Val și Cetatea Sufletelor

Capitolul IV - Orașul schimbător

- fragment -

Apoi, deodată, ca și cum gurile lor ar fi avut viață proprie, toți deodată se năpustiră cu un
noian de întrebări și de sfaturi asupra celor doi. Din nou, în loc de fraze închegate, la Val și la
Malila ajungeau caricaturi de cuvinte și schimonoseli de sunete fără noimă. Încercară să
răspundă pe rând la toate întrebările și să povestească pe scurt istoria drumeției lor, dar nimeni
nu-i asculta. Locuitorii orașului comentau deja aprins ceea ce prinseseră din zbor, dar pentru
că ascultau doar cu un sfert de ureche, fiecare înțelesese altceva, iar acu răbufni o nouă ceartă:
- A zis că se numește Manila?
- Ba Lamina! se răsti altă voce. Și sunt în căutarea unei cetăți.
- Certatea Sufletelor, da!
- Ba a unui cetaceu suflător! Și nu mă mai întrerupe! Iar pe copil ....
- ... l-a crescut o caracatiță!
- Nu-i adevărat! Știu absolut sigur că au povestit ceva despre o cataractă.
- ... care avea ventuze!
- Vindecătuze!
- Ba piticătoare și lupești! Nu încapre nici o îndoială!
- Ba labirinți de plământ și coșare! Știu ce vorbesc!
- Adică prinți prin meșteri întunecate și grădini cu rucubeu!
- Nu există rucubeu! Habar n-ai despre ce vorplești!
- Trăcere! Sunteți neptuni cu toții!
În vremea asta, Val și Malila priveau cu groază cum piațeta se strânge peste ei și cum
acoperișurile, devenite brusc fluide, se apleacă, pierzându-și vigoarea, cum bordurile se
înmoaie și se scurg devenind pâraie, șiruri de cărăbuși sau rădăcini de arbuști, cum porțile de
lemn trosnesc și dispar, lăsând în locul lor găuri întunecate în ziduri, străzi noi, balcoane,
statui sau grilaje.
Cei doi se îndepărtară repede de grup, încercând să găsească o stradă mai ferită. Dar nu
puteai fi sigur de nimic. Și ce s-ar fi întâmplat oare dacă ar fi fost prinși în mijlocul unei
transformări? se întrebară ei, pătrunzând pe o alee îngustă și umbrită, unde larma din piață
abia răzbătea. Dar nici nu apucară bine să facă doi pași, că vraja vorbelor ajunse și aici, iar
pereții caselor începură să se zbată, și în clipa următoare călătorii se treziră într-un parc
minuscul și bine îngrijit, unde domnea o tăcere deplină.
 - Trebuie neapărat să ieșim din orașul ăsta, spuse Malila răsuflând obosită. Oare cum pot
oamenii ăștia locui aici? Haide să pornim, până nu se face seară.
Zis și făcut. Cei doi o luară din loc hotărâți pe o stradă ce părea să se termine într-un
câmp. Nicăieri nu se zărea picior de om și nu se auzea nimic în afară de ciripitul păsărilor și
de foșnetul frunzelor de vânt. Mergeau așa de ceva vreme, bucurându-se de mișcarea pietrelor,
a bolților, a podețelor, a caselor din partea asta de oraș, când deodată în spatele lor se auzi un
tropăit mărunt de pași, urmat de zvon de glasuri. Alt grup de oameni se apropia dinspre parc,
și, cu toate că se îndreptară mai apoi într-altă parte, gâlceava lor aprinsă fu de-ajuns pentru a
muta din loc niște case și niște pomi, astfel că, în locul câmpului salvator, în fața băiatului și a
țestoasei se ridica acum un zid înalt.