socială şi dezvoltarea tehnologică.
Promovarea conceptului de dezvoltare economică şi socială durabilă/viabilă a fost
adoptat, la cel mai înalt nivel politic, la Conferinţa U.N.C.E.D. (Consiliul Naţiunilor Unite
pentru Economie şi Dezvoltare) de la Rio de Janeiro, în iunie 1992 şi Rio+10 Johannesburg
2002, în scopul cooperării internaţionale şi pentru programele naţionale de acţiune. La elaborarea
noului concept au lucrat şi prestigioşi economişti, printre care şi Nicolas Georgescu-Röegen.
Principiile şi obiectivele dezvoltării durabile, parafateşefi de stat şi guverne din 140 ţări, au fost
înscrise în Declaraţia de la Rio şi în Programul de acţiune Agenda 21.
Principiul fundamental al dezvoltării durabile evidenţiază responsabilitatea (non)politică
pentru bunăstarea mentală, socială şi economică a fiecărui popor. Pentru implementarea acestui
principiu apare necesitatea de a se „acţiona la unison” în vederea adoptării diferitelor strategii şi
obiective.
Astfel, „dezvoltarea durabilă reprezintă o alternativă în condiţiile cooperării la nivel
global, regional şi local, iar asigurarea dezvoltării durabile constituie o responsabilitate a fiecărui
individ”. Chiar actuala reformă economică este conexată, prin acţiuni interdependente, la
promovarea dezvoltării economico-sociale durabile: mediul de afaceri, grupurile de interese,
comunitatea ştiinţifică, învăţământul/educaţia, mass-media şi organizaţiile (non)guvernamentale.

8
 Din ce în ce mai multe state ale lumii contemporane lucrează cu acest concept în
Comisiile Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă. Aceste comisii şi-au stabilit principii şi
obiective proprii, corelate cu reformele economice, dar şi cu potenţialul economic şi social real.
În concluzie, se poate aprecia că modificarea perspectivei abordării dezvoltării
economico-sociale, amplificată prin conceptul de dezvoltare durabilă, reprezintă, în fapt, „o
nouă atitudine faţă de relaţia complexă om - activităţi socio-economice - mediu natural, respectiv
lărgirea analizei influenţelor reciproce şi a lanţurilor cauzale, precum şi adâncirea studiului
ariilor de relevanţă. Noul concept priveşte acest raport în mod bilateral, în contextul unui sistem
global, ceea ce înseamnă că atât satisfacerea nevoilor umane, cât şi protejarea şi conservarea
mediului natural (a nevoilor acestuia) sunt privite în mod egal”.

1.2 Criterii şi principii ale dezvoltării durabile

Esenţa dezvoltării durabile a societăţii umane este dată de modul de gestionare, actuală şi
viitoare, a resurselor sale naturale, energetice, materiale şi informaţionale, în raport cu
obiectivele creşterii economice şi asigurarea unei calităţii din ce în ce mai bune a vieţii şi a
mediului.
Atât protecţia mediului cât şi activitatea economică afectează calitatea vieţii. Deseori,
investiţiile economice şi protecţia mediului „merg mână în mână”, această convergenţă
reprezentând situaţia ideală.
Dezvoltarea economică este realizată nu numai pentru satisfacerea nevoilor materiale de
bază, ci şi pentru a furniza resursele de îmbunătăţire a calităţii vieţii în direcţii ca sănătatea,
educaţia şi un mediu bun.
Multe forme de dezvoltare economică fac apel la mediu, în sensul că ele folosesc
resursele naturale, energetice, materiale şi informaţionale şi generează produse poluante şi
deteriorări ale mediului.
Dar, în acelaşi timp, există multe căi prin care anumite tipuri de activitate economică pot
proteja sau îmbunătăţi mediul înconjurător.
Una dintre provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de încurajare a
activităţilor economice prietenoase pentru mediul înconjurător şi a descuraja activităţile care
provoacă deteriorări ale mediului (poluarea aerului, apelor şi solului, respectiv subsolului).
Deoarece mediul şi resursele sale sunt partajate între diverşi utilizatori, pentru extinderea
largă a protecţiei şi economisirii acestora este necesară acţiunea colectivă.
Deciziile asupra dezvoltării economice trebuie luate avându-se în vedere costurile
poluării potenţiale şi deteriorărilor aduse mediului, precum şi valoarea resurselor care sunt
consumate şi, prin conversie, valoarea oricăror îmbunătăţiri aduse mediului.
Mediul se tratează ca un bun gratuit, aflat la dispoziţia tuturor participanţilor la activităţi
de toate tipurile (nu numai economice).
Un obiectiv cheie al politicilor de dezvoltare durabilă este de a preveni această situaţie,
prin asigurarea că toate costurile şi beneficiile sunt distribuite echitabil, cum se cuvine.
Un principiu de sustenabilitate este un principiu avut în vedere la fundamentarea
managementului strategic şi integrat al dezvoltării durabile.
Un criteriu de sustenabilitate presupune că, la un nivel minim, generaţiile viitoare nu ar
putea să trăiască mai rău decât generaţiile actuale. În afară de eliminarea ratei de discount
pozitive, criteriul valorii actuale poate fi completat cu alte criterii, cum este, de exemplu,
sustenabilitatea.
Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii
Europene încă din anul 1993, sunt următoarele:
• menţinerea în totalitate a calităţii vieţii;
• menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;
• evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului încojurător.
În anul următor, 1994, Grupul de lucru asupra dezvoltării durabile de la Salzburg,
Austria, a cuprins în grupul de criterii ale dezvoltării durabile:

9
 • umanismul şi calitatea ridicată a vieţii,
• prezervarea diversităţii culturale şi regionale,
• distribuţia echitabilă a bogăţiei şi resurselor,
• supravieţuirea umană,
• prezervarea deteriorării ireversibile sau exploatării resurselor naturale,
• stabilizarea în interiorul capacităţii purtătoare a ecosistemelor,
• prezervarea biodiversităţii.
O interesantă clasificare a criteriilor, din diferite perspective, este dată de Daniel Loucks,
la Universitatea Cornell, Ithaca, SUA:
1) din perspectivă sociologică: împuternicirea şi participarea publică, mobilitatea socială,
coeziunea socială, identitatea culturală, dezvoltarea instituţională;
2) din perspectivă ecologică: integritatea ecosistemului, capacitatea purtătoare, reducerea
impacturilor globale adverse;
3) din perspectivă economică: eficienţa, creşterea, echitatea;
4) din perspectivă inginerească: folosirea eficientă a energiei şi resurselor naturale, minimizarea
pierderilor, reciclarea şi reutilizarea, evaluarea economică şi de mediu comprehensivă, folosind
analiza pe întregul ciclu de viaţă.
Managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor
obiective pe termen lung (15–20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt şi mediu, şi
aplicarea unui set de principii şi criterii validate eficient pe plan internaţional, la care ne vom
referi în continuare.
• Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în manieră unitară şi
holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare şi depozitare, ţinând
seama de ciclul de viaţă al produselor şi tehnologiilor, implicarea stakeholderilor, coordonarea
interinstituţională, sinergiile pentru cea mai bună utilizare a resurselor şi evitarea unor duplicări
nenecesare.
• Echitatea intergeneraţională este o cerinţă sine qua non potrivit căreia generaţia prezentă are
dreptul de a folosi şi beneficia de resursele pământului, cu obligaţia de a ţine seama de impactul
pe termen lung al activităţii acesteia şi de a susţine baza de resurse şi mediul global şi în
beneficiul generaţiilor viitoare.
• Precauţia reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acţiuni de răspuns
(contracarare) la ameninţările legate de pagubele serioase şi reversibile cauzate sănătăţii umane
şi/sau mediului, atunci când nu dispunem de o informaţie ştiinţifică necesară.
• Abordarea ciclului de viaţă al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează consecinţele
asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării şi
valorificării produselor de piaţă.
• Prevenţia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane şi a capitalului natural de
fenomenele şi procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiţii şi costuri de
modernizare, reparaţii, tratare sau compensare; este cunoscut că prevenirea unor prejudicii este
cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecinţelor după ce acestea s-au produs.
• Substituţia presupune înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare de
resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin dăunătoare.
• Principiul „poluatorul plăteşte” sau al internalizării costurilor marginale externe
(externalităţilor negative) stabileşte folosirea mecanismelor de piaţă pentru ca poluatorii să
suporte în totalitate costurile sociale şi de mediu ale activităţii lor şi ca aceste costuri să fie
reflectate în preţurile şi tarifele bunurilor şi serviciilor.
• Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea unui
sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activităţile care generează beneficii marginale la
părţile terţe, fără ca acestea să plătească (cercetare-dezvoltare, protecţia mediului, educaţie,
dezvoltare regională, întreprinderi mici şi mijlocii etc.).
• Participarea publică presupune accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul şi
resursele sale, cu anumite excepţii justificate (informaţii confidenţiale de afaceri), dreptul

10
publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului şi al resurselor sale şi de a lua în
considerare consecinţele acestora, posibilitatea de a reacţiona a părţilor implicate (interesate) din
societatea civilă, dreptul de a cunoaşte din timp posibile riscuri de mediu şi asupra resurselor.
• Principiul bunei guvernări prevede ca autorităţile şi instituţiile statului să-şi desfăşoare
activitatea transparent, eficient şi onest, în condiţiile prevenirii şi penalizării poluării şi ale
promovării protecţiei mediului.
• Parteneriatele privat-public şi public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter şi
intrainstituţională, între părţile interesate (stakeholders) reprezentate de autorităţi şi instituţii
publice, ONG, grupuri şi firme industriale, reţele şi oameni de afaceri, care împreună pot obţine,
prin cumularea expertizei şi eficienţei proprii, o valoare adăugată superioară pentru
sustenabilitatea creşterii economice la nivelurile macro şi microeconomic.
• Cooperarea între state include reponsabilităţi comune, dar diferenţiate, în funcţie de nivelul
de dezvoltare a ţărilor; se pot aplica o serie de abordări diferenţiate în ceea ce priveşte obligaţiile
economico-financiare pentru protecţia mediului la nivel local, regional şi internaţional, ţările
dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce
priveşte acordarea de asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piaţă emergentă.

1.3 Coordonatele dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă se derulează pe fondul unor principii majore ce o caracterizează:
• preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între generaţii;
• viziunea de lungă durată asupra procesului dezvoltării;
• gândirea sistemică, interconexiunea între economie, societate şi mediu.
Pe suportul acestor principii generale, conceptul dezvoltării durabile se caracterizează
prin fluiditate, relevată de multitudinea interpretărilor sale.
Comun acestora este interpretarea lor într-o viziune globală, prin care se reliefează
interdependenţele complexe şi dinamice dintre economie, ecologie şi social-uman. Specificul lor
constă din diferenţierea punctelor de vedere prin care este abordată durabilitatea, şi anume:
economic, ecologic, socio-cultural,moral şi spiritual şi temporal.
◼ Economic, bazat pe principiul generării unui venit maxim în condiţiile menţinerii
capitalului (fizic, natural, uman), dezvoltarea durabilă se referă la valoarea capitalului
(natural şi uman). Pe plan contabil, dezvoltarea durabilă constă în acumulările care
trebuie să depăşească consumurile, adică abordată sub aspectul eficienţei economice;
◼ Ecologic, bazat pe susţinerea sistemelor biologice naturale şi antropizate, dezvoltarea
durabilă este abordată sub forma unei populaţii în continuă creştere şi a unui consum de
resurse ce diminuează stocurile şi potenţialul de refacere, cu consecinţe nedorite asupra
echilibrului ecologic general. În tendinţa de a oferi cât mai multe oportunităţi generaţiilor
viitoare, se înscrie şi conservarea biodiversităţii globale, indiferent de avantajele
cunoscute, în prezent, pentru unele specii;
◼ Socio-cultural, bazat pe menţinerea stabilităţii sistemelor sociale, educaţionale şi
culturale pentru determinarea echităţii intra şi intergeneraţionale, prin păstrarea
diversităţii culturale şi încurajarea pluralismului de idei, efect al unei educaţii permanente
şi care vizează amplificarea potenţialului uman, îmbunătăţirea acestuia cu noi valenţe,
asigurându-se astfel utilizarea mai eficientă a factorilor materiali ai producţiei;
◼ Moral şi spiritual, durabilitatea este pusă în relaţie cu valorile etice ale
comportamentului uman, ca factor de sporire a eficienţei muncii sociale;
◼ Temporal, este abordată în sensul perfecţionării măsurării durabilităţii prin intermediul
unui sistem de indicatori prin intermediul cărora să se evidenţieze mărimea proceselor de
înlocuire şi reînnoire în raport cu cele de depreciere, primele să depăşească sau cel mult
să fie egale, pe termen scurt, comparativ cu cealaltă parte a ecuaţiei.
Drept urmare, avându-se în vedere ansamblul acestor specificităţi, durabilitatea a fost
abordată în literatura economică şi ecologică, şi nu numai, şi considerată coordonată esenţială în
elaborarea unor politici de dezvoltare.

11
 Avându-se în vedere complexitatea şi dificultăţile de realizare practică a dezvoltării
durabile, aceasta poate fi definită prin unitatea în dinamică a următoarelor coordonate: ecologică,
economică, tehnico-tehnologică, social-umană, politică, culturală, legislativă şi spaţială
(naţional-statală, regională şi mondială).
Coordonata ecologică abordează procesul creşterii economice prin prisma necesităţii
prevenirii dezechilibrelor ecologice , a menţinerii unui echilibru dinamic în cadrul fiecărui
ecosistem şi pe ansamblul biosferei, în condiţiile asigurării compatibilităţii mediului creat de om
cu mediul natural. Nici o activitate economică nu poate fi concepută, cu atât mai mult
desfăşurată, fără luarea în considerare a ecologicului, în măsura în care mediul natural contribuie
la procesul creşterii economice. Şi aceasta deoarece, la crearea bunăstării, a bogăţiei contribuie
deopotrivă capitalul creat de om (capitalul fizic), capitalul uman şi capitalul natural.
În calitate de factor generator de bogăţie, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure protejarea
capitalului natural, sub aspect cantitativ şi calitativ, menţinerea unui nivel minim al acestuia,
adică a capitalului natural critic. În consecinţă, dezvoltarea durabilă este concepută şi ca o
modalitate de fundamentare a căilor de creştere a bogăţiei naţionale, concomitent cu utilizarea
prudentă a resurselor naturale comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute,
iar cele neregenerabile să poată fi folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor
viitoare. Sub acest aspect, unele din ideile lui Thomas Jefferson, fost preşedinte al SUA, se
dovedesc extrem de actuale: „prin urmare, pot spune că pământul aparţine fiecărei generaţii pe
durata existenţei sale, nici o generaţie nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata
propriei existenţe”.
Dezvoltarea durabilă propune mai multe reguli de sustenabilitate bazate pe menţinerea
unui nivel minimal al capitalului natural:
■ o anumită resursă naturală are funcţiuni multiple: economice, biologice, recreative,
progresul tehnic neputând fi aplicat în mod unitar tuturor acestor funcţiuni. Trebuie definit un
capital natural critic ce trebuie supus unor norme minimale de salvare, determinând astfel un
prag de utilizare al acestui capital, în scopul prezervării unui anumit stoc natural;
■ utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata de
reînnoire uzuală proprie a resursei respective;
■ resursele epuizabile trebuie tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor înlocuiri de
către resursele reînnoibile;
■ emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de către
mediu;
■ motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni dintre cele mai
prudente, pentru a permite prezervarea potenţialelor de alegere oferite generaţiilor viitoare. Acest
principiu este cu atât mai oportun cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul
natural se lărgeşte tot mai mult.
Contribuţia capitalului natural critic la dezvoltarea economică prezentă şi viitoare depinde
de menţinerea stocurilor de resurse naturale şi de limitarea poluării mediului natural, ceea ce
presupune şi necesită o mai bună gestionare a resurselor naturale şi controlul asupra poluării
mediului. „Viitorul este al celor care vor gospodări cum se cuvine natura şi o vor menţine
sănătoasă şi curată”.
Coordonata economică constituie coordonata esenţială a dezvoltării durabile de care
depinde satisfacerea într-o măsură crescândă a nevoilor umane. Considerată ca principala formă
a activităţii umane, economia asigură, prin intermediul factorului muncă, transferul de substanţe
şi energie din mediul natural, pe care îl foloseşte pentru producerea de bunuri economice
destinate consumului productiv şi neproductiv. Aceste schimburi de substanţă şi energie, la care
se adaugă informaţia şi cunoştinţele, ca surse economice antientropice, se repetă în timp, reluarea
permanentă a acestui circuit constituind suportul vieţii şi dezvoltării pe planeta PĂMÂNT. Pe un
asemenea suport, economia reprezintă un proces de administrare eficientă a unor resurse
economice limitate, cu utilităţi alternative, asigurând astfel lărgirea gamei nevoilor alese şi
reţinute de oameni, ce pot fi satisfăcute pe seama celor sacrificate.

12
 Coordonata tehnico-tehnologică reprezintă factorul decisiv al creşterii economice, care
prin progresul calitativ pe care îl imprimă celorlalţi factori de producţie, care contribuie la
producerea de bunuri, constituind liantul ce asigură compatibilitatea dintre coordonatele
dezvoltării durabile. Aparatul tehnic de producţie care constituie suportul actualului tip de
creştere economică se bazează pe tehnologii energointensive şi mari consumatoare de resurse
neregenerabile. Prin caracterul său agresiv, distructiv actualul mod tehnic de producţie provoacă
multiple dereglări în toate subsistemele activităţii umane, în primul rând în economie şi mediu.
În consecinţă, a devenit o necesitate stringentă înlăturarea şi înlocuirea acestora cu un nou mod
tehnic şi tehnologic de producţie, care p rin caracteristicile sale antientropice, neofactoriale să nu
mai afecteze natura, activitatea economică şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.
Coordonata social-umană exprimă legătura indisolubilă dintre procesul creşterii
economice şi finalitatea socială – bunăstarea individului, prosperitatea societăţii omeneşti.
Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitatea sa, sub aspect
economic, social şi ecologic, promovând idea echilibrului între creşterea economică, echitatea
socială, eficienţă şi conservarea mediului înconjurător. Drept urmare, prin dezvoltarea durabilă
se promovează un proces integrat de elaborare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi regional,
naţional sau local, precum şi distribuirea corectă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între
generaţii şi naţiuni.
Coordonata politică constituie garantul afirmării democraţiei. Politicul, aflat în
intercondiţionare cu alte activităţi umane, prin intermediul instituţiilor statale, are rolul de
organizare, coordonare şi control al ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de
interesele partidelor, claselor şi grupurilor sociale aflate la putere. Pentru ţara noastră, aflată în
plin proces de realizare a economie de piaţă funcţionale şi de afirmare a democraţiei se impune
înlăturarea conflictelor de interese între economic şi politic, reconcilierea dintre aceste două
coordonate ale dezvoltării durabile prin lărgirea cadrului democratic de exercitare a drepturilor şi
obligaţiilor membrilor societăţii. Mai mult, este necesară recăpătarea încrederii populaţiei în
instituţiile publice, mai ales prin reducerea corupţiei şi abuzurilor, fenomene caracteristice
perioadei actuale.
Coordonata educaţională este unanim recunoscută ca cel mai eficient mijloc de care
dispune societatea omenească pentru a răspunde provocărilor viitorului, deoarece progresul
depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii la
cerinţele prezente şi viitoare. Accesul la educaţie este condiţia sine qua non a participării active
şi creatoare a oamenilor , în primul rând a tineretului, la viaţa economico-socială şi culturală de
la toate nivelurile societăţii.
În noile condiţii istorice, educaţia nu mai trebuie privită doar prin instrucţia şcolară,
limitată doar la aspectele formale. În vremurile noastre, cunoaşterea progresează în manieră
exponenţială, iar nevoia de a înţelege şi de a găsi şi fundamenta noi soluţii într-un ritm şi mai
rapid. De aceea, este dificil de spus care vor fi principalele necesităţi educaţionale în următorii 5,
10 sau 20 de ani şi cum se vor înscrie ele în vechile cunoştinţe căpătate în şcoală în noile
structuri. Drept urmare, este necesar ca educaţia să fie extinsă şi la laturile sale nonformale şi
informale, fără a se neglija rolul familiei şi al comunităţii locale. Procesul educativ trebuie
realizat pe tot parcursul vieţii, să devină o preocupare constantă pentru doritorii de noi
cunoştinţe, oferindu-le acestora noi posibilităţi, oportunităţi de aplicabilitate a acestora, de
valorificare a priceperilor şi deprinderilor dobândite anterior.
Slujitorii domeniului educaţional, în special cei din învăţământul superior şi cercetare, ca
exponenţi ai capitalului uman, constituie o resursă inestimabilă care, deocamdată, este prea puţin
solicitată şi folosită pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile, al căror aport se poate
dovedi extrem de preţios în toate comunităţile locale, ca şi pe plan regional şi naţional. Prin
intermediul activităţii lor educaţionale, sunt diseminate cunoştinţele, dezvoltate competenţele,
dirijate comportamentele, valorile, modul de viaţă în sensul dorit. Totodată se stimulează spiritul
de iniţiativă al publicului larg, de participare a lui la realizarea dezideratului dezvoltării durabile.

13
 Sub acest aspect, pentru reorientarea educaţiei în perspectiva dezvoltării durabile, este
necesar să se acţioneze cu curaj la interfaţa disciplinelor prevăzute în planurile de învăţământ la
nivel liceal, dar mai ales superior, în vederea asigurării înţelegerii complexităţii problematicii
lumii contemporane. Obiectele de studiu tradiţionale nu mai pot rămâne izolate unele de altele,
programele de învăţământ urmând a fi orientate spre formarea şi sensibilizarea opiniei publice în
sprijinul dezvoltării durabile. Or, în prezent, programele educaţionale au tendinţa de a reproduce
un sistem de cunoştinţe neviabil, cu probleme economice şi de mediu amplificate, în loc de a
oferi tineretului, publicului larg posibilitatea de a-şi folosi propriile resurse pentru rezolvarea
problemelor existente. Educaţia formală răspunde nevoilor tineretului de a selecta riguros şi de a
iniţia acţiuni eficiente în direcţia participării lor la activitatea socială, protejării şi conservării
patrimoniului economic, cultural şi natural, de a investiga şi elabora strategii de a căror realizare
depinde dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale şi prin care pot contribui la realizarea
obiectivelor naţionale şi mondiale.
Referindu-ne strict la domeniul ecologic, actualele planuri de învăţământ sunt departe de
a orienta educaţia spre dezvoltarea durabilă. Studiul ştiinţelor naturii, desfăşurat tradiţional şi în
context apolitic, trebuie să fie asociat cu studiul ştiinţelor sociale, care oferă posibilitatea
cunoaşterii interdependenţelor între procesele ecologice, valorile materiale şi culturale specifice
diferitelor comunităţi, a mecanismelor economiei de piaţă, toate privite din perspectiva
impactului societăţii umane, în primul rând al economiei, asupra mediului înconjurător.
Coordonata culturală constă în formarea unui înalt orizont de cultură generală, a unui
nou mod de gândire, de comportament al oamenilor în raport cu realităţile economico-sociale
dinamice şi cu mediul natural, dar şi în relaţiile dintre ei, de afirmare a unei noi conştiinţe
economice, ecologice şi civice. De fapt, realizarea în practică a tuturor dimensiunilor dezvoltării
durabile nu poate fi concepută fără formarea unui nou mod de gândire şi de comportament
normal al individului, în concordanţă cu constituirea şi afirmarea noului mod tehnic şi tehnologic
de producţie neofactorial. Timpul „ne cere stăruitor – sublinia biologul Emil Pop – să convertim
nostalgia vagă într-o conştiinţă generală, fermă, activă de comunicare cu structura şi dinamica
naturii, a cărei ocrotire nu mai est o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi”. Societatea
civilă, prin latura sa culturală, are misiunea de a determina dezvoltarea capacităţilor umane de a
dobândi principii etice şi de a depăşi frontierele actuale ale cunoaşterii.
Coordonata legislativă vizează crearea cadrului instituţional şi juridic necesar
dezvoltării durabile şi se referă la toate domeniile activităţii umane. De primă urgenţă pentru ţara
noastră este definitivarea setului de legi ce aparţin acquisului comunitar în vederea aderării la
U.E., implementarea lor responsabilă în activitatea economico-socială, precum şi consolidarea
instituţiilor comunitare specifice.
Coordonata spaţială (naţional-statală, regională şi mondială) se referă la asigurarea
compatibilităţii criteriilor de optimizare la toate nivelurile structurale ale economiei – naţional,
regional şi mondial. O astfel de coordonată este generată de procesul globalizării economiei
mondiale şi de integrarea României în U.E.
Ansamblul strategiilor de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa dintre local şi global,
ţări dezvoltate şi cele în dezvoltare, accentuând astfel necesitatea cooperării în cadrul şi între
sectoarele economic, social şi mediu. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă înseamnă „a gândi
global şi a acţiona local”.

14
 Cap. 2. Aspecte generale privind problematica
protecţiei mediului
2.1. Problemele globale
2.1.1. Suprapopularea
“Natura se afla in permanenta schimbare. Problema fundamentala, cauza primordiala a
problemelor de mediu, e rasa umana, numarul de oameni de pe planeta. E perfect limpede ca
populatia nu poate creste la infinit intr-un mediu finit. Suprafata Pamantului nu se afla in
expansiune si, daca rasa umana va continua sa se inmulteasca in acest ritm, vom ajunge sa ne
confruntam cu un dezastru major, pentru ca vor exista mai multi oameni decat poate hrani
planeta. Chiar si acum, in Africa exista oameni care au impresia ca aceasta catastrofa s-a petrecut
deja, oameni care mor cu miile pentru ca nu au ce manca”. Sir David Attenborough
Ca şi efectul de oraş, şi conceptul de suprapopulare, după dezbateri şi examinări în cadrul
cercetării Actvill, a fost descompus în diverse aspecte folosite pentru elaborarea unor indicatori
adecvaţi. Un mod de partiţionare a conceptului a inclus următoarele:
• Calitatea vieţii, considerată ca echilibru între accesul la oportunităţile/plăcerile vieţii
urbane şi dezavantajele colaterale acesteia;
• Costul diferenţial, de exemplu costul locuinţei, salariul etc.;
• Neplăcerile legate de mediu;
• Conflictele şi controlul social, precum şi inegalitatea socială;
• Blocajele de trafic;
• Valurile de migraţie;
• Utilizarea pământului (abandonare).
O organizare puţin diferită a aspectelor suprapopulării include:
• Impactul asupra mediului natural (calitatea aerului, apei şi solului, climatul oraşului,
poluarea fonică, existenţa spaţiilor verzi şi deschise);
• Impactul asupra economiei (creşterea preţului pământului şi a costului de închiriere,
scăderea accesibilităţii la instituţii economice rare şi la serviciile urbane superioare,
diferenţierea din ce în ce mai mare dintre zonele de locuit şi cele de muncă);
• Impactul asupra condiţiilor de locuit (aglomerarea locuinţelor);
• Congestia sistemului de transport (poluare, timp pierdut, stres psihic, accesibilitate
redusă);
• Dezintegrarea socială (inegalitatea socială, segregarea, creşterea devierilor de
comportament etc.);
• Alte consecinţe sociologice şi psihologice (reducerea relaţiilor sociale apropiate,
contacte cu rol segmentat etc.);
• Impactul asupra sănătăţii psihice;
• Consecinţe demografice (noi tendinţe migratorii);
• Impactul asupra siguranţei publice (creşterea ratei criminalităţii, accidente şi incendii);
• Accesibilitatea şi disponibilitatea serviciilor (scăzute în sectoarele mai sărace);
• Impactul asupra participării sociale şi politice (impact negativ asupra participării
politice şi cooperării în instituţii sociale comune);
• Ineficienţa administraţiei (durata de examinare a cererilor oficiale, întârzieri ale
procedurilor legale etc.).

15
Tabel 2.1. Rata de creştere a populaţiei
Perioada necesară pentru
Nr. locuitori Anul
dublare
Toată istoria omenirii până la
1 miliard 1850
1850
2 miliarde 1930 80 de ani
4 miliarde 1975 45 de ani
8 miliarde (prognoza) 2017 42 de ani

2.1.2. Supraexploatarea resurselor

Exploatarea resurselor semnifica, in fapt, prelevarea de elemente materiale sau energetice
din mediu in vederea valorificarii lor in procesele productive si nu numai. Desi sistemele vii,
indiferent de nivelul lor de organizare, sunt conditionate de resursele materiale existente in mediu,
putine se confrunta cu spectrul epuizarii acestora, intrucat se constituie intr-una din etapele unui
transfer ciclic, bazat pe utilitatea oricaror materiale eliminate cel putin in raport cu o alta categorie
de organisme. Deasemenea, supraconsumul, prin diminuarea accesibilitatii resursei va reduce
efectivele pana la un nivel care asigura restabilirea unui nou echilibru. Sistemul economic nu se
circumscrie insa acestui mecanism ancestral care s-a adaptata perfect la limitele impuse de ceea ce
unii autori (Al. Rosu, K. Boulding, R. Barbault etc.) considera a fi o “corabie cosmica”, respectiv
o entitate limitata in plan material si spatial. Acest sistem poate secatui, intr-un rastimp foarte
scurt materiile prime si resursele energetice ale unei zone, continent sau chiar a intregului glob.
Problema epuizarii resurselor, desi este semnalata inca din primele decenii ale secolului
XX, devine de interes public numai dupa publicarea, in 1972, a raportului “Limitele cresterii”,
elaborat de un grup de specialisti in diferite discipline. Dincolo de inexactitatea datelor publicate,
raportul evidentiaza existenta limitelor si suscita la abordarea dezvoltarilor viitoare dintr-o noua
perspectiva.
Societatea industriala de consum a exploatat fara discernamant resursele minerale
neregenerabile si usor accesibile. Ea a distrus intinse suprafete cu soluri fertile, a pus in pericol
sau a distrus viata prin poluarea aerului si apei. In ecuatia resurselor pot fi identificate numeroase
variabile care influenteaza nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse
din mediu, printre care mentionam:
• factori de ordin demografic (numarul de locuitori, dinamica populatiei, nivelul
educational etc.);
• factori naturali – climatici, fizico-geografici, geologici etc.;
• factori economici – evolutia cererii, pretul exploatarii, transportului etc.;
• factori tehnologici, care tin de posibilitatile tehnice de exploatare si verificare a
diferitelor tipuri de resurse.
Echilibrul planetei, capacitatea sa de a-si reface resursele si de a mentine conditiile de
viata, depinde de cresterea populatiei pe glob, precum si de intervalul de dezvoltare al diferitelor
sale ansambluri.
Factorul de multiplicare, prin insasi existenta lui, mareste impactul omului asupra
planetei si resurselor acesteia. Majoritatea problemelor de mediu, si aproape fiecare dificultate de
ordin social si politic, sunt exacerbate si decurg din cresterea anarhica a populatiei umane.
S-a observat o incetinire a ratei natalitatii, dar viteza de crestere a efectivelor umane este
actualmente la maximum. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populatia umana sa
atinga un miliard de indivizi (inceputul sec. al XIX-lea). In 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde,
adica o dublare in aproximativ 130 de ani. In 1975 pragul de 4 miliarde a fost depasit, adica o
dublare in 45 de ani. Urmatoarea dublare, adica depasirea pragului de 8 miliarde de locuitori, ar
putea deveni efectiva in anii 2025, iar dupa ipoteza de baza a Natiunilor Unite, stabilizarea
efectivelor nu se va produce inainte de jumatatea secolului 21, la nivel de 7 miliarde si jumatate.

16
 Dar, dincolo de aceasta perspectiva globala, este esential sa sesizam disparitatile regionale
pe care le disimuleaza. Acestea reprezinta, daca nu un motiv de ingrijorare, cel putin un motiv de
reflexie. Intr-adevar, efectivele, rata de crestere anuala si timpul de dublare in ani, sunt foarte
diferite in functie de regiunile considerate.
In afara de contrastul general dintre tarile dezvoltate (din Europa, Statele Unite) si tarile in
curs de dezvoltare (din Africa) se remarca o deosebire in functie de importanta regiunilor.
Rata de crestere medie actuala a umanitatii, adica 1,6%, acopera discrepante considerabile
– intre valoarea de 2,9% semnalata in Africa (ceea ce corespunde la un timp de dublare a
efectivelor de 24 ani) si cea de 0,2% in Europa (cu un timp de dublare de 82 de ani). Suprafata
cultivata pe locuitor este minimala – (0,10 la 0,12 ha/locuitor) – in tari diverse din punct de
vedere ecologic, cat si economic cum sunt Kenya, Indonezia, China sau ex-R.F.G. (comparativ
cu 0,34 pentru Franta si 0,78 pentru Statele Unite). S-a constatat totusi ca in cvasi-totalitatea
tarilor dezvoltate, populatia este stationara sau pe punctul de a ramane stationara, in timp ce la
polul opus, majoritatea tarilor in curs de dezvoltare raman expuse unei cresteri demografice
ingrijoratoare. Aceasta rezulta din faptul ca, daca rata de mortalitate a scazut spectaculos in tarile
in curs de dezvoltare pana in punctul de a regasi exact ceea ce se observa la tarile dezvoltate,
ratele de natalitate si-au pastrat, in cazul acestor tari, valori foarte ridicate.
Evolutia demografica reprezinta insa numai un aspect al problemei. Singularizarea ei ar
conduce la solutionarea problemelor de mediu la scara planetara printr-o crestere zero, atat
pentru populatie, cat si pentru consumul de resurse – ceea ce-si pot permite tarile dezvoltate. Dar
aceasta va face sa apese pe Lumea a Treia toata responsabilitatea dezechilibrelor care ameninta
si toata dificultatea conservarii ecosferei. Nu este doar inacceptabil pentru tari care trebuie sa-si
urmeze dezvoltarea, dar in egala masura este incorect pe plan ecologic si economic si, in final,
periculos din punct de vedere geopolitic, tinand cont de spiritul de solidaritate planetara pe care-l
promoveaza. Trebuie amintit faptul ca natiunile dezvoltate consuma o parte cu mult mai
importanta din resursele mondiale decat tarile in curs de dezvoltare. Sa luam doua exemple, unul
din agricultura si altul din domeniul industrial al activitatilor umane. Extinderea economiei de
“crestere” este schimbarea cea mai importanta survenita in aceste ultime decenii in agricultura,
in stransa legatura cu deturnarea unei parti crescande a productiei cerealiere in profitul
alimentatiei animale.
Impactul asupra ecosferei a tarilor dezvoltate este cu mult mai evident decat cel al tarilor
in curs de dezvoltare. Tarile dezvoltate trebuie astazi sa-si asume aceasta responsabilitate si vor
trebui sa o suporte, sub o forma sau alta, cea mai mare parte a costurilor pe care le va antrena o
administrare reala si globala a planetei.
Resursele de mediu semnifica o mare varietate de componente ale mediului, preluate
direct sau transportate astfel incat sa satisfaca diverse categorii de cerinte umane, plecand de la
cele de subzistenta (alimente, apa) si ajungand la cele generate de transformarea complexa a
mediului de viata direct (resurse turistice).

2.1.3. Efectul de seră și încălzirea globală

Efectul de seră este un fenomen fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu ar fi
posibilă. Acest proces constă într-o încălzire a planetei prin efectul acţiunii aşa numitelor gaze cu
efect de seră, compuşi prezenţi în aer în mod natural în concentraţii relativ reduse (bioxidul de
carbon, vapori de apă, metan etc.). Gazele cu efect de seră permit radiaţiilor solare să treacă prin
atmosferă, blocând trecerea spre spaţiu a unei părţi din radiaţia infraroşie a suprafeţei Terrei şi a
atmosferei joase (căldura reemisă). Practic, aceste gaze se comportă ca o seră şi favorizează
reglarea şi menţinerea temperaturii terestre la valorile actuale. Acest proces s-a desfăşurat
întotdeauna în mod natural şi face ca temperatura Terrei să fie cu aproximativ 33°C mai ridicată
decât ar fi în absenţa acestor gaze.
Radiaţiile provenite de la soare nu ating în totalitate scoarţa terestră: în procent de 25%
sunt absorbite de către pulberi, vapori de apă, ozon şi de multe alte gaze prezente în atmosferă, în
timp ce 30% sunt reflectate în spaţiu de către pulberile atmosferice, nori şi suprafaţa terestră.

17
 Gazele cu efect de seră acţionează la fel ca şi sticla unei sere, lăsând să treacă lumina
solară şi reţinând căldura. Acest fenomen determină o temperatură medie a planetei de 15°C,
care are o valoare mult mai ridicată decât în absenţa acestor gaze (-18°C).
Gazele cu efect de seră naturale constau în vapori de apă, bioxid de carbon, metan, oxid
azotic şi ozon. Activităţile antropice au dus la creşterea nivelului acestor gaze, dar şi la eliberarea
în atmosferă a altor gaze, cu origine exclusiv antropică.
Vaporii de apă sunt prezenţi în atmosferă ca urmare a evaporării de pe oglinzile de apă
(oceane, mări, fluvii, lacuri etc.) şi ca produşi ai diferitelor forme de combustie.
Bioxidul de carbon, cel mai important gaz cu efect de seră, contribuie la accentuarea
efectului de seră în proporţie de 60% şi este emis în atmosferă în special atunci când sunt
incinerate deşeurile solide, la arderea combustibililor fosili (păcură, benzină, gaz natural şi
cărbune) sau a lemnului şi a produselor derivate din lemn.
Metanul este responsabil în proporţie de 20% de accentuarea efectului de seră şi este emis
în timpul producţiei şi transportului de cărbune, gaz natural sau uleiuri minerale. Emisii
importante de metan se produc şi ca urmare a descompunerii materiei organice în depozite şi a
activităţii biologice normale a organismelor superioare.
Protoxidul de azot are o contribuţie de 6% la accentuarea efectului de seră şi este emis în
timpul activităţilor agricole şi industriale sau ca reziduu provenit de la incinerarea deşeurilor şi
arderea combustibililor fosili.
Gaze cu efect de seră extrem de active, care nu sunt prezente în mod normal în natură, dar
generate de diferite procese industriale, sunt hidrofluorocarburile (HFC), perfluorocarburi
(PFC) şi hexafluorura de sulf (SF6), iar participarea unora dintre acestea la accentuarea efectului
de seră este în continuă creştere.
Dintre gazele menţionate, bioxidul de carbon se află în atmosferă în cantitatea cea mai
mare, fiind emis din procese de ardere în industrie, motoare, consumul casnic, vulcani etc.
Instalaţiile de ardere şi gospodăriile particulare generează cam 30% din totalul de bioxid de
carbon emis.
Pe cale naturală, bioxidul de carbon este consumat de plante în procesele de fotosinteză, se
dizolvă în apele de suprafaţă (40 %), reacţionează cu rocile alcaline, transformându-se în
carbonaţi. Dar emisiile depăşesc astăzi posibilităţile naturale de epurare a atmosferei, deci an de
an creşte concentraţia sa în atmosferă. Efectul de seră a produs creşterea temperaturii medii
anuale pe glob de la 14°C în anul 1880, la 15°C în 1980, previziunile pentru anul 2050 fiind de
minimum 17°C, maximum 20°C.
Dacă emisiile globale de bioxid de carbon ar fi menţinute la nivelul ultimilor ani,
concentraţiile stratosferice ar atinge 500 ppm până la sfârşitul acestui secol, o valoare aproape
dublă faţă de cea preindustrială (280 ppm). Problema poate fi agravată de faptul că multe gaze cu
efect de seră pot rămâne în atmosferă zeci sau sute de ani, efectul lor manifestându-se astfel pe
termen lung.
Progresul ce se va realiza în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în
viitorul imediat, va determina nivelul de încălzire globală pe care îl vor suporta generaţiile
viitoare. Abordarea acestei reduceri ar trebui să fie coordonată astfel încât progresele privind
reducerea gazelor de seră dintr-un sector economic să nu fie compromise de creşterea emisiilor
într-un alt sector. În orice caz, acţiunile întreprinse până acum la nivel internaţional şi local nu
sunt suficiente, iar situaţia continuă să se înrăutăţească.
Pentru ţările în curs de dezvoltare, Protocolul de la Kyoto nu prevede nici un obiectiv de
reducere. În aceste regiuni, creşterea emisiilor de bioxid de carbon şi a altor gaze cu efect de seră
are un ritm triplu (mai mare cu 25% în perioada 1990 - 1995) faţă de cel din ţările dezvoltate
(mai mare cu 8% în aceeaşi perioadă).
Estimarea emisiilor viitoare este extrem de dificilă, întrucât acestea depind de tendinţele
demografice, economice, tehnologice şi de dezvoltare politică şi instituţională din toate ţările
lumii. În orice caz, fără măsuri mai restrictive de limitare a emisiilor, concentraţia în atmosferă a

18
 gazelor cu efect de seră va continua să crească până la provocarea unor modificări climatice greu
de imaginat.
Cele mai importante cauze care generează efectul de seră sunt:
✓ emisiile de bioxid de carbon generate de arderea combustibililor fosili cum ar fi cărbunele
şi petrolul, de arderea lemnului şi de gazele de eşapament;
✓ defrişarea masivă pădurilor tropicale şi a altor păduri;
✓ emisiile de metan provenite din sectorul zootehnic, din arderea lemnului şi a combustibilii
fosili sau emanate de vegetaţie şi de procesele de descompunere organică;
✓ emisiile de oxizi de azot rezultate din arderea combustibililor fosili, arderea lemnului,
materiale fecale provenite de la oameni şi animale;
✓ ozonul din troposferă - moleculele de ozon care cad din atmosferă intră în reacţie cu
poluanţi ca metan, bioxid de carbon şi nitrogen, care provin în principal de la autovehicule.
Consecinţele efectului de seră se concretizează în topirea gheţarilor şi creşterea nivelului
apelor mărilor şi oceanelor, inundaţii, schimbări climatice (în regimul precipitaţiilor, al
vânturilor), deplasarea zonelor climatice şi de vegetaţie. Inundaţiile reprezintă una dintre
problemele majore ale viitorului, deoarece nivelul mărilor creşte. În acest climat variat, recoltele
nu vor mai putea creşte, iar apa din precipitaţii nu va putea fi absorbită în timp util. Plantele şi
animalele vor avea greutăţi de adaptare la noile condiţii, unele specii fiind obligate să-şi schimbe
habitatul.
În ceea ce priveşte nivelul cumulat al tuturor gazelor cu efect de seră (CO2, CH4, N2O,
H2O, PFC, HFC şi SF6) emise de activităţile antropice din România, exprimat în mii tone
echivalent carbon, se constată că acesta se află, începând din anul 1990, sub nivelul impus de
Protocolul de la Kyoto.
Sectoarele care contribuie major la emisia gazelor cu efect de seră în România sunt:
industria energetică, industria prelucrătoare, industria chimică, agricultura şi gospodărirea
deşeurilor.
Creşterea temperaturii planetei poate provoca o serie de efecte asupra mediului de mari
proporţii. Aceasta înseamnă, implicit, o creştere a cantităţilor de apă evaporate din marile bazine
hidrografice, determinând creşterea corespunzătoare a cantităţii de vapori de apă din atmosferă,
ceea ce înseamnă o intensificare a regimului precipitaţiilor. O serie de cercetători susţine că în
ultima sută de ani, cantitatea de precipitaţii a crescut pe toate continentele cu circa 1%. Creşteri
importante ale cantităţii de precipitaţii se înregistrează în zonele situate la altitudini ridicate, în
timp ce în zonele tropicale aceste cantităţi s-au diminuat. Oricum, s-a remarcat creşterea
intensităţii ploilor şi a fenomenelor meteorologice mai violente (furtuni şi uragane), ceea ce a
determinat în ultima vreme o creştere a numărului de inundaţii şi intensificarea fenomenului de
eroziune a terenului.
Încălzirea globală presupune şi o topire semnificativă a gheţarilor. Gheţarii din Groenlanda
şi cei continentali se retrag continuu; chiar şi gheţarii din Antarctica au început să se topească.
Creşterea temperaturilor şi topirea gheţarilor determină şi o creştere a nivelului oceanului
planetar, care s-a ridicat în ultima sută de ani cu aproximativ 15-20 cm.
În schimb, în multe zone tropicale se asistă deja la o reducere a umidităţii solului şi, ca
urmare, a recoltelor agricole. De asemenea, în Europa multe zone se confruntă cu riscul de
deşertificare.
Toate aceste efecte se manifestă deja şi este de presupus că ele se vor agrava în cazul
creşterii în continuare a cantităţii de gaze cu efect de seră în atmosferă. În această situaţie,
deşerturile s-ar putea extinde în zone care în prezent sunt semiaride; pădurile, care reprezintă
plămânii planetei, vor înregistra o reducere semnificativă; întreaga populaţie care se află acum la
limita subzistenţei nu va mai avea la dispoziţie resurse de apă; oraşele din zonele litorale şi
numeroase insule vor fi înghiţite de mări şi oceane.
Efectele imediate ale încălzirii globale sunt:
✓ distrugerea sistemelor atmosferice şi oceanice;
✓ accentuarea extremelor meteorologice;

19
 ✓ efectele distrugătoare asupra pădurilor;
✓ creşterea frecvenţei şi intensităţii furtunilor;
✓ creşterea nivelelor mărilor şi oceanelor.
Pe termen mediu, se estimează o creştere a temperaturii planetei cu 0,5 - 2°C până în anul
2050, o creştere a nivelului precipitaţiilor şi o modificare a distribuţiei precipitaţiilor la diferite
latitudini, o creştere a frecvenţei furtunilor tropicale. De asemenea, se estimează creşteri ale
nivelului oceanului planetar, probabil cu 5 - 40 cm până în anul 2050.
Este mai greu de estimat care vor fi modificările ce vor apare la gheţarii din Arctica şi
Antarctica. O mare parte din gheţari se pot topi, ceea ce poate determina creşterea periculoasă a
nivelului mării. Creşterea temperaturilor poate determina şi o serie de schimbări geomorfologice.
Marile râuri vor fi puternic afectate de încălzirea globală, multe zone vor fi inundate iar
eroziunea în zonele de coasta se va accentua.
Activităţile antropice care contribuie la încălzirea globală sunt: producerea şi utilizarea
energiei (56%), emisiile de clorofluorocarburi CFC (17%), practicile din agricultură (15%) şi
alte utilizări industriale.
La conferinţa de la Rio de Janeiro asupra mediului şi dezvoltării din 1992, a fost adoptată
convenţia - cadru asupra schimbărilor de climă. Convenţia urmăreşte reducerea emisiilor de
bioxid de carbon şi a altor gaze de seră. Convenţia a fost ratificată de mai multe ţări, iar o parte
din măsurile ei au fost puse în practică. La Rio s-a stabilit şi principiul ca ţările în curs de
dezvoltare să fie sprijinite financiar de comunitatea internaţională prin diferite proiecte pentru
punerea în practică a convenţiei - cadru.

2.1.4. Pierderea de biodiversitate

Prin biodiversitate înţelegem întreaga gamă a modalităţilor prin care se manifestă viaţa,
cu toate formele ei de existenţă şi de asociere: variabilitatea genetică a indivizilor, diversitatea
speciilor din asociaţiile de organisme şi diversitatea ecosistemelor.
Preocupările actuale pentru stoparea distrugerii biodiversităţii sunt justificate de rata
nemaiîntâlnită cu care aceasta este pierdută, fiind într-un real pericol de dispariţie categorii
întregi de componente ale sale. Biodiversitatea este sub o ameninţare fără precedent datorită
presiunii antropice. Speciile dispar cu o rată de 10.000 de ori mai mare decât rata naturală, în
condiţiile în care se estimează că au fost descrise mai puţin de 10% din specii din cele care
există în mod real. Dispar categorii întregi de ecosisteme, fără a se put ea determina
interacţiunile dintre componentele lor care să permită menţinerea calităţii vieţii pe Pământ.
Speciile care supravieţuiesc suferă o reducere a variabilităţii genetice. Distrugerea
componentelor biodiversităţii reduce opţiunile viitoare ale umanităţii şi ameninţă însăşi
posibilitatea continuităţii societăţii umane.
In pofida pericolului evident şi măsurabil în termeni economici, se caută încă şi mai
multe argumente pentru a justifica conservarea şi protecţia biodiversităţii (care implică
costuri ridicate şi limitează dezvoltarea economică). In prezent, termenul de biodiversitate a
ajuns să reprezinte ceea ce avem şi este pe cale să pierdem, un simbol al unei lumi în sânul
căreia au evoluat cultura şi conceptele noastre, o lume care este pe cale s ă se schimbe
ireversibil. Ţările dezvoltate care au utilizat fără restrişte resursele naturale manifestă acum o
îngrijorare crescândă, deşi tardivă, în faţa distrugerii biodiversităţii.
Biodiversitatea trebuie conservată pretutindeni pe Pământ, deoarece generează pe de o
parte bunuri şi asigură servicii direct utilizabile sistemului socio-economic uman, iar pe de altă
parte menţine procesele ecologice la nivel local, regional şi global. Cantitatea de informaţii
asupra distribuţiei biodiversităţii sporeşte permanent. Se cumulează şi cele care dovedesc rolul şi
importanţa acesteia în menţinerea proceselor ecologice, dar şi informaţiile privind căile de
deteriorare, care confirmă, astfel, existenţa unei crize globale.
La sfârşitul anilor '60 studiul diversităţii biologice se limita doar la elaborarea listelor de
specii periclitate, endemice sau rare (Liste Roşii). Conservarea se realiza specie cu specie la
nivel local, fiind limitată la speciile incluse în Listele Roşii. Principalele măsuri legislative din

20
această perioadă au fost semnarea Convenţiei privitoare la comerţul internaţional cu specii
periclitate (CITES) şi la elaborarea în SUA a Legii Speciilor Periclitate (Endangered Species Act).
In anii '80 s-a atins un nivel superior de înţelegere, studiul biodiversităţii extinzându-ser
la nivel regional. începe să fie studiată biodiversitatea ecosistemelor marine, să fie recunoscută
importanţa ecosistemelor reprezentative şi a regiunilor biogeografice. Odată cu dezvoltarea
ingineriei genetice, a industriei farmaceutice şi cosmetice, începe să fie recunoscută
importanta economică a speciilor deplante, animale şi microbiene.
Anii '90 pot fi caracterizaţi prin dezvoltarea unei perspective globale asupra
biodiversităţii. Două evenimente majore caracterizează începutul acestui deceniu: înfiinţarea
Fondului Global de Mediu în cadrul Naţiunilor Unite şi Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992,
care a strâns laolaltă reprezentanţi a 156 de guverne şi a dus la semnarea Convenţiei asupra
diversităţii biologice.
Astfel, în mai puţin de 30 de ani s-a trecut de la un mod de abordare local, simplist şi
reducţionist, la o perspectivă holistă, cu o abordare regională şi globală, recunoscându-se
structura ierarhică a biodiversităţii.
Pentru stoparea pierderii de biodiversitate se aduc o serie de argumente şi motivaţii:
• motivaţii economice asupra utilizării potenţiale, în prezent sau viitor, a unor specii, ca
surse de hrană, medicamente, materii prime în biotehnologie, precum şi prin prisma
funcţiilor cuantificabile, uneori chiar în termeni monetar, pe care componentele le
îndeplinesc;
• aspectul ştiinţific, privind interrelaţiile dintre diferitele componente ale ecosferei şi
posibilităţile de a înţelege cum funcţionează aceasta;aspectul estetic, ce consideră pierderea
ireversibilă a unor forme unice de viaţă, a unor categorii de ecosisteme şi peisaje, ca o
sărăcie a experienţei şi orizontului uman;
• consideraţii de ordin etic, care neagă prerogativele speciei umane de a distruge alte specii
şi susţin dreptul la existenţă al oricărei forme de viaţă.
Dacă până recent conservarea naturii se baza pe o abordare economică utilitară, noua
concepţie recunoaşte importanta biodiversităţii şi valoarea sa intrinsecă.

2.1.5. Problema ozonului

Problema ozonului poate fi studiată sub două aspecte:
➢ creşterea concentraţiei de ozon la nivelul solului;
➢ distrugerea stratului de ozon din stratosferă
Creşterea concentraţiei de ozon la nivelul solului
Ozonul (O3) este un gaz care rezultă în urma combinaţiei hidrocarburilor incomplet arse în
motoare sau rezultate ca produse secundare în diverse procese industriale cu oxidul de azot, în
prezenţa luminii naturale şi reprezintă una din noxele cele mai periculoase. Creşterea cantităţii
de ozon în troposferă (ozonul din troposferă este un component cheie în smogul fotochimic)
constituie o problemă comună a multor oraşe din lume, determinând o serie de efecte negative
asupra sănătăţii printre care:
✓ iritarea membranelor mucoase ale sistemului respirator;
✓ tuse, sufocare şi funcţionalitate diminuata a plămânilor;
✓ agravarea bolilor cardiace cronice, a astmului şi a bronşitei;
✓ afectarea clorofilei şi împiedicarea proceselor de fotosinteză;
✓ reducerea rezistenţei arborilor la îngheţ;
✓ epuizarea rezervelor de hrană ale plantelor.
Distrugerea stratului de ozon stratosferic
La nivelul stratosferei, la 10 – 15 km de suprafaţa Pământului, se găseşte un strat de ozon
cu un rol important pentru sănătatea planetei, acesta constituind un filtru natural pentru
absorbţia radiaţiilor solare ultraviolete, periculoase pentru organismele vii.
Stratosfera terestră conţine o concentraţie relativ ridicată de ozon, un gaz constituit din trei
atomi de oxigen, care reprezintă un adevărat ecran împotriva radiaţiilor ultraviolete (razele UV)

21
provenite de la soare. În fiecare an, în decursul primăverii din emisfera australă, concentraţia de
ozon stratosferic din zonele situate în imediata vecinătate a Polului Sud se diminuează din
cauza variaţiilor naturale. Din cauza poluanţilor emişi în atmosferă, începând cu jumătatea
anilor 60, diminuarea stratului de ozon a devenit tot mai intensă, astfel încât astăzi se vorbeşte
despre “găuri” în stratul de ozon. Efectul este o reducere generală şi graduală a ozonului în
stratosferă. Problema este extrem de importantă, întrucât reducerea efectului de ecran al
stratului de ozon conduce la creşterea proporţiei de raze UV care ajung pe suprafaţa terestră.
Expunerea excesivă a omului la aceste raze determină un risc sporit al cancerului de piele,
generat de o serie de mutaţii produse la nivelul ADN-ului. Razele ultraviolete pot cauza o
inhibiţie parţială a fotosintezei plantelor, cauzând o încetinire a creşterii şi, în cazul plantelor
cultivate, o diminuare a recoltei. Razele UV pot diminua activitatea de fotosinteză a
fitoplanctonului care reprezintă baza lanţurilor trofice marine, cauzând un dezechilibru major al
ecosistemelor oceanice.
Aşa numita “gaură de ozon” situată deasupra Antarcticii, apare periodic la începutul
primăverii, în lunile septembrie - octombrie, şi constă într-o subţiere bruscă (până la 60%) a
stratului de ozon, care durează câteva luni. După această perioadă, gaura nu se închide complet
şi în fiecare an are dimensiuni tot mai mari. Subţierea este mai accentuată în această zonă a
planetei, ca urmare a acţiunii determinante a gerului în procesul de degradare a ozonului.
Recent a fost evidenţiată o subţiere a stratului de ozon şi într-o mică zonă la Polul Nord,
deasupra Mării Arctice, ceea ce poate determina formarea unei alte găuri în partea opusă.
Diminuarea continuă şi graduală a ozonului din stratosferă este cauzată de prezenţa în
atmosferă a unui număr mare de compuşi chimici, care atacă ozonul. Aceste substanţe sunt
cunoscute în lume sub numele generic de ODS (Ozone Depleting Substances). Substanţele
distrugătoare de ozon sunt, în general, foarte stabile în troposferă şi se degradează numai în
urma unei acţiuni intense a razelor ultraviolete din stratosferă, iar atunci când se descompun,
rezultă atomi de clor şi de brom, care distrug ozonul.
Pentru exprimarea cantitativă a efectelor cauzate de compuşii care distrug ozonul
stratosferic, s-a introdus noţiunea de potenţial de distrugere a ozonului (ODP, Ozone Depleting
Potential), un indicator care se referă la amploarea fenomenului de distrugere a ozonului
cauzată de un compus ODS. Potenţialul de distrugere a ozonului se determină pe baza
numărului de atomi de clor şi brom prezenţi în moleculă, a “vieţii atmosferice” a compusului
(timpul total de rămânere în atmosferă, care variază de la câteva luni la mii de ani) şi a
mecanismelor specifice implicate în degradarea acestor compuşi. ODP este raportul dintre
impactul unui compus chimic asupra ozonului şi impactul cauzat de CFC-11, având aceeaşi
masă cu cea a substanţei luată în considerare. Altfel spus, ODP pentru CFC-11 este definit ca
fiind egal cu 1.
Substanţele responsabile de subţierea stratului de ozon stratosferic sunt
clorofluorocarburile (CFC), compuşi constituiţi din clor, fluor şi carbon. Aceşti compuşi sunt
utilizaţi de regulă ca agenţi frigorifici, solvenţi şi agenţi de propulsie. Cele mai întâlnite
clorofluorocarburi sunt CFC-11, CFC-12, CFC-113, CFC-114 şi CFC-115. Potenţialul de
distrugere a ozonului (ODP) pentru fiecare din CFC citate este după cum urmează: 1; 1; 0,8; 1
şi 0,6. În ultimii ani, producerea de clorofluorocarburi a fost abandonată pe baza acordurilor
internaţionale.
Alţi compuşi implicaţi în fenomenul de distrugere a ozonului sunt
hidroclorofluorocarburile (HCFC), o categorie de compuşi chimici utilizaţi temporar pentru
înlocuirea clorofluorocarburilor. Aceştia conţin clor şi pot distruge stratul de ozon din
stratosferă, dar într-o măsură mult mai mică decât CFC. Au un ODP care variază în funcţie de
compus între 0,01 şi 0,1. Şi producţia de HCFC va trebui abandonată (în 2020 de către ţările
occidentale şi în 2040 de către ţările în curs de dezvoltare).
Halonii, cunoscuţi şi sub denumirea de bromofluorocarburi, sunt compuşi constituiţi din
brom, fluor şi carbon şi sunt utilizaţi ca agenţi extinctori, atât în extinctoarele fixe, cât şi în cele
mobile. Aceste gaze determină distrugerea stratului de ozon ca urmare a conţinutului de brom.

22
 Bromul are un potenţial de distrugere a stratului de ozon mult mai mare decât al clorului,
respectiv 10 pentru halogenul 1301 şi 3 pentru halogenul 1211 (studii ştiinţifice recente susţin
că ODP este chiar mai mare, 13, respectiv 4). Toţi compuşii care conţin carbon şi fluor şi/sau
clor pot fi încadraţi în categoria halonilor.
Mai există şi alte substanţe implicate în degradarea ozonului: de exemplu,
metilcloroformul şi tetraclorura de carbon (solvenţi industriali) şi, până la urmă, toţi acei
compuşi volatili care conţin în structura lor atomi de clor sau brom, cum ar fi bromura de metil,
o substanţă chimică mult utilizată în agricultură ca deparazitant.
Consecinţele diminuării ozonului stratosferic şi, implicit ale creşterii nivelului radiaţiilor
ultraviolete pot fi sintetizate după cum urmează:
✓ Asupra omului: arsuri şi diferite forme cancer de piele, cataracte şi alte boli
ale retinei, scăderea eficacităţii sistemului imunitar, agravarea incidentelor legate de
bolile infecţioase, arsuri grave în zonele expuse la soare;
✓ Asupra plantelor (toate speciile afectate la acelaşi nivel): afectarea
fenomenului de fotosinteză, micşorarea frunzelor plantelor, reducerea eficienţei
schimbului de apă;
✓ Asupra ecosistemului acvatic: reducerea ratei de supravieţuire a ihtiofaunei,
reducerea producţiei de fitoplancton, reducerea capacitaţii reproductive la peşti,
crabi, amfibieni şi a capacitaţii larvare.

2.2.Problemele regionale şi locale

2.2.1.Poluarea aerului
In fiecare moment al vieţii noastre respirăm. Pentru a putea trăi, inspirăm aer - un
amestec invizibil de gaze - format în cea mai mare parte din oxigen şi azot, şi expirăm
dioxid de carbon. Dar progresul tehnic al omenirii a reuşit să introducă în aerul nostru vital şi alte
substanţe, nocive sănătăţii noastre şi, în acelaşi timp, mediului.
Surse de poluare
Transportul
In lumea noastră modernă, autoturismele şi camioanele reprezintă o sursă majoră de
poluare. Pe ţeava de eşapament se elimină un amestec de gaze, printre care şi unele foarte
otrăvitoare, cum ar fi monoxidul de carbon, oxizii de azot şi hidrocarburile. In condiţii de
lumină şi căldură solară, aceste gaze formează un smog fotochimic - cunoscut în special sub
numele de "L.A. smog" deoarece apare foarte frecvent în acest oraş. Smogul reprezintă un
amestec de fum şi ceaţă conţinând gaze toxice, inclusiv ozon. Ozonul este, după cum am văzut,
extrem de folositor în stratosfera - pătura de ozon ce protejează Pământul de razele ultraviolete -
dar foarte nociv când apare aproape de nivelul solului. Aceste gaze rezultă din procesele de
ardere ale benzinei sau motorinei în motoarele maşinilor. Orice formă de transport motorizat
produce probleme ecologice, dar autoturismele sunt, de departe, cele mai poluante. Utilizarea
transp ortului public sau a mijloacelor nepoluante de deplasare- biciclete, mersul pe jos - poate
reduce concentraţia de gaze toxice din atmosferă. De asemenea, încuraj area oamenilor de a
locui cât mai aproape de locul de muncă ar fi o parte a soluţiei.
Producerea de electricitate
Termocentralele de cărbune sunt responsabile pentru o cantitate foarte mare de
emisii de dioxid de sulf. Furnalele lor dispersează fumul pe o zonă foarte întinsă. Dioxidul de sulf
din acest fum împreună cu oxizii de azot au o mare contribuţie la producerea ploii acide (Obs.
denumirea de ploaie acidă provine de la combinaţia oxizilor mai sus amintiţi cu apa, combinaţie
care generează acizi ce ajung pe sol sau în apă odată cu precipitaţiile); şi dacă fumul unei
termocentrale din Marea Britanie poate cauza ploaia acidă în Norvegia, atunci putem vorbi de
efectul regional al poluării aerului.
Toate formele de producere a electricităţii au un impact negativ asupra mediului. Cu toate
acestea, sursele de energie ne convenţională, cum ar fi vântul sau valurile, sunt mult mai puţin
poluante decât combustibilii fosili - petrol, cărbune, gaze. Fumul din termocentralepoate fi

23
detoxificat folosindu-se unităţi de desulfurizare, care pot elimina SO 2, dar care nu pot stopa,
însă, emisia de CO2, principala cauză a efectului de seră.
Industria
Datorită declinului industriei grele, poluarea aerului datorată industriei a scăzut în
ultimul timp. Dar aceasta nu înseamnă că ea a dispărut, fiind menţinută de procesele
industriale de ardere a combustibililor fosili.
In 1984, în localitatea Bhopal din India, mai mult de 4000 persoane au murit şi alte
aproape 200.000 au avut de suferit în urma unei scurgeri de dioxină, survenită de la o fabrică
agro-chimică. Acest incident demonstrează consecinţele dezastruoase ale poluării aerului,
survenită chiar accidental. Controale periodice ale nivelului emisiilor şi stabilirea unor
concentraţii maxime admisibile, foarte stricte, ale diferiţilor poluanţi din aer sunt căi care pot
preveni incidenţa unor astfel de probleme.
Principalii poluanti ai aerului
Monoxidulde carbon (CO)
Circulaţia rutieră produce cel mai ridicat procent de CO eliberat în atmosferă
(aproximativ 85%). Aceste emisii pot fi însă reduse prin ataşarea la maşini a unor convertori
catalitici. Persoanele cardiace, copii mici şi bătrânii sunt cei mai expuşi la intoxicarea cu CO.
Ozonul(O3) Ozonul este cel de-al doilea agent poluant al aerului. El este rezultatul unor
reacţii chimice ce implică prezenţa oxizilor de azot şi a hidrocarburilor, sub incidenţa luminii
solare, în condiţii constante. Concentraţii ridicate de ozon se găsesc în acest tip de smog
fotochimic.
Oxizii de azot (NOx) Principalele surse deNOx sunt emisiile autovehiculelor şi
termocentralelor. Oxizii de azot sunt: di oxidul de azot NO2 şi monoxidul de azot NO - ei
contribuind la problemele cauzate de smogul fotochimic.
Dioxidul de sulf(SO2)) Termocentralele de cărbune reprezintă principala sursă de SO 2;
este urmată de industrie şi de arderea în gospodării a cărbunelui - aceasta din urmă constituie
cea mai importantă sursă de poluare în alte părţi ale lumii, în special în lumea a treia.
Hidrocarburile Acestea apar în urma arderii incomplete a combustibililor fosili,
întâlnindu-se sub formă gazoasă (metan) şi solidă (particule invizibile prezente în fum).
Motoarele Diesel prost întreţinute evacuează gaze cu un conţinut ridicat de particule solide.
Efectele poluării atmosferei
Poluarea aerului poate afecta mediul înconjurător în mod direct şi indirect.
Concentraţii mari de SO2 şi NOX pot provoca daune arborilor şi lichenilor, pot afecta
sănătatea populaţiei şi pot coroda structura materialelor, cum ar fi oţelul. Efectele directe apar de
obicei în vecinătatea surselor de emisie.
SO2 şi NOX pct forma acidul sulfuric şi acidul azotic, substanţe ce sunt purtate de vânt
pe distanţe lungi, revenind pe pământ sub formă de ploi sau ninsori acide. In acest fel, solul şi
apa devin acide la distanţe mari de sursa de emisie.
Aciditatea este un efect care depinde de cantitatea de poluanţi eliberaţi şi de rezistenţa
opusă de sol şi apă la acest fenomen.
.Efecte asupra mediului
- acidificarea lacurilor şi a apelor curgătoare, datorată ploilor acide.
- dispariţia speciilor de plante şi animale din apele cu aciditate crescută.
- creşterea concentraţiei de mercur în ape, implicit în animalele ce populează
aceste ape; efectul cel mai negativ al acestui fapt este otrăvirea populaţiei cu
mercur.
acidificarea solului, fapt ce produce creşterea concentraţiei de aluminiu şi a altor metale
toxice, însoţită de dispariţia nutrienţilor - potasiu, calciu, magneziu.
- scăderea producţiei agricole.
îmbolnăvirea şi dispariţia pădurilor.
- afe ctare a ap elor freatice.
Ploaia acidă

24
 Ploaia acidă este un termen folosit pentru a descrie o serie de tipuri diferite de
poluare, toate acestea constând în introducerea unor cantităţi crescute de acizi în mediu. Mai
bine zis, este vorba de precipitaţii acide, termen ce include -ploaia acidă, ninsoarea acidă,
grindina acidă, ceata acidă.
Aciditatea şi alcalinitatea sunt măsurate pe o scară numită scara pH. Valoarea pH-
ului se întinde de la 1 la 14; pH-ul 1 este extrem de acid, iar pH-ull4 este extrem de alcalin;
pH-ul 7 este neutru (nici acid, nici alcalin).
pH-ul normal al ploii este de 5,6. Aversele din multe zone europene au în genere
pH-ul 4, acest lucru fiind descris ca o ploaie acidă. Recordul de aciditate al unei ploi a fost
înregistrat în 1974 la Pitlochry, Scoţia, cu pH de 2,4, care reprezintă o valoare aproape
egală de cea a sucului de lămâie.
In anumite zone ale lumii, cum ar fi Scandinavia, unde solul are o aciditate naturală
crescută, efectul ploilor acide a fost devastator. In sudul Norvegiei, 33.000 km de lacuri au
fost afectate de ploile acide; din acestea, într-un total de 13.000 km nu mai există nici o
specie de peşte. Când lacurile devin prea acide, metale toxice cum ar fi aluminiul, plumbul,
mercurul şi cadmiul se dizolvă în apă. Aceste metale cauzează probleme foarte serioase
mediului şi sănătăţii omului, aşa cum a fost descris mai sus.
Ploile acide ameninţă şi existenţa multor specii de plante şi animale pe întinsul
Europei. Lichenii, pietrele şi zidurile sunt ameninţate în aceeaşi măsură de ploile acide.
Copacii sunt printre cei mai afectaţi, cele mai atacate fiind frunzele acestora. Alt efect
distructiv al acestor ploi este îndepărtarea nutrienţilor esenţiali din sol.

2.2.2. Poluarea apelor

Repartiţia cantităţilor de apă în lume este împărţită în mod inegal. In vreme ce
populaţia de pe continentul nostru consumă în medie 250 litri de apă zilnic, în zone întinse din
Africa, apa reprezintă o bogăţie după care tânj esc mii de oameni. Lipsa de apă reprezintă un
paradox pe planeta noastră, a cărei suprafaţă este acoperită în proporţie de 2/3 de oceane şi mări.
Dar şi această sursă vitală de existenţă este ameninţată de activitatea coti diană a oamenilor.
Cauzele poluării apelor
Din sistemele de canalizare
Toate apele provenite din sistemele de canalizare, atât cele tratate cât şi cele netratate,
sunt deversate în râuri şi mări. In râuri este eliberată în genere apă tratată, dar în cazul unor ploi
torenţiale, se poate depăşi capacitatea staţiilor de tratare a apelor uzate, în apele râurilor putând
ajunge astfel şi substanţe netratate şi deşeuri (fig. 16). In mări se deversează apă netratată în
prealabil.
Deşeurile industriale
Industria este responsabilă pentru un procent mai mare de 38% din totalul activităţilor ce
poluează mediul acvatic. Aproape toate ramurile industriale produc deşeuri, care pe diferite
căi, ajung în râuri şi în mări. De exemplu, cadmiul reprezintă un deşeu al procesului de
fabricare al detergenţilor cu fosfaţi. Fiind deversat din fabricile ce produc astfel de
detergenţi, el ajunge să atace orice sistem viu cu care vine în contact, chiar şi atunci când se
găseşte în concentraţii reduse.
Poluarea provenită din agricultură
Ingrăşămintele anorganice sunt folosite în mod curent în agricultură pentru realizarea
unor recolte mai mari. Majoritatea îngrăşămintelor sunt compuse din trei elemente: azot, fosfor
şi potasiu. Cele mai folosite sunt îngraşămintele ce conţin azot şi nitraţi. Acest azot este
absorbit de către plante, el fiind un nutrient foarte important. Dar plantele nu pot consuma
tot azotul împrăştiat pe câmp, astfel o mare parte este spălată de ploi, ajungând în lacuri, râuri
sau canale unde provoacă fenomenul de eutrofizare (a se vedea mai jos). O altă cantitate de azot
pătrunde în pământ, fiind antrenat în subsol de apa provenită de la ploaie sau de la irigaţii(fg.l7).
Acolo, azotul se amestecă cu apa din rocile poroase - pânza freatică -unde poate rămâne o
perioadă lungă de timp - ani de zile.

25
Pesticidele
Agricultura modernă este foarte dependentă de utilizarea pe scară largă a substanţelor
chimice sintetice, care au capacitatea de a ucide dăunătorii agricoli. Există mai multe feluri de
pesticide, fiecare acţionând asupra unui grup specific de organisme. Astfel, pentru
combaterea insectelor se folosesc insecticidele, pentru combaterea buruienilor se utilizează
ierbicidele, iar fungicidele sunt folosite pentru controlarea bolilor provocate de fungi -
ciuperci.
O parte a acestor substanţe ajung în apa subterană sau în râuri, fiind spălate de pe
suprafeţele agricole. Altele ajung în apele de suprafaţă cu ocazia împrăştierii lor din avioane sau
alte utilaje. Unele substanţe persistă în mediu un timp foarte îndelungat, cauzând o serie de
probleme ecologice. Altă cale de penetrare a acestor substanţe în mediul ambiant este
determinată de proasta depozitare a acestora, în ambalaje şi locuri necorespunzătoare.
Activita tea fermelor
Poluarea provenită din activităţile fermelor poate fi devastatoare. Lichidul provenit de la
dejecţiile animale (urină şi fecale) şi cel rezultat din procesele de fermentaţie ale nutreţului
depozitat ca rezervă sau pentru compostare, cauzează probleme majore de poluare a apelor
curate. Efectul provocat de aceste reziduuri este diminuarea cantităţii de oxigen din ape -
eutrofizare - ceea ce determină moartea peştilor şi a celorlalte forme de viaţă acvatică.
S-a constatat că lichidul de fermentaţie al nutreţului este de 200 ori mai periculos
decât apele uzate provenite din canalizări.

2.2.3.Deşeurile şi reciclarea lor

In fiecare zi aruncăm câte ceva. Fie că este un obiect de care ne-am folosit numai o zi, fie
că este vorba de un lucru pe care l-am utilizat poate ani de zile, la un moment dat el devine
inutil şi sfârşeşte la gunoi. Ce se întâmplă după aceea cu el? Din păcate, lucrul acesta ne
interesează prea puţin.
Ce sunt deşeurile
Răsfoind "Dicţionarul limbii române contemporane" al lui Vasile Breban - Editura
ştiinţifică şi contemporană, Bucureşti 1980 - găsim următoarea definiţie: deşeu - parte dintr-
o materie primă sau dintr-un material care cade sau se degradează în cursul prelucrării şi
nu poate fi folosită direct în acel proces de prelucrare. Deşeurile toxice sunt acele produse
(substanţă sau soluţie) pentru care nu se prevede o utilizare directă, dar care se transportă pentru
depozitare, reprocesare. eliminare sau incinerare şi pentru care există o listă ce prevede
cantitatea şi concentraţia de risc a acestora. Deşeurile, însă, sunt de mai multe feluri, funcţie de
provenienţa lor - deşeuri menajere, deşeuri industriale, deşeuri nucleare etc.
Reciclarea deşeurilor
Reciclarea reprezintă unul dintre cele mai bune mijloace de prevenire a poluării şi de
conservare a resurselor. Prin reciclare, aproape toate materialele folosite iniţial la fabricarea
unui anumit produs, sunt redate în folosinţă prin reprelucrarea sau reutilizarea lor.
Procesul de reciclare nu reprezintă o noutate. Ciclurile naturale există de la
începuturile Universului. Nutrienţii sunt reciclaţi în soluri, prin intermediul unor cicluri
complexe, cum ar fi, de exemplu, ciclul carbonului sau al azotului. Nutrienţii din care este
constituit corpul nostru au parcurs deja nenumărate procese de reciclare până la actuala stare.
Depozitarea deşeurilor
Îngroparea deşeurilor în gropile de gunoi nu reprezintă o acţiune benefică d.p.d.v. al
protecţiei mediului. Puterzirea lor determină producerea de gaze, cum ar fi metanul, care
pătruns în atmosferă contribuie la apariţia efectului de seră. Aceste deşeuri provoacă de
asemenea poluarea apelor freatice, implicit a apelor curgătoare, putând infesta astfel apa
potabilă.
O altă modalitate de eliminare a deşeurilor este arderea lor în incineratoare. Dar şi
această metodă poate provoca poluarea aerului în cazul în care nu se folosesc filtre la gurile de

26
evacuare. In Danemarca, 75% din gunoi este ars, iar căldura rezultată este folosită la încălzirea
locuinţelor şi ca sursă de energie pentru diferite uzine sau întreprinderi.
Depozitarea deşeurilor toxice reprezintă o problemă foarte delicată a zilelor noastre.
Există o adevărată mafie a comerţului cu deşeuri toxice, această problemă atingând şi ţara
noastră - vopselurile şi lacurile degradate provenite din Germania şi depozitate la Sibiu. Fiind o
afacere bănoasă, comerţul cu deşeuri toxice reprezintă un permanent pericol, mai ales pentru
ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare.
Depozitarea deşeurilor nucleare este extrem de costisitoare şi pretenţioasă. Nu de
puţine ori s-a ales soluţia aruncării acestora pe fundul oceanelor, cu efecte potenţial
dezastruoase în cazul în care containerele ce conţin materialele radioactive se vor degrada.
Deci, cât este de sigură energia nucleară?
De reţinut
Cei 5 "R" ai reciclării:
Refuzarea ambalajelor nefolositoare.
Returnarea sticlelor folosite şi cumpărarea, pe cât posibil, a sticlelor returnabile.
Refolosirea oricărui produs sau material ce poate fi utilizat din nou.
Repararea obiectelor în loc de a cumpăra unele noi.
Reciclarea a orice poate fi reciclat.

27
 Cap. 3. Educaţia pentru dezvoltarea durabilă

3.1. Educaţia - promisiuni şi paradoxuri

În mod obişnuit educaţia cu privire la mediu se ocupă de două aspecte: protecţia
mediului şi folosirea resurselor.
Paradoxal cu cât o societate este mai educată şi mai înstărită cu atât impactul ei
negativ asupra mediului este mai mare, necesităţile de consum sunt mai mari şi poluarea la fel.
Ceea ce duce la concluzia că doar educarea cetăţenilor nu este suficientă pentru realizarea
dezvoltării durabile. Provocare este să educăm fără a creşte nevoia de consum a populaţiei,
modificând paternurile de consum şi limitând poluarea.
În zonele cu educaţie redusă în general economia se reduce la agricultură şi extragerea
resurselor. Cu cât nivelul de educaţie creşte - apar industrii din ce în ce mai sofisticate şi gradul
de comsum este ridicat, poluarea este mai mare etc.
Legătura dintre dezvoltare durabilă şi educaţia este deci complexă. Cercetările arată de ce
educaţia este cea care ajută tările să îşi atingă obiectivele de dezvoltare durabilă. Impactul este
asupra creşterii productivităţii în agricultură, creste gradul de atenţie acordată sănătăţii,
reduce rata de creştere a populaţiei şi în general creste nivelul de trai.
În reorientarea educaţiei către dezvoltarea durabilă, cei care dezvoltă programe de educaţie
trebuie să gasesască echilibre între cunoştiînţele viitorului şi modul tradiţional de viaţă. De mute
ori modul tradiţional de viaţă ne surprinde cu rezolvări foarte ecologice ale problemelor
legate de folosirea resurselor. Reîntorcerea la un mod de viaţă tradiţional ete imposibilă pentru
cei care duc o viaţă urbană, însă cultivarea valorilor tradiţionale poate fi un bun suport pentru
dezvolatarea durabilă a secolului 21.
Educaţia pentru dezvoltare durabilă este una dintre cele mai importante măsuri
orizontale pentru realizarea dezvoltării durabile.

3.2. Conceptul de educaţie pentru dezvoltare durabilă

Principiile de la Rio ne dau parametrii în care trebuie să vizualizăm propria
dezvoltare durabilă, ţinând cont de particularităţile noastre ca naţiune, de cultură şi de
obiceiurile ţării noastre de specificul local. Aceste principii ne ajută să apropiem noţiunea de
dezvoltare durabilă, să o personalizăm în funcţie de necesităţile locale şi să o implementăm.
Grija şi speranţa întregii lumi s-a îndreptat spre cei care vor fi în acelaşi timp atât
beneficiarii un mediu sănătos, cât şi cei de care depinde menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiei
OM - NATURA: tinerii. Iar pentru asta, Naţiunile Unite au declarat ca deceniul 2005 - 2014 să
fie un deceniu al EDUCAŢIEI PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ.
Iată, aşadar, că va fi necesară integrarea conceptelor şi instrumentelor din nenumărate
discipline pentru a ajuta la o mai bună întelegere a lumii în care trăim. Atitudinea
proactivă, conceptul de înter şi transdisciplinaritate, va trebui să caracterizeze atât
profesorii, cât şi învăţăceii; să reflecte în mod critic şi realist propria comunitate; să identifice
elementele neviabile din viaţa lor; să exploreze dimensiunile conflictuale şi să definească ţelurile
de atins. Educaţia pentru dezvoltare durabilă aduce în acelaşi timp o nouă motivare a actului
educaţional, dând posibilitate studenţilor să participe creativ la găsirea variantelor şi evaluarea
alternativelor pentru un viitor sustenabil.
Dintre organismele Naţiunilor Unite, UNESCO este agenţia desemnată coordonatoare şi
promotoare a acestei decade şi cea care implementează programe de Educaţie pentru dezvoltare
durabilă.
UNESCO a şi lansat deja un program ce se va defăşura pe parcursul mai multor ani şi va
precede decada, intitulată "Uniting the Seas (Baltic, Black and Caspian) in favour of
World",,Heritage Education for Sustainable Development with the Support of ICTs" ce implică
participarea a 16 tări, printre care şi România.

28
 Deceniul dedicat Dezvoltării Durabile este de fapt un pretext şi o ocazie de a reorienta
educaţia către conştientizarea faptului că noi toţi împărţim aceeaşi planetă şi dorim ca atât
populaţia globului cât şi planeta însăşi să aibă un VIITOR.
Capitolul 36 din Agenda 21 se referă la importanţa educaţiei pentru dezvoltare durabilă în
următorii termeni:
- necesitatea reorietării educaţiei ca promotor al dezvoltării durabile
- conştientizarea necesităţii dezvoltării durabile
- importanţa training-ului
Educaţia, atât cea formală şi cea informală trebuie recunoscute ca procese prin
care deopotrivă fiinţele umane şi societatea îşi pot atinge maximul de potenţial.
Trainingul este privit ca baza a acţiunii, un instrument important pentru
dezvoltarea potenţialului uman şi pentru facilitarea realizării unei lumi durabile.
Ca şi în alte ţări, şi în România iniţiativa educaţiei pentru dezvoltare durabilă a fost
făcută de instituţii cu alt scop decât cel educaţional. Parametrii pentru dezvoltare durabilă sunt
discutaţi de către ministere precum cel al mediului şi sănătăţii. Ele trebuie transpunse în informaţii
pe care educatorii (atât cei din mediul formal cat şi din cel informal) să le poată transmite mai
departe pentru a se realiza - conştientizarea publică.

3.2.1. Redefinirea conceptului de educaţie pentru o dezvoltare durabilă

Unul din subiectele programului privind conceptul de educaţie pentru o dezvoltare
durabilă constă în a redefini conceptul şi mesajele cheie privind educaţia pentru o dezvoltare
durabilă şi de a integra toate aspectele legate de mediu, demografie, economie şi cele sociale în
noţiunea complexă de durabilitate.
Acestei părţi din program i s-a acordat o atenţie sporită începând cu aprilie 1996, ca
reacţie la apelurile urgente ale Comisiei Europene de a trece de la definiţiile generale legate de
dezvoltarea mediului, economiei, la un conţinut specific al unui asemenea tip de educaţie pentru
o dezvoltare durabilă.
În acelaşi timp, conceptul pentru o dezvoltare durabilă a identificat necesitatea unor
sugestii concrete pentru profesori şi instructori pentru a preda educaţia pentru o dezvoltare
durabilă în şcoli şi organizaţii locale.

3.2.2. Un concept în curs de elaborare

În timp ce anumite concepte legate de "dezvoltarea durabilă" s-au practicat în culturile
specifice de secole şi mai recent sunt dezbătute public, pe plan mondial, doar de la începuturile
anilor '80, noţiunea de dezvoltare durabilă a început să se contureze.
De asemenea, reorientarea "educaţiei pentru o dezvoltare durabilă" este un concept
nou ce necesită să fie clarificat la nivel naţional şi internaţional implicând un proces lung la care
participă toţi cei interesaţi.
Educaţia pentru mediu, este privită ca o parte importantă a educaţiei pentru o dezvoltare
durabilă, dar nu reprezintă, de fapt, echivalentul său.
Conceptele de dezvoltare umană, socială şi economică trebuie integrate concepţiei
holistice, interdisciplinare de mediu. Odată cadrul conceptual dezvoltat şi înţeles, disciplinele
existente în educaţia formală trebuie reorientate spre realizarea integrală a durabilităţii.
Există o preocupare privind uzurparea conceptului de dezvoltare durabilă ca fiind
sinonim cu ecoeficienţa. Sunt multe încă de rezolvat, dar a aştepta rezoluţiile finale înainte de a
lansa problema educaţiei pentru o dezvoltare durabilă este un lux pe care societatea nu şi-l poate
acorda.
3.2.3. Conţinutul conceptului de educaţie pentru dezvoltare durabilă
Acest concept crează adeseori confuzie. Se ridică numeroase probleme cum ar fi:
 Este posibil să se identifice mesajul cheie având o valabilitate universală?
 Cum poate fi definit acest concept astfel ca el să reflecte multiplele faţete ale
noţiunii de durabilitate?

29
  Cum poate fi tratat acest concept în cadrul sistemelor formale de educaţie, având
în vedere lipsa de experienţă şi exerciţiu în predarea conceptelor holiste pentru cei aproape 50 de
milioane de profesori din lume?
 Care este cea mai realistă abordare pentru a se realiza un progres rapid în ciuda
dificultăţilor ivite?
Esenţa conceptului poate fi privită ca o înţelegere a concluziilor majore consemnate în
cele 40 de capitole ale Agendei 21 la un loc cu o serie de acţiuni iniţiate de Naţiunile Unite
privind conferinţele organizate pe probleme de dezvoltare durabilă cum ar fi:
◼ Conferinţa de la Cairo pe teme de populaţie;
◼ Conferinţa de la Copenhaga privind dezvoltarea socială;
◼ Conferinţa de la Beijing privind femeile.
Convenţiile pe teme de diversitate biologică, modificarea climei şi deşertificarea întăresc
conţinutul conceptului
Educaţia pentru o dezvoltare durabilă nu trebuie să neglijeze o serie de probleme cum ar fi
războiul, militarismul, guvernarea, discriminarea, naţionalismul, sursele de energie
regenerabilă, refugiaţi, dezarmarea nucleară, drepturile omului, tuberculoza, mediile de
informare.

3.2.4.Infuzarea disciplinelor actuale din educaţie cu noul concept privind educaţia pentru o
dezvoltare durabilă
Această orientare s-a dezbătut la Summit-ul de la Rio. încurajând disciplinele existente în
sistemul tradiţional de învăţământ să încorporeze noi elemente în aria lor curiculară se poate
obţine într-un timp relativ scurt o infuzie majoră a conceptului de durabilitate.
Cu alte cuvinte, profesorii atât din învăţământul tradiţional, cât şi din cel alternativ vor
identifica acele aspecte, domenii din educaţia pentru o dezvoltare durabilă pe care ei le
stăpânesc şi le pot comunica prin disciplinele pe care le predau.
Acest model se bazează pe faptul că marea majoritate a profesorilor cunosc şi le este la
îndemână să abordeze cel puţin un aspect din ceea ce reprezintă educaţia pentru o dezvoltare
durabilă.
Viabilitatea acestei abordări este chiar mai convingătoare dacă se consideră că educaţia
pentru o dezvoltare durabilă poate începe cu informarea asupra unor aspecte deja cunoscute, fără
a încerca neapărat să le găseşti o soluţie de rezolvare.
Pentru început este suficient să identifici problemele şi să le arăţi oamenilor cum pot afla
mai multe lucruri legate de aceste probleme.

3.3. Pedagogia pentru o dezvoltare durabilă

Primul pas în acest sens constă în a relaționa conceptele globale de realităţile locale.
De aceea, este relevant să se identifice pentru fiecare din aspectele globale un exemplu
local reprezentativ şi care este cunoscut persoanei ce urmează să se instruiască.
Pentru începători, un bun exemplu ar fi acela de a elabora un proiect privind reciclarea
hârtiei, plecând de la problema globală a combaterii defrişării.
Pentru grupele de avansaţi se poate propune un proiect privind problemele legate de
sănătatea reproductivă plecând de la problema globală a dinamicii demografice şi durabilitatea.
De asemenea, o abordare pedagogică ar consta în a stabili legăturile dintre probleme
aparent izolate şi a le trata într-o viziune holistică.
Aceasta reprezintă sinergia creatoare ce izvorăşte dintr-o abordare transdisciplinară, care
este cheia în realizarea durabilităţii.
Trebuie depuse eforturi de a determina şi a ajuta instituţiile să îmbine cercetarea
tradiţională cu asimilarea transdisciplinară.
Instituţiile tradiţionale de învăţământ se confruntă ele însele cu dificultăţi atât în procesul
de predare tradiţională a disciplinelor cât şi în cel de abordare holistică, interdisciplinară a lor.
S-au înregistrat succese remarcabile în predarea tematică, unde o problemă locală

30
relevantă este selectată pentru studiu.
Ulterior, profesorii, plecând de la domeniul lor specific de expertiză, identifică noi
legături cu alte discipline.
Facilităţile de instruire ale profesorilor, asociaţiile profesionale şi nonguvernamentale
trebuie să se mobilizeze pentru a dezvolta aceste noi strategii integrându-le în disciplinele
predate tradiţional

3.4. Necesitatea sprijinirii educaţiei durabile de către ştiinţă

O preocupare majoră în dezvoltarea unei educaţii durabile o reprezintă discrepanţa
dintre conţinutul educaţiei şi cunoştinţele ştiinţifice disponibile.
O mare parte din informaţiile comunicate sunt inexacte, învechite.
Educaţia pentru o dezvoltare durabilă trebuie fundamentată pe o bază ştiinţifică solidă
prin aportul experţilor ce înţeleg complexitatea mediului, interconexiunile privind dezvoltarea
şi alte aspecte ale durabilităţii.
Drept urmare, se simte nevoia unei puternice implicări a comunităţii ştiinţifice (atât a
ştiinţelor naturale, cât şi a ştiinţelor sociale) în vederea asigurării acurateţii mesajelor privind
educaţia pentru o dezvoltare durabilă.
Sunt multe bariere de trecut şi nu lipsită de importanţă este cea privind articularea ideilor
teoretice într-un limbaj simplu şi accesibil.
Educaţia pentru o dezvoltare durabilă trebuie să facă faţă confruntării cu teoriile noi, dar
încă neverificate.

31
 Cap 4. Politicile dezvoltării durabile

4.l.Declaraţia de la Rio asupra Mediului și a Dezvoltării

Recunoscând natura integrală și independentă a Pământului, căminul nostru, Naţiunile Unite,
la Rio de Janeiro, în întâlnirea la Vârf a Pământului din 1992 au adoptat un set de principii care
să îndrume dezvoltarea viitoare. Aceste principii definesc drepturile popoarelor la dezvoltare şi
responsabilităţile ce le revin în apărarea mediului comun. Ele derivă din ideile Declaraţiei de la
Stockholm ale Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului Uman, din 1972. Declaraţia de la
Rio afirmă că singura cale spre progres economic pe termen lung constă în legarea acestuia de
protecţia mediului. Acest lucru va fi posibil numai dacă naţiunile vor stabili un parteneriat
global, nou și echitabil, care să implice guvernele, populaţia şi sectoarele cheie ale societăţilor
lor. Ele trebuie să realizeze acorduri internaţionale care să protejeze integritatea mediului
planetar şi sistemul de dezvoltare.
Principiile de la Rio cuprind următoarele idei:
- Popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura;
- Dezvoltarea de azi nu trebuie să submineze dezvoltarea și necesităţile de mediu ale
generaţiilor prezente și viitoare ;
- Statele au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor resurse, dar fără a provoca prin
aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor;
- Naţiunile trebuie să elaboreze legi internaţionale care să prevadă compensarea daunelor
pe
care activităţile de sub autoritatea lor le provoacă în zone din afara graniţelor lor.
- Naţiunile trebuie să aplice o abordare precaută pentru protecţia mediului. în cazurile în
care există pericolul unor daune serioase sau ireversibile, nu este permisă invocarea
incertitudinii ştiinţifice pentru amânarea măsurilor eficiente de prevenire a degradării
mediului;
- Pentru realizarea unei dezvoltări durabile, protecţia mediului trebuie să constituie o parte
integrantă a procesului de dezvoltare și nu trebuie să fie considerată izolat de acesta.

- Pentru realizarea unei dezvoltări durabile și pentru satisfacerea nevoilor majorităţii

oamenilor, sunt esenţiale eradicarea sărăciei și reducerea inegalităţilor nivelului de trai din
diferite părţi ale lumii.
- Naţiunile trebuie să coopereze pentru conservarea, protecţia şi restaurarea integrităţii
ecosistemului Pământului.
- Ţările dezvoltate confirmă responsabilitatea ce le revine în urmărirea internaţională a
dezvoltării durabile ţinând seama de presiunile pe care le exercită societăţile lor asupra
mediului global; și de tehnologiile și resursele financiare de care dispun.
- Naţiunile trebuie să reducă și să elimine căile de producţie şi de consum neviabile și să
promoveze politici demografice adecvate.
- Problemele de mediu sunt administrate optim cu participarea tuturor cetăţenilor implicaţi,
naţiunile trebuie s ă uşureze și ă încurajeze conştiinţa şi participarea publică, făcând larg
accesibile informaţiile referitoare la mediu.
- Naţiunile trebuie să adopte legi eficiente cu privire la mediu şi să elaboreze legi naţionale
asupra garanţiilor pentru victimele poluării și pentru alte daune aduse mediului. În limitele
autorităţii lor, naţiunile trebuie să evalueze impactul asupra mediului al unor activităţi
preconizate, care ar putea avea un efect negativ semnificativ.
- Naţiunile trebuie să coopereze pentru promovarea unui sistem economic internaţional
deschis care să conducă în toate ţările la creştere economică și la o dezvoltare durabilă.
Politicile asupra mediului nu trebuie folosite ca mijloace nejustificate pentru restrângerea
comerţului internaţional.
- În principiu, cel ce poluează trebuie să suporte costul poluării. Naţiunile trebuie să se
avertizeze reciproc cu privire la dezastrele naturale sau activităţile care ar putea avea efecte

32
 dăunătoare transfrontiere.
- Dezvoltarea durabilă impune o mai bună înţelegere ştiinţifică a problemelor. Naţiunile
trebuie să-şi împărtăşească cunoştinţele și tehnologiile novatoare în vederea realizării
obiectivului de viabilitate.
- Participarea deplină a femeilor este esenţială pentru realizarea dezvoltării durabile. -
Creativitatea, idealurile şi îndrăzneala tineretului precum şi cunoştinţele populaţiilor
indigene sunt şi ele necesare. Naţiunile trebuie să recunoască și să sprijine identitatea, cultura
şi interesele populaţiilor indigene.
Războiul este în mod inerent distructiv, iar naţiunile trebuie să respecte legile internaţionale
privind protecţia mediului și în timpul conflictelor armate.

4.2.Strategia pentru mediu şi dezvoltare a Uniunii Europene

Noul demers care s-a concretizat în conceperea acestui nou program pentru mediu şi
dezvoltare (Programul V- 1996-2000) diferă de cel care a stat la baza programelor de acţiune
precedente. într-adevăr, acest program:
- se adresează actorilor şi activităţilor care afectează resursele naturale sau aduc atingere
mediului, în loc să aştepte ca problemele să se concretizeze;
- înţelege să pună stavilă tendinţelor și practicilor dăunătoare mediului în vederea
asigurării
calităţii vieţii și creşterii socio-economice a generaţiei actuale și generaţiilor viitoare;
-vizează să realizeze această schimbare a comportamentelor în societate prin angajarea
tuturor actorilor (administraţii publice, întreprinderi publice și private și ansamblul populaţiei
ca cetăţeni și consumatori), într-un spirit de împărţire a responsabilităţilor;
- pentru a asigura partajul responsabilităţilor, prevede să lărgească gama instrumentelor
utilizate simultan pentru a rezolva diverse probleme.
Dup acum se vede, modul în care ele sunt formulate aceste elemente ale programului
constituie scopurile acestuia.
Pentru fiecare din marile domenii de acţiune, programul fixează obiective pe termen lung
pentru a arăta direcţia care trebuie urmată sau impulsul care trebuie dat pentru a instaura o
dezvoltare durabilă. El desemnează, de asemenea, ţintele de atins la termene precise până în anul
2000 şi prevede un ansamblu de mijloace care trebuie accesat pentru a atinge ţintele dorite.
Aceste obiective și aceste ţinte nu au o valoare juridică. Ele sunt concepute ca repere care trebuie
urmate din momentul elaborării programului pentru a progresa pe calea dorită. De asemenea, nici
una din acţiunile evocate nu va necesita măsuri legislative, fie că este vorba de nivelul naţional
sau nivelul comunitar. în funcţie de numeroasele disparităţi și lacune atât cantitative cât și
calitative care grevează datele disponibile, obiectivele și ţintele nu sunt definite sau cuantificate
într-o manieră omogenă. Programul ţine cont de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
comunităţii și, în particular, de nevoia de a asigura dezvoltarea economică și socială a regiunilor
cele mai puţin prospere. El vizează să valorifice avantajele proprii acestor regiuni și să le
protejeze bogăţiile naturale ca resursă de bază necesară pentru a asigura dezvoltarea lor socio-
economică.
Programul abordează, într-o manieră specifică, mai multe probleme de mediu: schimbarea
climatică, acidificarea şi poluarea aerului (fig.22), sărăcirea resurselor naturale şi a diversităţii
biologice, epuizarea şi poluarea resurselor de apă, deteriorarea mediului urban, deteriorarea
zonelor costiere şi problema deşeurilor. Această listă nu este exhaustivă. Aplicând principiul
subsidiari taţii, ea enumera doar problemele deosebit de grave, care au o dimensiune
comunitară/regională, fie datorită impactului lor asupra funcţionării pieţei interne, relaţiilor
transfrontaliere, distribuţiei resurselor sau coeziunii, fie datorită importanţei lor cruciale pentru
calitatea şi starea mediului în practic toate regiunile comunităţii.
Aceste probleme nu sunt tratate ca atare, ci ca simptome ale unei proaste gestiuni și ale unei
proaste utilizări a resurselor. În fapt, adevăratele probleme, cele care determină degradarea
mediului, sunt modurile de consum și de comportament. Păstrând această distincţie în minte şi în

33
respectul principiului subsidiarităţii, pentru a obţine rezultate concrete în cursul perioadei
acoperite de program, s-a acordat prioritate următoarelor domenii de acţiune:
- gestiunea durabilă a resurselor naturale: soluri, ape, zone naturale și zone costiere;
- lupta integrată împotriva poluării și acţiuni preventive privind deşeurile;
- reducerea consumului de energie care provine din surse neregenerabile;
-gestiunea îmbunătăţită a mobilităţii, mai ales prin alegerea cea mai eficace și cea mai
conformă cu logica ambientală a locurilor pentru aşezări umane și a modalităţilor de transport;
- elaborarea unui ansamblu coerent de măsuri pentru a ameliora calitatea mediului urban;
- ameliorarea sănătăţii și a securităţii, mai ales în ceea ce priveşte evaluarea şi gestiunea
riscurilor industriale, siguranţa nucleară și radioprotecţia.
Cinci sectoare sunt vizate într-un mod mai special în prezentul program: industria, energia,
transporturile, agricultura, turismul Ele au fost alese datorită rolului crucial pe care trebuie să îl
joace dacă se doreşte asigurarea unei dezvoltări „ durabilă și respectuoasă faţă de mediu".
Abordarea aceasta vizează nu numai să protejeze sănătatea publică și mediul natural, ci să
salveze în egală măsură interesele şi continuitatea în timp a activităţii sectoarelor în cauză.
Sectoarele specifice
Industria
Dacă măsurile privilegiate până azi în materie de mediu aveau o conotaţie negativă și puneau
accentul pe ..apărarea împotriva", noua strategie se înscrie mai degrabă în logica lui „să lucrăm
împreună". Această evoluţie traduce conştientizarea crescândă a lumii afacerilor şi
întreprinderilor, din cauza faptului că activitatea industrială constituie nu numai o componentă
importantă a problemei, ci trebuie să fie şi una din cheile rezolvării ei. Noua abordare presupune,
în mod particular, că se consolidează dialogul cu întreprinderile și că sunt încurajate atunci când
situaţia se pretează, să conchidă acorduri voluntare sau să adopte alte forme de auto disciplinare
(obs.: se va ţine cont, evident de distorsiunile concurenţiale şi de conservarea integrităţii pieţei
interne) (fig-23)
Cei trei piloni ai relaţiei mediu-industrie, aplicabile la nivelul fiecărei întreprinderi, sunt
următorii:
- o mai bună gestiune a resurselor, cu dublul obiectiv de a raţionaliza utilizarea şi de a
ameliora competitivitatea intreprinderilor;
- informarea, pentru a îmbunătăţi opţiunile consumatorilor şi pentru a întări încrederea
publicului vis-a-vis de activităţile industriale, mijloacele de control al acestor activităţi și în
ceea ce priveşte calitatea produselor;
-normele comunitare pentru procedeele de fabricaţie şi produse (fig24-29)
Energia
Politica energiei este un factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă. Dacă în Comunitate,
sectorul energetic a făcut progrese considerabile în privinţa soluţionării problemelor ecologice
locale şi regionale ca acidificarea, se constată o agravare crescândă a problemelor globale.
Provocarea căreia trebuie să i se facă faţă este aceea de a împăca creşterea economică,
eficacitatea şi securitatea energetică ca şi salubritatea mediului (observaţie: instaurarea acestui
echilibru reclamă o strategie care depăşeşte cu mult durata de aplicare a programului).
Transportul
Transporturile joacă un rol indispensabil în distribuirea bunurilor şi serviciilor, în comerţul și
dezvoltarea regională. Ori, tendinţele actuale ale acestui sector conduc la o hipercreştere a
ineficacităţii, congestionaţii circulatei, poluării, risipei de timp și bani, de ameninţări la sănătate
şi la viaţă; oricum, în orice situaţie acestea antrenează pierderi economice. Cererea de transport și
de trafic se va intensifica sub efectul îndeplinirii pieţei interne și al evoluţiei în curs a Europei
Centrale şi de Est.
O strategie de mobilitate durabilă va trebui să combine mai multe măsuri, printre care se pot
aminti:
- îmbunătăţirea amenajării teritoriului și a planificării economice la nivelurile local,
naţional, regional și internaţional;

34
 - o programare mai bună a gestiunii și exploatării infrastructurilor şi a echipamentelor de
transport, ca și luarea în considerare a costului real al mediului și al infrastructurilor în
politicile și deciziile în materie de investiţii ca şi în impozitarea utilizatorilor;
- dezvoltarea transporturilor în comun și consolidarea competitivităţii lor;

- perfecţionarea tehnică constantă a vehiculelor şi carburanţilor, ca şi promovarea şi

utilizarea carburanţilor mai puţin poluanţi;
- promovarea unei utilizări ecologice mai raţională a automobilelor, mai ales adaptarea
codurilor de trafic şi a obişnuinţelor de conducere.
Agricultura
Agricultorul este paznicul solului și al mediului rural. Ameliorarea tehnicilor agricole,
mecanizarea, ameliorarea transporturilor, și a schimburilor comerciale, intensificarea
schimburilor internaţionale de bunuri alimentare şi de furaje au permis să se atingă obiectivele
iniţiale ale tratatului ca: preţuri rezonabile pentru produsele alimentare, stabilizarea pieţelor și un
nivel echitabil pentru agricultori. Totodată, evoluţia practicilor agricole s-a tradus, în numeroase
regiuni ale comunităţii, printr-o supraexploatare și o degradare a resurselor naturale care
constituie însuşi fundamentul agriculturii, adică a solului și a apei.
Deteriorarea mediului nu este singura consecinţă a acestor evoluţii.
Turismul
Turismul joacă un rol important în societate şi în economia Comunităţii. El răspunde
aspiraţiilor legitime ale persoanelor dornice să călătorească și să cunoască alte culturi ca şi
nevoilor lor de destindere. El reprezintă un atu economic considerabil pentru un mare număr de
regiuni și de oraşe și sate ale Comunităţii. El constituie un factor deosebit de preţios pentru
coeziunea economică și socială a zonelor periferice. Turismul ilustrează perfect raporturile
fundamentale între dezvoltare economică și mediu, cu toate avantajele, dar şi cu tensiunile și cu
conflictele potenţiale pe care le implică.
Programul enunţă trei mari linii de acţiune:
- diversificare activităţilor turistice, mai ales printr-o mai bună gestiune a turismului de
masă şi promovarea formelor alternative de turism;
- ameliorarea calităţii serviciilor turistice, mai ales la nivelul informaţiei, sensibilizării,
găzduirii și echipării;
- acţiune asupra comportamentului turiştilor, mai ales prin campanii de sensibilizare, prin
stabilirea de coduri de conduită și prin opţiuni ale modului de transport.
Pentru realizarea tuturor obiectivelor se prevede lărgirea panopliei instrumentelor de care am
vorbit pe larg în capitolul precedent. În plus sepune un accent mai mare pe măsurile de sprijin
orizontale. Se vizează mai ales îmbunătăţirea datelor de bază şi a statisticilor de mediu,
promovarea cercetării ştiinţifice și a dezvoltării tehnologice și a formării profesionale.

4.3. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României - Orizonturi 2013-

2020-2030
Elementul definitoriu al acestei Strategii Naționale este racordarea deplină a României la o
nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene și larg împartașită pe plan mondial – cea a
dezvoltării durabile.
Se pornește de la constatarea că, la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI, dupa o
tranziție prelungită și traumatizantă la democrația pluralistă și economia de piață, România mai
are de recuperat decalaje considerabile față de celelalte state membre ale Uniunii Europene,
simultan cu însușirea și transpunerea în practică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în
contextul globalizării. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate că România are
înca o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate și o administrație aflate încă
în căutarea unei viziuni unitare și un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot
deveni ireversibile.

35
 Prezenta Strategie stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp
rezonabil și realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată înaltă, propulsat de
interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat spre îmbunatățirea continuă a calității vieții
oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.
Ca orientare generală, lucrarea vizează realizarea următoarelor obiective strategice pe
termen scurt, mediu și lung:
Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltarii durabile în
ansamblul programelor și politicilor publice ale României, ca stat membru al UE.
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltarii durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor
membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu și lung, o creștere
economică ridicată și, în consecință, o reducere semnificativă a decalajelor economico-sociale
dintre România și celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se
măsoară procesul de convergență reală, respectiv produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc.), la
puterea de cumparare standard (PCS), aplicarea Strategiei creeaza condițiile ca PIB/loc. exprimat
în PCS să depășească, în anul 2013, jumatate din media UE din acel moment, să se apropie de
80% din media UE în anul 2020 și să fie ușor superior nivelului mediu european în anul 2030.
Se asigură, astfel, îndeplinirea obligațiilor asumate de România în calitate de stat membru al
Uniunii Europene în conformitate cu Tratatul de aderare, precum și implementarea efectivă a
principiilor și obiectivelor Strategiei Lisabona și Strategiei pentru Dezvoltare Durabila reînnoite
a UE (2006).
Textul este structurat în 5 părți:
Partea I prezintă cadrul conceptual, defineste noțiunile cu care se operează, descrie
principalele repere ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE (2006), stadiul actual
al procesului de elaborare a indicatorilor de baza ai dezvoltării durabile și măsurile relevante
întreprinse de România în perioada de pre- și post-aderare.
Partea II conține o evaluare a situației actuale a capitalului natural, antropic, uman și social
din România. Aceasta abordare este conformă cu ultimele recomandări (mai 2008) ale Grupului
de Lucru combinat al Oficiului de Statistică al UE (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru
Europa (UNECE) și Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) privind
măsurarea performanțelor dezvoltării durabile în funcție de evoluția celor patru forme de capital.
Partea III înfățișează o viziune de perspectivă, stabilind obiective precise pe cele trei
orizonturi de timp, urmărind strict logica provocarilor cheie și a temelor inter-sectoriale, așa cum
sunt formulate în Strategia pentru Dezvoltare Durabila a UE reînnoita.
Partea IV analizează problemele specifice cu care se confruntă România și stabilește ținte
pentru accelerarea procesului de trecere la modelul de dezvoltare durabilă, concomitent cu
reducerea și eliminarea decalajelor existente în raport cu nivelul mediu de performanță al
celorlalte state membre ale Uniunii Europene.
Partea V conține recomandări concrete privind crearea și modalitățile de funcționare ale
cadrului instituțional menit sa asigure implementarea, monitorizarea și raportarea asupra
rezultatelor Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabila revizuite. Propunerile țin seama de
experiența și practicile statornicite în celelalte state membre ale UE și vizeaza adoptarea unor
soluții novatoare, adaptate la condițiile specifice ale României, privind responsabilizarea
autoritaților publice și implicarea activa a factorilor sociali în realizarea obiectivelor dezvoltarii
durabile.
În completarea obiectivelor ce deriva din strategiile, planurile și programele naționale de
dezvoltare, Strategia stabileste direcțiile principale de acțiune pentru însusirea și aplicarea
principiilor dezvoltarii durabile în perioada imediat urmatoare:
• Corelarea rațională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiționale, în
profil inter-sectorial și regional, cu potențialul și capacitatea de susținere a capitalului natural;

36
 • Modernizarea accelerata a sistemelor de educație și formare profesionala și de sanatate
publica, ținând seama de evoluțiile demografice nefavorabile și de impactul acestora asupra
pieței muncii;
Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic și ecologic,
în deciziile investiționale din fonduri publice pe plan național, regional și local și stimularea unor
asemenea decizii din partea capitalului privat; introducerea ferma a criteriilor de eco-eficiența în
toate activitațile de producție sau servicii;
• Anticiparea efectelor schimbarilor climatice și elaborarea atât a unor soluții de adaptare pe
termen lung, cât și a unor planuri de masuri de contingența inter-sectoriale, cuprinzând portofolii
de soluții alternative pentru situații de criza generate de fenomene naturale sau antropice;
• Asigurarea securitații și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor comparative
ale României în privința dezvoltarii producției agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea
masurilor de crestere cantitativa și calitativa a producției agricole în vederea asigurarii hranei
pentru oameni și animale cu cerințele de majorare a producției de biocombustibili, fara a face
rabat de la exigențele privind menținerea și sporirea fertilitații solului, biodiversitații și protejarii
mediului;
• Necesitatea identificarii unor surse suplimentare de finanțare, în condiții de sustenabilitate,
pentru realizarea unor proiecte și programe de anvergura, în special în domeniile infrastructurii,
energiei, protecției mediului, siguranței alimentare, educației, sanatații și serviciilor sociale;
• Protecția și punerea în valoare a patrimoniului cultural și natural național; racordarea la
normele și standardele europene privind calitatea vieții sa fie însoțita de revitalizarea, în
modernitate, a unor moduri de viețuire tradiționale, în special în zonele montane și cele umede.
Obiectivele formulate în Strategie, în urma dezbaterilor la nivel național și regional, vizeaza
menținerea, consolidarea, extinderea și adaptarea continua a configurației structurale și
capacitații funcționale ale capitalului natural ca fundație pentru menținerea și sporirea capacitații
sale de suport fața de presiunea dezvoltarii sociale și cresterii economice, și fața de impactul
previzibil al schimbarilor climatice.
Prezenta Strategie propune o viziune a dezvoltarii durabile a României în perspectiva
urmatoarelor doua decenii, cu obiective care transced durata ciclurilor electorale și preferințele
politice conjuncturale. Tocmai de aceea Strategia Naționala pentru Dezvoltare Durabila a fost
supusa spre adoptare de catre Parlamentul României, iar mecanismele de implementare,
monitorizare și raportare, precum și cele de consultare a societații civile și cetațenilor sunt
reglementate prin lege.
În paralel cu urmarirea aplicarii prevederilor prezentei Strategii, mecanismele executive și
consultative vor începe, înca din anul 2009, un proces de re-evaluare complexa a documentelor
programatice, strategiilor și programelor naționale, sectoriale și regionale pentru a le pune de
acord cu principiile și practicile dezvoltarii durabile și cu evoluția dinamica a reglementarilor UE
în materie. Tot în acest cadru, se va elabora punctul de vedere al României și contribuția sa în
cadrul procesului de revizuire a Strategiei pentru Dezvoltare Durabila a UE.

37
 Cap 5. Activităţile umane și presiunile exercitate de acestea

Trecând în revistă problemele cu care se confruntă globul, regiunile şi naţiunile, aşezările

umane, în continuare aruncăm o privire şi asupra activităţilor umane responsabile de situaţiile
prezentate mai sus.

5.1. Energia
Felul în care producem şi folosim energia crează o serie de probleme ecologice. Arderea
combustibililor fosili eliberează o cantitate mare de CO2 care contribuie din plin la efectul de
seră; alţi constituenţi emişi în timpul arderii - SO2 şi NOx - provoacă ploile acide ce distrug
lacuri le, copacii, clădirile.
Combustibilii fosili sunt resurse limitate - într-o bună zi se vor termina pur şi simplu.
Uraniul folosit în centralele nucleare este de asemenea o resursă limitată. Dar există şi surse de
energie practic nelimitate - vântul {energie eoliană), soarele (energie solară), valurile şi
mareele (energie halieutică), căldura subterană (energie geotermică) - care din păcate nu sunt
exploatate aşa cum trebuie.
Surse de energie
Energia este esenţială vieţii; nu putem supravieţui fără lumină, căldură şi energia
înmagazinată în hrană. Ea este prezentă în fiecare aspect al vieţii noastre - încălzire, curent
electric, transport. Principala sursă de energie a Pământului este Soarele. Intr-o jumătate de oră,
planeta noastră primeşte mai multă energie decât cea produsă prin arderea combustibililor
folosiţi în întreaga lume pe parcursul unui an. Dacă doar o fracţiune de 0,005% ar putea fi
capturată, ea ar furniza mai multă energie decât foloseşte omenirea în mod curent.
Toate fiinţele vii de pe Pământ sunt dependente de energia furnizată de Soare. Plantele
folosesc lumina Soarelui pentru procesul de fotosinteză, care le permite să crească. Aproape toate
celelalte organisme îşi procură energia necesară folosind plantele ca hrană sau mâncând animale
ce consumă aceste plante (ierbivore). Combustibilii fosili - cărbune, petrol, gaze - s-au format
din aceste plante şi animale într-o perioadă care a durat câteva milioane de ani. Combustibilii
stochează în ei anergia provenită de la Soare, pe care o eliberează prin ardere. In ziua de azi
aproximativ 85 - 90% din totalul de energie utilizat de către oameni, este produsă prin arderea
combustibililor fosili.
Folosirea şi transformarea energiei
Energia poate lua multe forme - căldură (energie calorică), lumină (energie luminoasă),
sunet(energie sonoră), mişcare (energie cinetică) şi electricitate (energie electrică). De
asemenea, ea poate fi transformată dintr-o formă în alta. De exemplu, într-o lanternă, energia
stocată în baterii se transformă în lumină şi căldură. Deoarece scopul folosirii unei lanterne este
acela de a produce lumină, cu cât mai puţină energie este transformată în căldură, cu atât mai
eficientă este lanterna.
Energia nu poate fi creată sau distrusă. Ea este doar risipită, în forme nefolositoare. Oricând
energia este transformată într-o anumită formă, o parte va fi pierdută, luând o altă formă ce nu
poate fi utilizată.
Eficienţa energetică
Utilizând energia într-un mod eficient, se poate reduce substanţial cantitatea de energie, care
este transformată în forme nefolositoare. De exemplu, un bec eficient d.p.d.v. energetic, produce
aceeaşi cantitate de lumină folosind 1/5 din electricitatea utilizată de un bec normal. Aceste
becuri sunt fluorescente sau cu halogeni. Există frigidere care folosesc doar 1/3 din electricitatea
utilizată de cele obişnuite, la o aceeaşi capacitate. Izolarea pereţilor, podelelor, a plafoanelor şi a
ferestrelor pot determina păstrarea căldurii în locuinţe, în sezoanele reci. In acest caz, cantitatea
de energie folosită pentru încălzirea locuinţelor poate fi redusă cu 70%, protejându-se astfel
mediul, în acelaşi timp cu realizarea economii băneşti.

38
 Puterea şi căldura
Generarea de electricitate folosind sursele convenţionale (combustibili fosili) sau nucleare,
determină pierderea a jumătate din energia totală produsă, sub formă de căldură. O mare parte
din această energie ar putea fi folosită ca generatoare de electricitate la nivel local, sau pentru
încălzirea locuinţelor, prin utilizarea apei calde produse prin condensarea aburilor din turnurile
de răcire.
Producerea de electricitate
Metodele actuale de producere a energiei au efecte foarte distructive asupra mediului
înconjurător, marea majoritate a acestor metode sunt bazate pe arderea de cărbune. Acest
procedeu determină emisii de gaze, cum ar fi CO2 - ce contribuie la încălzirea planetei - şi SO2 şi
NOx - care provoacă ploile acide.
Electricitatea este produsă şi în centralele nucleare. Energia nucleară este greu de înţeles, de
aceea oamenii nu ştiu în marea lor majoritate, dacă pot fi sau nu de acord cu ea. Deşi se pretinde
că centralele nucleare actuale - inclusiv cea de la Cernavodă - sunt foarte sigure, un accident
nuclear, cum a fost cel din 1986 de la Cernobîl, este posibil oricând. In plus, centralele nucleare
produc deşeuri radioactive foarte periculoase pentru sănătate. Aceste deşeuri emană radiaţii pe
perioade lungi, de mii de ani, şi sunt foarte dificil de depozitat într-un mod corespunzător. Alt
aspect nefavorabil al acestei probleme este că energia nucleară are un cost ridicat de producere şi
exploatare - energia produsă într-un reactor nuclear costă dublu faţă de cea produsă într-o
termocentrală.

Fig 5.1. Evoluția producției de energie electrică pe surse de energie primară

Transportul
Majoritatea modalităţilor de transport depind de folosirea combustibililor fosili -benzina şi
motorina. Autoturismele şi camioanele determină o mare poluare a aerului, afectându-ne
sănătatea.
Prin arderea benzinelor, au loc emisii de gaze ce contribuie la efectul de seră şi formarea
ploii acide. Utilizarea transportului public şi a bicicletelor este mult mai eficientă decât folosirea
autoturismelor.
Surse de energie neconvenţională
Metodele neconvenţionale de producere a energiei sunt mult mai puţin poluante, dar au la
rândul lor unele efecte neplăcute asupra mediului înconjurător. In următorii 35 ani, cantitatea de
energie produsă prin metode neconvenţionale va putea creşte de la 2% la 20%, iar eficienţa
energetică ar putea reduce cererea de energie cu 60% în comparaţie cu cea din ziua de astăzi.
Dezvoltarea acestor procedee ar scădea în mod semnificativ poluarea, şi ar încetini accentuarea
încălzirii globale.
Energie eoliana
Producerea de energie folosind puterea vântului se face cu ajutorul turbinelor de vânt,
echipate cu o elice ce roteşte un generator electric. Ele sunt amplasate de regulă în zone cu
vânturi puternice şi constante, cum ar fi zonele de coastă.

39
 Dezavantaje: Pentru producerea unor cantităţi suficiente de energie ar trebui să fie
amplasate pe zone foarte întinse; în acest caz, ele ar strica estetica peisajului, în afara faptului că
ele ar deveni şi destul de zgomotoase.
Energia solară
Poate fi capturată prin construirea de instalaţii cu oglinzi care să încălzească apa ce trece
prin ele. Sunt folosite de asemenea şi celule fotoelectrice, care transformă energia solară în
electricitate.
Dezavantaje: Instalaţiile de captare a energiei solare ocupă spaţii întinse - de exemplu,
pentru producerea unei cantităţi de energie egală cu cea dintr-o centrală nucleară sunt necesari
5000 ari de pământ, în timp ce reactorului nuclearii sunt necesari doar 150.
Energia halieutica
Valurile pot produce energie datorită mişcărilor lor, care pun în funcţiune un generator.
Acest lucru poate fi realizat în regiunile de coastă sau în larg.
Dezavantaje: Tehnologia necesară nu este suficient dezvoltată, deci procesul, deşi fezabil,
este greu de realizat.
Hidroelectricitatea
Energia se obţine prin construirea de hidrocentrale pe cursul râurilor şi a fluviilor; apa trece
prin turbine aflate în interiorul acestor construcţii, rotind generatoare ce produc electricitate.
Energia hidroelectrică este foarte răspândită ca exploatare, furnizând un sfert din cantitatea de
electricitate produsă în lume; este de asemenea şi cea mai ieftină formă de electricitate.
Dezavantaje: Prin construirea de hidrocentrale, se afectează zonele din jurul acesteia,
contribuindu-se şi la dezvoltarea efectului de seră din cauza metanului care se degajă prin
descompunerea materiei organice acumulate în bazinele de retenţie a apei.
Mareele
Mareele sunt cauzate de puterea de atracţie a lunii. Energia furnizată de flux şi reflux poate
fi captată de bariere special construite de-a lungul coastelor şi estuarelor.
Dezavantaje: Acest bariere pot distruge habitatul păsărilor şi animalelor din acele zone.
Căldura geotermală
Interiorul Pământului este foarte cald, ceea ce determină încălzirea apelor din adâncul lor.
Energia geotermală poate fi produsă acolo unde această apă ajunge la suprafaţă sub formă de
gheizere, sau prin pomparea apei în conducte de adâncime.
Dezavantaje: Există zone destul de restrânse unde izbucnesc gheizerele (în special în
Islanda), iar introducerea de conducte la adâncime este foarte scumpă şi poate provoca poluarea
acelor zone.
Biogazul
Gazul produs prin procesul de descompunere al plantelor poate fi captat şi folosit la
producerea de căldură şi electricitate. In Brazilia, alcoolul produs din trestia de zahăr este
transformat în carburant folosit pentru autovehicule. Biogazul poate fi produs şi din dejecţiile
animale.
Dezavantaje: Este nevoie de zone întinse de pământ pentru cultivarea plantelor ce pot
produce biogazul - mai mult de 125.000 acri pentru a produce o cantitate de energie egală cu cea
a unui reactor nuclear.

5.2. Impactul Industriei

În acest curs «industria» se referă la activităţile de producţie care implică transformarea
materiilor prime în produse. Astfel, ea include procesarea materialelor care nu sunt destinate
producţiei de energie, activităţilor de producţie în general, de bunuri.
Termenul de «industrie» trebuie să fie interpretat flexibil, deoarece definiţiile în anume ţări
includ şi mineritul şi producţia de energie, în timp ce pentru altele pot fi incluse silvicultura şi
chiar agricultura.
Tabelul 5.1 prezintă o schiţă a principalelor tipuri de emisii din anumite sectoare ale
industriei care pot aveaimpacte notabile. Există multe legături complexe datorită faptului că

40
resursele sunt utilizate de sectoare diferite: câteva resurse rezultate din procesul de fabricare care
sunt utilizate de alţii ca şi produse care sunt folosite pentru a fabrica alte produse. Pe durata
acestor procese rezultă emisii, pentru ca bunul odată produs să fie stocat înainte de a fi utilizat.
Producţia multor bunuri a evoluat de-a lungul anilor, fiind necesar să se ia în calcul efectele de
mediu. Impactul asupra mediului variază în funcţie de stadiile diferite ale ciclului deviată al unui
produs, depinzând de materiile prime folosite, de tehnologia şi de cercetarea folosite pentru
fabricarea acestora, procesele tehnologice de fabricare utilizate, natura bunurilor produse,
ambalarea produselor, modul în care produsul este distribuit la consumatori, natura consumului
şi, în final, în funcţie de modul de eliminare a deşeurilor, de refolosire sau de reciclare.
Tabel 5.1. Schematizarea impactului semnificativ şi potenţial generat de sectoarele industriale

41
 5.3.Agricultura
Cedarea de terenuri agriculturii a făcut ca zone întinse de câmpie, altădată acoperite de
păduri sau bălţi, să fie defrişate sau desecate, deservind astfel uneia din condiţiile esenţiale de
supravieţuire a omului - asigurarea hranei. Dar metodele folosite de această îndeletnicire au
evoluat odată cu dezvoltarea tehnicii şi ştiinţei, rupându-se de vechile obiceiuri ale pământului, şi
devenind astfel din ce în ce mai poluante.
Efectele pesticidelor
1. Distrugerea habitatelor
Prin defrişările masive şi desecările zonelor mlăştinoase în scopul cedării acestor terenuri
agriculturii, a fost distrus un mare număr de habitate naturale. Zeci de plante şi animale au
dispărut sau sunt pe cale de dispariţie, fără a exista vreo speranţă de salvare a lor. Dezvoltarea
agriculturii şi horticulturii, construcţia de drumuri şi dezvoltarea urbană au jucat un rol decisiv în
acest sens.
2.Practicile agricole
Agricultura tradiţională folosea în special ciclurile naturale pentru obţinerea recoltelor.
Bălegarul era folosit ca un bogat îngrăşământ natural, întărind solul şi mărind proprietatea
acestuia de a păstra apa. Cultivatorii erau ajutaţi de prădătorii naturali în lupta lor contra
dăunătorilor. De exemplu, lăsau special găuri în pereţii hambarelor în care să se adăpostească
bufniţele, acestea menţinând la un nivel scăzut populaţiile de şoareci şi şobolani.
Era folosită practica rotaţiei culturilor - această metodă se realizează prin cultivarea unor
specii diferite de plante agricole în fiecare an. In acest fel solul era păstrat în bune condiţii, prin
menţinerea diferiţilor nutrienţi naturali, şi se evita întărirea populaţiilor de dăunători pe acel
teren.
Metodele tradiţionale agricole implicau o forţă de muncă crescută. Metodele moderne se
bazează mai mult pe folosirea utilajelor agricole din ce în ce mai sofisticate, şi pe utilizarea unor
cantităţi uriaşe de substanţe chimice sintetice cum ar fi pesticidele şi îngrăşămintele artificiale.
Totodată, prin aportul geneticii s-au dezvoltat noi specii de hibrizi, cu randament agricol sporit.

42
 Mulţi producători agricoli s-au specializat în cultivarea unui singur tip de cultură
(monoculţură), sau creşterea unui singur tip de animal. Acest lucru este avantajos d.p.d.v.
economic, deoarece specializarea implică o forţă de lucru scăzută şi investiţii mai mici în
utilajele agricole.
Acest tip de agricultură modernă se numeşte agricultură intensivă.
Dar această metodă a produs multe pagube teritoriilor în care a fost folosită. In primul rând
au fost înlăturate perdelele de protecţie, ele nefiind considerate necesare, ci chiar obstacole
nedorite, lăsându-le astfel mai mult loc maşinilor agricole. Prin eliminarea perdelelor de
protecţie, nu numai că s-a distrus un mare număr de habitate naturale, dar s-a accentuat şi
poluarea mediului respectiv.
Pesticidele folosite pentru distrugerea dăunătorilor au fost purtate de vânt, provocând
pagube vegetaţiei de pe lângă terenurile agricole, sau poluând apele din acele zone. Unele
dintre aceste pesticide parcurg lanţul de hrană - lanţul trofic - afectând grav unele prădătoare,
cum ar fi şoimul; este cazul DDT-ului, interzis acum, dar care mai poate fi întâlnit şi astăzi în
expertizele efectuate solurilor şi produselor. DDT-ul, ca şi celelalte pesticide, se concentrează în
ultimele vergi ale lanţului trofic, atingând un nivel de sute de ori mai ridicat decât dozele folosite
iniţial.
Alte pesticide rămân în hrană, ajungând astfel în corpul omului.
Crescătorii de animale s-au specializat de asemenea, construind chiar adăposturi speciale
pentru creşterea unui număr cât mai mare de animale. Acest lucru produce o mare cantitate de
dejecţii animale, din care se formează un lichid ce atacă foarte puternic solul, prin sărăcirea lui
în substanţe organice, provocând astfel probleme uriaşe de poluare. Lichidul provenit de la
excrementele animale, împreună cu cel format din fermentarea nutreţului păstrat pentru hrana
animalelor, au un efect de 200 ori mai nociv asupra vieţii din râuri decât apele uzate provenite
din sistemele de canalizare umane. Incidenţa poluării agricole asupra apelor a crescut cu 279 %
între anii 1979 şi 1988.
Tabel 5.2. Schematizarea impactului practicilor agricole

43
44
45
 3.Zootehnia - creşterea animalelor
Locurile în care sunt crescute unele animale sunt adesea strâmte şi improprii. Motivul pentru
care se foloseşte metoda de creştere a animalelor în astfel de locuri strâmte şi improprii este
îngrăşarea forţată a acestora, în vederea obţinerii unei producţii mai mari de carne, ouă etc,
rezultând astfel un preţ mai scăzut de comercializare.
Dar există şi o serie de riscuri. In cazul îmbolnăvirii unuia dintre animale, boala se poate
răspândi repede, uşurându-se astfel transmiterea de virusuri sau bacterii ce produc boli grave,
cum ar fi Salmonella. Nu trebuie uitat, de asemenea, şi pericolul reprezentat de lichidele
provenite de la excrementele animale şi din fermentaţia nutreţului, aşa cum am amintit mai sus.

4.Eroziunea solului
Distrugerea perdelelor de protecţie şi folosirea agriculturii intensive au provocat o
dezvoltare masivă a fenomenului de eroziune a solului. Acest fapt se datorează în special
efectelor vântului asupra solurilor fine, şi uneori - în special în regiunile deluroase - activităţi de
spălare şi transport al apei. Alarmant este faptul că eroziunea solului produsă acum, determină
pagube pământului agricol ce vor fi resimţite generaţii de-a rândul.

5.4. Silvicultura
In multe cazuri, căile prin care pădurile sunt gestionate şi folosite au efecte în general
benefice pentru mediu, fiind în măsură să conserve şi, uneori, chiar să crească valoarea
biodiversităţii şi peisajelor în plus faţă de rolul lor faţă de protejarea calităţii solului şi
echilibrului hidrologic. Cu toate acestea, unele practici, în special cele asociate cu folosirea
intensivă a pădurilor pentru producţia de celuloză în cantităţi industriale poate avea efecte de
mediu serioase.
Multe dintre impactele asupra mediului asociate cu diferitele folosinţe ale pădurii sunt legate
de practicile de modernizare asociate cu managementul pădurilor pentru producţia de lemn sau

46
de celuloză. Astfel de practici apar în cele mai multe ţări europene, poate doar cu excepţia
regiunii nordice, unde ele se practică numai între anumite limite.

5.5. Pescuitul şi acvacultura

Activităţile de pescuit au imp acte asupra mediului şi sunt impactate de acesta prin mai
multe căi. Acestea pot fi clasificate ca impacte directe şi indirecte. Impactele directe cele mai
evidente asupra pescuitului rezultă din pescuitul comercial marin, din impactul asupra speciilor
nevizate şi din impactul care provine din agricultură. Efectele indirecte ale pescuitului sunt
departe de a fi uşor înţelese însă ele ar include impactele asupra speciilor prădătoare sau prădate
şi ruperea echilibrelor ecologice.
Cu toate acestea este dificil să se identifice separat doar impactul pescuitului, atâta timp cât
mediul marin este agresat şi de alte activităţi umane cât şi de fluctuaţiile curenţilor oceanici şi ale
climei.

5.6. Ameninţarea zonelor costiere

Activităţile umane sunt adesea concentrate în regiunile de coastă care adesea sunt cel puţin
capabile să asimileze acele activităţi şi unde efectele adverse sunt cele mai evidente. Zonele de
coastă sunt ecosisteme relativ fragile şi urbanizarea dezordonată şi dezvoltarea infrastructurii,
singure sau în combinaţie cu activităţile industriale, legate de turism, pescuit şi agricultură ne
coordonate, pot conduce la degradarea rapidă a habitatelor şi resurselor costiere.

5.7.Transportul
Felul în care ne deplasăm are o importanţă deosebită pentru sănătatea noastră şi a mediului
înconjurător. Aerul din jurul nostru devine din ce în ce mai irespirabil, problemele de sănătate
cauzate de acest fapt sunt din ce în ce mai frecvente, strada devine din ce în ce mai mult un loc
destinat autoturismelor şi nu oamenilor.
Multe dintre noile democraţii apărute în Europa Centrală şi de Est se confruntă cu o creştere
necontrolată a traficului auto, care este de multe ori însoţită de privatizarea (sau dispariţia)
sistemelor de transport public şi de programe importante de construcţii de drumuri.
În multe ţări, aceste procese au loc fără o evaluare prealabilă a consecinţelor sociale,
economice şi ecologice şi fără o dezbatere publică bine organizată. Iar România se află şi ea
printre aceste ţări.
Într-adevăr, una din cele mai mari probleme se pare că este lipsa generală de informaţii
despre impactul transportului asupra mediului. Astfel de studii pur şi simplu nu au fost făcute
sau, cel puţin, nu s-au făcut într-un mod coerent, sistematic şi consistent.
In acest moment, sectorul de transport este responsabil pentru un sfert din totalul
consumurilor de energie la nivel mondial, şi este sursa pentru o cincime din totalul emisiilor
dedioxid de carbon (CO2) rezultate din arderea combustibililor fosili. Transportul este unul dintre
sectoarele cu cea mai rapidă creştere atât în ţările dezvoltate cât şi în ţările în curs de dezvoltare.
Scenariile sugerează că utilizarea energiei de către transporturi va creşte cu 40 până la 100 %
până în anul 2025, în ciuda creşterii costurilor sociale şi de mediu datorate utilizării maşinii.
Problemele cauzate de transport
Transportul are impact atât asupra mediului natural cât şi construit şi asupra sănătăţii umane.
Tabelul 5.3 ilustrează tipurile semnificative de impact de mediu ca urmare a diferitelor
modalităţi de transport.

47
Tabel 5.3. Schematizarea impactului semnificativ al transportului

48
 Soluţii
Există mai multe soluţii ale problemelor cauzate de transport:
• utilizarea atentă a combustibililor - eficienţa combustibililor.
• utilizarea convertoarelor catalitice.
• interzicerea traficului în unele zone ale oraşelor.
• încurajarea folosirii mijloacelor de transport în comun, prin modernizarea acestor
• servicii.
• încurajarea mersului pe jos şi pe bicicletă.
• noi reglementări.
• soluţii economice stimulative.
Conflicte între transport şi durabilitate
Politica de transport a multor ţări poate fi considerată a fi în conflict cu obiectivele
dezvoltării durabile din mai multe cauze. Politica de transport:
• se bazează pe resurse neregenerabile de carburanţi;
• consumă alte materiale care nu sunt regenerabile;
• provoacă poluarea aerului, apelor şi solului;
• conduce la pierderi de vieţi din cauza accidentelor şi afectează serios sănătatea umană şi
calitatea vieţii;
• promovează metode de utilizare a terenurilor a căror viabilitate depinde de sistemele de
transport;
• are drept rezultat deteriorarea stocului natural şi semi-natural de habitate în zone cu
valoare naturală sau culturală.

49
5.8. Impactul activităţilor menajere
În acest capitol ne ocupăm de gospodării şi de activităţile care au impact asupra mediului.
Prin gospodărie înţelegem o persoană sau un grup de persoane, legate sau nu unele de altele, care
ocupă acelaşi spaţiu şi trăiesc acolo împreună.
Gospodăriile consumă materii prime, electricitate, alte forme de energie, hrană şi diverse
produse care generează deşeuri ce sunt părăsite pe uscat, apaşi în aer. Ele apelează de asemenea
la facilităţi de transport ale căror infrastructuri pot afecta folosinţa terenului, resursele naturale şi
de peisaj. Ele au deci efecte directe asupra calităţii mediului.
Tabel 5.4. Schematizarea impactului produs de activitățile menajere

50
51
 Cap 6. Indicatori ai dezvoltării durabile

6.1 Măsurarea dezvoltării durabile – sistemul de indicatori

La Conferinţa de la Rio de Janeiro s-a discutat pentru prima oară modul în care se măsoară
progresul pentru a atinge o dezvoltare durabilă.
Astfel, în 1996, a fost alcătuit de către ONU un cadru de lucru şi metodologii cu 134 de
indicatori, testat în prezent de 16 ţări. Până în 1999, peste 30 de ţări au declarat că au stabilit
propriile lor programe cu indicatori şi au folosit curent în deciziile lor câţiva din indicatorii
Comisiei ONU pentru o dezvoltare durabilă. Sistemul de indicatori ai Naţiunilor Unite a apărut
din nevoia de a coordona aspectele economice, sociale, demografice şi ecologice în măsură să
asigure durabilitatea.
Pentru a putea evalua riscurile împrumuturilor efectuate în întreaga lume, Banca Mondială a
dezvoltat un sistem de criterii, cu indicatori corespunzători, care definesc în ansamblu, stadiul
dezvoltării unei ţări.
Aceşti indicatori corespunzători sunt reprezentanţi de: populaţie (număr, ritm de creştere,
natalitate, mortalitate, speranţa de viaţă, alfabetizare); indicatori economici (PIB); indicatori de
mediu (consumul de energie/locuitor, consumul de apă/ an; gradul de împădurire al ţării).

6.2. Tipuri de indicatori

6.2.1. Indicatorii economici
Pe plan mondial Produsul Intern Brut (PIB) reprezintă cel mai larg utilizat indicator de
măsurare a performanţelor economico-sociale. Măsură a producţiei totale de bunuri şi servicii
dintr-o economie, PIB constituie criteriul de ierarhizare a ţărilor în bogate şi sărace.
O privire mai atentă asupra sistemului de calcul folosit pentru determinarea PIB evidenţiază
lacune majore în capacitatea acestuia de a evalua progresul pe termen lung. Referitor la aceste
neajunsuri, încă din 1966 Bertrand de Jouvenal atrage atenţia asupra limitelor de determinare a
nivelului PIB. În opinia sa prin „contabilitatea naţională care se foloseşte pentru a măsura
creşterea economică în ţările industrializate nu se măsoară în realitate decât ceea ce se plăteşte
efectiv pe piaţă în timp ce ceea ce nu se
plăteşte pe piaţă nu se măsoară“. Contabilitatea naţională este constituită din conturi de
venituri care, odată încheiate oferă cifra PIB şi conturi de capital, care urmăresc modificările din
avuţie.
Pe măsură ce aparatul tehnic de producţie se deteriorează, „ceva“ scade din costurile de
capital pentru a reflecta deprecierea lor valorică. Totuşi o astfel de operaţie economică nu ia în
considerare toate bunurile cum ar fi de pildă pădurile, solul, aerul, denumite generic libere.
Avuţia naturală de orice fel este decimată fără ca o evidenţă a acestor pierderi să apară în
conturile naţionale. De exemplu, când copacii sunt tăiaţi şi vânduţi pentru cherestea, rezultatele
sunt contabilizate ca venituri ce sunt adăugate astfel la PIB. Dar nu se înregistrează nici un debit
pentru deteriorarea pădurii, un activ care, dacă ar fi bine administrat ar oferi venituri mult timp
de acum înainte.
Acest lucru a fost remarcat de economistul Robert Repetto de la Institutul Resurselor
Globale, „această nereuşită de a distinge diferenţa dintre distrugerea dotărilor naturale şi
generarea de venituri face din PIB un far fals ce poate atrage exact în stânci pe cei care
navighează prin preajmă“.
În pericol de a ajunge la „fundul sacului“ sunt ţările în curs de dezvoltare ale căror economii
rămân strâns legate de resursele naturale primare – combustibilii, lemnul, mineralele şi culturile
agricole. Bolivia, Columbia, Etiopia, Ghana, Indonezia, Kenya şi Nigeria se găsesc printre ţările
care depind de produsele primare în proporţie de peste 75% din exporturile lor. Nigeria este un
exemplu de ţară care a cheltuit excesiv din mediul său natural. Situată în trecut printre cei mai
mari exportatori de lemn tropical, transporturile de cherestea ale ţării au scăzut dramatic după
mulţi ani de tăiere excesivă a pădurilor. În 1988, Nigeria a câştigat doar 6 milioane de dolari din
exporturile forestiere în timp ce cheltuia 100 milioane de dolari pentru produse forestiere din

52
import. În timpul perioadei de tăiere rapidă, conturile Nigeriei nu au prevenit asupra declinului
iminent. Aceasta demonstrează faptul că o ţară se poate îndrepta spre faliment ecologic şi totuşi
să înregistreze o creştere a PIB.
Concluzia care se desprinde ilustrează faptul că în prezent contabilitatea naţională oferă doar
posibilitatea aprecierii nivelelor şi evoluţiei economice a unei ţări numai prin prisma parametrilor
macroeconomici (venituri, consum, investiţii), neputând să releve şi domeniile în plan ambiental.
În deosebi nu înregistrează deprecierea cantitativă şi calitativă a patrimoniului natural naţional,
nu surprinde corect costurile suportate de consum, generate de deteriorarea calităţii mediului
natural. De aceea se extinde tot mai mult opinia potrivit căreia aceste limite vizibile ale
contabilităţii naţionale justifică necesitatea completării calculelor economice cu cele ambientale
şi care să fie preluate de construirea unei contabilităţi de mediu naţională. Ar urma ca această
contabilitate de mediu naţională să evidenţieze cheltuielile ambientale defensive, evaluarea
capitalului natural şi a deprecierii resurselor naturale care intră în circuitul pieţei, aprecierea
bănească a tuturor rapoartelor dintre economic şi ecologic.
Renta durabilă este un indicator fundamental al progresului economic şi social. Specialiştii
afirmă că sensul calcului rentei este acela de a oferi persoanelor o idee despre ceea ce pot
consuma fără a sărăci. Această afirmaţie este valabilă şi pe plan naţional, astfel că renta reală
reprezintă cantitatea maximă pe care o ţară poate să o consume fără a-şi periclita activele
pe viitor. Conceptul de „rentă“ este deci de la sine înţeles durabil fiindcă include beneficiile
actuale şi schimburile activelor (câştigul de capital echivalează cu o creştere a rentei şi pierderile
de capital echivalează cu o reducere a rentei).
Renta durabilă ar putea fi definită şi cuantificată sub o formă mai realistă din punct de
vedere ambiental, dacă s-ar realiza trei tipuri de corecţii:
• includerea în calculul PIB a mărimii valorii deprecierii capitalului natural şi cultural ca
urmare a acţiunii omului;
• includerea degradării mediului în cheltuieli de prevenire pentru a controla contaminarea
mediului şi a face faţă cheltuielilor de compensaţie (boli, epurare);
• includerea degradării mediului în urma presiunii permanente sau a celei reziduale.
Prima corecţie amintită realizează cuantificarea rentei viitoare, ceea ce este sinonim cu
direcţionarea spre o dezvoltare durabilă. În ceea ce priveşte următoarele două corecţii trebuie
avut în vedere că dacă se include costurile ambientale şi se contabilizează adecvat se măsoară cu
o mare precizie bunăstarea prezentă. Oricum ar fi, a obţine o corectare adecvată a PIB în termeni
ambientali este numai în demers raţional în direcţia dezvoltării şi realizării bunăstării durabile.
Această abordare care valorizează în primul rând activele de mediu, presupune considerarea
rentei ca fiind estimarea a două tipuri de PIN:
PIN(1) = PIB – Deprecierea capitalului creat de om (capital tehnic)
PIN(2) = PIN(1) – Deprecierea capitalului natural
Este de asemenea avut în vedere şi un al treilea tip de PIB ajustat prin degradarea mediului
ca urmare a proceselor de producţie şi consum (incluzând deducerile aferente cheltuielilor de
protecţie a mediului natural).
Fundamentul acestui mod de gândire este consideraţia că un astfel de PIB este necesar atâta
timp cât societatea realizează cheltuieli de apărare – prevenire împotriva anumitor efecte
negative ale poluării. Poate apărea o controversă asupra modului cum trebuie făcut şi ce trebuie
inclus în deducerea acestor cheltuieli. Apare deci un al treilea PIN, determinat prin deducerea
cheltuielilor de producţie, adică:
PIN(3) = PIN(2) – Cheltuieli împotriva poluării
Pe lângă faptul că oferă informaţii despre deprecierea capitalului natural, costurile degradării
incluse în PIB pot oferi informaţii mai precise privind funcţionarea sistemului economic. O
relevanţă deosebită o are modul cum sunt tratate cheltuielile de prevenire şi alte costuri sociale
derivate din procesele inadecvate de producţie şi consum.
S-a ajuns la concluzia că există cinci categorii de costuri:
• costuri externe ale procesului de creştere economică generală a producţiei şi consumului:

53
 • cheltuieli de protecţia mediului;
• cheltuieli de compensare pentru pagubele cauzate de poluare;
• costuri externe ale concentraţiei spaţiale, centralizare a producţiei şi urbanizării asociate;
• costuri împotriva măririi riscului şi nesiguranţei sistemului industrial;
• alte costuri derivate ale transportului (accidente de maşini, congestionare);
• cheltuieli derivate din modelele de consum şi practică urbană, ca şi condiţiile deficitare de
muncă.
Pentru a obţine un PIN „verde“ ar trebui scăzut din PIB următoarele costuri:
• costul măsurilor de protecţie a mediului din sectorul public şi din unităţile private (în
măsura în care se consideră cheltuieli finale);
• efectele ambientale ale sănătăţii şi alte aspecte ale capitalului uman;
• costul ambiental al activităţilor de consum din sectorul public şi unităţile private;
• pagubele ambientale cauzate de bunuri de capital reziduale;
• efectele ambientale negative cauzate unei ţări de activităţile de producţie ale acestei ţări.
O problemă discutabilă care rezultă din aceste considerente ar fi dacă cheltuielile finale
realizate de sectorul public şi gospodăriri sunt unicele care trebuie deduse, în timp ce cheltuielile
de prevenire a poluării realizate de întreprinderi nu, dat fiind că sunt cheltuieli intermediare.
Indicatorii dezvoltării durabile trebuie să ia în consideraţie, în principal, integritatea
elementelor şi structurilor ambientale ca şi diversitatea de specii şi ecosisteme. Unii autori
consideră că o cuantificare primară a dezvoltării durabile trebuie să includă:
◘ indicatori care să semnaleze presiunea societăţii asupra mediului ambiant (contaminarea,
utilizarea resurselor);
◘ indicatori ai stării mediului ambiant (biodiversitate, integritate ecologică).

6.2.2. Indicatori ai Dezvoltării Umane Durabile

Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării umane-durabile,
presupune un alt set de criterii şi indicatori care să ţină seama de faptul că PNB/locuitor nu va
mai putea exprima singur bunăstarea umană, deoarece „piaţa apreciază numai eficienţa, ea nu are
organe pentru a auzi, a simţi şi a mirosi, nici justeţea, nici viabilitatea“.
Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim ridică problema unei
noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere Indicele dezvoltării umane (Human
Development index HDI), propus de Organizaţia Naţiunilor Unite, Indicele de prosperitate
economică viabilă (Index of Sustenable Economic Welfare – ISEW), propus de Herman Doly şi
teologul John Cobb, ca şi Consumul de cereale pe cap de locuitor.
Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu spune nimic despre
dezvoltarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o îmbunătăţire, pe termen lung, când
de fapt se înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor de mediu natural. ISEW se consideră a fi cel
mai cuprinzător indicator al nivelului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară atât consumul
mediu, cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea acestui indicator presupune
informaţii cât mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la calitatea mediului natural.
Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai în ţările cu
venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru mai sensibil la degradarea
mediului natural decât este venitul.
Potrivit autorilor Raportului cu privire la dezvoltarea umană, elaborat sub egida Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) există trei indicatori cu ajutorul cărora se poate
măsura în termeni „umani“ performanţele sintetice ale dezvoltării.
• Primul indicator folosit este speranţa medie de viaţă la naştere, care sintetizează
influenţa conjugată a numeroşi factori asupra vieţii, cum sunt evoluţia stării de sănătate a
individului, alimentaţia, asigurarea condiţiilor de locuit şi sanitare etc.
• Al doilea indicator folosit este rata de instruire, care reflectă cuantumul de cunoştinţe de
care dispune individul, deprinderile şi capacitatea sa de a comunica şi de a participa la activităţile

54
economice şi sociale. Expresia corectă a ratei de instruire se măsoară cu ajutorul datelor privind
proporţia adulţilor ştiutori de carte, a celor care urmează efectiv învăţământul de toate gradele.
• Al treilea indicator folosit este produsul intern brut pe locuitor, calculat în termeni
comparabili, ce exprimă mărimea medie a resurselor la care indivizii au acces pentru a satisface
nevoile unui trai decent.
Cei trei indicatori sunt folosiţi pentru calculul unui indicator agregat intitulat indicatorul
dezvoltării umane – IDU.
Dintre lipsurile cele mai importante ale acestui indicator, fac parte omiterea aspectelor legate
de drepturile omului şi absenţa referinţelor clare la mediul înconjurător.
Pentru a urmări modul în care se realizează exigenţele economiei umane în fiecare ţară şi în
ce raport se află aceasta faţă de cele mai bune realizări din lume, propunem să se calculeze
indicatorul global al dezvoltării economiei umane (IGDEU).
În construirea acestui indicator trebuie să se ţină seama de:
• elucidarea efectelor de natură umană, care trebuie să se obţină în fiecare domeniu de
activitate economico-socială;
• folosirea indicatorilor adecvaţi care să exprime aceste efecte şi care să asigure
recuperarea lor în timp şi spaţiu pe plan intern şi internaţional;
• aprecierea corectă şi corespunzătoare a domeniilor de activitate pe baza
informaţiilor reale cu privire la efectele economicosociale stabilite;
• posibilităţile de agregare a indicatorilor parţiali în IGDEU.
În calculul IGDEU sun cuprinşi următorii indicatori:
1. Ponderea PNB pe locuitor al ţării respective în PNB pe locuitor cel mai ridicat din lume:

2. Durata medie de viaţă din ţara respectivă raportată la cea mai bună realizare din lume:

3. Rata şomajului cea mai scăzută din lume raportată la rata şomajului din ţara respectivă:

4. Raportul dintre gradul de poluare admis, pe forme de poluare pe plan mondial, ca nivel
optim şi gradul de poluare înregistrat în ţara respectivă:

5. Raportul dintre numărul de locuitori ce revin la un medic, cu cel mai mic nivel din lume şi
cel din ţara respectivă:

6. Raportul dintre ponderea suprafeţelor agricole afectate de diverşi factori limitatori ai

capacităţii productive în totalul suprafeţelor agricole în ţara cu cea mai bună realizare şi aceeaşi
pondere în ţara respectivă:

7. Raportul dintre ponderea suprafeţelor pădurilor afectate de diverşi poluanţi în totalul

suprafeţelor pădurilor, în ţara cu cele mai bune rezultate şi aceeaşi pondere în ţara respectivă:

8. Raportul dintre cheltuielile totale cu protecţia mediului pe locuitor în ţara respectivă şi

nivelul cel mai mare al aceluiaşi indicator în lume:

55
 9. Raportul dintre numărul de copii născuţi vii la 1000 femei în ţara respectivă şi acelaşi
indicator cu cel mai bun nivel în lume:

10. Raportul dintre numărul celor decedaţi sub un an, la 100 născuţi vii în ţară cu cele mai
bune realizări şi nivelul aceluiaşi indicator în ţara respectivă:

11. Raportul dintre consumul alimentar exprimat în calorii şi factori nutritivi, în medie zilnic
pe locuitor în ţara respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări din lume:

12. Raportul dintre gradul de înzestrare a populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată la

1000 locuitori în ţara respectivă şi acelaşi indicator în ţara cu cele mai bune realizări din lume:

13. Raportul dintre numărul de studenţi la 1000 locuitori în ţara respectivă şi acelaşi
indicator în ţara cu cel mai dezvoltat învăţământ superior:

Pe baza indicatorilor parţiali se poate aprecia indicatorul global al dezvoltării economiei

umane

Aceasta înseamnă că faţă de cea mai bună dezvoltare a economiei umane din lume, ţara
respectivă are un indicator global de apreciere echivalent cu o valoare „x“. În raport de mărimea
acestui indicator se poate realiza o ierarhie a ţărilor lumii, pe baza căreia pot fi delimitate diferite
zone ale dezvoltării umane. Fără să înlocuiască IDU, IGDEU apreciem că surprinde mai bine
complexitatea efectelor de natură umană pe care trebuie să le urmărim.
Dezvoltarea durabilă trebuie să ia în considerare şi aspectele sociale. Nivelul şi dimensiunea
integrării economico-ecologice în contextul dezvoltării umane durabile trebuie să se realizeze şi
la scară naţională, măsurabile prin indicele bunăstării economice durabile (IBED).
Economistul Herman Doly şi teologul John Coob au propus IBED, încercând să nu
cuantifice bunăstarea umană în general, ci concentrându-se asupra măsurii în care economia
contribuie la bunăstare.
Studiile lor se referă la cuantificarea contribuţiei consumului, la includerea pagubelor de
mediu şi a degradării resurselor naturale, inclusiv a efectelor ecologice pe termen lung.
Contribuţiile majore ale IBED privesc modificarea evaluării PIB cu scopul de a surprinde
economia nereflectată pe piaţă (munca în gospodărie) şi insistând asupra consumului personal
corectat cu cheltuielile guvernamentale, modul de tratare a externalităţilor de mediu, resursele
naturale şi bunurile biosferei.
IBED utilizat pentru S.U.A. (între anii 1951 şi 1987), a fost calculat ca sumă a următoarelor
aspecte indicate cu sens pozitiv sau negativ, după caz:
Π consum personal;
Π inegalităţii distributive;
Π consum personal ponderat.
(+) Munca şi servicii gospodăreşti
(+) Servicii de producţie. Consum durabil
(+) Servicii de infrastructură publică
(+) Cheltuieli publice pentru sănătate şi educaţie
(–) Cheltuieli pentru bunuri de consum durabil

56
 (–) Cheltuieli private de apărare pentru sănătate şi educaţie
(–) Costuri pentru deplasare la locul de muncă
(–) Costuri de control statistic
(–) Costuri cauzate de accidente automobilistice
(–) Contaminarea apei
(–) Contaminarea aerului
(–) Poluarea fonică
(–) Pierderi de zone umede
(–) Pierderi de terenuri cultivate
(–) Epuizarea resurselor neregenerabile
(–) Pagube de mediu pe termen lung
(–) Costurile deteriorării stratului de ozon
(–) Creşterea netă de capital
(–) Schimburile de poziţie în plan internaţional

6.2.3. Indicatori de mediu

Indicatori de mediu sunt consideraţi pe domenii specifice: rezerve şi stocuri de capital;
fluxuri de surse şi depozite de deşeuri, biodiversitate, integritatea ecosistemelor, capacitatea de
asimilare a ecosistemelor, variaţiile globale ale ecosistemului.
Ca exemple de indicatori se pot enumera:
• utilizare de resurse neregenerabile (dimensiune: procent de rezerve probabil de a fi
pierdute într-un anumit interval de timp sau spaţiu; mărime: diminuare a
utilizării/rezerve probabile);
• utilizare a resurselor regenerabile (dimensiune: procentaj din stocul total adăugat sau
pierdut/arie sau timp determinat; mărime: creşterea stocului, utilizări-pierderi/stocul
total);
• specii vii (dimensiune: număr sau procentaj de specii pierdute în spaţiu sau timp
determinat; mărimea: relaţia specii originale şi noi specii ce pot dispărea);
• încălzirea globală (dimensiune: 0C adăugate într-un spaţiu sau timp determinat,
mărime: cantitate combinată de gaze cu efect de seră absorbite).
Ultimele cercetări în domeniu, disting în structura cadrului de referinţă trei grupuri de
indicatori de mediu:
• primul grup este orientat spre cauzele care generează aceste probleme (fluxuri de emisii,
utilizarea de resurse naturale);
• al doilea grup doreşte să relaţioneze calitatea mediului cu efectul acţiunii umane (indicatori
de „efect“, „calitate“, „stare“);
• al treilea grup încearcă să cuantifice reacţia societăţii la îmbunătăţirea mediului (indicatori
de „reacţie“).
OCDE a denumit aceşti indicatori: de presiune, de stare şi de reacţie, considerându-i într-un
context dinamic definit de relaţia cauză-efect.
Activităţile umane exercită anumite presiuni asupra mediului şi influenţează cantitatea şi
calitatea serviciilor şi bunurilor disponibile. Societatea răspunde la aceste schimbări prin politici
sectoriale, economice şi de mediu. În final, cercul se închide cu noi informaţii şi percepţii asupra
acţiunilor umane.
Un rol important îl au şi indicatorii pentru aprecierea biodiversităţii. Biodiversitatea este
variabilitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi
dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul
speciilor, dintre specii şi ecosisteme.
Indicele de biodiversitate este raportul dintre numărul total de specii şi numărul de indivizi
dintr-o biocenoză.
Studiul cantitativ al diversităţii specifice se poate face cu ajutorul indicilor de biodiversitate
a căror formulare este mai mult sau mai puţin complexă.

57
 Prima condiţie este aceea de a se lua în calcul numai densitatea specifică. Indicele cel mai
simplu, denumit „varietate specifică“, apreciază numărul de specii observate într-o populaţie, pe
unitatea de suprafaţă.
Acesta nu poate fi utilizat în scopuri comparative decât în cazul în care este calculat pe
eşantioane de „volum“ apropiate sau identice.
Alţi indici de diversitate specifică exprimă „varietatea specifică“ printr-un simplu raport
între densitatea specifică (S) şi numărul total de indivizi (N).
Se poate da ca exemplu indicele lui Meinhinick:

şi cel al lui Sorenson:

Totuşi, în ciuda unei relative utilităţi, astfel de indici nu sunt total satisfăcători deoarece nu
ţin seama de densitatea relativă a fiecărei specii, aceasta constituind a doua dimensiune
fundamentală a diversităţii, denumită „echitabilitate“.
Un loc important în indicatorii de mediu îl au şi aceia care reflectă sănătatea populaţiei.
Din punct de vedere al protecţiei mediului, sănătatea populaţiei, privită ca o componentă a
mediului, poate fi apreciată prin diferiţi indicatori.
Nefiind abordate cercetări de specialitate pe această direcţie, se poate apela la indicatori
generali precum cei menţionaţi în Anuarul Statistic al României:
• număr de paturi de asistenţă medicală şi profilactică;
• număr de paturi de asistenţă medicală în spitale;
• număr de medici;
• numărul personalului sanitar mediu;
• numărul internaţilor în spitale;
• numărul de născuţi vii în unităţi de ocrotire a sănătăţii;
• asistenţa medicală de urgenţă;
• activitatea de recoltare şi conservare a sângelui.
Poate într-o mai strânsă corelaţie cu starea de calitate a celorlalţi factori de mediu, pot fi
menţionaţi;
◘ speranţa de viaţă la întreaga populaţie;
◘ speranţa de viaţă pentru populaţia de peste 60 de ani;
◘ riscul de mortalitate la adulţi;
◘ boli profesionale etc.
Având în vedere problematica sănătăţii populaţiei, reglementările au un caracter de
recomandări de măsuri de protecţie. Astfel, Ordinul nr. 921/22/06/1994 al Ministerului Sănătăţii
recomandă ca distanţele minime de protecţie sanitară între zonele protejate şi o serie de unităţi
care produc disconfort şi unele riscuri sanitare (unităţi zootehnice, unităţi de salubritate etc.) să
se stabilească astfel încât să se asigure condiţiile de protecţie a populaţiei împotriva zgomotului,
vibraţiilor, mirosului, vectorilor şi poluării apelor, aerului şi solului.
Cu ocazia celei de a treia sesiuni, în aprilie 1995, Comisia Dezvoltării Durabile (CDD) a
aprobat programul de lucru asupra indicatorilor dezvoltării durabile. Programul de lucru a inclus
o listă de circa 130 de indicatori organizaţi în lucrarea cadru astfel:
❖ Forţe directoare;
❖ Stare;
❖ Răspuns.
În această lucrare, indicatorii Forţelor directoare reprezintă activităţile umane, procesele şi
tendinţele care influenţează dezvoltarea durabilă; indicatorii de Stare indică starea dezvoltării
durabile, iar indicatorii de Răspuns indică opţiunile politice şi alte răspunsuri de schimbare în
starea dezvoltării durabile.

58
 Indicatorii sunt destinaţi utilizării la nivel naţional în procesele decizionale. Nu toţi
indicatorii pot fi aplicaţi în toate situaţiile. Ţările vor alege să utilizeze acei indicatori care sunt
relevante pentru priorităţile, obiectivele generale şi specifice la nivel naţional.
Lista de lucru a indicatorilor dezvoltării durabile.
Scheme metodologice:
➢ Indicatorii pentru aspectele sociale ale dezvoltării durabile:
􀂾 combaterea sărăciei;
􀂾 dinamica educaţiei (învăţământului), conştientizării publice şi pregătirii;
􀂾 protejarea şi promovarea sănătăţii umane;
􀂾 promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile.
➢ Indicatorii pentru aspectele economice ale dezvoltării durabile:
􀂾 cooperarea internaţională în accelerarea dezvoltării durabile în ţări şi politicile
interne implicate;
􀂾 schimbarea tendinţelor de consum;
􀂾 resurse şi mecanismele financiare;
􀂾 transferul tehnologiilor ecologice, cooperarea şi dezvoltarea capacităţilor.
➢ Indicatorii pentru aspectele de mediu ale dezvoltării durabile
❖ apă
􀂾 protecţia calităţii şi furnizării resurselor de apă dulce;
􀂾 protecţia oceanelor, tuturor tipurilor de mări şi zonele de litoral.
❖ sol
􀂾 abordarea integrată a planificării şi managementul resurselor de sol;
􀂾 managementul ecosistemelor fragile – dezvoltarea montană durabilă;
􀂾 promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale.
❖ alte resurse naturale
􀂾 combaterea defrişării;
􀂾 conservarea diversităţii biologice;
􀂾 managementul de mediu al biotehnologiilor.
❖ atmosferă
􀂾 protecţia atmosferei.
❖ deşeuri
􀂾 managementul de mediu al deşeurilor solide şi problemelor de ape uzate;
􀂾 managementul de mediu al substanţelor toxice;
􀂾 managementul de mediu şi securitatea deşeurilor radioactive.
➢ Indicatori pentru aspectele instituţionale ale dezvoltării durabile.
􀂾 integrarea mediului şi a dezvoltării în procesul decizional;
􀂾 ştiinţa pentru dezvoltare durabilă;
􀂾 instrumente şi mecanisme legale internaţionale;
􀂾 informaţii pentru procesul decizional;
􀂾 întărirea rolului grupurilor majore (implicate).
Urmând decizia CDD şi adoptarea unui plan de implementare de experţi din diferite
organizaţii implicate, a început procesul dezvoltării schemelor metodologice pentru fiecare
indicator. Scopul schemelor metodologice este de a furniza utilizatorilor naţionali informaţii
suficiente despre concept, semnificaţii, măsurare şi surse de date pentru fiecare indicator în
vederea facilitării colectării şi analizei datelor. Procesul a fost coordonat de Departamentul
Naţiunilor Unite Coordonare Politică şi Dezvoltare Durabilă (DCPDD), dar se bazează pe
lucrările referitoare la indicatori realizate în câteva organizaţii. Procesul a fost marcat de un înalt
grad de colaborare între un număr mare de organizaţii ale sistemului Naţiunilor Unite format din
organizaţii interguvernamentale şi non-guvernamentale.
În februarie 1996, Agenţia de Mediu a Japoniei, în cooperare cu DCPDD, a organizat în
Glen Cove (New York) a întrunire a experţilor guvernamentali pentru a discuta şi evalua

59
schemele metodologice din punctul de vedere al potenţialilor utilizatori. Acestea au circulat, de
asemenea, şi la diverşi experţi internaţionali.
Organizaţiile responsabile au revizuit schemele metodologice pe baza observaţiilor şi prima
variantă a fost publicată la a patra sesiune a CDD în aprilie – mai 1996. De atunci, au fost
revizuite anumite scheme metodologice. În unele cazuri, schemele metodologice sunt încă în
curs de elaborare, acestea având menţionate numai numele, o scurtă definire, unitatea de măsură
şi locul în lucrarea cadru.
Lista indicatorilor de lucru pentru dezvoltarea durabilă (Joke Waller-Hunter)
Categoria: SOCIAL
􀂾 Combaterea sărăciei
Indicatorii Forţei Directoare (IFD): - rata şomajului
Indicatorii de Stare (IS): - indicele sărăciei pe cap de locuitor
- indicele decalajului sărăciei
- pătratul indicelui de decalaj a sărăciei
- indicele Gini al inegalităţii sărăciei
- raportul mediu între salariile femeilor şi salariile
bărbaţilor
Indicatorii de Răspuns (IR): -

􀂾 Dinamica demografică şi durabilitatea

IFD - rata creşterii populaţiei
- rata netă a migrării
- rata totală a fertilităţii
IS - densitatea populaţiei
IR -
􀂾 Promovarea educaţiei, conştientizării publice şi a pregătirii
profesionale
IFD - rata schimbării populaţiei cu vârsta şcolară
- raportul înscrierii în învăţământul primar (brut şi net)
- raportul înscrierii în învăţământul liceal (brut şi net)
- rata educaţiei adulţilor
IS - copii care ajung în clasa a V-a în educaţia primară
- durata medie a învăţământului
- diferenţa dintre raporturile de înscriere pe sexe
- numărul de femei la 100 bărbaţi în forţa de muncă
IR - PIB cheltuit pentru educaţie
􀂾 Protejarea şi promovarea sănătăţii umane
IFD -
IS - instalaţii sanitare de bază – procentul populaţiei cu instalaţii sanitare
adecvate
- accesul la apă potabilă (sigură)
- speranţa de viaţă la naştere
- greutatea adecvată la naştere
- rata mortalităţii infantile
- rata mortalităţii materne
- starea nutriţională a copiilor
IR - imunizarea împotriva bolilor infecţioase ale copilăriei
- ponderea contracepţiei
- promovarea substanţelor potenţial periculoase în alimente
cheltuieli naţionale de sănătate destinate asistenţei medicale locale
- cheltuielile de sănătate totale din PIB
􀂾 Promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile

60
 IFD - rata creşterii populaţiei urbane
- consumul de combustibili fosili pe cap de locuitor prin autovehicule
- pierderi economice şi umane datorită dezastrelor naturale
IS - procentul populaţiei în zone urbane
- suprafaţa şi populaţia aşezărilor umane formale şi informale
- suprafaţa de locuit pe persoană
- raportul dintre preţurile caselor şi veniturilor
IR - cheltuielile cu infrastructura pe cap de locuitor
Categoria : ECONOMIE
􀂾 Cooperarea internaţională în accelerarea dezvoltării durabile în ţări şi politicile interne
implicate
IFD - PIB pe cap de locuitor
- investiţiile nete din PIB
- suma exporturilor şi importurilor ca procente din PIB
IS - Produsul intern net ajustat ecologic (Eco-produsul intern net)
- proporţia bunurilor manufacturate din totalul exporturilor
IR –
􀂾 Schimbarea tendinţelor de consum
IFD - consumul anual de energie
- proporţia industriilor cu un consum ridicat de resurse în valoarea
adăugată manufacturată
IS - rezerve minerale certe
- rezerve certe de combustibili fosili
- durata de viaţă (exploatare ) a rezervelor certe de energie
- intensitatea utilizării materialelor
- proporţia valorii adăugate manufacturate din PIB
- proporţia consumului de resurse de energie regenerabilă
IR -
􀂾 Resurse şi mecanisme financiare
IFD - transferul resurselor nete/PNB
IS - datornici (debit)/PNB
- servicii debit/export
IR - cheltuieli cu protecţia mediului ca procent din PNB
- suma finanţării noi sau adiţională pentru dezvoltarea durabilă
- transferul tehnologiilor ecologice, cooperarea şi dezvoltarea capacităţilor
IFD - importuri de bunuri de capital
- investiţii străine directe
IS - proporţia importurilor de bunuri de capital ecologice
IR - granturi (acorduri) de cooperare tehnică.
Categorie: MEDIU
􀂾 Protecţia calităţii şi furnizării de resurse de apă dulce
IFD - prelevări anuale din surse de apă de suprafaţă şi subterane
- consumul intern de apă pe cap de locuitor
IS - rezerve de apă subterane
- concentraţi de bacterii coliforme fecale în apa dulce
- consumul biochimic de oxigen în apele de suprafaţă (ecosistemele
acvatice)
IR - capacitatea de tratare a apelor uzate
- densitatea reţelei hidrografice
􀂾 Protecţia oceanelor, tuturor tipurilor de mări şi zonele de
litoral
IFD - creşterea populaţiei în zonele de litoral

61
 - deversări de petrol în apele litorale
- scurgeri de azot şi fosfor în apele litorale
IS - producţia maximă durabilă de peşte
- indicele algelor
IR -
􀂾 Abordarea integrată a planificării şi managementului resurselor de sol
IFD - schimbarea utilizării terenurilor
IS - schimbări în calitatea terenurilor
IR - descentralizarea managementului resurselor la nivel local
􀂾 Managementul ecosistemelor fragile – combaterea deşertificării şi a secetei
IFD - populaţia trăind sub limitele sărăciei în zonele aride
IS - indicele naţional al cantităţii lunare de precipitaţii
- indicele de satelit al vegetaţiei
- terenuri afectate de deşertificare
IR -
􀂾 Managementul ecosistemelor fragile – dezvoltarea montană durabilă
IFD - schimbarea populaţiei în zonele montane
IS - utilizarea durabilă a resurselor naturale în zonele
montane
IR -
􀂾 Promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale
IFD - utilizarea pesticidelor agricole
- utilizarea îngrăşămintelor
- proporţia suprafeţei irigate din terenurile arabile
- utilizarea (consumul) de energie în agricultură
IS - terenuri arabile pe cap de locuitor
- suprafeţe afectate de salinizare şi înmlăştinare secundară
IR - educaţia agricolă
􀂾 Combaterea defrişării
IFD - intensitatea recoltării lemnului
IS - schimbarea suprafeţei forestiere
IR - proporţia suprafeţei forestiere administrate
- suprafaţa de pădure protejată ca procent din suprafaţa totală de pădure
􀂾 Conservarea biodiversităţii
IFD -
IS - specii ameninţate ca procent din totalul de specii native(autohtone)
IR - suprafaţa protejată ca procent din suprafaţa totală
􀂾 Managementul de mediu (ecologic) al biotehnologiilor
IFD -
IS -
IR - cheltuielile de cercetare-dezvoltare pentru biotehnologii
- eficienţa de reglementări sau directive naţionale pentru biosecuritate
􀂾 Protecţia atmosferei
IFD - emisii de gaze de seră
- emisii de oxizi de sulf
- emisii de oxizi de azot
- consumul de substanţe care afectează stratul de ozon (ODS)
IS - concentraţia poluanţilor în atmosferă în zonele urbane
IR - cheltuieli cu reducerea poluării aerului
􀂾 Managementul de mediu al deşeurilor solide şi problemelor de ape uzate
IFD - generarea de deşeuri solide industriale şi urbane
- deşeuri menajere depozitate pe cap de locuitor

62
 IS -
IR - cheltuieli cu managementul deşeurilor
- reciclarea şi refolosirea deşeurilor
- depozitarea deşeurilor urbane
􀂾 Managementul de mediu al deşeurilor toxice
IFD -
IS - otrăviri chimice acute
IR - numărul de substanţe interzise şi strict restricţionate
􀂾 Managementul de mediu al deşeurilor periculoase
IFD - generarea de deşeuri periculoase
- importul şi exportul de deşeuri periculoase
IS - suprafaţa contaminată cu deşeuri periculoase
IR - cheltuieli cu tratarea deşeurilor periculoase
􀂾 Managementul de mediu şi securitatea deşeurilor radioactive
IFD - generarea de deşeuri radioactive
IS -
IR -
Categoria: INSTITUŢII
􀂾 Integrarea mediului şi dezvoltării în procesul decizional
IFD -
IS -
IR - strategii de dezvoltare durabilă
- programe integrate de contabilitate economică şi de mediu
- evaluarea impactului de mediu
- consilii naţionale pentru dezvoltarea durabilă
􀂾 Ştiinţă pentru dezvoltarea durabilă
IFD -
IS - oameni de ştiinţă şi ingineri potenţiali/1 milion de locuitori
IR oamenii de ştiinţă şi ingineri angajaţi în dezvoltare/ 1 milion de locuitori
- cheltuieli cu cercetarea-dezvoltarea ca procent din PIB
􀂾 Mecanisme naţionale şi cooperare internaţională pentru dezvoltarea capacităţilor în
ţările în curs de dezvoltare
􀂾 Aranjamente instituţionale internaţionale
􀂾 Instrumente şi mecanisme legale internaţionale
IFD -
IS -
IR - ratificarea acordurilor globale
- implementarea acordurilor globale ratificate
􀂾 Informaţii pentru procesul decizional
IFD -
IS - linii telefonice fixe/100 locuitori
IR - programe pentru statistici de mediu naţionale
􀂾 Întărirea rolului grupurilor majore
IFD -
IS -
IR - reprezentarea grupurilor majore în consiliile naţionale pentru dezvoltare
durabilă
- reprezentarea majorităţilor etnice şi a popoarelor indigene în consiliile
naţionale pentru dezvoltarea durabilă
- contribuţia ONG la dezvoltarea durabilă.

63
 Cap 7. Marile provocări ale dezvoltării durabile

Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie procesuală

realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune, aparţin procesului dezvoltării în
general, altele sunt specifice. Cum dezvoltarea durabilă nu este decât o secvenţă a dezvoltării
generale, vom încerca o succintă trecere în revistă a premelor, pentru a poposi, mai analitic,
asupra ultimelor.

7.1. Constrângerea demografică

Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană; realizabilă prin voinţa
oamenilor şi având ca finalitate binele individual şi colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gândit,
aici, dincolo de ceea ce înseamnă populaţie.
Factorul populaţie şi influenţa sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile, în special,
pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante obiectivului preocupării noastre
sunt însă numărul, structura şi sănătatea populaţei.
Oprindu-ne la prima coordonată, întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să găsească
răspuns este, în termenii cei mai direcţi, următoarea: ce număr de populaţie poate suporta planeta
Pământ? Sau, cu alte cuvinte, care sunt, capacitatea biotică şi putinţa de a hrăni o populaţie în
continuă creştere ale planetei noastre? De fapt, ca să rămânem în termenii definiţiei dezvoltării
durabile, ce şanse sunt ca această populaţie tot mai numeroasă să trăiască într-un mediu perfect
conservat şi să se hrănească tot mai bine?
Deşi preocupări serioase au existat şi există, nimeni nu poate spune cu exactitate care este
numărul maxim de oameni pe care planeta Pământ îl poate nutri Jean - Marie Harribey arată că
estimările oamenilor de ştiinţă, pornindu-se de la dinamica prezentă şi cea imediat următoare
(7,5 miliarde în 2015 şi 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifră situată între 30 - 150 miliarde.
Însăşi marja de siguranţă pe care cercetătorii problemei şi-o iau vorbeşte singură despre
dificultăţile enorme pe care le comportă determinarea acestui maxim.
Cu toate acestea, problema este una reală. Ea a înfierbântat şi încinge şi astăzi minţi. Primul,
fascinat de cutezanţa necesară unei întreprinderi ştiinţifice pe această direcţie, a fost Thomas
Robert Malthus. Maniera în care a formulat problema dar, mai ales, soluţiile furnizate pentru a
înlătura răul provocat de cei care "vin prea târziu la praznicul împărătesc" (abstinenţa, viciul şi
nenorocirea) au stârnit oprobiul conaţionalilor săi şi nu numai. Malthus a fost şi este criticat, de
unii chiar foarte dur. Problema ridicată de el însă a rămas iar dezvoltarea durabilă este pusă azi în
situaţia de a-i găsi soluţii; problemă devenită foarte complexă graţie unor împrejurări printre care
amintim:
• chestiunea populaţiei este, concomitent una naţională dar şi una mondială, globală;
• rata creşterii populaţiei nu este corelată peste tot cu rata creşterii economice;
• densitatea populaţiei, pe regiuni, ţări etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea şi
randamentul pământului;
• explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii;
• acolo unde se produce, creşterea explozivă a populaţiei conduce la urbanizări masive, în
dauna mediului şi a suprafeţelor agricole cultivabile;
• creşterea populaţiei se realizează cu mari disparităţi între zone, ţări, continente; astfel, Asia
cuprinde două treimi din populaţia urbană a lumii; Africa, cea mai puţin urbanizată, are rata cea
mai mare de urbanizare din lume, cu grave dezechilibre ecologice şi economice;
• în timp ce urbanizarea Europei a fost însoţită de industrializare, acest lucru nu se intâmplă
în toate ţările în curs de dezvoltare;
• etc.
Iată, câte întrebări şi tot atâtea provocări care vor trebui să-şi găsească ecou în strategia
dezvoltării durabile. Strategie dificil de pus în operă şi din motivul că "Nu există o relaţie de
cauzalitate între creşterea demografică şi creşterea economică pe care s-o putem considera
universală. Mai mult, nu există un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei creşteri

64
maximale. Creşterea populaţiei este în acelaşi timp cauză şi consecinţă a progresului economic,
cu atât mai mult cu cât aceste două fenomene pot fi influenţate de aceleaţi variabile (schimbarea
mentalităţilor, bulversarea tehnicilor de producţie ...).
Structura populaţiei nu pune mai puţine probleme decât numărul ei.
Interesează aici, în primul rând, structura socio-profesională, gradul de instrucţie, calitatea
populaţiei. Şi interesează pentru că, indubitabil, dezvoltarea durabilă nu poate fi opera unor
analfabeţi. Or, dacă dezvoltarea durabilă este confruntată cu şi are de rezolvat o problemă,
aceasta se pune în următorii termeni: exact acolo unde creşterea economică trebuie să câştige,
atât cantitativ cât şi calitativ, adică în ţările lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al
populaţiei suferă. Tocmai acolo, o lume în creştere, analfabetă sau semianalfabetă trebuie hrănită
în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.
În al doilea rând, prezintă importanţă, din punctul de vedere al dezvoltării durabile, repartiţia
populaţiei în creştere pe cele două mari zone: urban, rural.
Se ştie că o caracteristică a creşterii economice clasice a fost exodul masiv al populaţiei de
la sat spre oraş. Exod care şi-a avut logica lui, legată de împrejurări cum ar fi:
• accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de
muncă, serviciilor ieftine, abundente şi de calitate;
• defavorizarea zonelor rurale sub raportul investiţiilor publice şi private dar şi în plan social,
cultural, civic, de unde o forţă şi o reacţie de respingere a satului, asimilat cu mizeria şi incultura;
• etc.
Pe total, modelul de structurare a populaţiei oraş-sat s-a dovedit a fi dezechilibrant şi, de cele
mai multe ori, generator de probleme.
Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor fenomene negative în planul:
• ocupării forţei de muncă (şomaj masiv);
• locuinţelor;
• serviciilor urbane;
• apariţiei unor periferii, insule ale mizeriei, sărăciei şi promiscuităţii, contrastante, sfidător,
cu centrele opulente;
• determinării climatului ambiental dar şi a celui social (delicvenţă, violenţă, prostituţie,
droguri etc.);
• dificultăţilor de aprovizionare cu alimente, energie, apă etc.;
• dificultăţilor administrative.
Pentru satul depopulat, problemele nu au lipsit şi nu lipsesc. Populaţia rămasă (3-10%)
trebuie să facă faţă unei sarcini colosale, de hrănire a întregii colectivităţi. Aceasta înseamnă o
agricultură intensivă, de mare randament, realizabilă prin mijloacele cunoscute: mecanizare,
chimizare, irigare etc. Agricultura intensivă angajează, la rându-i, consumuri mari de energie,
degradarea unor terenuri, epuizarea unor resurse, poluare cu insecticide, pesticide etc.
De aici şi întrebările cărora dezvoltarea durabilă trebuie să le dea răspuns:
• Migrarea populaţiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacă da, până când şi în ce
condiţii?
• Care sunt factorii implicaţi ce influenţează raportul optim populaţie urbană/populaţie rurală
şi unde se situează pragul critic al acestei proporţii?
Revoluţia verde, industriile curate, programe de dezvoltare în care dimensiunea economică
trebuie corelată cu cea socială, politică, culturală, de sistematizare şi, nu în ultimul rând,
ecologică, par a fi răspunsurile la această problemă.
Dezvoltarea durabilă este cea care face din calitatea vieţii oamenilor obiectivul suprem. Or,
nu se poate concepe şi nu se poate vorbi despre calitatea vieţii în afara sănătăţii.
În procesul dezvoltării, sănătatea oamenilor apare în dublă ipostază: de condiţie a dezvoltării
dar şi de obiectiv al ei.
Dacă lucrul acesta nu este nou pentru ştiinţa şi politica economică, nouă este maniera în care
se pune această problemă în contextul dezvoltării durabile. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că
logica dezvoltării durabile nu mai permite ca sănătatea să fie sacrificată avantajelor economice.

65
 Aceasta cu atât mai mult cu cât acest fapt s-a ântâmplat în trecut. Şi pentru că aşa stau
lucrurile, programele de dezvoltare durabilă ale ţărilor dezvoltate plasează degradarea sănătăţii şi
obiectivele majore pentru înlăturarea acestei stări de fapt alături de cele legate de degradarea şi
politica mediului.
Amintind, în treacăt, că problema sănătăţii nu mai este una strict naţională, dimpotrivă,
transporturile internaţionale, fluxurile marfare şi de persoane, marea mobilitate a viruşilor,
gazelor toxice, radioactive etc. "mondializând-o" şi impunând-o ca pe una globală, facem şi
precizarea că ea se pune în termeni diferiţi pentru ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate. Pentru
primele, inclusiv România, a asigura sănătatea fizică şi mentală a populaţiei înseamnă, mai întâi,
a rezolva alte probleme, legate de malnutriţie, paludism, dizenterie, SIDA etc.şi abia apoi a face
faţă bolilor asociate industrializării,dezvoltării excesive a oraşelor, schimbării modului de viaţă,
riscurilor etc.
În această direcţie, specialiştii OMS îşi subordonează programele cerinţelor dezvoltării
durabile atunci când înserează sănătatea într-un grup de alţi trei factori pentru a defini ceea ce ei
numesc "sisteme de vulnerabilitate" şi în care includ: înrăutăţirea stării de sănătate,
analfabetismul, productivitatea scăzută şi slaba capacitate de cîştig, starea generală de neputinţă
şi incapacitatea de a avea acces la resurse şi de a le controla.
Pentru a înlătura aceste "vulnerabilităţi" (de observat că se intercondiţionează), programele
OMS cuprind seturi de măsuri cu referire directă la sursele unor boli, cum ar fi: poluare,
inegalităţi sociale, malnutriţie, stres, accidente, mobilitate excesivă, etc.

7.2. Constrângerea tehnică

Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie, aici, să răspundă este următoarea: Care este
nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic,
fără a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitimă în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creştere economică,
deci, mărirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din păcate, antrenează poluare.
Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde şi
preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.
Angajat cu cercetarea pe o asemenea temă Victor Platon ajunge la concluzia că următoarea
formulă pune în evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi progres tehnic:

în care:
Qmax. = producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului ecologic;
δ = capacitatea de absorbţie a mediului (considerată constantă);
h = capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante;
Kr = capitalul aferent instalaţiilor antipoluante;
V = volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;
qf şi qc = coeficienţi specifici de măsurare a emisiilor poluante.
Chiar dacă aplicarea în practică a unei asemenea formule comportă suficiente dificultăţi,
legate de cuantificarea unor fenomene şi factori prin natura lor greu cuantificabili, şi în pofida
unor ipoteze de lucru cărora li se găseşte greu un corespondent în realitatea faptică (de exemplu,
menţinerea calităţii mediului echivalează cu condiţia ca densitatea poluanţilor existenţi în mediul
ambiant să fie constantă) analiza ei permite formularea unor concluzii de maximă importanţă
pentru politica dezvoltării durabile:
• Nivelul maxim al producţiei ce se poate realiza fără modificarea calităţii mediului se află în
relaţie:
- direct proporţională cu capacitatea de absorbţie a mediului, a instalaţiilor antipoluante de a
reţine emisiile poluante, capitalul investit în instalaţii antipoluante şi volumul sau suprafaţa de
dispersie a poluanţilor;

66
 - invers proporţională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de nivelul producţiei şi
cel al consumului.
• Între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot realiza compensări, cu suport diferit,
funcţie de zonă; în ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei şi consumului ca şi capacitatea
de absorbţie limitată a unui mediu deja poluat pot coborî nivelul lui Qmax; în sens invers
acţionează tehnologiile antipoluante performante şi investiţiile masive de capital în această
direcţie; pentru ţările slab dezvoltate, acţiunea celor două grupe de factori este exact inversă.
• Se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu menţinerea calităţii mediului
ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de absorbţie a mediului poate
fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărirea ratelor de economisire, a eficienţei
instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin creşterea suprafeţelor sau a volumului de
dispersie a poluanţilor;
• "Progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea unei rate acceptabile a dezvoltării
economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce justifică importanţa mare a
investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere menţinerea şi chiar
refacerea mediului";
• Stabilitatea punctului de echilibru este dependentă de factori importanţi precum: structura
economiei, a producţiei, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al mediului etc.;
• Indiferent dacă, în plan ideologic, acest lucru place sau nu, menţinerea stării de echilibru şi
asigurarea unui Qmax presupun intervenţia autorităţilor publice prin politici de dezvoltare care
să fie armonizate cu politicile de protecţie a mediului.

7.3. Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii

Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condiţiile
în care între generaţii şi în intereriorul aceleeaşi generaţii se manifestă un spirit asociativ, de
toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă; unul în virtutea căruia binele şi bunăstarea unuia nu
trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării durabile
duce la optimul lui Pareto.
Amintim că sociologul şi economistul italian s-a declarat potrivnic modului în care
teoreticienii echilibrului au determinat bunăstarea colectivă ca o sumă aritmetică a bunăstărilor
individuale. Considerând că nu se pot adiţiona utilităţi individuale pentru a obţine măsura
bunăstării colective pe motivul că, practic, nu se pot face comparaţii interpersonale ale utilităţilor
pentru că utilităţile ţin de parametrii personali ai fiecăruia, Pareto şi-a dat seama că optimul, la
rându-i, nu poate fi definit nici ca o sumă a utilităţilor individuale dar nici în afara repartiţiei
veniturilor; că, în situaţia în care veniturile sunt date, bunăstarea nu poate fi decât relativă. De
aici plecând, Pareto defineşte optimul ca fiind aceea poziţie de echilibru de la care plecând, este
imposibil de a ameliora situaţia unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora.
Toţi teoreticienii dezvoltării durabile, în grade diferite, fac apel la "optimul Pareto" pentru a
explica măsura în care echitatea poate fi susţinută şi realizată odată cu creşterea bogăţiei
individuale şi colective. Mai mult, prin extensie la judecata lui Pareto se face apel pentru a se
vedea ce rămâne din echitate atunci când cererea populaţiei este raportată la oferta de capital
mediu". Pentru a încerca un răspuns în această direcţie plasăm problema la trei rubrici:
a) Echitate între generaţii
Problema echităţii între generaţii este, deopotrivă, una de solidaritate, generozitate dar şi de
timp. Spunem aceasta pentru că, din momentul în care emitem pretenţia că suntem atenţi şi vrem
să fim şi echitabili cu generaţiile viitoare, atunci problema resurselor, indiferent de natura lor,
dar, îndeosebi cele naturale, trebuie să devină o problemă de planificare seculară şi nu anuală sau
decenală.
Plasarea intereselor generaţiei prezente în faţa celor ale generaţiilor viitoare nu se vrea a fi o
sacrificare a celor dintâi. Nu este nici posibil şi nici moral. Fiecare generaţie îşi are timpul ei,
interesele ei, nevoile proprii şi matricea culturală care o defineşte. În plus, existenţa unei
generaţii este ea însăşi o "resursă" unică. Mai mult decât atât, dreptul la existenţă al generaţiilor

67
viitoare nu poate fi pus sub nici o formă în discuţie. Este un drept care vine de DINCOLO de noi
iar accesul la resursa numită Pământ este un drept fundamental al omului, indiferent dată el
trăieşte în secolul V sau XXI. Natura sau Dumnezeu au făcut această resursă nu numai unică dar
oferită o singură dată pentru toţi, indiferent când ne facem apariţia în lume. De aici şi nevoia
obiectivă de a manifesta atenţie faţă de soarta celor care vor trăi în viitor, grija realizabilă, după
opinia noastră, prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu evitarea a două borne
extreme:
• pe de o parte, conservarea totală, de dragul conservării, a rezultatelor existente şi
sacrificarea, în consecinţă, a intereselor generaţiei prezente;
• pe de altă parte, o exploatare prădalnică, iraţională a tuturor resurselor, provocând
schimbări şi şocuri ireparabile şi ireversibile.
Între aceste limite, o politică economică şi socială echitabilă poate găsi calea de echilibru
plecând de la şi ţinând seama de faptul că:
• Există o relaţie specifică, proprie fiecărei generaţii, între nevoile şi aspiraţiile ei pe de o
parte, şi resursele necesare şi cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;
• Dimensiunea resurselor cunoscute de o generaţie este, printre altele, funcţie de gradul ei de
pregătire tehnică şi economică;
• Dacă se acceptă că, indiferent de nivelul cunoştinţelor dobândite, dimensiunea resursei
numită Pământ este limitată, fiecare generaţie îşi aduce "contribuţia" la reducerea dimensiunii
acestei resurse; se reduc suprafeţele agricole prin construcţii civile, industriale etc.; se reduc
factorii pozitivi de mediu care oferă suport vieţii (oxigen, ozon, apă potabilă);
• Apelând la raţionalitate, oamenii au găsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita
risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementarităţile între procesele de producţie
sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra mediului şi păstrând
calitatea vieţii.
Odată înţelese aceste lucruri, artizanii dezvoltării durabile, şi, se pare, va trebui să fim toţi
astfel de artizani, vor fi puşi în faţa unor probleme de principiu, etice dar şi politice. Experienţa
dobândită deja pe drumul dezvoltării sustenabile pare să inducă ideea că asigurarea spiritului de
echitate nu poate evita politicul. Din punct de vedere pur intelectual, generaţiile prezente sunt
pregătite să înţeleagă că celor viitoare trebuie să li se asigure cel puţin aceleaşi şanse. Esenţa
dezvoltării durabile pleacă chiar de la această ipoteză. Simpla percepţie pozitivă, la nivel mental,
nu este însă suficientă. În plan atitudinal apare o problemă care va trebui să-şi găsească soluţii în
arhitectura dezvoltării sustenabile; problemă legată de relaţia planpiaţă în a asigura manifestarea
echităţii între generaţii.
Este ştiut că piaţa liberă operează cu principiul alocării resurselor după regula celui mai
eficient: ele trebuie să intre în posesia şi spre utilizarea celor care ştiu să le folosească cu maxim
randament. Pe această cale se asigură prosperitatea lor, a utilizatorilor, dar şi a celorlalţi.
Discursul liberal întreţine şi susţine ideea că săracii lumii bogate (recunoscându-se existenţa
lor într-o structură socială piramidală socotită normală, firească) sunt, uneori, mai bogaţi decât
bogaţii lumii sărace graţie proceselor de redistribuire prin care plusul de bogăţie ajunge şi la
primii. Acest avantaj este însă diluat de faptul că piaţa liberă este întemeiată pe şi promovează o
filosofie a prezentului. În ansamblul de reguli clasice ale pieţei libere, interesul pentru viitor este
palid reprezentat sau chiar absent. Preocuparea de a internaliza costurile provenite din poluare,
de a contabiliza pasivele acesteia, de a stabili o strategie a exploatării resurselor şi de protecţie a
mediului etc. nu par a fi consonante şi rezolvabile, prin arbitrajul pieţei libere. În acest context,
strategia dezvoltării durabile, mai ales atunci când se pune problema echităţii şi compensării
între generaţii, pare de neconceput în afara unui plan şi a intervenţiei statale. Pe aceeaşi direcţie,
a necesităţii unei strategii etatiste, vine şi argumentează, odată în plus, şi împrejurarea că e
nevoie de o schimbare de optică chiar la nivelul mentalului; una care să convingă că mediul este,
concomitent, obiect de exploatare dar şi obiectiv de protejat. E greu de crezut că această necesară
schimbare se poate realiza într-o cadenţă dorită fără un program educaţional.

68
 De aceea, alegerea între cât plan şi câtă piaţă, ca instrumente operaţionale, reprezintă, şi din
punctul acesta de vedere, o problemă serioasă ce cade în sarcina strategilor dezvoltării durabile.
b. Echitate intrageneraţii
Când vorbim de aceeaşi generaţie, strategia dezvoltării durabile trebuie să ţină seama de
faptul că:
În primul rând, o generaţie nu e, de fapt, o generaţie unică; coexistă, în acelaşi timp, trei
generaţii: tinerii, maturii, vârstnicii.
Plecând de la această realitate, amintim că fiecare dintre cele trei segmente ale piramidei
sociale îşi are matricea sa culturală. Acest fapt explică de ce atunci când se raportează la aceeaşi
ofertă de mediu cererea este diferită, ca nivel dar, mai ales, ca structură. Astfel, tinerii, cu viitorul
în faţă, sunt interesaţi în păstrarea pe termen lung a caracteristicilor de mediu şi a nivelului
resurselor. Sunt mai conservativi cu ceea ce au şi cu ceea ce-i înconjoară. Vârstnicii, în schimb,
sunt puşi în faţa altei ecuaţii, ingrate, a scurtimii vieţii. Pe acest temei ei sunt mai egoişti şi mai
"consumatorişti". Dacă le place, la fel ca şi tinerilor, un parc curat şi un aer ozonat, spre
deosebire de aceştia ei sunt tentaţi spre o exploatare mai intensă a resurselor spre a profita, cât
mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit astfel le poate oferi. Spiritul
de echitate ar trebui să-i îndemne în aceeaşi măsură să recurgă la resurse ieftine şi procedee
economicoase: să apeleze la lemne de foc, la îngrăţăminte animale pentru agricultură, să
recicleze reziduuri vegetale etc.55 Este greu de crezut însă că o persoană în vârstă va proceda
astfel. Dacă toată viaţa s-a încălzit de la o sobă cu lemne ea va fi tentată să încerce bucuria unei
instalaţii de aer condiţionat, dacă venitul îi permite şi dacă piaţa îi oferă aşa ceva.
În al doilea rând, situaţia socială a celor care compun o generaţie în viaţă este foarte diferită.
Toţi sunt interesaţi în menţinerea la parametri înalţi a "capitalului de mediu". Acest lucru
costă. Contrribuţia la acest cost este diferită.
Pe de altă parte, se pare că nici accesul la capitalul natural nu este egal. Bunurile de mediu
sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele să se profite public, echitabil, deci fără
restricţii induse de poziţia socială. Nu există nici un motiv ca un grup social să fie exclus
beneficiilor pe care le oferă mediul. Puterea materială şi politică schimbă, în fapt, această schemă
de gândire. La această schimbare contribuie şi diversitatea condiţiilor de mediu.
Calitatea apei şi a aerului nu sunt peste tot aceleaşi, ele variază, spaţial. Cei înstăriţi au de
partea lor şansa de a-şi alege locul unde să muncească sau să trăiască. Este logic ca aceste locuri
să fie cel mai bine poziţionate sub raportul "capitalului de mediu". Pe această cale, însă, bunuri
globale, publice devin bunuri locale sau chiar private. Instituţia dreptului de proprietate poate
opera, în acest context, delimitări ale bunurilor (publice - private) contrare spiritului de echitate.
Nu trebuie să uităm însă că plusurile calitative ale mediului pot fi naturale dar şi artificiale,
realizate prin intervenţia oamenilor, cu costuri. La acoperirea lor, indiferent ce politică s-ar
aplica, contribuţia nu este egală. Acelaşi procent, aplicat la venituri diferite, înseamnă, în valoare
absolută, aport diferit la lupta împotriva poluării. Acest fapt ar putea justifica pentru unii, de ce
bogaţii profită mai mult de pe urma calităţii mediului fără ca aceasta să însemne un atentat la
echitate.
Mai reţinem, în context, şi faptul că cel mai utilizat procedeu de luptă împotriva poluării este
PPP (principiul poluatorul plăteşte). Iar cei care poluează şi, deci, cei care plătesc sunt,
preponderent, cei bogaţi.
Se realizează, pe această cale, echitatea? Greu de răspuns în condiţiile în care măsurarea
efectelor negative pe care le produce poluarea este şi ea o problemă. În materie, există
numeroase studii. Nici unul nu surprinde însă cu exactitate incidenţa efectelor poluării asupra
deprecierii stratului de ozon, a încălzirii planetei etc. Cum am putea, atunci, să repartizăm cu
exactitate partea de "contribuţie" la poluare care revine bogaţilor faţă de cea care revine săracilor
pentru a stabili, astfel, echitatea?
În al treilea rând, componenţii aceleiaşi generaţii sunt "repartizaţi" în spaţii diferite, aceasta
însemnând zone, ţări, continente. La această "repartiţie" omul nu are nici o contribuţie, ea este
opera lui Dumnezeu sau a hazardului. Ceea ce poate el face este să se mişte dintr-un loc în altul,

69
în căutarea unui alt loc de muncă sau a unui nou mod de viaţă. Dar această mişcare a lui nu este
de anvergură şi nu are semnificaţie în faţa principiului după care fiecăruia îi este predestinat să se
nască şi să trăiască într-un loc anume.
În termenii teoriei economice, cererea de mediu nu are, aici, prea mare relevanţă, ea este un
dat, cu borne relativ fixe. Cât priveşte oferta de mediu, la scară planetară, ea este foarte
diversificată dar şi foarte inegală. E greu dacă nu imposibil să se vorbească despre echitate în
acest perimetru. Cât de echitabil este faptul că tânărul John se naşte şi trăieşte în Londra bogată
şi curată, Hans în "grădina" numită Austria iar micul Atef în Sahara africană şi, ca urmare a
acestor împrejurări, perspectiva lor de viaţă este atât de diferită?
"Aşezarea" spaţială, la start inechitabilă, a celor care vin în acelaşi timp pe lume este o
problemă care, deocamdată, scapă voinţei şi deciziei politice iar strategia dezvoltării durabile nu
întrevede nici ea o soluţie.
c. Compensare între generaţii
Ideea de compensare între generaţii derivă din cea de echitate. Se pleacă, şi aici, de la
premisa că resursa Pământ, în condiţiile unui grad dat al cunoaşterii, este limitată şi, ca urmare,
prin producţie şi consum, generaţiile prezente reduc, vrând, nevrând, dimensiunea acestei
resurse. Pentru a da dezvoltării durabile conţinut, e nevoie să se pună în funcţiune un mecanism
de compensaţie de ale cărei rezultate să profite generaţiile viitoare spre a nu fi văduvite de
minusurile produse în resurse de către generaţiile prezente. În general, se pune problema
asigurării constanţei unui stoc de capital pentru ca generaţiile viitoare să plece cel puţin de la
aceeaşi zestre ca generaţiile prezente, idee pusă pentru prima dată în discuţie de Robert Solow.
Plecând de la această idee a lui Solow, economiştii David Pearce şi Jeremy Warford consideră că
problema compensării ar putea fi rezolvată în două moduri.
Prima metodă spre a transfera resurse pentru viitor astfel încât generaţiile viitoare să nu
sufere de pe urma acţiunilor generaţiilor prezente este de a se constitui o sumă (S)
compensatorie, determinabilă după formula:

în care:
- X reprezintă costurile determinate de o acţiune aparţinând generaţiei prezente dar plătibile
de către generaţiile următoare;
- T reprezintă perioada (socotită în ani) după care vor apărea costurile X generate de
acţiunea generaţiilor prezente;
- r reprezintă rata dobânzii.
Chiar autorii formulei propuse au ajuns la concluzia că aceasta este o manieră simplistă de a
aborda chestiunea. Şi, în plus, aplicarea practică a formulei pune probleme. S este o mărime ex
ante, pe când X şi T sunt mărimi ex post. În momentul în care dorim să-l calculăm pe S, X şi T
sunt necunoscute. Complică lucrurile şi faptul că r nu rămâne aceeaşi pe intervalul de calcul.
A doua metodă trimite la ideea compensării cu ajutorul unui stoc de capital, format din
valori refugiu a căror dimensiune nu scade în timp. Formula propusă este următoarea:

unde:
- K reprezintă stocul total de capital transmisibil, spre compensare, generaţiilor viitoare;
- Km reprezintă capitalul material creat de om (maşini, fabrici, străzi etc.);
- Kh reprezintă capitalul uman (cunoştinţe, aptitudini, deprinderi etc.);
- Kn reprezintă capitalul natural (fertilitatea solului, pădurile, pescăriile, petrolul, gazele
naturale, cărbunele etc.).
În interiorul formulei se poate umbla la aranjarea elementelor componente funcţiei de gradul
lor de importanţă şi, în speţă, gradul de substituibilitate. Astfel, autorii propun includerea lui Kh
în Km pe temeiul că, oricum, capitalul material include inteligenţă, la modul generic vorbind. În
ceea ce priveşte gradul de substituibilitate, se pare că anumite elemente ale capitalului de mediu

70
sunt nesubstituibile. Dacă la lemn, cărbune, petrol etc. se pot găsi substituienţi, nu acelaşi lucru
se poate spune despre oxigen sau ozon. Aceste din urmă elemente trebuie individualizate în
formulă tocmai pentru a atrage atenţia; pentru a arăta că în strategia dezvoltării durabile factorii
de mediu rari şi valoroşi, fără de care viaţa este de neconceput, trebuie să-şi găsească un
tratament aparte; că ei trebuie să nu lipsească din "bagajul compensatoriu" pe care fiecare
generaţie este, moralmente, obligată să-l predea celor care urmează.
În baza unor astfel de raţionamente formula de mai sus devine:

unde
- Kh este inclus în Km;
- Kn* reprezintă capitalul pentru care substituţia este dificilă sau chiar imposibilă.

7.4. Eficienţa
În manieră clasică, eficienţa este definită ca fiind acea calitate a unei activităţi umane de a
produce efecte utile maxime, pentru individ şi societate, cu costuri minime. Potrivit acestei
concepţii, determinarea eficienţei se face prin raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în
formula termenilor de recuperare).
Atât definiţia cât şi modul de determinare a eficienţei trimit spre cantitativ şi, predominant,
spre latura economică a activităţii umane. Deşi, de fiecare dată, în teoria economică şi în
manualele standard se face sublinierea că eficienţa trebuie să fie privită şi sub raportul finalităţii
sale sociale, tocmai acest aspect a fost şi este relativizat. Şi, pe cale de consecinţă, tocmai dintr-o
atare direcţie dezvoltarea durabilă îşi propune să remedieze; să aducă conceptului şi fenomenului
numit eficienţă interpretarea şi înţelegerea necesară.
În acest demers se pleacă de la ipoteza, susţinută de argumente faptice, că logica eficienţei,
traductibilă, în ultimă instanţă, prin logica profitului a pus stăpânire pe gândul şi fapta oamenilor;
că a decis, în mod suveran, asupra oricărei politici economice; că a subordonat orice filosofie
socială, politică sau culturală celei hedoniste; şi că, în sfârşit, punându-şi eticheta asupra
întregului proces al dezvoltării, eficienţa a mercantilizat până la saţietate însuşi rezultatul
dezvoltării.
În opoziţie cu aceste vederi, dezvoltarea durabilă îşi propune să demonstreze că profitul nu
este totul; că ea presupune valorificarea resurselor unei societăţi pe toate planurile; că ea însăşi
înseamnă punerea în valoare a personalităţii omului, afirmarea identitităţii sale spirituale,
culturale etc.; că, în ultimă instanţă, dezvoltarea trebuie să asigure satisfacţie şi bună stare dar că
şi acestea înseamnă şi altceva decât consumul unor bunuri şi servicii de o calitate şi într-o
cantitate indestulată. Cu alte cuvinte, aerul curat, strada îngrijită, parcul îmbietor, apa potabilă,
accesul la învăţământ, la cultură, dezvoltarea spirituală, în general, sunt şi devin componente cu
o pondere crescândă în ansamblul elementelor care definesc calitatea vieţii.
Faptul că aceste din urmă elemente, nonmateriale, determină direcţia de mişcare şi dau
contur şi fizionomie rezultatelor dezvoltării nu înseamnă un atentat la adresa eficienţei. Locul
profitului în ansamblul factorilor care asigură dinamica unei societăţi nu poate fi schimbat.
Interesul şi profitul au fost şi rămân principala sursă de emulaţie, principala motivaţie a
consumului de energie umană. O societate prosperă şi civilizată nu poate exista în afara spiritului
managerial, întreprinzător după cum, existenţa spiritului antreprenorial dincolo de ceea ce
înseamnă motivaţia câştigului, a profitului, este o utopie.
Conştientizând această realitate, filosofia dezvoltării durabile nu este şi nu poate fi
potrivnică eficienţei. Ea nu-şi propune să înlăture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi
societăţii. Nu, ea îşi propune, numai, să demonstreze că profitul nu este totul şi, în plus, că acesta
nu poate fi gândit prin el însuşu. Si, de aici, marea problemă sau marea confruntare pe care o
încearcă dezvoltarea durabilă este să găsească compatibilităţile necesare între mecanismele
economice propulsate de obţinerea profitului şi finalitatea socio-umană a dezvoltării.
Abordarea concretă a acestei dificile probleme se traduce de principiu în:

71
 • încercarea de a compara plusurile şi beneficiile social-culturale şi ecologice cu minusurile
rezultate ca urmare a unor costuri suplimentare induse de industriile curate şi tehnologiile
antipoluante;
• încercarea de a compatibiliza calitatea de producător cu cea de consumator.
Cu puternice interferenţe şi zone de contact, cele două etaje ale problemei şi-au găsit deja
locul în cercetarea economică şi socio-biologică. Un aspect sondat, cu remarcabile succese, este
legat de comensurarea costurilor de mediu, a pasivelor ecologice, de care ne vom ocupa în
paragraful următor. Analiza cost-beneficiu aplicată acestui domeniu a condus, de asemenea, pe
cercetători, la concluzii demne de interes. Mai dificil şi mai puţin pretabil unei analize în
termenii cost-beneficiu se dovedeşte a fi domeniul valorilor noneconomice dar spre care
dezvoltarea durabilă ţinteşte.
Din acest ultim punct de vedere ni se pare interesantă încercarea lui Victor Platon de a
încorpora valorile noneconomice în ceea ce el numeşte valoarea economică totală a resurselor
ecologice (VET).
Structural privită, VET cuprinde:
• VFD (valoarea de folosire directa) în care se include contribuţia factorilor de mediu la
procesul de producţie sau de consum;
• VFI (valoarea în folosire indirectă) care "se referă la beneficii sau costuri legate de
«serviciile» pe care factorii de mediu le furnizează pentru susţinerea indirectă a procesului de
producţie sau de consum. În această categorie sunt incluse funcţii ecologice cum ar fi: purificarea
apei prin filtrare naturală, prevenirea eroziunii solului prin împăduriri, reţinerea poluanţilor
atmosferici, reţinerea apei în sol, fixarea carbonului din atmosferă etc";
• VPF (valoarea potenţiala de folosire) "constă în premiul acordat de anumiţi consumatori
pentru nefolosirea (sublinierea V.P.) unui anumit bun ecologic în dorinţa de a evita riscul de a
nu-l mai avea disponibil pentru viitor; se referă în special la protejarea biodiversităţii etc.";
• VNF (valoarea de nefolosire) a cărei componentă importantă este VE (valoarea
existenţială) privită ca "expresie monetara a satisfacţiei morale de a şti că o anumită componentă
ecologică există fără intenţia de a o folosi, în prezent sau viitor" şi în care se includ echitarea
între generaţii, altruismul interpersonal etc.
În baza celor de mai sus se poate scrie că:
VET = VF + VNF,
unde:
VF reprezintă valoarea de folosire (utilizare)
VNF reprezintă valoarea de neutilizare.
Şi cum, VF = VFD + VFI + VPF, analitic, VET devine:
VET = VFD + VFI + VPF + VNF
În baza analizei datelor oferite de Victor Platon, trei concluzii ni se par demne a fi reţinute:
Întâi, tendinţa de trecere, de mişcare, în interiorul VET de la VFD spre VE, componenta de
bază a VNF, indică şi o schimbare în ierarhia preferinţelor individuale prin creşterea de accent pe
care o dobândesc valorile cu conotaţii calitative (valori etice, morale şi existenţiale) în
defavoarea celor cantitative şi monetare. Această mutaţie în structura preferinţelor va obliga
teoria neoclasică bazată pe utilităţi (măsurabile şi ierarhizabile) la serioase reconsiderări
determinate de faptul că valorile etice nu se pretează în mod strict calculului raţional bazat pe
utilitate.
În al doilea rând, deşi conceptual elementele componente ale VET par logice, de înţeles şi cu
o existenţă perceptibilă, practic este greu de găsit o măsură a lor exactă. Cu toate acestea, Victor
Platon susţine, întemeiat, că şi în acest plan se pot obţine rezultate satisfăcătoare. Pentru a da
concreteţe acestui gând el introduce în uz noţiunea de "consimţămând de plată" care surprinde
tocmai înclinaţia indivizilor de a plăti pentru serviciile ecologice de care beneficiază. Şi, spre a fi
şi mai concret, autorul citat oferă exemplul consimţământului ţărilor sărace debitoare de a lua
măsuri efective de protejare a mediului în schimbul transferului datoriei lor de la bănci
comerciale creditoare către organizaţii de protejare a mediului. Pe această cale, facilitată de

72
acordul băncilor,62 milioane de dolari datorie externă sunt convertiţi în fonduri pentru protecţia
mediului.
În al treilea rând, ca o încercare cutezantă de a aduce teoria neoclasică a utilităţii marginale
pe terenul ofertei de mediu, Victor Platon propune o analiză prin intermediul cunoscutului
"surplus al consumatorului". La această analiză îl trimite noţiunea de "consimţământ de plată".
În acest sens, se presupune că există (deşi foarte greu de determinat şi estimat) o curbă a
cererii pentru resurse şi servicii ecologice şi, corespunzător, o piaţă specifică a lor.
Astfel, la un preţ dat (p1) al unui serviciu de mediu (apă curată, aer nepoluat, parc îngrijit
etc.) curba cererii pentru acel serviciu va arăta astfel:
Din grafic rezultă că utilitatea totală a serviciilor furnizate de resursa de mediu este dată de
suprafaţa trapezului curbiliniu OPEQ1. Costul total de achiziţie al acestui serviciu este
reprezentat prin dreptunghiul OP1EQ1. Diferenţa dintre cele două arii, triunghiul curbiliniu
P1EP (haşurat) reprezintă "surplusul consumatorului". "Surplus" deoarece se observă că, pentru
cantitatea serviciului de mediu cuprinsă între O şi Q1, consumatorul ar fi dispus să plătească şi
un preţ mai mare decât P1. "Surplusul" apare, deci, tocmai graţie "consimţământului de plată" de
care vorbeşte Victor Platon. Punctul P reprezintă, teoretic privind lucrurile, preţul maxim pentru
care cererea devine nulă.
Faţă de această sitiaţie iniţială sunt posibile două mutaţii.
Prima vizează o creştere a cererii pentru serviciul de mediu în condiţiile în care preţul
rămâne constant. Graficul iniţial devine:
Faptic, băncile creditoare îşi dau acordul pentru scontarea datoriei externe a unor ţări
debitoare, vînzând titlurile privind această datorie la o valoare mai mică decât cea nominală. În
felul acesta, organizaţiile de protecţie a mediului , cumpărătoare devin creditori oficiali.
Se observă că la acelaşi preţ (p1), o creştere a calităţii serviciului de mediu a condus la
creşterea cererii de la Q1 la Q2 şi la deplasarea curbei cererii din C1 la C2. Noul "surplus al
consumatorului", posibil prin consimţământul său de plată, este dat de triunghiul curbiliniu
P1FP.
Beneficiul suplimentar faţă de situaţia iniţială este dat de aria haşurată EFP.
A doua mutaţie se referă la împrejurarea în care creşterea calităţii este însoţită de o creştere
corespunyătoare a preţului serviciului respectiv de mediu. În această sitiaţie graficul devine:
Creşterea calităţii a determinat creşterea cererii de la Q1 la Q2 şi deplasarea curbei cererii
din C1 în C2. Şi în această situaţie se poate obţine un "surplus al consumatorului". El este mai
mare sau mai mic în funcţie de proporţionalitatea dintre creşterea de preţ şi creşterea cererii.
Oricum, însă, el este mai mic decât atunci când preţul rămânea constant.
Din aceste împrejurări rezultă, la modul sintetic exprimat, că cererea la un serviciu de mediu
poate să crească atât în condiţiile unui preţ stabil cât şi a unui preţ în creştere. În primul caz avem
de-a face, de obicei, cu un preţ subvenţionat. Creşterile de costuri antrenate de cheltuielile
privind îmbunătăţirea srviciilor de mediu sunt acoperite de autoritatea publică. În cel de-al doilea
caz piaţa liberă este lăsată să-şi facă datoria. Beneficiarul serviciului de mediu de o calitate mai
înaltă suportă direct, pe calea preţului plătit, plusul de confort.
Şi într-un caz şi în altul serviciul de mediu de o calitate mai ridicată costă mai scump. În
ambele cazuri cumpărătorul acestui serviciu suportă diferenţa de cheltuială. Deosebirea ţine de
faptul că în prima ipostază plăteşte indirect, prin impozite şi taxe către stat care, în numele său,
subvenţionează costurile ridicate ale producătorului în timp ce, în cea de-a doua, este plasat faţă
în faţă cu furnizorul serviciului de mediu.
Oricum am judeca lucrurile plata serviciului se face de către sonsumatorul său iar încasarea
lui se face de către ofertantul producător. Şi, în felul acesta, am ajuns la cel de-al doilea palier al
problemei cu care se confruntă dezvoltarea durabilă, acela în care se încearcă compatibilitatea
calităţii de producător cu cea de consumator pe fundalul asigurării eficienţei. Odată situaţi aici,
putem afirma că, indiferent ce cale, indirectă (stat protector) sau directă (piaţă) serviciul pentru
un mediu sănător trebuie plătit. De acest preţ profită producătorul. În acelaşi timp, toţi
producătorii acestor servicii calitazive sunt şi beneficiarii lor. De un parc îngrijit, de un loc de

73
recreere, vânătoare, pescuit etc., nu beneficiază doar cel care "consumă" acest serviciu; în
aceeaşi postură se poate afla şi cel care a contribuit la "producţia lui".
Din punctul acesta de vedere, chiar dacă el ar ceda la preţ şi ar încasa un profit mai mic ar fi
recompensat din plin de calitatea şi puritatea mediului în care el însuşi trăieşte. Iar sănătatea
dobândită pe această cale, fără de care nu este de conceput o viaţă de calitate, înseamnă mai mult
decât pierderea materială în dimensiunea profitului.
Iată-ne în faţa unui aspect care deja a atras atenţia economiştilor, şi nu numai. Ei, în mod
deosebit, încearcă în ultima vreme să extindă analiza cost-beneficiu unor domenii care în mod
tradiţional s-au plasat în afara unor astfel de cercetări. Aşa de exemplu, deşi producţia de alcool
este una dintre cele mai rentabile, din punctul de vedere al producătorului, economiştii şi
sociologii încearcă şi reuşesc să demonstreze, cu proba datelor statistice, că reducerea cantităţii
de alcool şi, în general, lupta împotriva alcoolismului se soldează cu rezultate pozitive
compensatorii cum ar fi: creşterea gradului de sănătate, reducerea numărului de şomeri, creşterea
duratei active de viaţă, reducerea procentului de handicapaţi la naştere etc. Exact în aceeşi
termeni se pune şi problema tutunului.
În aparenţă, asemenea iniţiative sau acţiuni par a atenta direct la eficienţă. Dacă dorim însă
să ţinem seama de tot ceea ce înseamnă progres social uman, dacă dorim ca cei care vin după noi
să se nască sănătoşi, fizic şi psihic, să beneficieze de un aer respirabil, de inputuri su ficiente
pentru produsele de care au nevoie, de apă potabilă etc. atunci va trebui să ne schimbăm şi modul
de a gândi despre eficienţă, să ajungem la noi paradigme. Pentru că, odată ce judecăţile pur
cantitative sau de strictă eficacitate nu vor mai domina; odată ce se va înţelege că achiziţia
nesfârşită de bunuri şi creşterea permanentă a profitului nu înseamnă automat dezvoltare şi
progres; odată ce profitul nu va mai fi alfa şi omega oricărei acţiuni practice şi se va înţelege că
bunăstarea, inclusiv a celui care urmăreşte, obiectiv, obţinerea profitului înseamnă şi altceva
decât diferenţa între ceea ce încasează şi ceea ce cheltuieşte; odată ce, în afârşit, finalitatea
social-umană a creşterii va fi plasată pe primul plan, atunci, şi numai atunci, se va înţelege că
dând curs dezvoltării durabile nimeni nu va avea de suferit, nici măcar eficienţa. Altfel, dacă
vom plasa în continuare profitul pe primul plan, chiar dacă PPP (principiul poluatorul plăteşte)
va fi aplicat cu rigurozitate, există şanse reale de a îngusta baza resurselor, de a încuraja risipa şi,
mai ales, de a degrada mediul. Or, în numele pricipiilor pe care le susţine şi care, la rându-le,
sunt subordonate vieţii în general ca valoare fundamentală, prezentă şi viitoare, filosofia
dezvoltării durabile îşi propune să ne conştientizeze că urmărind finalitatea socio-umană a
dezvoltării nu avem ce pierde; că, aşa cum sublinia la vremea sa Pareto, importanţa faptelor
contează mai mult decât numărul lor.

7.5. Economia mediului

Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile în măsura în
care ea încearcă, printre altele şi tentativa de a umaniza şi ecologiza economia. Şi, dacă îşi
fixează atari ţinte, atunci ea se confruntă cu o problemă - cea a integrării mediului şi a
problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta pentru că
demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rămas, în pofida tuturor criticilor, dominant.
Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltării durabile şi, îndeosebi, la problematica specifică
mediului, nu este o chestiune facilă. Fac dificilă sarcina, atât innerţiile puternice ale unui sistem
teoretic, doct, academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar desprins de realitate, cât şi
limitele impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.
Astăzi, mai mult decât oricând, economiştii sunt obligaţi să conştientizeze şi să
recunoască,vrând, nevrând, că ştiinţa economică îşi are o specificitate a ei. Aici, în relaţia de
cunoaştere, subiectul este, în acelaşi timp, obiect de studiu. Chiar dacă acelaşi obiect, individul,
este privit în circumstanţe diferite de consumator sau producător, de exemplu, relaţia de
cauzalitate nu poate să fie pusă şi nu conduce, funcţional, la acelaşi grad de obiectivitate ca în
fizică sau chimie. În perspectiva dezvoltării durabile, când omul nu mai poate fi privit ca
instrument sau obiect de analiză ci ca finalitate, acest lucru nu numai că nu va deranja pe nimeni

74
dar va fi asimilat cu normalitatea. Apoi, întoarcerea la perspectiva unei analize în care omul se
află în centrul universului nu va însemna un deserviciu adus ştiinţei economice. Dimpotrivă, o va
readuce la marea familie a ştiinţelor sociale din care face parte şi în care elementul moral şi
uman constituie principalul material de reflecţie şi căutare.
Pe aceeaşi schemă logică va trebui plasată şi natura. Atâta vreme cât, aici, relaţiile de
interdependneţă ţin de perenitatea naturii şi de puterea ei regeneratorie, cauzalitatea liniară
directă în genul cauză-efect nu-şi mai găseşte nici locul şi nici forţa explicativă. Dimpotrivă,
circularitatea, explicând o natură capabilă să se hrănească din propriile ei deşeuri, va oferi
adevărată măsură şi oglindă a unei realităţi ea însăşi circulară.

7.6. Economia circulară - un model pentru generațiile viitoare

Din momentul revoluției industriale, noi, ca și populație, am trăit într-o economie lineară, în
care resursele naturale şi energiile înglobate în materii prime şi produsele finite sunt aruncate,
mai devreme sau mai târziu, afectând tot mai mult mediul înconjurător. Resursele naturale ne
asigură produsele necesare pentru producția la nivel de fabrici, resurse care de altfel sunt folosite
pentru a crea bunuri menite a fi cumpărate și, în general, aruncate după o singură utilizare. Ceea
ce rămâne după folosire este considerat deșeu, rămânând să meargă la depozitul de deșeuri, în
loc ca părți din el să fie refolosite sau reutilizate în alte scopuri. Cu toate acestea, această acțiune
nu descrie și nu surprinde tabloul complet a ceea ce presupune întreg ciclul economic al
resurselor existente pe Terra. Potrivit datelor statistice furnizate de experți din domeniul energiei
și ecologiei, se consideră că există marele risc de a ne îndrepta rapid spre diminuarea resurselor
naturale. Energia utilizată azi pentru autovehicule, lumină și alte tehnologii care funcționează pe
baza acesteia, are nevoie de miliarde de ani pentru ca planeta să o poată colecta și să o stocheze
în plante și în combustibili fosili.

Fig 7.1. Ciclul de viață al unui produs – modelul linear

Îngrijorător este faptul că ajungem să utilizăm mai mult decât planeta noastră poate să
producă. Se observă astfel că acest tip de economie lineară amenință epuizarea capitalului
natural de pe planetă, care de altfel este și casa noastră. Mai mult decât atât, capitalul nostru
natural își diminuează stratul și prin aceasta afectează mediul ecologic, chiar și în condițiile în
care încercăm să aducem inovații, ceea ce în prezent producem nu mai este la fel de bun, ceea ce
s-a dovedit a fi un regres considerabil de productivitate de-a lungul timpului.
Modul în care producem și consumăm contribuie la multe dintre problemele de mediu din
prezent, cum ar fi încălzirea globală, poluarea, epuizarea resurselor naturale și pierderea
biodiversității.
Până în anul 2016, economiile noastre au dezvoltat un tipar de creștere de tipul „a lua, a
face, a consuma și a elimina” – acel model linear care se bazează pe ipoteza că resursele sunt
abundente, disponibile, ușor accesibile și ieftin de eliminat. Experienţa ne-a dovedit că ne-am
înșelat și că se pot obține performanțe mai mari și mai durabile dacă utilizăm eficient resursele.
În acest sens, arhitecții, chimiștii, inginerii, precum și alți experți au observat că economia
globală poate fi condusă într-un mod diferit.

75
 Fig 7.2. Ciclul de viață a unui produs – Ciclul închis
La fel ca specialiștii, liderii de azi conlucrează pentru a gândi această problemă și din punct
de vedere holistic ca abordare. Datorită organizațiilor ca Forumul Economic Mondial și
Fundației Ellen MacArthur, cercetarea bazată pe un model diferit de consum și producție, numit
economie circulară, câștigă mai nou tot mai multă atenție. Pentru o înțelegerea vizuală a
conceptului de economie circulară, pe site-ul fundației Ellen MacArthur a fost inserată o
diagramă prin care se ilustrează fluxul continuu de materiale tehnice și biologice, prin așa-
numitul „cerc de valoare”, după cum se poate observa în figura 7.3.

Fig. 7.3. Conceptul de economie circulară

O cronologie a formării conceptului de economie circulară se impune pentru a vedea în

ansamblu dezvoltarea acestuia pe parcursul timpului. Primele idei legate de economie circulară
au început să răsară la sfârșitul secolului 19. Prin secolul 20, mai precis în anii 1960, se prevede
nevoia utilizării unor concepte ca „nava spațială Pământ”. Anii 1970 au reprezentat un început
pentru concepte ca „Cradle-to-cradle”,“Design ecologic”, „Ecologie industrială”, precum și
pentru resurse guvernamentale și pentru sistem economic de tip buclă închisă sau regenerativă.

76
În anii 1980 apare conceptul de „dezvoltare durabilă” și concepte ca „economie performantă” și
„economie ecologică”. Începând cu anii 90, o sumedenie de concepte s-au născut și infiltrat în
politică, management și comunități științifice, începând cu însăți conceptul de „economie
circulară” și continuând cu cel de „responsabilitatea producătorului”, în anul 1992. În anii 2008,
China a devenit prima țară care a adoptat o legislație a economiei circulare, în timp ce Programul
Națiunilor Unite pentru Mediu a reînviat conceptul de „Economie Ecologică”.
Debutul anului 2010 marchează înființarea fundației Ellen MacArthur, principalul campion
global al Economiei Circulare, urmând ca în anul 2011 să fie introdus conceptul de „Valoare
Partajată”. În anii 2013 și 2014, Canada și Franța au înființat Institutul propriu de economie
circulară. În definiția dată de Fundația Ellen MacArthur, economia circulară este restauratoare și
elimină deșeurile prin proiectarea unor materiale mai bune, produse și sisteme de proiectare,
activate prin modele de afaceri inovatoare. Mentink definește economia circulară ca fiind un
sistem economic cu materiale în buclă închisă.
Potrivit Forumului Economic Global, obiectivul economiei circulare este de a păstra modul
nostru actual de viață, făcându-l viabil tehnic pe termen mai lung, prin producerea în cadrul unui
sistem închis, sau buclă închisă, în care firmele reutilizează, printr-un proces de dezasamblare,
amortizare și recuperare, consolidând, și, în cele din urmă, reconvertind materialele folosite deja.
Fundamental vorbind, economia circulară recunoaște și abordează problema utilizării reduse a
materialelor.
Într-o economie circulară, valoarea produselor și a materialelor este menținută cât mai mult
posibil, deșeurile și utilizarea resurselor sunt reduse la minimum, iar resursele nu părăsesc fluxul
economic odată ajunse la sfârșitul duratei lor de viață, ci sunt reutilizate și creează valoare în
continuare.
Intr-o economie circulara se creeaza mai multe mecanisme care au ca scop reducerea pe cat
posibil a resurselor finite. Consumul intr-o economie circulara se realizeaza astfel:
Ciclu tehnic – componentele sunt desfacute/dezasamblate si folosite in alte scopuri.
Componentele tehnice create de om sunt proiectate astfel incat sa fie refolosite, recuperand astfel
cea mai mare parte din efortul de munca al angajatilor si consumul de energie.
Ciclu biologic – Componentele nu sunt toxice si se pot descompune in mod natural.

Fig 7.4. Consumul într-o economie circular

Atunci cand este necesara o resursă, sistemul circular alege acele tehnologii si procese
regenerabile si cu performante ridicate, acordându-se prioritate căutarii unei alternative virtuale
pentru îndeplinirea unei nevoi.
In special pentru nutrientii biologici, esenta crearii de valoare sta in oportunitatea de o
extrage valoare suplimentara, progresiv, prin rostogolirea in cascada prin alte aplicatii. De
exemplu, in descompunerea biologica, naturala sau controlata prin procese de fermentatie,
materialul este descompus in stagii de microorganisme precum bacterii si fungi, care extrag

77
energie si nutrienti, lucru care ar fi fost pierdut in cazul in care s-ar fi trecut direct de la copac la
incinerare.

Fig. 7.5. Gândirea în cascadă

Concepte asociate economiei circulare

Așa cum reiese din însăși aspectul cronologic al conceptului de economie circulară, acesta
reprezintă o derivație a altor concepte utilizate anterior acestuia. Aceste 10 concepte au furnizat
în bloc datele necesare înțelegerii economiei circulare. Cele 10 concepte sunt:
1. Dezvoltarea durabilă;
2. Tranziția ecologică;
3. Economia ecologică;
4. Economia funcțională;
5. Gândirea bazată pe ciclul de viață;
6. Gândire de tip „cradle-to-cradle”
7. Valoarea partajată;
8. Ecologia industrială;
9. Responsabilitatea producătorului;
10. Design ecologic.
Conceptul de dezvoltare durabilă a avut ca punct de pornire criza ecologică mondială 1929-
1933 şi s-a dezvoltat mai apoi prin înglobarea tuturor sferelor economico-sociale şi umane,

78
ajungând ca în zilele noastre, dezvoltarea durabilă să reprezinte noul drum al umanităţii. Ideea
care stă la baza acestui concept este aceea de a asigura o calitate mai bună a vieţii pentru toţi
locuitorii planetei, atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru generaţiile viitoare. Tranziția
ecologică are menirea de a îndrepta societatea și părțile interesate spre o dezvoltare economică
compatibilă cu limitele planetare. Economia ecologică propune soluții de natură economică pe o
scară largă pentru probleme de mediu. Economia funcțională este una dintre principalele direcţii
de acțiune al ADN-ului economiei circulare. Gândirea bazată pe ciclul de viață are ca scop
principal reducerea impactului asupra mediului printr-o metodologie bazată pe standarde de
calitate ISO. Gândire de tip „cradle-to-cradle” se referă la faptul că toate intrările și ieșirile de
materiale sunt văzute ca nutrienți tehnici sau biologici. Nutrienții tehnici pot fi reciclați sau
reutilizați, fără nicio pierdere biologică sau de calitate a nutrienților consumați sau compostați.
Valoarea partajată reprezintă un termen dezvoltat de Michael Porter și Mark Kramer și se referă
la solicitarea de afaceri pentru a crea valoare prin identificarea și abordarea nevoilor sociale, prin
intermediul noilor produse și piețe, lanțurilor valorice redefinite și crearea de grupuri de
dezvoltare a comunității.
Ecologia industrială reprezintă un alt stâlp al economiei circulare care se concentrează pe
crearea și menținerea unui ecosistem industrial în buclă închisă. Responsabilitatea producătorului
este o condiție a principiului „poluatorul plătește” și are ca scop schimbarea responsabilității față
de mediu a unui produs pe durata ciclului de viață complet, reîntorcându-se înapoi către
producător. Designul ecologic se bazează pe integrarea aspectelor de mediu în dezvoltarea
produsului, luând în calcul cantitatea de energie consumată pe durata vieţii de către acesta sau
modul de reciclare după utilizare.

79
 Cap 8. Seminar

8.1. Indexul dezvoltării durabile – Studiu de caz – România 2008

Noţiunea de durabilitate a fost interpretată în foarte multe feluri. A fost folosită chiar şi
de către indienii din America, probabil fără să o numească într-adevăr durabilitate. Una dintre
devizele lor era: ‘’Trebuie să dăm pământul copiilor noştri cel puţin la fel de curat şi frumos
precum l-am primit şi noi’’. Acest îndemn reprezintă aproape contrariul modului în care noi
exploatăm pământul, epuizându- i resursele şi distrugând mediul.
Azi , când vremea indienilor a apus demult, am conştientizat şi noi înşine că, pentru
formarea unei societăţi durabile, ar trebui avute în vedere două aspecte: Calitatea Vieţii şi
Durabilitate. Durabilitatea fără calitatea vieţii nu are sens, iar calitatea vieţii fără durabilitate nu
are perspectivă. Ambele aspecte sunt esenţiale pentru dezvoltarea spre o lume durabilă.
În 1987 comisia Bruntdland a publicat definiţia bine-cunoscută a durabilităţii, care totuşi
nu face referire clară la aspectele calitative ale vieţii oamenilor. Pentru acest motiv IUCN, UNEP
şi WWF, deja de mai mult de cincizeci de ani, au definit dezvoltarea durabilă drept:
‘’îmbunătăţirea calităţii vieţii umane în limitele capacităţii de susţinere a ecosistemelor.’’ Din
aceste motive am extins definiţia Bruntdland cu încă o propoziţie pentru a încorpora cele două
aspect. Astfel, noua definiţie este:
O societate durabilă este o societate care:
◼ satisface nevoile actualei generaţii
◼ care nu compromite posibilitatea viitoarelor generaţii să-şi satisfaca propriile nevoi
◼ fiecare individ are posibilitatea să se dezvolte în libertate, în cadrul unei societăţi bine-
echilibrate şi în armonie cu mediul înconjurător.
Asigurarea dezvoltării către durabilitate, în concordanţă cu această definiţie, reprezintă o
provocare pentru fiecare dintre noi.
În urmă cu câţiva ani, Indexul Societăţii Durabile a fost dezvoltat pentru a satisface
nevoia unui instrument transparent pentru măsurarea nivelului actual de durabilitate a societăţii.
Indexul Societăţii Durabile – ISD – suprinde căt de durabilă este o societate, punctând CE merge
bine şi unde sunt întâmpinate probleme. ISD integrează pentru prima dată cele mai importante
aspecte ale calităţii vieţii şi durabilităţii. ISD este construit pe o definiţie solidă, definiţia
Brutdland menţionată anterior în varianta extinsă.
Odată definit conceptul de durabilitate şi cel de societate durabilă, devine o provocare a
măsura nivelul de durabilitate precum şi a monitoriza şi ghida dezvoltarea durabilă în România.
Pe plan mondial există numeroase seturi de indicatori şi indexuri, fiecare acoperind conceptul de
durabilitate într-o anumită măsură. Cu toate acestea, niciunul nu corespunde nevoilor noastre
întru totul.
Principalele lor neajunsuri sunt lipsa de transparenţă, numărul prea mare de indicatori,
lipsa unor actualizări periodice sau acoperirea doar parţială a conceptului de durabilitate. De
aceea a fost dezvoltat un nou instrument, Indexul Societăţii Durabile - ISD. Acest Index oferă
multe posibilităţi de a indica direcţiile pe care o societate ar trebuie să le abordeze pentru a
deveni mai durabilă.
O societate durabilă este o societate în care fiecare fiinţă umană:
◼ poate să se dezvolte într-o manieră sănătoasă şi
◼ să obţină o educaţie corespunzătoare
◼ trăieşte într-un mediu curat
◼ trăieşte într-o societate sigură şi echilibrată
◼ foloseşte resursele neregenerabile în mod responsabil
◼ astfel încât generaţiile viitoare să nu rămână cu „mâna goală” şi
◼ contribuie la o lume durabilă.

80
 Pornind de la această idee s-au stabilit 22 de indicatori, acoperind conceptul de
durabilitate în cel mai larg sens. Cei 22 de indicatori sunt grupaţi în 5 categorii, după cum se
arată mai jos:
I Dezvoltare Personală
1 Viaţa Sănătoasă
2 Hrană Suficientă
3 Apă Potabilă Suficientă
4 Servicii de Salubritate Corespunzătoare
5 Oportunităţi de Educaţie
6 Egalitatea între Sexe
II Un Mediu Curat
7 Calitatea Aerului
8 Calitatea Apelor de Suprafaţă
9 Calitatea Solului
III O Societate Echilibrată
10 Buna Guvernare
11 Şomajul
12 Creşterea Populaţiei
13 Distribuţia Veniturilor
14 Datoria Publică
IV Utilizarea Durabilă a Resurselor
15 Reciclarea Deşeurilor
16 Utilizarea Resurselor Regenerabile de Apă
17 Consumul de Energie din Surse Regenerabile
V O Lume Durabilă
18 Starea Pădurilor
19 Conservarea Biodiversităţii
20 Emisiile de Gaze cu Efect de Seră
21 Amprenta Ecologică
22 Cooperare Internaţională

ISD a fost calculat pentru prima dată în anul 2006 pentru 150 de ţări, printre care şi
România. În mod special, în cadrul ISD-România-2008 s-au identificat pentru România, 5
indicatori suplimenari care acoperă anumite aspecte specifice politicii României privind
durabilitatea:
A1. Produsul Intern Brut
A2. Rata Sărăciei
A3. Cercetare şi Dezvoltare
A4. Transportul
A5. Agricultură Ecologică
Pentru aceşti indicatori adiţionali, ISD-România-2008 prezintă doar evoluţia lor de-a
lungul timpului şi ţintele stabilite pentru fiecare. Datorită faptului că datele pentru aceşti
indicatori au fost colectate doar pentru România, nu au fost calculate scorurile aferente fiecărui
indicator adiţional şi nu au fost comparaţi cu celelalte ţări incluse în acest Index.

81
Tabelul 8.1. Motivele alegerii indicatorilor dezvoltarii durabile

8.1.1 ISD–România-2008
ISD a fost calculat pentru 150 de ţări pe baza datelor obţinute de la diferite institute
ştiinţifice şi organizaţii internaţionale. Scorurile ISD obţinute permit o comparaţie rapidă între
ţări şi – cu ajutorul versiunilor actualizate din doi în doi ani – indică evoluţia acestor ţări de-a
lungul timpului. Astfel rezultă clar care sunt eforturile eficiente şi care sunt eforturile care nu
sunt (încă) eficiente. Primul ISD (ISD-2006) a fost publicat în anul 2006 şi cuprinde scorurile a
150 de ţări şi o analiză amănunţită a situaţiei din Olanda în ceea ce priveşte durabilitatea.
Pentru a măsura nivelul durabilităţii societăţii româneşti a fost dezvoltat acest Index
adaptat situaţiei din România. Acest Index a fost dezvoltat pe baza aceluiaşi concept care stă la
baza ISD-2006. Acum – în anul 2008 – este publicat
pentru prima dată Indexul Societăţii Durabile pentru România.
Structura principală a ISD constă din 22 de indicatori, grupaţi în 5 categorii. Pentru
România au fost incluşi încă 5 indicatori suplimentari care acoperă anumite aspecte specifice ale
politicii pentru durabilitate din România.
Pentru elaborarea ISD–România–2008 s-au folosit cele mai recente date disponibile la
nivel internaţional, completate de date naţionale recente precum şi de alte informaţii de fond.
ISD–România–2008 va fi actualizat la intervale regulate.

82
 Fig 8.1. Scorul general al ISD – România –2008
Scorul general obţinut de România în cadrul ISD-România–2008 este de 5,7, pe o scară
de la 0 la 10. Prin acest scor, România se situează la puţin peste jumătatea distanţei până la
scorul maxim de 10 puncte. Aşadar, există suficient loc pentru îmbunătăţiri şi tot atâta nevoie
pentru realizarea lor.

Fig 8.2. Diagrama categoriilor ISD- România- 2008

România a obţinut cel mai mare scor la categoria Dezvoltare Personală (8,0) şi cele mai
mici scoruri la categoriale Utilizarea Durabilă a Resurselor (4,1) şi Un Mediu Curat (4,3). La
celelalte două categorii s-au obţinut scoruri mediocre: la O Societate Echilibrată - 6,9, iar la O
Lume Durabilă - 6,2.

Fig 8. 3 . Diagrama indicatorilor ISD- România- 2008

ISD-România-2008 este un instrument care se adresează unui grup-ţintă extins. Poate fi
folosit de politicieni, autorităţi naţionale şi regionale, institute educaţionale, organizaţii ale
societăţii civile şi de publicul larg. Există multe moduri în care poate fi folosit ISD-România-
2008.
Autorităţile naţionale şi regionale pot folosi ISD-România-2008 pentru:
◼ a creşte nivelul de conştientizare a publicului in privinţa gradului de durabilitate
al ţării sau regiunii, ca instrument în dezvoltarea politicilor, selectând problemele
care necesită cea mai are atenţie şi stabilind obiective pentru fiecare indicator,
◼ a repartiza fiecare indicator unui Membru al Cabinetului Guvernului, acesta
devenind astfel responsabil pentru atingerea ţintelor stabilite,
◼ a monitoriza progresul implementării politicilor şi a stimula atingerea obiectivelor
stabilite de administraţia naţională sau regională,
◼ a compara rezultatele ţărilor sau regiunilor pentru

83
 ◼ a putea învăţa şi pentru a se stimula reciproc în realizarea progreselor pe drumul
spre durabilitate.
Institutele educaţionale - şcoli, licee, instituţii speciale de învăţământ, universităţi şi
institute de cercetare – se pot folosi de ISD-România-2008 în cadrul activităţilor lor.
ISD le permite:
◼ să deschidă dezbaterea privind durabilitatea în România,
◼ să înveţe studenţii despre conceptual de durabilitate,
◼ să stimuleze cercetarea şi dezvoltarea în contextul durabilităţii.
Organizaţiile societăţii civile precum ONG-urile sau Grupurile de Iniţiativă Locală pot
folosi cu uşurinţă ISD -România-2008 ca instrument pentru a-şi defini strategiile, programele şi
planurile de acţiune şi pentru a facilita comunicarea în reţelele de colaboratori la toate nivelurile.
Organizaţiile societăţii civile au câştigat o poziţie foarte importantă în societatea
românească, devenind parteneri puternici pentru autorităţi în implementarea diferitelor politici şi
în munca privind îmbunătăţirea diferitelor aspecte ale societăţii. Datorită acestui lucru, este
esenţial ca aceste organizaţii să aibă un instrument care să reflecte starea actuală a societăţii
româneşti, punctele sale forte şi punctele sale slabe.

8.1.2. Dezvoltarea regională în România

Organizarea administrativă a României este făcută în 42 de judeţe. Începând cu 1998,
România a decis implementarea sistemului de organizare regională folosit în UE, pe baza unor
regiuni mai mari de dezvoltare. Una dintre primele măsuri luate pentru restructurarea
administrativă a teritoriului a fost reorganizarea acestuia în 8 regiuni de dezvoltare. Tabelul de
mai jos prezintă aceste regiuni şi judeţele care sunt cuprinse în fiecare.
Tabelul 8.2. Regiunile de dezvoltare din România

Deşi există o bază legislativă care reglementează funcţionarea acestor structuri

administrative, ele nu sunt încă structuri de guvernare regională cu putere decizională.
Puterea decizională este încă la nivel judeţean. Există doar câteva excepţii şi acestea se
referă în principal La accesarea unor fonduri UE pentru dezvoltare regională.
Regionalizarea teritoriului României a adus şi un nou mod de abordare a aspectelor locale
şi regionale ale dezvoltării. Judeţele şi regiunile sunt tot mai mult încurajate să-şi compare
performanţele obţinute astfel încât să se îmbunâtăţească procesul de planificare şi dezvoltare
regională. În fiecare regiune a luat fiinţă câte o Agenţie de Dezvoltare Regională (ADR). Aceste
agenţii sunt coordonate de către Consiliul Regional de Dezvoltare. Principalele atribuţii ale
ADR-urilor sunt legate de implementarea politicilor de dezvoltare regională, stabilite la nivel
naţional de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei.

84
 Alături de ADR-uri, la nivel regional mai funcţionează şi alte instituţii cu responsabilităţi
regionale. Dintre acestea amintim: Agenţiile Regionale de Protecţie a Mediului (ARPM) şi
Birourile Regionale de Statistică. ARPM-urile sunt sub directa coordonare a Ministerului
Mediului, în timp ce Birourile Regionale de Statistică sunt sub coordonarea INS. Aceste instituţii
cooperează în strânsă legătură cu agenţiile şi birourile corespondente care funcţionează la nivel
judeţean.
Toate aceste instituţii facilitează procesul de regionalizzare a României prin dezvoltarea
şi oferirea de sprijin pentru proiectele regionale şi pentru atragerea unor importante fonduri
europene la nivel regional. Totodată, organizaţiile regionale au responsabilităţi pentru
dezvoltarea şi implementarea politicilor regionale, strategiilor, programelor şi planurilor
regionale. În mod special, ADRurile au următoarele responsabilităţi:
◼ dezvoltare strategiilor, programelor, planurilor de acţiune şi a schemelor de
finanţare la nivel regional
◼ obţinerea unor fonduri pentru proiecte regionale de la diferiţi finanţatori naţionali
sau internaţionali
◼ monitorizarea şi evaluarea proiectelor regionale
◼ raportarea progreselor de dezvoltare regională
◼ evaluarea impactului proiectelor regionale
◼ stabilirea unor parteneriate de dezvoltare intra şi inter regionale
◼ promovarea regionalizării şi identificarea unor proiecte locale şi regionale care
ţintesc la atragerea unor investitori la nivel regional.
Obiective de bază ale politicii de dezvoltare regionale în România:
◼ diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării
echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate; pre-întâmpinarea producerii de noi
dezechilibre;
◼ stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, care contribuie la
dezvoltarea economică şi care este n conformitate cu prevederle legale şi cu acordurile
internazionale încheiate de România.

Principiile care stau la baza elaborării şi aplicării politicilor de dezvoltare regional în

România:
◼ Descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental,
spre cel al comunităţilor regionale;
◼ Parteneriatul între toţi actorii implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;
◼ Planificarea regională
◼ Cofinanţarea regională a proiectelor.

85
 8.2. Realizarea unei teme cu titlul:”Soluții de dezvoltare durabilă pentru localitatea…”
Fiecare localitate are un Plan/Strategie de dezvoltare ce cuprinde anumite elemente utile
pentru a aprofunda înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă. Pentru a verifica capacitatea
de înțelegere și interpretare a unui document oficial, și totodată, pentru a sublinia capacitatea de
sinteză a studenților, aceștia vor realiza o temă cu titlul: ”Soluții de dezvoltare durabilă pentru
localitatea…”. Fiecare student își va alege o localitate pentru care să realizeze această temă.
Capitolul de soluții de dezvoltare durabilă oferă studenților posibilitatea ca, în urma celor
studiate la curs și seminar, să își pună în practică atât cunoștințele, cât și creativitatea.
Miniproiectul poate fi structurat conform următorului cuprins:
Introducere
Capitolul 1 Starea actuala
1.1 Capitalul natural
1.2 Situatia economic-sociala
1.3 Infrastructura
1.4 Populatia resursele umane
1.5 Calitatea factorilolr de mediu
Capitolul 2 Analiza SWOT
2.1 Infrastructura
2.2Turism
2.3Calitatea factorilor de mediu
Capitolul 3 Planul local de actiune
3.1 Obiective
3.2 Axe strategice
3.2.1 Infrastructura
3.2.2 Turism
3.2.3 Mediul inconjurator
3.3 Soluții de dezvoltare durabila
Capitolul 4 Concluzii
Bibliografie

În ajutorul studenților, în continuare sunt prezentate câteva exemple – studii de caz, cu

punctarea mai ales a soluțiilor de dezvoltare durabilă.

86
UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI
FACULTATEA DE MINE
SPECIALIZARE INGINERIA MEDIULUI

Plan de dezvoltare durabilă al oraşului Sibiu

STUDENT:
GRUPA:

2019

87
 CUPRINS
Introducere

Cap. 1. Stare actuală

1.1 Cadru natural
1.2 Situaţia economico-socială
1.3 Infrastructură
1.4 Populaţia , resurse umane
1.5 Calitatea factorilor de mediu
1.6 Istoric al oraşului

Cap. 2. SWOT – Analiză

2.1 Infrastructură
2.2 Turism
2.3 Calitatea factorilor de mediu

Cap. 3. Plan local de acţiune

3.1 Obiective , principii si scop
3.2 Axe strategice
3.2.1 Infrastructura , transport şi energie
3.2.2 Turism
3.2.3 Mediu inconjurător
3.3 Strategii de dezvoltare durabilă propuse

Cap 4. Concluzii

Bibliografie

88
 INTRODUCERE

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de

dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui
echilibru între aceste sisteme socio-economice şi elementele capitalului natural.
Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cu siguranţă cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut şi
sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte
satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile nevoi".
Dezvoltarea durabilă urmareşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru
luarea deciziilor în orice situaţie în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba
de mediu înconjurător, economic sau social.
Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industriala a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi cauta în primul
rând prezervarea calităţii mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii
vieţii în complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect al dezvoltării durabile este
acum şi preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu numai între generaţii.

89
 CAPITOLUL. 1. STARE ACTUALĂ

1.1 .Cadru natural

Municipiul Sibiu este unul din cele mai importante oraşe din Transilvania cu un
remarcabil potenţial de dezvoltare economică, avantajat şi de poziţionarea sa pe Coridorul IV
Paneuropean şi beneficiind de un modern

Aeroport Internaţional. Localitatea se situează la 45°47' latitudine nordică şi 24°05' longitudine

estică. Altitudinea faţa de nivelul mării variază între 415 m în Oraşul de Jos şi 431 m în Oraşul
de Sus. Oraşul se află în zona temperat-continentală, cu influenţe termice datorate zonei
depresionare şi a munţilor care îl înconjoară la sud şi sud-vest. Media anuală a precipitaţiilor este
de 662 mm cu valori minime în luna februarie (26,7 mm) şi maxime în iunie (113 mm).
Temperatura medie anuală este de 8,9 grade Celsius. Cu cei 155.000 de locuitori permanenţi şi
25000 de locuitori temporari, în special studenţi,
Sibiul este cel mai mare oraş din judeţ. Comunitatea locală este alcătuită din grupuri
etnice diverse. Marea majoritate a populaţiei este reprezentată de români (94%) care convieţuiesc
împreună cu germanii, descendenţi ai coloniştilor saxoni care au emigrat în sec XII din zona
Luxemburg, Lorena, Alsacia. Lor li se alătură unguri, rromi şi o foarte puţin numeroasă
comunitate evreiască, cu toţii contribuind prin influenţe culturale specifice la viaţa oraşului.
Aceeaşi diversitate caracterizează şi viaţa religioasă. Alături de ortodocşi, la Sibiu îşi practică
liber credinţa reformaţi, romano-catolici, greco-catolici şi evanghelici-lutherani. Structura socială
a oraşului este bazată pe o experienţa de viaţa istorică şi multiculturală, diversitatea locuitorilor
săi, aparţinand diferitelor grupuri etnice, generaţii şi stiluri de viaţă, dând oraşului o aură
specială.

1.2 Situaţia economico-socială

Sibiul are o veche tradiţie industrială, breslele - organizate şi specializate pe meserii –
fiind primele forme economice consemnate documentar încă din secolul al XIV-lea, care au
contribuit la dezvoltarea municipiului şi care au promovat conceptul de calitate pentru produsele
realizate.Având ca indicator sintetic populaţia ocupată, ponderea în economie este deţinută de
activităţile industriale urmate de cele din sectorul serviciilor şi apoi de cele din sectorul agro-
silvic.
Ramurile industriale cu pondere semnificativă în dezvoltarea municipiului Sibiu sunt:
industria alimentară cu 20,1%, industria mijloacelor de transport rutier cu 17,4%, fabricarea
produselor textile cu 11,7%, industria pielăriei şi a produselor din piele cu 7,5%, industria de
maşini şi echipamente cu 4,7%, fabricarea produselor din cauciuc şi a maselor plastice cu 4,6%,
fabricarea produselor din lemn (exclusiv mobilier) cu 3,5%, industria construcţiilor metalice şi a
produselor din metal cu 3,1%.
Printre problemele existente, caracteristice de altfel întregii economii româneşti, se
numără: echipamentele industriale şi tehnologiile învechite, existenţa unor industrii

90
energointensive şi poluante, apariţia unui proces continu de uzură morală, în paralel cu cea
fizică, insuficienta pregătire în managementul industrial şi lipsa resurselor financiare.
Strategia restructurării economice influenţată de cadrul legislativ incoerent şi instabil, de
inflaţia galopantă, de devalorizarea monedei naţionale şi de capacitatea lentă de adaptare a
întreprinderilor cu capital de stat la modificările intervenite în structura pieţelor, a dus la
accentuarea dezechilibrelor economice.
Producţia industrială a înregistrat scăderi semnificative an de an, în principal din
următoarele cauze:
• concurenţa unor produse similare din import,
• scăderea puterii de cumpărare a populaţiei,
• dificultăţile întâlnite la desfacerea unor produse pe piaţa externă, fapt ce a determinat
• creşterea stocurilor, restrângerea activităţii şi reorientarea unor agenţi economici spre sfera
serviciilor şi a comerţului.
Ineficienţa economică sau gradul înalt de poluare a dus la întreruperea activităţii unor
capacităţi de producţie şi, implicit, la reducerea numărului de salariaţi, industria devenind astfel
principala ramură generatoare de şomaj.
Luând în considerare povara pe care şomajul o creează asupra bugetului naţional şi
presiunea socială pe care o generează, s-a considerat că soluţia acestei probleme poate fi găsită
prin susţinerea creării şi dezvoltării de companii private, capabile să absoarbă surplusul de forţă
de muncă. Din această cauză apare ca o necesitate intensificarea acestui proces, prin stimularea
şi sustinerea unor societăţi private care se dovedesc viabile.

1.3 Infrastructură
Teritoriul Sibiului are o suprafaţă de 12.163 ha, reprezentând 2,2% din suprafaţa
judeţului. Sibiul este străbătut de râul Cibin şi de câteva artere de circulaţie de interes naţional şi
internaţional, fiind în acelaşi timp un important nod de cale ferată, în care se întretaie liniile
dinspre est-vest cu cele dinspre nord-sud. Situat în zona centrală a ţării, municipiul Sibiu este
străbătut de DN 1 Bucureşti - Braşov – Sibiu – Cluj Napoca – Oradea, DN 7 Bucureşti – Piteşti –
Rm. Vâlcea – Sibiu – Deva – Arad şi DN 14 Sibiu – Mediaş – Tg. Mureş. Referitor la
infrastructură, evoluţia principalilor indicatori pe ansamblu prezintă o uşoară creştere faţă de anii
anteriori. Astfel, numărul de străzi este de 603, cu o lungime de 266 km. Lungimea reţelei de
distribuţie a apei potabile este, în 2003, de 314.674 km şi 252.248 km lungimea reţelei de
canalizare. Numărul de abonaţi la serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare este de 19.526,
din care 2.558 agenţi economici

Transportul public
În municipiul Sibiu există şapte linii de troleibuze, nouă de autobuze cu trasee pe raza
oraşului şi şapte linii de autobuze dinspre oraş spre comunele învecinate. De asemenea,
funcţionează zece firme particulare de taximetrie. În ultimii 12 ani, traficul greu a afectat grav
infrastructura şi starea mediului în municipiu. Era imperativ necesară începerea lucrului la
şoseaua de centură, care să permită limitarea traficului greu prin oraş. Astfel, în anul 2003, au
început lucrările la centura ocolitoare a oraşului, cu profil de autostradă. Aceasta va fi cuprinsă în
Autostrada Nădlac-Arad- Deva-Sibiu-Bucureşti, înscriindu-se în Culoarul European IV.
Autostrada face parte din lista proiectelor prioritare identificare de România împreună cu
Uniunea Europeană, care urmează să fie realizate pînă în 2015.

Transportul aerian
Legătura aeriană a municipiului este asigurată prin Aeroportul Internaţional Sibiu,
amplasat pe drumul naţional DN1, la o distanţă de 3 km de municipiu. Prin aeroportul Sibiu se
asigură legături directe cu aeroporturile interne din Bucureşti, Tg. Mureş şi Timişoara, precum şi
internaţionale cu Germania (legătură zilnică spre München şi de trei ori pe săptămână spre

91
Stuttgart) şi Italia prin curse regulate. În anul 2004 va începe construirea terminalului cargo.
Creşterea traficului de călători a determinat iniţierea unui proiect de modernizare a aeroportului.

1.4 Populaţia , resurse umane

Din Recensământul populaţiei şi al locuinţelor municipiului Sibiu efectuat în 2002,
rezultă următoarea structură a populaţiei:
Mun. Sibiu Sibiu Păltiniş
Populaţia stabilă total 154.892 154.841 51
Populaţia după situaţia de la recensământ, pe sexe
Nr. persoanelor înregistrate în gospodărie
- ambele sexe 157.698 157.647 15
- masculin 74.663 74.636 27
- feminin 83.035 83.011 24
Municipiul Sibiu este dominat din punct de vedere al cultelor religioase de Biserica
Ortodoxă. Cu ocazia Recensământului Persoanelor şi Locuinţelor, din 2002, 142.886 de sibieni
au declarat că aparţin acestei biserici. Totuşi, şi numărul celor care aparţin religiilor romano-
catolice, greco-catolice sau reformate este considerabil faţă de alte zone ale ţării. Sibiul are multe
biserici şi lăcaşuri de cult de importanţă istorică; 11 dintre acestea se află în oraş şi multe altele
în satele din împrejurimi. În afara serviciului specific, activitatea bisericilor se desfăşoară într-o
multitudine de domenii (cum ar fi cel educaţional sau social), baza infrastructurală fiind bogată,
iar resursele umane considerabile pentru realizarea strategiei de dezvoltare durabilă.
Cu ocazia Recensământului Persoanelor şi Locuinţelor, din 2002, 148.263 de sibieni au
declarat că aparţin etniei române. A doua etnie, ca număr de reprezentanţi în municipiu este cea
maghiară, urmată de cea germană

1.5 Calitatea factorilor de mediu

Aerul
Supravegherea calităţii aerului ambiental, prin măsurători medii zilnice în cele trei puncte
fixe în care au fost amplasate aparatele de prelevare, încadrează municipiul între zonele urbane
cu poluare redusă.
Valorile medii lunare şi anuale la poluanţii monitorizaţi (SO2, Nox, pulberi) se situează
sub valoarea normei sanitare. În municipiul Sibiu nu există agenţi economici potenţial poluatori
ai aerului. Prin monitorizarea emisiei în zonele de trafic intens de către R.A.R. Bucureşti, în
perioada 2000-2002, s-a evidenţiat impactul traficului rutier asupra mediului. Concentraţia
atmosferică de monoxid de carbon, poluantul cu cea mai largă reprezentare în gama numeroşilor
poluanţi gazoşi produşi de autovehicole, a atins valori care depăşesc limita admisă.
Apa
Municipiul Sibiu este străbătut de o reţea hidrografică cu debit permanent chiar în
perioadele secetoase. Principalul râu este Cibinul, care în intravilan primeşte doi afluenţi de
dreapta, pârâul Trinkbach şi Valea Săpunului, şi doi afluenţi de stânga, pârâul Fărmândoala şi
pârâul Rusciorului.
Pe râul Cibin, în amonte de localitatea Gura Râului, în perioada 1973-1980 s-a construit
barajul de retenţie din beton de tip contraforţi ciupercă, cu rol în alimentarea cu apă a
municipiului Sibiu şi a localităţilor limitrofe, precum şi cu rol energetic şi de atenuare a undei de
viitură în perioada apelor mari.
Pe pârâul Trinkbach sunt amplasate patru baraje, care au rol de agrement şi de
regularizare a debitelor.
Spre est, intravilanul este delimitat de Valea Săpunului, un canal ce pleacă din pârâul
Şteaza (zona Răşinari), care transportă un debit de apă controlat şi poate fi folosit în diverse
scopuri.
Un rol important pentru flora Parcului Sub Arini îl are un canal controlat care pleacă din
Muzeul Satului şi are ca scop alimentarea pânzei freatice – rezervorul arborilor de pe versantul
stâng din zona parcului.

92
 Calitatea pânzei freatice este monitorizată prin două foraje, pentru care se fac analize
semestrial. Deoarece în ultimii ani nu s-au efectuat pompări periodice ale apei din foraje,
rezultatele analizelor nu sunt concludente pentru stabilirea gradului de poluare a freaticului.
Actualmente, apa din pânza freatică din straturile de mare adâncime este folosită în mică măsură
în industrie, sau ca apă potabilă.
Râul Cibin tranzitează un debit mediu multianual de 2,8 metri cubi pe secundă în regim
amenajat. Din punct de vedere al calităţii apei, râul Cibin este de categoria II de calitate la
intrarea în Sibiu, până în aval de localitate trecând în categoria III de calitate, ca urmare a
colectării efluenţilor parţial epuraţi, proveniţi din activităţile industriale ale municipiului. Cursul
devine degradat după staţia de epurare Mohu, care este în aval de Sibiu, la 10 km.
Solul
Tectonica Depresiunii Sibiului şi a oraşului Sibiu este simplă şi caracteristică zonelor
stabilizate. Investigaţiile geofizice au evidenţiat, în zona Sibiului şi a împrejurimilor o anomalie
gravimetrică ce corespunde unei ridicări a fundamentului. Pe baza rezultatelor seismometrice se
poate explica şi hidrografia regiunii. Astfel, Cibinul este forţat să ocolească ridicarea de la Sibiu
şi împiedicat să se îndrepte spre nord de către obstacolul format de legătura dintre Ocna Sibiului
şi Daia, astfel încât este nevoit să-şi croiască drum în lungul sinclinalului Şura Mică – sud de
Guşteriţa, îndreptându-se spre sud către Olt. Fundamentul geologic al spaţiului depresionar peste
care se extinde teritoriul administrativ al Municipiului Sibiu este alcătuit din şisturi cristaline
(identificate prin foraje la o adâncime de 1500 m) şi este acoperit cu o cuvertură groasă alcătuită
din depozite sedimentare mio-pliocene şi cuaternare. Prelungirea cristalinului Carpaţilor
Meridionali în fundamentul Depresiunii Transilvaniei este evidenţiată în apropierea Municipiului
Sibiu prin măgurile cristaline care ies la zi la limita sudică şi sud-vestică a depresiunii:
Cisnădioara, Măgureaua Poplaca, Dealul Zidul.
Morfologia teritoriului înscris municipiului Sibiu şi ariei sale periurbane aparţine treptei
morfogenetice depresionare submontane şi podişului, diferenţiată funcţional în raport de formele
de relief. La nivelul întregii Depresiuni a Sibiului, dar mai cu seamă în limitele administrative ale
Municipiului Sibiu, se înregistrează o asimetrie netă a reliefului impusă de tendiţa de deplasare a
Cibinului spre nord şi nord-est, fapt pus în evidenţă pe dreapta râului de scăderea altitudinală sub
forma unor trepte a formelor de relief (dealuri submontane, piemonturi, terase, luncă) şi pe
stânga râului de râpa de împingere a Podişul Hârtibaciului, afectată de procese gravitaţionale.
Calitatea solului, la nivelul municipiului Sibiu, este monitorizată permanent de APM
Sibiu. Concentraţia de Pb, Zn, Cd, Cu şi valoarea pH-ului în sol, în cele 7 puncte de monitorizare
a calităţii

93
 CAPITOLUL . 2 ANALIZA SWOT
2.1 Infrastructura
Puncte tari
- Artere de circulaţie de interes naţional şi internaţional
- Municipiul Sibiu este străbătut
de DN 1 Bucureşti - Braşov – Sibiu – Cluj Napoca – Oradea, DN
7 Bucureşti – Piteşti – Rm. Vâlcea – Sibiu – Deva – Arad şi DN
14 Sibiu – Mediaş – Tg. Mureş
- Poziţia geografică deosebită, la intersecţia principalelor artere
de comunicaţie rutieră.
- Aeroportul Internaţional Sibiu, amplasat pe drumul naţional
DN1 asigură legături directe cu aeroporturile interne din
Bucureşti, Tg. Mureş şi Timişoara, precum şi internaţionale cu
Germania (legătură zilnică spre München şi de trei ori pe
săptămână spre Stuttgart) şi Italia
Oportunităţi
-Crearea cadrului favorabil atragerii de investiţii, promovarea
creşterii economice şi crearea de locuri de muncă
-Apariţia altor fonduri de finanţare care ar putea fi accesate
- Îmbunătăţirea infrastructurii rutiere locale de
transport dintre polii economici şi coridoarele
pan-europene
- Facilitarea accesului la zonele industriale,
turistice şi spre/dinspre zonele izolate ale
2.2 Turism
Puncte tari
Staţiuni turistice şi balneo-climaterice (Păltiniş, Bazna, Ocna
Sibiului) cu rol important în tratarea diferitelor afecţiuni
Valorificarea superioară a resurselor naturale şi antropice şi
crearea unor produse competitive (creşterea calităţii serviciilor)
Largi posibilităţi de dezvoltare a agroturismului datorită
peisajului, datinilor, obiceiurilor, a monumentelor naturale
arhitecturale, existenţa cetăţilor ţărăneşti
Dezvoltarea şi modernizarea întregii baze materiale turistice în
raport cu cerinţele turismului internaţional competitiv.
Oportunităţi
Posibilităţi de dezvoltare a turismului prin existenţa unor
facilităţi de scutire de impozite şi creditarea avantajoasă a celor
care investesc în amenajări agroturistice.
Puncte slabe
- Un procent însemnat al străzilor neasfaltate.
- Lipsa unor trasee la standarde europene pentru biciclişti
- Lipsa unor facilităţi specifice persoanelor cu handicap, privind
circulaţia şi accesul în instituţiile publice
Ameninţări
-Întârzieri în implementarea proiectelor privind reabilitarea şi
modernizarea infrastructurii rutiere
- Prelungirea perioadei de criza economica peste
anul 2010, cu influente asupra bugetelor
autorităţilor locale
- Legislaţia şi mediul economic şi politic instabile
- Necorelarea politicilor macroeconomice cu
realităţile şi nevoile existente
Puncte slabe
Lipsa unor dotări turistice corespunzătoare.
Infrastructura slab dezvoltată în transporturi şi comunicaţii
Fonduri insuficiente pentru refacerea siturilor istorice
Lipsa de la siturile istorice a informaţiilor în limbile de circulaţie
internatională
Lipsa de personal capabil să elaboreze proiecte pentru finanţări
externe, la nivelul primăriilor
Lipsa unui concept unitar, a unui marketing eficient şi eficace,
de promovare a turismului
Utilităţi turistice nefolosite la capacitate în extrasezon.
Ameninţări
Practicarea unui turism necontrolat duce la distrugerea florei şi
faunei din zonele declararate monumente ale naturii.
94
2.3 Calitatea factorilor de mediu
Puncte tari
Nu sunt probleme semnificative din punct de
vedere al poluării aerului
Sunt 4 staţii de monitorizare automată a
aerului
Există un autolaborator mobil pentru
supravegherea poluării atmosferice
Sunt promovate investiţiile în tehnologiile
ecologice
Oportunităţi
- Tendinţe în reducerea poluării
- Atragerea investitorilor care folosesc
tehnologii nepoluante
−Implicarea ONG-urilor în problemele de
mediu
Puncte tari
Existenţa unui plan privind alimentarea
cu apă şi evacuarea apelor uzate în
Sunt depuse multe proiecte pentru accesarea
de
alte fonduri pentru realizarea infrastructurii
hidroedilitare
Resursele cantitative de apă sunt suficiente
Sunt în actualizare studiile de inundabilitate
Există un Plan de apărare împotriva
Inundaţiilor
Tendinţa de reducere a consumului de apă
Oportunităţi
Disponibilitatea fondurilor UE, bugetare
Implicarea ONG-urilor în problemele de mediu
Puncte tari
Există o inventariere a siturilor contaminate
Se fac lucrări de împădurire a zonelor cu risc
de alunecări de teren
Se folosesc îngrăşămintele naturale
Oportunităţi
Fonduri UE şi naţionale (împădurirea
terenurilor, îmbunătăţiri funciare
CAPITOLUL. 3. PLAN LOCAL DE ACŢIUNE
3.1 Obiective , principii şi scop.
Aer
Puncte slabe
Traficul auto ridicat
Parc redus de vehicule ecologice pentru
transportul public
Suprafeţe reduse de spaţii verzi în mediul urban
Ameninţări
Lipsa suportului financiar de întreţinere al
aparaturii de monitorizare a aerului
Reducerea spaţiilor verzi urbane
Apă
Puncte slabe
Sunt identificate zone în care apele subterane
prezintă grad ridicat de poluare cu nitraţi
Infrastructura de alimentare deficitară
Infrastructura de canalizare deficitară
Lipsa terenurilor disponibile pentru perdelele
de pădure
Reţelele vechi de alimentare cu apă
Pierderi mari la alimentarea cu apă
Peste 50% din analizele efectuate arată că apa
din sistemul centralizat nu este corespunzătoare
calitativ
Captarea şi tratarea apei este deficitară
Ameninţări
Schimbările climatice care pot duce la
fenomene extreme de inundaţii/secetă
Nerespectarea planurilor de inundabilitate
Sol
Puncte slabe
Situri contaminate şi costuri mari pentru
decontaminarea siturilor contaminate
Există zone care prezintă pericol de alunecări
de
teren
Nu sunt identificate toate zonele în care solul
prezintă fenomene de eroziune
Nu există unităţi specializate de decontaminare
în caz de poluare accidentală
Practicarea sporturilor extreme în zone
neamenajate (Hill Climbing)
Ameninţări
Lipsa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare
95
 La elaborarea Ghidului de Dezvoltare al Municipiului Sibiu/Hermannstadt, în perioada
2002-2003, au participat activ peste 100 de reprezentanţi ai unor instituţii şi grupe de interes
relevante, precum şi peste 1000 de cetăţeni. Ghidul poate fi considerat opera comuna a sibienilor.
Angajamentul civic al acestora a arătat cât sunt de motivaţi cetăţenii de a contribui la
configurarea viitorului oraşului. În acestă privinţă, atunci când am căutat să elaborăm un
program unitar, bazat pe participare cetăţenească în vederea dezvoltării oraşului, am păşit pe un
teritoriu neexplorat.
În cadrul grupei care coordoneaza proiectul Ghidului de Dezvoltare, în cadrul diferitelor
ateliere de specialitate, precum şi în cadrul eşantionului reprezentativ de cetăţeni care au
participat la cercetarea sociologică, s-au stabilit punctele tari şi punctele slabe ale oraşului nostru.
Astfel am putut defini obiective pentru diferitele domenii de activitate. Grupa care coordonează
acest proiect a stabilit aceste obiectivele şi le-a sistematizat într-un cadru unitar cu preocuparea
de a menţine o cât mai largă adeziune a cetăţenilor la obiectivele enunţate.
Ghidul de Dezvoltare al Municipiului Sibiu reprezintă un prim pas spre viitor. Este
rezultatul unor activităţi derulate pe parcursul a aproape doi ani de către cetăţeni şi reprezentanţi
din domeniile economic, social şi administrativ. Toţi participanţii s-au preocupat intens de
situaţia actuală a municipiului şi de direcţiile viitoare de dezvoltare. În acelaşi timp intenţia de a
păstra inconfundabila identitate şi moştenirea culturală a oraşului a reprezentat numitorul comun
pentru toţi cei implicaţi.
Viziunea exprimată prin acest Ghid de Dezvoltare este ancorată pe un fundament solid,
pe tradiţiile oraşului nostru. Ghidul nu este o utopie, ci reprezintă o previziune realistă şi un
program de dezvoltare a oraşului pentru următorii zece ani. Obiectivele propuse sunt foarte
ambiţioase, iar realizarea acestora solicită participarea tuturor. Astfel, munca propriu-zisă începe
abia acum.
Oraşul se gaseste într-o fază de schimbări structurale. În contextul schimbărilor regionale,
naţionale şi globale, Municipiul Sibiu trebuie să se afirme ca un centru puternic cu un profil
atractiv. Acest lucru trebuie realizat în context regional, ţinând cont de competiţia naţională şi
internatională, având ca obiectiv central să reprezentăm interesele sibienilor
Cu privirea orientată asupra generaţiilor viitoare şi ţinând cont de principiile dezvoltării
durabile, formulate în Agenda Locala 21, ideea cadru a acestui ghid este cea a utilizării rentabile
şi raţionale a resurselor. Planificarea integrată şi gândirea sistemică reprezintă premise
importante pentru o dezvoltare durabilă.
A lucra la dezvoltarea oraşului înseamnă de asemenea îmbunătăţirea calitativă şi
cantitativă a ofertei de servicii din cadrul administraţiei. Am inceput deja procesul de
modernizare a administraţiei orăşeneşti. Obiectivul nostru pe termen lung este o administraţie
orientată spre cetăţeni, ca prestator de servicii cu randament maxim.
Sibiul se considera un oraş deschis spre lume şi tolerant, în care cetăţenii sunt chemaţi să
participe la procesele de planificare şi dezvoltare. Toate categoriile socio-profesionale trebuie să
îşi asume răspunderea şi să se implice în configurarea viitorului oraşului. În acest proces sunt
chemaţi toţi pentru a-şi aduce contribuţia la creşterea bunăstării sibienilor
3.2 Axe strategice
3.2.1 Infrastructura , transport şi energie
Odată cu legiferarea autonomiei locale şi a procesului de reforme în administraţie s-a creat
posibilitatea modernizării infrastructurii tehnice. Punctele principale ale acestei preocupări sunt:
îmbunătăţirea alimentării cu apă, a sistemului de canalizare şi epurare a apelor uzate, a
salubrizării, a alimentării cu gaze naturale şi energie electrică.
Obiective
Apa şi canalizarea: Reţelele orăşeneşti de apă şi canalizare, inclusiv staţia de tratare a apelor
uzate, trebuie îmbunătăţite treptat şi, în funcţie de necesităţi, reînnoite. Prin aceasta se va asigura,
pe lângă o creştere a calităţii vieţii, şi posibilitatea conectîării de noi zone de locuit şi zone
industriale la aceste utilităţi. Municipiul Sibiu va realiza condiţiile necesare pentru ca reţelele de

96
apă şi canalizare să fie întreţinute în viitor la standarde europene şi se va îngriji să asigure un
management eficient al reţelelor.
Aprovizionarea cu gaze naturale şi energie electrică : Municipiul Sibiu priveşte
modernizarea aprovizionării cu energie ca pe un obiectiv central. Este necesară o reabilitare
parţială a reţelelor de gaze naturale şi curent electric deja existente, racordarea noilor
consumatori industriali la reţelele de gaze naturale şi electricitate cât şi extinderea şi
modernizarea iluminatului public.
Salubrizarea: Municipiul Sibiu va dezvolta un sistem eficient de management al deşeurilor
menajere, care vor fi tratate ca resursă economică. Reciclarea deşeurilor va avea prioritate asupra
depozitării sau arderii acestora. Se tinde spre o reintroducere într-o proporţie cât se poate de
mare a deşeurilor în circuitul economic şi o reducere a poluării mediului în oraş şi împrejurimi.
Introducerea unui sistem de colectare selectivă a deşeurilor menajere şi industriale este un prim
pas pe drumul unui management urban modern al deşeurilor.
Modernizarea infrastructurii tehnice necesită un capital de investiţii ridicat. Municipiul Sibiu
se va ingriji ca achizitionarea de noi echipamente să fie condusă după principiile unui
management financiar modern, pentru a face costurile procesului suportabile pentru cetăţeni.
În efortul de reinnoire, Sibiul vede şansa de a realiza dotări pentru bunăstarea cetăţenilor,
dotări care sa corespundă standardelor tehnice europene.

3.2.2 Turism
Sibiul este plasat într-un peisaj unic, la poalele Carpaţilor, în zona masivului Cibin, ceea ce
îi asigură o bogăţie de atracţii turistice. Oraşul, construit pe locul unui vechi castru roman, oferă,
odată cu istoria lui veche atestată documentar încă de acum 850 de ani, o lume unică a
manifestărilor artistice şi evenimentelor culturale, îmbinată cu marea frumuseţe naturală a
împrejurimilor oraşului. Sibiul este unul dintre cele mai frumoase oraşe medievale din
Transilvania, care produce o impresie deosebită tuturor vizitatorilor. Vizitatorul are prilejul de a
contempla în străzile şi clădirile oraşului vechi un documentar viu despre evoluţia oraşului de-a
lungul secolelor, care face din Sibiu un obiectiv de patrimoniu cultural de înalt rang.
Accesul uşor la Munţii Carpaţi face din Sibiu un punct de plecare îndrăgit pentru adepţii
sporturilor de iarnă, pentru turişti şi prieteni ai naturii. Oferta pentru turism este variată: de la
peisajele montane ale Paltinişului până la salba de lacuri sărate de la Ocna Sibiului.
Sibiul oferă un spectru larg de manifestări culturale pentru tineri şi vârstnici. Aici iubitorii
de muzică clasică , jazz, rock sau de muzică populară au parte de concerte deosebite. Pasionaţii
de teatru vor fi entuziasmaţi de Festivalul International de la Sibiu. Oraşul este cunoscut şi
pentru bogata ofertă de muzee şi expozitii de artă.
În ultimii ani s-a dezvoltat o reţea de restaurante care realizează o vastă ofertă gastronomică
, atât cu specific local, regional, cât şi internaţional.
Intenţionam ca în Sibiu şi regiunea înconjurătoare să stimulăm un turism orientat spre
calitate, care, în acelaşi timp, să nu afecteze mediul înconjurător. Ne propunem să facem în aşa
fel încât oaspeţii nostri să se simtă bine, pentru a-i determina să ramână cât mai mult aici, să
revină şi să ducă mai departe faima Sibiului. Ne propunem să integram oferta turistică într-un
concept unitar şi să o conectăm la o reţea de servicii regionale de înalt nivel.
Intenţionăm să intensificăm marketingul turistic. În acest context includem: punerea în
valoare a centrului istoric; uşurarea accesului la obiectivele şi monumentele din regiune; punerea
în evidenţă şi reintroducerea staţiunii Paltinis în circuitul pieţei turistice locale; planificarea şi
organizarea de manifestări locale regionale, interregionale, naţionale şi internaţionale; conturarea
unei industrii gastronomice şi hoteliere de înaltă calitate, dublată de un calendar atractiv de
evenimente cultural-artistice; dezvoltarea unor noi forme de turism ecumenic, ştiintific, cultural,
care să valorifice mai bine condiţiile locale şi regionale.

97
3.2.3 Mediu inconjurător
Aer
Dezvoltarea oraşului trebuie să ia in calcul conceptul de durabilitate. Obiectivele Agendei
Locale 21 trebuie incluse în planificarea activităţilor municipale pe termen mediu şi lung.
Comunicarea între toţi cei care participă la planificare şi implementare va fi intărită Caracterul
esenţial al preocupării pentru mediu presupune o planificare integrată şi specializată a dezvoltării
locale. Poluarea mediului trebuie redusă şi evitată. La acest obiectiv se include accelerarea
rezolvării problemelor ridicate de traficul de tranzit rutier prin oraş şi reducerea poluării fonice.
În ceea ce priveşte acest factor de mediu, se va menţine în continuare interdicţia de
construire de incineratoare de deşeuri pe teritoriul administrativ, interdicţie ce va fi prevăzută în
toate documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului şi a regulamentelor de urbanism
aferente acestora
Obiectivele şi măsurile privind problema de poluare a aerului cuprinse în Planul
Local de Acţiune pentru Mediu al Municipiului Sibiu pentru perioada 2007-2013 se referă
la:
-Ameliorarea calitǎţii aerului în zona Copşa Micǎ şi zonele limitrofe –
- Încadrarea emisiilor COV în prevederile impuse de lege
-În vederea reducerii expunerii populaţiei la noxele generate de traficul auto greu
- Pentru reducerea influenţelor negative în aerul ambiental a poluanţilor specifici
proveniţi de la halda neecologicǎ de deşeuri
- În scopul reducerii poluării cu gaze cu efect de seră,
- Reducerea şi controlul fenomenului de degradare a fondului forestier prin monitorizarea
zonelor afectate pentru asigurarea unei ponderi ridicate de fond forestier gestionat şi întreţinut
conform standardelor şi înlocuirea arboretului de productivitate scăzută;
- Asigurarea sistemului de transport ecologic în vederea reducerii poluării datorată
noxelor generate de motoarele clasice prin introducerea, păstrarea şi dezvoltarea sistemului de
transport ecologic;
-Îndeplinirea obligaţiilor asumate de România prin Protocolul de la Kyoto la Convenţia
cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 (Legea
3/2001, H.G.780/2006).
Apă
În Planul Local de Acţiune pentru Mediu al municipiului Sibiu pentru perioada 2007-
2013 au fost identificate următoarele obiective şi măsuri cu privire la calitatea şi cantitatea apei:
Apa potabilă
- Asigurarea apei potabile la parametri cantitativi şi calitativi corespunzători
- Creşterea gradului de acces al populaţiei la serviciile publice de alimentare cu apă şi
satisfacerea tot mai bună a cerinţelor de apă ale celorlalţi consumatori
- Identificarea surselor şi programelor de finanţare
- Creşterea gradului de implicare a publicului în implementarea programelor de gestionare
durabilă a apei potabile
Apa de suprafaţă
- Reducerea gradului de poluare şi protejarea surselor de apă de suprafaţă destinate
potabilizării
- Îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de apă de suprafaţă în scopul atingerii
stăriibune a acestora
Apa subterană
- Respectarea şi aplicarea Planului Naţional de Reducere a Poluării cu Nitraţi a Apelor
Sol
Pe terenurile degradate cuprinse în fond forestier afectate de poluarea intensă şi
îndelungată, nu s-a reuşit reinstalarea vegetaţiei forestiere care a dispărut prin uscarea provocată
de poluare. Lucrările actuale urmăresc astfel:
o reinstalarea vegetaţiei forestiere;

98
 o ameliorarea condiţiilor pedoclimatice şi sanitare;
o refacerea echilibrului ecologic în zonă;
o obţinerea de masă lemnoasă;
o ameliorarea peisajului local şi general.
În conformitate cu prevederile legale privind protecţia mediului, autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de
spaţiu verde de minimum 20 mp/locuitor, până la data de 31 decembrie 2010 şi de
minimum 26 mp/locuitor, până la data de 31 decembrie 2013.
Măsurile şi obiectivele specifice ale strategiilor la nivelul administraţiilor publice
locale, pentru orizontul 2013, măsuri cuprinse în Raportul privind starea mediului pe anul
2008 elaborat de Agenţia pentru Protecţia Mediului, prevăd pentru:

3.3 Soluții de dezvoltare durabila propuse

1.Dezvoltarea sistemelor specifice de management al resurselor de apă.

Obiective Specifice:
-îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru locuitorii municipiului Sibiu prin asigurarea la standarde
europene a calităţii apei potabile, a tratării apelor menajare şi a gestionării deşeurilor;
-îmbunătăţirea alimentaţiei cu apă a localităţilor;
-îmbunătăţirea echipării cu reţele hidroedilitare a localităţilor urbane;
-suplimentarea debitelor şi transportul apei în zone cu deficit de apă;
-creşterea oportunităţilor de investiţii în special în domeniul turismului şi al activităţilor de
protecţie a mediului.
Acţiuni:
Măsura va consta în acţiuni pentru:
-Reabilitarea, modernizarea şi extinderea reţelelor de alimentare cu apă potabilă a
localităţilor urbane şi rura;l
-Identificarea de noi surse de apă potabilă În ceea ce priveşte sistemul de alimentare cu apă
s-a identificat posibilitatea ca într-o perioadă de perspectivă, ca sursă viabilă, soluţia alimentării
cu apă potabilă a zonei de nord, prin realizarea unei aducţiuni gravitaţionale cu priză din
viitoarea acumulare Zetea
Prin Legea nr.171/1997 privind Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN),
secţiunea apă, s-a prevăzut această posibilitate de alimentare cu apă potabilă a acestor zone.
Viabilitatea acestei soluţii este de perspectivă şi datorită valorii foarte mari de investiţie, se
va opta pe dezvoltarea soluţiilor locale existente, până la posibilitatea realizării ei.
-Reabilitarea, modernizarea şi extinderea reţelelor de canalizare şi staţiilor de epurare pentru
localităţile urbane
-Apărarea împotriva efectelor distructive ale apei prin înfiinţarea şi realizarea lucrărilor de
îndiguiri de maluri şi regularizări ale cursurilor de ape;
-Asigurarea calităţii surselor de apă prin realizarea sistemelor de canalizare a apei uzate şi
epurarea acestora la parametrii prevăzuţi în standardele actuale;
-Realizarea sistemului de alimentare cu apă în localităţile care au elaborate documentaţii
tehnice;
-Eliberarea documentaţiilor tehnice, la nivel SF sau SPF, pentru realizarea sistemului de
alimentare cu apă în localităţile care în prezent se alimentează cu pânză freatică;
-Realizarea sistemului de canalizare a apei uzate în localităţile care au alimentare cu apă;
2. Construirea şi modernizarea sistemelor specifice de management al deşeurilor
Obiective Specifice:
Acţiuni de protecţie a mediului prin interzicerea construirii de incineratoare pe întreg
teritoriul administrativ al municipiului Sibiu, interdicţie ce va fi prevăzută în toate

99
documentaţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului şi a regulamentelor de urbanism aferente
acestora (PATJ-Planul de Amenajare a Teritoriului, PUG-uri –Planurile Urbanistice Generale)
Acţiuni
-Realizarea de staţii de transfer, sortare, şi depozitare a deşeurilor;
-Neutralizarea deşeurilor toxice;
-Iniţierea şi derularea de programe de educaţie ecologicǎ şi protecţia mediului;
-Iniţierea şi derularea de proiecte de conştientizare a publicului în ceea ce priveşte
implementarea acquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului.
3. Reducerea impactului deşeurilor asupra mediului.
Municipiul Sibiu îşi propune extinderea colectării deşeurilor municipale în mediul urban,
prin stimularea societăţilor şi serviciilor de salubritate existente de a realiza acest program şi de
atragere a noilor investitori în domeniul gestionării deşeurilor.
Acţiuni care trebuie realizate şi care contribuie în acelaşi timp la implementarea
prevederilor Directivelor 1999/31/CE şi 2000/76/CE sunt:
- realizarea unei reţele de colectare/colectare selectivă, transport şi transfer, reciclare şi
valorificare;
- reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile depozitate;
- închiderea depozitelor de deşeuri municipale necomforme;
- închiderea depozitelor urbane; ecologizarea amplasamentelor;
- extinderea zonelor deservite de serviciile de salubritate (extinderea colectării deşeurilor
municipale);
- campanii de informare şi conştientizare/educare.
Astfel, se vor urmări şi se va avea în vedere implementarea colectării selective la sursă a
deşeurilor (ambalaje, deşeuri organice şi restul deşeurilor menajere) precum şi asigurarea
volumului şi numărului suficient de containere pe tipuri de deşeuri în funcţie de tipul clădirilor şi
a numărului de locuitori. De asemenea, se vor crea condiţii ca întreaga cantitate de deşeuri
menajere să poată fi colectată şi să nu se practice moduri de eliminare ilegale. Consiliile locale
vor fi responsabile de realizarea acestor programe.
Având în vedere impactul negativ al arderii deşeurilor asupra mediului, se interzice
construirea de incineratoare de deşeuri pe teritoriul administrativ al municipiului Sibiu.
Pentru minimizarea costurilor şi a impactului ecologic, în special asupra populaţiei va fi
necesară optimizarea activităţilor de transport cât mai mult posibil. Principalele măsuri prevăzute
pentru optimizarea condiţiilor de transport a deşeurilor vor fi:
-utilizarea pentru colectarea deşeurilor a unor vehicule cu emisii reduse de noxe (zgomot şi
gaze de eşapament);
-adaptarea autovehiculelor de colectare şi transport în funcţie de condiţiile de drum,
structura localităţilor şi structura arhitecturală a diferitelor clădiri;
-optimizarea distanţelor de transport pentru utilizarea la maxim a capacităţii autovehiculelor
de transport;
-minimizarea distanţelor de transport prin utilizarea staţiilor de transfer.
4. Îmbunătăţirea calităţii managementului deşeurilor.
În ierarhia opţiunilor de gestionare a deşeurilor inclusă atât în reglementările Uniunii
Europene cât şi în cele naţionale, recuperarea/reciclarea/ valorificarea, reprezintă o prioritate
aflată înaintea eliminării prin depozitare.
Acţiuni necesare pentru implementarea cerinţelor Directivei 1999/31/CE:
-necesitatea de a limita cât mai repede posibil, impactul asupra mediului pe care îl
reprezintă cea mai mare parte dintre depozitele neconforme clasa „a” şi clasa „b”;
-asigurarea continuităţii serviciilor;
-asigurarea criteriilor de suportabilitate economică din partea cetăţenilor.
Pentru a asigura integrarea aspectelor menţionate anterior, se va realiza:
-analizarea tuturor amplasamentelor identificate din punct de vedere al impactului asupra
mediului şi sănătăţii umane;

100
 -securizarea şi închiderea cât mai repede posibil a amplasamentelor identificate ca având
un impact major asupra mediului, concomitent cu aplicarea unor măsuri minimale pentru
reducerea impactului şi cu amenajarea unor depozite conforme;
-depozitele mici, amplasate preponderent în zonele urbane, vor fi închise progresiv;
Închiderea/igienizarea acelor spaţii de depozitare se va efectua ţinând cont de posibilitatea
acoperirii acelor zone cu servicii de salubritate (colectare, transport), accesibilitatea în zonă
(aşezări izolate, aşezări în zona montană, etc.) şi situaţia economică a zonei.

CAPITOLUL 4 . CONCLUZII

Dezvoltarea urbană durabilă nu se poate încheia niciodată, deoarece este caracterizată de

o dinamică continuă, cu schimburi şi transferuri de masă, energie şi informaţie în contextul
funcţionării şi evoluţiei sistemelor către stările de echilibru dinamic. Finalitatea oricărui sistem
de echilibru şi deci finalizarea dezvoltării durabile coincide cu păstrarea echilibrului între om şi
mediu – o relaţie caracterizată de fluctuaţii şi variabilitate, de evoluţii prag şi continue ajustări .
Dezvoltarea durabilă a oraşului Sibiu este un proces în plină desfaşurare , demarat odată
cu înţelegerea de către factorii de decizie locali şi regionali ca menţinerea echilibrului între om şi
mediu în care s-a adaptat depinde bunăstarea şi calitatea vieţii urbane, proces care va continua să
se desfaşoare permitând ajustarea dinamică a valorilor variabilelor ecuaţiei durabilităţii.
Durabilitatea este o stare de fapt , nu o ţintă de atins şi în acest context am evidenţiat
acest lucru pe componente prin utilizarea analizei StrengthsWeaknessesOpportunitiesThreats.
Acestea reprezintă doar o parte din aspectele definitorii ale spaţiului urban din Sibiu .
Dezvoltarea urbană durabilă a oraşului Sibiu este operantă în prezent, responsabilă de
modul de evluţie a sistemului urban este componenta antropică, omul, cel care stă la comanda
constientă a procesului dezvoltării, cel care este menit a gestiona întregul din care face parte, de
a-l ţine pe linia echilibrului dinamic, departe de haos .

BIBLIOGRAFIE

www.undp.ro
www.sibiu.ro
www.cjsibiu.ro
www.unibuc.ro
www.wikipedia.ro

Alte exemple de Soluții de dezvoltare durabilă

• Promovarea măsurilor active de ocupare a forţei de muncă disponibilă şi dezvoltarea

sistemului de formare profesională iniţială şi continua
• Dezvoltarea rurală
• Îmbunătăţirea şi extinderea sistemului de servicii sociale şi comunitare
• Realizarea unui depozit ecologic de deșeuri
• Reamenajarea unor zone de agrement
• Modernizarea spaţiilor verzi
• Dezvoltarea zonei ca atracţie turistică naţională şi internaţională

101
 BIBLIOGRAFIE

1. Camelia Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Editura Economica, Bucureşti, 1994.

2. Davidw Pearce, Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and
Sustainable Development, Oxford University Press, 1994.
3. Florina Bran, Ildiko Ioan, Ecosfera şi politici ecologice, Bucureşti, ASE, 2001.
4. Franco LLobera Serra, Manuel Redondo Arandilla - Economía circular y agroecología:
Integrando alimentos km0 y gestión de biorresiduos.
5. Georgescu, G. – Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.
6. Goodland, R., Ledec, G., Neoclasical economics and principles of sustainable development,
1987, Ecological Modelling,
7. Herman Daly, Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1989-1990, coord. Lester R,
Brown, Editura Tehnică, 1992.
8. Iancu, A. – Creşterea economică şi mediul înconjurător, Ed. Politică, Bucureşti, 1979.
9. Integrarea dezvoltării durabile în politicile UE: Raport de analiză pe anul 2009 a Strategiei de
dezvoltare durabilă a Uniunii Europene – Comisia Europeana
10.Ion Pohoaţă, Capitalismul. Itinerare economice, Editura Polirom, Iaşi, 2000,
11.Ion Pohoaţă, Dezvoltarea durabilă și politicile de mediu în UE, Iași 2004.
12.Ion Pohoaţă, Dezvoltarea durabilă, Note de curs.
13.Ion Pohoaţă, Strategii și politici europene de dezvoltare durabilă
14.Ionescu C - Politici de management de mediu, - Curs, Catedra de Hidraulică şi Maşini
Hidraulice, an IV, Specializarea “Ingineria mediului”, 2003
15.James M. Cypher & James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge
(2004)
16.Jean Marie Harribey, Le Développement soutenable, Economica, Paris, 1998.
17.Jeremy C. R., Boss S., Clayton B. D., Prescott-Allen R., Strategies for National Sustainable
Development, A. Handbook for their Planning and Implementation Earthscan Publications LTD
London, 1995.
18.Lakatos E.S., Crișan O.A., Lakatos D.G., Bejan M. - Paradigma economiei circulare. o
provocare pentru orașul inteligent, Buletinul AGIR nr. 1/2017 ● ianuarie-martie
19.Lazar M., Dumitrescu I, - Impactul activităților antropice asupra mediului, Ed. Universitas
Petrosani, 2006
20.Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, Bookcraft (Bath) Ltd.,
1999.
21.Managing without Growth - Peter A. Victor – Conferinta “Redefining Prosperity Project”-
2008
22.Managing without Growth - Peter A. Victor – Footprint Forum 2010
23.Maria Popescu, Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă, Editura Export, Bucureşti, 1999.
24.Marion Cheatle, Global Environment Outlook 2000, London, Geo-2000, UNEP, Earthscan
publications, Ltd 1999.
25.Measuring Sustainable Development – Raport grup mixt UNECE/OECD/grup de lucru
EUROSTAT, Geneva 2008
26.Mihai Manoliu, Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A.,
Bucureşti, 1998.
27.Nicholas Georgescu Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Expert,
Bucureşti, 1996.
28.Panayoton Th., Economics, Environment and Development, Development Discussion Paper
No. 259, Cambridge, Harvard Institute for International Development, 1988.
29.Pearce D. W., Turner K., The Development of Environmental Indicators, Report to U.K.
Department of the Environment, April, 1999.
30.Raportului de monitorizare pe anul 2009 a Strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii
Europene – Sinteza , EUROSTAT

102
31. Sârbu R., Marchiș D., Dezvoltarea durabilă și conexiunile sale, Ed. Universitas, 2010
32.Situación y evolución de la economía circular en España, de Fundación COTEC para la
Innovación – 2017
33.Strategia energetică a României 2018- 2030, cu perspectiva anului 2050
34.Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României - Orizonturi 2013-2020-2030,
aprobata prin Hotărârea Guvernului României nr. 1460 din 12 noiembrie 2008
35.Subramanian Senthilkannan Muthu - Circular Economy in Textiles and Apparel: Processing,
Manufacturing, and Design, Woodhead Publishing, 2015
36.Th. Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
37.The Future of Sustainability: Re-thinking Environment and Development în the Twenty-first
Century - W.M. Adams- Raport of the IUCN, 2006
38.The Future of Sustainability: Re-thinking Environment and Development în the Twenty-first
Century - W.M. Adams- Raport of the IUCN, 2006
39.Tim Jackson - Prosperity without growth -The transition to sustainable economy –
Sustainable Development Commission, Marea Britanie, martie 2009
40.Turner R.K., Sustenaible Environment Economics and Management: Principles and Practice,
London, Belhaven, 1993.
41.Victor Platon, Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactrică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997.
42.Vladimir Rojanschi ş.a. Economia şi protecţia mediului, Editura Tribuna Economica,
Bucureşti, 1997.
43.Weetman Catherine, 2019 - Economia Circular: conceitos e estratégias para fazer negócios de
forma mais inteligente, sustentável e lucrativa
44.World Business Council for Sustainable Development – Eco-Efficiency - Creating more
values with less impact, 2002
45.biodiversity.europa.eu/topics/overexploitation
46.eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/sustainable-development-
what%E2%80%99s-it-education_en
47.ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/factsheets/biodiversity_2020/2020%20Biodiversity%20F
actsheet_RO.pdf
48.en.unesco.org/themes/education-sustainable-development
49.en.wikipedia.org/wiki/Exploitation_of_natural_resources
50.environ.ro/ro/economie-circulara/conceptul-de-economie-circulara?showall=1
51.http://160592857366.free.fr/joe/ebooks/Automative%20engineering%20books/Advanced_Air
_and_Noise_Pollution_Control.pdf
52.ier.gov.ro/wp-content/uploads/2018/09/Sinteze_Spos2006_ro.pdf
53.ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/03/Final_Studiul-3_Spos-2018_Economie-
circular%C4%83-1.pdf
54.old.unitbv.ro/Portals/31/Burse%20doctorale/134378/Seminar/DD-01-George%20Savii.pdf
55.pubs.iied.org/pdfs/7790IIED.pdf
56.visual.ly/community/infographic/economy/circular-economy
57.wec.ifas.ufl.edu/
58.www.academia.edu/1132385/Information_systems_for_sustainable_development
59.www.agir.ro/buletine/245.pdf
60.www.anpm.ro/ro/dezvoltare-durabila
61.www.arduph.ro/domenii/altele/dezvoltarea-durabila-si-aspectele-sociale-in-context-european-
si-mondial/
62.www.conama2016.org/web/index.php
63.www.creeaza.com/legislatie/administratie/ecologie-mediu/SUPRAEXPLOATAREA-
RESURSELOR-DI151.php
64.www.descopera.ro/cultura/9375158-lumea-ca-un-cerc-perfect-economia-circulara-va-
schimba-planeta

103
65.www.ecos-
magazine.com/uploads/1/2/2/0/122036/forme_de_agresiune_asupra_mediului_de_domnica_stan
ciu.pdf
66.www.epebacau.ro/PDF/2004.pdf
67.www.esd-expert.net/files/ESD-Expert/pdf/Was_wir_tun/Lehr-
%20und%20Lernmaterialien/What_is_Education_for_Sustainable_Development.pdf
68.www.greenofficemovement.org/education-for-sustainable-development/
69.www.iberdrola.com/environment/overexploitation-of-natural-resources
70.www.ier.ro/sites/default/files/pdf/Spos2006_studiu_3_en.pdf
71.www.ince.ro/Activitati/Studii_doctorale/Sustinere_teze/anunt_constantinescu_pt_site_INCE.
pdf
72.www.mmediu.ro
73.www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/2_13.pdf
74.www.RegieLive.ro
75.www.researchgate.net/publication/277889868_Handbook_of_Sustainable_Development
76.www.scribd.com/book/424555664/The-Circular-Economy-Case-Studies-about-the-
Transition-from-the-Linear-Economy
77.www.scribd.com/doc/121328587/10-Problemele-Ecologice-Globale-Ale-Mediului
78.www.scribd.com/doc/20988220/Globalisation
79.www.scribd.com/doc/24223213/Problemele-Globale-a-Lumii-Contemporane
80.www.scribd.com/doc/6592372/Overpopulation-Report
81.www.scribd.com/document/214393978/Analiza-Documentara-Mediu-Si-Schimbari-Climatice
82.www.scribd.com/document/32007619/Sustainable-Development-Global-to-Local
83.www.scribd.com/document/397708576/Economie-Circulara-Copy
84.www.scribd.com/presentation/33900335/Sustainable-Development-4
85.www.scribd.com/presentation/380079411/Suprapopularea
86.www.scribd.com/read/394575325/Circular-Economy-The-Ultimate-Step-By-Step-Guide#
87.www.sdg4education2030.org/education-sustainable-development-goals-learning-objectives-
unesco-2017
88.www.sd-network.eu/pdf/resources/Dalal-Clayton,%20Bass%20(2002)%20-
%20Sustainable%20Development%20Strategies%20-%20A%20Resource%20Book.pdf

104