71

Aplicatii ale cristalelor lichide.

Materiale cu înaltă rezistenţă mecanică.

Unul dintre primele domenii de aplicaţie a cristalelor lichide a fost cel al materialelor
cu rezistenţă mecanică ridicată. Descoperirea fibrei Kevlar a declanşat o adevărată
competiţie pentru obţinerea unor materiale cu proprietăţi similare. Proprietăţile mecanice
deosebite ale materialelor prelucrate din starea de cristal lichid, se explică prin faptul că
materialul posedă în momentul prelucrării un grad de ordonare mult mai avansat decât al
materialelor obişnuite. De regulă, un polimer aflat în stare de curgere posedă o ordine la
mică distanţă, spre deosebire de cristalele lichide care prezintă ordine la mare distanţă pe
cel puţin o direcţie. Această "pre-ordonare" a sistemului, va duce la o împachetare foarte
strictă a catenelor în momentul cristalizării, ceea ce va avea un efect direct asupra
proprietăţilor mecanice. In consecinţă, materialele prelucrate din stare de cristal lichid vor
prezenta o rezistenţă mecanică mult superioară materialelor obişnuite. Mai mult decât atât,
prelucrabilitatea CL este mai bună decât a celor mai mulţi dintre polimeri datorită
vâscozităţii mai mici a sistemului. Acest lucru este valabil în cazul în care polimerul CL este
prelucrat în fază nematică. Mezofaza smectică nu este recomandată pentru astfel de
aplicaţii, deoarece vâscozitatea mediului este cu mult mai mare, putând fi apropiată de cea
a materialelor solide.

Singura problemă care se pune în cazul unor repere obţinute din polimeri CL, o
reprezintă preţul de cost foarte ridicat comparativ cu cel al tehnopolimerilor. Din aceste
motive, de multe ori vor fi utilizate amestecuri de tehnopolimeri şi polimeri CL, în final
obţinându-se materiale compozite. Este cunoscut faptul că proprietăţile mecanice, precum
şi alte proprietăţi fizice, pot fi îmbunătăţite prin adăugarea unor materiale de armare, cel
mai cunoscut exemplu fiind cel al răşinilor epoxidice armate cu fibre de sticlă. Materialul
care rezultă în acest caz face parte din clasa compozitelor macroscopice (sau compozite
eterogene). Utilizarea acestui tip de compozite poate cauza de multe ori probleme foarte
serioase, datorită adeziunii slabe dintre matricea polimeră şi materialul de armare. Din
această cauză, în urma acţiunii unor forţe exterioare, pot să apară fenomene de delaminare
a straturilor componente. Pentru evitarea delaminărilor se poate face apel la o dispersare la
nivel molecular a unui polimer cu catena rigidă, printre lanţurile flexibile ale unui al doilea
polimer, obţinându-se astfel un compozit molecular sau se poate utiliza un CL polimer
dispersat în matricea unui tehnopolimer.

O altă manieră de scădere a preţului de cost a materialelor cu proprietăţi de CL este

sinteza de copolimeri sau bloc-copolimeri care să conţină secvenţe CL. Un exemplu în
acest sens îl constituie copolimerul polietilentereftalat/poli(p-hidroxibenzoat). După cum se
 72

ştie, PET nu este un polimer cu proprietăţi de CL, iar poli(p-hidroxibenzoatul) prezintă

mezofază la temperaturi situate peste limita de stabilitate termică. Acest tip de copoliester
poate fi relativ uşor de sintetizat, astfel încât să poată fi controlat gradul de rigiditate al
lanţului. Polimerul prezintă o mezofază nematică pentru un conţinut mai mare de 30%
poli(p-hidroxibenzoat). Acest polimer se poate utiliza ca atare sau poate fi folosit în scopul
realizării unor blenduri în amestec cu diferiţi poliesteri.

Blendurile se pot fi prepara uşor prin co-precipitare utilizând un solvent comun. Este
necesară o amestecare foarte bună a sistemului, chiar dacă vor avea loc fenomene de
degradare sau trans-esterificare. Copolimerul polietilentereftalat/poli(p-hidroxibenzoat) este
solubil în cloroform pentru un conţinut de 10 până la 40% unităţi p-hidroxibenzoat. Pentru
un conţinut mai mare de 40% p-hidroxibenzoat se poate utiliza un amestec de cloroform şi
acid formic.

Rigiditatea grupelor mezogene va juca un rol central în ceea ce priveşte proprietăţile

acestei categorii de polimeri. După cum se ştie, un polimer va avea o rezistenţă mecanică
cu atât mai bună, cu cât rigiditatea catenei va fi mai mare. Nu numai rigiditatea lanţului
influenţează proprităţile mecanice, ci şi conformaţia catenelor. Dacă forma catenelor va fi
întinsă, rezistenţa materialului va fi cu mult mai mare decât în cazul unei conformaţii de
ghem (pentru acelaşi tip de polimer). Conformaţia de minimă energie şi deci, cea mai
probabilă, este una liniară, dar din păcate, nu putem răci un material atât de lent, astfel
încât acesta să adopte o conformaţie total întinsă, de cele mai multe ori polimerii
prezentând porţiuni de lanţ liniare şi porţiuni sub formă de ghem. Cristalizarea va juca un rol
important în procesul de auto-organizare a materialului, macromoleculele fiind "blocate" la
un moment dat în anumite conformaţii, astfel oricât de lent ar fi răcit sistemul în continuare,
forma laţului nemaiputând fi modificată în mod esenţial.

Deoarece un sistem polimer este imposibil de controlat într-o astfel de manieră încât
macromoleculele să adopte conformaţii perfect liniare în cursul procesului de răcire şi apoi
aceste conformaţii să fie "blocate" în timpul cristalizării, este de preferat să utilizăm polimeri
care să prezinte conformaţii liniare impuse prin structura chimică.
 73

N O O N

O N N O

Figura 5.1. Exemple de polimeri cu catenă rigidă.

In Fig.5.1 sunt prezentate câteva exemple de astfel de polimeri, care vor avea o
conformaţie liniară, datorită rigidităţii catenei. In primele două exemple sunt prezentaţi
polimeri total rigizi, structura C corespunzând fibrei Kevlar şi fiind semi-rigidă. In cazul fibrei
Kevlar, stabilitatea conformaţională va fi asigurată şi prin intermediul legăturilor de hidrogen
care se formeză între catenele vecine. Atât catenele rigide cât şi cele semi-rigide tind să
formeze faze lichid cristaline, acest comportament conferind sistemului capacitatea de pre-
ordonare. In final, materialele vor prezenta un modul de elasticitate foarte ridicat, aşa cum
se poate observa din datele prezentate în Tabelul 5.1.

Tabelul 5.1. Valori ale modulului de elasticitate axial, pentru câteva tipuri de materiale

____________________________________________________

Tip de material Modul de elasticitate (GPa)

____________________________________________________

Kevlar 49 120

Kevlar 149 185

Polietilena Spectra 170

Copoliester polietilentereftalat/

poli(p-hidroxibenzoat) 23

Fibra carbon 390

____________________________________________________
 74

Revenind la exemplul copolimerului poli(etilentereftalat)/poli(p-hidroxibenzoat), s-a

constatat că proprietăţile mecanice cele mai bune au fost obţinute pentru un conţinut de
60% unităţi PHB - poli(p-hidroxibenzoat).

O altă variantă presupune obţinerea de materiale compozite armate cu materiale CL. Drept
matrice pot fi folosiţi polimeri amorfi sau semi-cristalini. Introducerea unor cantităţi relativ
mici de polimer CL (5-10 %) poate avea ca rezultat o creştere spectaculoasă a rezistenţei
mecanice. In timpul prelucrării unui astfel de amestec, materialul CL datorită vâscozităţii
mai mici decât a polimerului folosit drept matrice, va forma în interiorul matricei o reţea de
filamente care vor acţiona similar unei armări clasice, cu deosebirea că aderenţa dintre
armătură şi matrice este mult mai bună.

Un exemplu în acest sens îl poate constitui o matrice de tip ULTEM (polieter-imidică)

armată cu un polimer din seria VECTRA (copolimer pe bază de acid hidroxibenzoic şi acid
hidroxinaftoic). După cum s-a precizat deja, în funcţie de condiţiile de prelucrare a
compozitului, fibrilele care se formează (din materialul CL) vor avea diferite caracteristici şi
diferite moduri de distribuţie în interiorul matricei, în funcţie de: tipul materialelor alese
pentru fabricarea compozitului, temperatura de extrudere, raportul dintre matrice şi
materialul CL, viteza de extrudere, etc.

Deoarece cantitatea de polimer CL din sistem nu depăşeşte de obicei 10%, modificările de

vâscozitate ale amestecului sunt nesemnificative comparativ cu vâscozitatea matricei.


[Pa s]
*

5 U
U/V=9/1
U/V=5/5
4

3
V

260 280 300 320 340

T, oC

Figura 5.2. Variaţia vâscozităţii în funcţie de temperatură pentru compozitul ULTEM (U) /
VECTRA (V).
 75

Dacă vâscozitatea polimerului CL ar fi egală cu vâscozitatea matricei, atunci dispersarea

CL în sistem s-ar face sub formă de picături şi nu sub formă de fibrile. Studiile de
microscopie electronică evidenţiază în mod clar o favorizare a fenomenului de dispersare
sub formă de fibrile, odată cu creşterea vitezei de tragere a materialului după ieşirea din
extruder (Fig. 5.3). Este foarte importantă, de asemenea, concentraţia polimerului CL în
matricea sistemului compozit.

a c

b d

Figura 5.3. Imaginile obţinute prin microscopie electronică a unui compozit polimer cu:
10% CL ( a -viteză mică de tragere; b-viteză mare de tragere) şi respectiv 20% CL ( c -
viteză mică de tragere; d-viteză mare de tragere).
 76

Din Fig.5.3 se poate observa o distribuţie fibrilară la viteze de tragere mari, comparativ cu o
distribuţie globulară la viteze mici de tragere. Creşterea concentraţiei de material CL va
favoriza, de asemenea, distribuţia fibrilară.

Studiile efectuate în domeniul compozitelor cu CL polimere au evidenţiat faptul că există o

concentraţie critică de polimer CL, sub care nu este posibilă obţinerea fibrilelor, indiferent
de viteza de tragere sau de curgere a materialului.

In ceea ce priveşte îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice ale acestei catgorii de materiale

compozite, se poate menţiona faptul că, de multe ori, asistăm la o îmbunătăţire evidentă a
rezistenţei la tracţiune (de citeva zeci de ori) pe direcţia fibrilelor, în timp ce pe direcţia
normală fibrilelor rezistenţa la tracţiune poate să înregistreze o scădere.

O altă manieră de obţinere a materialelor cu înaltă rezistenţă mecanică este reticularea

cristalelor lichide mic-moleculare, aflate în stare de mezofază. Acest gen de materiale pot
prezenta pe lângă o rezistenţă mecanică bună şi proprietăţi neliniar-optice. Orientarea
materialului în stare de mezofază poate fi îmbunătăţită şi prin aplicarea unor câmpuri
electrice exterioare, ceea ce va duce la o creştere a rezistenţei mecanice a sistemului
tridimensional.

In scopul obţinerii unor proprietăţi mecanice superioare este bine ca rigiditatea

segmentelor situate între punctele de reticulare să fie cât mai mare. In general, această
manieră de lucru presupune existenţa unor grupări reactive de tip acetilenic, oxiranic sau
 77

cianat, conectate de componente rigide de tip difenil, fenilbenzoat, metil-stilben, naftil, etc.
Reticularea acestor materiale se face, de cele mai multe ori, în fază de cristal lichid, dar ea
poate fi efectuată şi în fază solidă sau izotropă, în funcţie de performaţele materialului pe
care dorim să-l obţinem.

Existenţa grupelor reactive de tip acetilenic poate duce la sisteme tridimensionale cu o

geometrie interesantă. Reticularea derivaţilor bisacetilenici poate avea loc în fază solidă, la
temperaturi situate în jurul valorii de 250 ºC. Plasarea grupelor acetilenice într-o manieră
interdigitală (în fază cristalină) va avea un rol esenţial în desfăşurarea procesului de
reticulare:

Polimerizarea derivaţilor diacetilenici se poate face în fază de cristal lichid sau în fază
izotropă. In acest caz pot apare unele comportamente interesante, în sensul ordonării
suplimentare a sistemului, chiar dacă reticularea se face în fază izotropă. Astfel, pentru un
compus care prezintă mezofază nematică, dacă se va declanşa reticularea în fază izotropă,
se poate semnala revenirea la mezofaza nematică, la o temperatură superioară celei de
izotropizare. Sistemele tridimensionale reticulate din fază de CL prezintă temperaturi de
vitrifiere foarte mari, de peste 350 ºC. Acest lucru este oarecum surprinzător, deoarece
temperatura de reticulare este situată în jurul valorii de 200ºC.

O altă categorie de compuşi termo-reactivi o constituie derivaţii de tip cianat, semnalaţi

pentru prima dată în literatură, abia în anul 1992. De atunci au mai fost sintetizate şi alte
structuri termo-reactive de tipul ester cianaţilor:

Cea mai cunoscută clasă de materiale termo-reactive o reprezintă cea a derivaţilor

epoxidici. Derivaţii de tip epoxi sunt reticulaţi în prezenţa diaminelor, cel mai des fiind
folosite diamine aromatice. Iniţial, cercetările în domeniul derivaţilor epoxi CL au fost
dezvoltate în scopul aplicaţiilor industriale directe, astfel încât datele respective sunt
regăsite mai mult în brevete. Multe dintre aceste brevete conţin neclarităţi, în special în
ceea ce priveşte proprietăţile materialelor. După 1990, aceste date au fost sistematizate,
 78

constituind obiectul unor lucrări ştiinţifice şi review-uri. In continuare se dau câteva exemple
de structuri epoxidice termoreactive:

Me Me
OCN O OC CO O NCO

OCN N =C C= N NCO

OCN COO NCO

Derivaţii de tip bis-maleimidic reprezintă o altă categorie de materiale termoreactive. Aceste

materiale vor reticula la temperaturi de peste 200 ºC:

O
O O O
O
O O O

O
O

Me Me

O C=N N=C O

O O

Compuşii de tipul diacrilaţilor sunt utilizaţi în scopul obţinerii de reţele cu densitate mare,
sau a gelurilor anizotrope. Dacă se utilizează reacţii de copolimerizare între un diacrilat şi
un monoacrilat chiral, se vor obţine reţele tridimensionale cu proprietăţi fero-electrice. In
această situaţie, polimerizarea va fi declanşată fotochimic, datorită posibilităţilor mai bune
de control a procesului. Reţelele tridimensionale obţinute prin reticularea diacrilaţilor care
conţin şi un spaţiator flexibil pot fi utilizate în tehnologiile de fabricaţie a display-urilor cu CL.
 79

5.2. Materiale cu proprietati electro-optice

Una dintre cele mai recente aplicaţii ale materialelor LC este în domeniul afişajelor
cu cristale lichide. Această posibilitate de utilizare se bazează pe modul particular de
interacţiune a luminii care traversează un mediu LC chiral nematic, pe o direcţie paralelă cu
axele helixurilor, conform cărora se orientează vectorul director. In Fig. 5.5 se prezintă
schematic modul de construcţie a unei celule care intră în componenţa afişajelor.

Figura 5.5. Reprezentarea schematică a unei celule componente dintr-un afişaj.

La exteriorul celulei sunt plasate două filme de polarizare, după care urmează două
lamele de sticlă pe care sunt depuse straturi conductoare transparente confecţionate din
oxid de indiu (ITO). La suprafaţa straturilor conductoare se găsesc straturile de aliniere,
care au rolul de a impune o anumită orientare vectorului director. Aceste straturi de aliniere
impun o rotire a vectorului director cu 90º (pentru celule de tip "twisted nematic") de la baza
celulei, la partea sa superioară. Grosimea celulei este de ordinul a 10 microni, iar
birefringenţa materialului CL nu trebuie să fie foarte mare. Dacă direcţia de polarizare a
filmului exterior (situat la partea superioară a celulei) este perpendiculară pe direcţia de
polarizare filmului inferior, atunci lumina incidentă, în urma rotaţiei cu 90º la trecerea prin
materialul LC, va putea trece prin filmul polarizor inferior, ajungând la reflector. Reflectorul
va determina reflexia luminii, aceasta fiind apoi rotită din nou cu 90º putând străbate filmul
de polarizare superior. Efectul acestei duble treceri va fi obţinerea unei coloraţii argintii.
Acest comportament apare în stadiul "off" al celulei (Fig. 5.6).

Figura 5.6. Stadiile "off" şi "on" ale unei celule de tip "twisted nematic".
 80

In momentul aplicării unui câmp electric exterior (stadiu "on") mezogenii se vor
orienta perpendicular pe direcţia lamelelor de sticlă, cu excepţia celor situaţi în imediata
vecinătate a materialului de aliniere (Fig. 5.6). Această orientare a cristalelor lichide va
permite trecerea luminii prin interiorul materialului LC fără ca aceasta să fie rotită cu 90º,
aşa cum s-a întâmplat în stadiul "off". Din această cauză lumina nu va mai ajunge la
reflector, iar celula va fi colorată în negru.

Acest tip de celule de afişaj permite obţinerea unor cifre, litere sau imagini simple de
culoare neagră pe fond argintiu. Celulele consumă o cantitate de curent foarte mică, fiind
recomandate în cazul utilizării sistemelor alimentate cu baterii. Ele sunt denumite celule
pasive, deoarece lumina nu este generată în interiorul celulei. Există posibilitatea utilizării
unor celule active, prin plasarea unei surse de lumină difuză în spatele celulei (în locul
reflectorului). Acest sistem va avea ca rezultat obţinerea unor caractere de culoare neagră,
pe un fond luminos. Consumul energetic va fi evident mai mare în acest caz, dar permite
funcţionarea celulei şi atunci când în mediul înconjurător intensitatea luminii este foarte
mică.

Există şi alte posibilităţi de construcţie a celulelor, direcţiile de polarizare ale filmelor

fiind dispuse paralel şi nu perpendicular. In această situaţie celula va apare neagră în
stadiul "off" şi luminoasă (sau argintie) în stadiul "on". Adăugarea unor filtre de culoare
permite obţinerea diferitelor coloraţii. Materialele de aliniere pot fi dispuse astfel încât
unghiul de rotaţie al vectorilor directori să fie 270º şi nu cu 90º. In acest caz celulele sunt
denumite "supertwisted nematic" (STN), prezentând unele caracteristici superioare celor de
tip "twisted nematic".

Există celule cu cristale lichide care utilizează proprietatea de birefringenţa a

materialului CL pentru a schimba tipul de polarizare al luminii. Astfel, un material CL poate
induce fenomenul de întârziere optică, fenomen care determină trecerea de la o polarizare
circulară a luminii, la o polarizare liniară, sau invers: dacă întârzirea este cu exact 90º,
atunci lumina va fi polarizată circular; dacă întârzierea este cu 180º, atunci lumina va fi
polarizată liniar. In acest caz nu mai este necesară prezenţa materialelor de aliniere care să
impună ordonarea mezogenilor cu axa de simetrie paralelă cu suprafaţa lamelelor de sticlă.
In cazul celulelor birefringente, mezogenii se vor plasa cu axele de simetrie perpendiculare
pe lamelele de sticlă (Fig. 5.7). Textura care se obţine în interiorul celulei va fi de tip
homeotrop.

In stadiul "off" lumina se va propaga în lungul vectorului director şi nu va suferi modificări de

polarizare: celula apare de culoare neagră. In momentul aplicării unui câmp electric, va
avea loc o polarizare circulară a luminii, iar celula va apare luminoasă (stadiu "on"). Gradul
de polarizare circulară va depinde de voltajul aplicat, ceea ce permite obţinerea diferitelor
nuanţe de gri.
 81

Figura 5.7. Stadiile "off' şi "on" ale unei celule birefringente.

In afara materialelor nematice, există şi celule care folosesc cristale lichide chiral smectice.
Utilizarea materialelor chiral smectice impune folosirea unor câmpuri electrice basculante,
fiind posibilă modificarea direcţiei acestora cu 180º. Deşi, în acest caz este necesară
prezenţa permanentă a unui câmp electric, viteza de reacţie a celulei este mult mai mare
decât în cazul utilizării materialelor nematice.

Există şi aşa numitele celule de tip PDLC (polymer-dispersed liquid crystal) , care presupun
existenţa unor picături de material CL mic-molecular dispersate într-o matrice polimeră.
Dispersarea picăturilor trebuie să fie la nivel micrometric fiind necesar în acelaşi timp şi un
control foarte precis al diametrului picăturii. Materialele PDLC vor produce fenomenul de
dispersie a luminii, prin modificare indicelui de refracţie al materialului CL mic-molecular,
sub acţiunea unui câmp electric exterior. Efectul constă în transformarea materialului din
transparent în opac.

Primele tehnici de preparare a acestor materiale au presupus încapsularea unui CL mic-

molecular şi înglobarea acestor micro-capsule într-o matrice polimeră. Tehnologiile mai
recente se bazează pe principiul separarării de fază a unor CL mic-moleculare dintr-un pre-
polimer, sau o soluţie polimeră, rezultatul fiind obţinerea unor picături uniforme ca
dimensiune şi cu o distribuţie controlabilă (Fig. 5.8-c).
 82

Figura 5.8. Modul de operare a unui sistem PDLC: (a) stadiu "off";(b) stadiu "on"; (c)
fotografia SEM a unui sistem PDLC.

Dimensiunile picăturilor trebuie să fie de ordinul lungimii de undă a radiaţiei luminoase

utilizate. Datorită dimensiunii picăturilor şi a diferenţei dintre indicii de refracţie ai matricei
polimere şi ai materialului CL, compozitul aflat în stadiu "off" va difuza puternic lumina
având un aspect opac. Prin aplicarea unui câmp electric exterior, diferenţa dintre indicele
de refracţie al picăturilor CL şi cel al matricei polimere se reduce foarte mult (ideal ar trebui
să fie egali), iar materialul compozit devine transparent.

Configuraţia materialului CL din interiorul picăturii va influenţa mult proprietaţile materialului

PDLC. Există mai multe tipuri de configuraţii, cel mai des semnalate fiind cele de tip bipolar
şi radial (Fig.5.9).

Figura 5.9. Diferite configuraţii ale materialului CL în interiorul picăturii: a - bipolar; b - radial;
c - hiperbolic; d - radial asimetric.

Picăturile bipolare (care sunt cel mai des întâlnite) prezintă doi indici de refracţie: unul
ordinar (no) şi unul extraordinar (ne). Matricea polimeră se alege astfel încât indicele de
refracţie al polimerului (np) să fie cât mai apropiat de no (Fig. 5.8).

Este posibilă prepararea materialelor PDLC cu dimensiuni uniforme a picăturilor,

dimensiuni care pot varia între 0,01 şi 40 microni. In cazul utilizării luminii vizibile,
dimensiunile picăturilor trebuie să fie cuprinse între 0,3 şi 3 microni. In cazul utilizării
radiaţiilor IR sunt necesare dimensiuni de peste 25 microni .
 83

Sunt cunoscute trei tehnologii de preparare a materialelor PDLC:

1. Metoda PIPS - procesul de polimerizare induce separarea de fază;

2. Metoda TIPS - temperatura induce separarea de fază;

3. Metoda SIPS - solventul induce separarea de fază.

Metoda PIPS presupune dizolvarea unui CL mic-molecular într-o soluţie a unui prepolimer.
Polimerizarea propriu-zisă are loc termic sau fotochimic, modificarea de potenţial chimic ce
însoţeşte procesul, determinând solubilitatea CL mic-molecular. La un moment dat, datorită
scăderii solubilităţii, va apare fenomenul de separare de fază, compusul mic-molecular
dispersându-se sub formă de picături. Picăturile astfel formate încep să crească
dimensional, până când gelifierea matricei polimere va opri acest fenomen. Cel mai
frecvent se utilizează drept matrice polimeră derivaţi de tip epoxidic sau poliuretani. Sunt
preferaţi derivaţii de tip epoxidic deoarece aceştia sunt comercializaţi pe scară largă, alături
de o gamă variată de agenţi de reticulare. Prin amestecarea diferitelor tipuri de răşini
epoxidice se poate obţine şi un indice de refracţie cât mai apropiat de cel al compusului
mic-molecular. Principalii factori care vor influenţa dimensiunea şi distribuţia picăturilor sunt
concentraţia relativă a componentelor din sistem (polimer şi CL mic-molecular) şi
temperatura de reticulare.

Metoda TIPS presupune răcirea unei topituri de polimer termoplastic amestecat cu un CL

mic-molecular. Cei doi componenţi sunt astfel aleşi încât ei să fie miscibili la o anumită
valoare a temperaturii, situată peste temperatura de topire a polimerului. Prin răcirea
sistemului, va apare la o anumită valoare a temperaturii fenomenul de separare de fază, în
mod similar cu metoda PIPS. De această dată, procesul de solidificare a matricei polimere
va opri creşterea picăturilor de CL. Mărimea şi distribuţia picăturilor vor fi influenţate de
către tipul şi concentraţia compusului mic-molecular în raport cu polimerul, precum şi de
către viteza de răcire a sistemului. Folosirea unor viteze mari de răcire va duce la obţinerea
unor picături de dimensiuni mici, dar va rămâne dizolvată în matricea polimeră o cantitate
oarecare de CL mic-molecular, ceea ce va ridica preţul de cost al compozitului PDLC.

Metoda SIPS utilizează un CL mic-molecular şi un polimer termoplastic, dizolvaţi într-un

solvent comun. Prin evaporarea solventului va avea loc procesul de separare de fază a
celor două componente, urmat de creşterea picăturilor, până când vâscozitatea sistemului
devine prea mare pentru a mai permite acest fenomen. Ca şi în cazul precedent, mărimea
şi distribuţia picăturilor vor depinde de concentraţia relativă a celor două componente,
precum şi de viteza de îndepărtare a solventului din sistem. Cu cât solventul va fi evaporat
mai rapid din sistem, cu atât dimensiunea picăturilor va fi mai mică.

Principalii parametrii electro-optici ai unui material PDLC sunt claritatea, transmisia şi

tensiunea de operare. Noţiunea de claritate este o măsură a preciziei cu care este văzută o
imagine printr-un film. Transmisia defineşte eficienţa cu care lumina trece printr-un film.
Deoarece materialele PDLC mai degrabă difuzează decât absorb lumina, este posibil să
 84

avem o înaltă claritate şi o slabă transmisie sau invers. Transmisia printr-un film se
defineşte ca fiind intensitatea luminii care trece prin film, raportată la intensitatea radiaţiei
incidente. Claritatea se defineşte ca fiind intensitatea luminii transmise nedifuzat, raportată
la intensitatea totală a luminii transmise.

Claritatea unui material PDLC va depinde de egalitatea dintre no şi np. Cu cât cele două
valori vor fi mai apropiate, cu atât filmul va avea o claritate mai bună în starea "on". Este
posibilă obţinerea unei clarităţi mai mari de 95%, atunci când radiaţia incidentă este
normală la suprafaţa sistemului. Claritatea şi transmisia în stadiul "off" vor fi determinate de
mărimea şi distribuţia picăturilor. Difuzia maximă se va obţine atunci când dimensiunile
picăturilor şi distanţa dintre acestea, sunt de acelaşi ordin de mărime cu lungimea de undă
a radiaţiei luminoase utilizate. Diferenţele care apar între indicii de refracţie ai matricei
polimere şi ai materialului CL mic-molecular vor depinde de temperatura mediului ambiant,
deoarece no are tendinţă de creştere cu temperatura, în timp ce valoarea np scade. Din
aceste motive nu putem obţine materiale PDLC care să opereze la parametrii optimi pe
întreg intervalul de temperatură.

Tensiunea de operare va fi puternic influenţată de forma picăturilor. Ea va avea valori

minime pentru o formă a picăturilor cât mai apropiată de cea sferică. In realitate, forma
picăturilor nu este niciodată perfect sferică ci uşor alungită. Pe de altă parte, viteza de
răspuns a materialului CL va fi cu atât mai mare, cu cât forma picăturii se va abate mai mult
de la cea sferică. Din această cauză va trebui să facem un compromis în ceea ce priveşte
forma picăturilor, pentru a obţine o tensiune de operare cât mai mică, dar şi o viteză de
răspuns cât mai mare. Tensiunea de operare va depinde şi de dimensiunile filmului PDLC.
Pentru afişaje obişnuite, tensiunea de operare este de obicei cuprinsă între 2 şi 5 V. Pentru
suprafete mari ale filmului (de ordinul metrilor pătraţi) tensiunea de operare poate creşte la
40-120 V.

Indiferent care ar fi tehnologiile de obţinere a afişajelor cu CL, trebuie să se ţină cont de o

serie de factori. Primul dintre ei este natura materialului CL mic-molecular. Acesta trebuie
să fie stabil din punct de vedere chimic pentru o lungă perioadă de timp şi pentru un număr
mare de basculări ale sistemului. Domeniul în care este stabilă mezofaza trebuie să fie cât
mai larg şi să acopere temperatura mediului ambiant. De cele mai multe ori se vor utiliza
amestecuri de CL, alegerea acestora este o operaţie dificilă deoarece factorii de influenţă
acţionează în mod antagonic asupra sistemului. In aceste condiţii se impun compromisuri,
îmbunătăţirea unei proprietăţi ducând în mod obligatoriu la înrăutăţirea alteia. Vâscozitatea
amestecului LC va fi puternic influenţată de temperatură şi va afecta viteza de răspuns a
sistemului în momentul aplicării câmpului electric exterior. De aceea, este foarte important
ca unul dintre componentele amestecului LC să asigure o vâscozitate redusă a sistemului.

Tensiunea de operare a celulei va fi foarte importantă în cazul confecţionării ecranelor

pentru calculatoare sau televizoare. Acest parametru este esenţial, deoarece nu se poate
conecta separat fiecare celulă componentă a ecranului. Un ecran se compune din peste
300.000 de celule cu o suprafaţă mai mică de 100 m2. Datorită numărului enorm de
 85

conectori care ar fi necesari (600.000) se utilizează un sistem de racordare denumit

multiplex. Filtrele de culoare sunt confecţionate din polimeri coloraţi şi au o grosime a
stratului de 2-3 microni. Pentru a se evita degradarea culorii în timp, filtrul este pasivat prin
depunerea unui strat de poliimidă.

O altă posibilitate de utilizare a celulelor cu cristale lichide o reprezintă aşa numiţii

modulatori de lumină (LCSLM). In funcţie de modul de adresare, putem avea sisteme cu
adresare electrică sau cu adresare analogă. In cazul unei adresări electrice, construcţia
celulei este similară cu a unei matrici de afişaj. Deosebirea constă în faptul că această
celulă trebuie construită într-o asemenea manieră încât să poată genera o gamă cât mai
larga de nuanţe de gri. In cazul unei celule cu adresare optică, modul de construcţie este
total diferit. In Fig. 5.10 este prezentat schematic modul de construcţie a unei celule cu
adresare analogă.

Figura 5.10. Modulator de lumină cu adresare optică.

In stânga celulei se află o imagine bidimensională care poate fi generată cu un sistem de

lentile optice sau prin scanare cu un fascicul laser. Lumina trece prin electrodul transparent
şi impresionează fotoconductorul (confecţionat din sulfură de cadmiu) după care este
absorbită de stratul de blocare a luminii. In urma impresionării fotoconductorului, va apare
un câmp electric variabil care va induce un anumit tip de ordonare a materialului CL. Fluxul
luminos existent în dreapta celulei, va interacţiona cu materialul CL, în funcţie de modul în
care acesta este ordonat, şi astfel acesta poate "citi" ceea ce a "scris" fluxul luminos din
stânga celulei. Transferul de informaţie este instantaneu.

Modul de operare al celulelor LCSLM îşi găseşte aplicabilitate în domeniul calculatoarelor

optice. Unul dintre marile avantaje ale calculatoarelor optice va fi posibilitatea de prelucrare
simultană a mai multor seturi de informaţii, ceea ce va creşte semnificativ puterea de calcul
a generaţiei viitoare de computere optice.