Acceptarea necondiționată

Acceptarea necondiționată de sine

Acest concept a apărut ca variantă rațională a stimei de sine. A fost dezvoltat pornind de la teoria
lui Ellis (1962, 1994) care propune ideea conform căreia prezența oricărui nivel al stimei de sine
reflectă prezența procesului de evaluare globală a propriei persoane, care este irațional și deci
dezadaptativ. Iraționalitatea procesului de evaluare globală constă în imposibilitatea de a stabili
în mod realist valuarea unei ființe umane. Altfel spus deși unele dintre performanțele mele sunt
scăzute este irațional să mă etichetez ca "neperformant/ă", deoarece aceasta ar însemna că toate
comportamentele mele prezente, trecute și viitoare sunt neperformante, ceea ce este imposibil.
Cu toate acestea, suntem tentați ca atunci când comportamentele noastre sunt performante să ne
evaluăm pozitiv și să experiențiem trăiri afective pozitive, iar atunci când comportamentele
noastre sunt neperformante să ne evaluăm negativ și să experiențiem trăiri afective negative
disfuncționale. Deși iraționale și dezadaptative, aceste evaluări sunt învățate și încurajate social,
ele fiind sursa sentimentului de bine atunci când avem reușite. Insă atunci când comportamentele
noastre sunt neperformante, tot ele ne produc suferință emoțională. Varianta rațională este de a
înlocui conceptul de stimă de sine cu cel de acceptare necondiționată a propriei persoane care
este logic corect și mai pragmatic. (Ellis, 1994; Rogers, 1961).

În această variantă noi ne evaluăm comportamentele și nu persoana noastră, care este acceptată
necondiționat indiferent de performanță, căci este prea complexă și în continuă schimbare pentru
a fi evaluată global, pornind doar de la un eșantion de comportamente concrete în situații
concrete. Mai mult, autoevaluarea (în special compararea propriei valori cu cea a altora) tinde să
consume mult timp și să ne distragă de la alte scopuri personale, mult mai utile: încercarea de a
dobândi fericirea, căutarea și dobândirea lucrurilor pe care le dorim cu adevărat în viață.
Definiţia acceptării necondiţionate propusă de Ellis reflectă faptul că individul „se acceptă în
totalitate şi necondiţionat, indiferent dacă se comportă inteligent, corect sau competent şi
indiferent dacă oamenii îl aprobă, îl respectă sau îl iubesc” (Chamberlain & Haaga, 2001).
Acceptarea necondiționată a celorlalți

Acceptare necondiţionată a celorlalţi oameni se referă la conştientizarea şi acceptarea faptului că

facem parte dintr-o structură socială în cadrul căreia trebuie să manifestăm grijă şi înţelegere
pentru cei din jur; acest lucru presupune acceptarea celorlalţi ca fiinţe umane valoroase,
indiferent dacă aceştia se comportă moral, competent sau corect. Deşi persoana ca atare nu poate
fi just catalogată ca fiind bună sau rea, comportamentele, gândurile sau emoţiile acesteia pot fi
evaluate; altfel spus, putem să îi acceptăm pe cei din jur, fără însă a le accepta comportamentele
sau gândurile negative sau greşite (Ellis, Dryden, 2002).
„Acceptarea celuilalt” nu înseamnă că ne place şi aprobăm tot ceea ce face o anumită persoană,
ci că realizăm o distincţie între faptul că ne place/displace o trăsătură sau un comportament al
acelei persoane respectiv faptul că ne place/displace întreaga persoană ( Dryden, diGiuseppe,
2003).
Prin urmare, acceptarea necondiţionată a celorlalţi înseamnă că îi vom accepta pe ceilalţi oameni
în mod necondiţionat, chiar şi atunci când nu ne convine ce comportamente sau alte lucruri fac ei
sau noi. Îi vom accepta ca oameni care sunt predispuşi la greşeli şi nu îi vom critica niciodată ca
şi persoane. Vom accepta păcătoşii, dar nu şi păcatul, regulă pe care o vom aplica şi în cazul
propriu. Vom încerca să-i ajutăm pe oameni să îşi schimbe comportamentele neadecvate, iar
dacă nu vor face acest lucru vom sta la distanţă de ei; nu vom insista asupra faptului că ei trebuie
cu necesitate să se schimbe, şi nu vom fi răzbunători sau neiertători dacă ei nu se schimbă. Vom
încerca să îi ajutăm pe oameni să se comporte în mod corect şi imparţial, dar nu îi vom acuza
pentru faptul că ei nu sunt atât de corecţi precum ar trebui să fie.
Acceptarea filosofică a celorlalți este definită ca o credință globală generalizată conform căreia
toți oamenii sunt valoroși iar acceptarea psihologică a celorlalți este definită ca o afirmare a
valorii umane a unei alte persoane în ciuda unui deficit în caracterul său sau a unui eșec în
realizarea unui comportament sau a unui rol. (David, D. și colab, 2013)

Acceptarea necondiționată a condițiilor de viață

Oamenii sunt înclinaţi să caute mereu gratificarea imediată şi împlinirea rapidă a dorinţelor
lor.Acceptarea necondiţionată a condiţiilor de viaţă se referă la conştientizarea utilităţii de a
învăţa să îţi urmăreşti cu realism scopurile, fără a întreţine aşteptări iluzorii referitor la condiţiile
de viaţă.
Capacitatea de a tolera frustrarea, amânând gratificarea imediată pentru a-şi atinge scopurile pe
termen lung, acceptând ceea ce nu poate fi schimbat şi schimbând ceea ce este posibil şi dezirabil
este unul dintre semnele clare ale maturizării afective. Opusul acestei atitudini se referă la
emiterea unor pretenţii dogmatice, rigide de a avea condiţii optime de viaţă, care să îţi asigure
confortul personal; dacă aceste solicitări nu sunt satisfăcute - în trecut, prezent, sau viitor –
persoana suferă, angajându-se într-o gândire catastrofică şi dezvoltând o toleranţă scăzută la
frustrare.
Acceptarea de viață implică afirmații raționale în ceea ce privește modul în este viața în ciuda
dorinței noastre ca să fie diferită. De asemenea, acceptarea de viață poate fi împărțită între
acceptarea de viață filosofică și acceptarea de viață psihologică. Acceptarea de viață filozofică
este definită ca o credință globală generalizată că viață, lume și universul nu sunt și nu trebuie să
fie construite în conformitate cu dorințele noastre, acceptarea de viață psihologică este definită ca
fiind o afirmație că universul este așa cum este, indiferent de dorințele noastre ca aceasta să fie
reconstruit pentru a include aspecte care se potrivesc dorințelor. (David, D. și colab, 2013).
În domeniul parental, REBT peomovează mai multe forme de acceptare necondiționată, ca
alternativă la evaluarea globală, care poate fi direcționată spre sine, ceilalți și condițiile de viață.
Acceptarea parentală (necondiționată) de sine (USA) înseamnă că părinții se acceptă pe sine pe
deplin, indiferent dacă reușesc în sarcinile parentale importante și indiferent dacă primesc
aprobarea celorlalți și în cazul în care scopul părinților este acela de a-și îmbunătăți propriile
comportamente. Acceptarea parentală (necondiționată) a altora (UOA) (adică acceptarea
necondiționată a copilului) înseamnă că părintele acceptă în totalitate (nu doar propriul copil ci a
tuturor celorlalți oameni) indiferent dacă aceștia acționează în mod corect și competent sau nu și
dacă este cazul părinții au ca și scop îmbunătățirea comportamentului copilului lor (altora).
Acceptarea parentală (necondiționată) a condițiilor de viață (ULA) înseamnă că părinții acceptă
pe deplin viața, indiferent dacă sunt norocoși sau nefericiți și fac tot posibilul să descopere și să
se bucure de satisfacțiile personale și plăceri. (Ellis, 2003, 2004).
Această teorie constituie o dovadă importantă pentru rolul pe care acceptarea parentală îl joacă
în reglarea relației părinte-copil.

Vestemean, A., Factorii psihologici implicaţi în starea de bine şi distresul parental. Lucrare de
disertație, 2016.