Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAPITOLUL II
2. FAPTELE(ACTELE) DE COMERŢ
CAPITOLUL III
CAPITOLUL IV
4. SOCIETĂŢILE COMERCIALE
CAPITOLUL V –
PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI A FALIMENTULUI
5.1 . Noţiuni generale despre procedura insolventei
5.2. Modalităţi de realizare a procedurii şi caracterele juridice ale acesteia.
5.3. Participanţii la procedura insolvenţei şi a falimentului5.4. Declanşarea
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, Cererile introductive
(debitorul şi creditorul), Efectele deschiderii procedurii de reorganizare
judiciară, Procedura falimentului si a lichidării, Inchiderea procedurii
CAPITOLUL VI
6. TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
CAPITOLUL VII
7. CONTRACTELE COMERCIALE
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Noţiuni introductive
Dreptul comercial, este considerat un ansamblu de norme juridice
referitoare la comerţ. Comerţul fiind o activitate, care prin specificul ei de
practică îndelungată şi repetată a dobândit caracteristicile unei profesiuni.
În sens economic, comerţul se defineşte ca o activitate ce are ca scop
schimbul si, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la
consumator. Astfel, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în
intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în
circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiunile de
interpunere şi circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi
operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor
prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o valoare mai mare,
pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii. Având în
vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial
reglementează activitatea comercială, definită ca o activitate de producere
şi circulaţie a mărfurilor.
Prin comerţ, înţelegem totalitatea faptelor şi actelor juridice
considerate de lege ca fiind comerciale.
1.2.Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial, ca ramură de drept privat, cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale ale activităţii de comerţ , precum şi raporturilor juridice la
care participă persoanele ce au calitatea de comerciant şi se află pe poziţie de
egalitate juridică.
Codul comercial român, care a fost adoptat în 1887 este şi
astăzi în vigoare. La elaborarea acestui cod a fost folosit Codul comercial
italian din anul 1882. Acesta a fost adoptat în urma valorificării tradiţiei,
dar şi a tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană.
1.3.Obiectul dreptului comercial
Poate fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice referitoare la faptele
şi comercianţi. Pentru determinarea sferei acestuia există două sisteme şi
anume : sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
În sistemul subiectiv, obiectul dreptului comercial este alcătuit din
normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Astfel, dreptul comercial
este un drept profesional, aplicabil tuturor persoanelor care au calitatea
de comerciant. Acest sistem a stat la baza primelor reglementari legale ale
activităţii comerciale, anterioare marii codificări franceze de la începutul
secolului al XIX- lea.
În ceea ce priveşte sistemul obiectiv, obiectul dreptului comercial
are în componenţă normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor
acte juridice, fapte şi operaţiuni, pe care legea le consideră ca fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Acest sistem a constituit
fundamentul Codului comercial francez de la 1807.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv.
1.4. Izvoarele dreptului comercial
Codul Comercial, potrivit art.1. dispune: “In comerţ se aplică legea
de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”
De aici rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale Codul
comercial şi Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale dreptului
comercial sunt şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale.
Un anumit rol în aplicarea reglementarii legale îl au uzurile( obiceiurile),
jurisprudenţa şi doctrina dreptului comercial.
Prin izvor de drept comercial se înţelege forma de exprimare a normelor
juridice care reglementează „materia comercială”. Legiuitorul
interpretând prevederile art.1. Cod Comercial, a stabilit izvoarele
principale ale dreptului comercial şi ierarhizarea acestora. Această
interpretare a dus la concluzia că în activitatea de comerţ are aplicabilitate
în primul rând legile comerciale Codul comercial şi legile speciale) iar unde
acestea nu dispun se aplică dreptul civil( Codul civil şi legislaţia specială).
1) Izvoarele legislative ale dreptului comercial
Codul comercial - ca principal izvor de drept comercial cuprinde norme
juridice ce reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial:
faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi falimentul.
Acesta reprezintă o culegere de norme de drept aplicabile în comerţ,
întregindu-se cu alte norme de drept scris pozitiv cuprinse în legislaţii
speciale comerciale şi chiar cu unele norme de drept comercial cuprinse în
Codul civil.
Legile comerciale speciale mai frecvent întâlnite sunt:
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale modificată si completată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997
Legea nr 40/1990 privind impozitul pe dividende
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
Legea nr. 58/1998 legea bancară
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului modificată şi completată prin Legea 99/1999
Cu privire la corelaţia dintre Codul comercial şi legile comerciale speciale
se aplică principiile generale (specialia generalibus derogant).
Codul civil reprezintă un izvor subsidiar al dreptului comercial, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 1 C.com. O importanţă deosebită o au
dispoziţiile Codului civil privind materia obligaţiilor, în special cele
referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor, precum şi cele relative la
contractele speciale (contractul de societate, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de mandat etc.).
2) Uzurile comerciale
Uzul, obiceiul sau cutuma nefiind izvor de drept, reprezintă o practică
îndelungată (atitudini, comportări) respectată ca o normă juridică
obligatorie, este menţinut ca izvor de drept alături de legea scrisă
comercială, neexistând dificultăţi de interpretarea acestuia. În lipsa unei
dispoziţii scrise, se va aplica uzul întocmai ca şi legea scrisă, cu aceeaşi
putere obligatorie. În opinia unor autori uzurile nu sunt izvoare
normative; alţii le recunosc ca izvoare de drept şi le clasifică astfel:
Uzuri legislative – izvoare de drept comercial cu aplicabilitate
subsidiară şi limitată la situaţiile prevăzute de lege
Uzuri interpretative – ce devin aplicabile prin voinţa părţilor în anumite
contracte individuale
3) Doctrina dreptului comercial ca şi practica judiciară în domeniu, au un
rol important în interpretarea legilor comerciale.
CAPITOLUL II
FAPTELE(ACTELE) DE COMERŢ
2.1. Raportul juridic de drept comercial
Relaţiile comerciale ce iau naştere în desfăşurarea activităţilor comerciale,
sunt raporturi juridice reglementate de un sistem de norme aplicabil atât
activităţilor profesionale a comercianţilor, cât şi faptelor de comerţ. Prin
săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc raporturi juridice
care sunt reglementate de legile comerciale
Astfel putem defini raportul juridic comercial, ca fiind acea relaţie
socială din cadrul activităţii de comerţ reglementată de o normă de drept
comercial caracterizată prin drepturi şi obligaţii ce pot fi realizate la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului. La baza acestui raport stă acordul
de voinţă al părţilor ce se află pe poziţie de egalitate juridică.
Premizele raportului juridic sunt:
existenţa unor fapte de comerţ (împrejurări) care să producă efecte
juridice existenţa unor norme juridice de drept comercial care să
reglementeze relaţiile sociale respective; existenţa unor participanţi la
aceste relaţii.
Elementele ce alcătuiesc raportul juridic de drept comercial sunt:
Părţile : persoanele fizice (comercianţii) şi persoanele juridice (societăţile
comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste) între care se
stabileşte raportul juridic comercial.
Conţinutul; este alcătuit din drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile în
activitatea de comerţ.
Obiectul ; îl constituie acţiunile şi inacţiunile la care au dreptul părţile, ori
pe care acestea trebuie să le respecte.
2.2. Faptele de comerţ ;
Definirea faptelor de comerţ, operaţiilor şi actelor de comerţ
Operaţiunile de comerţ pot fi atât „fapte de comerţ” cât şi „acte de
comerţ”. Legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai
raporturile rezultate din actele juridice (manifestările de voinţă săvârşite
în scopul de a produce efecte juridice), ci şi raporturile izvorâte din faptele
juridice.
Deci, potrivit Codului comercial intră sub incidenţa legilor comerciale nu
numai contractele comerciale, ci şi faptele licite (îmbogăţirea fără justa
cauză, plata nedatorată) şi faptele ilicite săvârşite de comercianţi în
legătura cu activitatea lor comercială.
Pentru a arăta care sunt operaţiunile juridice de comerţ, legiuitorul
foloseşte în art.3. Cod comercial, termenul „fapte de comerţ”. Astfel în
acest art. legiuitorul arată categoriile de „fapte” considerate „de comerţ”,
fapte obiective de comerţ, iar în art.4 Cod comercial face referire la faptele
subiective de comerţ. Astfel se poate da o definiţie a actelor şi faptelor de
comerţ.
Definiţie
Actele de comerţ sau faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele
juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de
mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în
circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
Ştim că faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice. Dar acestea se produc în puterea legii şi astfel ele
dau naştere, modifică sau sting raporturile juridice. Actul juridic, este
manifestarea de voinţă a unei sau mai multor persoane, făcută cu intenţia
de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.
În urma acestor precizări se poate da o definiţie a faptului de comerţ ca
fiind orice activitate ce dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea
comercială şi se întemeiază pe ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind
calificată ca o activitate de intermediere în operaţiunile de schimb.
CAPITOLUL IV
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea
titluri
Societăţi care emit titluri de valoare pot fi societatea pe acţiuni, societatea
în comandita pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. In cea de a
două categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în
comandita simpla. Titlurile de valoare au un element comun: ele
materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul
social. Între aceste titluri de valoare exista o deosebire esenţială: acţiunile
fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile, iar certificatele de
părţi sociale nu sunt titluri negociabile, ci titluri de legitimare.
Societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină
Societăţile cu capital românesc sunt societăţile în care asociaţii sunt
cetăţeni români ori persoane juridice de naţionalitate română. Societăţile
cu capital străin sunt societăţile care se constituie cu capital integral străin
sau în asociere cu persoane fizice sau juridice
romane.
CAPITOLUL V
PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI A FALIMENTULUI -Reglementată de
legea 85-2006
Conform art. 695. Cod comercial; " comerciantul care a încetat plăţile
pentru datoriile sale comerciale, este în stare de faliment". Insolventa este
definită de către lege ca fiind acea stare a patrimoniului,debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile.Sopul legii este instituirea unei proceduri pentru
acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă(art 2).
Modalităţi prin care se realitează scopul legii sunt; procedura generală,
procedura simplificată a insolvenţei, procedura de reorganizare judiciară
şi procedura falimentului. Procedura generală, reperzintă procedura prin
care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art 1 alin 1 din
lege,( societăţi comerciale, societăţti cooperatiste, organizaţii cooperatiste,
societăţi agricole, grupuri de interes economic, orice altă persoană juridică
de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice) fără a le îndeplinii
simultan pe cele de la art 1 alin 2 (acest alin. dispune ; procedura
simplificată care se referă la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă ce se
încadreaza la una din următoarele categorii ; comercianţi persoane fizice
acţionând individual, asociaţii familiale, societăti dizolvate anterior
formulării cererii introductive, debitori care si-au declarat prin cererea
introductiva intrarea in falimentsau care nu pot beneficia de procedura de
reorganizare judiciară prevazută de lege) intră după perioada de
observaţie succesiv în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura
falimentului sau separat numai în procedura judiciară, ori, doar în
procedura falimentului.(art 1-4 special 3). Procedura simplificată
reprezintă procedura prin care debitorul care indeplineşte condiţiile
prevazute la art 1 alin 2(enunţate mai sus) intră, direct în procedura
falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei fie după o
perioadă de observaţie de maxim 60 zile. Reorganizarea judiciară, este
procedura care se aplică debitorului persoană juridică în vederea achitării
datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor. Ea
presupune intocmirea, aprobarea, implementarea unui plan numit plan de
reorganizare. Procedura reorganizării judiciare se poate realiza prin
urmatoarele trei modalitati :
-restructurarea operatională şi/sau financiară a debitorului
-restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social
-restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri din
averea debitorului până la acoperirea creanţelor creditorilor
Prin programul de platăa al creanţelor se înţelege tabelul de creanţe
menţionate în planul de reorganizare şi care cuprinde cuantumul sumelor
pe care debitorul se obligă să le platească creditorului prin raportul la
tabelele definite de creanţe şi la fluxul de numerar aferent planului de
reorganizare, acesta cuprinde :
-cuantumul sumelor datorate creditorului conform tabelului definit
de creanţe pe care debitorul se obligă să le platească acestora
-termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume
Procedura falimentului, care este definită ca fiind procedura de insolvenţă
concursuală, colectivă şsi egalitară ce se aplică debitorului în vederea
lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului fiind urmată de
radierea debitorului din registrul în care a fost înmatriculat.
Caracterele procedurii insolvenţei sunt :
1.Caracter judiciar- procedura insolvenţei la care este supus debitorul,
reprezintă procedura judiciară ce se desfăşoară sub controlul direct si
imediat al instanţelor judecătoreşi, judecătorul sindic, administratorul
judiciar şi a lichidatorului
2.Caracter egalitar – prin procedura insolvenţei se satisface în acelaşi timp
toţi creditorii, proporţional cu merimea creanţelor deţinute.
3.Caracter colectiv, concursual (interesul individual al fiecărui creditor
intră în conflict cu interesul celorlalţi), concensual (acordul partilor)
4.Caracter general – regulile prin care se realizează reorganizarea
activităţii debitorului sau, după caz, cele legate de lichidarea patrimoniului
acestuia, se aplică tuturor bunurilor din patrimoniul debitorului. Şi ,sub
acest aspect, aceasta procedură se diferenţiază de executarea silită din
dreptul comun, care are ca obiect unul sau mai multe bunuri ale
debitorului.
5.Caracter profesional -procedura se aplica comerciantilor, persoane fizice
şi societati comerciale. Deci aceasta se plica numai comerciantilor, nu şi
necomerciantilor
6.Caracter de remediu sau după caz de execuţie silită - de remediu sau,
dupa caz, de executare silita – aceasta procedura are drept scop redresarea
debitorului şi plata pasivului sau lichidarea patrimoniului acestuia.
Reprezinta un remediu sau, dupa caz, un instrument al executarii silite
asupra patrimoniului defunctului.
Participantii la procedura insolventei si a falimentului ;
instanţele judecătoresti, Judecătorul sindic, Adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor,Administratorul special, Administratorul judiciar,
Lichidatorul
1 Instantele judecatoresti.
Art. 6 din lege prevede că, toate procedurile prevăzute de lege, cu excepţia
recursului din art 8 sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază
teritorială îşi are sediul debitorul, aşa cum acesta figurează în registrul
comerţului sau în registrul societăţii agricole,asociaţiilor şi fundaţiilor.
Aceste proceduri sunt exercitate de judecătorul sindic. Instanţele
competente să aplice procedura insolvenţei sunt:
tribunalele din judeţe
Tribunalul Municipiului Bucureşti
Curtea de Apel
Tribunalul.Tribunalul are competenţa materială pentru toate procedurile
insolvenţei cu excepţia recursului din articolul 8, care va fi judecat de către
Curtea de Apel. Competenţta teritorială, este tribunalul în a cărei rază
teritorială îşi are sediul debitorul aşa cum este înregistrat la Registrul
Comerţului sau în alte registre. Buletinul procedurii de insolvenţă definit în
art 3 pct 23 din lege, reprezintă principalul instrument de publicare a
citaţiilor, convocărilor, notificărilor etc.
2. Judecătorul – sindic:
Acesta are statutul juridic al unui judecător de tribunal. Preşedintele
tribunalului îi desemnează pe judecătorii tribunalului care vor avea
calitatea de judecător sindic şi vor exercita atribuţtiile prevăzute de lege
pentru aplicarea procedurii. Acesta îndeplineşte o funcţie publică, de
interes general, organizând şi conducând întreaga procedură sub
autoritatea tribunalului. Atribuţiile judecătorului sindic sunt reglementate
de art. 11 din lege.
3. Adunarea creditorilor:
Creditorii care au anumite creanţe faţă de debitor alcătuiesc adunarea
creditorilor. Adunarea creditorilor nu are personalitate juridică
Convocarea acestora se face atunci când judecătorul – sindic consideră că
este necesar pentru dezbaterea şi luarea deciziilor în problemele date de
lege în competenţa adunării creditorilor. La şedintele adunarii participa
toti creditorii cunoscuti ai debitorului, precum şi doi delegati ai salariatilor
debitorului, şi un reprezentant al camerei de comert şi industrie teritoriala.
Debitorul va participa la şedintele adunarii generale, cu exceptia cazurilor
cand este scutit de judecatorul – sindic, care va conduce şedintele.
Atributiile adunarii creditorilor sunt prevazute in art. 14 din lege.
4. Comitetul creditorilor, în actuala reglementare, are un rol activ şi
datorită principiului celerităţii (expedierii) . O serie de atribuţii, altele
decât cele cuprinse în art. 17 pot fi transferate către creditori. In prima
şedinţă, adunarea creditorilor va alege, cu majoritate simplă, un comitet de
3-5 creditori, dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, pe bază de
voluntariat. Dacă nu se obţine majoritatea cerută de lege, comitetul va fi
desemnat de judecătorul – sindic.
5. Calitatea de administrator special o are reprezentantul desemnat de
adunarea generală a acţionarilor persoană juridică, să efectueze în numele
şsi pe seama acestuia actele necesare în perioadele de procedură, când
debitorul poate să-şi administreze activitatea. Administratorul special
poate reprezenta interesele acţionarilor, asociaţilor, debitorului pe
perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
Atribuţiile administratorului special sunt reglementate de art. 18. din lege.
6. Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în
insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile
prevăzute de art. 20 din lege în perioada de observaţie şi pe durata
procedurii de observaţie. Atribuţiile lui stabilite de judecătorul – sindic şi
pot fi modificate de tribunal, modificare ce are loc la cererea
administratorului însuşi, a comitetului creditorilor sau a delegatului său, a
Ministerului Public.
7. Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă,
autorizat în condiţiile legii şi desemnat să conducă activitatea debitorului şi
să exercite atribuţiile prevăzute în art.25 din lege. Atât în cadrul unui plan
de lichidare cît şi în cazul îinceperii procedurii falimentului este necesară
numirea unui lichidator care să realizeze operaţiunile de lichidare a
bunurilor din patrimoniul debitorului.
Cambia în alb
Cambia poate fi emisă de trăgător în mod deliberat, fără a cuprinde toate
menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca acestea să fie completate
ulterior cu excluderea intervenţiei trăgătorului de către primitorul cambiei
sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din lege). Din dispoziţiile legii,
rezultă că poate fi lăsată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, cu
excepţia semnăturii trăgătorului. Fără semnătura trăgătorului nu poate
exista o obligaţie cambială. Cambia în alb este completată fie de primitorul
ei, fie de posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completării este
dreptul de completare care se transmite dobânditorului odată cu remiterea
titlului. Acest drept poate fi exercitat în limitele înţelegerii dintre trăgător şi
primitorul cambiei (contract de completare). Înţelegerea de completare
poate fi expresă ori tacită, în acest din urmă caz înţelegerea poate rezulta
din celelalte menţiuni ale cambiei ori din cuprinsul raportului fundamental
care a determinat emiterea cambiei. Cambia în alb poate fi completată
oricând, însă înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de completare
trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului (art. 12 din
lege). După expirarea acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul
de completare.
6.2.Transmiterea, acceptarea, avalul, plata şi neplata cambiei (girul)
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei – girant – transmite altei
persoane – giratar – printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe cambie şi prin
predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv. Girantul este
persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este
posesoarea titlului. Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o
persoană străină sau care este implicată în raportul cambial (trăgător, tras
etc.).
La fel cum emiterea cambiei se justifică prin existenţa prealabilă a unor
raporturi juridice între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi
juridice fundamentale), tot astfel şi girul are la bază un raport juridic
preexistent între girant şi giratar. Prin gir, beneficiarul ordonă trasului să
plătească suma de bani înscrisă pe titlu giratarului sau altei persoane
desemnate la ordinul acestuia.
Prin gir se creează un nou raport juridic distinct prin care se garantează şi
plata de către obligatul principal către giratar a sumei de bani înscrise pe
cambie. Între gir şi cesiune există importante deosebiri. Astfel, prin gir,
giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom, fără să i se poată opune
excepţiile care puteau fi opuse girantului; în cazul cesiunii, cesionarul
dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul şi deci excepţiile pe care
debitorul le putea invoca cedentului pot fi opuse şi cesionarului.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă,
şi anume, trebuie scris pe cambie sub forma unui ordin de plată a sumei de
bani adresat debitorului principal.
Efectele girului sunt următoarele:
a) efectul translativ – ca efect al legii, prin gir se transmit toate drepturile
izvorâte din cambie, inclusiv eventualele drepturi accesorii acesteia;
b) efectul de garanţie – în baza girului, girantul îşi asumă obligaţia de a
garanta acceptarea la plată a cambiei de către tras astfel fiind ţinut personal
pentru plata sumei de bani în cazul în care trasul refuză acceptarea la plată;
c) efectul de legitimare – ca efect al girului, giratarul este legitimat în calitate
de creditor al sumelor menţionate în cambie şi este socotit ca un posesor
legitim al acesteia.
Acceptarea cambiei
Acceptarea la plată a cambiei reprezintă manifestarea de voinţă a trasului în
sensul asumării şi executării la scadenţă a obligaţiei de a plăti suma de bani
menţionată în cambie. Prezentarea cambiei la acceptare este o obligaţie
facultativă a posesorului cambiei, astfel încât cambia poate fi prezentată de
către posesorul ei legitim la plată fără o acceptare prealabilă a acesteia. În
cazul în care scadenţa cambiei este precizată ca fiind la un anumit timp de la
vedere, prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie.
De asemenea, această formalitate este obligatorie în cazul în care trăgătorul
sau girantul au inserat în titlu o clauză specială în acest sens. Cambia se
prezintă spre acceptare de către posesorul acesteia către tras până la data
scadenţei, cu excepţia cazurilor în care acceptarea este obligatorie.
Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul trasului.
Acceptarea se va înscrie pe cambie prin cuvântul „acceptat” sau orice altă
expresie echivalentă. Simpla semnătură a trasului poate echivala cu
acceptare. Acceptarea cambiei la plată trebuie să fie necondiţionată.
Avalul cambiei
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită
avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii
cambiali, numit avalizat. Plata unei cambii poate fi garantată de către un
terţ, pentru întreaga sumă prevăzută în cambie sau pentru o parte din ea.
Avalul este deci o garanţie înscrisă pe cambie, asumată de un semnatar al
cambiei sau de o terţă persoană de a plăti integral sau parţial suma
menţionată pe cambie, în aceleaşi condiţii ca şi cel garantat.
Avalul reprezintă o garanţie pentru plata sumei de bani, şi nu pentru
persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al cărui scop principal este
transmiterea cambiei şi numai în subsidiar garantarea acceptării la plată,
unicul scop al avalului îl reprezintă constituirea unei garanţii. Prin aval se
creează un nou raport juridic independent, de garantare a plăţii cambiei.
Avalul se înscrie pe cambie şi se semnează de către persoana care-l dă,
folosindu-se menţiunea “Pentru aval” pusă pe faţa titlului.
Avalul se poate da pentru garantarea executării obligaţiei fie de către
tras, fie de către trăgător sau chiar pentru alt avalist.
Avalul prezintă următoarele particularităţi:
- nu poate fi dat sub condiţii;
- poate garanta numai o parte a obligaţiei;
- dacă nu se precizează persoana avalizată, se presupune că avalul este
dat pentru garantarea obligaţiilor trăgătorului.
Efectele avalului sunt:
- deşi se aseamănă cu fidejusorul, avalistul nu dispune de beneficiul de
discuţiune (ci doar de cel în diviziune), chiar în cazul nulităţii obligaţiei
avalizatului, avalistul rămâne ţinut la plată.
- avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul
avalizat le avea contra lui.
- prin plata cambiei avalistul se subrogă în drepturile posesorului-plătit
putându-şi exercita acţiunea directă contra trasului (sau avaliştilor lui) sau
acţiunea de regres contra: trăgătorului, giranţilor (şi avaliştii lor).
Plata cambiei şi consecinţele neplăţii acesteia
Cambia trebuie prezentată la plată în mod obligatoriu de către posesorul
legitim al titlului către tras, chiar în cazul în care acesta a refuzat acceptarea
cambiei, sau avalistului, trasului sau altor debitori în regres dacă s-au
îndeplinit formalităţile legale. Plata cambiei se poate cere la scadenţă, care
este determinată de la emiterea titlului sau determinabilă ulterior de către
posesorul acesteia. Cambia trebuie prezentată la plată în ziua scadenţei sau
în maximum două zile lucrătoare după expirarea scadenţei acesteia. În cazul
scadenţei la vedere, cambia trebuie plătită la prezentare. Locul şi adresa
plăţii sunt cele indicate în titlu, iar în lipsa acestora, plata se face la locul şi
adresa indicate lângă numele trasului.
Pentru a fi valabilă, plata trebuie să fie făcută de o persoană capabilă şi care
nu a fost declarată în faliment. Plata la scadenţă, în condiţiile legii, făcută de
către trasul acceptant duce la stingerea obligaţiei cambiale a trasului, ca şi a
celor ale tuturor debitorilor cambiali. Posesorul cambiei care nu a primit
suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea dreptului său
prin mijloace cambiale – acţiunile cambiale sau prin mijloace extra
cambiale, care sunt de fapt acţiuni în justiţie reglementate de dreptul comun
(îmbogăţirea fără justă cauză, acţiunea cauzală formulată în baza
raportului juridic fundamental).
Excepţiile cambiale
Debitorul cambial se poate opune pretenţiilor posesorului prin invocarea
anumitor excepţii, limitate însă de caracterul autonom al cambiei ca titlu de
valoare. Excepţiile cambiale sunt de două tipuri: a) excepţii cambiale
obiective: absolute – cele pe care le poate invoca orice debitor împotriva
oricărui creditor (prescripţia, nevalabilitatea formală a cambiei etc.) – sau
relative – cele pe care numai anumiţi debitori le pot invoca împotriva
oricăror posesori ai cambiei (falsificarea semnăturilor, nevalabilitatea
obligaţiei cambiale etc.); b) excepţii cambiale subiective: absolute – pe care
orice debitor cambial le poate opune anumitor posesori ai cambiei (lipsa de
legitimare, incapacitatea posesorului cambiei etc.) – sau relative – care
privesc un anumit raport cambial şi pot fi invocate de un anumit debitor şi
de un anumit posesor al cambiei (vicii de consimţământ sau excepţii privind
raportul juridic fundamental).
Prescripţia
Acţiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data
scadenţei cambiei. Acţiunile de regres se prescriu în termen de un an de la
data protestului de neacceptare a plaţii. Acţiunile exercitate de debitorii de
regres contra altor debitori de regres se prescriu în termen de 6 luni de la
data plăţii cambiei sau de la data acţiunii în regres împotriva respectivului
debitor.
6.3. BILETUL LA ORDIN
Consideraţii generale - biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul
(debitorul) se obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul
beneficiarului o sumă de bani la locul şi scadenţa arătată în titlu. Acesta
este un titlu de valoare asemănător cambiei. De aceea, biletul la ordin este
reglementat, ca şi cambia, de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului
la ordin, modificată şi completată de către Ordonanţa Guvernului nr.
11/1993, împreună cu reglementările specifice emise de către Banca
Naţională a României, printr-un număr restrâns de articole – art. 104-107.
În art. 106 se precizează în mod expres că, în măsura în care nu sunt
incompatibile, toate dispoziţiile relative la cambie sunt aplicabile şi
biletului la ordin.
Condiţii de formă şi de executare – reprezintă condiţiile esenţiale pe care
trebuie să le îndeplinească biletul la ordin, fiind aceleaşi ca şi cele prevăzute
pentru cambie cu excepţia faptului că într-un bilet la ordin nu va figura
numele trasului şi biletul la ordin nu poate fi acceptat la plată.
Menţiunile obligatorii ale biletului la ordin - biletul la ordin trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute de art. 104 din lege. Aceste menţiuni sunt
următoarele:
- denumirea biletului la ordin
- promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată
- indicarea scadenţei
- locul unde trebuie făcută plata
- numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata, altfel
spus numele beneficiarului
- data şi locul emiterii biletului la ordin
- semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a
emitentului .
Deosebirile dintre cambie şi biletul la ordin
Principalele trăsături ce deosebesc cambia de biletul la ordin sunt:
• din punctul de vedere al numărului de condiţii de valabilitate, cambia
conţine mai multe (8) faţă de biletul la ordin (7), la acesta din urmă lipsind
indicarea numelui trasului, pentru că, la biletul la ordin trăgătorul şi trasul
se identifică;
• biletul la ordin presupune doar doi participanţi: emitentul (trăgător)
şi beneficiarul, faţă de cambie care presupune trei participanţi;
• la biletul de ordin, cel ce se angajează să plătească este chiar
emitentul;
• biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar în cazul
biletului la ordin cu scadenţă la un anumit timp de la vedere care trebuie
prezentat în termen de 1 an de la emitere, această prezentare nu are
valoarea unei acceptări a titlului, ci serveşte doar la determinarea
momentului exigibilităţii;
• în lipsa precizării în titlu a locului emiterii se subînţelege că acesta
este cel menţionat ca loc de plată (pentru că emitentul este şi cel care
plăteşte).
6.4. CECUL
Consideraţii generale
Cecul, ca titlu de credit, este folosit de către titularii de conturi bancare.
Prin intermediul acestora, trăgătorul (titularul de cont) dă ordin băncii la
care are un disponibil bănesc să plătească la prezentarea titlului o anumită
sumă de bani. În vederea emiterii unui cec, trăgătorul acestuia trebuie să
aibă disponibil în contul bancar (acoperire). Suma de bani trebuie să fie
certă, lichidă şi exigibilă şi asupra acesteia trăgătorul (emitentul) să aibă
dreptul de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fără acoperire reprezintă
infracţiune. Mai mult, între trăgător şi bancă trebuie să existe o convenţie
cu privire la dreptul acestuia de a emite cecuri pe formularele special puse
la dispoziţia sa de către bancă. Regimul juridic al cecului este reglementat
de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată şi completată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 şi normele speciale emise în acest sens
de către Banca Naţionala a României.
Condiţii de valabilitate şi executare
Cecul trebuie să fie emis în formă scrisă, eventual pe formularele special
emise de către bănci în acest sens şi trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni obligatorii: denumirea de cec, ordinul necondiţionat de plată a
unei sume de bani, numele celui care trebuie să plătească, locul plăţii, data şi
locul emiterii, semnătura emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec şi semnat de către
giratar. Dacă titlul conţine clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi
transmis prin cesiune pe calea dreptului comun. Cecul la purtător se
transmite prin simpla tradiţiune a titlului.
Plata cecului nu este supusă nici unei formalităţi de acceptare la plată, cecul
fiind un instrument de plată la vedere. Prezentarea cecului la plată se face la
bancă, în termenele stabilite de lege: 8 zile de la emitere dacă este plătibil în
localitatea în care a fost emis, şi 15 zile în cazul în care cecul este plătibil în
altă localitate decât cea în care a fost emis. Termenele se calculează de la
data menţionată pe cec ca şi dată a emiterii cecului. În cazul în care cecul nu
este plătit la prezentare, beneficiarul acestuia nu are acţiune directă
împotriva trasului, adică a băncii la care trăgătorul îşi are deschise
conturile.
Refuzul la plată dă dreptul beneficiarului plăţii la formularea acţiunilor în
regres împotriva giranţilor, trăgătorilor şi celorlalţi obligaţi de regres.
Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la plată
în termenele prevăzute de lege şi refuzul de plată al trasului (băncii) să fie
constatat printr-o declaraţie oficială a băncii semnată şi datată pe cec.
Aceste formalităţi trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului de
prezentare. Beneficiarul cecului refuzat la plată are la dispoziţie aceleaşi
mijloace ca şi în materie cambială pentru a solicita executarea obligaţiilor
asumate de către obligaţi în baza titlului.
Cecul reprezintă titlu executoriu pentru suma înscrisă pe acesta şi pentru
accesorii. Competentă pentru învestirea cu formula executorie este
judecătoria de la locul plăţii. Conform Legii nr. 59/1934, privind cecul,
pentru valabilitatea acestuia trebuie să conţină următoarele menţiuni
obligatorii:
• denumirea de cec;
• mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii de a plăti o anumită
sumă de bani;
• numele trasului (banca);
• locul de plată;
• data şi locul emiterii;
• semnătura trăgătorului.
Deosebirile dintre cec şi cambie
Cecul, la fel ca şi cambia, are acelaşi regim juridic, se deosebeşte de
aceasta prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit fundamental la
cambie, poartă denumirea de provizion sau disponibil la cec şi este esenţial
pentru existenţa acestuia, constând într-un contract încheiat între trăgător
şi banca unde se constituie acest disponibil, fie sub forma unui depozit
bănesc, fie ca urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită ca provizion;
- la cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de condiţii obligatorii este mai redus la cec, lipsind: numele
beneficiarului (pentru că această menţiune este facultativă la cec, pe când
pentru cambie legea nu permite cambia la purtător, admiţând ca numele
beneficiarului să nu fie indicat la emitere, ci doar ulterior, doar la cambia
în alb), dar şi scadenţa (pentru că cecul este plătibil, fără excepţie “la
vedere”, motiv pentru care este considerat doar un instrument de plată, nu
şi de credit);
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre deosebire de
cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată de tras
(excepţie cambia “la vedere”), cecul nu poate fi acceptat, chiar dacă ar
exista o menţiune de acceptare înscrisă pe titlu, aceasta se consideră
nescrisă;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona la alegerea sa, fie împotriva
acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor de regres,
beneficiarul cecului are la dispoziţie doar acţiunea de regres contra
giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi din aceeaşi categorie. Cecul este
incompatibil cu acţiunea directă (contra acceptantului) pentru motivul că
trasul (banca), lipsind obligaţia acceptării, nu are calitatea de debitor
cambial.
CAPITOLUL VII
CONTRACTE COMERCIALE
BIBLIOGRAFIE
S. Angheni - Drept comercial, coordonator Ed. All Beck, Bucureşti, 2004,
O. Căpăţână - Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991,
1996,
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed.All, Bucureşti, 2004,
S. Cărpenaru - Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Atlas
Lex, Bucureşti, 1996,
S. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea ~ Societăţile comerciale
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
I.L. Georgescu - Drept comercial român, voI 1, Bucureşti, 1946, Ed. AII
Back, Bucureşti, 2002
R. Petrescu - Drept comercial român, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
Elena Cârcei, Drept comercial român, curs pentru colegii universitare,
Editura All Bek, Bucureşti 2000
.Revista de Drept Comercial" perioada 1990-2004
Revista "Dreptul" în perioada 1990 - 2004
Revista Juridica 2000-2001
Revista Pandectele Române - 2000 - 2004
Curierul Judiciar - 2001- 2004
Culegerile de practică judiciară în materie comercială (Decizii ale Curţii
Supreme de Justiţie, ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalului Bucureşti) -
1990-2004
ACTE NORMATIVE
Codul comercial,
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată,
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată,
Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi
a falimentului, modificată,
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a
reformei economice,
Legea nr. 300/2004 privind organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi economice de către persoane fizice,
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic,
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată,
O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţiile băneşti, modificată,
Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea
disciplinei contractuale.