Poetica

Aristotel a fost unul dintre cei mai iluștrii filosofi ai Antichității grecești. El a rămas în
istorie nu doar pentru contribuția adusă filosofiei și tuturor subdisciplinelor acesteia, sau pentru
că a pus bazele logicii pe care o folosim și în ziua de azi, ci și pentru faptul că, în baza dorinței
sale de a cunoaște, pe care o considera imanentă omului1, a întreprins ample explorări științifice
ce s-au desfășurat pe o întindere semnificativă. Opera lui Aristotel nu se rezumă doar la
cercetările sale filosofice – care sunt însă cele mai cunoscute nouă –, ci și studiilor din domenii
precum biologia, astronomia, istoria, retorica și alte asemenea.
Opera Περὶ ποιητικῆς, cunoscută și drept Poetica, este un exemplu perfect al întinderii
pe care s-a desfășurat cercetarea lui Aristotel. Ea reprezintă o contribuție la științele
„productive,” având menirea să prezinte cum anume trebuie realizată poezia, mai degrabă decât
felul în care ea trebuie judecată2.
După cum știm, doar o cincime din opera lui Aristotel a ajuns la noi, iar Poetica nu este
face excepție de la corpul de lucrări la care nu avem acces integral; din tratatul original ne-a
rămas doar o parte, ce vizează tragedia. Conform speculațiilor, a doua parte ar fi tratat subiectul
comediei, care este doar amintit în textul de care dispunem.

Poezia ca imitație. Originea poeziei

În cadrul operei, Aristotel explorează, printre altele, natura și originea poeziei. El
susține că epoeea, poezia tragică, comedia, poezia ditirambica, cântatul la flaut și la cithară au
toate un caracter esențial mimetic, iar imitația pe care o săvârșesc se realizează prin procedee
precum ritmul, graiul și melodia.
Ar exista, de asemenea, două cauze importante ce au dat naștere poeziei. Prima este
darul înnăscut al imitației, pe care Aristotel îl explică spunând că dintre toate viețuitoarele,
omul este cel mai priceput la a imita și are capacitatea de a învăța prin imitație, iar după cum
am stabilit mai înainte spunând că dorința de cunoaștere este intrinsecă omului, imitația, fiind
o modalitate de dobândire a cunoașterii, este clar că îi va produce acestuia plăcere. A doua
cauză se referă la faptul că tot în firea umană se află darul armoniei și al ritmului. Aceste două
daruri au fost mai întâi de toate cauza dezvoltării poeziei într-un ritm natural; acest lucru se

1
Jonathan Barnes, Aristotel, Ed. Humanitas, București, 1996, p. 8
2
ibidem. p. 129
1
exemplifică prin adoptarea metrului iambic odată cu apariția dialogului, acesta fiind considerat
cel mai apropiat de vorbirea obișnuită.

Diferența dintre poezie și istorie

Odată înțeleasă originea poeziei și cauzele apariției ei, se vorbește despre diferența
dintre poezie și istorie. Istoricul nu se deosebește de poet doar din perspectiva stilului de scriere,
cel al prozei sau prin versuri, ci pentru că acesta înfățișează fapte ce s-au întâmplat cu adevărat
în timp ce poetul, prin imitația sa, înfățișează ceea ce s-ar putea întâmpla în cadrul verosimilului
și al necesarului. Aristotel afirmă că Herodot nu ar fi fost mai puțin istoric și mai mult poet
dacă și-ar fi alcătuit opera în versuri.
De asemenea, poezia este considerată mai aleasă, având un spirit mai filosofic decât
istoria, întrucât cea din urmă se ocupă cu înfățișarea particularului, în timp ce poezia înfățișează
mai mult universalul. Cu toate acestea, poezia nu poate fi considerată filosofie, căci ea, deși
lucrând cu tipuri care sunt înrudite idealului, nu se ocupă cu universalul abstract3.

Tragedie, comedie, epopee

Cele trei specii ale poeziei cărora Aristotel le oferă o deosebită importanță în opera sa
sunt epopeea, tragedia și comedia. Pentru a evidenția diferențele dintre acestea trei, se recurge
la principiul imitației. Poezia se împarte după caracterele poeților; cei cu firi serioase erau
predispuși la imitarea acțiunilor alese, săvârșite de cei cu caractere alese, în timp ce oamenii de
rând erau înclinați spre a imita acțiunile și caracterele celor neciopliți.
Deși transformările prin care a trecut tragedia și fiecare element dezvăluit cu timpul în
ea până ce aceasta a ajuns la forma sa actuală erau știute, despre comedie nu se poate spune
același lucru întrucât aceasta nu a fost luată în seamă de la început, obținându-și propria
înfățișare cu dificultate. Cu toate acestea, se cunoaște că tragedia își are originea de la autorii
de ditirambi, iar comedia din cântecele licențioase.
Epopeea este similară tragediei în faptul că și ea realizează imitația unor oameni și fapte
alese, iar toate elementele epopeii se întâlnesc în tragedie, însă tragedia are în plus elemente
proprii. Pe lângă asta, în cadrul primei metrul este folosit uniform pe parcursul operei, iar forma
îi este narativă. În ceea ce privește timpul dedicat acțiunii, epopeea nu are limită de timp, însă
tragedia se petrece pe cât este cu putință în limitele unei singure rotiri ale soarelui sau într-un
interval apropiat.

3
Frederick Copleston, Istoria filosofiei Volumul I. Grecia și Roma, Editura ALL, București, 2008, p. 325

2
 Tragedia având ca scop purificarea
Partea care a supraviețuit din Περὶ ποιητικῆς ne oferă o inspecție aprofundată asupra
tragediei, a scopului acesteia, a alcătuirii ei și a modului în care ea poate fi realizată cât mai
bine.
Definiția oferită tragediei de către Aristotel este: „Tragedia e, așadar, imitația unei
acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe
osebit după fiecare din părțile ei, imitația închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și
care stârnind mila și frica săvârșește curățirea acestor patimi.”4
Conform acestei definiții, putem observa că menirea operei tragice este să stârnească
sentimentele de milă și frică cu scopul de a săvârși o purificare – κάθαρσις – asupra acestora.
Este neclar cum anume se realizează această purificare, întrucât este posibil ca Aristotel să
explice acest fapt tocmai în partea lucrării care pentru noi a rămas pierdută; cu toate acestea,
există două poziții distincte în ceea ce privește această chestiune.5 Catharsisul este fie o
purificare a sentimentelor de milă și teamă, fie o eliminare temporară a acestora. În ambele
cazuri, putem să constatăm că tragedia, precum și arta în general reprezintă, în viziunea lui
Aristotel o modalitate de a elibera sufletul omului de aceste sentimente dăunătoare într-un
mediu controlat, sigur, ce nu îi poate dăuna omului.

Părțile tragediei
Sub raport calitativ, fiecare tragedie are șase părți ce îi determină felul: subiectul,
caracterul, judecata, limba, muzica și elementul scenic, iar sub raport cantitativ, ea este
împărțită în prolog, episod, exod și cântul corului.
O deosebită atenție este acordată de către Aristotel părților calitative, despre care
vorbește în ordinea importanței lor în cadrul realizării tragediei.

Subiectul (μῦθος) este considerat cea mai importantă componentă a acesteia, urmat
îndeaproape de caractere (ἦθος). Motivația acestei alegeri este dată de Aristotel în capitolul VI
al cărții: „pentru că tragedia nu-i imitarea unor oameni, ci a unei fapte și a vieții, iar fericirea
și nefericirea decurg din fapte, țelul fiecărei viețuiri fiind realizarea unei fapte, ci nu a unei
calități. Așa se și face că oamenii sunt într-un fel sau altul după caracterele lor, dar fericiți sau
nefericiți după isprăvile fiecăruia.”6

4
Aristotel, Poetica, 1449 b, 25-29
5
Frederick Copleston, Istoria filosofiei Volumul I. Grecia și Roma, Editura ALL, București, 2008, p. 329
6
Aristotel, Poetica, 1450 a, 15-20
3
 În acest spirit, Aristotel afirmă că stârnirea emoției tragice este posibilă în cazul unei
lucrări în care caracterele sunt realizate stângaci, dar care au un subiect bun, realizat în mod
corect.
În continuare, acțiunea, adică subiectul tragediei, trebuie să fie completă și întreagă.
Prin întreagă se înțelege că este necesar ca ea să aibă început, mijloc și sfârșit. Pentru ca
subiectele să fie bine întocmite, ele nu trebuie să înceapă sau să se sfârșească la întâmplare.
Mai mult decât atât, subiectul trebuie să urmărească un singur fir al acțiunii; există multe
întâmplări ce pot avea loc în viața unui participant al acesteia, însă nu toate vor avea
însemnătate în cadrul acțiunii. Prin urmare, părțile tragediei trebuie îmbinate în așa fel încât
prin mutarea sau înlăturarea oricăreia dintre acestea, tragedia să-și piardă coeziunea. Dacă
alterarea vreunei părți nu afectează coeziunea acțiunii, înseamnă că aceasta nu are însemnătate
în cadrul ei.
Subiectul poate de asemeanea să fie ori simplu, ori complex, iar aceste calități îi sunt
oferite de prezența sau absența procedeelor tragice, a recunoașterii (ἀναγνώρισις) și a
răsturnării de situație sau peripeției (περιπέτεια).
Răsturnarea de situație este o schimbare bruscă a celor petrecute în contrariul lor, în
timp ce recunoașterea este o trecere de la neștiință către știință. Este nevoie ca amândouă să fie
realizate în marginile verosimilului și ale necesarului, având ca scop stârnirea sentimentelor de
milă și frică.

În urma subiectului și a caracterelor, Aristotel consideră că importantă este judecata

(διάνοια), adică raționamentul ce dă validitate acțiunilor caracterelor, și limba (λέξις). Despre
cea din urmă Aristotel vorbește în profunzime, oferindu-ne mai întâi o scurtă lecție de fonetică
și morfologie pentru a exemplifica importanța limbii în cadrul alcătuirii tragediei. El face
diferența între graiul limpede, cel care folosește cuvinte comune și cel nobil, care se folosește,
în scopul împodobirii vorbirii, de provincialisme, metafore sau cuvinte lungite.
Este important ca tragedia să nu cadă în niciuna dintre extremele vorbirii; dacă aceasta
s-ar folosi doar de graiul comun, aceasta ar avea un caracter banal și vulgar, însă dacă ea abundă
în provincialisme devine un barbarism, și nici uzul excesiv al metaforelor nu este recomandat,
întrucât aceasta poate duce la o enigmă. Prin urmare, graiul trebuie să fie rezultatul unui
amestec al tuturor acestor elemente, întrucât faptul de a-l alcătui altfel decât vorbirea comună
va înlătura elementul de banalitate, însă păstrarea formelor obișnuite de exprimare va asigura
claritatea.

4
 Despre muzică (μέλος) și elementul scenic (ὄψις) Aristotel spune că sunt cele mai de
seamă podoabe ale tragediei, însă ele sunt departe de a fi legate cu adevărat de poezie.

Realizarea corectă a tragediei

Pentru realizarea celei mai bune tragedii, Aristotel susține că ea trebuie să fie în primul
rând complexă; trebuie să se folosească de recunoașteri și peripeții în marginile verosimilului
și ale necesarului.
În alcătuirea intrigii poetul trebuie să-și înfățișeze acțiunea înaintea ochilor cât mai bine
și să-și însușească atitudinea personajelor, lăsându-se stăpânit de patima fiecăruia, căci doar
așa va putea să evite inconsistențele și să trezească emoție în auditoriu.
Cum scopul tragediei este trezirea sentimentelor de milă și frică în cei care o privesc,
Aristotel ne oferă cea mai bună modalitate de a alcătui subiectul pentru realizarea acestuia.
Tragedia trebuie să înfățișeze o stare de fericire ce trece la una de nefericire, însă aceasta nu
trebuie să se răsfrângă asupra unui om de ispravă, căci acest lucru nu stârnește decât repulsia,
și nici asupra unui nemernic, pentru că în afara sentimentului omeniei, acest lucru e străin de
milă sau frică. Ceea ce rămâne este o fire între cele două extreme, care nu ajunge în nenorocire
din pricina răutății sau josniciei, ci a unei greșeli; lucru ce se poate întâmpla tuturor, iar tocmai
asta stârnește sentimentul de frică, căci auditorul este conștient că o astfel de soartă este cât se
poate de verosimilă, iar mila este simțită pentru eroul tragediei, datorită celor ce i-au adus
nefericirea.
Aristotel amintește că poezia are cu totul alt criteriu de corectitudine decât politica.
Greșelile ei sunt fie împotriva firii poeziei (în cazul în care poetul este neputincios în a imita
modelul ales), fie întâmplătoare (dacă greșeala stă în alegerea proastă a obiectului de imitat sau
înfățișarea unor lucruri imposibile). De altfel, înfățișarea lucrurilor imposibile în cadrul poeziei
nu este o greșeală atâta timp cât poetul își atinge țelul în acest mod. O imposibilitate credibilă
este preferabilă unui fapt posibil, dar greu de crezut.

Epopeea
Ca și tragedia, epopeea trebuie să poarte asupra sa o singură acțiune întreagă și completă
cu început, mijloc și sfârșit. Alcătuirea subiectelor ei este de asemenea străină de istorie,
întrucât aceasta nu expune o acțiune, ci o epocă.
Cu excepția muzicii și elementului spectaculos, părțile tragediei se găsesc și în epopee,
căci și aceasta are nevoie de exprimare frumoasă, gânduri alese, răsturnări de situație și
recunoașteri.

5
 Ce le deosebește este întinderea subiectului și metrul în care fiecare dintre ele este
scrisă. Dacă pentru tragedie este imposibil să se înfățișeze acțiuni ce se petrec concomitent,
deoarece acest lucru este cu neputință reprezentat scenic, epopeea se poate folosi de acest
element cu condiția ca întâmplările înfățișate să fie legate de acțiunea principală.
Metrul de care se folosește epopeea este cel eroic.

Superioritatea tragediei
Aristotel consideră că tragedia este superioară epopeii deoarece pe lângă totalitatea
elementelor ei, ea are în plus muzica și elementul scenic, părți ce sporesc desfătarea
privitorului. De asemenea, imitația își atinge țelul în limite mai restrânse decât epopeea, iar
despre asta se spune că ceea ce este mai concentrat este mai satisfăcător.
În haina sa epică, imitația are mai puțină unitate, întrucât ea se folosește de mai multe
acțiuni, mai multe fire narative și din oricare epopee se pot naște mai multe tragedii.

Cu toate că Περὶ ποιητικῆς nu a ajuns la noi în varianta sa integrală, iar acest lucru ne
privează de la importante cunoștințe despre comedie, ea este în continuare o sursă semnificativă
în ceea ce privește modul de constituire a genurilor lirice specifice societății grecești din
Antichitate și mai ales datorită clarității cu care Aristotel a redactat-o în încercarea sa de a
îmbogăți arhivele cunoașterii.

6
 Bibliografie
1) Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere de D.M. Pippidi, Ed. IRI, București,
1998
2) Frederick Copleston, Istoria filosofiei Volumul I. Grecia și Roma, Editura ALL,
București, 2008
3) Jonathan Barnes, Aristotel, Ed. Humanitas, București, 1996