Cel mai vechi sistem temperamental propus aparține medicilor greci
Hipocrate și Galenus. Ei au clasificat oamenii în patru tipuri temperamentale, plecând de la lichidul predominant din organism, astfel: Sangvinic (sânge) Coleric (bila galbenă) Flegmatic ( limfa) Melancolic (bila neagră). Explicația lor a fost considerată în timp naivă, dar denumirile pentru cele patru temperamente s-au păstrat până astăzi.
O evoluție importantă în explicarea temperamentului a fost realizată de
fiziologul rus Ivan Petrovici Pavlov prin teoria sa despre tipurile de activitate nervoasă superioară. La baza activității nervoase superioare a oamenilor și animalelor se află două procese nervoase: Excitația - impulsul spre acțiune Inhibiția - amânarea sau suspendarea acțiunii Aceste două procese se caracterizează prin trei însușiri: -intensitatea (puternic-slab) -echilibrul (echilibrat-neechilibrat) -mobilitatea (mobil-inert) Din combinarea acestor însușiri rezultă patru tipuri de sistem nervos, care sunt corelate de Pavlov cu cele patru temperamente descriere de Hipocrate și Galenus. Sangvinic -puternic, echilibrat, mobil Coleric- puternic, neechilibrat, excitabil Flegmatic- puternic, echilibrat, inert Melancolic- slab.
Psihologul elvețian Carl Gustav Jung explică diferențele temperamentale
prin orientarea personalității fie spre exterior (extraversiune), fie spre interior (introversiune). Extravertiții sunt persoane orientate spre lumea exterioară, sunt firi deschise, sociabile, comunicative, optimiste. Introvertiții sunt persoane orientate spre lumea interioară, sunt firi inchise, timide, retrase, tăcute, pesimiste. Psihologul englez Hans Eysenk adaugă o nouă dimensiune tipologiei lui Jung, anume gradul de nevrozism - stabilitate sau instabilitate emoțională. El a reprezentat cele două dimensiuni : extraversiunea - introversiunea și stabilitatea - instabilitatea pe axe perpendiculare.