Studiu despre tradiții populare bihorene:

Jocul Lioarelor
Popor cu o bogată istorie, românii din cele mai vechi timpuri au știut să păstreze cu sfințenie
datinile și obiceiurile strămoșești. Trecând peste perioadele de dominație străină, românii au
conștientizat că identitatea națională este cel mai de preț lucru la care nu pot renunța, orice s-ar
întâmpla. Religia creștină, alături de alte elemente istorice, a devenit elementul forte prin care
românii și-au demonstrat continuitatea, latinitatea și dăinuirea în vatra firească a fostului neam
dacic. jocul lioarelor. De aceea, tinerii din zilele noastre au datoria morală de a păstra și duce mai
departe tradițiile specifice nației române, integrarea acestora în tradițiile europene.
Postul Paștelui este urmat de unele dintre cele mai frumoase, trainice, expresive și bogate
datini, aducând aminte nu atât de trecerea timpului cât, mai ales, de perioada de purificare, de
bunăstare, de armonie și pace pe care o trăiesc locuitorii satelor și nu numai.
„Doamne, Ție mă rog, ține pe frații mei (fratele meu) și surorile mele (sora mea), dându-le lor
sănătate, viață lungă și darul Tău cel sfânt, ca să umble în căile Tale și să facă cele ce sunt după
voia Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, de acum până la capătul vieții, să ne iubim și să ne cinstim unii
pe alții, - căci ce este mai bun și mai frumos decât a viețui frații împreună!
Așa, Doamne, ascultă rugăciunea noastră și milostiv fii nouă, că bun și iubitor de oameni ești
și Ție mărire înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
CAP. I. ISTORICUL OBICEIULUI
Cântecul poate exprima toate sentimentele, în toate gamele, mergând până la cea mai
delicată înălțare ideală a sufletului omenesc. Având o existență milenară, obiceiurile au avut un rol
important în organizarea vieții sociale din satul tradițional. Reglementând relațiile omului cu natura
înconjurătoare și colectivitatea din care face parte, ele marchează atât trecerea de la un anotimp la
altul, de la un an sau altul, cât și momentele importante din viața omului, nașterea căsătoria și
moartea, contribuind la modelarea comportamentului uman.
Studiul se concentrează asupra unuia dintre cele mai arhaice obiceiuri de primăvară din
arealul județului Bihor, cunoscut, cel mai adesea, cu denumirea generică „Lioara”. Obiceiul, cu un
cântec ceremonial propriu, avea loc în contextul sărbătorilor pascale, mai exact a doua zi de Paște
când, în mai multe localități din jurul Șteiului, sătenii ieșeau la mormintele din cimitire cu pomeni
abundente pentru comemorarea celor dispăruți. În alte localități din sudul Bihorului, pomenirea
morților are loc la o săptămână după Duminica Învierii Mântuitorului, în Duminica Tomii, numită
Paștele Morților sau Droștele.
Lioara (lilioara)-obicei de primăvară, cu funcţie prenupţială, practicat în Bihor. Este o
petrecere cu joc a tinerilor necăsătoriţi, având ca moment central jocul vocal al fetelor cu feleaga
(ştergar ţesut cu alesături) în timpul căruia feciorii îşi aleg partenere de joc. Această alegere poate
echivala cu o cerere în căsătorie.
Profesor Dr. Simuț Aurel, spune că versurile si dansul a fost culese de la Nana Aurina din
Satul Sighiștel, au fost puse pe scenă de către Instructor George Mițin Varieșescu dirijorul
Orchestrei de muzică Populara din Oradea de pe largă clubul Tineretului din Oradea în cadrul
noului ansamblu de dansuri populare „Lioara” în anul 1968 care a și luat Locul I la concursurile
populare din țară.
Dansul si sărbătoarea erau prezente în viața socială a sătenilor, în special a celor tineri. Astfel
în perioada Postului Mare, tinerii își alegeau partenerele primului dans după încheierea Postului
Mare. Acest prim dans avea loc în prima duminică după Praznicul Învierii Domnului, adică în
Duminica Tomii. Putem spune ca primul dans al tinerilor din an era dansul Lioarelor. În această zi,
fetele adolescente, cu vârstă apropiată (13-14 ani) se „liorau” în fața feciorilor și a familiilor din sat,
după ce, în mod cert, se „prindeau surate”, la o dată anterioară, probabil la Sântoader, când
fenomenul înfârtățirii și însurățirii era răspândit în toate zonele etnofolclorice ale țării.
La Cărăsău, sat aflat pe cursul inferior al Crișului Negru, prinderea suratelor avea loc în ziua
de Paște, fapt confirmat de cântecul „Lioarei”: Ne-om prinde surate/ Cu ouă-nvârstate/D-amu pân la
moarte.
 Precizăm că ouăle învârstate sunt ouăle încondeiate cu chișița sau bizarcal prin care se
scurgea ceară de albine încălzită pe foc, ritualul încondeierii ouălor fiind practicat în zona noastră
de referință începând cu Săptămâna Patimilor, până cel târziu la Paștele Morților (Duminica Tomii).
Prin urmare, nu excludem, că atât prinderea suratelor, cât și jocul lioarelor în cimitir să se fi
desfășurat succesiv în aceeași zi, având fiecare funcții diferite.
Deși obiceiul este apanajul cetei feminine, prezența feciorilor este motivată, formarea unor
perechi (fecior și fată) care petreceau împreună în această zi, putând anticipa viitoarele cupluri
nupțiale, cum se întâmpla la „Vergelul” organizat de feciori în noaptea Anului Nou.
Desfășurându-se în zi de sărbătoare, atât fetele, cât și întreaga asistență, se îmbracă în ținută
nouă. Fetele își aduc cu ele felegi țesute în război, batiste brodate, ouă colorate și alte podoabe,
acestea din urmă fiind darurile reciproce ale suratelor. După slujba de la biserică, unde înainte
vreme era și cimitirul satului, fetele își purtau cântecul, înconjurând de trei ori biserica, apoi, printre
morminte, pe care erau așezate ofrande (obiecte, mâncare și băutură) aduse de săteni pentru ospățul
funerar, întru comuniunea celor vii cu moșii și strămoșii lor. Așa se explică și denumirea, e drept
mai rară, a Lioarei: Jocul felegii (Jocul pe morminte).
CAP. II. TOPICĂ, ARIE GEOGRAFICĂ, FUNCȚII
II.1. Topica
Denumirea frecventă de lioară a jocului provine prin derivația de la izvoare posibile. În
primul rând, de la numele popular al unor flori (luminioară, vioreauă, mnierâoară) care simbolizau
poetic numele fetelor în limbajul popular. Acestă origine s-ar confirma și prin unele vocative
populare comparative ale unor texte cunoscute: Lioară, lioară / Flori de primăvară, sau Lioară,
lioară / Frunză de mioară. Acestea și încă aletele (exemplu flori de vioară) consemnează în mod
evident motivul florilor și al frunzelor.
În alte texte, apar plante și flori de primăvară, numite astfel: liliori, liliuță, miliori, mnierâori,
miorele, viorele, aducând imagini de primăvară climatului propice al desfășurării jocului și datinei.
Acest fapt ar pleda pentru o mai mare vechime a jocului, refrenul stabilindu-se mai demult în
textele unor colinde dedicate, cu precădere, tinerelor fete de măritat. În colindele bihorene se
perpetuează refrene destul de concludente: Mnerăoar’ochii-s negri, / Luminioară, fată mândră, /
Liliană, fată dalbă[4]. Textul, rostit sau cântat pe o melodie caracteristică folclorului copiilor sau
specifică numai Lioarei, are versurile penta și hexasilabice, caracteristice poeziei de ritual și, ca
urmare, de mare vechime.
Melodia Lioarelor este considerată de folcloriști un gen muzical aparte, bine închegat și
sensibil diferențiat de alte categorii. Lioara este numele suratei moartă, plecată pe lumea cealaltă, și
cu care a fost legată, până la moarte, într-o anumită zi a anului (exemplu Sântoader) comparată de
cei vii cu o floare de primăvară (liliuță, vioreaua, milioara). Dansurile rituale executate la Paște,
Duminica Tomii și Rusalii poartă diferite nume: de-a ulița, gardul, moara, mioara, luminioara,
încâlcita, de-a cânepa, de-a furnicile, de-a caputu, jocul felegii.
În zona Crișului Alb, suratele erau surori de cruce, despre ele se credea că „numai moartea le
desparte”[6]. Pe un alt plan însă, însurățirea a marcat în trecut primirea fetelor într-o anume grupare
socială ceea ce presupune o oarecare inițiere. Hotărârea este luată de obicei din timp, la șezători sau
în alte ocazii de convenire, actul fiind pregătit dinainte. La Florii, dorința trebuia reînnoită.
II. 2. Aria geografică
În zonele Bihorului, acest obicei avea loc a doua zi de Paști. Cu rădăcini adânci în viața și
tradițiile comunităților rurale, a obștilor sătești de odinioară, acest obicei relevă, în același timp,
confluențele culturale cu anticele Floralii[7] ale lumii mediteraneene, semnificând, în spațiul nostru
carpatic, schimbarea statutului vârstelor, trecerea de la copilărie la adolescență, la „junețe”, cu
implicațiile, asociațiile, manifestările artistice, în cadrul colectivităților sătești.
La acest prag de primăvară și zi de mare sărbătoare creștină, fetele – care se spălaseră în zorii
Sâmbetei Patimilor cu „apă neîncepută”, luată de la fântâni și izvoare, fiartă cu „florile câmpului și
verdeața câmpiilor”, cu mlădițe de salcie, cimbrișor, zmeurică, leuștean, busuioc și hamei, ca să le
crească părul lung și parfumat ca ierburile primăverii – invocau vigoarea și sănătatea naturii, ca să
se răsfrângă asupra lor tot timpul anului.
 Aria de răspândire a Lioarei este, în general, Valea Crișului Negru, cu o frecvență mai mare în
sate din zona Vașcăului și a Beiușului: Criștioru de Jos, Leheceni, Cărpinet, Sârbești, Șuști, Lunca,
Seghiște, Hârșești, Hotărel, Ghighișeni, Rieni, Cucuceni, Brădet, Chișcău, Sudrigiu, Dumbrăvani,
Pietroasa, Gurani, Buntești, Poienii de Jos, Cociuba Mică, Lelești, Sebiș, Drăgănești. Jocul se
ramifică spre alte localități din Valea Petresei și, de aici, în altă direcție, spre Petid și Cărăsău.
II. 3. Funcțiile Lioarei
O semnalare a Lioarei o face prin anul 1937 folcloristul Vasile Sala menționând-o în broșura
sa ,,Datinile poporului român la nuntă în plășile Beiușului și Vașcăului”. El este primul ce include
jocul Lioarei în lista jocurilor locale.
Obiceiul Lioarei nu se desfășoară izolat, ci într-un complex de alte jocuri de primăvară, toate
având loc în aer liber. Prin urmare, se poate vorbi de funcția distractivă și de relaxare a jocului.
Mărturisirile unor informatori intervievați confirmă acest adevăr. Justificarea e simplă: e un fel de
veselie, sau să mai treacă timpul, sau așa-i bine să se facă și batrânii așa și-au petrecut.
În mod cert, Lioara are și alte funcții ce vin din vremuri îndepărtate. Avem în vedere funcția
formativă ce promovează sentimentul de solidaritate și prietenie feminină, fenomen cunoscut sub
denumirea de însurățire, așa cum afirmă etnomuzicologul Traian Mârza. Confirmă acest lucru
mărturisirea oamenilor și participanților direcți la desfășurarea obiceiului. Fetele se caută, se
cheamă una pe alta, utilizând în acest scop cuvântul de surată, stabilind, în fond, și unele pretenții,
exigență și îndatoriri, un legământ veritabil cu toate aspectele sale morale și sociale.
Există și o altă funcție funerară, tot atât de importantă a obiceiului Lioarei. Aceasta este
susținută de locul și timpul de desfășurare, la morminte, în cimitirul satului ,,de ziua morților”, cu
dorul pentru suratele dispărute, unde aproape toată obștea sătească e prezentă la un ospăț
cu ,,pomeni”. În unele localități, feciorii își aleg fetele cu care se prind în Lioară ca într-un legământ
de căsătorie, legământ acceptat în fața obștii satului.
CAP. III. LIOARA – VALORIFICARE SCENICĂ
III. 1. „Însurățire” sau „Prinderea suratelor”
În a doua zi de Paști, fetele se „liorau” în fața tuturor tinerilor, ca și a familiilor din sat. Fără
îndoială, înțelegerea dintre cele care se legau „surate” era anterioară evenimentului Paștilor, poate
de la Lăsatul Secului sau de la Sântoader, când se îndătina „înfrățitul feciorilor” și „surățitul
fetelor”. La Paști însă, „suratele” se „liorau”, adică împărtășeau întregului sat legătura lor „de
cruce”, de prietenie pe viață.
După slujba religioasă, fetele „surățite” în primăvara respectivă ieșeau cântând, două câte
două, formând un alai care înconjura biserica.
Fetele își dăruiau una alteia ouă încondeiate, „felegi”, adică ștergare țesute de mâinile lor, în
perioada premergătoare Paștilor, „năfrămuțe”, batiste brodate, mărgele sau alte podoabe, ca semn de
prietenie și de „surăție”, un colac numit „bradoș”, pe care-l frângeau și-l consumau împreună, ca
gest de legătură pe viață, prin această „cumunicătură” din rodul pământului, sfințit la biserică.
Era un ritual închinat bucuriei și celebrării Învierii lui Hristos, care întărea păstrarea
obiceiului din generație în generație, ca expresie a solidarității colective, a spiritului de comuniune
și de întrajutorare între oameni, temelie solidă a existenței și perenității neamului.
IV C O N C L U Z I I
La supraviețuirea în timp a satului românesc, un rol important l-au avut, printre altele,
manifestările spirituale care vizau consacrarea ritual-magică a coeziunii membrilor comunității.
În fața unor situații inerente ,,de criză’’, se reiterau acte de solidaritate comunitară menite să
reinstaureze echilibrul, ordinea morală, armonia cuplului, familiei sau obștii întregi. Le regăsim în
momentele cruciale din ciclul vieții omului (naștere, nuntă, moarte), dar și în cazurile de secetă,
epidemii etc. În unele activități economice, precum torsul fuioarelor și câlților, la seceriș, la
construirea unei case, nu puțini participau la claca organizată de cel ce apela la acest tip de ajutor .
Astfel de acte se extind dincolo de relațiile de rudenie, familiale sau de neam, incluzând
vecinii și nu numai, uneori chiar întreg satul (vezi în acest sens hora de duminică sau Paștele
morților). În context, se încadrează însurățitul fetelor și înfârtățitul feciorilor, pe criterii de prietenie
și de afinități sufletești. Obiceiul era cunoscut și practicat în forme ritualizate, sub denumiri zonale
în toată țara precum: Prinsul Verilor și Văruțelor, Datul de-a Verișoarele, Mătcuțatul Fetelor,
Mătcălău ș.a.
În Bihor, la Chișcău, se numea Jurământul Fârtaților și Suratelor, iar la Cărăsău Prinderea
Suratelor. În câteva sate din sudul județului Bihor, Valea de Jos, Rieni, Lunca, Seghiște și altele,
fetele surate erau protagonistele unui ceremonial complex ce se desfășura în a doua zi de Paște sau
în Duminica Tomii. Obiceiul are denumiri variate de la sat la sat : Lioara, Lilioara, Milioara, Jocul
Felegii etc.
Din momentul prinderii suratelor, ele rămâneau legate pentru toată viața și niciodată nu se
adresau una alteia în alt chip decât cu apelativul surată… Suratelor le reveneau, după tradiție, o
seamă de îndatoriri. Ele se considerau rude de sânge, luând parte alături de neamuri, la toate
momentele importante. Suratele erau alături una de alta la bucurie și la necaz, în viața de fiecare zi,
ca și la sărbători. La moartea unei surate, ele purtau semne de doliu, dădeau ajutor la pregătirea
petrecaniei, se „văietau“ după surata lor. Una din îndatoririle suratelor era de a se feri una pe alta
de clevetiri, de a-și apăra cinstea, netăinuind nimic una celeilalte. Acest aspect lărgește sfera
semnificațiilor sociale ale obiceiului, care avea o înrâurire pozitivă asupra moravurilor.
Obiceiul suferă un proces de destrămare. El a devenit azi un joc de-a suratele între fete,
fiecare fată prinzându-și, fără ritual, mai multe surate.
BIBLIOGRAFIE
1.Aga Victor (Pr.), Simbolica biblică și creștină. Dicționar enciclopedic(cu istorie, tradiții,
legende, folclor), f.e., Timișoara, 1935
2.Bocșe Maria, Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania. Sărbători, credințe, rituri,
mituri, vol. I-II, , Editura Hiperborea, Cluj-Napoca, 2006
3.Bradu Ion, Parasca Crăciun, Folclor tradițional bihorean. Sărbători și obiceiuri în județului
Bihor. Satul bihorean, vol. II, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010
4.Breazu George, Pagini din istoria muzicii românești, vol. V, Editura muzicală, București,
1981
5.Colțea Dumitru, Obiceiul “prinderii suratelor” în Cărăsău-Bihor în volumul “Zilele
folclorului bihorean”, ediția a IV-a, Întreprinderea Poligrafică “Crișana”, Oradea, 1974
6.Evseev Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura Amarcord,
Timișoara, 1998
7.Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an -dicționar, Editura Fundației Culturale
Române, București, 1997
8.Mârza Traian, Folclor muzical din Bihor, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor,
București, 1974
9.Micle Aneta, Folclor literar românesc, Editura Universității Oradea, 2004
10.Micle Aneta, Mimic și dramatic în folclorul bihorean, Biblioteca Revistei “Familia”,
Oradea, 1996
11.Niculiță-Voronca Elena, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate
înmitologică, Cernăuți, Editura Proprie, 1903
12.Crăciun, Memorii - Jocul Lioarelor, istorie orală, februarie 2012
13.http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/lasatul-secului-paste-
71069.html
14.http://cumpana.wordpress.com/category/taranii/page/3/
15.http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/craciunul-ca-pe-vremuri--91865.html
16.http://oradeainfo.com/bihor/editie-de-succes-a-zilelor-culturii-populare-bihorene-judetul-
bihor_61_262889.html
17 https://www.youtube.com/watch?v=mC64pyPGcqA&ab_channel=RomaniaRegional
18 https://istorielocala.ro/index.php/biblioteca-judeteana-gheorghe-sincai-bihor/item/393-
jocul-lioarelor.html

Nana Aurina din Satul Sighiștel 68 a luat fiindcă de pe largă clubul Tineretului din Oradea
Profesor Dr. Simuț Aurel și Instructor George Mițin Varieșescu dirijorul Orchestrei de muzică
Populara din Oradea Locul I