Finantele Intreprinderii 11 51

Finanţele întreprinderii
Via a economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în

care func ionează şi evoluează. Din acest mediu, întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în
cadrul acestuia efectuează plă i, restituiri de fonduri etc.
Fenomenul financiar se naşte din rela iile pe care întreprinderea le între ine cu to i agen ii
economici şi financiari, cu statul şi cu alte organisme.
De asemenea, finan ele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiin ei financiare, care
analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele şi
destina ia acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi şi ob inerii de profituri cât mai
mari2.
1.2. Func iile finan elor întreprinderii
Ca orice subsistem financiar finan ele întreprinderii îndeplinesc 2 func ii: funcţia de repartiţie
şi funcţia de control.
În condi iile economiei de pia ă, func ia de reparti ie este influen ată de formele de
proprietate, autonomia întreprinderii, strategiile de dezvoltare, management etc., care îşi pun
amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării fondurilor, ra ionalită ii cheltuielilor şi plă ilor
asupra întregii activită i.
Func ia de reparti ie reflectă formarea capitalurilor, alocarea şi utilizarea acestora în scopul
realizării obiectivelor întreprinderii. Din punct de vedere analitic, func ia de reparti ie reflectă
colectarea capitalurilor ini iale din diferite izvoare, circuitul şi repartizarea pe destina ii, utilizarea
şi reconstituirea lor, modificarea propor iilor fondurilor prin re inerea de resurse financiare ce se
degajă din capacitatea de autofinan are, atragerea unor resurse externe precum şi obliga iile
băneşti.
Fondurile băneşti proprii sau împrumutate se încorporează în active patrimoniale
imobilizate sau circulante şi trec ulterior prin fazele ciclului de exploatare creând rezerve sau
fluxuri monetare. Astfel, ciclul de exploatare al întreprinderii stă la baza func iei de reparti ie şi
este în strânsă legătură cu gestiunea financiară a întreprinderii.
În esen ă, func ia de reparti ie se concretizează în: constituirea capitalurilor proprii şi
împrumutate, alocarea şi utilizarea capitalurilor potrivit necesită ilor ciclului de exploatare şi de
investi ii, formarea şi repartizarea profitului, restituirea împrumuturilor şi achitarea diferitelor
obliga ii ale întreprinderii, formarea şi utilizarea unei multitudini de fonduri pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale întreprinderii, asocia ilor sau ac ionarilor, ale salaria ilor, precum şi a unor
nevoi generale ale societă ii.
Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri, cum ar fi: fondul pentru investi ii în
active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare ştiin ifică, fonduri pentru
ac iuni sociale, culturale şi sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea şi participarea
salaria ilor la profit etc. Izvoarele acestor fonduri diferă de la caz la caz, cu men iunea că pentru
anumite activită i, întreprinderea poate apela şi la resurse împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: autofinan area, aportul
asocia ilor sau ac ionarilor, creditarea de la institu ii şi organisme financiare şi/sau bancare,
finan area prin leasing şi finan area bugetară din surse interne sau externe. Aceste metode şi
izvoare de constituire a resurselor diferă într-o anumită măsură, în func ie de formele pe care
îmbracă întreprinderile şi proprietatea asupra lor, respectiv regii autonome, societă i comerciale,
cooperative şi asocia ii cooperatiste, societă i mixte etc.
Func ia de control se manifestă atât prin constatarea disfunc iilor economice şi financiare
ale întreprinderii dar şi în corectarea acestora. Mai mult controlul în domeniul finan elor
întreprinderii are caracter preventiv.
2 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 10.
11
Func ia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul

acesteia fiind mai ales acela de a interveni cu ac iuni corective, care să optimizeze întreaga
activitate. Controlul prin intermediul finan elor întreprinderii asigură un anumit cadru
organizatoric şi aplicarea de măsuri care să ac ioneze sistematic şi unitar în vederea prevenirii
abaterilor, pentru creşterea eficien ei şi rentabilită ii, asigurarea integrită ii şi utilizării ra ionale a
capitalului, respectarea legisla iei economico-financiare, a regulilor şi practicii jurispruden ei
financiare3.
Func ia de control a finan elor întreprinderii are o sferă mai largă de ac iune decât func ia
de reparti ie, cuprinzând toate fazele ciclului economic şi ansamblul indicatorilor prevăzu i în
bugetele întreprinderii. Aceasta necesită organizarea unei eviden e corecte şi sistematice, precum
şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul se exercită prin diferite pârghii economico-financiare: costuri, pre uri, profit,
impozite şi taxe, credite etc. şi poate fi, din punct de vedere al timpului de efectuare: control
preventiv, operativ-curent sau concomitent şi postoperativ.
De asemenea, în cadrul întreprinderii există două tipuri de control: control financiar intern şi
control financiar extern.
Controlul financiar intern este efectuat de către managerul financiar sau de conducătorul
departamentului financiar-contabil, revizorii de gestiune sau comisiile de cenzori numite de
Adunarea Generală a Ac ionarilor sau alte organe autorizate prin statutele de organizare.
Controlul financiar extern poate fi efectuat de către institu iile finan atoare (de exemplu,
băncile care acordă împrumuturi numai după ce studiază bonitatea clientului) sau de către
administra iile financiare. În general, băncile analizează: gradul de lichiditate, solvabilitate şi
rentabilitate în acordarea creditelor, respectarea regimului decontărilor, a formelor şi
instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate, destina ia şi garan ia acestora, plata
dobânzilor şi rambursarea la timp a resurselor împrumutate.
Controlul fiscal urmăreşte stabilirea corectă şi plata în termen a impozitelor, taxelor şi
contribu iilor datorate de întreprindere către stat, respectarea normelor de întocmire a situa iilor
financiare şi a situa iilor periodice de raportare financiar-contabile, precum şi modul de aplicare a
pre urilor şi tarifelor.
1.3. Func ia financiar a întreprinderii
Activitatea întreprinderii poate fi redată în general prin trei func ii esen iale: func ia de
produc ie, func ia de comercializare şi func ia financiară. Aceste func ii se corelează între ele şi în
ansamblul lor au legături cu mediul înconjurător prin fluxuri fizice şi financiare.
Func ia financiar a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activită ilor de asigurare
şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării continue şi rentabile a activită ii, precum şi
de analiză şi control a rezultatelor ob inute4. Această func ie asigură func ionarea sistemului
întreprinderii în condi ii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem, precum şi reglarea
corespunzătoare a activită ii întreprinderii.
Func ia financiară a întreprinderii are drept scop apărarea şi consolidarea patrimoniului şi
a autonomiei financiare a întreprinderii. Cea mai eficientă cale de atingere a acestui scop
presupune o diviziune a muncii între diferitele compartimente ale activită ii financiare.
Func ia financiară a întreprinderii are drept obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de
metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine creşterea valorii întreprinderii, respectiv
creşterea valorii de pia ă a ac iunilor întreprinderilor cotate la bursă, sau asigurarea independen ei
financiare şi a rentabilită ii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.
3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.

12
Func ia financiară are rolul de a asigura în mod curent şi la cele mai mici costuri fondurile
întreprinderii şi de a controla buna utilizare a acestora, precum şi rentabilitatea opera iunilor
cărora le sunt afectate resurse financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital
financiar de la asocia i, de la creditori sau din finan are internă.
Func ia financiară cuprinde un ansamblu de activită i care-i asigură un caracter activ5:
- previziune şi prognoză financiară: elaborarea studiilor şi bugetelor pe termen scurt şi mediu;
- control financiar: organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului
gestionar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;
- execuţie financiară: elaborarea documenta iilor necesare constituirii şi majorării capitalului
social, calcularea şi repartizarea profitului, elaborarea documenta iei pentru ob inerea de credite,
fundamentarea pre urilor şi tarifelor, gestionarea instrumentelor creditului comercial, finan area
investi iilor etc.;
- analiză financiară: elaborarea de studii şi analize privind poten ialul financiar al
întreprinderii, eficien a utilizării resurselor financiare, indicatorii financiari;
- coordonare financiară: stabilirea pentru unită ile componente subordonate şi filiale a
indicatorilor financiari, a strategiei şi a tacticii financiare comune.
• opera ional, care implică luarea unor decizii, în special de colectare a capitalurilor, fără
Func ia financiară a întreprinderii are următoarele roluri:
de care întreprinderea nu se poate constitui şi func iona. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor
financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Domeniul opera ional cuprinde încasarea
crean elor asupra clien ilor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor
bancare, rela iile cu organismele financiare şi realizarea opera iilor de împrumut;
• func ional, care constă în participarea la prelucrarea şi difuzarea informa iilor necesare
gestiunii întreprinderii şi acordarea de asisten ă de specialitate celorlalte func ii ale întreprinderii;
• politic, care constă în integrarea într-un tot a constrângerilor externe, sociale,
economice, financiare şi politice care influen ează întreprinderea şi de care depinde creşterea şi
autonomia acesteia.
Importan a func iei financiare este dată de faptul că ea reprezintă motorul indispensabil al
activită ilor industriale şi comerciale, modulul lor central, orice defec iune a acesteia punând în
pericol întreprinderea în ansamblul său.
În consecin ă, viabilitatea unei întreprinderi depinde în cea mai mare parte de buna
organizare a activită ii financiare. Organizarea întreprinderilor trebuie concepută astfel încât să
exprime particularită ile func iei financiare şi să pună în valoare rolul finan elor în satisfacerea
exigen elor întreprinderii.
1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii
Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidită i determinat de anumite

decizii financiare în interac iune cu rela iile dintre diferi i operatori economici: ac ionari,
conducători, creditori, stat. Circuitele financiare se constituie prin interac iunea fluxurilor născute
din opera iuni în care intervin resurse băneşti afectate nevoilor pe orice perioadă.
Circuitele financiare la care participă întreprinderile reprezintă suportul dezvoltării oricărei
economii. Ele contribuie la asigurarea autonomiei cu o cantitate optimă de monedă, necesară
echilibrului real. În acelaşi timp, urmăresc realizarea unei reparti ii optime a cantită ii de monedă
între diferi i agen i economici şi o creştere a gradului de stabilitate economică.
Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau
active (clădiri, maşini, materii prime) a căror evaluare generează activul bilan ului întreprinderii.
O întreprindere se caracterizează, în special, prin de inerea de capital, punerea în mişcare a unei
func ii de produc ie şi participarea la procese de schimburi.

13
Dacă bunurile de inute, cantitativ şi valoric, pot fi sesizate în orice moment, mişcările
bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de schimb nu pot fi sesizate decât pe o perioadă
determinată. Mişcarea bunurilor şi serviciilor într-o întreprindere, intermediată de procesele de
transformare, respectiv produc ie, poate fi prezentată sub formă de fluxuri.
Schimburile dintre agen ii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere vie ii
financiare a întreprinderii. De aceste schimburi depind func ionarea procesului de produc ie şi
compozi ia capitalului. Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de
transferul de bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă.
Cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită perioadă de timp între agen ii
economici poartă denumirea de flux. Măsurarea fluxurilor reale este efectuată pe baza unei
evaluări în termeni monetari. Constituirea unui flux are la bază procesul de acumulare prealabilă
de bunuri, servicii sau monedă la nivelul unui agent economic. Fiecare flux contribuie la
modificarea volumului bunurilor economice acumulate.
Cantitatea de bunuri sau monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc (de bunuri
sau monedă). Stocul de monedă permite achizi ionarea bunurilor şi serviciilor necesare produc iei,
precum şi furnizarea bunurilor produse şi serviciilor create. Ansamblul stocurilor de inute de
întreprindere la un moment dat reprezintă capitalul economic al acesteia. Un stoc nu este relevant
decât la un moment dat, în timp ce fluxurile nu pot fi apreciate decât de-a lungul unei perioade
date de timp.
Fluxurile pot fi6::
- fluxuri reale sau fizice: de bunuri şi/sau servicii care reprezintă în fapt, trecerea acestora
în forma lor concretă, din proprietatea unei persoane în proprietatea altei persoane;
- fluxuri financiare: de monedă sau înlocuitor care reprezintă plă ile efectuate cu numerar
sau monedă de cont, respectiv prin transferuri bancare din contul plătitorului în contul
beneficiarului. Acestea din urmă îmbracă mai multe forme: fluxuri financiare de contrapartidă,
decalate sau întârziate, multiple şi autonome7.
Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achizi ionării unui bun cu plata
imediată în numerar.
Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartid

Flux real
t0
Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 Flux financiar t0
t0
Conform figurii 1.1, la momentul t 0 , fiecare dintre agen ii economici dispune de active
fizice (cazul furnizorului), respectiv de monedă (cazul beneficiarului) şi convin asupra efectuării
schimbului. Pentru furnizor, schimbul constă în înlocuirea activelor fizice cu monedă iar pentru
beneficiar, schimbul constă în înlocuirea monedei cu active fizice, concomitent la momentul t 0 .
Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plă ii, respectiv plata se face ulterior
primirii efective a activului fizic. Astfel, fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri
financiare, producându-se înlocuirea unui activ fizic, concret, cu un activ financiar (crean ă) ce
urmează a fi ulterior lichidat prin încasarea monedei de egală valoare. Astfel, echilibrul stocurilor
este rupt atât de furnizor cât şi la beneficiar. La furnizor, în locul unui activ real apare un activ
financiar, materializat într-o crean ă, iar la beneficiar, activului real îi corespunde un post de pasiv
6 Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 29.
7 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 21-22.
14
(datorie) ca obliga ie de plată. Aceste fluxuri apar în cazurile opera iunilor comerciale înso ite de
credite. Crean a şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară când se efectuează plata.
Conform figurii 1.2., mecanismul fluxurilor financiare decalate are la bază cuplul creanţe-
datorii şi se derulează în următoarea succesiune:
- furnizorul vinde activele fizice beneficiarului. Ca urmare a opera iunii, furnizorul îşi
diminuează stocul de active fizice (datorită fluxului real de ieşire) şi în contrapartidă dispune de o
crean ă asupra cumpărătorului, în intervalul t 0 − t 1 , fiind o vânzare cu plata amânată;
- cumpărătorul îşi sporeşte stocul de active fizice (datorită fluxului real de intrare), dar
contractează o datorie fa ă de furnizor, în intervalul t 0 − t 1 ;
- crean a şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară (în cazul nostru t 1 ) stabilită
prin contract între cei doi agen i economici.
Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

Flux real
t0
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Furnizor
(vânzător)
t1 Flux financiar
t1
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Flux financiar de
furnizor (crean ă): t 0 − t 1

Durata creditului acceptat de
Flux real de intrare pentru
intrare pentru furnizor t1
beneficiar t0
(datorie) t 0 − t 1
Flux real de Durata creditului acordat beneficiarului Flux financiar
ieşire pentru de ieşire pentru
furnizor t1 beneficiar t 1
Fluxurile financiare multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele decalajelor dintre
fluxurile fizice şi cele financiare de mai sus, întrucât întreprinderea îşi poate schimba crean a pe
monedă, apelând la un ter care, de obicei, este un intermediar financiar. Astfel, activele financiare
pot constitui obiectul unor tranzac ii.
În acest caz, fluxurile de desfăşoară, conform figurii 1.3., astfel:
- bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, la momentul t 0 , ceea ce
reprezintă un flux real;
- furnizorul vinde crean a (cambia, trata etc.) unei ter e persoane la momentul t 1 şi
încasează contravaloarea produselor (diminuată cu comisioanele aferente), ceea ce reprezintă
primul flux financiar;
- cumpărătorul de mărfuri achită contravaloarea acestora, adică stinge datoria fa ă de ter ,
la momentul t 2 , ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.
Fluxurile financiare autonome se degajă din opera iuni financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, când are loc transferul de monedă de la o persoană la alta (juridică sau
fizică). Aceste fluxuri dau naştere la active financiare – creanţe (drepturile unei persoane fizice sau
juridice asupra altei persoane fizice sau juridice) şi datorii (obliga iile de plată pe care o persoană
fizică sau juridică le are fa ă de altă persoană fizică sau juridică).
15
Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple
Flux real la
momentul t 0
Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 t0
Flux financiar 2 la
Flux financiar 1 momentul t 2
la momentul t 1
Intermediar
financiar
t1
Aceste fluxuri financiare autonome generează fluxuri financiare de ieşire de la debitor către
creditor mai mari decât fluxul financiar ini ial de la creditor la debitor, datorită dobânzii şi a
diverselor comisioane practicate. Conform figurii 1.4., mecanismul fluxurilor financiare autonome
se prezintă astfel:
- la momentul t 0 are loc primul flux financiar de la creditor la debitor cu valoarea
creditului acordat. În acest moment la creditor ia naştere o crean ă fa ă de debitor;
- la momente succesive t i , unde i = 1 ÷ n au loc fluxuri financiare succesive de la debitor la
creditor pentru rambursarea datoriei (plata ratelor) până când datoria este achitată integral.
Trebuie men ionat însă că poate exista şi situa ia în care datoria este achitată integral la momentul
t 1 şi atunci apar doar două fluxuri financiare: unul de la creditor la debitor la momentul creditării
şi altul de la debitor la creditor la momentul rambursării.
Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome
Flux financiar 1 la
momentul t0
Debitor
t1
Creditor
t1
Flux financiar la
momentul t i
ti , i = 1 ÷ n
Debitor
t0 − tn
Durata creditului acordat de creditor Fluxuri financiare succesive de
Flux financiar de ti
(crean ă): intrare pentru creditor la
intrare pentru
debitor la t0
t0 − tn
Flux financiar Durata creditului primit de debitor (datorie): Fluxuri financiare de
de ieşire de la
ieşire de la debitor la ti
creditor la t1
16
Acest arbitraj între active financiare/monedă sau între monedă/datorii este extrem de
important în activitatea economică. El reprezintă fundamentul activită ilor specific financiare şi
stabileşte, totodată, coordonatele politicii de finan are a întreprinderii8.
1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii
Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o re ea de fluxuri financiare pe

baza cărora se derulează rela iile de schimb ale întreprinderii cu ceilal i parteneri de afaceri.
Prin ciclu financiar se în elege ansamblul de opera iuni şi proceduri care intervin între
momentul transformării banilor în bunuri şi servicii până la cel în care se recuperează nu numai
moneda ini ial investită ci şi un surplus monetar9. Activitatea întreprinderii trebuie să se
desfăşoare astfel încât pe lângă recuperarea volumului ini ial de monedă să se ob ină şi un surplus
monetar, care se va utiliza pe diferite destina ii. Într-o întreprindere apar trei cicluri financiare
principale: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare10.
Prin intermediul ciclurilor financiare, întreprinderea realizează în mod concret, arbitrajul
între de inerea de active fizice, active financiare şi monedă, pentru a–şi asigura func ionarea şi
dezvoltarea activită ii.
Ciclul de investi ii. Prin investi ii se creează un capital de produc ie de la care
întreprinderea aşteaptă venituri de-a lungul mai multor perioade succesive. Capitalul de produc ie
reprezintă ansamblul activelor fizice care permit punerea în aplicare a unei func ii de produc ie în
cadrul ciclului de exploatare.
Investi ia este, în general, o cheltuială imediată şi de amploare, care se materializează în
transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de func ionare. Deci, investi ia
se prezintă sub forma transformării monedei în active fizice. Fluxurile financiare care intervin în
momentul creării sau achizi ionării capitalului de produc ie sunt, fie imediate, fie repartizate
asupra unei scurte perioade de timp, dacă intervine un credit – furnizor. În cazul achizi ionării sau
construirii unui activ fizic complex, fluxurile financiare se vor desfăşura pe o perioadă mai lungă.
Surplusul monetar degajat prin vânzarea bunurilor şi serviciilor ob inute din exploatarea
activelor fizice create sau achizi ionate prin investi ii, trebuie să asigure recuperarea resurselor
băneşti investite ini ial. O parte din moneda recuperată va trebui afectată reînnoirii sau creşterii
capitalului de produc ie ini ial, supus deprecierii (prin uzură fizică sau morală). Aşadar, este
evident că acumularea capitalului de produc ie depinde de surplusul monetar degajat prin
opera iuni de exploatare şi reciproc.
Deci, odată creat, capitalul de produc ie începe să se deprecieze fizic şi moral, iar
procedura, mecanismele şi sistemele de amortizare au ca scop să evalueze şi să recupereze această
depreciere. Suma de bani ini ială se reconstituie în mod progresiv, în timp ce valoarea din bilan se
micşorează cu uzura. Prin urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu va trebui să existe o
echivalen ă a fluxurilor, ceea ce se ob ine în cazul în care vânzările asigură şi acoperirea
deprecierii.
În consecin ă, deciziile de investi ii vor trebui fundamentate în cadrul strategiilor care
integrează surplusurile monetare degajate de investi ii, acesta fiind un imperativ al planului de
dezvoltare pe termen lung al întreprinderii11.
Întreprinderea îşi poate mări poten ialul economic şi într-o manieră indirectă, controlând
alte întreprinderi. În acest caz, investi ia constă în achizi ionarea de active financiare, adică titluri
(ac iuni) la alte societă i.

9 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 33.
10 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 22-24.
17
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul opera iunilor desfăşurate de întreprindere

pentru a-şi atinge obiectivul. El cuprinde achizi ia de bunuri şi servicii, transformarea acestora în
produse finite şi vânzarea lor.
Acest proces trebuie să func ioneze continuu spre a se asigura o utilizare optimă a muncii şi
a capitalului de produc ie. Continuitatea are la bază existen a unor stocuri. Însă, fluxurile fizice de
intrare (cumpărările) şi fluxurile fizice de ieşire (vânzările) au un caracter discontinuu. Ca urmare,
întreprinderea trebuie să constituie trei categorii principale de stocuri, în vederea asigurării
continuită ii ciclului de exploatare şi anume: materii prime şi materiale, produc ie neterminată / în
curs de fabrica ie şi produse finite.
În fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă forme diferite, transformându-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active
financiare (crean e şi datorii).
În timp ce stocul ini ial de monedă este reconstituit la sfârşitul ciclului de exploatare, el nu
va fi acelaşi la data de închidere a exerci iului, deoarece o parte din disponibilită ile ini iale au
întotdeauna drept contraparte, active fizice şi financiare. Astfel, se poate observa disocierea în
cursul unei perioade între fluxurile reale şi cele financiare. Această distorsiune generează decalaje
între fluxuri şi durata ciclului de exploatare, care antrenează o imobilizare de fonduri sub formă de
active fizice şi financiare.
Reconstituirea stocului ini ial de monedă la terminarea ciclului de exploatare nu se face în
mod identic. Dacă întreprinderea generează profit în cadrul ciclului de exploatare, atunci stocul
final de monedă va fi superior celui ini ial, iar când toate opera iunile vor fi finalizate, va apărea
un surplus monetar.
Ciclul opera iunilor financiare12 priveşte opera iunile şi procedurile de acordare şi primire
de împrumuturi, achizi iile de titluri de participare, precum şi cesiunea crean elor.
Acordarea, respectiv primirea de împrumuturi constă în transformarea monedei în active
financiare şi invers. Împrumutul se rambursează conform clauzelor contractuale dintre păr i. Toate
opera iunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi
ieşiri de monedă. Între fluxurile ini iale şi suma fluxurilor finale nu există echivalen ă, datorită
dobânzii achitate de datornic celui care i-a acordat împrumutul. Pentru cel care primeşte
împrumutul, primirea monedei se traduce prin apari ia unei datorii, a unui angajament de plată.
Achiziţia de titluri este o opera iune particulară, în sensul că nu generează propriu-zis un
ciclu financiar. Titlurile achizi ionate nu se amortizează, de inerea lor fiind rezultatul unei decizii
de investi ii indirecte sau al unui plasament. Opera iunea poate aduce întreprinderii venituri
(dividende) şi o partajare a puterii cu al i ac ionari asupra agentului economic la care de in cote de
participare.
Cesiunea creanţelor reprezintă practic o vânzare de crean e înainte de a fi ajunse la scaden ă,
către o societate specializată. Astfel, întreprinderea îşi poate scurta ciclul opera iunilor financiare şi
reconstitui suma ini ială sub rezerva apari iei unor abateri pozitive sau negative.
1.6. Partenerii întreprinderii
Partenerii întreprinderii13 interesa i de informa iile ob inute din prelucrarea situa iilor
financiare se pot grupa în: parteneri economici interni şi parteneri economici externi.
Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administra ia întreprinderii şi salaria ii.

Administra ia întreprinderii are ca obiectiv asigurarea rentabilită ii capitalurilor investite
şi perenitatea unită ii economice prin men inerea personalului şi creşterea mijloacelor de
produc ie.
12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.

13 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Gala i, 2000, pag. 17-19.
18
În cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care
conduc (manageri) şi ac ionari. Obiectivul urmărit în calitate de manager coincide cu cel urmărit în
calitate de ac ionar. Totuşi, în cazul managerului ac ionar, acesta primeşte, pe de o parte, un
salariu pentru func ia sa de conducere şi pe de altă parte, o remunerare în calitate de ac ionar.
Absen a frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici şi mijlocii nu înseamnă că
rolul de ac ionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizează, de obicei,
printr-un salariu mai mare. În consecin ă, managerul care este şi ac ionar, primeşte o remunerare
superioară fa ă de cea pe care ar primi-o ca salariat care nu este ac ionar sau beneficiază de alte
avantaje.
În întreprinderile mari, managerilor li s-a încredin at, de către ac ionari, rolul de a conduce
întreprinderea. Obiectivul lor principal este să-şi conserve func ia de conducere, însă ei sunt
constrânşi să conducă în conformitate cu interesul ac ionarilor. Ac ionarii dispun de diferite
mijloace pentru a controla modul în care conducătorii gestionează întreprinderea.
Salaria ii sunt interesa i de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt
angaja i.
Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul.

Investitorii doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor investite. Volumul
informa iilor de care dispune un investitor este determinat de pozi ia acestuia fa ă de
întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă de ine o participa ie importantă, situa ia
financiară a întreprinderii va fi mult mai uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informa ii decât
cele publicate conform uzan elor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor
prin participa ii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii externe pe
termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare.
Ac ionarii, respectiv de inătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii îşi asumă un
risc important, remunerarea lor fiind determinată de rezultatele financiare pe care le va ob ine
întreprinderea. Ei caută o remunerare maximă pentru aportul lor, inând cont de riscul pe care şi-l
asumă. Dacă ac iunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în func ie de evolu ia cursului
ac iunilor.
Remunerarea ac ionarilor este determinată astfel de doi factori aleatori: dividendele şi
evoluţia valorii titlurilor financiare. Riscul legat de evolu ia valorii titlurilor financiare depinde de14:
- evoluţia mediului economic: aceasta determină riscul de pia ă, respectiv riscul sistematic şi
afectează ansamblul întreprinderii;
- politica urmată de întreprindere în materie de investi ii şi de finan are care determină riscul
specific de întreprindere.
Riscul, la rândul său, poate fi de mai multe tipuri: risc de exploatare, risc financiar şi risc de
faliment. Riscul de exploatare este determinat de politica de investi ii a întreprinderii şi este legat de
opera iunile de exploatare. Riscul financiar este legat de utilizarea capitalului împrumutat. Cu cât
gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii
întreprinderii. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face fa ă plă ilor
antrenate de datoriile financiare.
Creditorii sunt de mai multe tipuri: creditorii obligatori, institu iile şi organismele
financiare şi creditorii care închiriază diferite active fixe.
În cazul creditorilor obligatori, crean ele apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe pia ă şi
uşor negociabil, numit obliga iune. Trebuie men ionat însă că numai marile întreprinderi au acces
pe pia a obliga iunilor.
Instituţiile şi organismele financiare (băncile, organismele de credit etc.) se asigură că
valorile unor indicatori de performan ă economică şi financiară nu au cote alarmante. De exemplu,
un organism de credit trebuie să rentabilizeze fondurile care i-au fost încredin ate şi oricare ar fi
activitatea întreprinderii nu va lua în calcul decât riscurile financiare; fa ă de o întreprindere din

19
sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleiaşi întreprinderi va lua în
considerare diversitatea activită ilor, re eaua de distribu ie, expansiunea pe pie ele interna ionale
etc. ale întreprinderii pe care o va credita.
Creditorii care închiriază diferite active fixe sunt implica i în opera iuni de finan are sub
forma loca iei sau a loca iei cu op iune de cumpărare (leasing).
Creditorii, indiferent de forma lor, primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi
recuperează la scaden ă, capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea
lor nu este variabilă, în func ie de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut
trebuie plătită indiferent de mărimea profitului ob inut de întreprinzător. inând seama şi de
necesitatea rambursării capitalului la scaden ă, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau
mai uşor de suportat.
Riscurile creditorilor pot fi diverse15: risc de dobândă, risc de infla ie şi risc de faliment al
debitorilor.
În privin a riscului de dobândă, crean ierii urmăresc ob inerea dobânzii contractuale şi
recuperarea capitalului, dar o fluctua ie în sens crescător a ratei dobânzii poate provoca pierderi
pentru aceştia, ei putând să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctua ie
în sens descrescător poate aduce un câştig suplimentar crean ierilor, debitorii fiind for a i să
plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anterior reducerii
ratei dobânzii.
Riscul de inflaţie apare în cazul varia iei pre urilor datorată proceselor infla ioniste, care
poate afecta puterea de cumpărare a capitalului recuperat de crean ieri, sau, dimpotrivă, un câştig
de oportunitate pentru aceştia.
Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai important risc pentru crean ier, care nu-şi
poate recupera capitalul din cauza insolvabilită ii acestora. Împotriva acestui risc creditorii nu se
pot proteja, decât prin politica lor prudentă şi inteligentă, motiv pentru care ei solicită clauze
asiguratorii în contractele încheiate.
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitelor financiare şi influen ează ansamblul
deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza previziunilor agen ilor
economici. Ca participant la circuitele financiare, statul intervine la diferite niveluri prin fiscalitate
şi oferta de capital, influen ând comportamentul celorlal i participan i.
În consecin ă, statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului,
rezultatului şi a situa iei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale
obligatorii, întrucât prin institu iile sectorului public are misiunea de a efectua prelevări, şi de
asemenea de a subven iona sau a ajuta diverse persoane fizice sau juridice. Aceste măsuri
conjuncturale de reducere a impozitelor sau a obliga iilor sociale sunt considerate pentru
întreprindere surse de finan are.

20
CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIAR A ÎNTREPRINDERII ŞI

COMPONENTELE SALE
Constituirea, organizarea şi conducerea activită ii economico-financiare necesită adoptarea

şi aplicarea deciziei financiare, adică selectarea solu iei optime din mai multe variante posibile.
În analiza componentelor procesului economico-financiar, decizia financiară urmează
diagnozei şi prognozei şi precede programării, realizării şi controlului diferitelor ac iuni
economico-financiare. În acest context, decizia poate fi definită ca un proces dinamic, ra ional, de
alegere a unei linii de ac iune, dintr-un număr oarecare de posibilită i, în scopul de a ajunge la un
anumit rezultat.
2.1. Defini ia, rolul şi importan a deciziei financiare în activitatea întreprinderii
Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească

următoarele condi ii: să fie fundamentată ştiin ific; să fie adoptată la nivelul ierarhic
corespunzător; să fie coordonată cu celelalte decizii; să fie adoptată în timp util; să fie formulată
precis, clar şi concis.
Decizia financiară stabileşte modalită ile concrete de realizare a activită ii financiare pe
baza cunoaşterii aprofundate a ansamblului rela iilor economice, contractuale, financiare, de
credit, băneşti dar şi a poten ialului economico-financiar.
Fundamentarea deciziei financiare presupune existen a unui sistem informa ional modern,
care să furnizeze date asupra tuturor factorilor ce influen ează activitatea economico-financiară.
Sistemul informa ional permite cunoaşterea realită ilor economice, stabilirea solu iilor
posibile şi alegerea solu iei adecvate, optime, care să asigure buna executare a programului
economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli.
Decizia financiară trebuie fundamentată, adoptată şi executată astfel încât să asigure
coordonarea tuturor indicatorilor financiari cu cei economici, sincronizarea în timp a încasărilor şi
plă ilor cu şi fără numerar, finan area operativă şi oportună a obiectivelor economico-sociale etc.,
în condi iile asigurării echilibrului financiar dinamic între necesarul de resurse financiare şi
obliga iile financiare.
În func ie de orizontul de timp la care se referă, principalele decizii financiare care se iau la
nivelul întreprinderii sunt: decizia financiară strategică şi decizia financiară tactică16.
Decizia financiară strategică se referă la constituirea şi utilizarea resurselor financiare pe

unul sau mai mul i ani. Ea se bazează pe programele economico-sociale şi financiare stabilite pe
diverse trepte ierarhice (la nivelul compartimentelor: aprovizionare, produc ie, marketing,
financiar, contabilitate etc. sau la nivelul consiliului de administra ie). În această categorie de
decizii intervin elemente de cercetare şi de fundamentare a solu iilor financiare, pe baza utilizării
informa iilor aflate la dispozi ie şi a interpretării tuturor influen elor din mediul financiar.
Analiza deciziei strategice, ca moment esen ial al procesului financiar, presupune o
interpretare a situa iei elementelor componente, care sunt în principal: decidentul, obiectul
deciziei, deci tema acesteia, informa iile de care se dispune, variantele posibile în raport cu
criteriile posibile sau impuse, mul imea stărilor de condi ii obiective care caracterizează gradul de
certitudine, risc sau incertitudine, consecin ele deciziilor luate la nivel microeconomic sau
macroeconomic.
16 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.
205-207.
21
Decizia financiară tactică este cea pregătită prin procedee reglementate sau logice. Acestea
se iau pentru ac iuni concrete, imediate, care au şi un caracter repetitiv. Informa iile care
condi ionează alegerea unor astfel de decizii sunt în cea mai mare parte cunoscute.
În ceea ce priveşte legătura cu con inutul propriu-zis al deciziei financiare tactice, se pot
men iona câteva modalită i de alegere:
- în cazul documentelor, lucrărilor sau faptelor precizate integral, alegerea este de tipul da
sau nu; de exemplu, aprobarea balan ei de venituri şi cheltuieli se realizează dacă valoarea
acestora se înscrie sau nu în valoarea asupra căreia o anumită persoană are competen ă să o
aprobe;
- alegerea variantei sau a solu iei trebuie realizată în aşa fel încât să se refere la un model
precizat. În această situa ie se încadrează, de exemplu, o lucrare de repara ii capitale de o anumită
valoare, ce se cere să aibă un termen precis de recuperare a creditelor folosite. La o astfel de lucrare
nu sunt prestabilite nici măsurile de utilizare a creditului şi nici solu iile care se vor adopta.
În consecin ă, decizia financiară este un proces ra ional de alegere a variantei optime în

privin a finan ării şi a investi iilor. Importanţa deciziei financiare derivă din faptul că obiectivul
oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi, are un caracter financiar care constă în special, în
sporirea rentabilităţii, a profitabilită ii pe produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea
unei permanente stări de lichiditate şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea /
acoperirea lor, aspecte care aşează întreprinderea pe pozi ie de lider pe pia ă.
Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea întreprinderii se pot grupa în: decizia de
investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea şi gestionarea portofoliului de active;
decizia de finanţare, care se referă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la modul de
constituire a resurselor; decizia de repartizare a profitului, care se referă în principal, la
repartizarea profitului pentru investi ii sau distribuirea acestuia sub formă de dividende către
ac ionari.
2.2. Decizia de investire
Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită

opera iune din care să rezulte o anumită rentabilitate. Costul capitalului este rentabilitatea minimă
cerută de furnizorii de fonduri (ac ionari, crean ieri) pentru a finan a proiectele unei societă i
comerciale. Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este pre ul pe care trebuie să-l plătească
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului, respectiv pentru a se aproviziona cu
capitaluri17.
În condi iile în care costul capitalurilor reprezintă o rentabilitate care să-i mul umească pe
furnizorii de capitaluri, înseamnă că întreprinderea nu va avea probleme cu suportarea
cheltuielilor financiare, pe de o parte, iar pe de altă parte, se creează şi posibilită i reale de creştere
a volumului capitalului propriu.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu o rentabilitate mai mică decât costul
capitalului, ea va fi sanc ionată de pia ă astfel: dacă întreprinderea se finan ează prin îndatorare, ea
va ob ine pierderi contabile în măsura în care veniturile financiare sunt mai mici decât cheltuielile
financiare; dacă întreprinderea este finan ată prin capitalul propriu, pierderile contabile se
repercutează direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.
În privin a deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta

pe plan macro şi microeconomic, dar şi consecin ele sale economice, în sensul că18:
205-206.
18 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 88-89.
22
H la nivel macroeconomic, prin investi ii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,

se antrenează for ă de muncă salariată ce participă la realizarea viitoarelor capacită i productive,
acesteia distribuindu-i-se venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în
aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce dezechilibre pe pia a bunurilor
de consum, între cerere mai mare şi ofertă mai mică;
H la nivel microeconomic, consecin ele nefavorabile pot îmbrăca două aspecte, mai ales
ca o consecin ă a neprospectării aprofundate a pie ei:
- supraevaluarea pie ei de desfacere şi deci producerea de bunuri (prin investi ia pusă în
exploatare) peste posibilită ile reale de absorb ie, situa ie ce va impune majorarea pre urilor de
valorificare a produselor, pentru ca prin intermediul lor, investitorul să ob ină o rentabilitate
minimă a capitalurilor investite;
- subevaluarea pie ei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot acoperi cererea. Acest
aspect va genera creşterea pre urilor de vânzare, ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.
2.2.1. Surse de finan are a investi iilor
Nefundamentarea obiectivelor investi ionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi

realmente ştiin ifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe plan microeconomic, are repercusiuni
asupra echilibrului monetar, în situa iile prezentate mai sus eroarea de proiectare a investi iei
contribuind la posibilitatea apari iei sau la accentuarea infla iei.
Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă solu ia de optim, inând seama de
existen a şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi socială.
Realizarea de investi ii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune finan are, adică
resurse necesare, care să atragă după sine creşterea capitalului fix, a stocurilor de capital circulant
şi, în general, creşterea avu iei na ionale.
Insuficien a resurselor financiare proprii19 determină întreprinderile să apeleze la creditele
bancare. Sistemul bancar, totuşi, ac ionează astfel încât defavorizează sectoarele economice reale
prin practicarea unor dobânzi reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari pentru
acoperirea riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat că
între ele şi clien i se impune o rela ie de captivitate reciprocă20. Astfel, băncile ajung la profituri
foarte mari, personalul acestora la salarii foarte mari, iar întreprinderile se ruinează datorită
dificultă ilor în a asigura plata împrumuturilor contractate.
Astfel, în condi iile economiei de pia ă, finan area investi iilor are drept surse următoarele:
fondul de amortizare în cazul investi iilor de înlocuire şi o parte din venitul ob inut de
întreprinderi, în cazul investi iilor de dezvoltare (investi ii nete), creditele bancare, de la institu ii
şi/sau organisme interna ionale specializate din cadrul pie ei de capital, pentru investi ii de
dezvoltare sau investi ii noi. În procesul general de finan are a activită ii economice, participă şi
pia a de capital. Cu toate că importan a acestei pie e a crescut, ea nu a jucat în general un rol
central în sistemul financiar. În multe ări, politicile de dezvoltare au pus accent pe interven ia
guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi credin a că dezvoltarea
justifică împrumuturile.
Pia a de capital, în cadrul unei evolu ii economice normale, oferă condi ii avantajoase
solicitan ilor de fonduri pentru investi ii. Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în
• prin concentrarea disponibilită ilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a

două modalităţi:
• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe pia a financiară –

resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă;
finanţare directă.
19 Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 116.
20 Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000, pag. 254-255.
23
O altă sursă importantă pentru finan area investi iilor o constituie aloca iile bugetare,
folosite atât în ările foste socialiste cât şi în cele dezvoltate. Alocările de la bugetul de stat
reprezintă acele sume de bani pe care agen ii economici cu capital de stat le primesc pentru
finan area unor cheltuieli privind lucrările de investi ii, retehnologizarea capacită ilor de
produc ie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excep ional, subven ii. În cazul în care bugetul
acordă aloca ii pentru completarea resurselor fondului de dezvoltare necesar investi iilor, acestea
reprezintă, de fapt, o cale de majorare a capitalului propriu.
Subven iile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele
locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subven iile pot fi utilizate numai
potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (în cazul unită ilor din industria extractivă sau
pentru acoperirea unor diferen e de pre uri şi tarife).
România şi-a propus să contribuie la finan area investi iilor din bugetul de stat pentru
men inerea echilibrului economiei în ramurile strategice ale economiei na ionale, în sectorul
regiilor autonome, acolo unde fondurile din surse proprii se dovedesc a fi insuficiente.
Finan area investi iilor de la bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie
politică ale ării, va continua în domeniile învă ământ, sănătate, cultură şi artă, protec ie socială,
securitate na ională, protec ie ecologică. Totuşi, ponderea acestor investi ii se situează sub 1% în
totalul investi iilor.
O importantă sursă de finan are sau de cofinan are a constituit-o alocările din fondurile
interna ionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA, SAPARD. Aceste alocări de capital au fost
destinate în principal, pentru achizi ionarea de echipamente şi tehnică de calcul, soft-uri, utilaje, în
scopul creării unui poten ial tehnic comparabil cu cel al ărilor din Uniunea Europeană şi pentru
lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind imperios necesare în ara noastră.
2.3. Decizia de finan are
Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investi ii. La nivel interna ional,
deciziile privind procurarea capitalului investi ional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi
competitivitatea activităţii întreprinderilor21. Datorită importan ei acestor decizii, ele sunt înglobate în
strategia interna ională a capitalului, mai exact în strategia globală de finan are a întreprinderilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect
finan area adoptată de întreprindere în func ie de obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc.
După determinarea nevoilor de finan are stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi
finan ată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare, adică reparti ia între fonduri
proprii şi datorii.
Decizia de finan are reprezintă astfel op iunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de
finan are fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participa ie.
Actul de decizie asupra finan ării apar ine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficien ă a fondurilor şi ob inerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finan are nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de
facilită ile pe care le poate ob ine în negocierea creditelor sau de ac ionari şi disponibilită ile
acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existen a sau inexisten a unor
capitaluri libere, posibil de atras etc.
2.3.1. Obiectivele urm rite de furnizorii de capital
Întrucât decizia de finan are este în cea mai mare parte asumată de conducerea
întreprinderii şi mai pu in de către furnizorii de capitaluri (ac ionarii şi împrumutătorii
întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi:
21Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare publicată în Progrese
în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II, Editura Performantica, Iaşi, 2000, pag. 89.
24
maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi propor ional partajată între
ac ionari şi împrumutători. În func ie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În
această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii
întreprinderii.
Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investi iei lor la o rentabilitate superioară
oportunită ilor de investi ii oferite de pia a financiară. În felul acesta ei ob in o creştere a valorii lor
finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe pia a financiară. Managerii întreprinderilor,
ac ionând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii
sunt nevoi i să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus
ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii
acesteia.
2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esen ial pentru selec ia surselor de finan are
În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a
întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării. Detaliind, decizia de finan are
vizează:
- alegerea între finan area prin fonduri proprii şi finan area prin îndatorare, decizie
ce are o influen ă hotărâtoare asupra riscului;
- în cazul finan ării din fonduri proprii, alegerea între finan area internă (din profit -
autofinan are) şi finan area externă (majorare de capital - aporturi noi la capital);
- alegerea între sursele de finan are pe termen scurt şi sursele de finan are pe termen
mediu şi lung;
- în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importan ă majoră o are stabilirea unei
propor ii între diversele surse de finan are utilizate.
Criteriul principal de selec ie al surselor de finan are îl reprezintă costul procurării
capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în
considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară,
capacitatea de îndatorare, criteriul plă ilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de
lichidită i, destina ia resurselor în alegerea structurii financiare etc.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a creşte ponderea
investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic,
printr-o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general ob inute la un cost mai mic
decât capitalurile proprii.
Toate sursele de finan are tind către un cost unitar, dacă avem în vedere factorul risc, astfel
încât alegerea propor iei fonduri proprii-împrumuturi are loc în func ie de oportunitate. Dacă
investi ia este mai pu in rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor costul împrumutului,
capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea înşelătoare, întrucât
renun ând la împrumuturi te po i priva de o creştere economică aducătoare de profit. Şi
dimpotrivă, dacă investi ia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât în acest caz
impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.
Pentru alegerea uneia din cele două variante de finan are trebuie apelat la calculul unor
indicatori financiari: rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate, astfel încât solu ia aleasă să genereze
creşterea acestora. În mod concret, influen a acestor indicatori asupra deciziei de finan are se
prezintă astfel22:
a) dacă rentabilitatea aşteptată este superioară ratei dobânzii, atunci este oportună
solicitarea de împrumuturi, deoarece în astfel de cazuri masa împrumutului determină creşterea
masei beneficiului şi deci sporirea capitalului propriu;
208.
25
b) decizia de finan are prin împrumut are o influen ă pozitivă asupra solvabilită ii, dar în
cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se degradează mult mai repede;
c) finan area prin împrumut are o influen ă pozitivă şi asupra lichidită ii, având în vedere
însă faptul că pentru sursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de
utilizare a resurselor să nu depăşească scaden a sumelor împrumutate.
De asemenea, situa ia finan ării prezintă o importan ă deosebită pentru existen a şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând se pune problema ca întreprinderea să dispună de lichidită i pentru a putea
onora datoriile la scaden ă, asigurându-se astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând, din partea întreprinderii se pune problema executării de noi investi ii, fie
ele tehnologice, de depozitare, comerciale etc. care să determine dezvoltarea întreprinderii. În
aceste condi ii, este vorba de finan area dezvoltării pe termen mediu şi lung, care condi ionează
creşterea rezultatelor în viitor şi men inerea echilibrului financiar.
Deci sursele de finan are trebuie să fie adaptate nevoilor întreprinderii. În acest sens,
întreprinderea este confruntată în general cu două tipuri de dificultă i. Pe de o parte, ea ar putea fi
în situa ia de a fi nevoie să ramburseze resurse financiare înainte de recuperarea avansurilor
efectuate, mai ales când realizează investi ii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situa ia de a utiliza, pentru opera iuni pe termen scurt, fonduri pe care
le-ar putea folosi pe termen lung pentru investi ii.
Costul surselor de finan are este în raport cu mijloacele aşteptate din opera iunile în care
sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori mai mare, neglijându-se folosirea pentru
dezvoltare a rezultatelor ob inute. Procedând aşa, întreprinderea nu mai efectuează investi ii. Însă
există posibilitatea ca tocmai realizarea de investi ii să asigure rambursarea capitalurilor în viitor23.
În general, investi iile de capital sunt finan ate cu preponderen ă din următoarele surse:
emisiune de ac iuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi finan are internă prin reinvestirea
profitului ob inut. Mai există şi alte surse pe termen mediu şi lung – importantă fiind finan area
nerambursabilă – însă cele trei men ionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finan are
diferă în func ie de modul de emitere, de obliga iile pe care le implică din partea întreprinderii, de
modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe care le implică.
2.4. Decizia de repartizare a profitului
În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este

limitat, neapar inând în întregime întreprinderii indiferent că aceasta func ionează cu capital
public sau privat. De exemplu, la societă ile cu capital privat, repartizarea profitului devine un
atribut al Adunării Generale, însă nu în întregime întrucât şi pentru această formă de proprietate
voin a statului se manifestă prin lege cu privire la amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente
de cheltuieli deductibile.
După ce au fost acoperite toate obliga iile fiscale şi altele asemenea definite prin legisla ie,
partea de profit rămasă reprezintă profit net asupra căruia actul de decizie apar ine în întregime
numai întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul decizional se poate manifesta astfel:
Ç formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este stabilită prin lege;
Ç dezvoltare, ca formă de protec ie împotriva riscurilor concuren iale;
Ç majorarea capitalului social;
Ç remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în conducerea întreprinderii;
Ç remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul dividendelor şi supra-
dividendelor.
209.
26
Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de

dividend, având implica ii directe asupra autofinan ării şi remunerării capitalurilor proprii.
2.4.1. Definirea politicii de dividend
Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru

determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite ac ionarilor. În cadrul acesteia se pune
problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei păr i cât mai mari din
profit, de către întreprinderea respectivă.
Din punct de vedere al ac ionarilor, politica de dividend pune în eviden ă două aspecte:
Ü o oarecare stabilitate. Importan a evolu iei trecute a dividendelor impune din partea
întreprinderii o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend
practicată anterior de o întreprindere influen ează nivelul dividendelor sperate de către ac ionari,
care nivel, la rândul său, are o influen ă asupra cursului ac iunilor.
Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii publicului fa ă de
întreprindere, la creşterea valorii de pia ă a acesteia. O oarecare regularitate este deci de dorit, fie
prin creştere, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite.
De aici decurge pentru întreprindere o alegere obiectivă a unei politici de dividend: când
creşterea profitului devine perenă, politica de dividend pierde din importan a sa şi întreprinderea
poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire; dacă profitul are datorită profilului activită ii un
caracter ciclic, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se
păstra succesiunea fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere în cadrul distribuirii; un dividend
oscilant îi poate sugera investitorului financiar că întreprinderea se caracterizează prin incoeren ă
în politica vizând dezvoltarea activită ii de bază. O astfel de politică de dividend nu poate avea
influen ă benefică asupra cursului bursier;
Ü o politică credibilă: politica de dividend trebuie să fie credibilă, adică coerentă în raport
cu profiturile ob inute de întreprindere. Orice politică de dividend, chiar dacă se bazează pe
regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica
de repartizare a profitului.
Politica de dividend este determinată de op iunea conducerii întreprinderii de reinvestire
par ială sau integrală a profitului net al ac ionarilor sau distribuirea par ială ori totală a acestuia
sub formă de dividende. Stabilirea uneia sau alteia din alternative ori a unei combina ii dintre ele
este guvernată de aceeaşi cerin ă majoră a finan elor: maximizarea valorii întreprinderii.
În practica societă ilor comerciale s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor, şi
anume: politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a dividendelor.
Dividendele distribuite de societă ile pe ac iuni pot îmbrăca trei forme: în bani, în natură şi
în ac iuni. Cea mai des întâlnită este forma în bani. Însă cea mai favorabilă societă ii comerciale
este forma în ac iuni, fiindcă aceasta generează creşterea capitalului operatorului economic şi
perspective mai favorabile de profit în anii următori24.
2.4.2. Efecte ale distribuirii / nedistribuirii profitului
Pentru o întreprindere, distribuirea unei păr i din profit sau nedistribuirea profitului se va
traduce printr-o creştere a activului net şi în final printr-un spor de valoare. Reinvestirea unei păr i
semnificative din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare şi la diminuarea riscului
financiar. În consecin ă, costul capitalurilor proprii se va reduce corespunzător diminuării riscului,
reprezentând un factor de creştere a rentabilită ii şi prin aceasta a valorii întreprinderii.
207.
27
O întreprindere care distribuie o parte redusă din profit şi a cărei rentabilitate marginală a
capitalurilor proprii este satisfăcătoare, va înregistra o creştere a cursului ac iunilor sale. O astfel
de întreprindere îşi va selec iona ac ionarii. În schimb o politică a dividendelor ridicate este un
mijloc de asigurare a constan ei ac ionarilor care s-au obişnuit să încaseze un anumit venit.
Armonizarea între cele două alternative, distribuire şi/sau reinvestire se realizează printr-o
procedură de distribuire a dividendelor constând în emisiunea şi distribuirea gratuită de ac iuni
noi. Astfel, capitalul bănesc aferent dividendelor rămâne în întreprindere pentru finan area
dezvoltării acesteia, iar cointeresarea ac ionarilor se va realiza prin atribuirea de ac iuni gratuite
care în fapt determină creşterea proprietă ii acestora.
Decizia de repartizare a profitului net este luată de ac ionari sau asocia i, prin Adunarea
Generală. Totuşi, managerul financiar are nu numai o putere de convingere deosebită asupra unui
număr semnificativ de proprietari, ci mai ales pentru întreprinderile europene, el posedă un
procent semnificativ din capitalurile întreprinderii. Aceeaşi situa ie apare şi pentru un număr de
întreprinderi pentru care proprietatea este divizată între un număr semnificativ de ac ionari, caz în
care managerul devine mandatarul intereselor acestora.
Pe cât este de dificil să oferim o formulă simplă pentru a sprijini managementul în
stabilirea structurii sale optime de capital, tot atât de dificil este să stabilim politica optimă de
dividende. Totuşi, putem să identificăm câ iva factori importanţi25:
- întreprinderile cu ritm de dezvoltare rapid trebuie să promoveze o rată de plată a
dividendelor redusă şi să reinvestească fondurile generate intern. Această abordare minimizează
costurile legate de constrângerile pie ei de capital pentru finan area op iunilor de dezvoltare.
- întreprinderile cu flux de numerar din exploatare ridicat şi stabil şi cu pu ine oportunită i
de investi ie trebuie să plătească dividende ridicate, pentru a reduce tendin a managerilor de a
reinvesti fluxul de numerar disponibil în investi ii neprofitabile.
- întreprinderile nu trebuie să se preocupe prea mult în privin a factorilor fiscali, în
stabilirea politicii de dividende. Indiferent care va fi politica aleasă, ei vor avea capacitatea să
atragă investitori. Firmele care optează pentru rate de plată a dividendelor ridicate vor atrage
organiza ii exceptate de la impozit, iar firmele care plătesc dividende reduse, sau nu plătesc deloc,
vor atrage investitorii cu rată de impozit ridicată.
- conven iile financiare încheiate de întreprinderi pot avea impact asupra stabilirii politicii
de dividende. Firmele vor încerca să evite apropierea de limitele stabilite pentru a minimiza
posibilitatea reducerii dividendelor.
Constantinescu D. A., Dobrin, M., Ungureanu, A. M., Rotaru, A., Ghenciu, A., Popescu, D., Stoica, A. – Analiza
25
managerială a firmei, Editura Na ională, Bucureşti, 1999, pag. 156.

28
PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE

A ÎNTREPRINDERII
Necesitatea unei analize a performan ei financiare26 se raportează la importan a

indicatorilor specifici pe care îi furnizează pe trei planuri:
1. în primul rând, performan ele financiare constituie o amendare a eficienţei globale a
întreprinderii. Aceasta reflectă modul în care întreprinderea valorizează resursele care îi sunt
încredin ate. Dacă aprecierea acestor performan e este folosită cu scop de control intern sau de
către parteneri externi, atunci aceasta se presupune a concluziona condi iile activită ii: în mod
sintetic, utilizând un număr restrâns de indicatori globali sau în mod omogen, aceşti indicatori fiind
redacta i în termeni monetari;
2. în al doilea rând, rezultatele financiare condi ionează opera iunile de repartiţie la care va
recurge întreprinderea în favoarea diferi ilor factori de drept interesa i de activitatea sa.
Ansamblul partenerilor săi sunt altfel afecta i, în diverse măsuri, de nivelul şi calitatea
performan elor sale;
3. în final, acestea din urmă condi ionează capacitatea de finanţare a întreprinderii, respectiv
capacitatea sa de a permite emergen a resurselor noi. Rezultatele determină şi poten ialul de
dezvoltare viitor, gra ie investi iilor în capital fix sau circulant pe care îl autorizează, dar şi gra ie
capacită ii de îndatorare suplimentară şi a capacită ii de rambursare cu care acestea contribuie.
De asemenea, performan ele financiare constituie o miză esen ială pentru rela iile
între inute de întreprindere cu mediul său, ca şi pentru rela iile interne. Totuşi, aprecierea acestor
performan e comportă limite care este necesar a fi amintite pentru a se evita utilizarea inadecvata a
indica iilor furnizate.
CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR
Într-o manieră generală, echilibrul arată ideea de armonie între diferitele elemente ale unui
sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Întrucât
resursele şi utilizările reflectate în bilan sunt variate, şi concep iile privind echilibrul diferă. Astfel,
no iunea de echilibru financiar va fi prezentată în func ie de două concep ii de elaborare a
bilan ului: patrimonială şi funcţională.
3.1. Analiza patrimonial a bilan ului
Analiza patrimonial sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în eviden ă riscul de

insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate fa ă de ter i.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea
confruntării, gradul de exigibilitate a elementelor de pasiv şi gradul de lichiditate al elementelor de
activ.
3.1.1. Construc ia bilan ului financiar
Construirea bilan ului financiar este o activitate deosebit de dificilă, deoarece aprecierea
exigibilită ii sau a lichidită ii în func ie de realitatea economică este o problemă delicată: realizarea
26 Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.

29
acestei aprecieri presupune cunoaşterea perfectă a întreprinderii pentru care se realizează bilan ul
financiar şi definirea unor criterii obiective în func ie de care să se realizeze evaluarea lichidită ii şi
a exigibilită ii elementelor patrimoniale ale întreprinderii.
Elementele de activ sunt structurate în func ie de creşterea gradului de lichiditate,
începând cu partea de sus a activului bilan ier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se
transforma în monedă, fără termen şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai
întâi elementele cele mai pu in lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale şi
financiare), numite şi nevoi permanente, apoi activele circulante, care au un grad de lichiditate
mult mai mare decât imobilizările, numite şi nevoi temporare.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Exigibilitatea
reprezintă însuşirea pasivelor de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai
întâi capitalurile proprii (atât cele provenite de la ac ionari, cât şi cele provenite din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare), apoi capitalurile din surse publice (subven ii, provizioane reglementate
şi alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scaden ă, deci nu sunt exigibile decât în situa ii
extreme de faliment şi se mai numesc resurse permanente. Datoriile pe termen mediu şi lung (cu
scaden a mai mare de un an) sunt incluse tot la resurse permanente. Datoriile pe termen scurt
regrupează ansamblul datoriilor cu scaden a mai mică de un an şi se mai numesc resurse
temporare.
Schematic bilan ul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):
Tabelul 4.1. Bilan ul financiar
Mijloace Resurse
mare de un an ( M > 1 an ) un an ( R > 1 an )

Mijloace cu durata de exploatare mai Resurse cu scaden a mai mare de
mica de 1 an ( M < 1 an )
Mijloace cu durata de exploatare mai
un an ( R < 1 an )
Resurse cu scaden a mai mică de
Mijloace de trezorerie ( MT )
În practică, determinarea elementelor din activul bilan ului financiar, pornind de la bilan ul
contabil, se realizează astfel:
- mijloacele cu durata de exploatare mai mare de un an: pornim de la totalul activului
imobilizat la valoarea netă din bilan ul contabil, care este modificat prin scăderea activelor fictive
din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare)
care nu au valoare economică, a imobilizărilor financiare ce ajung la scaden ă până la sfârşitul
anului, fiind transferate la mijloace cu durata de exploatare mai mică de un an, precum şi prin
adăugarea activelor circulante, a căror scaden ă este peste un an.
Activele fictive sunt acele active care nu au valoare economică pentru întreprindere, nu au
valoare de pia ă, deci nu pot fi valorificate prin vânzare, adică transformate în bani. Astfel, există:
active fictive din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-
dezvoltare) şi alte active fictive (cheltuielile în avans).
- mijloacele cu durata de exploatare mai mic de un an:pornim de la totalul activului
circulant la valoarea netă din bilan ul contabil, care este modificat prin scăderea activelor
circulante a căror scaden ă este peste un an şi a disponibilită ilor din casă şi bancă, şi prin
adăugarea imobilizărilor financiare ce ajung la scaden ă până la sfârşitul anului;
- mijloacele de trezorerie reprezintă disponibilită ile din casă, bancă şi alte valori.
Determinarea elementelor din pasivul bilan ului financiar, pornind de la bilan ul contabil,
se realizează astfel:
30
- resursele cu scaden a mai mare de un an: pornim de la totalul capitalurilor proprii din
bilan ul contabil, la care se adună provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, datoriile ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de un an, conturile de regularizare cu scaden a mai mare de un an
(veniturile înregistrate în avans), şi se scad toate activele fictive (cheltuieli de constituire, cheltuieli
de cercetare-dezvoltare şi cheltuielile în avans);
- resursele cu scaden a mai mic de un an reprezintă tocmai datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă de până la un an din bilan ul contabil.
Pe orizontală, schema bilan ului financiar are două păr i: partea de sus (nevoi şi capitaluri
permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun, şi
partea de jos (nevoi şi resurse temporare), care eviden iază dimpotrivă conjunctura, ciclul de
activitate.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei opera ii de
finan at şi durata mijloacelor de finan are corespunzătoare, bilan ul financiar pune în eviden ă
două reguli principale ale finan ării: nevoile permanente vor fi acoperite din capitaluri permanente
(regula echilibrului financiar pe termen lung) şi nevoile temporare vor fi finan ate din resurse
temporare (regula echilibrului financiar pe termen scurt).
Când sursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente de alocare a fondurilor
băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment, de un excedent de resurse permanente
degajat de ciclul de finan are a imobilizărilor ce poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor
circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară, care permite
întreprinderii să facă fa ă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt.
3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar
Indicatorii echilibrului financiar după bilan ul financiar27 sunt: fondul de rulment financiar,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.
1. Fondul de rulment financiar ( FRF ), numit şi fond de rulment permanent sau fond de
a. FRF = (R > 1 an ) − ( M > 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte
rulment lichiditate, determinat pe baza bilan ului financiar se poate calcula prin două modalită i:
a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilan ului, pentru a acoperi nevoi de
b. FRF = [(M < 1 an ) + MT ] − (R < 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar

finan are din partea de jos a bilan ului;
eviden iază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea
activelor circulante nefinan ată din datoriile pe termen scurt.
În func ie de mărimea elementelor din partea de sus a bilan ului, pot fi puse în eviden ă
a) (R > 1 an ) > (M > 1 an ) ⇒ FRF > 0 . Întrucât fondul de rulment financiar este pozitiv,
următoarele situa ii:
capitalurile permanente finan ează o parte din activele circulante, după finan area integrală a
activelor imobilizate nete. Această situa ie pune în eviden ă realizarea echilibrului financiar pe
termen lung şi contribu ia fondului de rulment financiar la realizarea echilibrului financiar pe
b) (R > 1 an ) < (M > 1 an ) ⇒ FRF < 0 . Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei păr i
termen scurt.
din resursele temporare pentru finan area unor nevoi permanente, contrar regulii de finan are:
nevoile permanente sunt finan ate din resurse permanente. Această situa ie generează un
27 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 38-44.
31
dezechilibru financiar, care trebuie analizat în func ie de specificul activită ii desfăşurate de

întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situa ie periculoasă, alarmantă în
cazul întreprinderilor cu activitate industrială, fiind o situa ie permisă întreprinderilor cu activitate
comercială, pentru care datoriile fa ă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor
c) (R > 1 an ) = (M > 1 an ) ⇒ FRF = 0 . Această situa ie, mai pu in probabilă în practică,

permanente.
implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesită ile de alocare a acestora.
În func ie de mărimea elementelor din partea de jos a bilan ului, pot fi puse în eviden ă
a) [(M < 1 an ) + MT ] > (R < 1 an ) ⇒ FRF > 0 . În această situa ie, activele circulante
următoarele situa ii:
transformabile în lichidită i într-un termen scurt, vor permite nu numai rambursarea integrală a
datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea de lichidită i excedentare. Această situa ie reflectă o
b) [(M < 1 an ) + MT ] < (R < 1 an ) ⇒ FRF < 0 . În această situa ie, activele circulante
perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilită ii sale.
transformabile în lichidită i sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi

reflectă la prima vedere o stare de dezechilibru, o situa ie defavorabilă sub aspectul solvabilită ii.
Dacă însă, scaden a medie a activelor circulante este mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen
scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condi iile unui fond de rulment negativ. Acesta este
cazul întreprinderilor cu activitate comercială, la care cea mai mare parte a clien ilor efectuând
plă ile la zi, apare posibilitatea de stingere a obliga iilor fa ă de furnizorii la termen.
c) [(M < 1 an ) + MT ] = (R < 1 an ) ⇒ FRF = 0 . În această situa ie, foarte pu in probabilă în
practică, activele circulante acoperă strict datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui
excedent de lichiditate.
Fondul de rulment poate fi analizat şi după bilanţul contabil, adică în func ie de structura
capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scaden ă mai mare de un an), analiză care
pune în eviden ă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile permanente şi
FR perm = C perm − AI nete , unde:

proprii. În acest sens, se poate determina fondul de rulment net sau permanent astfel:
FR perm = rata fondului de rulment permanent;

C perm = capitalurile permanente;
AI nete = active imobilizate nete.
Acest fond de rulment permanent are două componente: fondul de rulment propriu şi
fondul de rulment împrumutat. Indicatorul care reflectă gradul de autonomie financiară este
activele imobilizate nete ( AI nete ): FRP = CP − AI nete .

fondul de rulment propriu ( FRP ), adică excedentul capitalurilor proprii ( CP ) în raport cu
finan area nevoilor pe termen scurt: FRI = FR perm − FRP sau FRI = datoriile ce trebuie plătite
Fondul de rulment împrumutat ( FRI ) reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
într-o perioadă mai mare de 1 an.
NFR = (M < 1 an ) − [(R < 1 an ) − CBTS] , unde:

2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) se determină astfel:
CBTS = creditele bancare pe termen scurt.
Şi aici pot apărea următoarele situa ii:

a. NFR > 0 . Această situa ie semnifică un surplus de nevoi temporare posibile de
imobilizat. Această situa ie în care NFR este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă
este rezultatul unei politici de investi ii privind creşterea nevoii de finan are a ciclului de
32
exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate eviden ia un decalaj nefavorabil între
lichiditatea stocurilor şi crean elor, pe de-o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de
altă parte, adică s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plă ile.
b. NFR < 0 . Această situa ie semnifică un excedent de resurse temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesită i temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de imobilizat. Asemenea situa ie, specifică întreprinderilor cu activitate
comercială, poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rota iei activelor circulante
şi al angajării de datorii cu scaden e mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plă ile.
Nevoia de fond de rulment negativă constituie de fapt o sursă temporară, care nu trebuie
finan ată, ci dimpotrivă ea finan ează fondul de rulment şi trezoreria. Pe de altă parte, nevoia de
fond de rulment negativă poate însemna o situa ie nefavorabilă prin întreruperea temporară în
aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de produc ie la întreprinderile
industriale.
3. Trezoreria net ( TN ) se determină astfel: TN = FRF − NFR sau TN = MT − CBTS .
a. TN > 0 . În această situa ie, trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru
Situa iile care pot apărea sunt:
financiar al întreprinderii, iar excedentul de finan are, expresia cea mai concludentă a desfăşurării
unei activită i eficiente, se va regăsi sub forma disponibilită ilor băneşti în conturi bancare şi în
casă. Această situa ie favorabilă se concretizează într-o îmbogă ire a trezoreriei, întrucât
întreprinderea dispune din abunden ă de lichidită i, care îi permit atât rambursarea datoriilor
financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguran ă
pe pia a monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi în acest caz de autonomie financiară pe termen
b. TN < 0 . Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea

scurt.
exerci iului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt.
Această situa ie eviden iază dependen a întreprinderii de resursele financiare externe, urmărindu-
se ob inerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de
astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont etc.). Situa ia de dependen ă sau de tensiune
asupra trezoreriei, limitează autonomia financiară pe termen scurt.
Echilibrul financiar are la bază rela ia fundamentală a trezoreriei: FRF = NFR + TN .
3.2. Analiza func ional a bilan ului
Concep ia func ională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară

asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite func ii, cum ar fi: funcţia de producţie (fabricarea
bunurilor şi serviciilor livrate pie elor), funcţia de investire şi dezinvestire (achizi ionarea, crearea şi
cesiunea elementelor de activ imobilizat), precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor
financiare necesare dezvoltării întreprinderii).
În centrul analizei func ionale se află ciclul de produc ie sau de exploatare cu cele patru
faze: achizi ionarea şi stocajul materiilor prime; fabricarea; stocajul produselor finite şi
comercializarea; încasările din vânzări.
3.2.1. Construc ia bilan ului func ional
Rolul bilan ului func ional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea
vulnerabilită ii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evolu ia trezoreriei nete, dar şi de
a exprima interdependen a dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activită ii sale.
33
La construc ia bilan ului func ional se renun ă la aspectele de lichiditate pentru activ şi de
exigibilitate pentru pasiv. Întreprinderea se prezintă ca o masă, o multitudine de mijloace şi de
resurse care trebuie grupate numai după natura, destina ia sau func ia lor.
Schematic, structura bilan ului func ional (Tabelul 4.2.)este următoarea:
Tabelul 4.2. Bilan ul func ional
Mijloace Resurse
Mijloace stabile ( MS ) Resurse durabile ( RD )
Active circulante de exploatare Pasive de exploatare ( PE )
( ACE )
Active circulante în afara exploatării Pasive în afara exploatării ( PIE )
( ACIE )
Active de trezorerie ( AT ) Pasive de trezorerie ( PT )
Activul bilan ului func ional se determină astfel:

- mijloacele stabile grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare din bilan ul
contabil la valoarea brută şi din cheltuielile înregistrate în avans care au durata mai mare de un an,
deoarece acestea sunt cheltuieli înregistrate în prezent, dar care se referă la exerci ii financiare
viitoare, nivelul lor, inciden a asupra viitorului conferindu-le un caracter de investi ie.
- activele circulante ale exploat rii grupează stocurile, oricare ar fi natura lor la valoarea
brută şi crean ele din exploatare: crean ele comerciale (Clien i – Clien i creditori+ Efecte de
încasat/primit), crean ele sociale (crean e fa ă de salaria i, crean e fa ă de stat şi institu ii publice
etc.), crean ele fiscale (crean e din impozite şi taxe, TVA de recuperat etc.), cheltuielile constatate în
avans, care se referă la activitatea de exploatare;
- activele circulante în afara exploat rii grupează acele crean e care nu au în contrapartidă
contabilă un venit din exploatare: decontările cu grupul şi asocia ii cu sold debitor, decontările din
opera ii în curs de clarificare cu sold debitor, debitorii diverşi, dobânzile aferente creditelor
acordate, valorile mobiliare de plasament ale societă ilor necotate la bursă etc.
- mijloacele de trezorerie grupează disponibilită ile băneşti din casă, bancă, alte valori şi
valorile mobiliare de plasament ale societă ilor cotate la bursă.
Pasivul bilan ului func ional se determină astfel:

- resursele durabile grupează capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli,
veniturile în avans, totalul amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere şi datoriile financiare
pe termen mediu şi lung, indiferent de scaden a lor (împrumuturile din emisiunea de obliga iuni,
creditele la bănci pe termen mediu şi lung, alte împrumuturi şi datorii financiare şi leasingul);
- pasivele de exploatare grupează datoriile de exploatare, care sunt legate de activitatea de
exploatare a întreprinderii: datoriile comerciale (Furnizori – Furnizori debitori + Efecte de plată),
inclusiv creditele pe termen scurt acordate de bănci pentru derularea opera iunilor de import-
export, datoriile sociale (datoriile fa ă de personalul salariat pentru munca depusă, contribu iile la
asigurările sociale, fondul de şomaj, asigurările sociale de sănătate, fonduri speciale etc.) şi
datoriile fiscale (TVA de plată, impozit pe profit, alte impozite şi taxe legate de activitatea de
exploatare etc.);
- pasivele în afara exploat rii grupează datoriile întreprinderii legate de activitatea
financiară şi din activitatea extraordinară a întreprinderii: dobânzile aferente creditelor primite,
decontările cu grupul şi asocia ii cu sold creditor, decontările din opera ii în curs de clarificare cu
sold creditor, creditorii diverşi, dividendele de plată etc.
- pasivele de trezorerie grupează creditele bancare pe termen scurt şi conturile curente
descoperite.
34
3.2.2. Indicatorii echilibrului func ional
Realizarea echilibrului func ional este pusă în eviden ă de cele patru niveluri ale bilan ului
func ional: fondul de rulment net global, nevoia de fond de rulment pentru exploatare, nevoia de
fond de rulment în afara exploatării şi trezoreria netă.
În optica func ională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar
existen a unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguran ă, ci a unui fond de rulment acoperitor
nevoilor de finan are ale ciclului de exploatare.
1. Fondul de rulment func ional sau fondul de rulment net global ( FRNG ) se poate
a. FRNG = RD − MS şi reprezintă surplusul de resurselor durabile în raport cu activele

determina prin două modalită i:
b. FRNG = (MC + AT ) − (RC + PT ) , unde:

imobilizate la valoarea brută;
MC = mijloace ciclice, care se determină astfel: MC = ACE + ACIE ;

RC = resurse ciclice, care se determină astfel: RC = PE + PIE . Prin această formulă FRNG
arată mărimea mijloacelor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinan ată din resursele ciclice şi de
trezorerie.
2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) reprezintă diferen a dintre mijloacele ciclice şi

resursele ciclice, respectiv diferen a dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o
parte, şi datoriile de exploatare şi în afara exploatării, pe de altă parte, astfel: NFR = MC − RC .
În cazul în care stocurile, crean ele de exploatare şi diverse sunt aproximativ egale cu
datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment tinde către zero, sau chiar adesea este
negativă.
Nevoia de fond de rulment are două componente:
NFRE = ACE − PE ;
a. nevoia de fond de rulment de exploatare ( NFRE ), care se determină astfel:
NFRIE = ACIE − PIE , de unde rezultă NFR = NFRE + NFRIE .

b. nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRIE ), care se determină astfel:
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de

rulment pentru exploatare eviden iază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras
din pasivele circulante. În acest context, NFRE capătă caracterul unei veritabile investi ii ca şi
imobilizările de exploatare.
Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi crean elor la un nivel determinat de
ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele
ciclice de capital cu o nevoie de finan are permanentă. Este normal ca această nevoie să fie
finan ată din fondul de rulment func ional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse
permanente, stabile.
trezorerie: TN = AT − PT . Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situa ia financiară a
3. Trezoreria net ( TN ) rezultă din confruntarea nevoilor de trezorerie cu resursele de
întreprinderii devine vulnerabilă.
Echilibrul func ional are la bază rela ia fundamentală a trezoreriei: FRNG = NFR + TN
sau FRNG = (NFRE + NFRIE ) + TN .
35
CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE PE BAZA

CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
Întreprinderea concentrează o complexitate de opera ii economice şi financiare, care se

reflectă în situa iile financiare sub forma fluxurilor şi stocurilor. Fluxurile au o influen ă imediată
asupra rezultatului exerci iului, în timp ce stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată,
asupra echilibrului financiar, nevoii de finan are a opera iilor de gestiune şi în final asupra
solvabilită ii întreprinderii.
4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii
Fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, sunt

generate, în principal, de trei domenii de activitate:
- activitatea de exploatare, care este activitatea dominantă ce vizează realizarea profitului
întreprinderii din sectoarele industrial, investi ional, comercial şi/sau prestări de servicii;
- activitatea financiară, privind participa iile la capitalul altor societă i şi alte ac iuni de
plasament. Activitatea de exploatare împreună cu cea financiară formează activitatea curentă a
întreprinderii;
- activitatea extraordinară, privind acele evenimente extraordinare care afectează
activitatea normală a întreprinderii.
Fiecare tip de activitate determină un anumit rezultat – profit sau pierdere – determinat ca
diferen ă între veniturile şi cheltuielile reflectate în Contul de profit şi pierdere, pe cele trei
domenii de activitate.
Rezultatul exploat rii ( RE ) măsoară activitatea normală, curentă a întreprinderii, având în

vedere activitatea industrială sau comercială a întreprinderii. Acest sold se calculează direct, ca
diferen ă între toate veniturile de exploatare ( TVexp l ) şi toate cheltuielile de exploatare ( TCh exp l ):
RE = TVexp l − TCh exp l .
Rezultatul financiar ( RF ) arată performan a financiară a întreprinderii şi se calculează ca

diferen ă între totalul veniturilor financiare ( TVfin ) şi totalul cheltuielilor financiare ( TCh fin ):
RF = TVfin − TCh fin .
Rezultatul curent ( RC ) înainte de impozitare arată performan a economică şi financiară a

întreprinderii. Acest indicator este rezultatul de exploatare şi financiar al întreprinderii, în opozi ie
cu rezultatul extraordinar: RC = RE + RF .
Este dificil de procedat la o analiză a evolu iei rezultatului curent, chiar dacă o creştere a
RC
coeficientului ( CA = cifra de afaceri) este favorabilă, deoarece Rezultatul curent reprezintă
CA
suma unui rezultat de exploatare şi a unui rezultat financiar. Creşterea rezultatului curent poate să
ducă la îmbunătă irea rezultatului de exploatare ca şi a rezultatului financiar. Este deci preferabilă
analiza separată a celor două componente.
Rezultatul extraordinar ( RExtr ) este un sold al opera iunilor extraordinare. În timp ce

rezultatul de exploatare indică tendin ele legate de ciclul de exploatare normal şi uzual, rezultatul
financiar permite analiza consecin elor opera iunilor mai mult sau mai pu in repetitive legate de
36
deciziile financiare ale întreprinderii, rezultatul extraordinar apare numai în situa ii de excep ie
când se produc diverse calamită i naturale. Rezultatul extraordinar se calculează ca diferen ă între
veniturile extraordinare ( Vextr ) şi cheltuielile extraordinare ( Ch extr ): RExtr = Vextr − Ch extr .
Rezultatul brut al exerci iului ( RBE ) exprimă diferen a dintre toate veniturile ( TV ) şi
toate cheltuielile ( TCh ) aferente unui exerci iu financiar: RBE = TV − TCh . Rezultatul brut al
exerci iului se mai poate calcula însumând rezultatul exploatării, cu rezultatul financiar şi cel
extraordinar: RBE = RE + RF + REx . De asemenea, ştiind că rezultatul exploatării cu cel financiar
formează rezultatul curent, rezultă: RBE = RC + REx .
şi impozitul pe profit/venit: RNE = RBE − I / Pr . Acest sold se regăseşte în pasivul bilan ului,
Rezultatul net al exerci iului ( RNE ) exprimă diferen a între rezultatul brut al exerci iului
prezentat înainte de repartizarea rezultatului. Este numit în mod curent rezultatul exerci iului sau
mai simplu beneficiu sau pierdere.
Impozitul pe profit şi participarea salaria ilor nu sunt cuprinse în acest sold, dar aceste
două posturi ar putea fi scoase în eviden ă de rezultatul de exploatare, rezultatul financiar şi
rezultatul extraordinar.
Rezultatul net al exerci iului este unul din indicatorii cei mai utiliza i la calculul ratelor.
4.2. Soldurile intermediare de gestiune
Soldurile intermediare de gestiune ( S.I.G. ) reprezintă o măsură a diferitelor nivele ale

rezultatului activită ii întreprinderii, de unde şi denumirea lor de solduri intermediare. Ele
decupează contul de rezultat în mai multe solduri semnificative care ajută la efectuarea unor
analize financiar-contabile, care contribuie la ob inerea imaginii fidele a activită ii întreprinderii.
Privite din perspectiva contabilită ii na ionale, S.I.G. sunt considerate un instrument esenţial
al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel microcontabil şi puntea de legătură între acest nivel şi
conturile naţionale.
În acest context S.I.G. 28 sunt considerate indicatori utili pentru analiza performan elor
economice şi financiare ale întreprinderii:
1. Cifra de afaceri ( CA ) este determinată de volumul afacerilor realizate de întreprindere

cu ter ii cu urmare activită ii profesionale normale şi curente a întreprinderii.
Cifra de afaceri se calculează cu ajutorul următoarei formule: CA = Pv + Vv mf , unde:
Pv = produc ia vândută;
Vv mf = veniturile din vânzarea mărfurilor.
Cifra de afaceri este reprezentată financiar de o cantitate de mărfuri sau produse vândute,
lucrări executate sau servicii prestate. Varia iile sale nu sunt în mod automat propor ionale cu
volumul vânzărilor atât timp cât factorul pre intervine în mod egal asupra mărimii sale. Astfel, nu
se poate stabili un paralelism între varia ia cifrei de afaceri şi stocuri, mai ales că fiecare sector de
activitate are caracteristici proprii.
2. Marja comercial ( MC ) sau adaosul comercial exprimă diferen a dintre suma vânzărilor
de mărfuri şi costul lor de cumpărare şi se calculează pentru întreprinderile cu activitate pur
comercială sau pentru partea pur comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială,
comercială şi prestări de servicii).
Marja comercială ( MC ) se determină astfel: MC = Vv mf − Ch mf , unde:
28 Ariton,D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 49-55.
37
Ch mf = cheltuieli cu mărfurile vândute.
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performan ei unei activită i

comerciale. De exemplu, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de
afaceri, marje comerciale diferite. Marja comercială reprezintă singura resursă veritabilă a
întreprinderii comerciale.
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în func ie de tipul politicii
de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund în
general, întreprinderilor specializate în comer de lux sau comer tradi ional care asigură şi service
după vânzare. Întreprinderile care dispun de suprafe e comerciale mari şi care practică metode de
vânzare prin autoservire vor înregistra marje comerciale mai reduse.
3. Produc ia exerci iului ( PE ) reflectă bunurile şi serviciile realizate de o întreprindere

industrială sau comercială în timpul unui exerci iu, indiferent de destina ia acestora: vânzare,
stocare sau imobilizare.
PE = Pv + Ps + Pi , unde:
Produc ia exerci iului se determină astfel:
Ps = produc ia stocată (varia ia stocurilor), care se determină astfel: Ps = Sc − Sd , în care:

Sc = soldul creditor al veniturilor din produc ia stocată;
Sd = soldul debitor al veniturilor din produc ia stocată;
Pi = produc ia imobilizată.
Elementele componente ale produc iei exerci iului au un caracter eterogen din punctul de
vedere al valorii la care sunt evaluate. Astfel:
a. producţia vândută este evaluată la pre ul de vânzare şi este reflectată de totalul facturilor
(fără taxe) emise de întreprindere ca urmare a produselor vândute, lucrărilor executate şi/sau
serviciilor prestate.
b. producţia stocată este evaluată la costul de produc ie. O creştere a stocurilor poate fi un
semnal neliniştitor (o valorificare necorespunzătoare a produselor) sau un semnal pozitiv, dacă
stocajul a fost efectuat în vederea dezvoltării viitoare a vânzărilor întreprinderii, sau a utilizării
informa iilor legate de previziunile favorabile ale evolu iei pre urilor la produsele respective.
c. producţia imobilizată este evaluată la costul de produc ie şi reflectă bunurile realizate de
întreprindere, nu în scopul vânzării lor, ci pentru a fi păstrate şi utilizate de către întreprindere în
interiorul său.
4. Valoarea ad ugat ( VA ) este egală cu diferen a dintre vânzările şi produc ia

întreprinderii pe de-o parte, şi ceea ce s-a cumpărat de la ter i, pe de altă parte.
În Planul Contabil General Francez valoarea adăugată exprimă o creare de valoare sau o
creştere de valoare pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenite de la ter i în
exerci iul activită ilor profesionale curente. Ea este măsurată prin diferen a dintre produc ia
perioadei şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate de ter i pentru această produc ie.
Valoarea adăugată este un indicator utilizat, de asemenea, şi în contabilitatea na ională şi
arată aportul întreprinderii la avu ia na ională. Creşterea sa este un obiectiv major de eficien ă şi
studiul elementelor sale constitutive permite constatarea modului de repartizare pentru: personal,
stat, investitori, bănci, ac ionari29.
În consecin ă, valoarea adăugată măsoară valoarea creată de întreprindere prin activitatea
sa, şi se calculează astfel: VA = MC + PE − CE , unde:
29Bărbu ă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study of Romania on
building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln, Germania, 2009, pag. 48.
38
CE = Ch mpm + Ach m + Ach af + Ch pext , unde:

CE = consumul extern, provenind de la ter i, sau consumul intermediar care se calculează astfel:
Ch mpm = cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;

Ach m = alte cheltuieli materiale;
Ach af = alte cheltuieli din afară (energie şi apă);
Ch pext = cheltuieli cu presta iile externe.
Indicatorul VA are o importan ă specială în analiza financiară a întreprinderii, fiind utilizat

atât ca instrument de analiză financiară, cât şi ca un instrument gestiune.
a. ca instrument de analiz , permite măsurarea:
- dimensiunii întreprinderii, respectiv contribu ia întreprinderii în procesul de produc ie;
- gradului de integrare economică a întreprinderii, astfel spus măsoară capacitatea
întreprinderii de a-şi asigura ea însăşi cât mai multe faze de produc ie. Integrarea este cu atât mai
importantă cu cât întreprinderea recurge la mai pu ine aporturi pornind de la materiile prime
pentru producerea produselor sale finite;
- structurii întreprinderii, respectiv ponderea factorilor de produc ie (munca şi capitalul
tehnic) în valoarea adăugată;
- exploatării întreprinderii;
- contribuţiei valorii adăugate la rambursarea capitalurilor împrumutate.
b. ca mijloc de gestiune, valoarea adăugată este utilizată în previziunea gestionară şi în

controlul gestiunii, în două moduri diferite:
- prin diferenţă, între produc ia întreprinderii, inclusiv marja comercială şi consumul
extern;
- prin adunare, se studiază elementele ce compun această valoare şi se constată că
înglobează costul factorilor de produc ie care trebuie răsplăti i pentru contribu ia lor: munca (prin
cheltuielile de personal); statul (prin cheltuielile cu impozitele şi taxele); investi iile (prin
amortizările şi provizioanele destinate conservării valorii activelor, a capitalului tehnic angajat);
împrumuturile (prin cheltuielile financiare cu dobânda); capitalurile proprii (prin dividendele de
distribuit); întreprinderea însăşi (autofinan area, prin constituirea fondului de dezvoltare din
profit).
În concluzie, valoarea adăugată este un indicator important pentru aprecierea activită ii

întreprinderii, dar nu estimează prin nimic rezultatul final, nu este decât un număr prin care se
apreciază rezultatul realizat de întreprindere într-o anumită perioadă.
Valoarea adăugată este utilizată în calculul a numeroşi coeficienţi, de exemplu:

VA
- înseamnă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare prin activitatea sa. Creşterea
CA
acestui coeficient constituie un obiectiv important de gestiune, dacă duce la o diminuare a
consumurilor achizi ionate de la ter i în raport cu cifra de afaceri, deoarece în acest caz el arată
câştiguri de productivitate;
VA
- ( CP = capitalurile proprii) reflectă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare pe baza
CP
capitalurilor proprii care au fost investite.
5. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) măsoară resursa ob inută de întreprindere din

activitatea de exploatare independent de aspectele financiare, imobiliare sau comerciale.
39
EBE indică, de asemenea, surplusul de trezorerie generat de opera iunile de exploatare

propriu-zise. Ordinul Exper ilor Contabili Francez îl defineşte ca fiind marja potenţială a trezoreriei
de exploatare înaintea cheltuielilor financiare, extraordinare şi a impozitelor.
EBE este un sold care nu cuprinde decât venituri încasabile şi cheltuieli sub formă de plă i şi se
calculează astfel: EBE = VA + S exp l − I tx − Ch pers , unde:
S exp l = subven ii de exploatare;
I tx = impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Ch pers = cheltuieli cu personalul.
Astfel, EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea
opera ională a întreprinderii, determinat ca diferen ă dintre veniturile exploatării susceptibile a
genera un flux de lichidită i (intrare) ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile
de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidită i (ieşire) ca urmare a unor plăti efectuate
sau de efectuat.
Excedentul brut al exploat rii poate fi interpretat astfel:

a. este un indicator aferent eficienţei întreprinderii prin activitatea sa curentă, în măsura în
care valoarea sa corespunde unor fonduri ce permit reînnoirea elementelor supuse deprecierii şi
eventual remunerarea aportorilor de fonduri;
b. constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la
elementele legate de circuitul monetar efectiv, altfel nu va reprezenta mai mult decât un surplus
monetar poten ial. De fapt, volumul întârzierilor de plată acordate de furnizori si cele acordate de
întreprindere clien ilor nu pot fi constatate în cursul perioadei. În plus, EBE este degajat pe toată
durata exerci iului şi repartizat în acelaşi timp diverselor mijloace în afara exploatării (finan area
investi iilor, rambursarea datoriilor financiare etc.);
c. este calculat pornind de la elemente omogene şi contribuie la stabilirea legăturii între
analiza statică a rezultatelor şi analiza dinamică a fluxurilor financiare.
6. Capacitatea de autofinan are ( CAF ) exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera

furnizorii de capital şi de a finan a investi iile pentru înnoirea şi dezvoltarea întreprinderii,
completând fondurile constituite prin amortizare.
Din punct de vedere financiar, capacitatea de autofinan are reprezintă ansamblul de resurse
proprii degajate de către întreprindere, ca un excedent al veniturilor sale care corespund unei
încasări efective actuale sau viitoare, fa ă de cheltuielile sale corespunzând unei plă i efective sau
viitoare.
Determinarea CAF se realizează prin două metode:
a. metoda deductiv porneşte de la EBE , la care se adaugă veniturile încasabile şi se scad
CAF = EBE + Av exp l − Ach exp l + Vfin − Ch fin + Vextr − Ch extr − P sal − I /pr , unde:
cheltuielile plătibile, astfel:
Av exp l = alte venituri din exploatare30;

Ach exp l = alte cheltuieli din exploatare, din care se re in numai
cheltuielile cu despăgubirile, dona iile şi activele cedate31;
Vfin = venituri financiare32;
Ch fin = cheltuieli financiare33;
Vextr = venituri extraordinare;
30 se exclud veniturile din cedarea activelor.

31 se exclud cheltuielile privind cedarea activelor.
32 se exclud veniturile financiare din provizioane.
33 se exclud cheltuielile financiare cu amortizări şi provizioane.
40
Ch extr = cheltuieli extraordinare;

P sal = participarea salaria ilor la profit;
I /pr = impozitul pe profit.
b. metoda adi ional porneşte de la rezultatul net al exerci iului ( RNE ), la care se adaugă
cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate astfel:
CAF = RNE + Ch ced − V ced + Ch Am +prov − Vprov , unde:
Ch ced = cheltuieli privind cedarea activelor;
V ced = venituri din cedarea activelor;
Ch Am + prov = cheltuieli cu amortizări şi provizioane34;
Vprov = venituri din provizioane35;
Capacitatea de autofinan are poate fi interpretată astfel:

a. indicator monetar relativ la rezultatele exerci iului, ca urmare a confruntării dintre
totalitatea veniturilor susceptibile de a da loc unei încasări şi totalitatea cheltuielilor susceptibile de
a da loc unei plă i (inclusiv fluxul generat de reglarea impozitului pe profit). Dacă excedentul brut
al exploatării se referă numai la activitatea de exploatare a întreprinderii, capacitatea de
autofinan are prezintă un caracter global, inând seama de efectele tuturor activită ilor
întreprinderii asupra rezultatului ob inut de către aceasta;
b. surplus monetar potenţial, reprezentând totalitatea resurselor suplimentare rezultate din
activitatea globală a întreprinderii în cursul perioadei de gestiune şi care vor putea finan a
întreprinderea după prelevarea dividendelor. Capacitatea de autofinan are reprezintă de altfel,
valoarea maximă ce poate contribui la dezvoltarea întreprinderii în absen a distribuirii
dividendelor;
c. element al tabloului de finanţare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza
fluxurilor financiare;
d. informa ie importantă pentru aprecierea contribuţiei întreprinderii la finanţarea sa în
cursul exerci iului.
Deci, capacitatea de autofinan are este un indicator de performan ă a întreprinderii,
constituind o no iune-cheie în aprecierea rentabilită ii şi pentru analiza dinamică a echilibrului
financiar.
34 se includ cheltuielile de exploatare şi financiare cu amortizări şi provizioane.

35 se includ veniturile de exploatare şi financiare din provizioane.
41
CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE

A ÎNTREPRINDERII PRIN METODA RATELOR
Gestiunea financiară impune cunoaşterea în cel mai înalt grad a stării întreprinderii şi
detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte, probleme care generează schimbări
aşteptate sau nedorite în activitatea economică şi financiară. Folosirea ratelor în economia de pia ă
reprezintă un mijloc de analiză şi stabilire a diagnosticului financiar, fiind cunoscută sub
denumirea de metodă a ratelor.
Metoda ratelor îşi propune să scoată în eviden ă un număr de mărimi relative şi să le
interpreteze. Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat,
nu este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combina ie
de rate, judicios aleasă, dă această posibilitate36.
Scopul activită ii de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, ştiind
că activitatea acesteia trebuie să se finalizeze cu profit, respectiv să ob ină o rentabilitate maximă.
Aceşti parametri calitativi, de punere în valoare a întreprinderii, pot fi atinşi în condi iile în care se
practică o politică optimă de investi ii, şi în acelaşi timp, o politică de comercializare adecvată pe
seama căreia să fie asigurate fluxurile băneşti ce dau starea de permanen ă a echilibrului financiar.
Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi posibilitatea de evaluare, de
diagnosticare şi luarea unor decizii în consecin ă vor fi realizate prin studierea a cel pu in două
dimensiuni semnificative: structura financiară şi performanţa financiară37.
5.1. Ratele structurii financiare38
Ratele structurii financiare caracterizează modalită ile de realizare a echilibrului financiar

pe termen lung şi pe termen scurt, apreciază importan a îndatorării asupra gestiunii financiare a
întreprinderii, eviden iind şi principalele muta ii intervenite în structura mijloacelor şi surselor,
generate de schimbările interne şi de interac iunea cu mediul economico-social.
Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: ratele de finanţare, lichiditatea,
solvabilitatea, gradul de îndatorare şi rate privind viteza de rotaţie.
5.1.1. Ratele de finan are
Ratele de finanţare pun în eviden ă modalită ile de finan are a investi iilor întreprinderii,
investi ii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
a) Rata de finan are a imobiliz rilor sau rata fondului de rulment eviden iază condi iile
de finan are ale imobilizărilor şi se poate determina în func ie de caracteristicile fiecărui tip de
bilan :
• după bilanţul financiar, se poate determina rata fondului de rulment financiar ( R FRF ) ca
raport între resursele cu scaden a mai mare de 1 an ( R > 1 an ) şi mijloacele cu durata de exploatare
R > 1 an
mai mare de 1 an ( M > 1 an ): R FRF = M > 1 an .
• după bilanţul funcţional, se poate determina rata fondului de rulment funcţional ( R FRNG ),
ca raport între resursele durabile ( RD ) şi mijloacele stabile ( MS ): R FRNG =

RD
.
MS
36 Adochi ei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 323 – 325.
37 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 305.
38 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 214.
42
• după bilanţul contabil, se poate determina rata fondului de rulment permanent ( R FR perm ),
ca raport între capitalurile permanente ( C perm ) şi activele imobilizate nete ( AI nete ):
R FR perm =
C perm
. De asemenea, se poate determina şi rata fondului de rulment propriu, ca raport
AI nete
între capitalurile proprii ( CP ) şi activele imobilizate nete: R FRP =

CP
.
AI nete
b) Rata autofinan rii investi iilor ( R CAF ) măsoară partea investi iilor autofinan ate:
R CAF =
CAF
I ex + ΔNFRE
, unde:
CAF = capacitatea de autofinan are;

I ex = investi iile exerci iului;
ΔNFRE = reprezintă varia ia necesarului de fond de rulment din exploatare.
c) Rata de investire ( R Inv ) arată propor ia de investire a întreprinderii în cursul
exerci iului, din valoarea adăugată de aceasta, făcând posibilă aprecierea creşterii societă ii în
raport cu politica de investi ii promovată: R Inv = ex .
I
VA
d) Rata de finan are a nevoii de fond de rulment pentru exploatare ( R NFRE ) exprimă
măsura în care sursele permanente alocate exploatării, adică fondul de rulment de exploatare (zis
şi func ional), acoperă partea cea mai stabilă din necesarul de fond de rulment39. Această rată
prezintă însă marele inconvenient de a compara un element static ( FRNG - fondul de rulment net
global) cu un element fluctuant ( NFRE - necesarul de fond de rulment al exploatării). Formula de
calcul este următoarea: R NFRE =
FRNG
.
NFRE
5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate
Ratele de lichiditate sau de trezorerie măsoară capacitatea de plată a întreprinderii,

respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului
lichidită ilor poten iale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilită ile
poten iale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat
pentru aprecierea gradului în care întreprinderea face fa ă obliga iilor pe termen scurt.
Totodată, caracterizând capacitatea de plată a societă ii, ratele de lichiditate ilustrează şi
posibilitatea de acces a întreprinderii la creditele de trezorerie. Calculul lichidită ii se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Rata lichidit ii generale ( R LG ) sau rata capacită ii de plată a ciclului de exploatare
reflectă posibilitatea activelor circulante de a se transforma într-un termen scurt în lichidită i
pentru a satisface obliga iile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci
când rata lichidită ii generale are o mărime supraunitară, cuprinsă între 2 şi 2,5: R LG =
AC
, unde:
D ts
AC = active circulante;
D ts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an.
b) Rata lichidit ii reduse ( R LR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile
pe termen scurt din crean e, investi ii financiare pe termen scurt şi disponibilită i. Valorile
AC − S Cr + Inv f + Disp
favorabile sunt cuprinse între 0,8 şi 1: R LR = = , unde:
D ts D ts
39 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală ASE, cap.5, pag.6.
43
S = stocuri;
Cr = crean e;
Inv f = investi ii financiare pe termen scurt;
Disp = disponibilită i.
c) Rata lichidit ii imediate ( R LI ) sau rata capacită ii de plată imediată este cunoscută şi
sub denumirea de „rata rapidă” sau „test acid de solvabilitate” potrivit teoriei economice nord-
americane40. Rata exprimă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, inând cont de
disponibilită ile existente. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidită ii
imediate mai mare decât 0,3: R LI =
Disp
.
D ts
d) Rata solvabilit ii pe termen mediu şi lung ( R STL ) exprimă măsura în care

întreprinderea poate achita datoriile totale, adică o măsură a garantării datoriilor prin patrimoniu.
Totodată, această rată reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se
transforma, într-un termen scurt, în lichidită i pentru a satisface obliga iile de plată exigibile41.
TA CP + D t
Situa ia este considerată normală când valoarea ratei este > 1,5 iar valorile acceptabile apar in
intervalului [1; 1,5]: R STL = = , unde:
Dt Dt
D t = datorii totale.
TA − (S n + C i )
sau
R STL =
D t − D cp
, unde:
TA = total activ;
D cp = diferen e de conversie pasiv.
5.1.3. Ratele de îndatorare
Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca

fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru
îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori
între 60-100% (cea generală) şi respectiv 30-70% (cea financiară).
Totodată, prin analiza acestor rate se caracterizează situa ia îndatorării societă ii în raport
cu resursele acesteia, precum şi sursele de finan are rezultate din activitatea însăşi a întreprinderii.
Aceste surse reprezintă în fapt rezultate financiare ale societă ii, din care aceasta poate restitui
datoriile sale42.
Analiza îndatorării întreprinderii poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Gradul de îndatorare general (Leverage) ( G it ) sau coeficientul total de îndatorare sau rata
levierului reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finan area activită ii întreprinderii,
întreprinderea analizată depinzând într-o mare măsură de crean ierii săi. Acest indicator poate fi
interpretat şi ca o rată a autonomiei financiare a societă ii, indicând gradul în care angajamentele
sale, pe termen lung şi scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii. Valorile
favorabile sunt cele mai mici decât 1. Formula de calcul este următoarea: G it =
D
.
CP
b) Gradul de îndatorare financiar ( R Df ) sau rata datoriilor financiare pe termen mediu şi
lung exprimă gradul de îndatorare pe termen mediu şi lung. Întreprinderea mai poate beneficia de
40 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 5, pag.17.
41 Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005, pag.61.
42 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E., cap.5, pag.8.
44
credite bancare pe termen mediu şi lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0,5.
Formula de calcul este următoarea: R Df tml =

D f tml
, unde:
C perm
D f tml = suma datoriilor financiare pe termen mediu şi lung:
C perm = capitalurile permanente, care se calculează astfel: C perm = CP + D f tml .
c) Rata independen ei financiare ( R IF ) măsoară ponderea capitalurilor proprii în

ansamblul resurselor permanente. Când rata independen ei financiare este mai mare de 0,5,
aceasta arată că întreprinderea mai poate beneficia de credite bancare pe termen mediu şi lung.
Aceasta se calculează cu ajutorul următoarei formule: R IF =
CP
.
C perm
d) Rata capacit ii de împrumut ( R CI ) compară resursele proprii cu împrumuturile
contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mari decât 1. Formula de calcul
este următoarea: R CI =
CP
.
D ftml
e) Rata capacit ii de rambursare ( R CR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa
în totalitate împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mici
decât 3. Rata capacită ii de rambursare se calculează astfel: R CR =

D f tml
.
CAF
f) Ponderea creditelor curente în îndatorarea global ( R CTS ) exprimă alegerea realizată
de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare curente.
Formula de calcul este următoarea: R CBTS =
CBTS
.
Dt
5.1.4. Ratele privind viteza de rota ie
Ratele privind viteza de rota ie43 eviden iază numărul de rota ii efectuate de activele
circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri (coeficient de rota ie)
sau durata unui circuit (exprimată în zile).
Pentru a caracteriza mai bine activitatea întreprinderii este necesar să se calculeze:
a) Viteza de rota ie a stocurilor de materii prime ( VrMp ) arată la câte zile este necesară o
nouă aprovizionare cu materii prime sau cât timp sta ionează în depozit materia primă, până este
dată în consum: VrMp = × 360 , unde:

Sm Mp
Ca Mpc
Sm Mp = valoarea medie a stocului de materii prime;
Ca Mpc = costul de achizi ie al materiilor prime consumate în cursul anului (ieşirile).
sau
VrMp =
Ca Mp c
, care exprimă numărul de rota ii (aprovizionări cu materii prime) dintr-un an.
Sm Mp
b) Viteza de rota ie a stocurilor de produc ie neterminat ( VrPn ) arată cât timp
sta ionează în depozit produc ia neterminată, până este transformată în produs finit:
VrPn = × 360 , unde:
Sm Pn
Cp Pnf
43 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Edi ia a doua, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, pag. 367.

45
Sm Pn = valoarea medie a stocului de produc ie neterminată;

Cp Pnf = costul produc iei neterminate finalizată în cursul anului (ieşirile).
sau
VrPn =
Cp Pn f
, care exprimă numărul de rota ii (de cicluri de fabrica ie de produse
Sm Pn
neterminate) dintr-un an.
c) Viteza de rota ie a stocurilor de produse finite ( VrPf ) arată durata unui ciclu de
fabrica ie, de la achizi ionarea de materii prime, produc ie, vânzare şi încasare a crean elor din
vânzări: VrPf = × 360 , unde:
Sm Pf
Cp Pf v
Sm Pf = valoarea medie a stocului de produse finite;
Cp Pfv = costul de produc ie al produse finite vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
VrPf =
Cp Pf v
, care exprimă numărul de rota ii (de cicluri de produc ie) dintr-un an.
Sm Pf
d) Viteza de rota ie a stocurilor de m rfuri ( VrMf )arată la câte zile este necesară o nouă
aprovizionare cu mărfuri sau cât timp sta ionează în depozit marfa, până este vândută:
VrMf = × 360 , unde:
Sm Mf
Ca Mf v
Sm Mf = valoarea medie a stocului de mărfuri;
Ca Mfv = costul de achizi ie al mărfurilor vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
VrMf =
Ca Mf v
, care exprimă numărul de rota ii (de aprovizionări cu mărfuri) dintr-un an.
Sm Mf
e) Durata medie a creditului acordat clien ilor ( Dm Cl ) arată numărul de zile de credit
Cl + E pr + E s
comercial pe care întreprinderea îl acordă clien ilor săi pentru plata datoriilor:
Dm Cl = × 360 , unde:
CA + TVA c
Cl = valoarea clien ilor la sfârşitul anului;
E pr = valoarea efectelor de primit;
Es = valoarea efectelor scontate şi neajunse la scaden ă;
CA = cifra de afaceri;
TVA c = taxa pe valoarea adăugată colectată.
CA + TVA c
sau
Dm Cl =
Cl + E pr + E s
, care exprimă numărul de rota ii (de încasări de la clien i) dintr-un an.
f) Durata medie a creditului primit de la furnizori ( Dm Fz ) arată numărul de zile de credit
Fz + E pl
comercial pe care furnizorul îl acordă întreprinderii pentru plata datoriilor:
Dm Fz = × 360 , unde:
Ap + TVA d
Fz = valoarea furnizorilor la sfârşitul anului;
E pl = valoarea efectelor de plată;
Ap = valoarea aprovizionărilor realizate în cursul anului;
TVA d = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
46
Ap + TVA d
sau
Dm Cl =
Fz + E pl
, care exprimă numărul de rota ii (de plă i către furnizori) dintr-un an.
Aceste rate sunt foarte importante, deoarece permit să se supravegheze necesarul de fond
de rulment. Folosirea lor trebuie să se facă cu pruden ă maximă, pentru că valoarea absolută nu
este întotdeauna concludentă. Aceste rate devin instrumente mai concludente când se calculează
de mai multe ori în cursul unei perioade sau atunci când se fac compara ii pe mai mul i ani44.
5.2. Ratele de performan
Pentru întreprindere, performan a se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor

bune, ob inute ca urmare a activită ii desfăşurate. Incontestabil este o bună performan ă să se
ob ină profit, să se men ină pozi ia pe pia a concuren ială, averea întreprinderii să aibă un trend
ascendent atât în forma reală cât şi în cota ia bursieră. Din sfera indicatorilor de performan ă ce
imprimă starea de echilibru financiar şi care dau posibilitatea analizei şi diagnosticării activită ii
întreprinderii se deprind: rentabilitatea, indicatorii de risc, rata valorii adăugate şi rata distribuirii
dividendelor45.
5.2.1. Ratele de rentabilitate
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficien ei întregii
activită i economico-financiare întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de produc ie utilizate
şi a for ei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, produc ie şi vânzare.
Măsurarea rentabilită ii este dată de un sistem de rate explicative, de eficien ă, determinate
ca raport între efectele economice şi financiare ob inute (acumulare brută, profituri, dividende etc.)
şi eforturile depuse pentru ob inerea lor (totalul activ, activul economic, capitalurile proprii etc.) 46.
Ratele de rentabilitate eviden iază caracteristicile economice şi financiare ale
întreprinderilor, permi ând compararea performan elor industriale şi comerciale ale acestora.
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele ob inute în raport cu activitatea întreprinderii
(rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare
(rentabilitatea financiară).
5.2.1.1. Ratele de rentabilitate comercial
Ratele de rentabilitate comercial 47 sau ratele marjelor beneficiare apreciază randamentul

diferitelor stadii ale activită ii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport
între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
a) Rata marjei comerciale ( R MC ) se calculează îndeosebi de întreprinderile din sfera
comercială, sau pentru partea comercială din societă ile cu activitate mixtă. Această rată pune în
eviden ă strategia comercială a întreprinderii analizate: R MC =
MC
.
Vv mf
b) Rata marjei brute de exploatare ( R EBE ) sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut
de exploatare independent de politica financiară, politica de investi ii, de inciden a fiscalită ii şi a
44 Bistriceanu, Gh. D., Adochi ei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 266-267.

45 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 311-314.
46 Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 848.
47 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 191.
47
elementelor extraordinare. Această rată indică aptitudinea proprie a activită ii de exploatare de a

degaja profit: R EBE =
EBE
.
CA
c) Rata marjei nete de exploatare ( R RNE ) pune în eviden ă eficien a activită ii de
exploatare: R RNE =
RE
.
CA
d) Rata marjei nete ( R RNE ) exprimă eficien a globală a întreprinderii, respectiv,
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concuren ei pe pia ă: R RNE =
RNE
.
CA
e) Rata marjei brute de autofinan are măsoară surplusul de resurse de care dispune
întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea ac ionarilor săi: R MBA =
CAF
.
CA
f) Rata marjei asupra valorii ad ugate măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal)
pentru 100 lei bogă ie creată (în cazul în care rata se exprimă în procente): R MVA =
EBE
.
VA
5.2.1.2. Ratele de rentabilitate economic
Ratele de rentabilitate economic măsoară eficien a mijloacelor materiale şi financiare

alocate întregii activită i a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea
sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exerci iului, pentru creşterea averii proprietarilor şi
remunerarea „furnizorilor” de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne
apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor
(proprii sau împrumutate). Este deci independentă de politica de finan are promovată de
întreprindere48.
Rata rentabilită ii economice constituie un indicator important în aprecierea performan elor
întreprinderii, în evaluarea modului de valorificare a capitalului investit, constituind sursa de
remunerare a resurselor astfel plasate, trebuind să se situeze cel pu in la nivelul costului
capitalului investit (orice depăşire concretizându-se în creşteri ale capacită ii de autofinan are) şi
trebuie să fie obligatoriu mai mare ca rata dobânzii. Acest indicator constituie o referin ă a
aprecierii alegerii destina iilor de investi ie, comparându-se cu rezultatele generate de diverse alte
posibilită i de investire49.
În func ie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică.:
a) Rentabilitatea economic a activului total ( R TA ) se determină astfel: R TA =

R ec
, unde:
TA
R ec = rezultatul economic, ce poate fi considerat fie excedentul brut al
exploatării, fie rezultatul exploatării;
TA = total activ.
b) Rentabilitatea economic a activului economic ( R AE ) se determină astfel: R AE =

R ec
,
A ec
A ec = activul economic, ce se calculează astfel: A ec = AI brute + NFR + Disp , în care:

unde:
AI brute = imobilizările la valoarea brută;

NFR = necesarul de fond de rulment calculat pe baza Bilan ului func ional;
Disp = disponibilită i (Casa şi conturile la bănci).
Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 852.
48
Petcu, M. – Rata rentabilităţii economice – indicator al performanţelor alocării capitalului, Revista Tribuna economică,
49
Nr. 37/2004, pag.33.

48
c) Rentabilitatea economic înainte de impozitare ( R iimp ): R i imp =

RC i imp
, unde:
C ang
rezultatul curent înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânda şi a impozitului
pe profit, care se calculează astfel: R c iimp = RC + Ch dob , în care:
RC i imp =
RC = rezultatul curent;
Ch dob = cheltuielile cu dobânda;
C ang = capitalul angajat, care valoric este egal cu activul economic.
5.2.1.3. Ratele de rentabilitate financiar
Ratele de rentabilitate financiar măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al

plasamentului financiar pe care ac ionarii l-au făcut prin cumpărarea ac iunilor întreprinderii50.
Rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii) remunerează proprietarii întreprinderii, fie prin
acordare de dividende către aceştia, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt,
reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, şi deci o creştere a
valorii intrinsece a ac iunii51.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară este influen ată de modalitatea de procurare a capitalurilor şi deci
de structura financiară a societă ii. De aici se impune următoarea regulă: rata rentabilită ii
financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe pia ă, pentru ca ac iunile să fie
atractive pentru investitori.
( R f n ) se determină astfel: R fi n =
RNE
a) Rentabilitatea financiar net şi măsoară
CP
remunerarea capitalurilor ac ionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispozi ia
întreprinderii pentru autofinan are. Rata în cauză reflectă corela ia dintre profitul net, ca venit al
ac ionarilor, şi capitalurile proprii ale societă ii52.
b) Rentabilitatea financiar înainte de impozitare ( R fiimp ) se determină astfel:
R fiimp =
RC i imp
.
CP
c) Randamentul capitalurilor proprii ( R CP ) se determină astfel: R CP =

Dv
şi exprimă
CP
scopul final al ac ionarilor unei întreprinderi, respectiv ob inerea de dividende.
5.2.2. Indicatori ai riscului financiar
Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa

resursele de finan are ale unei activită i. Premisa fundamentală pentru ca o firmă să-şi sporească
rentabilitatea financiară, în condi iile apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie
superioară ratei dobânzii, în caz contrar apărând o degradare a rentabilită ii financiare datorită
diminuării profitului.
Analiza riscului financiar se poate realiza atât pe baza pragului de rentabilitate cât şi prin
analiza modificării rentabilită ii capitalului propriu ca urmare a politicii financiare, ce poate fi
urmărită cu ajutorul efectului de levier financiar. Levierul financiar cuantifică, pe de o parte, impactul
50 Stancu, I. – Finanţe, Edi ia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 854.
51 Vintilă. G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 196.
52 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 4, pag.20.
49
apelării la credite asupra rentabilită ii capitalurilor proprii, rentabilită ii economice şi costului

mediu al datoriei financiare (rata dobânzii) iar, pe de altă parte, nivelul îndatorării.
a) Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiar
Pragul de rentabilitate financiară53 este punctul în care veniturile din exploatare acoperă
cheltuielile din exploatare şi cheltuielile cu dobânzile. Pragul de rentabilitate financiară se
C + (Ch f − Vf ) C f + Ch d
f
= f =
1− v
cuantifică după rela ia: Ve PR , unde:
C rmcv
Ve
f
Ve PR = venituri din exploatare aferente pragului de rentabilitate financiară;
C f = costuri fixe totale;
Ch fin = cheltuieli financiare;
Vfin = venituri financiare;
C v = costuri variabile totale;
Vexp l = venituri din exploatare;
Ch dob = cheltuieli cu dobânda;
rmcv = rata marjei costurilor variabile în veniturile din exploatare.
Evaluarea riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiară se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) indicatorul de poziţie fa ă de pragul de rentabilitate financiară: absolut
I poz = Ve − Ve PR şi relativ I poz (%) =

f
I poz
;
f
Ve PR
momentul realizării pragului de rentabilitate financiară: Pm = × 365 ;

f
Ve PR
b)
Ve
coeficientul de elasticitate: k e =
Ve
Ve − Ve PR
c) .
f
b) Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier

Rata rentabilităţii financiare este rezultatul eficien ei întregii activită i comerciale, de
exploatare şi financiare a firmei54.
Efectul de levier financiar sau sporul de eficien ă financiară, denumită şi varia ia ratei
rentabilită ii capitalurilor proprii depinde de rata rentabilită ii economice şi de costul creditului
angajat (rata dobânzii). Levierul financiar mai exprimă şi impactul cheltuielilor financiare (datorate
împrumuturilor) asupra rentabilită ii financiare a întreprinderii55.
Pentru ca o firmă care apelează la credite, să-şi sporească rentabilitatea financiară, trebuie
ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii plătite de creditul angajat. În caz
contrar, dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata rentabilită ii economice, rezultatul
ob inut se micşorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilită ii capitalurilor proprii, adică a
rentabilită ii financiare, care devine astfel inferioară rentabilită ii economice. În această situa ie se
spune că îndatorarea are un efect de „măciucă”, întrucât determină scăderea rentabilită ii
financiare. Astfel, efectul de levier financiar stă la baza deciziei de finan are a activită ii oricărei
firme.
53 Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, pag. 267.

54 Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 124.
55 Brezeanu P. – Gestiunea financiara a întreprinderii, Editura Funda iei “România de mâine”, Bucureşti, 1999,
pag.422.
50
Dacă rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii, situa ia este favorabilă pentru
ac ionari, iar rentabilitatea financiară este o func ie crescătoare de gradul de îndatorare a firmei. În
situa ia inversă, în care costul creditului este mai mare decât rentabilitatea economică,
rentabilitatea financiară este o func ie descrescătoare de gradul de îndatorare al firmei56.
Îndatorarea deteriorează performan ele economice ale firmei, motiv pentru care este necesară
minimizarea raportului dintre datorii şi capital propriu. Atunci când rentabilitatea economică este
egală cu rata dobânzii, firma se caracterizează prin stabilitatea structurii financiare.
În condi iile în care conjunctura economică este nefavorabilă, procurarea de active fixe, deci
actul investi ional, se impune a fi finan at în propor ie cât mai mare din capitaluri proprii. În
condi iile unei conjuncturi favorabile, actul investi ional va fi cu atât mai eficient, rentabil, cu cât
propor ia finan ării din credite creşte.
Un nivel ridicat al levierului financiar permite ac ionarilor să ob ină o rentabilitate
economică ridicată, dar sunt expuşi totodată şi unui risc mai mare de a înregistra pierderi
importante, dacă rentabilitatea activelor este redusă. De asemenea, apelarea la credite poate
conduce la limitarea independen ei conducerii firmei respective, creditorii sunt interesa i de
gradul de îndatorare a întreprinderii, urmărind ca raportul dintre datorii şi capitaluri proprii să fie
cât mai redus.
Cel mai frecvent, cei ce acordă credite măsoară capacitatea de a contracta împrumuturi a
unui agent economic cu ajutorul indicatorului calculat ca raport între capitaluri proprii şi capitaluri
permanente57. Când acest indicator este inferior lui 0,5, se consideră saturată capacitatea de
împrumut a întreprinderii, în consecin ă nu va găsi creditori care să se angajeze a-i spori capitalul
său permanent, ceea ce va antrena o reducere, din partea agentului, a nivelului acestui indicator.
Creditorii sunt interesa i de trecutul financiar al firmei respective, precum şi de lichiditatea
acesteia, şi mai pu in de fondul său de rulment. Compozi ia activului circulant şi a angajamentelor
pe termen scurt va avea deci o importan ă mai mare decât informa iile cu privire la valorile
imobilizate şi angajamentele pe termen lung.
Creditorii sunt interesa i şi de rezultate, deoarece capacitatea actuală de a crea profit
influen ează adesea opera iunile şi profiturile viitoare.
Efectul de levier financiar se combină cu cel de levier de exploatare. Efectul combinat este
egal cu produsul dintre efectul de levier de exploatare şi efectul de levier financiar.
În consecin ă, pentru determinarea riscului financiar, avem nevoie mai întâi de valorile
ratei de randament a activului economic şi a ratei de randament a capitalurilor proprii. Riscul
financiar apare atunci când există varia ii între randamentul capitalurilor proprii şi randamentul
activelor economice, ca urmare a îndatorării.
Riscul financiar se determină astfel: σ(rC − rA ) = σ(rA ) × ⎜ ⎟ , unde:

⎛D⎞
2
⎝C⎠
σ(rC − rA ) = varian a randamentului capitalurilor proprii fa ă de randamentul activului
σ(rA ) = varian a randamentului activului economic;

economic;
D
= gradul de îndatorare.
C
56 Stancu I. – Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 507.

57 Manolescu, P. – Finanţele întreprinderii, Editura Funda iei „România de mâine”, Bucureşti,1999, pag. 124.
51

Finantele Intreprinderii 11 51

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finantele Intreprinderii 11 51

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanţele întreprinderii

Via a economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în

1.2. Func iile finan elor întreprinderii

Func ia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul

1.3. Func ia financiar a întreprinderii

3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.

1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii

Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidită i determinat de anumite

5 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 45.

Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartid

Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate

furnizor (crean ă): t 0 − t 1

Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple

Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome

1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii

Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o re ea de fluxuri financiare pe

8 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 73.

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul opera iunilor desfăşurate de întreprindere

1.6. Partenerii întreprinderii

Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administra ia întreprinderii şi salaria ii.

12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.

Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul.

14 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 54.

15 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 55.

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIAR A ÎNTREPRINDERII ŞI

Constituirea, organizarea şi conducerea activită ii economico-financiare necesită adoptarea

2.1. Defini ia, rolul şi importan a deciziei financiare în activitatea întreprinderii

Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească

Decizia financiară strategică se referă la constituirea şi utilizarea resurselor financiare pe

În consecin ă, decizia financiară este un proces ra ional de alegere a variantei optime în

2.2. Decizia de investire

Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită

În privin a deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta

H la nivel macroeconomic, prin investi ii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,

2.2.1. Surse de finan are a investi iilor

Nefundamentarea obiectivelor investi ionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi

• prin concentrarea disponibilită ilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a

• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe pia a financiară –

2.3. Decizia de finan are

2.3.1. Obiectivele urm rite de furnizorii de capital

2.4. Decizia de repartizare a profitului

În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este

Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de

2.4.1. Definirea politicii de dividend

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru

2.4.2. Efecte ale distribuirii / nedistribuirii profitului

managerială a firmei, Editura Na ională, Bucureşti, 1999, pag. 156.

PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMAN EI FINANCIARE

Necesitatea unei analize a performan ei financiare26 se raportează la importan a

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

3.1. Analiza patrimonial a bilan ului

Analiza patrimonial sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în eviden ă riscul de

3.1.1. Construc ia bilan ului financiar

26 Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.

Schematic bilan ul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):

Tabelul 4.1. Bilan ul financiar

mare de un an ( M > 1 an ) un an ( R > 1 an )

3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar

b. FRF = [(M < 1 an ) + MT ] − (R < 1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar

dezechilibru financiar, care trebuie analizat în func ie de specificul activită ii desfăşurate de

c) (R > 1 an ) = (M > 1 an ) ⇒ FRF = 0 . Această situa ie, mai pu in probabilă în practică,

implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesită ile de alocare a acestora.

transformabile în lichidită i sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi