TEMA 11.

Cultura fizică de recreare şi reabilitare

Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.
Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se
regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează
specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu
ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung
componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienţei muncii specialistului, ca şi
modul de participare a subiectului la practicarea exerciţiilor fizice.
Educaţia fizică şi sportul sintetizează între componentele instructiv-educative:
- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate
- deprinderile şi priceperile motrice
- calităţile motrice
- indicii morfofuncţionali ai organismului
- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale
Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale
procesului instructiv-educativ-recuperator.
32
Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator
de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca elemente de bază care alcătuiesc structura
procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice şi
corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea structurală a acestuia. Aceste
componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate
(profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul
lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii specialistului.
Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică.
Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic fiind
el însuşi un act educaţional cu implicaţii medicale, aspectele vizând componentele acestui
proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noţiuni de bază ale teoriei învăţării şi, mai
ales, caracteristicile învăţării motrice, ţinând cont de faptul că mijlocul de bază cu care operează
Kinetoterapia este exerciţiul fizic.
Din punct de vedere pedagogic învăţarea este definită ca proces de asimilare a
cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.
Din punct de vedere psihologic, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea este
considerată ca fiind dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a
repetării situaţiilor sau a exersării. Astfel văzută învăţarea este un fenomen comun atât lumii
animale, cât şi celei umane. Spre deosebire de animale, învăţarea umană este, în cea mai mare
măsură, intenţionată, raţională, urmărind scopuri fixate conştient. La om, învăţarea constă în
modificarea intenţionată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienţei
individuale, cât şi pe cea a dobândirii experienţei sociale.
În procesul învăţării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator şi îndrumător al
activităţii celui care învaţă. Procesul învăţării nu se limitează însă numai la cunoştinţe şi acţiuni
verbale, el este mult mai complex şi cuprinde organizarea întregii comportări a individului,
cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini, etc. Datorită funcţiei reglatoare a
cuvântului, omul este capabil să-şi dirijeze întreaga sa activitate în mod creator, în funcţie de
condiţiile în care se află, acţionând în sensul adaptării sau readaptării la situaţiile concrete în care
se află.
Rezultatele finale ale învăţării (cunoştinţele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt
îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se poate
exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub conducerea şi
controlul celei intelectuale.
Din punct de vedere psihopedagogic, omul învaţă diferite forme de operare materială sau
intelectuală, cum ar fi : cunoştinţele, priceperile, deprinderile, obişnuinţele, modalităţile de
gândire şi de expresie, de gândire şi acţiune (P. Popescu-Neveanu, 1998) ; în general, omul
învaţă comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite
situaţiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să
gândească corect) şi de relaţiile cu societatea (să intre în relaţii cu semenii, să-şi formeze
deprinderile, obiceiurile şi normele morale ale grupului). Fie că învaţă în procesul de educare
(specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvaţă în procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei),
conţinutul va fi acelaşi şi va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie să folosească
pentru a-şi asigura o cât mai bună adaptare la mediu.
Există mai multe tipuri de învăţare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de
Montpellier :
- Procesul condiţionării, explicat prin schema reflexelor condiţionate, de formare a unor
reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli.
- Învăţarea perceptivă, în care modificările reacţiilor perceptive constau în schimbări
structurale ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor
ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile,
etc.
33
- Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea
comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la
condiţiile perceptive noi.
- Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de
componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian,
înotul, patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la
considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei
senzorial-perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente.
- Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a
utilizării acestora în comunicarea cu semenii.
- Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în
condiţii de prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin
descoperire”.
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi
învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir
întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din
stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii
experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este
necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în
dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de
dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată
de cerinţele vieţii.
Cunoştinţele de specialitate
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi
memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva
acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi structuri şi relaţii,
pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor,
regulilor, noţiunilor, etc. Cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
practicanţilor
Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu
toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin conţinutul
lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menţinerea
şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea indicilor
dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre însumarea
tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.
În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea se
realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea
acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate.
Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se referă
la următoarele aspecte mai importante :
- reacţia organismului la efort şi la mişcare ;
- cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice;
- învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, formarea obişnuinţei
de practicare a exerciţiilor fizice;
- recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice;
- optimizarea indicilor dezvoltării fizice;
- noţiuni de etiologie, semiologie, patologie.
În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample sau
mai concise, referindu-se la :
- rolul acţiunii respective
- condiţiile în care îşi are aplicabilitatea
34
- mecanismul care stă la baza efectuării ei
- datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea independentă
- regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfăşurării
Metodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de particularităţile de vârstă
ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea de
percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei.
O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii
exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor
« cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului).
Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind
premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă
stabilitate şi eficienţă.
În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor
folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor.
Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare
să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări,
recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor, etc.
Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui
exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-
educarerecuperare,
folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor utilizate. Se
impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii metodologiei în dozarea
şi autodozarea corectă a efortului.
Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus,
deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa
activităţii.
Rezumatul unităţii de studiu
Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare, se
regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează
specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu
ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă).
Componentele procesului instructiv – educativ, în educaţie fizică şi sport, sunt:
- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate
- deprinderile şi priceperile motrice
- calităţile motrice
- indicii morfofuncţionali ai organismului
- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale
Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale
procesului instructiv-educativ-recuperator.
Învăţarea este definită ca proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor
şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.
Dintre tipurile de învăţare clasificate după opiniile a diverşi autori, din diverse puncte de
vedere, pentru kinetoterapie prezintă importanţă clasificarea stabilită de Montpellier.
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi
memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva
acestuia.