Fragment din jurnalul lui Motholeli:

NUMELE MEU este Ana și am treisprezece ani, aproape paisprezece. Am un frate, care are
șapte ani. Mama și tatăl meu nu mai sunt printre noi. Asta mă face să mă simt foarte tristă,
dar sunt bucuroasă că eu sunt aici și că îl am pe fratele meu.
Sunt o fată care a avut trei vieți. Prima mea viață a fost când am trăit cu mama, cu mătușile și
cu unchii mei. Asta a fost demult pe când eram foarte mică. Ei erau oameni care se mutau din
loc în loc și știau să găsească hrană în tufișuri, săpând după rădăcini. Erau oameni foarte
deștepți, însă nimănui nu îi plăcea de ei.
Mama mi-a dat o brățară din piele de struț, cu bucăți de coajă de ou de struț cusute în ea. Încă
o am. Este singurul lucru pe care îl am de la mama, acum că nu mai este cu noi.
După ce ea a murit, l-am salvat pe frățiorul meu, care fusese îngropat cu ea în nisip. Era chiar
sub nisip, așa că i l-am curățat de pe față și am văzut că încă respira. Îmi amintesc că l-am
luat în spate și am alergat până am găsit un drum. Un bărbat venea pe drum cu un camion și
când ne-a văzut s-a oprit și ne-a dus într-un oraș. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat acolo, dar
am fost dați unei femei care a spus că pot locui în curtea ei. Aveau un șopron mic, care era
foarte fierbinte când era soarele deasupra lui, dar care era răcoros noaptea. M-am culcat acolo
cu frățiorul meu.

L-am hrănit cu mâncarea pe care o primeam din acea casă. Obișnuiam să fac lucruri pentru
acei oameni amabili. Le-am spălat hainele și le-am pus la uscat. Le-am curățat și niște oale,
pentru că nu aveau servitor. Era un câine care locuia în curte și m-a mușcat într-o zi, adânc,
de picior. După aceea, soțul femeii s-a supărat foarte tare pe câine și l-a bătut cu un stâlp de
lemn. Acel câine nu mai este acum, după ce a primit atâta bătaie, pentru că a fost rău.

Mi s-a făcut rău, iar femeia m-a dus la spital. Mi-au pus ace și mi-au luat o parte din sânge,
dar nu m-au putut face mai bine, iar după un timp nu am mai putut merge. Mi-au dat cârje,
dar nu prea mă pricepeam să merg cu ele. Apoi au găsit un scaun cu rotile; ceea ce însemna
că puteam pleca din nou acasă. Dar femeia a spus că nu ar putea avea o fată în scaun cu rotile
care să locuiască în curtea ei, pentru că asta nu ar arăta bine și oamenii ar spune: ”Ce faci cu
o fată în scaun cu rotile în curtea ta? Este groaznic.”

Apoi a venit un bărbat care căuta orfani pe care să-i ia la ferma lui. Era alături de el o doamnă
de la guvern care mi-a spus că am fost foarte norocoasă să obțin un loc la o fermă de orfani
atât de bună. Îl puteam lua pe fratele meu și am fi foarte fericiți acolo. Însă acea femeie a
spus că trebuie să-mi amintesc mereu să-l iubesc pe Isus. I-am răspuns că sunt gata să-L
iubesc pe Isus și că îl voi face și pe fratele meu mai mic să-l iubească.

Acesta a fost sfârșitul primei mele vieți. A doua mea viață a început în ziua în care am ajuns
la ferma de orfani. Călătorisem într-un camion, iar eu eram fierbinte și mă incomoda spatele.
Nu am putut să ies când opream, căci șoferul camionului nu știa ce să facă cu o fată în scaun
cu rotile. Așa că atunci când am ajuns la ferma de orfani, rochia mea era udă și mi s-a făcut
foarte rușine, mai ales că toți ceilalți orfani stăteau acolo și ne priveau cum veneam. Una
dintre doamnele de acolo le-a spus celorlalți copii să plece să se joace și să nu se holbeze la
noi, dar au mers doar puțin mai departe și m-au privit din spatele copacilor.

Toți orfanii locuiau în case. Fiecare casă avea în ea vreo zece orfani și avea o mamă care avea
grijă de ei. Mama mea a fost o doamnă bună. Mi-a dat haine noi și un dulap în care să-mi
păstrez lucrurile. Nu am avut niciodată un dulap și eram foarte mândră de el. Mi s-au dat și
niște cleme speciale pe care le puteam pune în păr. Nu am avut niciodată lucruri atât de
frumoase și le țineam sub pernă, unde erau în siguranță. Uneori noaptea mă trezeam și mă
gândeam cât de norocoasă eram. Dar alteori plângeam , pentru că mă gândeam la prima mea
viață și mă gândeam la unchii și mătușile și mă întrebam unde sunt acum. Vedeam stelele din
patul meu, printr-un gol din perdea, și m-am gândit: dacă s-ar uita în sus, ar vedea aceleași
stele și ne-am fi uitat la ele în același timp. Dar m-am întrebat dacă își amintesc de mine,
pentru că eram doar o fetiță care fugise de ei.

Am fost foarte fericită la fermă. Am muncit din greu, iar matroana, a spus că într-o zi, dacă
voi avea noroc, va găsi pe cineva care să fie părinți pentru noi. Nu am crezut că acest lucru
este posibil, pentru că nimeni nu ar vrea să ia o fată în scaun cu rotile când sunt o mulțime de
fete orfane de primă clasă care ar putea merge foarte bine și care caută și ele o casă.
Dar avea dreptate. Nu credeam că va fi domnul Mircea care ne-a luat, dar am fost foarte
încântată când a spus că putem merge să locuim în casa lui. Așa a început a treia mea viață.

Ne-au făcut o prăjitură specială când am plecat de la ferma de orfani și am mâncat-o

împreună cu mama casei. Ea a spus că întotdeauna era foarte tristă când pleca unul dintre
orfani, pentru că era ca și cum ar fi plecat un membru al familiei. Însă ea îl cunoștea pe
domnul Mircea foarte bine și mi-a spus că este unul dintre cei mai buni bărbați din țară. Aș fi
foarte fericită în casa lui, a spus ea.

Mi-ar plăcea să fiu mecanic când voi fi mare. Îl voi ajuta pe domnul Mircea în garajul lui și
noaptea îi voi repara hainele lui Mma Maria și îi voi găti mesele. Apoi, când vor fi foarte
bătrâni, vor putea să fie mândri de mine și să spună că am fost o fiică bună pentru ei.

Aceasta este povestea vieții mele. Sunt o fată obișnuită, dar sunt foarte norocoasă să am trei
vieți. Majoritatea oamenilor au o singură viață. Această poveste este adevărată. Nu am
inventat nimic. Totul este adevărat.

DUPĂ ce fata a terminat, au tăcut cu toții. Băiatul ridică privirea spre sora lui și zâmbi. S-a
gândit: Sunt un băiat norocos să am o soră atât de inteligentă. Sper că într-o zi Dumnezeu îi
va da picioarele înapoi. Mma Maria se uită la fată și îi puse ușor o mână pe umăr în timp ce
se gândea: Voi avea grijă de acest copil. Acum sunt mama ei.