SUFLETUL ŞI SPRITUALITATEA LUI

Pentru orice cunoscător al limbii române, cu o minimă pregatire teologică,

această sintagmă - „Sufletul şi spiritualitatea lui“- poate părea tautologică. La
prima vedere, este posibil să fii indus in eroare de un rationament subiectiv, dar
la o cercetare mai atentă, sau, cu atât mai mult, dacă esti un cercetător avizat,
ajungi la concluzia că, de fapt, exprimarea este cât se poate de validă şi că nu
există nici o repetiţie.
În continuare, ne propunem să analizăm şi, totodată, să demonstrăm faptul că
sufletul este prin excelenţă o esenţă spirituală şi că de spiritualitatea lui nu ne
putem indoi.

I. DE LA GÂNDIREA EBRAICĂ, LA FILOSOFIA GREACĂ

Gândirea biblică (ebraică) priveşte omul ca pe o unitate de nedesfăcut (suflet viu

– Gen. 2,7), în care el, omul întreg, manifestă trei laturi psihologice: trupească,
afectivă şi raţională (1 Tes. 5,23). Aceste trei dimensiuni psihice, Biblia le
priveşte doar ca fiind funcţii ale întregului - om.
Wheeler Robinson scria: „Ce este omul? Pentru evrei, este o unitate ce îşi trage
rădăcina de la suflare, suflet. Această noţiune n-are nici un fel de existenţă
separată de trup. Evreii n-au avut nici o idee de vreun suflet descarnat, stafie,
fantomă sau altfel”.
Dimpotrivă, grecii credeau că omul este compus din două părţi distincte: (1) un
trup şi (2) un suflet (dihotomie). Alţii mai adăugau încă un element: (3) un spirit
(trihotomie). Pentru greci, aceste părţi aveau o existenţă separată, care doar se
întreţesea pentru o vreme, cât dura viaţa aceasta. Sufletul conştient era propriu-
zis partea de preţ a omului. El trebuie să fi fost veşnic, din moment ce avea dorul
să tot trăiască fără sfârşit. Toţi filosofii greci au nutrit credinţa în nemurirea
sufletului:
Pitagora din Samos (sec. VI î.Hr.) lansează gândul că „sufletul este răsuflarea
zeilor pusă în corp omenesc ca pedeapsă”. Pitagora mai credea şi în metem-
psihoză – migrarea sufletului dintr-un corp într-altul.
Socrate – (sec. V î.Hr.): „cel care a adus filozofia jos din cer” – Cicero, este un
promotor al nemuririi sufletului. Atunci când este determinat să ia cupa cu
otravă de către coaliţia cetăţii, o face cu seninătate şi îşi consolează ucenicii,
spunând:„Oare n-am aşteptat de mult această desprindere?”
Platon, ucenic al lui Socrate (cca 350 î.Hr.), continuă ideea nemuririi sufletului.
Aristotel (c. 330 î.Hr.), ucenic al lui Platon, face o bizară comparaţie între
condiţia omului şi felul în care etruscii îşi ucideau condamnaţii: legau

1
prizonierul de un cadavru, faţă către faţă, cu legături de nedesfăcut, şi îl lăsau
apoi să moară. Aristotel comentează: „Exact aşa este şi cu sufletul şi trupul:
sufletul este cel viu, trupul e doar un cadavru, un hoit. O soartă nenorocită ne-a
legat sufletul de leşul pe care îl purtăm... Dar vine moartea, eliberatorul, şi rupe
aceste legături, desparte ceea ce e putred de sufletul eliberat, care se întoarce
acasă.”
În această concepţie grecească, moartea apărea ca un eliberator, contrastând cu
concepţia biblică, în care moartea este plata păcatului, este duşmanul cel din
urmă, şi nicidecum un binefăcător şi salvator. În Biblie, Cel care este
Eliberatorul este Iisus, Fiul lui Dumnezeu. În toată filosofia greacă, Hristos –
Mântuitorul, este unicul element care lipseşte cu desăvârşire... Nu este de mirare
că, în lipsa unui Mântuitor divin, grecii şi-au construit propria lor explicaţie –
atât de contrară viziunii biblice.
Astfel stând lucrurile cu cele două viziuni asupra omului, a vieţii şi a morţii,
între concepţia biblică şi cea grecească a fost o bătălie necurmată şi fără
armistiţiu. Din cele două, una trebuia să cadă.
Filosofia elenistă a fost în antichitate un curent cotropitor, tot aşa cum s-a
dovedit şi creştinismul. În timp ce creştinismul a cucerit prin asalt direct
înălţimile civilizaţiei greceşti, impunându-se la toate nivelurile sociale, filosofia
grecească a continuat să acapareze prin rafinament nu masele, ci doar clasa
intelectuală, prin care apoi şi-a revărsat influenţa şi asupra maselor.
Înaintea apariţiei creştinismului, filosofia subtilă a înduplecat cu ideile sale
lustruite chiar şi pe cei mai conservatori apărători ai culturii biblice: pe iudei!
Atât în „Cărţile apocrife” (Tobit, Macabei), cât şi în „Cartea întâia a lui Enoh” şi
în „Înţelepciunea lui Solomon” (scrise în jurul sec. II - I î.d.Hr.), se regăseşte
învăţătura grecească deja strecurată în gândirea iudaică. Adevărul biblic al
„nemuririi condiţionate de ascultare” este pur şi simplu înlocuit de „nemurirea
naturală a sufletului”. Iosif Flavius, cronicarul evreu al războiului iudeo-roman,
confirmă această fundamentală deviere a crezului iudaic din secolul I d.Hr., de
la învăţătura biblică.
Casta marilor preoţi şi leviţii, patricienii din Ierusalim făceau cultură, filosofie.
Ei preferau greaca aramaicii, sau ebraicii. Ajunseseră să nu mai creadă în
înviere, o dată ce admiseseră nemurirea sufletului. Pentru ei elenismul era
adevărul, iar ceea ce făceau în Templu era doar un ritual şi o meserie bănoasă. În
această atmosferă se năştea creştinismul.
Vor apare două curente care alterează gândirea creştină biblică. Abia
statornicit, creştinismul a trebuit să întâmpine un atac dublu, care s-a manifestat
chiar în interiorul creştinismului, cum de altfel şi prezisese Sf. Pavel (Fap.
20,29).
1. Gnosticismul – împrumută totul din filosofia elenistă, precum şi din alte
sisteme religioase şi oculte. Ei sunt autorii unui sincretism religios total
(sincrasis - amestecare, amalgamare). Ei învăţau că sufletul este prizonier în
carceră. Dumnezeul cel rău al evreilor, acel YHVH, a înghesuit sufletul în trup.

2
Iisus venise tocmai ca să elibereze sufletul de trup şi să-i poată oferi din nou
libertatea din care a căzut, veşnicia.
Exista o şcoală gnostică numită a „naasenilor” (de la nahaş - şarpe, în ebraică)
sau cultul ofit (de la oficiu -şarpe, în greacă). Ei învăţau că, „în grădina
Edenului, exista pomul gnozei, cunoştinţei binelui şi a răului. Dumnezeul cel rău
al Vechiului Testament, gelos, a oprit pe om tocmai de la această sursă a gnozei,
menită să deschidă poarta eliberării lui. Şi atunci a venit acest Iisus care, în Ioan
3, S-a comparat pe Sine cu şarpele de aramă, adică (ziceau ei!) cu Şarpele din
Eden. Iisus ar fi fost chiar şarpele din Eden! El ar fi venit cu această solie: „nu
veţi muri, ci veţi cunoaşte gnoza şi veţi deveni liberi, ca zeii”. De aceea, aceşti
gnostici se închinau şarpelui.
Dionisie Areopagitul (în bibliografia creştină e numit „pseudo-Dionisie”) a
întocmit chiar un itinerar pe care îl străbate sufletul atunci când este eliberat din
colivie, pe care, chipurile, l-ar fi primit direct de la apostoli, printr-o tradiţie
secretă.
Mani, gnosticul persan cu mare influenţă al sec. al III-lea, împrăştie în
creştinism învăţături zoroastrice şi budiste, cu suport puternic pentru nemurirea
sufletului. Influenţa maniheismului a fost foarte extinsă: până în China şi până în
Europa Orientală.
2. Neoplatonismul – a fost cel de-al doilea curent extrem de puternic. Plotin
(c. 250 d.Hr.) a învăţat filozofia în Alexandria de la acelaşi maestru ca şi Origen,
apoi ajunge în Roma, unde reînvie învăţătura lui Platon în cercul de aristocraţi.
Cu o viaţă de altfel echilibrată, Plotin are totuşi deschideri mistice, căutând
atingerea cu transcendentul. Prin el, platonismul cu teza nemuririi sufletului se
impune din nou în lumea ideilor, din care filosofii creştini se adăpau din plin.
Dicţionarul Larousse ilustrat spune: „Neoplatonismul este filosofia care
fundamentează creştinismul”.
Winston Walker, în „Istoria Bisericii Creştine”, afirmă că neoplatonismul a avut
o influenţă covârşitoare pentru creştinism prin sfântul Augustin.
Mircea Eliade, în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Bucureşti, 1991, pag.
363, scrie: „În ce priveşte cauza ereziilor, Irineu (episcop de Lyon, c. 180) şi
Hippolit (din Sardes) o găsesc în contaminarea Scripturii de spiritul filozofiei
greceşti”.

II. SUFLETUL IN CONCEPŢIA CREŞTINĂ

În Sfânta Scriptură, întâlnim cuvântul „suflet” sub mai multe forme sau
denumiri, dar de fiecare dată având aproximativ acelaşi înţeles, diferenţele
depinzând de perioada în care au activat diferiţii autori : nefes, nesamah, ruab şi
leb –in ebraică, anima şi spiritus – în latină, sau psihi, cardia, pnevma şi nous –
în greacă.
După cum ni se prezintă în referatul biblic despre creaţia omului, structura
fiinţei umane se centrează pe doua elemente: trup şi suflet. În genere, Sfânta

3
Scriptură ne arată in toate locurile unde se vorbeşte despre suflet, că el este cu
totul deosebit de trup, şi ca substanţă şi ca origine. Trupul este format din ţărâna,
dându-i-se suflare de viaţă de către Însuşi Dumnezeu. „Atunci luând Domnul
Dumnezeu ţărâna din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen. 2,7) În Psalmul XV ni se vorbeşte despre
spiritualitatea sufletului, fiindcă el recunoaşte in om inteligenţă, libertate şi
supravieţuirea sufletului după moartea trupului. Tot aici se face deosebirea netă
între om şi animale, omul este prezentat regele tuturor creaturilor, puţin mai
micşorat decât înşişi îngerii şi nu i se poate găsi nici egal nici asemănare între
celelalte creaţii. Totuşi, chiar dacă sunt multe locuri care vorbesc despre
existenţa sufletului şi de deosebirea lui de trup, această forma de explicare a
celor două elemente nu seamănă deloc cu vreun tratat de psihologie. Nu se
vorbeşte nicăieri despre deosebirea dintre suflet şi diferitele lui puteri, nici
despre deosebirea acestor puteri între ele. În sfârşit, nu poţi vedea o analiză a
diferitelor manifestări sau acte sufleteşti, pentru a le putea grupa şi deosebi,
pentru a-ţi da libertatea să observi nuanţele delicate dintre ele, cum ar fi:
cugetările, sentimentele, patimile, etc.
Doctrina despre suflet a rămas statornică in toată istoria Bisericii, fiind afirmată
şi predată de ea din cele mai vechi timpuri până în prezent, regăsindu-se de
asemenea şi in lucrările cu caracter teologic-educativ. Trupul omului este luat
din pământ, prin aceasta arătându-se legătura lui cu materia, cu vieţuitoarele
pămantului şi cu toate ale lui, iar sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie,
nu prin emanaţie, prin el omul stând în legătura directă cu Dumnezeu şi cu
intreaga lume spirituală. Sufletul străbate trupul material şi e legat de el, dar
depăşeşte, transcende materialitatea lui. Fiinţa omenească se cere respectată ca o
fiinţă de o valoare inestimabilă. Prin suflet ea devine „cineva”, nu numai „ceva”.
Ceea ce îl face pe om „cineva”, e tocmai acest substrat înzestrat cu conştiinţă şi
cu capacitatea de reacţii conştiente şi libere. Raportat la om, ies la iveală
diferenţe nu numai de ordin material, de la individ la individ, ci şi acest substrat
spiritual, deosebit de materie, prin aceasta omul manifestându-se ca cineva
conştient şi unic. Aceasta determină în el voinţa de a fi şi de a se desăvârşi
veşnic, iar această unicitate se arată demnă de a dura veşnic. În esenţa lui, acest
substrat nu poate fi definit, dar poate fi descris în manifestările lui, ştiind despre
el, ca fapt esenţial, că îl face pe om un subiect conştient şi voluntar, unic şi de
neînlocuit.
Daca omul nu ar fi fost decât opera naturii, aşa cum afirmă materialiştii, care nu
recunosc în om decât partea lui materială şi neagă cu desăvârşire cea mai
importantă parte a lui – pe cea spirituală, atunci ne întrebăm de ce alături de
funcţiuni specific animale, materiale, observăm si lucrări ce nu au de unde veni
afară de spirit ? Pe lângă afectele sale specifice, de altfel, tuturor vieţuitoarelor,
precum foamea, setea, somnul, instinctul de reproducere, observăm şi trăsături
ca: mila, aspiraţiile spre frumos, spre bine, trăsături care nu se regasesc decât la
fiinţele spirituale.

4
 În concepţia creştină, sufletul este o substanţă reală, vie, imaterială sau
spirituală şi nemuritoare. Sfânta Scriptură prezintă in suficiente cazuri toate
aceste note esenţiale ale lui. Sufletul este real şi superior trupului care se
întoarce în ţarâna, iar el la Dumnezeu, «Care l-a dat » (Ecc 12,7), nu poate fi
ucis precum trupul (Mt 10,28), este osârduitor, iar trupul neputincios (Mt 26,41),
este imaterial, ceea ce rezultă din faptul că este insuflat omului de la Dumnezeu
(Fac. 2,7), că este numit în multe locuri şi spirit, având notele fundamentale ale
spiritului, raţiunea şi libertatea.
Trăsătura raţionalităţii decurge din faptul că omul a fost aşezat de Dumnezeu
stăpan al pămâtului şi al intregii creaţii, că a ştiut să se deosebească pe sine de
celelalte făpturi, pe care le-a cunoscut, numindu-le pe fiecare în parte şi şi-a
înţeles situaţia şi rolul său in cadrul creaţiei.
Trăsătura libertăţii rezultă din aceea că i s-a dat legea morală ca să o urmeze şi
a realizat că poate alege între a o păzi sau nu, că odată cu momentul căderii a
avut mustrări de conştiinţă şi că a fost socotit responsabil de către Dumnezeu.
Sufletul este nemuritor. Aceasta este mărturisit atât de Vechiul şi Noul
Testament, cât şi de Sfânta Tradiţie. În teologia mai veche, învaţatura despre
nemurirea sufletului era întemeiată pe ideea ca substanţa spirituală este simplă
şi, ca atare, indestructibilă. Totuşi, dacă analizăm această problemă din
perspectiva credinţei şi nu a filosofiei, invăţătura despre nemurirea sufletului
trebuie aşezată pe convingerea că Dumnezeu ţine ca sufletul să fie nemuritor, nu
că nemurirea s-ar datora unei indestructibilităţi pe care ar avea-o sufletul in sine,
chiar fără voia lui Dumnezeu. Dacă sufletul posedă o indestructibilitate, aceasta
îşi are sorgintea în voinţa lui Dumnezeu cea creatoare şi conservatoare, Care
vrea ca fiinţa umană să fie, prin intermediul sufletului, intr-o permanentă
legătură cu El şi într-o permanentă dependenţă de El.
Dumnezeu a inzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu conştiinţa de sine,
pentru ca el să regrete neîncetat atitudinile contrare lui Dumnezeu, pentru ca să
aiba permanent vie in conştiinţa dependenţa lui de Dumnezeu şi să-L laude şi să-
L iubeasca neîncetat doar pe El.
Pentru aceste motive, de la început Dumnezeu a înzestrat sufletul cu harul Său,
iar după întruparea Fiului Său ca om şi după Învierea Lui, Însuşi acesta s-a
sălăşluit în om, sau l-a îmbrăcat pe om in Sine prin botez. Din aceste motive, un
important temei care confirmă nemurirea sufletului, este chiar faptul că Hristos
s-a sălăşluit in firea umana, sau că Fiul lui Dumnezeu, Care s-a făcut om pe
vecie, a devenit haină şi casă a oamenilor. Se poate accepta ca acest sălaş al lui
Hristos să fie distrus odată cu moartea? Sau cum s-ar putea ca Hristos să se facă
lipsit de un sălaş al Lui, sau de un locuitor al lui? „Că stim că de se va desface
locuinţa noastră pământească, în cortul acesta, avem in ceruri zidire de la
Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână. De aceea suspinăm în acest trup,
dorind să ne îmbrăcăm întru locuinţa noastră cea din cer, dacă totuşi vom fi
găsiţi înveşmăntaţi, iar nu goi”(2Cor. 5, 1-3).

5
Deci sufletul a fost creat pentru viaţa veşnică, pentru ca să poată locui în
locuinţa de lumină, care este Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el.
Dar chiar dacă el rămane gol de Hristos, existenţa sufletului păcătos nu este
întreruptă, suprimată, ci, dimpotrivă, tolerată pentru a trăi profundul regret al
neîmplinirii personale şi nefericirii de a trăi in afara lui Dumnezeu, conştient
fiind de vrednicia cu care a fost înzestrat la creaţie şi de chemarea pe care a
refuzat-o. Cu alte cuvinte, sufletul necredinciosului rămane intr-o suferinţa
veşnică pentru despărţirea de Dumnezeu, în Care se afla, sau care se afla în el.
Omul fiind o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, destinat a fi martorul gloriei şi
puterii Creatorului său, nu poate fi sortit pieirii nici prin sufletul său, nici prin
trup. Dumnezeu nu poate permite ca lucrarea Sa, care era „bună foarte”, să fie
distrusă. Sufletul şi trupul sunt lucrările lui Dumnezeu şi, prin urmare, rămân
nemuritoare. Sufletul, după despărţirea sa de trup, vieţuieşte în lumea spirituală,
în timp ce trupul se întoarce în pământ. Omul, aflat între lumea spirituală şi
lumea materială, între lumea văzută şi cea nevăzută, vieţuieşte şi lucrează atât
într-una, cât şi în cealaltă: prin trupul său aflat pe pământ şi prin spiritul său şi
inima sa – în afara pământului, în cer sau în gheenă. Legătura ce uneşte sufletul
de trup este atât de tainică, şi influenţa lor reciprocă este atât de puternică, încât
toată activitatea omului pe pământ, aspirând la adevăr, la frumos şi bine, este
necontenit împiedicată şi slăbită prin trup: ”căci duhul este osârduitor, iar trupul
este neputincios”(Mt. 24, 41). Slăbirea şi neputinţa trupului, nu sunt date de o
„eroare de proiectare”, ci de căderea protopărinţilor noştri, ca o consecinţă a
neascultării. Imediat după creare, totul era perfect. Nu era nepotrivire între trup
şi suflet; trupul trebuia sa fie, după şi cum este in realitate, instrumentul
sufletului invizibil şi divin, al puterniciei sale. „Duhul este osârduitor, iar trupul
este neputincios”, iată cauza unei lupte necontenite pentru adevăr, luptă care
slăbeşte sufletul şi în care adeseori moraliceşte împreună cu trupul, se
depărtează de la adevăr, de la scopul său, de la menirea vieţii sale, de la lucrarea
care îi este naturală, mai fără voie, aproape întotdeauna împotriva lui însuşi.
„Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc” (Rom 7, 19), se plăngea Apostolul neamurilor. „Cine mă va izbăvi de
trupul morţii acesteia?” (Rom 7, 24)
Lucrarea sufletului pe pământ reprezintă aproape totdeauna, într-o măsură mai
mare sau mai mică, amestecul binelui şi al răului, al adevărului şi al minciunii.
Trupul constituie o piedică în lucrarea sufletului pe pământ, însă dincolo de
mormânt, în prima perioadă, această piedică dispărând, sufletul va putea lucra
liber înspre aspiraţiile şi însuşirile sale, bune sau rele, pe care le-a câştigat pe
pământ, în sensul unei înrădăcinări în bine sau, dimpotrivă, în rău. În a doua
perioadă a vieţii sale de dincolo de mormânt, sufletul va fi din nou sub influenţa
trupului cu care se va uni, însă această influenţă a unui trup transformat,
devenind spiritual şi nestricăcios, nu poate decât să-i fie favorabilă în lucrarea
sa, căci fiind scăpat de nevoile trupeşti care îi erau proprii în timpul vieţii sale
pământeşti, el va fi înzestrat cu noi însuşiri, cu totul şi cu totul spirituale. Şi

6
apoi, Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în sufletele şi trupurile celor care Îl
iubesc, desigur că nu va părăsi aceste suflete bune în dezvoltarea lor de dincolo
de mormânt, nici toate înzestrările acestor suflete, ci ele vor ajunge sub influenţa
binefăcătoare a Sfântului Duh, de fapt exact la ceea ce ele aspiră şi vor fi pline
de bucuria şi de mulţumirea care vine din împlinirea dorinţei, iar sufletul va
ajunge atunci la fericire, care este scopul său definitiv.
Deşi ar putea suna hazardat, de poate demonstra ca şi dupa moarte sufletul are
activitate, iar aceasta nu contravine teoriilor existente până acum in mediile
teologice. Activitatea vizibilă a omului pe pământ are ca motivaţie lumea
interioară, spirituală a sufletului, aşa încât viaţa actuală şi vizibilă a omului pe
pământ este o imagine fidelă a sufletului său şi a facultăţilor sale. Dacă sufletul,
după dorinţa Creatorului, este nemuritor, adică el continuă a vieţui dincolo de
mormânt – activitatea fiind expresia vieţii - va fi justificat să spunem că acolo
unde este viaţă este activitate, iar acolo unde este activitate, este viaţă. Prin
urmare, sufletul continuă lucrarea sa dincolo de mormânt, lucrarea sa fiind –
asemenea celei de pe pământ – adică manifestarea colectivă şi simultană a
tuturor însuşirilor sufletului, iar acele însuşiri se vor manifesta dincolo de
mormânt in acelaşi chip în care s-au manifestat aici, pe pământ. Viaţa sufletului
este conştiinţa pe care o are el o are despre existenţa sa şi constă în împlinirea
îndatoririlor sale spirituale şi morale. Ceea ce constituie lucrarea conştiinţei este,
de fapt, lucrarea diferitelor însuşiri ale sufletului, adică lucrarea cugetării ,
dorinţei şi a sentimentului.
În Sfânta Scriptură se vorbeşte şi despre unitatea sufletului, chiar dacă sunt
mulţi care despart principiul vieţii de cel al cugetării, gândirii. Scrierile
gnosticilor, montaniştilor, maniheilor şi apolinariştilor sunt pline cu astfel de
deosebiri. Sunt, de asemenea, câteva locuri în epistolele Sf. Ap. Pavel, în care,
pare că se fac nuanţări între ceea ce se înţelege prin psihi -ca principiu al vieţii
trupeşti şi pnevma -ca principiu al vieţii spirituale. Astfel, în Epistola I catre
Tesaloniceni, la capitolul 5, versetul 23, citim: ”Însuşi Dumnezeul păcii să vă
sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se
păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului Nostru Iisus Hristos.” Iar în
Epistola I către Corinteni, la capitolul 2, versetul 14 şi în Epistola către Evrei, la
capitolul 4, versetul 12, întâlnim următoarele: „omul firesc nu primeşte cele ale
Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă,
fiindcă ele se judecă duhovniceşte” , „căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pâna la
despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să
judece simţirile şi cugetările inimii”.
O cercetare mai amănunţită ne-ar da o viziune şi mai exactă în această privinţă.
Intr-adevăr, luând în întregul său a doua istorisire din Geneză şi comparând-o cu
cea dintâi, ajungem la concluzia că sufletul, principiul vieţii, este privit şi ca
suflet cugetător, care aseamănă pe om cu Dumnezeu şi-l deosebeşte de animale.

7
De altfel, acest suflet, principiu al vieţii animale, îl întâlnim şi ca principiu al
acţiunilor spirituale.
În Proverbe 12,10, 19,2 ; în psalmii 85,4, 103,1, 135,14, găsim diferite abordări
şi utilizări ale termenului „suflet”, dar ceea ce este foarte dificil, e faptul că nu
găsim în Sfânta Scriptură un loc în care să se vorbească ferm despre originea
sufletului, în genere. Este drept că Biblia ne vorbeşte despre sufletul primului
om, al lui Adam, dar despre celelalte suflete nu s-au găsit decât slabe insinuări,
din care părinţii bisericeşti şi în general scriitorii şi cercetătorii acestui domeniu
au dedus diferite opinii. Tot ce se poate reţine din textele respective, este faptul
că Sfânta Scriptură ne-ar prezenta creaţia sufletelor de către Dumnezeu, dar
nimic mai mult de atât.
Origen, sustinându-si teoria lui legată de preexistenţa sufletelor, are pretenţia
de a o sprijini pe anumite texte, cum ar fi: Geneza 8,21, Romani 7,24-25,
Filipeni 1,23. Le prezentam în continuare: „…am socotit să nu mai blestem
pamântul pentru faptele omului, deoarece cugetul inimii omului se pleacă la rău
din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietaţile precum am făcut” – „Om
nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea
mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului!” – „sunt strâns din
doua părti: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreuna cu Hristos, şi aceasta
e cu mult mai bine”. Ulterior, teoriile avansate de el sunt demontate de către
Biserică, ajungându-se la concluzia că sufletul este creat de Dumnezeu şi
„plantat” în persoana umană în momentul apariţiei trupului, astfel, apariţia unei
noi vieţi, este rezultatul unei lucrări teandrice. Din păcate, Persoana lui Origen,
ca şi opera sa, au fost condamnate la Sinodul V Ecumenic.

III. SUFLETUL – CHIPUL LUI DUMNEZEU ÎN OM

Despre om trebuie să spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să

devină ca şi Dumnezeu, şi nu numai că are conştiinţa morţii, dar are puterea,
dată de Hristos, să devină nemuritor! Aşadar, ceea ce îl deosebeşte pe om de
dobitoc este calitatea de a-şi însuşi o învăţătură concretă şi corectă despre
Dumnezeu, pe care să o transmită şi altora. Omul are sădită în fiinţa sa nevoia de
a răspîndi ştiinţa despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: “Invăţa-voi pe cei
fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”. Indeplinind
această condiţie, omul începe să nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai
mult.
In persoana lui Valaam vrăjitorul, pe care Dumnezeu îl tratează ca pe o fiinţă
inferioară asinului, credem că se are în vedere omul eretic, duşman al lui
Dumnezeu. Acesta, deşi se roagă, se roagă greşit. Şi din această cauză el nu este
o fiinţă teologică, degradându-se, e mai jos decat asinul său. “Teolog este cel
care se roagă”, spunea Evagrie Ponticul. Iată deci, prima insuşire pe care o are
omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o invăţătură (concretă şi corectă)

8
despre rugăciune şi despre Dumnezeu. Această învăţătură nu poate să existe în
afara Bisericii, in care Dumnezeu “Şi-a dat întâlnire cu oamenii”, şi care, după
chipul unicităţii lui Dumnezeu este una şi indivizibilă. Această Biserică este
Biserica de Răsărit. De unde are omul această învăţătură pe care nu o au
dobitoacele? Căci anume în aceasta credem că se manifestă în primul rand
raţionalitatea omului, în comparaţie cu animalele, “intrucât frumuseţea firii
umane o formează tocmai puterea de cugetare”. Şi aici ajungem la punctul de
plecare al oricărei discuţii teologice despre om. Omul este chip [i icoană a lui
Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a-L cunoaşte şi de a-L
propovădui şi lăuda pe Dumnezeu, ci are sădite în fiinţa sa însuşirile lui
Dumnezeu, ca într-o oglindă. Vorbind despre măsura în care aceste însuşiri ale
lui Dumnezeu au fost investite în om, Sf. Grigore al Nyssei e de părere că
singura diferenţă dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe
cînd al doilea este creat de Primul. “Dumnezeu, spune Sfantul, nu-şi arată
bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunătăţile Sale şi
păstrînd pentru Sine in chip invidios cealaltă parte, ci Işi arată suprema bunătate
tocmai prin aceea că l-a adus pe om din nefiinţă la viaţă şi l-a copleşit cu tot
felul de daruri”. Omul este, în integritatea lui, rodul iubirii lui Dumnezeu, de
aceea îl şi răsfaţă cu daruri atît de mari. Darul suprem pe care îl primeşte omul
este nemurirea şi voia liberă, avînd “o superioritate vădită prin libertatea sa
neîngrădită”. Desăvîrşita libertate pe care o primeşte omul este şi poarta [i
condiţia pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stăpîn şi a face
ceea ce-ţi place, tot ce faci din constrîngere sau din silă nu poate fi virtute”.( Sf.
Grigorie al Nyssei, “Despre facerea [i alcătuirea omului”, Scrieri, partea a doua,
trad. de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Inst. Bibl. şi de Misiune al BOR,
1998, colecţia PSB, p. 38.) Potrivit acestei concepţii, animalele, deoarece se
supun legilor naturii, pe care nu le pot depăşi, nu pot avea virtuţi.
Fiind chip al Impăratului ce stăpîneşte peste toate, omul poartă şi un “veşmînt”
corespunzător. Astfel “în locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuţii,
care-i totuşi cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi, iar în loc de sceptru se
sprijineşte pe fericirea nemuririi, pe cind in loc de diademă impărătească e
împodobit cu coroana dreptăţii, aşa încât, prin toate acestea omul se distinge
printr-o vrednicie de adevărat impărat ca unul care se aseamănă aidoma
frumuseţii Modelului său”.
Potrivit relatării biblice, doar omul, dintre toate făpturile, este rezultatul unui sfat
dumnezeiesc, celelalte au fost făcute fără un “plan” prealabil. Dumnezeul Sfînta
Treime a zis: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră... ca să
stăpînească toate vietăţile ce se tîrăsc pe pămînt şi tot pămîntul” (Fac. 1, 26).
Rezultatul acestui sfat dumnezeiesc a fost Insuşi Hristos, adică Noul Adam, care
este Arhetipul şi scopul lui Adam cel vechi. “Fiindcă nu Adam cel vechi este
modelul lui Adam Cel nou, ci Adam Cel nou este modelul celui vechi”.
Panayotis Nellas, rezumând invăţătura patristică, limpezeşte aceast paradox
aparent: “Nu are importanţă faptul că Hristos nu a existat istoric pe vremea

9
creaţiei lui Adam. Faptul că Hristos este în realitatea supratemporală a lui
Dumnezeu “mai-întai-născut decît toată zidirea” (Col. 1, 15-17) constituie o
învăţătură biblică fundamentală. Dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga
creaţie materială, a răsărit pe pămînt ultimul după toate creaturile, atunci este,
negreşit, logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creaţii materiale şi
spirituale, să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de
la cele nedesăvîrşite spre desăvîrşire. Ca realizare supremă a omului, este firesc
ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al umanităţii, început dar şi
capăt al istoriei”. Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al său. Nu
este vorba doar de Cuvîntul pur şi simplu, ci anume de Cuvîntul Întrupat. Căci,
fiind o natură divino-umană, omul trebuie să se desăvîrşească atât spiritual, cât
şi trupeşte. Făurindu-l pe om, Dumnezeu “a sădit în firea sa un amestec de
dumnezeiesc şi de omenesc, pentru ca să poată gusta din fericirea amîndurora
atat bucuria de a sta in legătură cu Dumnezeu, cât şi prin plăcerile pământeşti
prin simţământul pe care-l are că nu-i străin nici de bucurii”. De aceea, până şi
“sufletul adevărat şi desăvîrşit prin firea lui este ceva unic, capabil să cugete şi
nematerialnic, dar legat prin simţuri de lumea materială”. Această armonie
desăvârşită dintre suflet şi trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului
(ca in religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la ateişti sau hedonişti), ci
amândouă alcătuind fiinţa umană, este o armonie în care urma să se
sălăşluiască Hristos Dumnezeu. Căci dacă trupul ne-a fost dat pentru a-L
încăpea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot pentru El ne-a
fost dată şi raţiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru început
natura omului; mintea şi dorinţa au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca
să-L cunoaştem pe Hristos, dorinţă ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L
purtăm în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”.
Condiţia care ne apropie de Dumnezeu făcîndu-ne asemănare desăvîrşită a Lui
este nepătimirea, pe care nu o pot avea animalele. “Curăţia, nepătimirea,
fericirea, înstrăinarea de orice rău şi multe altele de acest fel sînt cele prin care
se exprimă asemănarea omului cu Dumnezeu”. Pentru ca nepătimirea noastră să
fie realizabilă, Dumnezeu ne dăruieşte pînă şi o naştere nepătimaşă, nouă celor
născuţi din bărbat şi femeie. Această naştere este Sfântul Botez. Căci “pentru ca
să devină cu adevărat om, Domnul a dat un alt început naturii umane, începutul
unei a doua faceri, adică naşterea spirituală prin Botez, care nu e numai o
eliberare de consecinţele păcatului strămoşesc, ci şi o realizare pentru fiecare
credincios a operei pe care nu a realizat-o Adam”. Sfântul Maxim Mărturisitorul
e de părere că însuşi Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul
de a se naşte mai târziu cu voia lui din Dumnezeu prin Duhul Sfant. Dumnezeu
voieşte ca omul să conlucreze liber, cu puterea pe care o are în sine, la naşterea
sa. Nepătimirea se realizează prin petrecerea neîncetată in Dumnezeu,
îndeplinind poruncile Lui. Orice abatere a minţii de la Dumnezeu sfârşeşe prin a
aluneca spre rău. Fiinţa umană, fiind organizată teocentric tinde în mod natural
spre Dumnezeu. Atunci când această tendinţă este întreruptă de factori paraziţi,

10
omul se dezbină în fiinţa sa şi apare boala. Unul din Părinţii pustiei spunea în
sfaturile sale către monahi: “Cugetă cele bune, ca să nu cugeţi cele rele,
deoarece nu stă în firea minţii omeneşti ca să stea nemişcată”. Adam nu a
îndeplinit această poruncă şi şi-a despărţit mintea de Dumnezeu, cugetînd cele
străine. Astfel el L-a negat pe Dumnezeu, sursa existenţei sale. Drept urmare
Adam s-a dat pe sine morţii, sinucigându-se in sensul cel mai adevărat al
cuvântului. Căci “când Îl neagă pe Dumnezeu omul se neagă pe sine însuşi şi se
autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine
însuşi, se dezvoltă şi se întregeşte în veşnicie”.
Însă pe langă mişcarea înspre Dumnezeu, pe care omul o are în sine în chip
firesc, omul mai are şi o altă mişcare, nefirească, spre cele animalice. Această
dublă orientare a omului este o consecinţă a păcatului, pe care o vom discuta în
continuare. Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană, îmbătrîneşte şi moare ca
şi animalele. Cum dar îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici
una din acestea nu li sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă
deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul prin ceea ce se vede este in cea
mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin
ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a
născut ca noi, nici nu a supt sân, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare,
ci a avut de la început “vârsta bărbatului desăvîrşit” (Efes. 4, 13), vârsta lui
Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam
alcătuieşte omul. Că “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).
Părinţii Bisericeşti sunt de părere că separarea în bărbat şi femeie este chiar
posterioară creaţiei. Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul
lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost făcut “după
chip” şi-a atins din acel moment desăvîrşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou
şi ţine să precizeze: “Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”. Cred că toţi sînt de acord
că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate
că) după cum zice Apostolul: “în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească
nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Şi cu toate acestea, Scriptura ne istoriseşte că
în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea”. Prin specificarea bărbat şi femeie,
Sf. Grigorie al Nyssei crede că s-a introdus în fiinţa noastră ceva “cu totul străin
de Dumnezeu, împărţire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci, ne
încadrează în ceata vietăţilor necugetătoare”.
Omul a fost creat pentru viaţă cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea
nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi
nepătimirea celor doi oameni de până la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau trup,
fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele
trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri fără
a fi aprinşi de poftă, şi fără a fi asediaţi de alte patimi. Aceeaşi stare ne-a
făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi for fi
una în Hristos” (Gal. 3, 28). Atunci când Mântuitorul a fost ispitit de saduchei,

11
întrebat fiind a căruia dintre cei şapte fraţi va fi femeia după înviere, căci toţi au
avut-o de nevastă, Hristos răspunde: “La înviere nimeni nici nu se însoară, nici
nu se mărită, ci toţi sunt ca îngerii lui Dumnezeu in cer” (Mt. 22, 30). Astfel
“harul Învierii nu trebuie înţeles altfel decat ca o restabilire a oamenilor in
vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea in păcat”. Căci “dacă
viaţa celor restabiliţi se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de
dinainte de păcat era un fel de viaţă îngerească”. Deşi anterioară căderii,
separarea în bărbat şi femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică
prin atotştiinţa şi înainte-vederea lui Dumnezeu. “întrucat Dumnezeu prin
puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea
dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu
nimicească sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvîrşesc
îngerii, Dumnezeu a rinduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după
alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia ingerească, El ne-a
îngăduit să dăm viaţa de la unii la alţii, întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile
necugetătoare”.Sfîntul Ioan Gură de Aur, care a scris atâtea cuvinte inălţătoare
despre căsătorie, fiind cel mai mare dascăl al vieţii de familie, nu ezită să vadă
în căsătorie decît o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a
făcut pămînt şi ţărînă, scrie Sfîntul, omul a pierdut împreună cu acea petrecere
fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungând robiţi, au dezbrăcat această
haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi
blestemul şi durerea şi viaţa chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă şi
căsătoria... Vezi de unde şi-a luat obarşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi
necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo e şi căsătoria, iar acolo unde
nu este aceea, nu urmează nici aceasta...” Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire
de oameni, transformă răul în binecuvantare, prefăcând ceea ce a fost un rezultat
al păcatului in ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta şansa reabilitării. El
poate acum să perpetueze viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul
dobitoacelor, în om au pătruns toate pornirile şi patimile caracteristice firii
dobitoacelor. De aici încolo, omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi chip
al dobitocului. Viaţa omului de după cădere, e o continuă zbatere între animali-
tate şi Dumnezeire.
În acest fel, pe măsură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine chipul lui
Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului îl distruge, într-o măsură şi mai mare am
putea spune, omul care practică păcatul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar
pe cel al lui Dumnezeu îl pierde. Aceasta şi pentru că nimeni nu poate “întrece”
şi depăşi pe Dumnezeu, imitându-I virtuţile, în schimb omul poate, după cum
am văzut, să întreacă dobitocul în patimă. Într-una dintre cuvântările sale,
Sfantul Ioan Gură de Aur face o inventariere interesantă a trăsăturilor animale
lucrătoare în om, mai exact, Sfantul corespunde fiecărei patimi un animal:
“Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, cînd totul te arată
necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Cînd te
văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după

12
femei ca un armăsar, că eşti lacom la mîncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un
catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mînii ca un şarpe,
că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o
aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi
putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti?
Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu
însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decît fiarele
sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu
indrăgeşte banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om cînd ai mai multe
cusururi decat fiarele şi dracii?”
Iată, în cateva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu
devine mai rău decît dobitoacele şi chiar decat dracii. De fapt, acesta este
mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales in epistolele pauline: “Au
nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sînteţi robi aceluia căruia vă
supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Rom. 6,
16). “Căci şi noi eram altă dată fără de minte [i fără raţiune, ca şi dobitoacele,
neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecînd
viaţa în răutate şi pizmuire, urîţi fiind şi urîndu-ne unul pe altul; iar când
bunătatea şi iubirea de oameni a Mîntuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El
ne-a mîntuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvarşite de noi, ci după a Lui
îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3,
3-4).
Patima robeşte, ascunzînd, ca o mască, chipul lui Dumnezeu care este în noi.
Omul stăpânit de patimi nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon,
patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să ştii, declară Socrate in
„Republica”, că pe cat mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe
atât sporesc dorinţele şi plăcerile iscate de convorbiri”. Patimile sunt adesea
infăţişate de Sfinţii Părinţi ca nişte fiare care ne sfîşie. “Închipuie-ţi, spune Sf.
Ioan Gură de Aur, că şi mînia este tot o fiară. Arată şi tu faţă de tine tot atîta zel
cât il arată alţii pentru îmblanzirea leilor; îmblanzeşte şi tu, domesticeşte şi tu
mânia din sufletul tău. Şi mînia are dinţi şi unghii groaznice; dacă nu-ţi
domesticeşti mânia, ea omoară. Nu pot sfâşia leul şi vipera atât de cumplit
măruntaiele ca mânia, sfâşiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă
numai trupul, ci strică şi sănătatea sufletului, mâncandu-i, rupându-i,
rozându-i toată puterea, făcându-l cu totul nefolositor”. Atât “mania cât şi
celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei, nu pot forma un punct de
asemănare intre Dumnezeu şi om”. Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea şi
nepizmuirea desăvîrşită, nu se mînie. Nici măcar izgonirea din rai nu a fost o
pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu loveşte, nici nu
cere satisfacţii, ci pedeapsa e o mişcare care vine în mod natural din partea
naturii ce a fost tiranizată şi defectată de acţiunea greşită a lui Adam, deoarece
căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.

13
 Până aici am văzut că, după ce L-a creat pe om, iar acesta I-a stat împotrivă,
căzînd în moarte, Dumnezeu nu doar că nu-l pedepseşte, ci toate cîte au rezultat
in urma păcatului, le întoarce in favoarea omului. Moartea o va cunoaşte omul
de acum înainte. Ea nu este reptată împotriva omului, ci împotriva “stricăciunii
care-l învăluie”.
După Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină
nemuritor”. Prin moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din faţa
“răzbunării” iraţionale a naturii, oferindu-i şansa să renască într-o altă
dimensiune. De aceea, nimic din cele cu câte l-a înzestrat Dumnezeu pe om în
“noua sa pribegie” nu poate fi considerat rău, chiar şi aceleaşi patimi. Pe de o
parte, instinctele sînt o poartă care pot duce spre iraţionalitate, iar pe de altă
parte, aceasta constituie “un leac şi o binecuvîntare, o posibilitate nouă pe care o
dă Dumnezeu omului ca să poată supravieţui în moarte, din moment ce a pierdut
viaţa, şi mai ales ca să supravieţuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi
mai deplină viaţa şi forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”. Oricât s-ar întări
patimile împotriva omului ele nu pot să şteargă cu desăvîrşire strălucirea
chipului lui Dumnezeu din noi. Raţiunea cu care este înzestrat, are putere
să conducă cu ele. Iar atunci cînd “puterea minţii ajunge să stăpînească aceste
porniri, oamenii pot face tot atîtea virtuţi. Mânia poate deveni bărbăţie, sfiala
poate duce la siguranţa întemeiată, din frică se poate ajunge la ascultare, din ură
la antipatie faţă de rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel
real şi aceasta pentru că o fire demnă se ridică deasupra patimilor şi se fereşte să
ajungă în robia răului (o astfel de mîndrie e lăudată de marele apostol Pavel
atunci cînd ne cere să căutăm cele de sus)”.
Omul este singura fiinţă liberă. Iar ceea ce îl smulge pe om circuitului biologic
închis este practicarea virtuţilor, care sunt o însuşire proprie doar naturii divino-
umane. Dacă animalele se supun şi sunt conduse de legităţile naturii, fără să le
poată depăşi, omul are putere să supună el aceste legităţi în favoarea sa. În
aceasta constă şi dovada supremei libertăţi a omului, care-l ridică peste legile
iraţionale şi intransigente ale Universului în care trăim. Aceasta ne mai arată că
omul este şi stăpîn al acestui Univers şi că pe lîngă biologic mai are ceva care
desemnează natura sa atemporală şi aspaţială. Omul este de nepătruns,
progresele sale în toate domeniile sunt imprevizibile şi inepuizabile – aceasta ne
vorbeşte de originea sa divină, că omul este chip al infinităţii lui Dumnezeu.
Fiind o fiinţă divino-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci
când această mişcare este întreruptă sau înnăbuşită, omul este bântuit de o mare
nelinişte şi tristeţe, pe care Blaga o numea “tristeţe metafizică”. “Neliniştit este
sufletul meu, Doamne, pînă cînd nu se va odihni întru Tine”, oftează Fer.
Augustin chiar la începutul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie
Sfântul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-şi
află plăcerea, liniştea, pacea, mîngâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu,
de la Care, după chipul şi asemănarea Aceluia a primit fiinţă; atunci cînd se

14
desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi cu patimi felurite, ca şi
cu nişte roşcove hrănindu-se...”
Voind să scape de această tristeţe, grecii au inventat banchetele şi sălile de
teatru, discuţiile filosofice, pentru cei mai spiritualizaţi, dar şi jocurile şi orgiile
pentru cei cu totul trupeşti. Aceasta era o consecinţă logică a religiei antice
greceşti. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil şi de spiritul
răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi ajutau pe oameni, ci
orice încercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru
pedepsită de zeii mai mari. Atunci cînd Prometeu îndrăzneşte să ducă focul
oamenilor, Zeus îl leagă de o stîncă, unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul
zeului umanist, ficat care peste noapte creştea la loc pentru a putea fi ciupit la
nesfîrşit. Iar după toate aceste farse ale cetăţenilor cerului îndreptate împotriva
oamenilor în timpul vieţii lor pămînteşti, dincolo îi aştepta în mod inevitabil
focul Hadesului. Iată de ce grecii aveau o motivaţie logică a hedonismului lor,
reieşind din doctrina lor religioasă. Drept urmare ei au ajuns să îndumnezeiască
trupul omenesc, plăsmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian şi
nietzschean, în care biologicul, instinctualul, încearcă din răsputeri să îmbrace
haina strălucirii care nu i se potriveşte. O astfel de îndumnezeire a omului, fără
Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, este împlinirea dorinţei diavolului, pe
care acesta i-a şoptit-o Evei în rai.
Să nu uităm însă, că grecii au făcut aceasta dintr-o mare tristeţe, tiranizaţi de
monstruozitatea fatalităţii morţii şi a nedreptăţii. Această atitudine, tipică nu
numai pentru grecii antici, ci pentru toţi oamenii fără Dumnezeu, a atins
proporţii monstruoase în lumea contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o
lume în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit niciodată de Hristos.
“Cu noi este Dumnezeu”, aşa se tîcuieşte Emanuel, numele Dumnezeului Care a
primit să fie om, pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Cu noi este
Dumnezeu, Biruitorul Morţii, sau şi mai corect, în noi este Dumnezeu!
Da, omul contemporan este un om al neliniştilor. Epoca în care trăim este aşa!
Omul a ajuns, în clipele sale de singurătate apăsătoare să nu-şi mai înţeleagă
cauzele propriei nelinişti. Însă ceea ce îl nelinişteşte pe fiecare dintre noi nu este
altceva decît glasul absenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu efectiv strigă din inima
fiecăruia. Iar durerea şi neliniştea omului care înăbuşă acest glas se poate
asemăna doar cu durerea şi neliniştea fetei adolescente care avortează, iar
noaptea se visează alăptînd un copil. Noi trebuie să-L “zămislim” pe Dumnezeu
în inimile noastre, de la Duhul Sfânt, şi să-L “naştem” lumii, neîncetat, în toată
viaţa noastră.
Iată “aerul înălţimilor” după care rîvnea Nietzsche, iată supraomul! Iată şi
“omul-măsură a tuturor lucrurilor”! Iată suma eforturilor de a-l preamări pe om:
“Omul – chip al lui Dumnezeu”!
Vorbind despre om si sufletul sau Pr. Cleopa afirma: „Sfînta Scriptură are obicei
de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: „Iar sufletele
care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate

15
şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi” (Facere 46, 26). Iată că
Sfînta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură
pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul
faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună „sufletului” om? Nu, omul se poate
numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om! Pentru că sufletul are fire
nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-
un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără
trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două
firi, suflet şi trup. Ce este omul? Omul este un sâmbure şi un centru al întregii
lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine
legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El
comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală,
cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea
gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de
aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3,
18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.
Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de
Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic,
omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică. După Sfîntul Grigorie
Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi
macrocosmos, fiindcă este mai mare decît toate creaturile văzute. Omul este o
lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi
simţită, ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura
creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).”

IV. OMUL ŞI ÎNGERUL – DOUA LUMI SPIRITUALE CONVERGENTE

Iata cum omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tîlcuiesc

slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi
pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sunt cei ce ne ajută în
necazuri, în scârbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi
se mâhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă.
Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, până
la ieşirea noastră din viaţa aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de
noi, lor li s-a dat spre pază pământul şi slujesc mai aproape de noi la mântuirea
sufletelor oamenilor. De aceea Sfîntul Apostol Pavel a zis: „Îngerii oare nu sînt
toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii
mântuirii?” (Evrei 1, 14). Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare
asemănătoare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi
slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta
pe fraţii săi, de a-i mângîia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul şi de a veni
întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat

16
din două firi, cum îl numeşte Sfîntul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12,
Bucureşti, 1938). Sfîntul Grigorie al Nyssei, marele filosof duhovnicesc, spune
şi el că "omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare. Ce este mintea
omului, aceea este şi îngerul cu trup" (Sf. Grigorie al Nyssei, Comentar la viaţa
lui Moise, p. 813). Căci trebuie să ştim că numai Dumnezeu este cu desăvîrşire
netrupesc, că toţi îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sunt preasubţiri, din
foc ceresc şi sunt numiţi în scrierile bisericeşti "netrupeşti". Sufletul nostru nu
este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine
minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Sfântul Duh, împărtăşeşte şi
binevesteşte Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu şi toate
învăţăturile mântuitoare de suflet. Omul, asemenea începătoriilor, stăpâneşte
oraşe, ţări şi ţinuturi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi” (Facere 1, 28).
Imitînd ceata îngerilor care stăpînesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat
şi luminat de darul lui Dumnezeu stăpâneşte şi el pe diavoli, îi arde cu
rugăciunea şi smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor şi, mai ales, nu se
lasă biruit de patimile trupului şi ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, şi pe
Fiul şi pe Duhul Sfînt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).
Omul, asemenea stăpâniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri şi minuni
mari şi în loc de a ocârmui vânturile şi schimbările vremurilor, el stăpîneşte
mădularele trupului său, ocârmuieşte virtuţile, alungă furtuna gîndurilor şi
patimile sufletului, punându-le pe toate în rânduială spre slujba şi slava lui
Dumnezeu. Şi cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Că
prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simţuri, şi peste patimile
trupului şi ale sufletului său.
Sufletul omului are de la Dumnezeu darul pe care îl au şi Sfintele Tronuri,
putând şi el într-o măsură să primească şi să odihnească pe Preasfînta Treime în
mintea şi în inima sa, prin curăţirea de patimi, prin iubire şi smerenie.
Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui
Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi
inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putând şi el să reverse înţelepciune
duhovnicească prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu spre mântuirea a
mii de suflete iubitoare de Hristos. Dar sufletul omenesc, imitînd pe serafimi,
cînd ajunge desăvîrşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atâta
dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încît, pe drept cuvânt, este "un
serafim în trup, un serafim pămîntesc".
Omul este mai mic decât îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine
taine dumnezeieşti decît aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele
Mântuitorului despre Sfîntul Ioan Botezătorul, care zice: „Între cei născuţi din
femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia
Cerurilor este mai mare decît el” (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din
toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
omul este mai mare decît îngerii.

17
Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfântul Vasile cel Mare
şi anume: prin minte, prin cuvânt şi prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă.
Căci prin minte, sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar
prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor,
sufletul se aseamănă Sfîntului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi
prin aceste trei însuşiri. Iata valoarea sufletului omenesc, cinstea şi strălucirea
aceasta, pentru că omul este regele creaţiei, singura fiinţă creată după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ”Ce
va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dacă îşi va pierde sufletul său? Sau ce
va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea
Biserica ne aminteşte cuvintele Mântuitorului, Care zice să avem grijă de
mântuirea noastră. De aceea S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni Fiul lui
Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atât de preţioase, din robia patimilor şi
din adâncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigaşi. Iată pentru ce s-a
pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp până la
Sfintele Paşti, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu
oamenii şi să primim cu vrednicie Sfânta Împărtăşanie care este cel mai mare
dar pe care ni-l dăruieşte Mântuitorul pe pămînt. Nu averea, nu cinstea, nu
prietenii, nu trupul, nu viaţa aceasta pământească, ci sufletul pe care ni l-a dat
Dumnezeu, care este mai scump decît toate mărgăritarele lumii. Pentru el
suferim atâtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viaţă cu diavolii, cu
slăbiciunile firii, cu oamenii răi şi cu patimile ucigaşe de suflet care ne atacă din
toate părţile.
Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care
moare îndată după botez, fiind fără păcate, este sigur mântuit şi numărat în ceata
sfinţilor.
Pentru aceea şi Mântuitorul a luat un prunc în sfintele Sale braţe, zicând: „Lăsaţi
copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este Împărăţia lui
Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al
sufletului, al omului desăvârşit, nestăpânit de nici un păcat, de nici un gând
necurat. Iată, pe pămînt, copilul este cea mai potrivită icoană a sfinţeniei, a
sufletului mântuit.
Spiritualitatea este dincolo de toate religiile, totuşi conţinându-le, dincolo de
toate ştiinţele, totuşi conţinându-le, dincolo de toate filosofiile, totuşi
conţinându-le pe toate. O definiţie a Spiritualităţii Ortodoxe, la modul evaziv,
sună cam aşa: Spiritualitatea Ortodoxă, este, relativ simplu spus, procesul
continuu prin care o persoană se transformă. Folosindu-se expresia persoană,
trebuie justificat că utilizarea ei nu este făcută aleatoriu, ci cu un scop precis.
Aceasta înseamnă că spiritualitatea nu se referă doar la suflet, se referă şi la trup,
de asemenea. Aceasta este premisa de la care pleacă orice analiza profund
ortodoxă în materie de spiritualitate, aceea că, noi, ca şi fiinţe umane, suntem
unităţi psihofizice, o uniune a trupului cu sufletul. Prin această abordare, nu
putem fi acuzaţi de gnosticism (care afirma ca spiritul a fost creat bun, iar

18
materia este necesarmente rea şi că trupul trebuie repudiat in favoarea sufletului,
care, considerau ei, este esenţa divina a unităţii psihofizice umane, care
„tânjeşte” după libertate, aşteptând cu nerăbdare despărţirea de închisoarea
trupului). Numeroşi Părinţi ai Bisericii au luptat împotriva acestei erezii. Dintre
toţi, cel dintâi a fost Irineu, care statuiază învăţătura despre fiinţa umană,
concentrându-se pe spiritualitatea pură. În lucrarea „Adversus haeresis” el
spune: „In mod categoric, sufletul şi spiritul sunt părţi ale omului, dar, categoric,
nu omul ca întreg. Pentru că omul perfect constă din amestecarea şi unirea
sufletului care primeşte spiritul şi adaosul care este natura materială..., că acea
carne care a fost modelată nu constituie omul perfect în ea însăşi, ci trupul unui
om, şi o parte a omului.” (IV.6.1).
De aceea, spiritualitatea ortodoxă se concentrează pe legătura indestructibilă
dintre materie şi spirit, dintre trup şi suflet. Cele două au un inevitabil şi constant
efect unul asupra celuilalt. Ceea ce facem noi cu trupul, poate afecta sufletul;
starea în care se află sufletul, influenţează trupul. Pentru noi, deci, spiritualitatea
nu inseamnă doar o stare de conştiinţă schimbată, ci se doreşte integrarea
perfectă a sufletului şi trupului, făcându-ne pe noi înşine o reflexie mai apropiată
de modul în care omul a fost creat, la început, sa fie. Pentru noi, modul în care
ne regularizăm comportamentul trupului nostru, este o chestiune spirituală
intrinsecă. Lucrurile la care ne uităm, cum şi ce mâncăm, ce ascultăm, ceea ce
facem cu mâinile noastre, ceea ce spunem cu gurile noastre, toate aceste lucruri
influenţează sufletul şi sunt parte integrantă a spiritualităţii noastre. De aceea noi
postim! Controlul pe care îl câştigăm asupra trupului atunci când postim, ne dă o
putere crescândă asupra stării în care se află sufletul nostru. Aceasta este
motivaţia pentru care noi, ortodocşii, insistăm asupra unor poziţii speciale pentru
rugăciune; ne modelăm şi sufletul, nu doar trupul atunci când facem
închinăciuni şi metanii, când, la rugăciune, stăm în picioare, nu pe scaune.
Toate activităţile noastre, toate atitudinile, toate faptele şi trăirile, produc
efecte ce se răsfrâng asupra unităţii psihofizice, coroană a creaţiei şi partener de
dialog al lui Dumnezeu- Omul!

BIBLIOGRAFIE:

1. MITROFAN, Părintele,Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după

moarte, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003

19
 2. TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean ,
Dogmatica Ortodoxă, ediţia a II-a, Editura Arhidiecezana, Cluj, 1997
3. BUZESCU, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Despre suflet la Origen, `n Mitropolia
Olteniei, anul XXXVIII, 1986, nr. 2 (martie-aprilie)
4. CORNEANU, Mitropolit Nicolae, Problema timpului de apari]ie a
sufletului, `n Revista Teologic\, serie nou\, anul VIII (LXXX), 1998, nr. 1
(ianuarie-martie)
5. CORNEANU, Nicolae, Mitropolitul Banatului, Cum rezolv\ cre[tinismul
dualismul suflet-trup? `n studiul s\u: Cre[tinul `n fa]a vie]ii, din Mitropolia
Banatului, anul VI, 1956, 1-3 (ianuarie-martie). Studiu republicat `n volumul s\u:
Credin]\ [i via]\. Culegere de studii teologice, Editura Dacia, colec]ia Homo
religiosus, Cluj-Napoca, 2001
6. MANG+RU, Badea, Diferite teorii asupra sufletului. Doctrina celor dint=i
trei secole, `n Biserica Ortodox\ Rom=n\, anul XXXV, 1911-1912, nr. 11
(februarie 1912)
7. R|MUREANU, Pr. Asist., Ioan I., Concep]ia Sf=ntului Justin Martirul [i
Filosoful despre suflet, `n Studii Teologice, seria a II-a, anul X, 1958, nr. 7-8
(septembrie-octombrie)
8. ŠPIDLÍK, Tomáš, Duh [i suflet, `n volumul: Spiritualitatea R\s\ritului
cre[tin. I. Manual sistematic, traducere de Diac. Ioan I. IC| jr., Editura Deisis,
colec]ia Mistica, Sibiu, 1997
9. TE{U, Pr. Ioan-Cristinel, Sufletul – loca[ al dumnezeirii, `n volumul s\u:
Omul – tain\ teologic\. Studii de spiritualitate filocalic\, Editura Christiana,
Bucure[ti, 2001
10. VL|DU}ESCU, Gheorghe, «Anima» [i «Animus» la Tertulian, `n volumul
s\u: Filosofia primelor secole cre[tine, Editura Enciclopedic\, colec]ia Biblioteca
Enciclopedic\ de Filosofie, Bucure[ti, 1995
11. }EPELEA, Pr. Dr. Marius, Grija fa]\ de tup [i suflet `n concep]ia
cre[tin\, `n volumul s\u: Aspecte ale vie]ii sociale `n Biserica primar\, Editura
Emia, Deva, 2004

20