Biletul 1

1.Noţiunea, obiectul și metoda dreptului afacerilor

Noțiunea dreptului afacerilor.
În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept
obiectiv (pozitiv) şi drept subiectiv. Între cele două sensuri există o legătură
indisolubilă, legătură care constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot
exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte,
dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce
activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui
In literatura de specialitate, cercetătorii au atribuit diferite denumiri acestei
discipline și ramuri de drept, aici, apare necesitatea de a răspunde la întrebarea: sunt
sinonime sintagmele ,,dreptul afacerilor”, ,,dreptul comercial”, ,,dreptul
antreprenorial” sau ,,dreptul economic”?
În limbajul economic, comerţ este „activitatea care constă în cumpărarea de
bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde (transformate sau netransformate),
pentru a le închiria sau pentru a ceda folosinţa sau avantajele lor, în schimbul unui
preţ”. În realitate, comerţul, ca activitate economică, sporeşte valoarea unui bun,
punîndu-l la dispoziţia aceluia care îl utilizează fie în calitate de producător, fie în
calitate de consumator.
,,Drept comercial” ar întitula ramura de drept ce ar avea ca obiect de studiu
relațiile patrimoniale și personal nepatrimoniale aplicabile unor categorii de acte și
fapte, care sunt practicate în sfera comercială.
În schimb, în ceea ce priveşte noţiunea de afacere aceasta nu a fost analizată
amănunţit, putând vorbi de mai multe accepţiuni. Sensul comun al noţiunii de afacere,
utilizat în limbaj curent, provine din limba franceză (affaire) şi reprezintă:
- o activitate legală din domeniul agricol, industrial, comerţ, financiar etc.
desfăşurată în scopul obţinerii de profit;
- o întreprindere cu rezultat favorabil;
- o acţiune (importantă), îndeletnicire, ocupaţie.
În limbaj juridic, termenul afacere poate fi utilizat în sens restrâns, ca un
echivalent al activităţii comerciale [4, p. 17]. În sens larg însă, noţiunea de afacere
include pe lângă noţiunea de activitatea comercială în sine şi orice alte norme juridice
de drept public sau private care intervin în afaceri (drept bancar, drept financiar,
fiscal, dreptul muncii, dreptul penal ala afacerilor, etc.).
În legislația R. Moldova termenul de afacere este utilizată pe larg. Astfel, în art.
5 Cod fiscal al R. Moldova este definită afacerea ca reprezentând
 ,,orice activitate realizată conform legislației, cu excepția muncii efectuate în
baza contractului de muncă, desfășurată de către o persoană, având drept scop
obținerea venitului, sau, în urma desfășurării căreia, indiferent de scopul
activității, se obține venit”. Acest termen este utilizat și în alte acte normative,
precum: art. 382 Codul civil – gesionarea afacerii întreprinzătorului;
Cunoaşterea dreptului afacerilor prezintă importanţă, deoarece acest proces are
ca scop înlăturarea riscurilor juridice sau a unei afaceri dezavantajoase, ca urmare a
necunoaşterii ansamblului de norme juridice care, printr-o coloborare corectă, permit
dezvoltarea unei afaceri eficiente.
În literatura de specialitate dreptului afacerilor i-au fost date mai multe definiţii,
însă cea mai complexă, acceptată de majoritatea doctrinarilor, ar fi că
dreptul afacerilor este acea ramură a dreptului care include un ansamblu de
norme juridice de drept public şi de drept privat, ce reglementează relaţiile sociale
patrimoniale şi personal nepatrimoniale, ce apar între persoane fizice şi persoane
juridice în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi relaţiile
ce apar în legătură cu intervenţia statului în această activitate [21, p. 20].
După cum putem observa din definiție, dreptul afacerilor cuprinde reglementări
de drept public şi reglementări de drept privat. Dreptul afacerilor implică unele
reglementări de drept public [1, p. 12].
 în primul rând, dreptul afacerilor conţine raporturi juridice de drept
administrativ, concretizate în acte administrative individuale aplicabile
afacerilor;
 în al doilea rând, în cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi de drept
fiscal, raporturi care se nasc între antreprenori şi stat, privind stabilirea şi
perceperea impozitului pe profit, a altor impozite şi taxe pe care trebuie să le
plătească antreprenorii faţă de stat;
 în al treilea rând, dreptul afacerilor presupune reglementări proprii dreptului
penal, care incriminează faptele şi stabileşte pedepsele corespunzătoare
acestora, fapte legate de existenţa, realizarea afacerilor.
o Dreptul afacerilor cuprinde şi reglementări de drept privat:
 în primul rând, reglementări de drept civil privind regimul juridic al bunurilor,
capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept,
participante la raportul juridic de drept al afacerilor;
 în al doilea rând, reglementări de drept al afacerilor stricto sensu privind
regimul juridic al contractelor comerciale (cum sunt contractele de consignaţie,
 de mandat, de comision, de credit bancar etc), operaţiunile de bancă şi schimb
etc.;
- în al terilea rând, dispoziţii legale de dreptul muncii privind încheierea,
modificarea, încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi
materială a celui angajat de către un antreprenor sau de un alt participant la
afaceri (persoană fizică sau juridică) etc.;
- în al patrulea rând, în afaceri intervin, uneori, dispoziţii de drept
internaţional privat privind normele conflictuale, dacă raportul juridic al
afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care ridică
problema legii aplicabile acelui raport juridic.
Din punct de vedere economic, dreptul afacerilor este văzut ca un liant între
drept și economie; este cel care unește practic lumea economică de cea juridică, o
lume economică reglementată juridic și care este esențială în funcționarea unei
societăți dezvoltate [18, p.25].
Obiectul dreptului afacerilor.
Știința dreptului afacerilor cunoaște două sisteme (două concepții), în funcție de
care, se determină obiectul dreptului afacerilor: sistemul sau concepția subiectivă și
sistemul sau concepția obiectivă.
Concepția subiectivă. Din punct de vedere istoric această concepţie s-a conturat
odată cu regulile de desfăşurare a comerţului, statornicite prin practici urmate şi
repetate vreme îndelungată în corporaţiile de negustori din Evul mediu. A devenit
astfel tradiţională. Ea se fundamentează pe premisa desprinsă din realităţile acelor
timpuri, că dreptul afacerilor este un drept professional, exercitat de profesioniști.
Această premisă este reconfirmată şi de realităţile contemporane, căci oamenii ce se
îndeletnicesc cu comerţul în special și afacerile în general, sunt ţinuţi de obligaţii
speciale, sunt expuşi rigorilor insolvabilității şi sunt supuşi unei jurisdicţii speciale.
Potrivit concepţiei subiective, calitatea de întreprinzător al celui ce săvârşeşte
un anumit act sau fapt juridic determină, prin ea însăşi, caracterul comercial al acelui
act sau fapt. Majoritatea actelor sau faptelor juridice săvârşite de comercianţi sunt
exact aceleaşi ca cele produse cotidian în viaţa civilă de persoane care n-au calitate de
comerciant. Faptul că cele dintâi au natura de acte sau fapte de comerţ se datorează
exclusiv calităţii de comerciant al autorului lor.
Legislaţiile ce califică drept comerciale actele şi faptele pe baza calităţii de
comerciant, a celui care le săvârşeşte sau a celui implicat în efectuarea lor, instituie o
prezumţie de comercialitate. Potrivit acestei prezumţii, sunt acte comerciale toate
actele pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său. Această
prezumţie legală este iuris tantum şi se fundează pe ideea, conform căreia
comercialitatea (caracterul comercial) coboară de la persoană spre act şi penetrează în
substanţa lui.
Concepţia obiectivă prevede, că obiectul dreptului comercial îl constituie actele
şi faptele de comerţ, indiferent de faptul cine le săvârşeşte. Potrivit acestui criteriu, se
consideră activitate de întreprinzător operaţiile necesare vieţii comerciale, actele şi
faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracţie de calitatea aceluia care le
săvârşeşte. În virtutea acestei premise, comercialitatea urcă de la actul comercial prin
natura lui la persoana care-l săvârşeşte, parcurgând un traseu invers decât cel
preconizat în cadrul concepţiei subiective.
Aşadar, în cadrul concepţiei obiective se iau în considerare operaţiunile juridice
în sine, apreciindu-se că acestea primesc incidenţa regulilor speciale în virtutea
faptului că sunt acte de comerţ.
În Republica Moldova, obiectul dreptului afacerilor se determină după sistemul
subiectiv [21, p. 25]. Astfel, pornind de la dispoziţiile legale, activitatea de
întreprinzător poate fi desfăşurată numai de subiecte înregistrate în modul stabilit de
lege. Sunt subiecte ale activităţii de întreprinzător doar persoanele fizice şi persoanele
juridice care au calitatea de întreprinzător. În lipsa înregistrării, în această calitate,
desfășurarea activității de întreprinzător se consideră a fi ilegală și se sancționează
conform prevederilor Codului contravențional (art. 263) și ale Codului penal (art.
241), iar venitul obținut ca rezultat al activității ilicite, se încasează prin hotărâre
judecătorească, în conformitate cu art. 27 din Legea cu privire la antreprenoriat și
întreprinderi, în bugetul de stat.
Așadar, obiectul dreptului afacerilor reprezintă relațiile care apar în
legătură cu activitatea de întreprinzător aducătoare de profit între persoanele fizice
și juridice, care au calitatea de întreprinzator, din această categorie făcând parte:
1. Raporturile care apar în legatură cu dobândirea, menținerea și încetarea
calității de întreprinzător, inclusiv relațiile corporative (înregistrarea întreprinzătorilor,
relațiile ce apar în: interiorul întreprinzătorilor persoane juridice, în legătură cu
reorganizarea și lichidarea întreprinzătorilor persoane juridice, precum și cu încetarea
activității întreprinzătorilor persoane fizice).
Aceste relații se manifestă în legătură cu decizia persoanei de a dobândi
calitatea de întreprinzător, relațiile ce apar în interiorul persoanei juridice cu scop
lucrativ, ca o organizație unică în legătură cu realizarea scopului pentru care a fost
constituită: obținerea și împărțirea venitului, sub formă de dividend. Deoarece orice
societate comercială unește persoane cu diferite interese (asociați, administratori,
salariați), armonizarea acestor interese este posibilă doar prin norme corporative.
Există câteva tipuri de relații corporative: de gestiune a capitalului deținut de
societatea comercială; aferente utilizării resurselor materiale ale societății, aferente
utilizării forței de muncă; dintre asociat și societate în cazul participării la lucrările
adunării asociaților, dintre diferite organe ale societății etc.
Și deoarece, noțiunea de întreprinzător denotă capacitatea persoanei de a
manifesta în activitatea sa inițiativă, ingeniozitate, hotărâre, altfel spus de a acționa
independent, liber si eficient. La fel întreprinzătorul poate să adopte decizii și să-și
conducă eficient afacerea, să soluționeze cele mai importante probleme din activitatea
sa cu ajutorul normelor corporative. În această categorie intră și relațiile ce apar în
legatură cu modificarea statutului de întreprinzător, cum ar fi spre exemplu:
modificarea formei de organizare, lichidarea voluntară a societății, inclusiv radierea
din Registrul de stat a întreprinzătorului persoană fizică sau persoană juridică.
2. Relațiile ce apar în legătură cu desfășurarea activității de întreprinzător
aducătoare de profit (încheierea și executarea diferitelor contracte comerciale,
extragerea, cultivarea și producerea de bunuri, executarea lucrărilor și prestarea
serviciilor etc.). De obicei, această categorie de relații sunt relații patrimoniale și apar
odată cu încheierea și executarea contractelor.
3. Relații ce apar între autoritățile publice și persoanele care au calitatea de
întreprinzător. Activitatea de întreprinzător nu are un mecanism propriu de
autoreglare, care i-ar permite să funcţioneze eficient timp nelimitat. Faptul acesta,
generează necesitatea unor mecanisme, prin care statul să intervină în activitatea de
întreprinzător a persoanelor private, pentru a le limita spaţiul de libertate. Astfel,
statul reglementează activitatea întreprinzătorilor prin norme juridice imperative,
punând în sarcina lor un şir de obligaţii, inclusiv obligaţia de a se înregistra la
autorităţile publice, de a obține actele permisive pentru desfășurarea activității în
locuri anumite, de a ţine evidenţa contabilă a operaţiunilor efectuate etc. Pentru a
proteja interesele publice în desfăşurarea unor genuri de activitate, statul impune
obţinerea de licenţe, respectarea standardelor, respectarea regulilor liberei concurenţe,
respectarea normelor de protecţie a consumatorilor, a mediului etc. Astfel, intervenţia
statului în economie este dictată de necesitatea protejării intereselor majore ale
societăţii.
Toate aceste raporturile sociale, reglementate de dreptul afacerilor, pot fi
patrimoniale sau nepatrimoniale.
Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi dintre persoane, care apar
în legătură cu bunurile corporale sau incorporale (imateriale). Din punctul de vedere
al dreptului afacerilor, au caracter patrimonial toate raporturile în care intră un
întreprinzător, în legătură cu desfășurarea activității sale și obținerea de profit.
Art. 1 din Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat și întreprinderi
determină activitățile de intreprinzator, ca fiind cele de fabricare a producției, de
executare a lucrărilor, de prestare a serviciilor și, desigur, de comercializare a
mărfurilor și produselor. Raporturile   patrimoniale apar în legătură cu încheierea și
executarea contractelor comerciale de vânzare-cumpărare, arendă, locațiune, leasing,
mandat, intermediere, prestare servicii, depozit, factoring etc. Deși în dreptul
afacerilor pot fi evidențiate și categorii de raporturi juridice nepatrimoniale,
raporturile patrimoniale sunt cele mai frecvente și reprezintă cea mai importantă
categorie.
Raporturile juridice nepatrimoniale ajută întreprinzătorul să obțina profit, care
însă nu apare nemijlocit în urma realizării acestora. În procesul de funcționare a unei
societăți comerciale apare necesitatea de a se convoca adunarea generală, de a se lua
diferite decizii privind deschiderea și lichidarea sucursalelor, alegerea organelor de
conducere și de control, a membrilor acestor organe etc. Astfel de raporturi nu aduc
persoanei juridice beneficiu, însă eficientizează activitatea de întreprinzator.
Ceea ce se ține de concretizat, la acest subiect, este faptul că aceste grupuri de
relații sunt interdependente și colaborează ca un tot întreg.

2.Definiți lichidarea persoanei juridice. Faceți deosebirea dintre noțiunile de

dizolvare și lichidare a societăților comerciale.
În general, lichidarea persoanelor juridice reprezintă procesul de dispariţie a acestora. Ca şi în cazul
înregistrării, radierea persoanelor juridice din registrul de stat este de competenţa Camerei
Înregistrării de Stat. Însă spre deosebire de procedura înregistrării, care poate fi efectuată şi în regim
de urgenţă (de exemplu, în 24 de ore sau chiar în 4 ore), procedura de lichidare este una foarte
complexă şi îndelungată. Legea nu prevede termenul limită în care persoana juridică poate îndeplini
toate formalităţile de lichidare. Practica atestă faptul că în cazul în care persoana juridică nu are
datorii faţă de bugetul public naţional, procedura lichidării durează, cel puţin, un an de zile[1].
Codul civil instituie trei reguli cu referire la lichidarea persoanelor juridice. Aceste reguli mai sunt
numite principii, şi anume:

a) persoana juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot parcursul lichidării;

b) lichidarea persoanei juridice se face în favoarea membrilor fondatori;

c) lichidarea persoanei juridice este obligatorie.

Faceți deosebirea dintre noțiunile de dizolvare și lichidare a societăților

comerciale
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale se referă la acelaşi proces şi anume acela prin care
entităţile îşi încetează existenţa. Dizolvarea are ca efect dispariţia juridică a societăţii comerciale şi
în final, radierea din Registrul comerţului .Lichidarea începe după ce societatea a fost dizolvată şi
presupune transformarea activului în bani pentru plata creditorilor şi partajului activului net între
asociaţi. Practic, se poate aprecia că lichidarea unei societăţi comerciale este precedată de
dizolvarea ei. Procesul de dizolvare se poate realiza pe două căi, respectiv ca urmare a voinţei
asociaţilor şi acţionarilor sau pe cale forţată
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea
existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă, dizolvarea pune
capăt activităţii normale a societăţii. Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a
patrimoniului societăţii, care privesc plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În
această fază, societatea continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată
cerinţelor lichidării. Dizolvarea unei societăţi pe acţiuni poate interveni atât voluntar, cât şi în urma
unor evenimente independente de voinţa acţionarilor. Modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii
este stabilit prin actul constitutiv, fie că societatea este în nume colectiv, în comandită simplă, cu
răspundere limitată (potrivit art. 7 din lege) sau pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni (art. 8 din
lege). Procedura se face potrivit dispoziţiilor art. 237, precum şi ale art. 228 alin. (1) din Legea nr.
31/1990 (acesta din urmă prevăzând cazuri specifice de dizolvare pentru societatea pe acţiuni).
Finalizarea procedurilor de dizolvare si lichidare este reprezentata de radierea societăţii din registrul
comerţului, moment de la care societatea comerciala îşi încetează existenta
Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu scop lucrativ pune capăt
activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de dreptul de a încheia acte juridice legate de
activitatea de întreprinzător.
De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă să existe pentru a exercita
operaţiunile legate de lichidarea patrimoniului agonisit în timpul activităţii. În acest caz, rezultă că
societatea comercială dispune de o capacitate juridică restrînsă, restrîngerea capacităţii survenind
imediat demarării dizolvării.
Potrivit alin.(1) art.86 din Codul civil, persoana juridică se dizolvă în temeiul:
a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibi-
lităţii atingerii lui;
c) hotărîrii organului ei competent;
d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în le-
gătură cu insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperati-
va nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
Din conţinutul normei sus-citate rezultă că dizolvarea persoanei juridice poate fi de două feluri:
1. dizolvare voluntară (benevolă);
dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni, avînd ca scop încheierea
afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea activului şi
împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea plăţilor.1
Prin lichidare se înţelege toate operaţiunile, care au drept scop terminarea afacerilor în curs în
momentul declarării dizolvării, astfel încît să se poată obţine realizarea activ ă, plata pasivului şi
repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.
Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:
- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu transmiterea către el a
patrimoniului societăţii;
- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova;
- înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;
- întocmirea bilanţului de lichidare;
- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;
- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea creanţelor;
- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;
- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a societăţii din
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

Biletul 2 .
Caracterizați denumirea de firmă a întreprinderii.
- Denumirea de firmă a întreprinderii. Conform prevederilor art. 14 alin.(5) din Legea nr.845/1992,
în firma întreprinderii individuale trebuie indicată forma de organizare juridică a întreprinderii:
„întreprindere individuală”, ori prescurtat „Î.I” şi numele fondatorului. De pildă, „Întreprinderea
individuală Movileanu” sau „Î.I. Movileanu”; - sediul întreprinderii, care poate fi domiciliul
fondatorului ori un local închiriat sau cumpărat; activitatea se va desfăşura în unul sau în mai multe
locuri, nu neapărat la sediu; - data fondării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de
stat;

Definiția persoanei juridice ca subiect al dreptului afacerilor

Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate cu legea şi răspunde pentru
acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de persoanele fizice care o conduc -
directorul, contabilul-şef, juristul etc., în legătură cu neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor
de către aceştia din urmă. Faptele ilicite comise de persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul
persoanei juridice sînt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele forme ale răspunderii,
cum sînt cea penală şi disciplinară, nu se aplică persoanelor juridice.
Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea prevederilor stabilite de Codul
fiscal şi de Codul contravenţional. În ambele situaţii, avem o răspundere contravenţională ce apare

1
ca rezultat al neachitării la timp a taxelor şi impozitelor faţă de stat, al evaziunii fiscale, al falsurilor
în documente etc. În calitate de sancţiune se aplică amenda sau chiar retragerea licenţei de
activitate, ultima sancţiune fiind cea mai periculoasă pentru persoanele juridice.

DEFINTIE :Prin noțiunea de „persoană juridică”, conform dicționarului juridic, se înțelege acel
subiect colectiv de drept civil care participă de sine stătător la raporturile juridice, având o răspundere
civilă proprie; o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau din asocierea altor persoane
juridice ca subiect de drept, având o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu distinct, afectat
realizării unui scop determinat în acord cu interesul obştesc [7].
După părerеа аltui аutоr, persoаnelе juridicе cu scоp lucrаtiv se constituiе de
fondаtоri în scоpul de а desfășurа o аctivitаte de întreprinzătоr (fiind numită și
аctivitаte lucrаtivă, economică, cоmerciаlă, de аntrеprеnоriаt), а reаlizа benеficii și
а lе împărți între еlе
persoana juridică, definiție - este un subiect colectiv de drept civil care participă de sine stătător la
raporturile juridice, având o răspundere civilă proprie; o colectivitate umană formată direct din
persoane fizice sau din asocierea altor persoane juridice ca subiect de drept, având o organizare de
sine stătătoare şi un patrimoniu distinct, afectat realizării unui scop determinat în acord cu interesul
obştesc.

Numiti formele persoanelor juridice

Alături de formele de persoane juridice cu scop lucrativ menţionate, sunt păstrate cooperativele de
producţie256 şi cooperativele de întreprinzător257, care, în opinia noastră, deşi pot desfăşura
activităţi lucrative, ca persoane juridice nu urmăresc obţinerea de profit, dar contribuie la obţinerea
profitului de către membrii săi.
După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul afacerilor cuprinde o sferă largă, în care
se includ mai multe ramuri de drept: - dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul
contravenţional etc. Astfel, în funcţie de domeniul din care face parte încălcarea, există mai multe
feluri (forme) de răspundere aplicabile în dreptul afacerilor:
- răspunderea civilă;
- răspunderea penală;
- răspunderea contravenţională;
răspunderea materială şi disciplinară

FORMELE JURIDICE DE ORGANIZARe

1. Întreprinzătorul individual;
2. Societatea în nume colectiv;
3. Societatea în comandită;
4. Societatea cu răspundere limitată;
5. Societatea pe acţiuni;
6. Cooperativa de producţie;
7. Cooperativele de întreprinzător;
8. Întreprinderea de stat. Întreprinderea municipală.
 DREPTUL AFACERILOR

Biletul 3
Izvoarele dreptului afacerilor.
. Noţiunea de izvor de drept
Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică, ia o anumită formă,
datorită căreia sînt aduse la cunoştinţă întregii societăţi. Dreptul,trece în existenţa faptică mai întîi
prin formă, prin faptul că este pus ca lege....
Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce reglementează raporturile juridice din sfera
activităţii de între prinzător. Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în
primul rînd, la cunoştinţa celor al căror comportament îl prescriu.
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele mai răspîndite sînt:
- izvor material şi izvor formal al dreptului;
- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;
- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
- izvor intern şi izvor extern al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt concepute ca un sistem
de factori sociali, politici, ideologici, materiali care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere
unor reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii
sociale.
Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare sau sancţionare a normelor
juridice, ca mod de exprimare a normelor, adică ca sursa în care normele juridice sînt reflectate.
Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa
guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt exprimate. Izvoare
directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele normat ive.
Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să fie validate,
sancţionate de o autoritate publică competentă. în calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu,
obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste norme devin juridice numai din
momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de principiile
legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe cînd obiceiul
poate fi transmis şi pe cale orală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii autori consideră
că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin că izvorul intern îl formează
însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege.
În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care voinţa,
devenită statală, obţine o haină juridică adecvată.
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de exemplu, se consideră că
politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică este cea care gîndeşte
viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa juridică este considerată ideologie a dreptului.
Deci, izvoarele dreptului afacerilor reprezintă formele de exprimare a normelor juridice în
cadrul sistemului de drept al afacerilor, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către
puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem la concluzia că există multiple şi
variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de izvoare ale dreptului. Multitudinea
izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd, prin
diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
d) contractul normativ;
e) actul normativ.

Izvoarele dreptului afacerilor

Dreptul a apărut în cadrul societăţii cu scopul de a reglementa relaţiile dintre oameni,
constituindu-se într-un un sistem de norme ce îmbracă o anumită formă de exprimare, purtând
denumirea de izvor al dreptului. Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:
- în sens material, ea desemnează condiţiile materiale care generează normele juridice;
- în sens formal, reprezintă forma pe care o îmbracă normele juridice care reglementează
„materia afacerilor”.
În sens formal, prin izvor al dreptului afacerilor se înţelege, forma de manifestare, de
exprimare a normelor juridice care reglementează „materia activității de întreprinzător”, modul
în care acestea apar în cadrul societăţii („haina juridică” pe care o îmbracă dreptul).
Ca şi în alte ramuri de drept, după natura lor, izvoarele dreptului afacerilor se împart în două
categorii: izvoare creatoare (actele normativ juridice) şi izvoare interpretative (jurisprudenţa şi
doctrina).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organele autorității publice, învestite cu
competențe normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ
cuprinde norme generale, general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată prin
intervenția forței coercitive a statului [17, p. 216]. Conform art.2 din Legea nr.100/2017 cu
privire la actele normative, actul normativ este un act juridic adoptat, aprobat sau emis de
o autoritate publică, care are caracter public, obligatoriu, general și impersonal și care
stabilește, modifică ori abrogă norme juridice care reglementează nașterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice și care sunt aplicabile unui număr nedeterminat de situații
identice

Prin concluzie, putem menționa că uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită,
odată convenite şi aplicate o perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de parteneri
comerciali, care au fost expres sau tacit acceptate şi aplicate apoi şi care, în funcţie de natura lor,
pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept

Definiti licenta
Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de
întreprinzător, nr.451/2001, şi anume: „Licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv,
eliberat de au toritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce
atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate
indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana poate să desfăşoare o
anumită activitate care îi aduce profit. Lista activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este
prevăzută de lege, iar dreptul de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai
din momentul obţinerii acesteia.
Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare tipizate, au serie şi
număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a)
denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/ prelungirii licenţei; c)
denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul
certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru
a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura
conducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.

Numiți temeiurile de refuz pentru eliberarea licenței.

În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă subdiviziune separată, el
este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în vederea
includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau
altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, lui i se eliberează copii autorizate de pe aceasta.
Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. De menţionat că
deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei
interdicţii are ca efect retragerea licenţei.

Biletul 4
1.Dați definiția contabilității și numiți etapele de ținere a evidenței contabile.
Definitie : contabilitate – sistem complex de colectare, identificare, grupare, prelucrare,
înregistrare, generalizare și de prezentare a informațiilor privind elementele contabile

Contabilitatea este știința și arta stăpânirii afacerilor, în care scop se ocupă cu "măsurarea,

evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a
rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice", în care scop "trebuie să asigure
înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire
la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale
acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali,
clienții, instituțiile publice și alți utilizatori" (Legea contabilității nr.82/1991, republicată în iunie
2007, art.2, al (1).
Etapele de tinere a evidentei contabile
Instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală mediului său despre ceea ce face,
despre poziţia sa financiară, despre performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.
Contabil –sef , firma de audit organizarea contabilitatii ,ciclul contabil (circulatia documentelor )
Documentele primare , registrele le contabile,conturi contabile ,inventarierea
patrimoniului ,repoartele financiare .
Organizarea contabilităţii
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul economic este obligat să
păstreze pe suport de hîrtie sau în formă electronică documentele contabile care includ:
documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi alte documente aferente
organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în
baza căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bazăpentru determinarea
venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/ pierderea) contabil reflectat
în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor
de Contabilitate. Erorile contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate,
care se consideră la fel un document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele şi conform regulilor
prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al
Republicii
Moldova. Răspunderea pentru organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă
conducătorul agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se transmit
persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui proces-verbal de predare-
primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor de păstrare a documentelor, precum şi a
documentelor care lipsesc.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul parcurs de documente,
începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi pînă la predarea lor la arhivă după prelucrare
şi reflectare în contabilitate, se numeşte circulaţia documentelor Mişcarea şi circulaţia
documentelor cuprinde cîteva etape:
a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi
înregistrarea documentelor în sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.
Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza documentelor primare şi
centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta
este imposibil - nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului.
Formularele tipizate de documente primare sînt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în
multe exemplare şi difuzate persoanelor fizice şi persoanelor juridice care desfăşoară activitatea de
întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa contabilă. Ca exemplu de document primar
avem: bonul emis de aparatul de casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de
parcurs, poliţa de asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar dispune
de serie şi număr, de aceea emiterea mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi
operaţiuni este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a) denumirea şi numărul
documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa, codul fiscal al entităţii în numele căreia este
întocmit documentul; d) denumirea, adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru
persoanele fizice - codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi
valorice în care sînt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura,
inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au aceeaşi putere
juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă electronică, entitatea, la solicitarea
utilizatorului, este obligată să imprime copia documentului pe suport de hîrtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi calculate pot fi
semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintîi semnătură să fie aplicată de conducătorul
entităţii, iar doua - de contabilul-şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa
funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii
respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se acumulează şi se
prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor contabile se stabileşte de fiecare entitate de
sine stătător, pornind de la necesităţile informaţionale proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii:
a) denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi finisării
ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării faptelor
economice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor
economice; f) funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea
registrului. Registrele contabile obligatorii sînt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte registre
centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă dublă este obligat
să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în
baza conturilor contabile. Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind
folosirea lor sînt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă de
Ministerul Finanţelor Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efectueze,
cel puţin o dată în an, inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine. De regulă,
aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la
modul de efectuare a inventarierii sînt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin
Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/20042.
Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată prezenţa tuturor
elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la data efectuării inventarierii.
Procesului de inventariere i se supun bunurile: mijloacele fixe, materia primă, materialele,
produsele finite, mărfurile, mijloacele băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea integrităţii bunurilor, în
verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi în respectarea regulilor de păstrare. Tot
cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate, creanţele vechi şi
neîncasate etc.
2
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de inventariere constituită din:
preşedintele comisiei şi membrii comisiei. Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul
întreprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de membri sînt contabilulşef, şefii de subdiviziuni,
specialiştii competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie a
conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al
inventarierii. Atît preşedintele, cît şi membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea
efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care caracterizează activitatea
economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de perioada întocmirii, există
rapoarte financiare trimestriale şi anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de Ministerul Finanţelor, se
prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind: „Bilanţul contabil”, „Raportul privind
rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul
capitalului propriu”, nota explicativă şi anexele respective3. Rapoartele financiare le semnează
conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia prezentată.

2.Definiți reorganizarea prin fuziune. Descrieți procedura reorganizării prin

fuziune a întreprinderii
Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care două sau mai multe
societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ îşi unesc patrimoniile într-o singură
persoană juridică pentru concentrarea capitalului şi sporirea rentabilităţii
Din prevederile alin.(1) art.73 din Codul civil, rezultă că fuziunea are loc prin două modalităţi: -
contopire; - absorbţie.
Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai multe societăţi comerciale se
unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un nou subiect de drept).
Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest procedeu de reorganizare îşi
încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile acestor societăţi trec integral la subiectul de drept
nou format.
Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca efect încetarea existenţei persoanelor
juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică
absorbantă.
Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai multe persoane juridice care
dispar ca subiecte de drept (persoane juridice absorbite), se alipesc la o alta (persoana juridică
absorbantă), ultima păstrîndu-şi personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial mai mare pe
piaţă. Drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite trec integral la cea absorbantă.
Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie) parcurge mai multe etape:
- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor art.74 din Codul civil
rezultă că societăţile participante la procedura de reorganizare prin contopire sau absorbţie sunt
obligate să elaboreze un proiect al contractului de fuziune. Acesta va conţine:

3
 - forma (felul) fuziunii;
- denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
- raportul valoric al participanţilor;
- data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în
fuziune.
Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se
indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul
contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice. Proiectul
contractului de fuziune se întocmeşte în scris.
În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice datele de identitate ale noii societăţi
comerciale, numele candidatului la funcţia de administrator şi în alte organe.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la demararea reorganizării. Avînd în
vedere faptul că Camera Înregistrării de Stat este organul care înregistrează persoanele juridice cu
scop lucrativ, orice modificare în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la
cunoştinţa organului respectiv.
Potrivit art.22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoana juridică supusă reorganizării este obligată să
înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data
adoptării hotărîrii respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de Stat a începerii
procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea „în reorganizare”.
Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare, la organul
înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei
juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Potrivit art.72 din Codul civil, în termen de 15 zile de la adoptarea
hotărîrii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare este
obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii consecutive ale
“Monitorului Oficial al Republicii Moldova” un aviz privind reorganizarea.
Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii pot să ceară persoanei
juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La
aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile
acestor creditori la satisfacerea creanţelor vor fi puse în pericol. Persoanele juridice participante la
reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul
de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului.
- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune constituie procedura de
transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce urmează să fie radiată către persoana juridică
succesor în drepturi. Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza unui act de predare-primire
în care sunt reflectate activele şi pasivele societăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor ce se
transmit, iniţial urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile normelor
contabile.
Actul de predare-primire, după cum şi contractul de fuziune, se confirmă de fondatorii persoanelor
juridice care sînt implicate în fuziune şi necesită a fi semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor
comerciale participante la fuziune.
 - Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice
absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii.
La cerere se anexează:
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;
b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii
datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare, persoanele juridice absorbite sau
cele contopite se consideră dizolvate şi se radiază din Registrul de Stat al persoanelor juridice.

Biletul 5
1. Numiți mecanismele care suprimă sau care înlătură concurența.
Definiţie. Concurenţa este definită ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă pe
piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor.
În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre agenţii economici pentru cîştigarea clientelei
şi extinderea afacerilor4. În această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de
desfacere şi realizarea unor profituri cît mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii economici sub o presiune
continuă, ei fiind gata să reacţioneze oricînd la cerinţele pieţei5. Dreptul la concurenţă trebuie
exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi
agenţi economici. Numai în acest caz putem vorbi despre o concurenţa licită sau loială; în caz
contrar, ia naştere concurenţa neloială.
Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este constituit, în principal, din Legea cu privire la
protecţia concurenţei nr.1103/20006.
Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către stat. Organul de stat în sarcina căruia
revine supravegherea activităţii de concurenţă în Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru
Protecţia Concurenţei7.
Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii normale. Pentru existenţa unei
concurenţe normale pe piaţa de desfacere trebuie să fie întrunite mai multe condiţii: a) concurenţa
să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici; c) comerţul,
preţurile şi tarifele să fie libere; d) agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le
este interzis să facă abuz.

4 DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi,
monopoluri, ţări etc., pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor cîştiguri cît
mai mari ( - Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p.208).
5 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.54.
6 Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din 30.06.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000,
nr.166-168.
7 Agenţia a fost creată în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de stat asupra respectării legislaţiei cu privire la
protecţia concurenţei de către agenţii economici. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul oficial al Agenţiei -
www.anpc.md.
 Cuvîntul neloial înseamnă „necinstit”, „contrar normelor de conduită în afaceri”. Concurenţa
neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului economic de a obţine avantaje
neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi
economici, inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri (art.2 al Legii cu privire la protecţia
concurenţei).
Faptele de concurenţă neloială sînt interzise. Ca exemple de concurenţă neloială am putea enumera:
a) răspîndirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent
economic;
b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile
mărfurilor;
c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de firmă8;
d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a.
Actele de concurenţă neloială sînt sancţionate de Codul penal al Republicii Moldova. Astfel, orice
act de concurenţă neloială, inclusiv: a) crearea situaţiilor de confuzie cu produsele sau cu activitatea
de întreprinzător a unui concurent; b) răspîndirea, în procesul comerţului, de afirmaţii false, care
discreditează activitatea concurentului; c) inducerea în eroare a consumatorului referitor la
mărfurile concurentului; d) compararea în scopuri publicitare a mărfurilor unui agent economic cu
ale altor agenţi economici, se pedepsesc cu amendă de pînă la 40 mii lei sau cu închisoare de pînă la
un an (art.246)9.
2.Definiți capitalul social. Care sunt asemănările și deosebirile între capitalul
social și patrimoniul întreprinderii.
Capitalul social prezintă expresia valorică a tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care
participanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura
mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare.
Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă pentru activitatea oricărei
societăţi comerciale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a aporturilor asociaţilor
societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd
obiectul aportului este un bun mobil sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data
transmiterii. Pe parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile
transmise de asociaţi ca aport în capitalul social poate creşte sau poate scădea ca urmare a uzurii
acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în dependenţă de aceste fluctuaţii.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere, ar părea că sînt identice,
dar de fapt ele sînt noţiuni diferite, cum ar fi: patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu,
capital vărsat.

8 Cele mai răspîndite cazuri de concurenţă neloială sînt încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor. De
exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („pînă la confuzie”) cu o marcă binecunoscută în
lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” -
„Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a.
9 Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate pe un termen de pînă la 5 ani.
Capitalul social şi patrimoniul. Din dispoziţia alin.(1) art.284 din Codul civil rezultă că patrimoniul
este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd
capitalul social prezintă suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea
comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului.
Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului societăţilor comerciale
patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în
bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane
fizice şi juridice.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se menţine atît pe timpul
vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi
universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică
şi atunci cînd datoriile vor fi mai mari decît activul. Astfel, patrimoniul, fiind indisolubil de titular, îl
va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi titulari de drepturi doar
persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii.Patrimoniul
societăţilor comerciale este independent de patrimonial asociaţilor sau al acţionarilor acestor
societăţi. Aceasta se exprimă prin faptul că:
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al societăţii;
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul general al
creditorilor societăţii;
- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;
aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai patrimoniul acesteia.
- Aplicatia procedurii de insolvabilitate fata de societate priveeste numai patrimoniul acesteia .
Biletul nr 6
1Numiți actele de concurență neloială.

Autorităţile administraţiei publice nu au dreptul:

- să interzică formarea a noi agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească
interdicţii asupra practicării unor genuri de activităţi sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia
cazurilor prevăzute de legislaţie;
- să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la livrarea
prioritară a unor mărfuri către anumite categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor prevăzute de
legislaţie
- să acorde neîntemeiat unor agenţi economici facilităţi fiscale sau de altă natură, să le creeze o
situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi economici care activează pe aceeaşi piaţă de mărfuri;
- să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru activitatea unor agenţi
economici. Autorităţilor administraţiei publice, sub rezerva situaţiilor excepţionale, li se interzice să
emită decizii cu privire la:
- repartizarea centralizată a mărfurilor, cu excepţia cazurilor de exercitare a funcţiilor statului în
domeniul protecţiei sociale a consumatorului;
- stabilirea de interdicţii asupra comercializării mărfurilor dintro zonă în alta a ţării; - limitarea
drepturilor agenţilor economici de procurare sau comercializare a mărfurilor;
- stabilirea unor alte interdicţii şi restricţii, neprevăzute de lege, care limitează independenţa
agenţilor economici. Autorităţilor publice li se interzice, iar dacă a fost încheiat se consideră nul,
integral sau parţial, orice acord care suprimă concurenţa sau lezează interesele consumatorului
încheiat cu o altă autoritate publică sau cu un agent economic, dacă acesta priveşte:
- majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor şi tarifelor;
- divizarea pieţei după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de
sortimentul mărfurilor comercializate sau de categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor
(beneficiarilor); - crearea de bariere ieşirii pe piaţă, limitarea accesului pe piaţă sau înlăturarea de pe
piaţă a agenţilor economici.

2.Descrieti procedura de efectuare a controlului de stat .numiti drepturile pe

care le are subiectul supus controlului.

Se consideră control ,,orice formă de verificare, revizie, audit, evaluare şi/sau

analiză exercitată de către un organ de control, cu scopul de a constata respectarea
legislației și de a verifica unele fapte relevante pentru domeniul de control al
organului în cauză, la faţa locului şi/sau prin solicitare directă de la persoana
controlată a documentaţiei şi a altei informaţii prin poştă, inclusiv prin poșta
electronică, sau prin telefon, informaţie pe care aceasta, în virtutea legii, nu este
obligată să o ofere”.
Au dreptul să inițieze și să desfășoare controlul doar autoritățile/instituțiile
publice stabilite în anexa din Legea nr 131/2012 privind controlul de stat asupra
activității de întreprinzător, în limitele corespunzătoare. Astfel, organele abilitate cu
funcții de control în Republica Moldova sunt următoarele: Agenția Națională pentru
Siguranța Alimentelor, Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor şi Supravegherea
Pieţei, Agenţia pentru Supraveghere Tehnică, Agenţia Naţională pentru Sănătate
Publică, Inspectoratul pentru Protecţia Mediului, Serviciul Vamal, Serviciul Fiscal de
Stat, Agenţia Naţională Transport Auto, Centrul Național pentru Protecția Datelor cu
Caracter Personal, Inspectoratul de Stat al Muncii, Agenţia Naţională de Asigurare a
Calităţii în Educaţie şi Cercetare, etc[2].
De asemenea, în alte acte normative sunt prevăzute și alte autorități ce sunt
abilitate cu drept de control, precum: Agenția Națională pentru Reglementare în
Energetică; Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și
Tehnologia Informației; Consiliul Coordonator al Audiovizualului; Consiliul
Concurenței; Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi
Radiologice etc.
 Conform legislației privind controlul de stat al activității de întreprinzător
organele abilitate sunt în drept să efecteze două tipuri de control: control planificat și
control inopinat. Organul de control este obligat să respecte ordinea de executare
stabilită în planul de control şi nu o poate modifica. Agenţii economici pot afla dacă
au fost incluşi în planurile controalelor accesând pagina web
https://controale.gov.md/acasa, unde în secţiunea „Alte Controale” pot consulta
planurile organelor de control pentru anul care urmează sau pot adresa gratuit o cerere
privind accesul la informaţie din Registrul de stat al controalelor. Autoritatea va
expedia persoanei supuse controlului un exemplar al delegaţiei de control cu cel puţin
5 zile lucrătoare înainte de ziua controlului, iar în cazul controlului inopinat delegaţia
se înmânează la prezentarea inspectorilor.
Controlul poate fi exercitat doar de inspectorii specificaţi expres în delegaţia de
control şi doar în timpul programului de activitate al persoanei controlate sau al
subdiviziunii acesteia (Art. 21 din Legea Nr. 131/2012). În cazul în care este necesar
de a înlocui inspectorul se întocmeşte o nouă delegaţie.
Ceea ce se cere de concretizat este faptul, că unul și același organ de control nu
este în drept să efectueze controlul planificat mai mult decât o dată într-un an
calendaristic asupra uneia și aceleiași persoane sau asupra unuia și aceluiași obiect al
controlului, în cazul în care persoana deține mai multe obiecte distincte, amplasate
separat de sediu și de alte obiecte, cu excepţia cazurilor în care se impune o frecvenţă
mai înaltă a controalelor, conform metodologiei de planificare a controlului, în baza
criteriilor de risc, aplicată domeniului de control în cauză.
Organul de control poate decide efectuarea, în afara graficului, a controalelor
inopinate asupra unei persoane, în baza evaluării riscurilor. Aici se cere de concretizat
că, controalele inopinate nu pot fi efectuate în cazul când există orice alte modalităţi
directe sau indirecte de obţinere a informaţiei necesare de către organul abilitat cu
funcţii de control, inclusiv cele deținute de alte organe de supraveghere/control,
deținători de registre publice, autorități și instituții publice. Nota de motivare pentru
inițierea controlului inopinat trebuie să conțină analiza și argumentarea necesară
privind întrunirea condițiilor stabilite de lege. În cadrul notei se va argumenta
necesitatea intervenției, prin expunerea în detaliu a circumstanțelor și informației ce
stau la baza concluziilor și acțiunilor organului de control, posibilele încălcări ce
rezultă din informația și probele deținute până la inițierea controlului și estimarea
rezonabilă a pericolului și consecințelor în cazul neintervenției organului de control.
În cadrul controlului inopinat pot fi supuse controlului doar aspectele care au servit ca
temei pentru inițierea controlului.
 În cazul când nu sunt respectate obligaţiile numite supra, persoana supusă
controlului este în drept să interzică accesul în incintă şi să refuze orice cooperare cu
persoana care pretinde a fi inspector, să apeleze la suportul organelor de poliţie pentru
evacuarea din incintă a persoanei respective. Accesul în incintă poate fi refuzat şi în
cazul în care se prezintă un singur inspector, întrucât controlul se efectuează de
minimum doi inspectori.

Drepturile agentului economic în timpul controlului:

a) să verifice delegaţia de control, şi să ia cunoştinţă de legitimaţia de serviciu a
inspectorului;
b) să fie informată referitor la drepturile şi obligaţiile sale;
c) să prezinte dovezi şi explicaţii în favoarea sa;
d) să conteste acţiunile inspectorilor;
e) să ceară anexarea la actul de control a oricăror documente sau copii ale acestora,
pe care are dreptul să aplice semnătura şi să dea explicaţii în scris, precum şi să
ceară includerea în procesul-verbal de control a menţiunilor cu privire la unele
fapte sau drepturi/obligaţii;
f) să ia cunoştinţă de procesul-verbal de control;
g) să asiste personal sau prin reprezentantul său în procesul controlului;
h) să indice adresa sa electronică la care organul în cauză este obligat să transmită
notificările şi informaţia/documentele aferente controlului.

Biletul 7

1Numiți cazurile în care nu se admite înregistrarea întreprinzătorului

individual.

Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite în cazul în care:

1. Persoana fizică este deja înregistrată în calitate de întreprinzător individual;
2. Persoana respectivă este lipsită, prin hotărârea instanţei de judecată, de dreptul de a
practica activitate de întreprinzător;
3. În cazul în care, pe numele persoanei, au fost înregistrate anterior întreprinderi care
nu funcţionează şi care nu au fost lichidate în modul stabilit de lege sau care au
datorii la bugetul public naţional.
În asemenea cazuri, oficiul teritorial al Agenției Servicii Publice adoptă decizia de a
refuza înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual.
2.Dați definiția lichidării întreprinderii. Expuneți planul lichidării
Pînă la începerea procedurii de lichidare a întreprinderii conducătorul acesteia, este obligat să
întreprindă toate măsurile pentru a înregistra toate modificările necesare la camera Înregistrării de
Stat ( de exemplu: modificarea adresei juridice, etc.,), pentru că după începerea procedurii de
lichidare Camera Înregistrării de Stat (CÎS) nu va fi în drept să înregistreze careva modificări.
I. Prima etapă a lichidării este etapa internă.
Organul suprem al întreprinderii – Adunarea Generală a Asociaţilor trebuie să adopte o hotărîre de
lichidare a întreprinderii. În cazul în care societatea are un singur asociat, atunci acesta emite
o decizie de lichidare a întreprinderii. În  hotărîrea (decizia) de lichidare se poate de indicat cine va
avea calitatea de „lichidator” – persoana fizică care se va ocupa de lichidare. În conformitate cu
articolul 90 alineatul (5) din Codul Civil „în cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia
reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărîrea prin care sunt
desemnaţi nu prevede altfel”. Intrarea în funcţie a lichidatorului (comisiei de lichidare) desemnează
şi momentul trecerii responsabilităţii de la administrator la lichidator. Dacă organul competent al
persoanei juridice sau instanţa de judecată nu desemnează lichidatorul, la data dizolvării persoanei
juridice, administratorul acesteia devine lichidator.
II. La a doua etapă, lichidatorul este obligat:
- În termen de 30 de zile din momentul adoptării hotărîrii (deciziei) de lichidare a întreprinderii să
informeze CÎS despre începerea procedurii de lichidare prezentînd  următoarele acte:
- cererea, conform modelului aprobat de camera de Înregistrare
- hotărîrea (decizia) de lichidare a întreprinderii;
- certificatul de înregistrare a întreprinderii;
- buletinul de identitate a lichidatorului.
CÎS primeşte actele şi emite decizia privind începerea procedurii de dizolvare a persoanei juridice,
înscriind menţiunea „în proces de lichidare” în Registrul de stat al persoanelor juridice, precum şi
pe certificatul de înregistrare al întreprinderii. Din acest moment se interzice participarea
întreprinderii - în proces de lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice.
- După primirea Deciziei privind începerea procedurii de dizolvare a persoanei juridice, să publice în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova în două ediţii consecutive un aviz despre lichidarea
întreprinderii, iar în termen de 15 zile îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi
despre termenul de înaintare a creanţelor. Timp de 6 luni se pot înainta pretenţii din partea
creditorilor. (Poate fi stabilit de către întreprinderea în curs de lichidare un termen mai mare.)
- Să informeze în scris organele fiscale despre începerea procedurii de lichidare.
- Să prezinte inspectoratului fiscal teritorial, în conformitate cu art. 83 alin. (6) din Codul Fiscal - în
termen de 60 zile din momentul începerii procedurii de lichidare declaraţia cu privire la impozitul pe
venit pentru întreaga perioadă a anului de gestiune pe parcursul căruia persoana juridică a desfăşurat
activitate de întreprinzător.
- Inspectoratul fiscal teritorial în raza căruia întreprinderea în proces de lichidare stă la evidenţă
efectuează primul control fiscal legat de lichidarea întreprinderii. Controlul în cazul lichidării poartă
un caracter total, inspectorul fiscal fiind în drept să verifice întreaga activitate a întreprinderii. După
finisarea controlului, organul fiscal emite Actul de control fiscal, în baza căruia este emisă şi Decizia
privind controlul fiscal. În decizie inspectoratul fiscal indică ce documente trebuie să pregătească şi
să prezinte întreprinderea pentru ce-l de-al doilea control fiscal.
   În conformitatea cu art. 12¹ alin (3) din Codul Fiscal şi scrisoarea Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat nr. 07-107/628 din 05.02.2010, pentru întreprinderile lichidate sau
reorganizate, perioadă fiscală se consideră perioada de la începutul anului calendaristic pînă la data
radierii întreprinderii din Registrul de stat. Astfel, contribuabilii urmează să depună toate dările de
seamă fiscale pînă la momentul depunerii cererii pentru radiere. Obligaţia contribuabilului de
 depunere a dărilor de seamă fiscale dispare din momentul radierii întreprinderii din registrul de stat
al întreprinderilor şi organizaţiei.
- În termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor (6 luni), lichidatorul
este obligat să întocmească şi să prezinte către organele statistice bilanţul de lichidare care să
reflecte valoarea de bilanţ a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice care sunt
recunoscute de lichidator şi datoriile care se află pe rol în instanţa de judecată;
- După primul control fiscal, lichidatorul este obligat să pregătească şi să prezinte organului fiscal
următoarele documente pentru cel de al doilea control fiscal:
-          Certificatul de la Editura de imprimate „Statistica” privind neeliberarea sau restituirea
blanchetelor de strictă evidenţă.
-          Certificatul de la Compania Naţională de Asigurări în Medicină privind lipsa datoriilor.
Pentru primirea unui astfel de certificat întreprinderea va fi obligată să dezactiveze toate
poliţele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală ale salariaţilor.
-          Certificatul de la Serviciul Vamal al RM privind lipsa datoriilor la bugetul de stat
(compartimentul plăţi vamale).
-          Certificatul privind  închiderea contului bancar de la băncile unde întreprinderea deţine
conturi.
-          Autorizaţia Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova DGPOP pentru
distrugerea ştampilei/ ştampilelor.
-          Certificatul de la Casa teritorială de Asigurări Sociale privind lipsa datoriilor.
-          Copiile a două anunţuri din Monitorul Oficial despre lichidarea întreprinderii.
-          Copia bilanţului de lichidare a întreprinderii.
După finisarea celui de al doilea control fiscal în legătură cu lichidarea, organul fiscal emite actul
de control fiscal total, iar apoi eliberează un certificat privind lipsa datoriilor faţă de bugetul de stat.
- Lichidatorul prezintă Camerei de Înregistrare de Stat cererea de radiere (după modelul aprobat de
CÎS) a întreprinderii din registrul întreprinderilor şi organizaţiilor la care anexează următoarele
actele:
 bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de organul care a desemnat
lichidatorul;
 documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional (termenul de valabilitate este de 3
zile din data eliberării acestuia de către inspectoratul fiscal de stat teritorial);
 copiile avizelor de lichidare a întreprinderii, publicate în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”,
în două ediţii consecutive.
Procedura de lichidare a unei întreprinderi durează cel puţin un an de zile.
Lichidatorul depune cererea de radiere a persoanei juridice din Registrul de stat în termenele şi în
condiţiile art.98 din Codul civil. Termenul minim după care lichidatorul urmează să depună cererea
de radiere a persoanei juridice din Registrul de stat este de 12 luni, în cazul cînd bilanţul lichidării şi
planul repartizării activelor au fost aprobate şi prezentate cu 2 luni înainte de expirarea acestui
termen. În caz contrar, lichidatorul va depune cererea de radiere la Cameră după expirarea ambelor
termene :
-          termenului de 12 luni de la ultimul aviz publicat in Monitorul Oficial  şi
-          celui de două luni din data aprobării şi prezentării bilanţului de lichidare.
CÎS adoptă în termen de 3 zile de la data primirii actelor decizia de radiere. Întreprinderea se
consideră lichidată din momentul adoptării deciziei de radiere din Registrul de stat şi consemnarea
acestui fapt în Registru.

Biletul 8
 1.Dați definiția mărcii și descrieti funcțiile sale.

 Marca este un semn care serveşte la diferenţierea produselor sau serviciilor unei
întreprinderi de cele ale altei întreprinderi.Privită din perspectiva procesului decizional,ea
permite consumatorilor să-şi orienteze alegerea uşor şi rapid spre produsele verificate,
aparţinînd antreprenorilor care şi-au cîştigat o bună reputaţie.

 funcţia de identificare;
 funcţia de comunicare, precum şi una de natură juridică, respectiv:
 funcţia de protecţie.Aceasta din urmă îi asigură titularului de marcă înregistrată dreptul
exclusiv de exploatare şi, implicit, îi „pune la adăpost” atît investiţia făcută în promovare, cît
şi profiturile obţinute.Prin urmare, el are atît dreptul de folosinţă, cît şi dreptul de interdicţie
a folosirii mărcii de către alte persoane pe durata termenului de valabilitate al acesteia.

2Găsiți asemănările și deosebirile între antreprenor și activitate de

întreprinzător și întreprindere.

. Întreprinzătorul îşi asumă iniţiativa cumulării resurselor de pământ, capital şi

muncă într-un proces unic – producerea mărfurilor şi serviciilor;
2. Întreprinzătorul poartă responsabilitate pentru hotărârile luate, care decid
soarta activităţii întreprinderii;
3. Întreprinzătorul este un inovator, persoana care tinde să aducă pe piaţă
produse noi, noi tehnologii de producere şi chiar forme noi de organizare a afacerilor;

4. Întreprinzătorul este persoana care îşi asumă un risc deosebit, deoarece el riscă nu
doar cu timpul, munca şi reputaţia personală, dar şi cu mijloacele sale investite sau ale
partenerilor de afaceri ori acţionarilor

antreprenoriatul este ,,o activitate exercitată de persoane particulare, întreprinderi

şi organizaţii pentru extragerea bunurilor naturale, producerea ori procurarea şi
vînzarea mărfurilor ori prestarea serviciilor în schimbul altor mărfuri, servicii sau
bani în avantajul persoanelor ori organizaţiilor interesate
 1. Antreprenoriatul este un proces, o serie de activități și nu o activitate
extraordinară sau supranaturală destinată doar unor oameni predestinați;
2. Antreprenoriatul este o activitate care împlică mai mulți actori și nu doar
antreprenorul. Acesta nu acționează izolat, ci trebuie să identifice colaboratori,
să-i motiveze și să-i coordoneze către realizarea propriei viziuni asupra afacerii
pe care a inițiat-o;
3. Antreprenorul trebuie să creeze valoare pentru el și pentru societate, deoarece
în caz contrar își pierde motivația pentru activitatea desfășurată, își pierde
clienții și implicit rațiunea de a acționa ca antreprenor;
4. Activitatea antreprenorială implică inovare în cele mai variate forme: ca mod
de mobilizare și utilizare a resurselor, ca mod de servire a clienților, de obținere
a produselor, de identificare și satisfacere a nevoilor de pe piață;
5. Activitatea antreprenorială vizează exploatarea diferitelor oportunități de către
cei care sunt deschiși și pregătiți să le întâmpine, adică de către antreprenori.

Biletul 9

1.Numiți funcțiile capitalului social.

Capitalul social este expresia valorică a tuturor aporturilor – în numerar şi în natură – cu care
participanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a
asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. În
literatura juridică sunt evidenţiate trei funcţii ale capitalului social:

bază materială a societăţii; garanţie a creditorilor societăţii şi legătură între asociaţi şi societate

2.Dați definiția consumatorului . Descrieți drepturile consumatorului în cazul în

care a procurat un produs neconform

Consumator este orice persoană fizică care intenţionează să comande sau să procure ori care
comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de
întreprinzător sau profesională

drepturi ale consumatorului:

- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de protecţia drepturilor
consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei,
Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;
 - de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu care ar putea să-i
afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea prejudiciului material,
moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul acordat în mod necalitativ;
de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele achiziţionate şi serviciile
prestate .

Biletul 10

1.Descrieți obligaţia antreprenorilor de a plăti impozite.

Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate de persoanele fizice şi
juridice10. Ele
constituie cea mai importantă şi mai veche resursă financiară a statului. Plata impozitelor este
obligatorie pentru toţi agenţii economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către
Parlament în Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la muncitori, pensionari,
invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate Taxa este o plată obligatorie achitată către stat, dar
care nu este impozit. Cele mai frecvente taxe sînt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru
serviciile de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate.

Subiectele impunerii sînt persoanele fizice şi juridice, indiferent de statutul lor. Pentru dreptul
afacerilor interesează doar acele persoane care practică activitate de întreprinzător.
Una din obligaţiile întreprinzătorilor, stabilite la art.7 din Legea nr.845/1992, este „onorarea
obligaţiilor la buget”, ceea ce înseamnă plata în termen a impozitelor. Legislaţia în vigoare obligă
contribuabilii să plătească integral şi la timp impozitele. Organele fiscale sînt în drept să exercite
controlul asupra veridicităţii şi regularităţii efectuării plăţilor obligatorii.
Fiecărui întreprinzător i se atribuie un număr de identificare care este utilizat şi ca un cod fiscal.
Impozitele şi taxele obligatorii sînt stabilite în Codul fiscal.
Clasificarea impozitelor. Potrivit art. 6 din Codul fiscal, sistemul fiscal în Republica Moldova se
constituie din impozite şi taxe generale de stat şi impozite şi taxe locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
- impozitul pe venit;
- - taxa pe valoarea adăugată;
- accizele;
- impozitul privat;
- taxa vamală;
- taxele percepute în fondul rutier.

10 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de
persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la
termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat
(Gh.Stîngu. Drept financiar public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press, 2007, p.29).
 2.Dați definiția reorganizării persoanelor juridice. Descrieți formele
sale.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă, de transmitere a drepturilor şi
obligaţiilor prin succesiune, de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare,
care există sau care ia naştere prin reorganizare.
Persoana juridică se poate reorganiza în mod voluntar, în temeiul hotărârii organului ei suprem,
sau în mod silit, în temeiul hotărârii instanţei de judecată sau a organului administrativ
competent. Hotărârea de reorganizare voluntară a societăţii comerciale sau de participare la un
proces de reorganizare în care sunt antrenate mai multe persoane juridice poate fi luată numai de
organul ei suprem cu majoritatea de voturi stabilită de lege sau de actul de constituire. Dacă în
procesul de reorganizare sunt implicate mai multe persoane juridice, hotărârea de reorganizare
trebuie adoptată de fiecare persoană aparte, cu respectarea cerinţelor stabilite de lege şi de actul
constitutiv. Reorganizarea prin divizare sau separare poate fi hotărâtă, în unele cazuri, de
instanţa de judecată sau de organul de stat competent.
1. Reorganizarea prin fuziune
2. Reorganizarea prin dezmembrare
3. Reorganizarea prin transformare .
Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care două sau mai multe
societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ îşi unesc patrimoniile într-o singură
persoană juridică pentru concentrarea capitalului şi sporirea rentabilităţii.

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin care o societate

comercială se împarte în două sau mai multe societăţi comerciale independente sau în care dintr-
o societate comercială se separă o parte, formînd o societate comercială
independentă.11Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin:
1. divizare;
2. separare.
Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care societatea comercială se divizează în două
sau în mai multe societăţi comerciale, creînd astfel noi societăţi subiecte de drept. Divizarea
persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la
două sau la mai multe persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea are ca efect des prinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice care nu-şi
încetează exis tenţă şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care
iau fiinţă.
Proiectul dezmembrării trebuie să includă:
a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmem-
brează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constitu-
ie în urma dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu;

11 N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.326.

 d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se
constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor
juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele
juridice cu scop lucrativ care se constituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau
dreptul la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.

Transformarea este o formă de organizare prin care persoana juridică cu scop lucrativ îşi
schimbă forma juridică de organizare a activităţii sale prin modificarea actelor de constituire în
condiţiile legii.
Procedura de transformare se desfăşoară în următoarele etape:
- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea actului de constituire al
societăţii în care se transformă;
- Informarea creditorilor;
- Inventarierea patrimoniului;
- Înregistrarea transformării la organul abilitat.
Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din o formă juridică de
organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă transformării.
Hotărîrea de transformare se adoptă cu majoritatea necesară pentru modificarea actului de
constituire, în dependenţă de forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse
transformării. După adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică
Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin transformare, care va
consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice menţiunea „în
reorganize.

Biletul 11
Descrieți principiile dreptului afacerilor
Principiile dreptului sunt comandamente ale vieții sociale, ce vizează garantarea ordinii
sociale și evolutia relațiilor umane în cadrul societății, influentând comportamentul indivizilor și
grupurilor sociale. Se consideră că, principiile dreptului au un dublu rol: un rol constructiv (în
procesul de realizare, de constituire a dreptului) și un rol valorizator (în procesul de aplicare a
dreptului). Deci, principiile de drept au un rol hotărâtor atât în momentul construirii soluțiilor
juridice, necesare satisfacerii necesităților sociale, cât și în momentul aplicării acestor soluții
juridice.
Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice de cea mai mare generalitate,
care trebuie luate în considerare atât în procesul de elaborare a dreptului cât și în procesul de
aplicare al lui.
 În clasificarea principiilor se porneşte de la considerentul, că între ele există o ierarhizare de
la general la particular. Cele mai importante sunt astfel principiile fundamentale, generale,
constituţionale. Alături de acestea, avem principiile de ramură, principia interramurale, demarcaţia
dintre ele fiind flexibilă, în sensul că ele se comple
tează reciproc.

2.Dați definiția patrimoniului. Găsiți asemănările și deosebirile între active și

patrimoniu, între capital social și patrimoniu.
Patrimoniul este totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică și a bunurilor
materiale ce aparțin unei persoane fizice sau juridice
Prin patrimoniu, în sens juridic, se înţelege o totalitate de drepturi şi obligaţii cu caracter
economic (Codul civil, art.284 alin.(1)) pe care societatea comercială le are în mod distinct şi
independent de cele ale altor subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc.
Acest sens are o latură activă (drepturile) şi o latură pasivă (obligaţiile). Sensul economic al
noţiunii de patrimoniu include numai o latură activă, adică o totalitate de drepturi (bunuri corporale
şi incorporale) deţinute de societate, fiind utilizat mult mai frecvent. . Este o imprecizie, care constă
în dubla utilizare a termenului patrimoniu în diferite sensuri Patrimoniul societăţii comerciale este
suportul material care oferă acesteia posibilitatea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată,
permiţându-i să participe în nume propriu la raporturile juridice şi să-şi asume drepturile şi
obligaţiile pe care această participare le presupune12.
Toate bunurile societăţii comerciale fac parte componentă din patrimoniul (activul) ei. Iniţial,
acesta se constituie din bunurile transmise cu titlu de aport la capitalul social, suplimentându-se cu
bunurile dobândite de societate în procesul activităţii
Activele se împart în active fixe şi active circulante.
Activele fixe sunt bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumându-se
treptat şi transferându-şi parţial valoarea, pe măsura uzării lor13, asupra produselor fabricate. Din
grupul de mijloace fixe fac parte clădirile, maşinile, agregatele, instalaţiile, alte bunuri imobile etc.
Activele fixe pot fi grupate, după criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi
active neproductive, în active proprii şi active închiriate473.
Activele circulante sunt bunuri materiale care se consumă integral în fiecare ciclu de
producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie,
desfacere14. În grupul de mijloace circulante intră materiile prime, materialele, combustibilul,
mărfurile produse şi stocate în depozite, semifabricatele, ambalajele, banii din casa întreprinderii
sau de pe conturile bancare.
Capitalul social şi patrimoniul. Din noţiunea de capital social15 rezultă că acesta este un element
al patrimoniului societăţii, însă nu se confundă cu el. O eventuală confuzie a capitalului social cu

12 Bîrsan, Corneliu; Dobrinoiu şi alţii. Op. cit., p.17.

13 Bîrsan, Corneliu; Dobrinoiu, Vasile şi alţii. Op. cit., p. 94. 473 Vonica, Romul Petru. Op. cit.,
p.746.
14 Ibidem, p. 95.
15 În legislaţia rusă, termenul de capital social se foloseşte pentru
S.A. şi S.R.L., pe cînd pentru S.N.C. şi S.C. există termenul capital colectiv (pliant),
„складочный kапитал”. Vezi: Толкачев, А.М. Российское предпринимательство. Москва, 2002, с.85.
patrimoniul societăţii apare la constituire, atunci când asociaţii varsă integral aporturile la care s-au
obligat. Cu alte cuvinte, aportul în numerar, vărsat la contul bancar al societăţii, este capitalul
propriu iniţial al societăţii şi, ca valoare contabilă, se reflectă, pe de o parte, la pasiv, ca datorie faţă
de fondatori, indicând legătura juridică sau, altfel spus, dependenţa de aceştia, iar pe de altă parte,
la activ, ca bani disponibili pe contul societăţii. . Dacă patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi
obligaţii cu valoare economică ce aparţin unei persoane, capitalul social este suma valorilor
bunurilor aduse de asociaţi ca aport în societatea comercială pentru formarea activului
patrimoniului social16. Patrimoniul este o mărime variabilă şi depinde de eficacitatea activităţii
societăţii comerciale, adică de profit sau pierderi. Capitalul social este o valoare fixă, menţinută pe
întreaga durată a societăţii şi înscrisă în actele constitutive şi în Registrul de stat, modificarea lui
efectuându-se prin proceduri dure.

Biletul 12
Numiți drepturile și obligațiile antreprenorilor.
În categoria limitelor legale prevăzute pentru dobândirea statutului de
antreprenor persoană fizică sunt incluse:
- incapacităţile prevăzute de lege, care tind a proteja interesele incapabilului faţă
de activităţi antreprenoriale cu consecinţe păgubitoare pentru patrimoniul său
( minori, alienaţi mintal);
- interdicţiile, decăderile, incompatibilităţile şi alte reglementări care sunt
prevăzute de legiuitor cu scopul protejării intereselor generale inclusiv ale
partenerului de afaceri.
Sintetizând toate ideile expuse supra, considerăm că o persoană poate să
dobândească calitatea de antreprenor dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
- persoana fizică, cetăţean al R. Moldova, cetățean străin sau apatrid, să aibă
capacitatea juridică cerută de lege, respectiv atât capacitate de folosinţă, cât şi
capacitate de exerciţiu;
- persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit activitate de întreprinzător(să
nu fie o activitate ocazională);
- activitatea să fie desfăşurată în nume propriu;
- activitatea să se finalizeze într-un câştig din care să-şi asigure cel puţin
existenţa (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se în principiu o activitate
nelucrativă;
- persoana fizică antreprenor să acţioneze pe riscul său şi cu răspundere
nelimitată;
- obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege.
Antreprenorul independent are următoarele drepturi specifice:

16 Vezi: Lefter, Cornelia. Op. cit., 1993, p. 168.

 1. să fie fondator, asociat, acționar, membru al persoanelor juridice, în mod individual sau
împreună cu alte persoane, din nume propriu, fără a face referințe la calitatea sa de
antreprenor independent;
2. să beneficieze de facilitățile acordate de către stat întreprinderilor micro, mici și mijlocii în
conformitate cu Legea nr.179/2016 cu privire la întreprinderile mici și mijlocii;
3. să beneficieze de sancțiuni pecuniare reduse, în sensul art.226 ;
4. antreprenorul independent ce desfășoară activitate independentă - să desfășoare operațiuni
de import în conformitate cu legislația vamală;
Antreprenorul independent nu are dreptul:
1. să încheie contracte (acorduri) de muncă sau să angajeze/contacteze în alt mod angajați;
2. să delege, să externalizare sau să transmită în alt mod desfășurarea parțială sau totală a
activității sale unei sau mai multor persoane terțe;
3. să desfășoare operațiuni de import/export, cu excepția celor menționate la art.222 alin.1
lit.d);
4. să desfășoare alte activități, decât cele permise expres conform anexei nr.1 la Legea
nr.93/1998 cu privire la patenta de întreprinzător sau art.228 alin.2. 3
5. . Antreprenorul independent este obligat să prezinte anual, Serviciului Fiscal de Stat,
declarația pe venit a antreprenorului independent.
6. Forma și modul de prezentare a declarației pe venit a antreprenorului independent sunt
stabilite de Ministerul Finanțelor.

2.Dați definiția dizolvării. Numiți efectele pe care le produce dizolvarea.

Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu scop lucrativ pune
capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de dreptul de a încheia acte juridice legate
de activitatea de întreprinzător.
Efectele dizolvării. Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce
anumite efecte care privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi, conform art. 86, Cod civil al R.M. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ea
îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.

Biletul 13

1.Clasificați bunurile după criteriul financiar –econimic.

criteriul financiar- economic:După acest criteriu masa de bunuri se împarte astfel:

- mijloace economice;
- surse economice.
Mijloacele economice sînt formate din totalitatea activelor materiale şi băneşti ce servesc la
desfăşurarea activităţii de antreprenoriat. Activele întreprinderii la rîndul lor se împart astfel:
  active fixe: sînt bunurile materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie,
consumîndu-se treptat şi transferîndu-şi valoarea asupra uzărilor lor (clădirile, maşinele,
instalaţile etc.);
 active circulante: sînt bunuri materiale care se consumă integral în fiecare ciclu de producţie,
îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare a producţiei,
desfacere (materiile prime, combustibilul).
Sursele mijloacelor economice reprezintă locul de provenienţă al acestora sau modul de
dobîndire. Ele se clasifică astfel:

 capital propriu;
 capital asimilat (atras).

2.Dați definiția transformării. Descrieți procedura reorganizării prin

transformare
Transformarea este o formă de organizare prin care persoana juridică cu scop lucrativ îşi
schimbă forma juridică de organizare a activităţii sale prin modificarea actelor de constituire în
condiţiile legii.
Procedura de transformare se desfăşoară în următoarele etape:
- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea actului de constituire al
societăţii în care se transformă;
- Informarea creditorilor;
- Inventarierea patrimoniului;
- Înregistrarea transformării la organul abilitat.
Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din o formă juridică de
organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă transformării.
Hotărîrea de transformare se adoptă cu majoritatea necesară pentru modificarea actului de
constituire, în dependenţă de forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse
transformării. După adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică
Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin transformare, care va
consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice menţiunea „în
reorganize.

Biletul 14
1.Dați definiția monopolului și faceți caracteristica lui.
Monopolul reprezintă capacitatea unei entități de a decide, în mod majoritar, asupra altei entități,
posibil contrar tendințelor entropice normale
Monopolul de stat este definit ca situaţie în care un număr limitat de agenţi economici sunt
învestiţi de către autorităţile administraţiei publice cu dreptul exclusiv sau cu drepturi exclusive de
desfăşurare a unei anumite activităţi aducătoare de profit. Cu alte cuvinte sunt activități monopol de
stat acele activităţi economice care, prin dispoziţii legale speciale, sunt declarate ca fiind în
exclusivitate în competenţa statului şi nu pot face obiectul activităţii unui alt subiect al
antreprenoriatului.
- prepararea şi vânzarea substanţelor narcotice, cu efect puternicşi toxice, inclusiv semănatul,
cultivarea şi desfacerea culturilor ce conţin substanţe narcotice şi toxice;
- tratamentul prin intervenţie chirurgicală şi metode invazive, supravegherea şi tratamentul
femeilor gravide, bolnavilor care suferă de narcomanie, boli canceroase, boli cantagioase,
periculoase şi deosebit de periculoase, inclusiv de boli dermatovenerice infecţioase, precum şi de
boli psihice în forme agresive, eliberarea avizelor corespunzătoare;
- efectuarea expertizei pentru determinarea pierderii temporare sau stabile a capacităţii de
muncă, precum şi a examenelor şi controalelor medicale periodice şi preventive decretate ale
cetăţenilor;
- tratamentul animalelor ce suferă de boli deosebit de periculoase;
- confecţionarea ordinelor şi medaliilor;
- producerea emblemelor ce confirmă achitarea impozitelor şi taxelor de stat;
- prestarea serviciilor poştale (cu excepţia poştei exprese), telegrafice, serviciilor de
telecomunicaţii internaţionale, confecţionarea timbrelor poştale;
- confecţionarea şi comercializarea tehnicii de luptă şi militare speciale, oricăror feluri de
arme, precum şi reparaţia acestora (cu excepţia armelor sportive şi de vânătoare), confecţionarea şi
comercializarea muniţiilor şi substanţelor explozive;
- evidenţa de stat, înregistrarea de stat şi inventarirea tehnică (inclusiv paşaportizarea)
bunurilor imobile, restabilirea documentelor pentru dreptul de proprietate şi administrarea acestora;
- imprimarea şi baterea monedei, imprimarea hârtiilor de valoare de stat.
Monopolul natural reprezintă acel tip de monopol ce a luat naştere în mod natural,
evoluând de la o structură concurenţială a pieţei. În general, în această categorie economiştii includ
domenii precum cel al electricităţii, al gazelor naturale, al aprovizionării cu apă, al
telecomunicaţiilor etc. Aceste domenii ar reprezenta monopoluri naturale pentru că, de multe ori, se
ajunge în situaţia ca numai o singură companie să poată să opereze din punct de vedere tehnic şi
economic pe pieţele respective: pe de o parte, există un singur sistem de distribuţie şi, pe de altă
parte, costurile sunt atât de mari încât o structură concurenţială s-ar dovedi nerentabilă

2.Importanța sediului pentru persoana juridică cu scop lucrativ. Care este

procedura de înregistrare a sediului
Persoаnа juridică аre un sediu, indicаt în аctele de constituire. Stаbilireа şi schimbаreа
sediului sunt opozаbile terţilor din momentul înregistrării de stаt”
Sediul întreprinderii se consideră locul unde se află organele sale de conducere (localitatea,
strada şi locul unde va funcţiona organul de conducere).
Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o importanţă practică, şi anume:
1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate persoanele juridice
înregistrate în Republica Moldova sunt de naţionalitatea ei;
2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se efectuează alte plăţi;
3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care persoana juridică este
implicată în calitate de pîrît; altfel spus, dacă cineva se adresează cu acţiune în judecată împotriva
persoanei juridice, trebuie să o facă la instanţa de judecată din raza de amplasare teritorială a
persoanei juridice.
4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte rapoartele financiare,
să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului.
Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul mai multe
persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera ei separată.
Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de constituire17. În actul de constituire
trebuie să fie indicat cu precizie oraşul, strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc
organele de conducere ale persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la
sediu. De asemenea, la sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.
Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cît mai urgent oficiul teritorial
al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”
cu privire la schimbarea sediului. În caz contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin
intermediul publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al persoanei
juridice.

Biletul 15

1.Caracterele denumirii de firmă ale persoanei juridice cu scop lucrativ

În literatura juridică se analizează trei principii ale denumirii firmă: cel al veridicităţii, al
exclusivităţii şi al stabilităţii429.
Conform principiului veridicităţii, denumirea firmei trebuie să reflecte just statutul juridic al
formei societăţii, să corespundă realităţii, să nu inducă în eroare participanţii la circuitul civil, în
special consumatorul : dacă în denumirea de firmă a societăţii în comandită se indică numele unui
comanditar, acesta va răspunde nelimitat şi solidar ca şi asociatul comanditat. Dacă dispoziţia legii
nu prevede astfel, ar rămâne loc pentru abuzuri. Astfel, un asociat cu avere multă ar numi societatea
cu numele său, făcând aluzia că este comanditat şi că răspunde nelimitat pentru obligaţiile
societăţii, pe cînd în realitate este comanditar şi, respectiv, răspunzător limitat pentru obligaţiile
societăţii;
Principiul exclusivităţii îşi are fundamentul în art.66 alin.(1), (3), (6) din Codul civil. Prind
denumire, societatea trebuie să se deosebească de toţi ceilalţi participanţi la circuitul civil. În
esenţă, acest principiu asigură individualizarea societăţii comerciale ca persoană juridică şi,
implicit, nu admite confuzia subiectelor din circuitul civil şi cel comercial. În acest sens, se
stabileşte că denumirea persoanei juridice trebuie să fie proprie, adică inconfundabilă cu denumirea
unor alţi altor participanţi la circuitul civil
Principiul stabilităţii denumirii îşi găseşte reflectare în obligaţia societăţii de a utiliza denumirea de
firmă în raporturile cu terţii aşa cum este indicată în actele de constituire şi în Registrul de stat al
întreprinderilor. După cum se menţionează în literatura juridică, interesul practic al păstrării
denumirii neschimbate îl priveşte nu numai pe titularul denumirii de firmă, dar şi pe alţi participanţi
la circuitul civil, pe consumatori şi chiar statul. Interesul titularului denumirii de firmă constă în
17 Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de
persoana juridică. Aceasta nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este în drept
să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.
exercitarea efectivă a dreptului exclusiv de a utiliza denumirea pentru a devenit popular pe piaţă şi
a dobândi beneficii importante. Denumirea, alături de alte atribute de identitate, rămâne în
subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea mărfurilor şi a
serviciilor prestate de societate. Denumirea de firmă îndeplineşte funcţia de identificare a societăţii,
funcţia de semnare a angajamentelor, funcţia de raliere a clientelei şi funcţia de credit.

2.Numiți care sunt obligațiile lichidatorului în procesul de lichidatre

Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, este
obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi
valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de
lichidator şi datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a
desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de
active, lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate.
Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii de asemenea este o procedură de durată. Dacă debitorii
nu sînt de acord să restituie datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată
a acestora prin intermediul instanţei de judecată.

Biletul 16
1.Conținutul actelor constitutive ale întreprinderii.
Conţinutul actelor contitutive ale persoanei juridice cu scop lucrativ:
În ceea ce ține de conținutul actelor de constituire, ținem să concretizăm faptul, că deși ele diferă
de la o formă de organizare la alta, totuși conținul lor trebuie să cuprindă clauzele prevăzute la
art. 178 alin. (3) și art. 247 alin. (1) Cod civil.
În actul de constituire al persoanei juridice cu scop lucrativ trebuie să se indice:
a) numele, locul şi data naşterii, domiciliul, cetăţenia şi datele din actul de identitate al
fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al
fondatorului persoană juridică;
b) denumirea persoanei juridice cu scop lucrativ;
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile fondatorilor, modul şi termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare, dacă au fost
făcute asemenea aporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor persoanei juridice cu
scop lucrativ;
h) modul de reprezentare;
i) sucursalele persoanei juridice cu scop lucrativ;
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de persoană juridică cu scop lucrativ.
Antreprenorul şi persoana juridică constituită de acesta îşi desfăşoară activitatea sub o anumită
formă organizatorico-juridică. În afară de forma de organizare, fondatorii îşi aleg şi denumirea
de firmă sau numele sub care va semna persoana juridică şi care o va deosebi de celelalte
entități.
Denumirea de firmă este denumirea sub care persoana juridică se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea, alcătuind un element de identificare a acestuia şi sub care este înscrisă în Registrul de
publicitate. Astfel, persoana juridică a cărei denumire este înregistrată are dreptul să o utilizeze,
iar cel care folosește denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, să înceteze
utilizarea denumirii și să îi repare prejudiciul. Astfel, persoana juridică se distinge în circuitul
civil de alte subiecte ale raporturilor juridice, inclusiv de alte persoane juridice, prin denumirea
sa, care constă din grupul de cuvinte stabilite de lege pentru forma respectivă. În structura
denumirii persoanei juridice cu scop lucrativ se evidenţiază două părţi: corpul şi accesoriul.
Corpul este format întotdeauna din elemente obligatorii, dar şi elemente selectate arbitrar de
către fondatori. Accesoriul este elementul identificatoriu care deosebeşte persoanele juridice de
aceeaşi formă.

Denumirea de firmă trebuie să fie:

Veridică – să reflecte just statutul juridic al formei de organizare juridică, să corespundă
profilului întreprinderii. Profilul activităţii se indică în denumirea organizaţiilor necomerciale,
precum şi în denumirea unor întreprinderi unicale şi altor tipuri de societăţi comerciale pentru
care legea prevede statut juridic special (de exemplu: bănci comerciale, companiile de asigurări
etc.). Indicarea formei de organizare permite participanţilor la circuitul civil să tragă concluzii
despre scopul persoanei juridice, precum şi despre răspunderea asociaţilor acesteia. În actul emis
de persoana juridică trebuie să se menţioneze denumirea, numărul înregistrării de stat, codul
fiscal şi sediul, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri (art. 182 alin. (8)).
Exclusivă – să se deosebească de toţi ceilalţi participanţi la circuitul civil. Persoana juridică are
un drept personal asupra denumirii sale, având dreptul să o utilizeze personal, să permită sau să
interzică altor persoane s-o folosească. Este important ca denumirea stabilită prin actele de
constituire să fie înregistrată în Registrul de stat, căci dreptul persoanei juridice asupra denumirii
este protejat numai dacă există o asemenea înregistrare. Dacă denumirea indicată în actele de
constituire şi care se cere înregistrată este similară alteia înregistrate anterior, înregistrarea nu se
face. Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care a utilizat-o să plătească despăgubire. În
relaţiile pe care persoana juridică le are cu alte persoane, denumirea este principalul element faţă
de care este exprimată reputaţia pozitivă sau negativă pe care o au terţii faţă de persoană.
Stabilă – societatea este obligată să utilizeze denumirea de firmă în raporturile cu terţii aşa cum
este indicată în actele de constituire şi în Registrul de stat al persoanelor juridice și al
întreprinzătorilor individuali.

Legal, la denumirea firmei se respectă unele limite. Ea nu trebuie să conţină:

cuvinte sau sintagme care contravin prevederilor legale: firma coincide sau, după cum constată
organul înregistrării de stat, se aseamănă cu firma altei întreprinderi, care este deja înregistrată;
se interzice utilizarea denumirii oficiale sau istorice a statului: ,,Republica Moldova”, ,,Ţara
Moldovei”, ,,RM”, ,,MD”, derivatele acestor cuvinte, folosite separat sau în context cu alte
elemente verbale sau figurative, traducerile lor, scrise cu orice caractere majuscule sau mici,
precum şi expunerea lor în altă formă care ar induce în eroare referitor la forma şi apartenenţa
întreprinderii (permis care se acordă și se retrage în modul și în condițiile stabilite de către
Guvern); la fel, întreprinderea nu poate să folosească firma care conţine denumirea oficială a
organelor statale, a autorităţilor administraţiei publice locale şi a organizaţiilor obşteşti ori
indică, direct sau indirect, că întreprinderea aparţine acestor organe şi organizaţii. Aceste
restricţii nu se extind asupra întreprinderilor al căror gen principal de activitate este difuzarea
informaţiei în masă, dacă fondatorii acestora sunt organele şi organizaţiile arătate mai sus;
cuvinte ori sintagme care contravin legislației și normelor morale: art. 182, alin (4) Cod Civil
prevede, că se interzice utilizarea în denumirea persoanelor juridice a sintagmelor ce contravin
normelor morale. Din componenţa denumirilor propuse pentru rezervare se exclud argourile,
jargoanele, cuvintele obscene, cuvinte care provoacă o dezaprobare publică;
cuvinte sau abrevieri care ar induce în eroare cu privire la forma sa;
coincide cu o marcă înregistrată în Republica Moldova sau cu o marcă notorie străină;
nume proprii, dacă acestea nu coincid cu numele fondatorilor sau asociaţilor şi dacă în acest sens
nu există acordul persoanei sau a moştenitorilor cu privire la folosirea numelui. Pentru folosirea
în denumirea firmei a numelui unei personalităţi istorice sau al altei personalităţi cunoscute este
necesară autorizaţia Guvernului sau acordul rudelor personalităţii în cauză;
nu se admite utilizarea denumirilor cu indicaţii privind genurile de activitate, care constituie
prerogativa statului ca: ,,judecătoria”, ,,poliţia”, ,,procuratura” etc., precum şi să folosească
informaţia care nu reflectă corect forma societăţii şi domeniile ei de activitate;
utilizarea termenului ,,olimpiada”, precum şi a derivatelor lui având rădăcina ,,olimp” în
denumirea întreprinderii se efectuează doar cu acordul Comitetului Naţional Olimpic.
Prevederile menţionate nu se răsfrâng asupra cazurilor în care se solicită includerea în denumirea
întreprinderii a numelor proprii a fondatorilor, care conţin rădăcina ,,olimp”;
nu se admite utilizarea firmelor întreprinderilor radiate din Registrul de stat, decât după doi ani
din momentul radierii.
Dacă mai multe persoane au prezentat pentru înregistrarea de stat firme ce coincid sau se
aseamănă, dreptul de înregistrare sub această firmă îl are persoana care a depus prima cerere de
înmatriculare a firmei respective în organul înregistrării de stat (art. 25 alin. (2) al Legii cu
privire la antreprenoriat și întreprinderi).
Denumirea întreprinderilor create cu participarea investiţiilor străine vor include
cuvintele: ,,întreprinderea mixtă” sau ,,întreprinderea cu capital străin” scrise în întregime şi
denumirea proprie a acestora care permite a o deosebi de celelalte întreprinderi. Denumirea
proprie, luată între ghilimele, a întreprinderilor cu participarea investiţiilor străine poate fi
formată, după caz, şi în limba statului de origine a investitorului străin. În acest caz ea se
scrie cu caractere latine şi, de regulă, cuprinde cuvintele uneia din limbile de circulaţie mondială.
Denumirea sucursalei persoanei juridice străine constă din denumirea persoanei juridice străine
care a hotărât instituirea sucursalei, urmată de denumirea localității din străinătate în care are
sediul persoana juridică, cuvântul „sucursala” și de denumirea localității din Republica Moldova
în care are sediul sucursala. În cazul instituirii de către aceeași persoană juridică străină a mai
multor sucursale în aceeași localitate, denumirea sucursalei poate fi completată cu un indicativ
de natură să le deosebească între ele.
Pentru denumirea unor firme, legislaţia prevede cerinţe suplimentare. În acest sens se
reglementeză activitatea persoanelor juridice autorizate să desfăşoare genuri de activitate
profesioniste sau exclusive. Aceste genuri de activitate se includ în denumirea întreprinderilor
care le prestează. Alte întreprinderi nu au dreptul să includă în denumirea lor cuvinte care
semnifică aceste genuri de activitate (banca, lombardul, organizaţia de audit, casa de schimb
valutar, bursa de mărfuri, fondul de investiţii etc.).
În exercitarea activităţii de întreprinzător, denumirea de firmă, împreună cu alte elemente
incorporale, atrage clientela dobândind o valoare economică deosebită. De aceea, acest drept
este numit şi drept de proprietate intelectuală.
Ceea ce se ține de precizat este faptul că: denumirea de firmă poate fi înregistrată şi ca marcă
comercială pentru a-i da o valoare sporită şi a beneficia de o protecţie la scară mondială,
deoarece firma, trecută în Registrul de publicitate, are valoare doar pe teritoriul Republicii
Moldova, fără a fi obligatorie pentru cei ce activează în afara ariei teritoriale a ţării.
Titularul poate renunţa la denumirea sa, selectând o altă firmă, cu atractivitate şi capacitate de
individualizare mai puternică. Deoarece modificarea denumirii de firmă afectează interesul
public, legea stabileşte expres că, pentru ca ea să se producă legal, trebuie modificată mai întâi
de toate clauza din actul de constituire, modificarea urmând să fie înregistrată la Agenția Servicii
Publice. Orice persoană juridică care își modifică denumirea este obligată să publice un aviz
în ,,Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii sale, sub sancțiunea
plății de despăgubiri (art. 182 alin. (8)).
Sediul persoanei juridice cu scop lucrativ. În conformitаte cu аrt. 183 Cod Civil аl R.
Moldova, „persoаnа juridică аre un sediu, indicаt în аctele de constituire. Stаbilireа şi
schimbаreа sediului sunt opozаbile terţilor din momentul înregistrării de stаt” [4].
Conform art. 27 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, sediul întreprinderii se
consideră locul unde se află organele sale de conducere (localitatea, strada şi locul unde va
funcţiona organul de conducere).
Dispozițiile legаle аnаlizаte, nu dispun expres condițiile obligаtorii аl sediului persoаnei juridice,
аnume locul unde аr puteа să se аfle, cu excepțiа fаptului că stаbilireа este opozаbilă din
momentul înregistrării de stаt.
Determinаreа sediului аre o importаnță prаctică sub cel puțin trei аspecte:
sediul persoаnei juridice determină nаționаlitаteа аcesteiа;
prin sediu se determină locul executării obligаțiilor precuniаre, în cаre persoаnа juridică аre
cаlitаteа de debitor sаu în cаzul unor аlte obligаții când persoаnа juridică аre cаlitаte de debitor
și contrаctul nu stаbilește аltfel;
toate documentele și scrisorile intrate la sediu se consideră recepționate de către persoana
juridică;
sediul permite să determine cаre instаnță de judecаtă este competentă în litigiile unde persoаnа
juridică аre cаlitаte de pârât etc. [2, pаg. 167].
Sediul propriu este un element аl personаlității juridice аl persoanei juridice cu scop lucrativ. El
se rаporteаză lа locul unde se exercită аdministrаreа entității, și nu lа locul unde se desfășoаră
аctivitatea antreprenorială. Sediul este fictiv аtunci când nu corespunde înregistrării și când lа
sediul oficiаl înregistrаt nu se desfășoаră nici o аctivitаte de conducere [14, pаg. 430-431].
Alte clauze ale actului de constituire. Aceste clauze se referă la obiectul de activitate, la durata
întreprinderii, precum şi la mărimea capitalului social. Durata activităţii întreprinderii este de
regulă nelimitată, însă dacă în actul constitutiv va fi prevăzut un anumit termen, atunci la
expirarea lui persoana juridică îşi va înceta activitatea de drept, dacă până la acel moment actele
de constituire nu se modifică. În ceea ce priveşte capitalul social, în actul constitutiv va fi
prevăzută neapărat mărimea lui. Pentru unele forme de întreprinderi, legislaţia prevede un capital
social minimal obligatoriu.
În actul constitutiv se mai face şi identificarea fondatorilor întreprinderii, precum şi drepturile şi
obligaţiile asumate de aceştia. La început, fondatorii au o singură obligaţie – de a transmite
întreprinderii aportul necesar. Ca rezultat, fondatorul dobândeşte anumite drepturi: dreptul de
participare la adoptarea deciziilor; la obţinerea dividendelor, iar în caz de lichidare – dreptul
asupra unei cote din patrimoniul întreprinderii.
Întreprinderea nu va putea deschide sucursale, dacă acest lucru nu va fi stipulat în actul
constitutiv.
Statutul întreprinderii este un act constitutiv specific care, spre deosebire de contractul de
constituire, dezvoltă principiile de organizare şi funcţionare a persoanei juridice cu scop lucrativ.
Dacă contractul de constituire este supus autentificării, statutul va fi aprobat şi semnat de către
fondatorii (membrii) persoanei juridice. Majoritatea clauzelor actului de constituire primar
(decizie sau contract) vor fi repetate şi în statut. Statutul, aprobat în conformitate cu legea,
devine actul de bază al întreprinderii. Deseori, statutul conţine prevederi mai aspre decât cele
legale.
În recapitulare, actele de constituire trebuie să conţină următoarele informaţii: informații
despre fondatori; denimirea; sediul; data constituirii; genurile de activitate; informații despre
capitalul social; persoana desemnată drept administrator; răspunderea antreprenorului pentru
obligaţiile persoanei juridice cu scop lucrativ; condiţiile de reorganizare şi lichidare ale
persoanei juridice cu scop lucrativ; dreptul de a constitui sucursale. În actele de constituire pot fi
incluse şi alte prevederi care nu contravin legii.

2.Dați definiția capitalului social. Găsiți asemănările și deosebirile între

capitalul social vărsat și cel subscris.

Capitalul social este definit ca suma tuturor aporturilor efectuate de asociaţi în vederea
constituirii şi funcţionării unei societăţi comerciale. Acesta are o dublă semnificaţie –atît juridică
cît şi contabilă.Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul general al
creditorilor, iar din punct de vedere contabil, acesta se distinge de activul patrimonial al
societăţii. În momentul constituirii societăţii, capitalul social este egal cu activul patrimonial,însă
pe măsură ce societatea obţine profit, activul patrimonial depăşeşte capitalul social.

Capitalul social este format din aporturile tuturor asociaţilor. Măsura în care asociaţii contribuie
la formarea capitalului social este şi măsura în care aceştia participă la împărţirea profitului sub
formă de dividende. Exemplu: dacă A deţine în urma aporturilor sale 40% din totalul capitalului
social, atunci acesta este îndreptăţit la 40% din beneficiile realizate de societate.

Capitalul social este divizat astfel:

acţiuni - în cazul societăţilor pe acţiuni;
părţi sociale - în cazul societăţii cu răspundere limitată;
părţi de interes - în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită.

Capitalul social se poate forma prin subscripţie instantanee, situaţie în care membrii fondatori
aportează integral la capital sumele subscrise sau prin subscripţie continuată,caz în care
completarea capitalului social se face în baza unui prospect de emisiune. Legea mai face
diferenţa dintre capitalul social subscris şi cel vărsat.Capitalul social subscris este cel la care s-
au obligat asociaţii să-l pună în comun în folosul societăţii. Cuantumul acestuia se stabileşte
în actul constitutiv al societăţii şi nu poate fi mai mic decît plafonul minim legal. De exemplu, A
şi B, asociaţi, hotărăsc înfiinţarea societăţii X pe acţiuni. În actul constitutiv convin ca să
subscrie un capital social de 100.000 lei, din care varsă efectiv în contul societăţii 40.000 lei.
Suma intrată efectiv în capitalul societăţii reprezintă un capital social vărsat, iar suma totală la
care s-au obligat asociaţii să o aducă în contul societăţii reprezintă capital social subscris.

Patrimoniul poate coincide cu capitalul social numai la constituirea întreprinderii, ulterior

valoarea patrimoniului va creşte. Legislatorul a prevăzut pentru unele tipuri de întreprinderi o
limită minimă a capitalului social. Capitalul social, odată constituit, devine fix. Modificarea
capitalului social are un caracter de excepţie şi se va face numai în baza hotărîrii fondatorului
sau a adunării generale cu cvorumul prevăzut de lege. Modificarea capitalului social poate fi
efectuată prin majorarea, reducerea, precum şi prin fuziunea a două sau mai multe întreprinderi.

Majorarea capitalului social se poate face prin reevaluarea patrimoniului întreprinderii, prin
trecerea în contul capitalului a rezervelor statutare ale societăţii, prin aducerea de noi contribuţii
băneşti sau bunuri în patrimoniul societăţii, fie de vechii asociaţi, fie de cei noi.

Reevaluarea patrimoniului va fi efectuată în cazul devalorizării monedei sau majorarea

preţurilor. Capitalul social poate fi majorat cu valoarea capitalului de rezervă. Conform
legislaţiei în vigoare,întreprinderile sînt obligate să-şi formeze un fond de rezervă.
Astfel,capitalul de rezervă al SRL şi SA va constitui nu mai puţin de 10% din valoarea
capitalului social. Contribuţiile suplimentare sînt necesare atunci cînd capitalul social existent se
dovideşte a fi insuficient faţă de volumul afacerilor în care întreprinderea este implicată.

Reducerea capitalului social se efectuează de asemenea prin hotărîrea adunării generale, şi

numai în condiţiile legii, prin a nu micşora masa bunurilor fără ca creditorii să ia cunoştinţă de
 aceasta.De aceea, hotărîrea de reducere a capitalului social va fi mai întîi publicatăînMO al RM
şi dacă nici unul din creditorii societăţii nu se va opune,capitalul va putea fi micşorat. O altă cale
de reducere a capitalului social este cînd patrimoniul societăţii se devalorizează din cauza uzurii
morale sau fizice a bunurilor. În acest caz, valoarea nominală a cotelor-părţi ori a acţiunilor
scade fără a restitui asociaţilor o parte din aportul adus.O altă cale de reducere este cînd
asociaţilor li se restituie o parte din aportul adus. Este necesar a indica faptul că în întreprinderile
colective, aportul transmis în proprietatea întreprinderilor nu poate fi cerut înapoi de către
fondator atîta timp cît ea funcţionează. Fondatorul poate dispune de certificatul cotei de
participare sau de acţiunile ce-i aparţin

Biletul 17

1.Clasificați întreprinderile după proveniența capitalului social.

Dupa marime (estimata dupa numarul de personal, cifra de afaceri, capitalul social): Intreprinderi

mici;
Intreprinderi mijlocii;
Intreprinderi mari.
O întreprindere poate fi definită ca fiind întreprindere mică şi mijlocie dacă are un număr mediu
anual de salariaţi (numărul mediu scriptic al personalului în perioada de gestiune) de până la 250 și
totodată dacă realizează o cifră anuală de afaceri (venituri din vânzări) de până la 50 de milioane de
lei sau deţin active totale (active imobilizate și active circulante) de până la 50 de milioane de lei,
conform ultimei situaţii financiare aprobate. Plafonul cifrei de afaceri și al activelor totale poate fi
modificat, în funcție de evoluția indicatorilor macroeconomici, prin hotărâre de Guvern.

În funcţie de numărul mediu anual de salariaţi, de cifra anuală de afaceri sau de totalul activelor pe
care le deţin, întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică în următoarele categorii:
 întreprindere micro - întreprindere care are cel mult 9 salariaţi, realizează o cifră anuală de
afaceri de până la 9 milioane de lei sau deţine active totale de până la 9 milioane de lei;
 întreprindere mică - întreprindere care are de la 10 până la 49 de salariaţi, realizează o cifră
anuală de afaceri de până la 25 de milioane de lei sau deţine active totale de până la 25 de
milioane de lei;
 întreprindere mijlocie - întreprindere care are de la 50 până la 249 de salariaţi, realizează o
cifră anuală de afaceri de până la 50 de milioane de lei sau deţine active totale de până la 50
de milioane de lei.
Criteriul definitoriu constant folosit la clasificarea întreprinderilor mici şi mijlocii în scopuri
statistice este numărul mediu anual de salariaţi.

2. Numiți care sunt organele obligatorii de funcționare a persoanelor juridice

Organele persoanei juridice. După cum s-a menţionat, persoana juridică are o structură
organizatorică proprie. Structura organizatorică proprie a unor persoane juridice cu scop lucra¬tiv
este prevăzută de actele normative. Uneori, structura este reglementată în dispoziţii exprese, alteori
ea poate fi dedusă prin coroborarea dispoziţiilor mai multor norme juridice.  Persoana juridică are
organe obligatorii şi organe facultative (neobligatorii).
Organele obligatorii. Organe obligatorii pentru toate persoanele juridice sînt: organul suprem şi
organul executiv. În funcţie de caracteristicile legale, pentru unele persoane juridice legile speciale
prevăd şi alte organe obligato¬rii.

Organul suprem la fondare este fondatorul sau fondatorii. Acest organ, care este anterior persoanei
juridice, aprobă şi semnează actul de constituire, împuterniceşte persoana care trebuie să
îndeplinească formalităţile înregistră¬rii persoanei juridice. Aceasta se naşte în urma înscrierii ei în
Registrul de Stat ţinut de o autoritate publică.  Organul suprem sau principal decide asupra celor mai
importante probleme ce ţin de consti¬tuirea, funcţionarea şi existenţa persoanei juridice. De regulă,
legea acordă organului suprem atribuţii exclusive care nu pot fi delegate unor alte organe ale
persoanei juridice. Acesta decide asupra fondării persoanei juridice, aprobă actele de constituire, le
modifică sau le completează, stabileşte scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a
patrimoniului, constituie, reorganizează, lichidează, după caz, celelalte organe, decide asupra
reorganizării şi chiar a li¬chidării persoanei juridice. Hotărîrile organului suprem, aprobate în
limitele competenţei şi cu res-pectarea prevederilor legale şi statutare, nu se pot anula sau abroga de
către un alt organ administrativ sau de instanţe de judecată. Numai organul suprem al persoanei
juridice poate să revină din oficiu sau la cererea unor membri (asociaţi) asupra hotărîrilor, poate să
le modifice, să le completeze, anuleze ori să le abroge.
Organul executiv manifestă în exterior voinţa persoanei juridice. Mani¬festarea voinţei îşi găseşte
expresia în realizarea tuturor obiectivelor propuse de organul suprem, fixate în actele normative,
actele constitutive, precum şi în hotărîrile organului suprem. În sens larg, aceasta înseamnă
desfăşurarea de activitate pentru satisfacerea anumitor aspiraţii ale membrilor. Organul executiv
poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie, con¬siliu) sau unipersonal (director, manager,
preşedinte, administrator). Unele persoane juridice pot avea organ executiv mixt (compus din
organul colegial şi organ unipersonal), în care, de regulă, organul unipersonal este conducătorul
organului colegial. Actul de constituire al persoanei juridice cu organ executiv mixt trebuie să
stabilească clar atribuţiile administratorului unipersonal şi cele ale organului colegial. Organul
executiv al persoanei juridice deţine atribuţii de organizare a ac¬tivităţii, de gestiune a patrimoniului
şi de reprezentare a intereselor persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi statut
organului suprem ori, după caz, organului reprezentativ sau de supraveghere, organul executiv poate
face, în numele persoanei juridice, orice act permis de lege.

Biletul 18
1.Numiți care este importanța mărcii pentru consumator.
Marcile penetreaza lumea din jurul lor si incep sa domine companiile care le detin. Marca este de
multe ori cel mai mare contribuitor la valoarea companiei. Ne plac marcile. Daca nu ne-ar placea, nu
le-am cumpara. Noi consumatorii decidem care marca va avea succes si care nu. Unele marci au
succes deoarece oamenii le iubesc si nu se mai pot satura; nimeni nu obliga pe cineva sa ii cumpere
o sapca cu logo Nike pe ea. Altele marci dau gres pentru simplu fapt ca oamenii nu le vor. Nu
inseamna nimic pentru nimeni. Toate acestea inseamna ca marca nu este cu adevarat controlata de
oamenii de marketing. Marca este controlata de consumatori. Cand o marca este cu adevarat de
succes, ea poate sa se dezvolte intr-un ritm care poate sa ii uimeasca si pe cei care se ocupa de marca
respective; iar cand o marca are probleme se poate intampla acelasi lucru in sensul celalalt. De ce
sunt marcile asa o manifestare clara si unica a timpului nostru? Motivul este simplu: intr-o lume in
care exista o competitie devastatoare, in care optiunea raionala a devenit aproape imposibila, marcile
reprezinta claritate, consistenta, status, apartenenta – tot ce ajuta oamenii sa se defineasca pe ei.
Marcile reprezinta identitatea.

2. Dați definiția patrimoniului întreprinderii. Descrieți funcțiile capitalului

social.

Patrimoniul intreprinderii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere.

Intr-o abordare juridica, el reprezinta ansamblul drepturilor (utilizarilor, activelor) si obligatiilor

(resurselor, pasivelor) cu valoare economica, apartinand unei intreprinderi.

Intr-o abordare economica, el reprezinta ansamblul utilizarilor (activelor) cu o durata de utilizare

mai mare sau mai mica decat un an, respectiv ansamblul resurselor (pasivelor), cu o durata de
alocare mai mare sau mai mica decat un an

Intr-o abordare financiara, el reprezinta ansamblul utilizarilor (activelor) cu o lichiditate mai

redusa sau mai ridicata, respectiv ansamblul resurselor (pasivelor), cu o exigibilitate mai redusa sau
mai ridicata.

Funcţia capitalului social de indice privind potenţialul economic al societăţii comerciale.

Pentru creditori, pentru a-şi începe relaţiile obligaţionale cu o societate comercială, au importanţă o
serie de caracteristici ale acesteia:
– mărimea şi componenţa patrimoniului;
– mărimea capitalului social;
– componenţa creditorilor societăţii (bugetul, colectivul de muncă, contragenţii);
– mărimea şi caracterul obligaţiilor societăţii comerciale (sunt garantate sau nu aceste obligaţii cu
patrimoniu).

Astfel, un element important (punct de atracţie) pentru potenţialul creditor al societăţii ar fi capitalul
social, mai ales la constituirea societăţii, când patrimoniul acesteia este egal cu capitalul social. Cu
cât mai mare este această cifră (mărime convenţională), cu atât mai mare încredere capătă creditorul
în societatea respectivă. Din acest considerent, capitalul social îndeplineşte funcţia de indice
privind potenţialul economic al societăţii comerciale
Biletul 19
1. Care este competența organului suprem de decizie al persoanei juridice.
Organul suprem de decizie al persoanei juridice cu scop lucrativ se consideră persoana sau
persoanele care au contribuit cu bunuri la constituirea acesteia. Numită uneori „titular al
patrimoniului”, aceasta are fie drept de proprietate asupra patrimoniului întreprinderii, fie un
drept de creanţă asupa lui. Organul suprem de decizie este în drept să hotărască soarta
existenţei sau inexistenţei întreprinderii. Organe supreme de decizie sunt:
- adunarea generală a asociaţilor (acţionarilor, membrilor) SA, SRL, COOP de producţie,
COOP de întreprinzător;
- adunarea asociaţilor – societatea în nume colectiv, societatea în comandită;
- fondatorul – întreprinderea de stat şi municipală.
Ce ține de conducerea societăților (persoane juridice cu scop lucrativ), există anumite reguli,
standarte, în funcție de fiecare personalitate juridică în parte. Așadar, în cazul societăților de
persoane, în care există un număr mic de asociați, ei decid toți împreună asupra problemelor ce țin
de competența organului suprem de decizie. În schimb, în cazul societății pe acțiuni, cu răspundere
limitată, unde asociații sunt în număr mai mare, este convocată adunarea generală a asociaților
(acționarilor, membrilor), care reprezintă organul de decizie.
De competența exclusivă a organului suprem de decizie, țin:
a. modificarea și completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacție;
b. modificarea cuantumului capitalului social;
c. modificarea denumirii de firmă;
d. desemnarea membrilor consiliului persoanei juridice și a cenzorului, eliberarea înainte de
termen a acestora;
e. aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor administratorului, cenzorului sau a avizelor
auditorului independent;
f. aprobarea bilanțului contabil anual;
g. adoptarea hotărârii privind reorganizarea persoanei juridice și aprobarea planului de
reorganizare;
h. adoptarea hotărârii de lichidare a persoanei juridice, numirea lichiditatorului etc.
În cazul unor persoane juridice, convocarea adunării generale ține de manifestarea de decizie
din partea asociaților, sau a organului executiv, fiind informați într-un termen rezonabil.
Adunarea generală a oricărei forme de organizare a persoanei juridice are atribuția să decidă
atât asupra problemelor obișnuite (ordinare), cât și asupra unor probleme deosebite, care privesc
existența societății. De aici și clasificarea acestor organe în:
- adunări generale ordinare și;
- adunări generale extraordinare (în cazul societății cu răspundere limitată legislația RM nu
face expres deosebirea dintre cele două categorii de adunări).
Adunarea generală ordinară se convoacă cel puțin o data în an, de regulă după expirarea
exercițiului financiar (în primul semestru al anului următor). Actul de constituire poate prevedea
convocarea mai frecventă a adunării generale ordinare. În schimb, adunarea generală extraordinară
se convoacă ori de câte ori este nevoie
 Ceea ce este important de reținut este faptul că, fiecare hotărâre, exprimată cu o majoritate
necesară de voturi, devine obligatorie pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care au votat contra,
precum şi pentru organul executiv al persoanei juridice. Nimeni nu este în drept să anuleze această
hotărâre decât însăşi adunarea generală care a adoptat-o sau instanţa judecătorească, în cazul în care
hotărârea adoptată de adunare este ilegală.
Astfel, conform art. 202 Cod civil al R. Moldova hotărârea organului suprem de decizie
poate fi supusă atât nulității relative, cât și nulității absolute. Astfel, conform alin. (2) al art. 202,
hotărârea organului persoanei juridice este supusă nulității relative:
a) dacă s-a săvârșit o încălcare esențială a regulilor privind convocarea sau desfășurarea
ședinței la care s-a adoptat hotărârea. În cazul în care organul care asigură convocarea sau
desfășurarea ședinței încalcă intenționat regulile de convocare sau, după caz, desfășurare a ședinței,
hotărârea astfel adoptată este supusă nulității relative chiar și atunci când încălcarea este neesențială;
b) dacă reprezentantul participantului la ședință nu era împuternicit în mod corespunzător, cu
excepția cazului în care împuternicirile au fost confirmate ulterior conform art. 370 Cod civil;
c) dacă la desfășurarea ședinței s-au încălcat drepturile unui participant;
d) dacă s-a săvârșit o încălcare esențială a regulilor privind întocmirea procesului-verbal al
ședinței, inclusiv neîntocmirea acestuia în formă scrisă (în acest caz nulitatea este înlăturată prin
întocmirea procesului-verbal al ședinței înainte de desfășurarea următoarei ședințe a aceluiași
organ);
e) dacă nu întrunește alte condiții prevăzute de dispozițiile imperative ale legii sau ale actului
de constituire al persoanei juridice a căror nerespectare nu se sancționează cu nulitate absolută.
În toate aceste cazuri, nulitatea relativă a hotărârii organului persoanei juridice se consideră
înlăturată dacă hotărârea a fost confirmată printr-o hotărâre ulterioară valabilă a organului competent
al persoanei juridice, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a nulității
relative. Dreptul la acțiunea în declararea nulității relative a hotărârii organului persoanei juridice se
prescrie în termen de 6 luni.
Conform alin. (6) al art. 202 Cod civil, hotărârea organului persoanei juridice este supusă
nulității absolute:
a) dacă a fost adoptată pe o chestiune care nu era inclusă în ordinea de zi, cu excepția cazului
în care la ședință au participat toți membrii cu drept de vot ai organului respectiv și au votat
unanim pentru includerea chestiunii respective în ordinea de zi;
b) dacă a fost adoptată la un moment când ședința nu era deliberativă;
c) dacă se referă la o chestiune care nu se află în competența acelui organ;
d) dacă contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.
Acțiunea în nulitate absolută sau relativă a hotărârii organului persoanei juridice se notează
în registrul de publicitate în care este înregistrată persoana juridică. Terțul nu poate invoca, din data
efectuării notării, necunoașterea temeiului de nulitate pe care se întemeiază acțiunea notată.

2. Numiți temeiurile dizolvării persoanei juridice

Prin dizolvarea societăţii comerciale se înţelege desfiinţarea ei ca persoană juridică, încetarea
existenţei ei, şi nu numai a contractului sau statutului. Dizolvarea societăţii comerciale reprezintă o
etapă în procesul de încetare a personalităţii juridice,formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au
 ca urmare lichidarea patrimoniului societăţii în cauză. Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o
desfiinţare imediată a persoanei juridice. Persoana juridică va continua să existe,deoarece ea trebuie
să îndeplinească operaţiile de lichidare a patrimoniului dobîndit în timpul existenţei sale. Dizolvarea
are ca efect imediat numai încetarea raporturilor dintre asociaţi, generate din contractul de societate.
Dizolvarea societăţii priveşte operaţiunile care declanşează procesul de încetare a existenţei
societăţii comerciale şi asigură lichidarea patrimoniului social.
Temeiurile dizolvarii persoanei juridice:

 expirarea termenului stabilit pentru durata ei;

 atingerea scopului pentru care a fost constituită sau imposibilitatea atingerii lui;
 hotărîrea organului ei competent;
 hotărîrea judecătorească;
 insolvabilitatea sau încetarea procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţamasei debitoare;
 societatea în nume colectiv sau cooperativa nu mai are nici un participant.
Dizolvarea poate fi voluntară, la iniţiativa societăţii, şi forţată, la decizia instanţei de
judecată. Dizolvarea voluntară intervine în cazul expirării termenului stabilit în actul de constituire,
atingerii scopului propus, imposibilităţii atingerii scopului propus, adoptării hotărîrii, în acest sens,
de către adunarea generală.
Expirarea termenului stabilit pentru durata activităţii societăţii comerciale. Societatea
comercială fiind constituită, poate activa pe o perioadă nedeterminată sau pe o perioadă strict
indicată în actul de constituire. Societatea se dizolvă la expirarea termenului prevăzut în actul de
constituire. Dacă în contractul de societate se prevede durata existenţei societăţii, înseamnă că la
expirarea termenului contractual societatea se dizolvă. Acest efect este, deci, expresia voinţei
asociaţiei privind soarta societăţii. Art. 65 din Codul civil al R.M. prevede că la expirarea termenului
de existenţă,persoana juridică se dizolvă, dacă pînă la acest moment actele de constituire nu se
modifică. Din dispoziţia articolului dat reiese că prin voinţa asociaţilor este posibilă prelungirea
societăţii, în măsura în care hotărîrea de prelungire are loc înainte de expirarea duratei stabilite în
actul de constituire.
Atingerea scopului pentru care a fost constituită sau imposibilitatea atingerii lui. Societăţile
comerciale constituite îşi propun ca scop realizarea de profit din activitatea de întreprinzător şi
împărţirea acestuia.Realizarea acestui scop este o acţiune în timp care, de regulă, nu poate fi
încheiată. Societatea urmează să-şi înceteze activitatea în situaţia în care ea şi-a atins scopul.
Societatea, de asemenea, poate să se dizolve în cazul imposibilităţii atingerii scopului.
Imposibilitatea dată este determinată de suportarea unor pierderi neaşteptate, deoarece activitatea de
întreprinzător presupune întotdeauna un risc comercial.
Hotărîrea organului ei competent. Societatea comercială se dizolvă, în baza hotărîrii adunării
asociaţilor, întrucît constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor manifestată
prin actul constitutiv, deci ei pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea
societăţii se manifestă, în cadrul adunării asociaţilor, care exprimă voinţa socială. Adunarea generală
va putea hotărî dizolvarea societăţii în toate cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor. De
exemplu: numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege; numărul total al asociaţilor
depăşeşte numărul stabilit de lege; valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul
capitalului social minim stabilit de lege; în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă
aceştia sînt numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a 6 luni
societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu categoria de asociaţi care
lipsea.
Hotărîrea judecătorească. Societatea comercială se dizolvă, în baza hotărîrii judecătoreşti,
atunci cînd dizolvarea nu se poate realiza prin hotărîrea adunării generale. Conform art. 87, Cod
civil al R.M., instanţa de judecată dizolvă persoana juridică, dacă:
- constituirea ei este viciată;
- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare;
- activitatea ei contravine ordinii publice.
Efectele dizolvării. Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce
anumite efecte care privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi, conform art. 86, Cod civil al R.M. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ea
îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.
Biletul 20
1.Descrieți procedura reorganizării prin dezmembrare.

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă, de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin

succesiune, de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau care
ia naştere prin reorganizare.
Conform legislaţiei în vigoare, persoana juridică este în drept să-şi reorganizeze activitatea sa prin
dezmembrare.
Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care o societate comercială se
împarte în două sau mai multe societăţi comerciale independente sau prin care dintr-o societate
comercială se separă o parte, formînd o societate comercială independentă.
Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.Divizarea este o procedură de
reorganizare prin care societatea comercială se divizează în două sau mai multe societăţi comerciale,
creînd astfel noi societăţi. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi
trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea este o operaţiune juridică de reorganizare prin care din componenţa unei societăţi
comerciale care nu se dizolvă şi nu-şi pierde personalitatea juridică se desprind şi iau fiinţă una sau
mai multe persoane juridice. Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane
juridice existente sau care iau fiinţă.
Dezmembrarea societăţii comerciale se produce în baza unui plan aprobat de adunarea generală.
După ce a fost elaborat proiectul planului de dezmembrare, el urmează a fi aprobat prin hotărîrea
adunării generale a societăţii care se dezmembrează. Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea
generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o
majoritate mai mare. În decurs de 30 zile, după luarea hotărîrii privind aprobarea planului de
dezmembrare,organul executiv trebuie să informeze Camera Înregistrării de Stat despre intenţia de
divizare.În Registrul de Statse consemnează viitoarea dezmembrare
Informatie din tema 3 din canalul Teams DA

Biletul 21
2.Dați definiția patentei de întreprinzător. Numiți în ce cazuri încetează
activitatea în baza patentei.
Una din cele mai simple forme de practicare a activităţii de întreprinzător de către persoana fizică
din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător. Titular al
patentei de întreprinzător poate fi orice cetăţean al R.Moldova, cetăţean străin sau apatrid, cetăţenia
persoanei care solicită patenta neavând nici o importanţă. O cerinţă semnificativă, în cazul patentei
de întreprinzător, este principiul stabilirii de domiciliu, adică locuirea permanentă pe teritoriul R.M.
O altă cerinţă, faţă de titularul de patentă, este corespunderea abilităţii personale cu cerinţele de
calificare, necesare pentru practicarea genurilor de activitate indicată în patentă. Un aspect important
pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, în temeiul patentei, este lipsa necesităţii de
înregistrare a activităţii sau de primire a licenţei. Mai mult decât atât, titularul de patentă nu cade sub
incidenţa cerinţelor ce presupun prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, de ţinere a
evidenţei contabile şi financiare, de efectuare a operaţiunilor şi decontărilor de casă.
În baza patentei de întreprinzător se pot desfăşura numai activităţile care sunt indicate în anexa Legii
cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93/1998. Pentru a obţine patenta de întreprinzător,
persoana fizică trebuie să se adreseze cu o cerere la Inspectoratul Fiscal de Stat de la domiciliu sau
din locul în care intenţionează să desfăşoare activitatea (sau Primăriei, dacă în localitate nu există
oficiu al Inspectoratului fiscal).
Încetarea activităţii, în baza patentei de întreprinzător, se efectuează în baza următoarelor condiţii:
a) în cazul nerespectării prevederilor art. 3 alin. (8), ( a angajat lucrători/ a încheiat tranzacţii cu
întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale, cu
societatea în nume colectiv ori în comandită, al cărei asociat cu răspundere deplină este el sau careva
dintre membrii familiei sale.);
b) în cazul în care titularul patentei renunţă la patentă pe calea depunerii cererii respective;
c) în baza cererii titularului patentei în legătură cu pierderea capacităţii de muncă, confirmată de
concluzia respectivă a comisiei medicale;
d) în cazul decesului titularului patentei;
e) în cazul aplicării faţă de titularul patentei a unei sancţiuni administrative;
f) în cazul în care se constată transmiterea patentei către o altă persoană;
g) în cazul în care durata patentei nu este prelungită în decurs de 12 luni consecutive de la data
suspendării ei pentru neachitarea în termen a taxei pentru patentă.
În condiţiile încetării valabilităţii patentei, organul emitent al acesteia va emite o decizie privind
încetarea valabilităţii patentei. Decizia privind încetarea valabilităţii patentei se aduce la cunoştinţă
titularului de patentă în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii ei.
Informatie din tema 6 din canalul Teams DA

Biletul 22
1. Care este deosebirea dintre desfășurarea activității de întreprinzător în baza
patentei de întreprinzător și desfășurarea activității în baza licenței.

Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare tipizate, au serie şi
număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a)
denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/ prelungirii licenţei; c)
denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul
certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru
a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura
conducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile prevăzute de lege există şi
unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi vînzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an
pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive;
importul, fabricarea, comercializarea produselor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de licenţe, taxa este diferită, şi
anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800 lei, pentru aducerea de peste hotare şi
comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei, a băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, a benzinei
şi motorinei - 200.000 de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii
licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă subdiviziune separată, el
este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în vederea
includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau
altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, lui i se eliberează copii autorizate de pe aceasta.
Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. De menţionat că
deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei
interdicţii are ca efect retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice înregistrate ca
întreprinzători individuali  la Camera Înregistrării de Stat şi persoanele juridice cu scop lucrativ . 
Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei. Acţiunea licenţei încetează în
caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a termenului de valabilitate. Camera de
Licenţiere este în drept să controleze cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă.
Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea
licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă . 

Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător,
patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de
activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul a unei anumite perioade de timp.
Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu capacitate de exerciţiu, orice
cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent în Republica Moldova şi are dreptul de a
desfăşura activitate de întreprinzător, care a declarat despre intenţia sa de a procura patenta şi
corespunde cerinţelor de calificare necesară acestui gen de activitate.
Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru eliberarea ei.
Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul fiscal teritorial pe raza
căruia îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a activităţii în a cărei rază de administrare
solicitantul intenţionează sa-şi desfăşoare activitatea în baza patentei, în cazul dacă în localitatea
respectivă nu este inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie, care este valabilă
numai pe teritoriul administrat de aceasta.
 Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.
Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:
Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93 din 15.06.1998, se eliberează pe o durată
de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare.
Patenta încetează în cazul în care:
▪ Expiră termenul pentru care a fost eliberată;
▪ Titularul patentei renunţă la patentă;
▪ Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;
▪ Titularul patentei a decedat;
▪ Titularului patentei îi sînt aplicate sancţiuni administrative;
▪ Transmiterea patentei către o altă persoană.
Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se efectuează sub formă de
taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit, taxele pentru resursele naturale, taxa pentru
unităţile comerciale si/sau unităţile de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa
patentei diferă în dependenţă de localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător, toate
taxele sînt prevăzute în Anexa legii nr.93/1998.
Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998, titularul patentei răspunde pentru
obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie
stabilita de lege, indiferent de durata patentei.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot
patrimoniul său, excepţie făcînd bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sînt
indicate în art.85 al Codului de executare al RM). În acel caz în care titularul patentei nu-şi poate
onora obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de insolvabilitate.

Caracteristica generală a gospodăriei țărănești. Descrieți modul de înregistrare a

GȚ.
Gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra
terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii, avînd ca
scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a
propriei producţii agricole. Numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate individuală de
întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi dintr-o singura persoană fizică.  
 b. Fondator al gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică
dispune de capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată. Actul de
constituire în baza căreia se creează gospodăria , poartă denumirea de “declaraţie de constituire”,
semnată de fondator şi de membrii acesteia, semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau
secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se indice :
▪ denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;
▪ sediul gospodăriei;
▪ datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei (numele, prenumele, locul şi
data naşterii, cetăţenia şi domiciliul, informaţii privind aflarea acestora în relaţii familiale cu
fondatorul;
▪ numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului bunurilor imobile, a
terenurilor proprietate individuală sau comună, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate
grădini, precum şi a terenurilor arendate;
▪ componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comuna membrilor
gospodăriei.
Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii administrativ-teritoriale de nivelul
întîi în a cărei hotar el deţine teren, dar în cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în
hotarele a mai multor unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare
se prezintă primăriei alese de fondator.
Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier):
▪ declaraţia de constituire;
▪ copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al fondatorului şi al
potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti;
▪ copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate de secretarul
primăriei;
▪ bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.
Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de primărie, gospodăria
ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea.

Biletul 23

1.Clientela şi vadul comercial.

Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi persoanelor juridice care apelează în mod
obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri
şi servicii. Clientela determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a
comerciantului, succesul şi insuccesul acestuia.Fără clientelă nu s-ar vinde şi nu s-ar mai
produce.Este dificil de apreciat valoarea economică a clientelei, deoarece, fiind o masă neorganizată,
ea oricînd poate fi cucerită de un alt ofertant de mărfuri şi servicii. Unica cerinţă legală pentru
antreprenori în calea atragerii clientelei este cea de a acţiona în limitele concurenţei licite. 
Vadul comercial este considerat factorul obiectiv al clientelei; desemnează obişnuinţa
consumatorilor de a procura mereu produse şi servicii de la o anumită întreprindere.Între clientelă şi
vad există o relaţie de interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului. Există şi concepţii
care consideră că clientela şi vadul sînt elemente identice. 

Persoаnа juridică cu scop lucrаtiv poаte fi definită cа аceа orgаnizаție constituită și înzestrаtă cu
bunuri de către fondаtori cаre prin аctul de constituire convin să desfășoаre аctivitаteа de
întreprinzаtor, să obțină în rezultаtul аcestei аctivități profit pe cаre îl vor repаrtizа cu titlu de
dividend între fondаtori (membri, аsociаți). Eа аre un pаtrimoniu distinct și răspunde pentru
obligаțiile sаle cu bunurile sаle, poаte să dobândeаscă și să exercite în nume propriu drepturi
pаtrimoniаle și personаle nepаtrimoniаle, să-și аsume obligаții, poаte fi reclаmаnt și pârât în instаnțа
de judecаtă
Caracteristica generală a insolvabilității:
 Caracterul judiciar reiese din prevederile art. 5,din care poate fi trasă concluzia că procedura
de insolvabilitate trebuie obligatoriu să fie declarată de către instanţa de judecată. Declaraţia
judiciară este obligatorie, indiferent de faptul cine este iniţiatorul procedurii de insolvabilitate:
creditorii sau proprietarii (acţionarii) persoanei. Hotărîrile şi încheierile instanţei de judecată pot fi
atacate cu recurs numai în cazurile strict prevăzute de lege. Recursul nu suspendă executarea
hotărîrilor şi încheierilor. 
Caracterul unitar reiese din prevederile art.39 care stabileşte că masa debitoare cuprinde
toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care
acesta le dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului. În masa debitoare nu se includ
bunurile scoase din circuitul civil, bunurile care conform codului de procedură civilă nu sînt pasibile
de executare silită şi drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului.
Caracterul colectiv (concursual) al insolvabilităţii se manifestă prin faptul că nici unuia din
creditori nu i se satisfac cerinţele, pînă cînd instanţa nu determină cu certitudine toţi creditorii şi
mărimea creanţelor acestora, incluzîndu-i în tabelulde creanţe la categoria respectivă. Scopul
procedurii este de a asigura reparaţia echitabilă, egalitară a prejudiciului suferit de fiecare dintre
creditorii debitorului insolvabil, astfel încît, în urma declanşării procedurii de faliment,fiecare să
obţină o cotă-parte direct proporţională cu ponderea pe care o are propria sa creanţă în masa
credală.  

Procedura de insolvabilitate 
 Participanţii la proces. Ca participanţi la procesul de insolvabilitate,legea determină
următoarele categorii de persoane: debitorul, creditorii (adunarea creditorilor), instanţa de judecată
şi administratorul procedurii de insolvabilitate.  

Numiți categoriile creditorilor în procesul de insolvabilitate:

Creditorii. Legea divizează toţi creditorii în grupe aparte, şi anume: creditori chirografari,
creditori ai masei debitoare şi creditori garantaţi. 
Creditorii chirografari sînt clasa de creditori, ale căror creanţe faţa de debitor au apărut
înainte de intentareaprocesului de insolvabilitate şi nu sînt asigurate cu garanţii. 
Creditorii garantaţi sînt clasa de creditoriale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de
intentarea procesului de insovabilitate şi sînt asigurate cu garanţii. 
Creditori ai maseidebitoare sînt creditorii ale căror creanţe faţă de debitor au apărut după
intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil, în mod curent,în măsura apariţiei
lor. 

Biletul 24
1. Deosebirea între denumirea de firmă și emblemă. 
Firma sau numele comercial reprezintă un element de individualizare a comerciantului în
cîmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele, sau după caz, denumirea sub care un
comerciant este înregistrat la CÎS, îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Firmele vor
fi scrise în primul rînd în limba română. Firma unui comerciant – persoană fizică se compune
din numele comerciantului şi iniţiala prenumelui sau numele şi prenumele scrise în întregime.
Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau
întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului. Se pot face menţiuni care să arate mai precis
persoana comerciantului sau felul comerţului său. Firma unei societăţi în nume colectiv se
compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv”
scrisă în întregime.Firma unei societăţi în comandită trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţii comanditaţi cu menţiunea “societate în comandită” scrisă în întregime. În
scopul protejării terţilor, legea prevede că dacă numele unei persoane străine de societate
figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume colectiv sau în comandită
simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Firma
unei societăţi pe acţiuni  se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma
altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime S.A. în întregime sau prescurtat
S.A.Firma unei S.R.L. se compune dintr-o denumire proprie individualizată, însoţită de
menţiunea scrisă în întregime S.R.L. sau prescurtat. 
Comerciantul,persoană fizică sau persoană juridică, este obligat a menţiona pe facturi, scrisori,
oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în comerţ. Firma trebuie
să se caracterizeze prin noutate. În acest sens, legislaţia prevede că orice firmă nouă trebuie să
se deosebească de cele existente şi nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public. Se refuză înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente
de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate. Cînd o firmă este asemănătoare
cu altă firmă deja înmatriculată, trebuie să se adauge o menţiune care s-o deosebească de
aceasta. Prin înregistrarea unei firme, comerciantul dobîndeşte dreptul de folosinţă exclusivă
asupra ei. În exercitarea comerţului, firma devine un element de atragere a clientelei. Sub acest
aspect, firma dobîndeşte o valoare economică, ea conferă un drept patrimonial. Asupra firmei,
comerciantul dobîndeşte un drept de proprietate incorporală, care poate fi transmis (în
condiţiile legii) odată cu fondul de comerţ. Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă
producerea unei confuzii cu firma folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul
infracţiunii de concurenţă neloială şi se sancţionează în condiţiile legii privind combaterea
concurenţei neloiale. 

Emblema comercială . Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea

comercială. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen.Emblemele vor fi scrise în primul rînd în limba română. Consacrarea emblemei, ca
element distinct al fondului de comerţ, a fost impusă de necesităţile practicii comerciale, întrucît
numele comercial s-a dovedit insuficient pentru a realiza, pe de o parte, atragerea clientelei şi
pentru a da satisfacţie, pe de altă parte, cerinţei de originalitate, de individualizare. Spre
deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru individualizarea
comerciantului, emblema are un caracter facultativ. Conţinutul emblemei este un semn sau o
denumire. Emblema trebuie să fie un semn distinctiv mai sugestiv decît firma, deoarece numai
astfel va fi apt să atragă clientela. Emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de
reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului. Emblema poate fi
înstrăinată, spre deosebire de firmă, şi separat, nu numai odată cu fondul de comerţ.

2.Definiți administratorul persoanei juridice. Numiți care sunt obligațiile sale

Administratorul:
 Persoana juridică, în limitele fixate de legislaţia în vigoare, îşi poate stabili structura sa
organizatorică, în aşa fel ca aceasta să fie cât mai eficientă pentru scopul pe care îl urmăreşte şi
mijloacele folosite în scopul realizării acestuia.
Organul executiv (administratorul) este unul dintre organele obligatorii ale oricărei persoane
juridice. Etimologic, termenul de ,,administrator” derivă din sintagma ad minister, ceea ce
înseamnă ,,a fi – în serviciul cuiva”.
Administratorii sunt cei care aduc la îndeplinire hotărârile organului decizional de asemenea şi
operaţiunile cerute de lege pentru realizarea obiectului de activitate sau a scopului pentru care a
fost constituită persoana juridică.
Mai mult ca atât, ei au anumite obligaţii faţă de persoana juridică, de exemplu, administratorul
unei societăţi comerciale are obligaţia de fidelitate faţă de societate. Administratorii sunt
consideraţi reprezentanţii legali ai persoanei juridice, adică ei sunt cei prin intermediul cărora
persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile. Tot ei sunt cei care gestionează
patrimoniul persoanei juridice. De regulă, ei au putere deplină de decizie în ceea ce priveşte
operaţiunile de gestiune, cu excepţia cazurilor în care anumite decizii de acest gen sunt date, în
baza prevederilor actelor constitutive ori a legii, în competenţa organului decisional

Administratorul are urmatoarele obligatii :

Administratorul are urmatoarele obligatii, acestea fiind prevazute in Legea societatilor comerciale
nr. 31/1990republicata:
- Obligatia de a monitoriza si a indeplini formalitatile juridice legat de infiintarea societatii
comerciale;
- Obligatia de a depune semnaturile (semnatura administratorului, semnaturile asociatilor) la
oficiul Registrului
- Comertului. Semnatura in registru poate fi inlocuita si cu varianta legalizata de un notar
public al acestui document,
- Obligatia de a pastra si prelua toate actele privind infiintarea societatii;
- Obligatia de a administra toate operatiunile juridice legate de realizarea obiectului de
activitate al firmei;
- Obligatia de a administra toate operatiunile legale legat de incadrarea in muncaa tuturor
salariatilor (medicina muncii respectiva fisa de protectie si PSI si alte documente importante);
- Obligatia de a verifica si de a stabili programul de lucru;
- Obligatia de verificare a varsamintelor datorate de societatii comerciale,
- Obligatia de a verifica si de a tine registrele cerute de autoritatile respective prin respectarea
legislatiei contabile;
- Obligatia de a gestiona toate bunurile firmei si de a verifica stocurile societatii comerciale;
- Obligatia de a realiza bilantul firmeirespectiv contul de beneficii si pierderi. Administratorul
mai are obligația de a asigura respectarea legislației în vigoare la repartizarea beneficiarilor și la
achitarea dividendelor.
- Obligatia de a participa la toate sedintele organizate de asociatii firme.
- Obligatia de a realiza toate hotararile asociatilor societatii comerciale;
- Obligatia de a indeplini toate angajamentele prestablite in actul constitutiv respectiv
indatoririle prevazute de lege.
Biletul 25
1.Descrieți procedura de supendare a activității de întreprinzător.
Pentru a demara procedura de suspendare a activității întreprinderii tale, în conformitate cu art.
30 din Legea nr. 845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, în cazul în care nu are
datorii faţă de bugetul public naţional, precum şi faţă de alţi creditori, adunarea generală a
asociaților, sau după caz asociatul unic, poate lua decizia de suspendare a activității pe o
perioadă care să nu depășească 3 ani.
Îți propunem mai jos pașii practici pe care trebuie să-i urmezi atunci când decizi inițierea
suspendării:
Administratorul întreprinderii, cu o lună înainte de publicarea avizului despre deciziei
asociatului unic/procesul-verbal al adunării generale, privind suspendarea activităţii
întreprinderii (vedeți pentru detalii pasul 3 de mai jos), trebuie să informeze în scris despre
aceasta creditorii întreprinderii.
Convocarea adunării generale a acționarilor și deciziei asociatului unic/procesul-verbal al
adunării generale despre suspendarea activităţii întreprinderii cu indicarea perioadei de
suspendare.
Publicarea, imediat după aprobarea deciziei despre suspendarea activităţii întreprinderii, a unui
anunț în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Depunerea cererii de înregistrare a suspendării (conform modelului aprobat) la Agenția Servicii
Publice (ASP), la care se anexează decizia asociatului unic/procesul-verbal al adunării generale
și declaraţia pe propria răspundere că întreprinderea nu are creditori. Menționăm aici că în cazul
în care, după declararea suspendării temporare a activităţii întreprinderii, se constată vreun
creditor, Agenţia Servicii Publice va anula suspendarea.
ASP poate înregistra suspendarea activității în regim de urgență, la 4 ore, sau în regim ordinar,
la 24 de ore lucrătoare. În funcție de regimul pentru care se optează, prețul pentru serviciile ASP
poate varia de la 1600 de lei până la cca. 6500 de lei.

În procesul înregistrării suspendării de către ASP, autoritatea verifică dacă întreprinderea nu are
datorii la bugetul public naţional conform datelor prezentate de către Serviciul Fiscal de Stat
organului înregistrării de stat în sistemul informaţional automatizat “Contul curent al
contribuabilului”, prin intermediul platformei de interoperabilitate instituite de Guvern, fără
implicarea solicitantului înregistrării, adică a întreprinderii. La fel, este de notat că în cazul în
care întreprinderea deține ștampilă, conform practicii deja stabilite aceasta poate fi predată spre
păstrare ASP-ului.

2.Definiți concurența loială. Descrieți care sunt practicile monopoliste.

 Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii normale. Pentru existenţa unei
concurenţe normale pe piaţa de desfacere trebuie să fie întrunite mai multe condiţii: a)
concurenţa să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi agenţi
economici; c) comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere; d) agenţilor economici care deţin o
situaţie dominantă pe piaţă le este interzis să facă abuz.
La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în domeniul concurenţei, cu
ajutorul cărora ar putea fi combătut fenomenul concurenţei neloiale din rîndul agenţilor
economici.
Practici monopoliste:
Practicile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau a unui
segment determinant al ei de către unii întreprinzători dintr-un anumit
domeniu de activitate. Sunt practici monopoliste: abuzul de situaţie
dominantă pe piaţă, acordurile anticoncurenţiale şi concentrările
economice.

Biletul 26
1.Numiți organele de eliberare a licenței.
Organele împuternicite cu activitatea de licenţiere În prezent, în Republica Moldova există 6
organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a
Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia
Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai
multe feluri de licenţe eliberează Camera de Licenţiere.
1.Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ de stat aflat în
subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană juridică, dispune de ştampilă şi îşi
desfăşoară acti vitatea pe baza unui regulament aprobat de Guvern. Funcţia principală a Camerei
constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a)
eliberează, prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale
acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b) organizează controlul
asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere
şi registrul de licenţiere; d) prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea
sa. Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească. Genurile de activitate
care se supun licenţierii de către Camera de Licenţiere sînt numeroase. Dintre ele enumerăm doar
cîteva: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de
mărfuri; organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor,
exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive;
importul şi comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor din tutun; construcţiile de
clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază;
activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea de turism; activitatea
de broker vamal etc.

2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii Naţionale face parte cea de
licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la
Banca Naţională a Moldovei, nr.548/199570). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ
de stat care eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept să le
impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta, Banca Naţională este
singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar.

3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritate publică autonomă, responsabilă faţă de
Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară,
supraveghind respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este învestită cu
putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al
Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192/199871).

În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extind asupra participanţilor la piaţa financiară
nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare, investitorii, asiguraţii, organizaţiile care
lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica
Moldova, membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi
participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, la atribuţiile de bază
ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea
asigurătorilor (reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de gestiune
a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut; d)
activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.

4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică pe scurt - ANRE) este autoritatea
învestită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a domeniului energeticii: energia electrică,
gaze naturale, benzină, motorină, alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe
pentru desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea
cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea cu privire
la energetică, nr.1525/199872).

5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia

Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele competenţelor sale, are dreptul să elibereze,
să suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi
să efectueze controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice,
nr.241/200773).

ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru: a) utilizarea
frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau
serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a
funcţionării sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a produselor
program. În alţi termeni, Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele de
undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă
(Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.

6) ConsiliulCoordonatoralAudiovizualuluiacordălicenţe pentru difuzarea programelor pe cale

radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice
terestre (art.23-34 din Codul audiovizualului al Republicii Moldova74). Cu alte cuvinte, acordă
licenţe pentru posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

2. Dați definiția lichidării. Descrieți care sunt efectele lichidării.

Procedura de lichidare a persoanelor juridice

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata stabilită în
actul constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au
constituit societatea. Dar, orice societate comercială va

sfîrşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte,
trăieşte şi moare.

Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni, avînd ca scop încheierea

afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea activului şi
împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea plăţilor.256

Prin lichidare se înţelege toate operaţiunile, care au drept scop terminarea afacerilor în curs în
momentul declarării dizolvării, astfel încît să se poată obţine realizarea activ ă, plata pasivului şi
repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.

Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:

- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în

funcţie cu transmiterea către el a patrimoniului societăţii;

- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova;

 -  înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;

 -  întocmirea bilanţului de lichidare;
 -  satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;
 -  repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea creanţelor;

 -  înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;

 -  adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a societăţii din Registrul de
Stat al Persoanelor Juridice.

Principiile caracteristice procedurii de lichidare sînt următoarele:

1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pentru nevoile lichidării257

Potrivit alin.(3) art.86 din Codul civil, persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare
în măsura în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din dispoziţia acestui articol
 rezultă că continuarea existenţei personalităţii juridice se referă la toate elementele persoanei
juridice: structura organizatorică, patrimoniul, scopul.

Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atribuţiile. Administratorul devine
lichidator, dacă organul suprem sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană.

Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se modifică în sensul că, din data
demarării procedurii de lichidare, scopul este cel de a satisface creanţele creditorilor,
împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea societăţii.

Persoana juridică dispune de capacitate juridică restrînsă. Personalitatea juridică dispare doar după
finalizarea procedurii de lichidare, odată cu radierea societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice.

2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor

De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor societăţii, cu excepţia cazului de

lichidare conform prevederilor Legii insolvabilităţii, nr.149/2012.

Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă de societatea aflată în procedură de
lichidare, şi doar după achitarea integrală a acestora patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi
proporţional participaţiunii în capitalul social.

3.Lichidarea societăţii este obligatorie

Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligato rie. Lichidarea nu survine în cazul
demarării procedurii de reorganizare.

Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi scopul persoanei juridice.
Administratorul devine lichidator, dacă organul suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu
desemnează o altă persoană. Dreptul de reprezentare a intereselor societăţii şi de gestiune a
patrimoniului societăţii trece de la administrator la lichidator.

Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele etape:

1. Desemnarea lichidatorului

Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărîrea instanţei de judecată se
desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărîre nu se desemnează lichidatorul, atunci administratorul
devine din oficiu lichidator.

Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să prezinte hotărîrea de desemnare a
sa în această funcţie, iar organul de înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica
respectivă în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

2. Informarea creditorilor
Potrivit art.91 din Codul civil, după înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei
juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre
termenul de înaintare a creanţelor.

3. Înaintarea creanţelor

Conform art.92 din Codul civil, termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei
publicaţii a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Prin hotărîrea de lichidare se poate
prevedea un termen mai lung. Dacă lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul ca, în termen
de 30 de zile de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în
instanţa de judecată privind încasarea datoriilor.

4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare

Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, este
obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi
valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator
şi datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată.

Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a
desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active,
lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate. 5. Lichidarea activului şi pasivului
societăţii Prin lichidare a activului societăţii se înţelege: - transformarea bunurilor societăţii în bani;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.

Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de vînzare) sunt bunurile
mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca aport în natură la momentul

constituirii societăţii, bunurile dobîndite pe parcursul activităţii societăţii.

Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii de asemenea este o procedură de durată. Dacă debitorii
nu sînt de acord să restituie datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a
acestora prin intermediul instanţei de judecată.

Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor creditoare pe care le are
societatea aflată în procedură de lichidare. Această procedură urmează imediat finalizării procedurii
de lichidare a activului, deoarece mijloacele băneşti sînt obţinute în urma vînzării patrimoniului
societăţii şi încasării datoriilor debitoare.

Potrivit art.96 din Codul civil, activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas
după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor proporţional
participaţiunii lor la capitalul social.

Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi
componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei
juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de
repartizare. Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor, poate să nu
înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.

Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare
organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a
desemnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul de împărţire, luînd în considerare
voinţa participanţilor.

Potrivit art.98 din Codul civil, activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor
îndreptăţite decît după 12 luni de la data ultimei publicări a avizului privind dizolvarea şi după două
luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a planului de repartizare a activelor, dacă aceste
documente nu au

fost contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărîre
judecătorească irevocabilă.

6. Radierea persoanei juridice

După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de lichidare, în termen de 2 luni
din momentul aprobării bilanţului de lichidare, lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat
o cerere prin care va solicita radierea persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.

Potrivit art.24 al Legii nr.220/2007, pentru radierea persoanelor juridice din Registrul de stat se
depun următoarele documente:

a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;

b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de organul sau instanţa de
judecată care a desemnat lichidatorul;

c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional, depus în conformitate cu
procedura prevăzută;
d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei

juridice, publicate conform art.72 sau 91 din Codul civil.

Pînă la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de Stat, persoana juridică în lichidare
este obligată, pe propria răspundere, să închidă contul (conturile) bancar(e) şi să predea ştampila
pentru distrugere organului abilitat.

În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată privind lichidarea şi radierea persoanei
juridice din Registrul de Stat, depunerea documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară.
Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în termen de 3 zile lucrătoare de
la data primirii cererii de radiere, care poate fi atacată în instanţa de judecată de către persoana care
se consideră lezată în drepturi.

Potrivit art.100 din Codul civil, dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un
îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la
cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să
desemneze un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în
exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz, organul înregistrării de stat
adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor din Registrul de Stat potrivit situaţiei de pînă la
radierea persoanei juridice. Dacă instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul de
Stat se vor înscrie datele lichidatorului desemnat.

Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste
partea din active la care aveau dreptul.

Biletul 27
1. Descrieți procedura de înregistrare a întreprinzătorului individual. Care
sunt beneficiile desfășurării activității sub forma de organizare a
întreprinzătorului individual.
Înregistrarea de stat a persoanelor juridice cu scop lucrativ
În conformitate cu art. 2 al Legii nr. 220/2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice și a întreprinzătorilor individuali prin ,,înregistrare de stat” – se înțelege acţiunea organului
înregistrării de stat ce constă în certificarea faptului constituirii, reorganizării, lichidării,
suspendării sau reluării activităţii persoanelor juridice, a sucursalelor acestora, precum şi a
faptului modificării actelor de constituire ale persoanelor juridice, înscrierii datelor în Registrul de
stat, care are ca efect dobândirea şi încetarea capacităţii juridice a persoanelor juridice, obţinerea
şi încetarea de către persoanele fizice a calităţii de întreprinzător individual.
Agenția Servicii Publice este autoritatea care, prin intermediul oficiilor sale teritoriale,
efectuează înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, constituiţi pe
teritoriul Republicii Moldova cu excepţia celor, care potrivit legislaţiei, se înregistrează la alte
autorităţi ale statului.
La înregistrarea de stat organul înregistrării de stat acordă părţilor implicate în activitatea de
întreprinzător, printr-un singur punct de recepționare, consultaţii privind formalităţile legale
referitoare la constituirea şi înregistrarea persoanei juridice și a întreprinzătorului individual,
verificarea denumirii persoanei juridice, perfectarea actelor de constituire, înregistrarea de stat,
publicarea informaţiei în Buletinul electronic, precum şi obţine informaţii necesare înregistrării prin
intermediul reţelelor electronice de la autorităţile publice, fără implicarea solicitantului înregistrării,
şi prezintă informaţii din Registrul de stat al persoanelor juridice şi Registrul de stat al
întreprinzătorilor individuali autorităţilor publice pentru luarea la evidenţa fiscală, statistică,
medicală şi socială.
Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice se prezintă:
 - buletinele de identitate ale fondatorilor sau reprezentanţilor acestora, împuterniciţi prin
procură autentificată în modul stabilit de lege, precum şi al administratorului persoanei
juridice;
- cererea de înregistrare conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;
- hotărârea de constituire şi actele de constituire ale persoanei juridice, în funcţie de forma
juridică de organizare, în două exemplare;
- avizul Comisiei Naţionale a Pieţii Financiare - pentru societăţile de asigurare, fondurile
nestatale de pensii şi asociaţiile de economii şi împrumut şi, în cazurile stabilite de legislaţie,
pentru organizaţiile de creditare nebancară;
- documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

După efectuarea înregistrărilor în Registrul de stat administratorului ori împuternicitului

său i se eliberează, după caz, următoarele documente:
- decizia de înregistrare a organului înregistrării de stat sau, după caz, decizia motivată de
respingere a înregistrării;
- actul de constituire;
- extrasul din Registrul de stat, la solicitare;
- ştampila, la solicitare.
Ceea ce se ține de concretizat este faptul că, pentru motive de inoportunitate, organul de
înregistrare nu poate refuza înregistrarea de stat a persoanei juridice. Decizia de a refuza
înregistrarea poate fi contestată în instanţa de judecată şi poate fi anulată doar de instanţa de
judecată.

Întreprinzătorul individual (întreprinderea individuală)

Întreprinzătorul individual este persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină,
înregistrată în Registrul de stat al persoanelor juridice și al înreprinzătorilor individuali şi care
practică activitate de întreprinzător în nume propriu şi pe risc propriu, cu scopul de a obţine venit.
Altfel spus, întreprinzător individual este persoana fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu,
cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid, domiciliat în Republica Moldova, care
practică activitate de întreprinzător în nume propriu şi din cont propriu, administrează personal
afacerile, emite independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi poartă răspundere
pentru rezultatele ei. Întreprinzătorul individual se prezintă în raporturile juridice civile ca persoană
fizică, însă asupra activităţii de întreprinzător se aplică regulile care reglementează activitatea
persoanelor juridice cu scop lucrativ, dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă
altfel.Întreprinzătorul individual este în drept să practice orice activitate neinterzisă de lege.
Nu au fost abrogate nici dispoziţiile din art. 13 alin. (2) şi ale art. 14 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992 din care reiese că, întreprinderea individuală este
întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei
acestuia, cu drept de proprietate comună.
Ceea ce este important de reținut este faptul, că în conformitate cu art. 14 al Legii 845
întreprinderea individuală se echivalează cu întreprinzătorul individual, astfel că aceste două
noțiuni sunt sinonime.
 Întreprinderea individuală nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de
drept ca persoană fizică întreprinzător individual. Patrimoniul întreprinderii individuale este
inseparabil de bunurile persoanele  ale antreprenorului.
Antreprenorul-posesor al întreprinderii individuale poartă răspundere nelimitată pentru
obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul său, exceptându-se acele bunuri care, conform legislaţiei în
vigoare, nu fac obiectul urmăririi. Membrii familiei-posesori ai întreprinderii individuale poartă
răspundere nelimitată solidară pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, exceptându-se
acele bunuri care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, nu fac obiectul urmăririi.
Procedura de înregistrare a întreprinzătorului individual este prevăzută de art. 28-31 ale Legii
nr. 220-XVI din 19.10.2007.
Important de reținut este faptul că, orice cetăţean poate fi fondator numai al unei
întreprinderi individuale.
Actul de constituire a întreprinderii  individuale este hotărârea cu privire la înfiinţarea
întreprinderii, semnată de către fondator (fondatori), incluzând:
a) numele, prenumele (după caz, numele după tată), data  naşterii, cetăţenia, domiciliul
cetăţeanului-fondator (fondatorilor-membri  ai familiei);
b) numele, prenumele (după caz, numele după tată), data naşterii, domociliul şefului
(directorului) de întreprindere - în cazul în  care acesta nu este fondator;
c) firma întreprinderii inclusiv abreviată;
d) sediul întreprinderii;
e) data înfiinţării întreprinderii;
f) genul (genurile) de activitate a întreprinderii;
g) condiţiile reorganizării şi lichidării întreprinderii.
În hotărârea cu privire la înfiinţarea întreprinderii pot fi incluse şi alte prevederi care nu
contravin legislaţiei în vigoare.
Astfel, pentru înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual, la oficiul teritorial al
Agenției Servicii Publice, în a cărui rază de deservire se află sediul acestuia (viza de domiciliu), se
depun următoarele documente:
1. Cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de ASP;
2. Buletinul de identitate al fondatorului sau reprezentantuluiacestuia, împuternicit prin
procură autentificată în modul stabilit de lege;
3. Documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorilor individuali, se efectuează în zi lucrătoare în termen de
24 de ore, care se calculează din ziua lucrătoare imediat următoare celei în care au fost prezentate
documentele necesare înregistrării. Înregistrarea de stat a întreprinzătorilor individuali, efectuată la
cererea solicitantului poate fi efectuată în regim de urgenţă timp de 4 ore.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite în cazul în care:
1. Persoana fizică este deja înregistrată în calitate de întreprinzător individual;
2. Persoana respectivă este lipsită, prin hotărârea instanţei de judecată, de dreptul de a practica
activitate de întreprinzător;
3. În cazul în care, pe numele persoanei, au fost înregistrate anterior întreprinderi care nu
funcţionează şi care nu au fost lichidate în modul stabilit de lege sau care au datorii la bugetul
public naţional.
 În asemenea cazuri, oficiul teritorial al Agenției Servicii Publice adoptă decizia de a refuza
înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual.
Beneficii :
Ca formă de organizare a activităţii de întreprinzător, întreprinderea individuală poate fi
utilizată de comercianţii locali care vând mărfuri şi produse cu amănuntul, de proprietarii de mici
restaurante, cafenele, magazine de mezeluri, ţigări, băuturi răcoritoare şi alcoolice; de prestatorii
individuali de servicii: frizeri, reparatori de încălţăminte, de aparatură tele-radio, de ceasuri şi
automobile;de micii producători locali (meşteşugari) de obiecte din ceramică, de butoaie, de mobilă
din lozie etc.
Întreprinzătorul individual poate utiliza munca salariaţilor. Aceştia, producând şi
comercializând mărfuri, prestând servicii, devin reprezentaţii fondatorului, îi creează drepturi şi
obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile consumatorului, răspunderea în faţa clientului o
poartă fondatorul. Întreprinzătorul este obligat să plătească toate impozitele şi taxele prevăzute de
legislaţie.
Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor cetăţeanului (familiei) şi
altor surse care nu sunt interzise de legislaţie. Patrimoniul întreprinzătorului individual este
inseparabil de bunurile sale personale, el este obligat să ţină evidenţa contabilă a veniturilor obţinute
din această activitate, precum şi evidenţa cheltuielilor suportate. Evidenţa va fi ţinută numai pentru
mărfurile şi producţia destinată activităţii economice, dar nu şi pentru cele destinate uzului personal.
Întreprinderea individuală, în dependenţă de numărul de lucrători şi de alte criterii, în
conformitate cu legislaţia, poate fi considerată microîntreprindere sau întreprindere mică.
Întreprinzătorul individual îşi încetează activitatea la data radierii sale din Registrul de stat,
pentru care fapt va depune o declaraţie la ASP, indicând data la care încetează să activeze ca
întreprinzător.

2. Decsrieți ce înțelegi prin noțiunea de activitate de întreprinzător interzisă

și activitate de întreprinzător monopol de stat.
Activităţi interzise
Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În lipsa unor reglementări
exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este
prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă.
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova există un capitol separat, numit „Infracţiuni
economice”, în care sînt prevăzute infracţiunile comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel,
potrivit Codului penal, sînt interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane
(art.165), munca forţată (art.168), traficul de copii (art.206), practicarea ilegală a medicinii sau a
activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor
de valoare false (art.236), dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a
activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală a întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), limitarea concurenţei libere şi concurenţa neloială (art.246),
contrabanda (art.248), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249), înşelarea clienţilor
(art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldov un capitol aparte este consacrat contravenţiilor ce
afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul XV). Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea
ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror
comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor alimentare cu
termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de
comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul
pieţei produselor petroliere (art.277), comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286),
activitatea bancară fără autorizaţie (art.290), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305)
etc.

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi periculoasă în procesul de

desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent, tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a
reduce la maximum activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind
susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba despre: energia electrică, gazul natural, serviciile
poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea armamentului, fabricarea articolelor din tutun.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe piaţă. Se consideră
dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine peste 35% din volumul de vînzări de
mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de afaceri.
Monopolul de stat. Activităţile considerate monopol de stat sînt desfăşurate exclusiv de organele
statului sau de persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în
care un număr limitat de agenţi economici sînt investiţi de către organele administraţiei publice cu
drepturi exclusive pentru desfăşurarea întro anumită sferă a activităţilor economice: de producere,
transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor statului este
prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, nr.582/1995, acestea fiind
cele ce ţin de:
a) Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi meda-
liilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea semnelor ce confirmă
achitarea taxei de stat.
b) Ministerului Agriculturii: asistenţa veterinară a animalelor in-
fectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.
c) Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumu-
rilor: prestarea serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu
pornirea din Republica Moldova.
d) Ministerului Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală (certificate despre
starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii de muncă, boli molipsitoare şi
venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii chirurgicale.
e) Ministerului Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă etc.
f) Băncii Naţionale a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Biletul 28
1.Numiti deosebirile dintre denumirea de firma si marca
Marca si denumirea societatii reprezinta elemente de identificare si diferentiere a comerciantilor
pe piata.
Marca este un semn de reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei
persoane fizice sau juridice de cele apartinand altor persoane. Pot sa constituie marci, semne
distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative,
forme tridimensionale si in special forma produsului sau ambalajului sau, combinatii de culori,
precum si orice combinatie a acestor semne. Marca poate indeplini numeroase functii: protejeaza
produsele si serviciile titularului marcii, reprezinta o garantie a originii unui produs si a calitatii sale,
de distingere si personalizare fata de concurenta. O marca de renume va atrage atat clienti care vor
deveni fideli produselor si serviciilor promovate sub respectiva marca, cat si posibili angajati
ajutand astfel si la recrutare.
Drepturile asupra mărcilor de producţie şi de serviciu. Marca de produs şi marca de serviciu
sunt semne care fac să se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de
produsele şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice.
Legea nr. 588/1995 privind mărcile şi denumirile de origine a produselor. În: „Monitorul oficial al
Republicii Moldova”, 1996, 8-9.
Întreprinzătorul are libertatea de a alege marca. În doctrină se consideră că ea poate fi formată din
cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief, din combinaţii ale acestor elemente, de
o culoare sau policromatică, de o formă pe care o are produsul sau ambalajul, să fie sonoră ori să
conţină alte elemente.
Legislaţia în vigoare stabileşte că marca poate fi:
1. verbală, constituită din cuvinte, inclusiv din prenume şi nume, din litere, cifre;
2. figurativă, având reprezentări grafice plane sau forme tridimensionale;
3. combinată, alcătuită din elemente verbale şi figurative.

Mărcile pot fi clasificate după diferite criterii, inclusiv după cel al destinaţiei, obiectului, titularului
lor.
După destinaţie, mărcile sunt de fabrică şi de comerţ. Marca de fabrică se foloseşte de producător
sau de fabricant în domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti. Ea diferenţiază
produsele unei societăţi comerciale de produsele similare ale celorlalte societăţi. Marca de comerţ
este utilizată de comerciant sau de distribuitor prin aplicare pe produsele pe care le vinde.
După titular, mărcile se împart în mărci individuale şi mărci colective
În ceea ce privește numele comercial, ori de câte ori cineva dorește să înființeze o societate
comercială, autoritățile statului, reprezentate de Camera Înregistrării de Stat, solicită un nume pentru
înregistrare, urmând să facă o rezervare pentru acel nume după ce îi verifică disponibilitatea. În
cazul unei similitudini cu o denumire existentă, reprezentanții C.Î.S. recomandă solicitantului
alegerea unui alt nume. Prin intermediul acestui nume se creează o evidență cu privire la cine
conduce afacerea, ce obiect de activitate are, unde își are sediul, identificând comerciantul în
relațiile sale cu clienții și partenerii de afaceri. Odată înregistrat numele comercial, oricine poate să
afle informații legate de societatea respectivă. Înregistrarea numelui comercial nu reprezintă altceva
decât acele formalități legale care trebuie îndeplinite de către oricine dorește să-și constituie o
societate comercială.
Spre deosebire de numele comercial, înregistrarea denumirii societății ca  marcă nu este o
formalitate obligatorie care să condiționeze începerea unei afaceri, însă prin intermediul mărcii,
titularul acesteia este asigurat că nici un alt competitor nu va vinde produse sau servicii identice sau
similare sub aceeași denumire, fiind astfel unic pe piață. Înregistrarea mărcii se face la nivel național
și internațional, la Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală.

Nicio societate comerciala nu poate exista in absenta unei firme, aceasta fiind un element obligatoriu
al oricarui act constitutiv. Toti agentii economici sunt obligati sa aiba o denumire sub care isi
desfasoara activitatea, in lipsa acesteia societatea neputand fi inregistrata.

2.Descrieti modalitatea de majorare a capitalului social .

Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care organul competent al
societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de
constituire şi în registru. Majorarea capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală
a aporturilor subscrise.
Majorarea capitalului social se face prin: creştere din contul activelor societăţii care depăşesc
mărimea capitalului social şi mărire prin noi aporturi.
Majorarea din contul activelor societăţii care depăşesc capitalul
social poate avea şi ea două forme:
- Majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii. În acest caz, se realizează
o creştere de capital dacă adunarea generală decide încorporarea beneficiului în capitalul social,
concomitent şi creşterea valorii participaţiunilor fiecărui asociat. O creştere similară a capitalului şi a
participaţiunilor are loc în cazul reevaluării unor tipuri de active ale societăţii (de exemplu, a
activelor imobile). În aceste cazuri, participaţiunile tuturor asociaţilor cresc proporţional şi nici unul
din ei nu este lezat în drepturi;
Majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea concomitentă a unor datorii. La
această posibilitate de majorare a capitalului social se referă, în special, Legea nr.1134/1997 la art.41
alin.(2) lit. d), potrivit căreia, aport la capitalul social pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de
creditori achitate cu active. În acest caz, are loc convertirea unei datorii a societăţii în acţiuni şi
transformarea creditorului în acţionar. Este important ca societatea care converteşte datoria în
acţiuni să aibă active libere de obligaţii în valoare nu mai mică de noua mărime a capitalului social.
O a doua formă de majorare a capitalului social se face prin noi aporturi. Acestea pot fi depuse de
către asociaţi, care au dreptul să-şi menţină influenţa în societate, dar şi de terţi. Dacă
participaţiunile asociaţilor cresc din contul aporturilor suplimentare ale tuturor deţinătorilor,
capitalul social se va majora, de asemenea, fără a afecta interesele asociaţilor. Capitalul social se
poate majora prin aporturile suplimentare, dar neproporţionale, ale tuturor asociaţilor, prin aporturile
numai a unor asociaţi sau prin aporturile unor terţi

Biletul 29
1. Definiți debitorul în procesul de insolvabilitate. Numiți cine poate avea
calitatea de debitor în procesul de insolvabilitate.
Potrivit Legii nr. 632/2001, după intentare, procesul de insolvabilitate se desfăşoară în continuare ca
un proces de lichidare a patrimoniului584 (bunurilor) debitorului şi de repartizare între creditori a
banilor obţinuţi. Dacă însă debitorul sau administratorul propune, iar adunarea creditorilor şi
instanţa de judecată acceptă, faţă de debitorul insolvabil poate fi aplicată procedura planului.
debitor – orice persoană, indicată la art. 1 alin. (2), care are datorii la plata creanţelor scadente,
inclusiv a creanţelor fiscale, împotriva căreia a fost depusă în instanţă de judecată o cerere de
intentare a unui proces de insolvabilitate;

2. Care sunt obligațiile vânzătorului vis-a-vis de consumator.

Care sunt obligațiile vânzătorului și obligațiile cumpărătorului in cadrul unui contract de vanzare
cumparare apartament, teren, bun mobil sau imobil.

Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite, sau după caz se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească.
Vânzătorul are următoarele obligații principale: 
 să transmită proprietatea bunului său, după caz, dreptul vândut;
 să predea bunul;
 să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului.
Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut
vânzătorului.
Potrivit art 1674 Cod civil, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului cu excepția cazurilor
prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.
Strămutarea proprietăților imobiliare de la vânzător la cumpărător, este supusă regulilor în materie
de carte funciară.
Obligațiile vânzătorului
În ce privește drepturile înscrise în cartea funciară și stinse, vânzătorul are obligația de a le radia din
cartea funciară pe propria cheltuială. Predarea bunului  se face prin punerea bunului vândut la
dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar pentru exercitarea liberă și
neîngrădită a posesiei.
Stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului este
valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Aceasta însă nu poate fi opusă terților decât după
îndeplinirea formalităților cerute de lege, după natura bunului (Art 1684 Cod Civil).
Obligația de predare a bunului se întinde și asupra accesoriilor sale și totodată vânzătorul are
obligația ca împreună cu bunul să predea și titlurile/documentele privitoare la proprietatea/folosința
bunului.
Pe lângă obligațiile specificate mai sus, vânzătorul mai are și obligația de a garanta cumpărătorul
contra evicțiunii și viciilor bunului.
Prin evicțiune se înțelege pierderea în tot sau în parte a proprietății lucrului sau tulburarea
cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar al lucrului cumpărat, ca urmare a
valorificării de către vânzător sau de o terță persoană a unui drept asupra acelui lucru.
 
Codul Civil, în art. 1698 Cod Civil, prevede că părțile pot conveni să extindă sau să restrângă
obligația de garanție. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanție contra
evicțiunii. Stipulația prin care obligația de garanție a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl
exonereză pe acesta de obligația de a restitui prețul, cu excepția cazului în care cumpărătorul și-a
asumat riscul producerii evicțiunii.
 
Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul văndut impropriu
întrebuințării sau care îi micșorează valoarea, încât dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi
cumpărat bunul sau ar fi plătit un preț mai mic.
 
Viciul ascuns este acela care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de
către un cumpărător prudent și diligent.
 
În temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține după caz:
 înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
 înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii;
 reducerea corespunzătoare a prețului;
 rezoluțiunea vânzării.

Obligațiile cumpărătorului
Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite, sau după caz se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească.
Codul Civil în art 1719 prevede că obligațiile principale ale cumpărătorului sunt:
 să preia bunul vândut;
 să plătească prețul vânzării.
 
Pentru garantarea obligației de plată a prețului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul beneficiază
de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.
În situația în care cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul este îndreptățit să obțină executarea
silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării, precum și daune-interese.
 Art 1722 Cod civil prevede: Cumpărătorul care află de existența unei cauze de evicțiune este
îndreptățit să suspende plata prețului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o
garanție  corespunzătoare. Cumpărătorul nu poate suspenda plata prețului dacă a cunoscut pericolul
evicțiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face
chiar în caz de tulburare.

Biletul 30
1.Principalele caracteristici ale unui monopol natural:
1) temeiul juridic pentru instituirea, implementarea și încetarea regimului;
2) corelarea legislaţiei privind monopolurile cu Legea „Cu privire la concurenţă”, diferenţierea
acestora prin reglementare legală;
3) limitele regimurilor de monopol considerate pe industrii și tipuri de management;
4) generală statut juridic subiecții monopolurilor, natura specifică a drepturilor și obligațiilor
acestora;
5) un sistem de reglementare a activităților entităților monopoliste;
6) sancțiuni și răspundere pentru încălcarea prevederilor legislației în domeniu.
Monopol de stat, activităţile economice care, prin dispoziţii legale speciale, sunt declarate ca fiind în
exclusivitate în competenţa statului şi nu pot face obiectul activităţii unei societăţi comerciale.
Constituie m. De s.: i) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor; ii)
producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;
iii) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor
preţioase; iv) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; v) fabricarea şi importul, în
vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate; vi)
fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a
hârtiei pentru ţigarete; vii) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau
disimulate; viii) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive (art. 2 din Legea nr. 31/1996). V.
Obiect de activitate, societate comerciala.

2. Care sunt caracterele procesului de insolvabilitate.

Pentru aplicarea procedurii insolvenţei, trebuie îndeplinite două condiţii:

Prima condiţie este ca debitorul să facă parte din categoriile de entităţi cărora li se aplică procedura
insolvenţei:
A doua condiţie este ca debitorul să se afle în stare de insolvenţă.
Datorită specificului desfăşurării procedurii de declarare a insolvabilităţii, aceasta dispune de
anumite caractere specifice: caracterul unitar, concurenţial de remediu, general, colectiv, egalitar şi
judiciar[2].
Caracterul unitar presupune că această procedură este aceeaşi pentru oricare subiect fiind incapabil
de a satisface creanţele creditorilor săi, indiferent de tipul activităţilor şi apartenenţa capitală.
Caracterul concurenţial presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea creanţelor tuturor
creditorilor care vin în concurs la executarea impusă debitorilor.
Caracterul de remediu al procesului de insolvabilitate presupune că scopul său este plata pasivului
prin remedierea incapacităţii de plată.
Ideea de bază este că măsurile stabilite prin procedura planului să ducă la redresarea debitorului, cu
plata datoriilor faţă de creditori şi, în acest mod, la salvarea debitorului. În caz de nereuşită, intervine
procedura planului de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.
Caracterul general, întrucît procedura prevăzută de leagea insolvabilităţii nr.632/2001 se aplică
tuturor bunurilor aflate patrimoniul debitorului, inclusiv cele dobîndite în cursul procedurii, precum
şi a celor ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniu, cu excepţia celor care nu pot face obiectul
executării silite.
Caracterul colectiv reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor tuturor creditorilor
acestui debitor.
Caracterul egal realizează stingerea tuturor creanţelor într-o proporţie directă cu ponderea pe care
fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului falitului.
Caracterul judiciar presupune că procesul de insolvabilitate se desfăşoară numai de către instanţa
de judecată şi sub supravegherea ei.
Biletul 31
1.Care sunt temeiurile de intentare ale procesului de insolvabilitate.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în incapacitatea de plată a
debitorului(art. 10 din Legea insolvabilității). Incapacitatea de plată reprezintă acea situaţie
financiară a debitorului, caracterizată prin incapacitatea lui de a îşi executa obligaţiile pecuniare
scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în
care debitorul a încetat să efectueze plăţi.

Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în supraîndatorarea debitorului

în cazul în care acesta este persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limitele
patrimoniului său. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea
activităţii lui dacă acest fapt este posibil.

La determinarea temeiurilor de intentare a procedurii de insolvabilitate, se iau în calcul (art.11 alin.2

din Legea insolvabilităţii):

1. Mărimea obligaţiilor pecuniare, inclusiv suma restanţei la livrarea bunurilor, la prestarea

serviciilor şi la îndeplinirea lucrărilor care urmează a fi plătite de către debitor;
2. Mărimea datoriilor la credite, la împrumut, plus dobânda care urmează a fi achitată de către
debitor;
3. Mărimea prejudiciilor care urmează a fi recuperate de la debitor;
4. Mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege.

2. Descrieți genurile de activități antreprenoriale.

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi stabileşte trei categorii de activităţi antreprenoriale:

1. Fabricarea producţiei;
2. Executarea lucrărilor;
3. Prestarea serviciilor.

Însă există şi alte tipuri de activităţi reglementate de lege, cum ar fi:

 activităţile bancare;
 de investigaţii;
 operaţiuni cu titluri de valoare, asigurare.

În legislaţia altor state genurile de activităţi antreprenoriale mai sânt numite acte sau fapte de
comerţ.

Clasificarea genurilor de activităţi antreprenoriale se face după câteva criterii:

1. Producţia mărfurilor - fabricarea producţiei este un gen de activitate economică cu caracter

general şi are ca obiect transformarea materiei prime în produse noi cu o valoare mai mare,
acesta fiind un complex de producere a bunurilor materiale destinate consumului şi care cere
 de la antreprenori eforturi considerabile, capacităţi organizatorice, cunoştinţe în diferite
domenii, inclusiv tehnologii economice financiare.
2. Executarea lucrărilor - este o activitate economică conform căreia o întreprindere se obligă
să îndeplinească într-un termen stabilit o anumită lucrare fie din propriul material sau din
materialul beneficiarului. Exemplu: construcţia de drumuri, edificii, conducte de gaz.
3. Prestarea serviciilor - este un gen de activitate economică destinat să satisfacă anumite
necesităţi ale persoanelor fizice şi juridice în scopul acordării serviciilor consultative
informaţionale.
4. Comercializarea mărfurilor şi a produselor - toate bunurile produse sânt destinate
consumatorilor, însă între aceştia şi producători de regulă există intermediari (comercianţi)
care cumpără de la producător mărfurile produse pentru a le vinde fie consumatorilor, fie
prin intermediul altor intermediari.