Sunteți pe pagina 1din 6

Cumpătarea (sophrosyne) – factor major pentru o cultură a

integrității în societatea contemporană

Etică și integritate academică

Student – Dascălu Georgiana-Denisa


Master – Sociologia organizațiilor și resurse umane
Anul I
În „Etică nicomahică”, Aristotel spune că virtutea are legătură cu pasiunea și actele. Ceea ce
este voluntar ține de laude și blam și ceea ce este involuntar ține de iertare și de compasiune. Însă
pentru cei ce cercetează virtutea, trebuie definite noțiunile de voluntar și involuntar. În general,
involuntar sunt actele săvârșite prin constrângere sau din ignoranță. Actele voluntare „sunt liber
alese în momentul în care sunt săvârșite, deși scopul lor este determinat de împrejurări”1. Actele
voluntare
„privite în mod absolut”2 pot fi involuntare deoarece „nimeni nu ar decide să facă asemenea
lucruri de dragul lor”3. În ceea privește laudele, în unele situații nu se primesc, dar se primește
iertare.

În ceea ce privește actele făcute din ignoranță, acestea sunt lipsite de intenție, dar cele comise
împotriva voinței sunt actele urmate de suferință și regret. Persoana care acționează din ignoranță
nu suferă din cauza acțiunilor lui pentru că nu știe ce face. Însă nu trebuie confundat ignoranța cu
lipsa de conștientizare. Ignoranța în alegerea deliberată nu este cauza involuntarului, ci a
perversității. Aceasta este „posibilă în legătură cu oricare dintre circumstanţele în care are loc
acţiunea”4. Ca ignoranța să fie considerată involuntară trebuie ca acțiunea să fie acompaniată de
durere și regret. Aristotel spune că ar fi ilogic să credem că actele provocate din mânie și dorință
sunt involuntare pentru că este drept să te mânii în unele situații și să îți dorești unele lucruri.
O trăsătură caracteristică a virtuții este alegerea deliberată. Aceasta este un act voluntar. Actele
neprevăzute sunt numite voluntare, dar nu sunt luate în seamă ca rezultat al unei alegeri
deliberate. Se pare că cei ce numesc alegerea deliberată dorinţă, sau impuls, sau voinţă, sau
opinie, nu au dreptate. Aceasta nu are nici o legătură cu ființele iraționale, dar are cu dorința sau
impulsul. De exemplu, persoana lipsită de cumpătare acționează sub impulsul dorinței, dar
neavând legătură cu alegerea deliberată. Însă cel care este încrezător în el însuși o face deliberat
fără a fi condus de dorință. Dorința se împotrivește alegerii deliberate, dar o dorință să se opună
altei dorințe nu. Alegerea deliberată are loc cu ajutorul rațiunii. Însă „deliberează în legătură cu
orice, şi orice poate fi supus deliberării”5. Asupra unui lucru sau obiect nu poate delibera oricine,
cum ar fi un prost sau nebun, ci un om rational. Dar există „lucruri eterne” despre care nu poate
delibera nimeni, cum ar fi: lucrurile în mișcare, seceta, ploaia, problemele umane. Ceea ce pot
delibera oamenii sunt

1
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Iri, București, 1998, p. 62.
2
Ibidem, p.63.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 67.
lucrurile ce țin și pot fi realizate de ei. În concluzie, alegerea deliberată este o „aspirație
deliberată spre ceea ce depinde de noi”6.
Voința privește scopul și obiectivul voinței este binele în concordanță cu adevărul. În ceea ce
privește omul superior binele este ceea ce se conformează adevărului, însă pentru cel mărginit el
poate fi orice lucru luat la întâmplare.
Cumpătarea este o virtute a părții iraționale a sufletului. Cumpătarea „reprezintă măsura justă
în ceea ce priveşte plăcerile”7. În domeniul plăcerilor apare și necumpătarea. Pentru a defini
natura plăcerilor de care este legată cumpătarea trebuie stabilită diferența dintre plăcerile
sufletești și cele ale corpului. De exemplu, dorința de recunoaștere sau dorința de a învăța este o
plăcere resimțită de spirit. Cumpătarea este raportată la plăcerile senzoriale, însă nu la toate. De
exemplu, persoanele care simt o plăcere din cauza senzațiilor vizuale atunci când se uită la
culori, forme și imagini. Acești gen de oameni nu sunt nici cumpătați, nici necumpătați. În ceea
ce privește senzațiile auditive, persoanele care se bucură de muzică sau teatru nu sunt
necumpătați, iar cei ce se bucură de acestea cu moderație nu pot fi numiți cumpătați. În cazul
senzațiilor olfactive, personele cărora le place miresmele fructelor, al trandafirilor sau a
mirodeniilor parfumate nu sunt necumpătați. Necumpătați sunt oamenii care sunt atrași de
parfumul cosmeticilor sau de cel al mâncărurilor. Persoanele necumpătate găsesc o plăcere în
lucrurile menționate mai devreme pentru că „trezesc în ei amintirea obiectului unei dorinţe”8.
Cumpătarea și necumpătarea sunt legate de plăceri împărtășite de ființe vii, ceea ce le face să
pară servile și animalice. Plăcerile sunt oferite de simțul tactil și de cel al gustului. Necumpătarea
„este considerată blamabilă, ea nefiind legată de partea umană din noi, ci de cea animalică”9.
Dorințele pot părea commune tuturor oamenilor, particulare și adăugate naturii. Din moment ce
toți oamenii sunt diferiți, dorințele acestora sunt diferite pentru că nu toți își doresc același lucru.
În ceea ce privesc dorințele particulare, persoanele necumpătate găsesc „plăcere unde nu trebuie,
fie mai mult decât trebuie, fie în mod vulgar, fie într-un fel nepotrivit” 10. Asemenea persoane „le
plac uneori lucruri ce nu s-ar cuveni să le placă, iar dacă le place ce se cuvine, le place mai mult
decât trebuie şi se bucură de aceasta în mod vulgar”11. Necumpătarea este excesul în ceea ce

6
Ibidem, p. 69.
7
Ibidem, p. 79.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 80.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
privește plăcerile, iar aceasta este blamată. Dorința este însoțită de durere. Omul necumpătat este
cel ce suferă mai mult decât se cuvine când nu are parte de plăceri, iar cel cumpătat este cel ce nu
suferă din cauza absenţei plăcerilor sau a renunţării la ele.
Persoana cumpătată nu găseşte plăcere în ceea ce îi place cel mai mult persoanei necumpătate.
Dimpotrivă, asemenea lucruri îi provoacă dezgust, şi în general nu se bucură de ceea ce nu se
cuvine. Lucrurile care îi sunt plăcute sunt acelea care îi sunt utile pentru sănătate sau pentru buna
stare a corpului. Necumpătatul iubeşte plăcerile mai mult decât valorează ele, iar cumpătatul se
comportă conducându-se după regula raţională.
Necumpătarea are un caracter voluntar pentru că se datorează plăcerii pentru că nu tulbură și
ruinează natura celui care o resimte, de aceea este şi mai blamabilă. Cu ea ne şi obişnuim mai
uşor, căci multe sunt în viaţă ocaziile de acest fel, iar obişnuinţa cu ea pare lipsită de pericol.
Din punct de vedere a lui Platon, cumpătarea este „o virtute menită să împodobească sufletul
omenesc și să ofere trăsătura esențială a filosofului”1.
Cumpătarea în domeniul profesional este atunci când se lucrează într- o companie, la un proiect
de săptămâni întregi concentrat pe detalii minuscule, incapabil să mergi mai departe până nu pare
„corect”. Cumpătarea încurajează frânarea tendințelor perfecționiste. Aceasta ajută la acceptarea
că este pur și simplu „destul de bun” și la găsirea echilibrului între obsesie și satisfacție, ajutând
evitarea energiei risipite. Cumpătarea permite vederea imaginii de ansamblu, lucrând mai bine și
mai eficient, crescând astfel productivitatea.
În concluzie, dorinţele trebuie să fie moderate şi puţine la număr şi, de asemenea, să nu vină în
contradicţie cu raţiunea. Omul cumpătat doreşte ce trebuie, cum trebuie şi când trebuie, aşa cum
o cere şi raţiunea.

1
Sorin Cosma, Cumpătarea în etica filosofică antică și morala creștină...., editura Helicorn, Timișoara, 1999, p. 88.
Bibliografie:
1. Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Iri, București, 1998.
2. Sorin Cosma, Cumpătarea în etica filosofică antică și morala creștină – o încercare de
sofrologie creștină, editura Helicorn, Timișoara, 1999.