TEMA 1.

OBIECTUL DE STUDIU, METODELE

ŞI SARCINILE CURSULUI

Larisa Bugaian
Prof. univ.,Dr hab.
TEMA 1. OBIECTUL DE STUDIU, METODELE
ŞI SARCINILE CURSULUI

1.1. Obiectul de studiu şi cercetare

1.2. Evoluţia ştiinţei de management
1.3. Procesele de management
1.4. Relaţiile de management
1.5. Clasificarea şi conţinutul funcţiilor de
management
Managementul industrial
 Obiectul de studiu al disciplinei „Managementul
industrial” este totalitatea metodelor, instrumentelor şi
tehnicilor de gestiune a întreprinderii în scopul
realizării obiectivelor definite printr-un mod eficient de
utilizare a resurselor disponibile.
 Obiectul de cercetare a disciplinei „Managementul
industrial” este întreprinderea, ca verigă de bază a
economiei de piaţă.
Metodele de studiu
 de la simplu la compus;
 studierea prin interacţiune, interdependenţă,
legătura reciprocă;
 studierea prin dezvoltare şi schimbare.
 studierea în ordinea: cauză – efect
 analiza şi sinteza, generalizarea;
 metode statistice;
 metodele economico-matematice.
Sarcinile „Managementului industrial”
 crearea unei structuri eficiente de gestiune a activităţii întreprinderii;
 formarea condiţiilor de cooperare între funcţiunile întreprinderii;
 formarea unei structuri raţionale de producţie a întreprinderii;
 organizarea eficientă a managementul pregătirii şi producerii de bază, ce formează
destinaţia scop a întreprinderii;
 crearea condiţiilor pentru utilizarea efectivă a capacităţii de producere şi a altor
resurse de producere;
 organizarea managementului subdiviziunilor de servire materială şi tehnică a
producerii:
- reparaţia utilajului şi a mijloacelor de transport;
- asigurarea subdiviziunilor întreprinderii cu diferite feluri de energie;
- organizarea sistemei de depozitare şi a lucrărilor transportului intern, etc.
 eficientizarea managementului asigurării întreprinderii cu materie primă, materiale,
resurse de energie, mijloace de muncă necesare;
 folosirea în activitatea întreprinderii a metodelor, instrumentelor şi a tehnicilor noi de
activitate, ce corespund noilor condiţii economiei de piaţă;
 organizarea eficientă a conducerii operative a producerii.
Evoluția ştiinţei managementului
 abordarea clasică (F. W. Taylor, H. Fayol, F. Gilbert, H. Gant, M.
P. Follet, L. Urwik, J. Menney, stabilesc primele principii de
organizare şi conducere);
 abordarea comportamentală sau a „relaţiilor umane” (M. P. Follet,
E. Mayo, D. Mc. Gregor, H. Simon, M. Weber etc. reconsideră
factorul uman în procesul de conducere);
 abordarea ştiinţifică:
 şcoala cantitativă sau matematică (A. Kaufman, J. Starr, P. Kornay
etc., abordează conceptele provenite, în majoritate, din matematică
şi statistică, abordarea funcţiilor de previziune şi organizare ale
conducerii);
 şcoala sistemică (sinteză a şcolilor precedente, reprezentată de J.
Males, C. Popov, P. Drucker, R. Johnson, K. Fast etc.,
întreprinderea-sistem complex).
Ansamblul proceselor de muncă se pot diviza în
două categorii principale:

 Procesele de execuţie: forţa de muncă acţionează

asupra obiectelor de muncă
 Procesele de management: o parte din forţa de muncă
acţionează asupra celeilalte părţi în vederea realizării
obiectivelor și sarcinilor întreprinderii exercitând
anumite funcţii - previziunea, organizarea,
coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea.
Procesul de management se poate structura, în
trei faze:
 faza previzională, corespunde managementului previzional,
caracterizat prin stabilirea obiectivelor pentru întreprindere.
 faza de operaţionalizare, corespunde managementului operativ,
caracterizat prin organizarea, coordonarea şi antrenarea
personalului la realizarea obiectivelor stabilite în planurile şi
prognozele întreprinderii.
 faza finală de comensurare şi interpretare a rezultatelor se
caracterizează prin evaluarea şi controlul rezultatelor, obiectivelor
şi sarcinilor elaborate în prima fază.
Între cele trei faze ale managementului organizaţiei există o strânsă
interdependenţă, ele fiind dificil de disociat, ca urmare a unităţii şi
complexităţii procesului de conducere şi a caracterului sistemic al
activităţilor oricărei organizaţii.
Relaţiile de management
Sunt raporturile care se stabilesc între componentele unei întreprinderi şi
între acestea şi componentele altor sisteme în procesele manageriale ale
întreprinderii.
Caracteristicile relaţiilor de management:
social-economică, care constă în dependenţa relaţiilor de management, de
natura şi modalităţile de existenţă ale proprietăţii asupra mijloacelor de
producţie, de natura relaţiilor de producţie.
tehnico-materială, caracterizează obiectele şi a mijloacele de muncă, ce
constituie suportul tehnic şi material al încadrării întreprinderilor, asistă
divizarea managementului în funcţie de profilul de producţie.
umană, caracterizează raporturile dintre salariaţi şi raporturile de
conducere, care sunt influenţate de diferenţele manifestate pe planul
relaţiilor de management între firmele similare, şi anume:
 natura proprietăţii;
 profilul întreprinderii;
 resursele tehnico-materiale şi financiare etc.
Funcțiile de management

Funcţiile manageriale recunoscute:

previziune sau planificare
organizare
coordonare
motivare-antrenare
evaluare-control.
Activitățile funcției de planificare
 elaborarea strategiilor, politicilor, direcţiilor de evoluţie
ale întreprinderii;
 cuantificarea obiectivelor, rezultatelor finale scontate
ce trebuie atinse;
 programarea acţiunilor, stabilirea ordinii de succesiune
a acestora, în funcţie de importanţa şi condiţionările
reciproce, precizarea duratei de realizare a fiecărei
acţiuni;
 evaluarea eforturilor financiare, resurselor materiale şi
umane necesare, stabilirea modului lor de utilizare.
Activitățile funcției de organizare
 structura organizatorică, elementele şi relaţiile din
cadrul acesteia;
 componentele de funcţionalitate a întreprinderii:
cercetarea-dezvoltarea, serviciul comercial, producţia,
personalul, finanţele;
 sistemul informaţional, care trebuie să concorde cu
sistemul organizatoric;
 metodele de combinare a factorilor de producţie în
vederea realizării obiectivelor de activitate ale
întreprinderii.
Activitățile funcției de
coordonare

 coordonarea elementelor întreprinderii în scopul

atingerii unor proporţionalităţi şi rapoarte;
 necesitatea corelării adecvate a deciziilor şi a
acţiunilor de întreprins;
 comunicarea adecvată la toate nivelurile manageriale,
care pot fi atât bilaterale, cât şi multilaterale.
Activitățile funcției de motivare
Cerinţe la elaborarea sistemului de motivare și antrenare
a personalului. Sistemul trebuie să fie:
complex, să întrunească stimulente materiale şi morale;
diferenţiat, să ţină cont de specificul fiecărei persoane,
fiecărui grup de persoane;
gradual, să satisfacă succesiv necesităţile personalului,
ţinând cont de interdependenţele dintre diferite categorii
de necesităţi.
Activitățile funcției de control
este responsabilă de:
măsurarea rezultatelor obţinute;
compararea rezultatelor atinse şi calcularea abaterii lor
de la cele planificate;
determinarea cauzelor care au generat aceste abateri;
efectuarea corectării procesului de realizare a
obiectivelor sau a sarcinilor planificate.