Suport de curs Parenting și

perioda post-partum
 Curprins

1. Introducere
2. Dezvoltarea prenatală
3. Dezvoltarea în primul an de viață
4. Învățarea la copii
5. Atașament
6. Principii de urmat
7. Depresia post-partum
8. Relația de cuplu
9. Date de contact
 Introducere

”Este mai ușor să crești copii puternici decât să repari oameni disfuncționali.”
Frederick Douglass

Pornind de la această idee, prevenirea unor probleme socio-emoționale printr-o

educație bună este esențială. Educația începe în familie, cu figurile primare de atașament și
continuă cu educația primită în gradiniță, în școală și în mediul înconjurator, pe tot parcursul
vieții. Un lucru foarte important pe care îl învățăm în familie (de obicei de la părinți) este cum
să relaționăm și cum să ne atașăm. În aceste relații de început, cu părinții, ne formăm anumite
filtre sau scheme de gândire prin care apoi întelegem lumea și care ne influențează alegerile și
comportamentul.
În continuare vom explora câteva dintre aspectele pe care trebuie să le avem în
minte atunci când vorbim despre un stil parental iubitor și eficient.

Dezvoltarea prenatală

Ascunsă de privirile noastre, dezvoltarea prenatală este misterioasă, dar și

fascinantă. Cercetările din domeniul neuroștiințelor și psihologiei dezvoltării ne pot spune ce
se întâmplă în burticile mamelor în timpul sarcinii și cum evoluează bebelușul în devenire: ce
poate simți sau percepe și ce învață în această perioadă.

Gust
Lichidul amniotic pe care îl înghite fetusul conține o serie de gusturi (Maurer și Maurer,
1988). Fetusul poate detecta aceste gusturi și manifestă chiar și preferințe pentru unele mai
mult decât pentru altele. Un studiu descris de Gandelman (1992) sugerează o preferință a
fetusului pentru gustul dulce. Acest lucru s-a testat injectând o substanță dulce în lichidul
amniotic și s-a observat că în acest caz fetușii au baut o cantitate mai mare de lichid,
comparativ cu atunci când lichidul nu era indulcit.
 Miros

Lichidul amnioc preia mirosurile mâncărurilor consumate de mamă (Mennella,

Johnson și Beauchamp, 1995). Prin intermediul respirației fetale lichidul amniotic intră în
contact cu receptorii olfactivi ai fetusului.

Auz

Sunetele percepute de fetus includ vocile oamenilor care vorbesc cu mama și multe
sunete produse mamă și corpul acesteia (bătăile inimii, respirația, sistemul digestiv). Cel mai
clar se aud sunetele produse de vocea mamei (ritmul general, intonația, etc.). Incepând din
luna a 6-a sunetele din exterior influențează ritmul cardiac al fetusului (vocea mamei
determină decelerarea ritmului cardiac ca și semn al interesului pe care il prezintă).

Învățarea prenatală

La 32 de săptămâni fetusul este suficient de dezvoltat încât să apară învățarea prin

habituare și memoria. Efectele învățării prenatale se observă după naștere prin dezvoltarea
unor preferințe pentru anumite gusturi care au facut parte din dieta mamei în ultimele
săptămâni de sarcină sau prin recunoașterea unei povești care le-a fost citită în mod repetat în
ultimele 6 săptămâni de sarcină.

Având în vedere aceste informații, este justificat să începem un training prenatal? Cel
mai probabil nu. Învățarea prin habituare este o formă foarte simplă de învățare. Efectele sale
în perioada prenatală nu sunt semnificative și nu contribuie în mod special la dezvoltarea
ulterioară de abilități. Lucrurile care pot fi învățate prenatal se pot învăța cu o foarte mare
ușurință și după naștere.

Primele emoții

Viața emoțională începe la naștere, iar primele expresii emoționale care pot fi
observate sunt expresii emoționale de dezgust, distres și interes. Zâmbet social de răspuns –
adică abilitatea de a zâmbi în mod predictibil altor persoane apare în jurul vârstei de 4-6
săptămâni, iar expresiile de bucurie și râsul apar în jurul vârstei de 3 luni. Expresii faciale
fără plâns la furie, surpriză și tristețe apar la 3-4 luni.

Odată cu dezoltarea memoriei și dobândirea unor abilități mai complexe de gândire

începe să apară și anxietatea față de străini în jur de 6-7 luni. Aceasta se manifesta prin
agitație și plâns atunci când se apropie adulți nefamiliari de copil. Apoi, începând de la 8-9
luni apare anxietatea de separare atunci când o figură de atașament pleacă de lângă copil.
Aceasta crește în intensitate până în jur de 12-14 luni, apoi descrește treptat. Ambele forme
de anxietate sunt etape firești in dezvoltarea copilului și nu ar trebui să fie un motiv de
îngrijorare pentru părinte. Dacă acestea persistă dincolo de vârsta de 2 ani și intervin
probleme de relaționare sau copilul evită anumite situații din cauza anxietății este recomandat
să se intervină pentru a-l ajuta pe copil să gestioneze aceste probleme.

Emoțiile mai complexe (rușine, timiditate, vinovăție) apar mai în jurul vârstei de 2
ani, odată cu dezvoltarea conceptului de sine și începuturile socializării.

Socializare:

Bebelușii încep să socializeze atât cu adulții, cât și cu alți bebeluși. La 2 luni încep să
se uite insistent la alți bebeluși, iar la 6-9 luni încep să vocalizeze și să zâmbească unii la alții.

În relație cu adulții, încep să umărească reacțiilor adulților de referință pentru a alege

un curs de acțiune. De exemplu, daca descoperă o jucărie nouă și nu știu exact la ce să se
aștepte privesc către adultul de referință pentru a se hotărî cum să acționeze. Dacă adultul
manifestă frică, este mai puțin probabil să se apropie copilul de jucărie și să se joace cu ea.
Dacă adultul manifestă entuziasm, copilul va porni în explorare.

O altă abilitate importantă pentru socializare și învățare este atenția împărtășită.

Aceasta presupune a privi în direcția indicată de un partener de interacțiune. La 6-9 luni
abilitatea încă nu este bine dezvoltată, copilul se uită la mâna persoanei. La 10 luni abilitatea
înregistrează progrese, copilul fiind capabil să se uite în direcția generală a obiectului. Deja la
12-18 luni reușesc să se uite exact unde se uită altă persoană. Este important să urmărim dacă
această abilitate este sau nu dezvoltată în parametrii normali, deoarece o dezvoltare deficitară
poate sugera întârzieri în dezvoltare sau tulburări din spectrul autist.
 Limbaj

În ceea ce privește limbajul, până la finalul primului an de viață copilul ar trebui să fie
capabil să:

• Repete sunetele făcute de alte persoane.

• Repete aceeaşi silabă de 2-3 ori (ma-ma-ma).
• Răspundă la gesturi cu gesturi.
• Îndeplinească comenzi simple, însoţite de gesturi.
• Înceteze activitatea cel puţin momentan, în 75% din cazuri când i se spune “nu”.
• Răspundă prin gesturi la întrebări simple.
• Combine două silabe diferite în jocul vocal.
• Imite intonaţia vocii altuia.
• Folosească un cuvânt cu sens ca să denumească o persoană sau un obiect.
• Vocalizeze ca răspuns la vorbirea altei persoane.

Percepția

Bebelușii vin pe lume cu sistemele senzoriale destul de bine dezvoltate, iar cele care
încă nu sunt dezvoltate suficient se dezvoltă rapid în primele luni de viață.

Acuitatea vizuală:

La naștere, copii văd la 6 metri ceea ce un adult cu vedere sănătoasă poate vedea la 60
de metri. În jurul vârstei de 8 luni acuitatea vizuală este apropiată de nivelul adult. O altă
diferență față de nivelul adult se întâlnește în cazul sensibilității la contrast, aceasta fiind mai
mică până la 2-3 luni.

Un lucru interesant este că bebelușii preferă culorile roșu și albastru.

Percepția auditivă

Nici percepția auditivă nu este dezvoltată la maxim la naștere. Bebelușii reacționează

la sunete de 4 ori mai intense decât ar face-o adulții. În jur de 5-8 luni auzul se apropie de
nivelul adult de dezvoltare. La 5 luni reacționează la ritmul muzical și prezintă sensibilitate la
melodie. Dacă li se prezintă o melodie cântată pe un ton înalt și aceeași melodie cântată pe un
ton mai scăzut o vor percepe ca fiind aceeași melodie (Chang și Trehub, 1977).
 Tot în jurul vârstei de 5 luni învață să asocieze expresia facială cu emoția din tonul
vorbitorului

Explorarea tactilă

La început, predomină explorarea orală, adică introduc obiectele de interes în gură

pentru a le explora textura, gustul și alte proprietăți. După 4 luni de la naștere se dezvoltă
motricitatea și apare și explorarea manuală. Continuă să introducă obiecte în gură pentru
explorare, dar scade frecvența acestui comportament pe măsură ce înaintează în vârstă. Apare
și comportamentul de lovire a obiectelor, tot pentru explorare. Este important să le întelegem
aceste nevoi de explorare și să nu ne enervăm ca își trântesc jucăriile.

Motricitatea

Motricitatea nou-născuților este destul de limitată deoarece nu au sistemul locomotor

suficient dezvoltat pentru a își susține propria greutate și pentru a realiza mișcări mai
complexe. Odată cu progresele înregistrate în dezvoltarea neuro-fiziologică și prin
antrenamenarea musculaturii, la 7 luni reușesc să stea așezați independent, iar la 8 luni apare
mersul în patru labe. Pentru că își doresc să exploreze cât mai mult lumea, iar mersul în patru
labe îi limitează la explorarea mediului aproape de sol, copiii încep la 11-12 luni să stea în
picioare singuri și să facă primii pași. Abilitatea de a sta singuri în picioare și a se deplasa
singuri le permite să exploreze și obiecte aflate până atunci în afara razei lor de acțiune.

Pentru a-și dezvolta musculatura și a reuși să meargă mai bine au nevoie de

antrenamentul musculaturii. Vor avea nevoie de susținere și încurajări pentru a continua să își
îmbunătățească abilitățile motorii.

Imediat după naștere putem observa anumite mișcări reflexe la bebeluși. Unele dintre
acestea este nevoie să dispară în primul an de viață. Prezența lor după această perioadă indică
anumite probleme de dezvoltare neurologică. Iată care sunt reflexele și când dispare fiecare:
Reflexul Moro – dispare la 3-6 luni
Se observă atunci când copilul este ținut în poziție orizontală și i se
deplasează capul brusc, dar ușor în jos sau atunci când apare un sunet
intens. Așa cum se poate vedea în imagine, prespune extensia
mâinilor și revenirea cu brațele înapoi spre centrul corpului, ca și cum
ar incerca să se prindă de ceva.

Reflexul de prindere – dispare la 3-6 luni

Atunci când se aplică presiune pe palma copilului, acesta va strange

degetele într-o mișcare de prindere. Se prinde atât de strâns încât își
poate susține propria greutate câteva secunde.

Reflexul tonic al gâtului – dispare la 4 luni

Se observă atunci când copilul este poziționat culcat pe spate. O

mână este extinsă, iar cealaltă este îndoită, iar capul este întors către
mâna extinsă. Dacă rotim capul copilului în cealaltă direcție, acesta
își va schimba și poziția mâinilor, în așa fel încât privirea să fie
orientată către mâna extinsă, iar cealaltă mână se va îndoi.

Reflexul de căutare – dispare la 3-6 luni

Se observă atunci când bebelușul este atins pe obraz în zona gurii.

Bebelușul își va întoarce capul și va începe să sugă.
Reflexul de mers – pare să dispară la 1-3 luni, reapare între 11-16 luni
Acest reflex de mers este prezent încă de la naștere. Atunci când nou-
născutul este ținut în poziție verticală și lăsat să atingă solul, va începe
mișcarea de pășire. Reflexul dispare în jurul vârstei de 1-3 luni deoarece
copilul crește în greutate, iar musculatura nu mai este suficient de
dezvoltată pentru a-i permite să își susțină greutatea. Reflexul reapare
atunci când copilul este pregătit fizic pentru mers, în jurul vârstei de 11-16
luni.

Reflexul Babinski – dispare până la un an

Se observă atunci când atingem talpa bebelușului dinspre degete spre călcâi
– se desfac degetele.

Învățarea

Învățarea prin habituare este cea mai simplă formă de învățare și apare chiar din
perioada prenatală. Aceasta presupune a recunoaște ceva ce ai mai trait înainte.

Învățarea perceptuală apare în primele luni de viață și presupune utilizarea

simțurilor pentru a oferi sens mediului înconjurător. Prin intermediul acestui tip de învățare
copiii reușesc să diferențieze obiecte, să întelelegă funcționalitatea lor, să facă asocieri
(culoare-gust, față-voce).

Învățarea statistică

Copiii încep să facă statistici în primele luni de viață pentru a învăța să vorbească.
Până la vârsta de 7 luni ei pot percepe și diferenția sunete specifice altor limbi, pe care noi,
adulții, nu le mai putem distinge. În jurul vârstei de 10-12 luni, copiii își pierd această
abilitate și încep să se ”specializeze” pe acele sunete pe care le aud cel mai frecvent în
limbajul vorbit în jurul lor. (Kuhl, 1991; Kuhl et al, 1992; Polka și Werker, 1994)
 Condiționarea operantă se referă la învățarea consecințelor propriului
comportament. Acest tip de învățare implică întăriri pozitive sau negative și pedepse. Unele
dintre aceste consecințe apar în mod natural (ex. dacă te lovești mai tare de un obiect te
doare), iar altele pot fi administrate intenționat pentru a crește sau pentru a scădea frecvența
unui comportament.

S-a observat că acei copii ai mamelor deprimate zâmbesc mai puțin și manifestă mai
puține emoții pozitive – învață că reacțiile lor nu primesc răspuns și scade frecvența
comportamentului de a manifesta emoții pozitive (Campbell, Cohn și Meyers, 1995).

Învățarea observativă/prin imitație apare încă de la naștere, însă începând de la 6

luni este foarte bine dezvoltată.

Atunci când aleg să imite un model, se pare că micuții analizează intenția

comportamentului celui pe care îl imită. Dacă un model atinge o cutie cu fruntea, copiii vor
imita această mișcare. Dacă, însă, observă că modelului pare să ii fie frig și își folosește
mâinile pentru a se înveli cu un șal, atunci copiii vor atinge cutia cu mâinle, presupunând că
modelul ar fi făcut la fel daca avea mainile libere (Gergely, Bekkering și Kiraly, 2002).

Imitația este o abilitate importantă, care trebuie încurajată. Prin imitarea adulților sau
copiilor mai mari, copiii învață abilități și gesturi importante.

Dezvoltarea socio-emoțională

În jurul vârstei de 2 ani copiii încep să aplice categoriile de ”bun” și ”rău” la propriile
comportamente. Este perioada în care învață și testează. Au capacitatea de a își da seama că
ceva ce au făcut este greșit, dar nu știu și ce se întamplă dacă fac asta oricum.
Experimentează. Se pot uita către unul dintre părinți și zâmbesc în timp ce doboară un pahar
sau refuză să mănânce sau să de îmbrace. Deși poate părea că încearcă să ne scoată din minți,
ei vor doar să înteleagă cum funcționăm.

Activatorii emoționali și expresiile emoționale se schimbă odată cu vârsta. Se schimbă

lucrurile care ii fac pe copii să zâmbească sau să râdă, lucrurile care îi sperie, lucrurile care îi
înfurie, lucrurile care îi fac să simtă rușinați sau vinovați. Pe măsură ce cresc, anumite emoții
își schimbă frecvența și în general, emoțiile devin mai puțin intense și mai puțin negative.
Apare o nouă schimbare după școala generală. Emoțiile negative devin din nou mai frecvente
și mai intense, iar cele pozitive descresc.
 Între 2 și 5 ani copiii ating o dezvoltare cognitivă care le permite să aibă reprezentări
ale unor fenomene sau personaje imaginare. Apar prietenii imaginarii pentru unii copii, dar și
frica de creaturi imaginare. Aceste frici dispar în primii ani de școlaritate, când copiii încep să
înteleagă mai bine realitatea.

La copiii mici (2-5 ani) simt furie atunci când un alt copil le face rău indiferent dacă
această acțiune a fost intenționată sau nu. În perioada școlarității învață să reacționeze în
funcție de context.

Emoțiile copiilor sunt influențate de mediu. Traiul în medii stresante intensifică

emoțiile negative.

Atenție! Copiii sunt diferiți – unora le este mai greu să se liniștească decât altora.
Unii copii au mai multe probleme de comportament. Doar pentru că un alt copil se descurcă
mai bine în a se liniști și nu face o criză, nu înseamnă neapărat că nu ați fost un părinte bun.
Amintiți-vă să fiți acolo pentru copil când are nevoie. Sentimentele marcante de vinovăție sau
rușine nu vă ajută să fiți mai empatici și să reacționați corespunzător la emoțiile și
comportamentele copilului.

De asemenea, nu blamați copilul că nu se linișteste la fel de repede ca alții. Nu îl

comparați!

Teoria minții - întelegerea faptului că alți oameni au gânduri, dorințe și intenții se

numește teoria minții – se dezvoltă în timp, în jurul vârstei de 4-5 ani.
 Reglarea emoțională

Reglarea emoțională este un proces complex de inițiere, inhibare sau modulare a unor
aspecte ale funcționării emoționale:

➢ Stările interioare (trăirea subiectivă a emoției)

➢ Gândurile relaționate cu emoția (gânduri despre dorințe și scopuri, interpretări ale
situației, etc.)
➢ Reacții fiziologice relaționate cu trăirea emoțională (ritm cardiac, transpirație,
respirație, etc.)
➢ Comportamente relaționate cu emoția (ex. acțiuni sau expresii faciale)

Stările interioare
Intesitatea subiectivă a emoției

Gândurile relaționate cu emoția

”Mă enervează când George îmi ia
jucăria!”

Reacții fiziologice relaționate cu trăirea

emoțională
Ritm cardiac, traspirație, tremurat

Comportamente relaționate cu emoția

Retragere, țipat, aruncat cu lucruri
Dezvoltarea abilităților de reglare emoțională este un proces lung și încet. Copiii mici
sunt copleșiți de anumiți stimuli din mediu și se bazează pe adulți să ii liniștească. Prima
etapă în dezvoltarea reglării emoționale presupune trecerea de la reglare emoțională realizată
de adulți la autoreglare. Următoarea etapă presupune învățarea și aplicare unor strategii
cognitive de gestionare a emoțiilor negative, iar cea de-a treia etapă presupune selectarea
strategiilor de reglare emoțională potrivite pentru un anumit context.

De ce nu pot copiii mici să își regleze singuri emoțiile?

➢ Nu au învățat încă strategii de reglare emoțională.

 ➢ Cortextul prefrontal (zona din creier responsabilă pentru atenție și
inhibiția comportamentală sau a gândurilor) încă nu este suficient de dezvoltată.
➢ Limbajul limitat

Strategii de reglare emoțională

1. Strategii comportamentale (ex. redirecționarea atenției prin joacă) –

apar predominant la copiii mici
2. Strategii cognitive (ex. regândirea scopurilor și a dorințelor,
reinterpretarea sensului unor evenimente) – apar la copiii mai mari

Copiii cu abilități bune de reglare emoțională în copilărie au rezultate mai bune la

învățătură, sunt mai plăcuți de alți copii, dar și de adulți.

Apar deficite în reglarea emoțională la copiii născuți prematur, la copiii expuși la

anumite substanțe prenatal (ex. cocaină sau deficiențe nutriționale) și la copiii cu un nivel
predominant ridicat de cortizol cauzat de insensibilitatea maternă sau abuz. Din cauza acestor
factori au dificultăți în reglarea comportamentului și in controlarea atenției.

Ce trebuie să facă părinții pentru a susține dezvoltarea reglării emoționale la copii:

• Identificarea verbală a emoțiilor: ”Mă simt supărat”

• Pune-i la dispoziție păpuși, cartonașe, povești
• Validarea emoțiilor
• Discuții despre emoții
• Exprimarea emoțiilor în preajma copiilor: ”Mă simt tristă/furioasă/ dezamăgită pentru
că... și am nevoie de...”
• Exprimarea emoțiilor în mod funcțional și sănătos în preajma copiilor.
• Atenție la comportamente nepotrivite: țipat, trântit lucruri, etc.
• Validare emoțională: ”Îmi dau seama/înteleg/văd că ești supărat”
• Invalidare emoțională: ”Nu ai de ce să fii supărat, e doar o mașinuță/păpușă!” sau
”Îmi dau seama/înteleg/văd că ești supărat, DAR...”

• Time out versus Time in: când copilul a făcut ceva greșit nu îl punem în time out, ci
stăm cu el să se liniștească și îl ajutăm să își dea seama de ce a fost greșit ce a făcut și
ce poate face diferit pe viitor.
 • Comportament versus persoană: când discutăm despre ce a greșit copilul, îi spunem
ce a făcut greșit, nu „ești rău” sau „nu ești cuminte”.

Nevoi emoționale de bază

• Atașament securizant față de ceilalți (siguranță, stabilitate, sprijin în dezvoltare și

acceptare).
• Autonomie, competență și un sentiment al identității
• Libertatea de exprima nevoi și emoții întemeiate
• Spontaneitate și joacă
• Limite realiste și autocontrol

Aceste nevoi sunt considerate universale, însă exprimarea lor la fiecare dintre noi este
diferită. Din această perspectivă, o persoană este considerată sănatoasă psihologic dacă
reușește să își îndeplinescă aceste nevoi într-un mod adaptativ. În copilărie învățăm cum să
ne satisfacem aceste nevoi.

Neîmplininea acestor nevoi în copilărie și tratarea lor într-un mod inadecvat duce la
dezvoltarea anumitor tipare de gândire și strategii de reglare emoțională dezadaptative. Prima
nevoie care apare este cea de atașament securizant și este cea mai importantă în primii doi ani
de viață. Pe măsură ce copilul crește și își dezvoltă anumite abilități, apare și nevoia de
autonomie, competență și un sentiment al identității. Este important să îi respectăm copilului
această nevoie și să îl lăsăm să facă anumite lucruri singur, să exploreze, să greșească. Dacă îi
spunem copilului constant ce să facă și cum să facă sau chiar facem lucruri în locul lui, nu își
va dezvolta abilitățile necesare și nici încrederea că poate să se descurce singur. În funcție de
nivelul de dezvoltare al micuțului, îi dăm anumite sarcini pe care să le realizeze cu ajutorul
nostru la început și apoi singur (ex. strânsul jucăriilor, schimbatul hainelor, ajutatul la
aranjarea mesei, etc.).

De asemenea, este important să le permitem copiilor și să îi încurajăm să își exprime aceste

nevoi și dorințe și să le validăm emoțiile. Prin oferirea unor opțiuni dintre care copilul poate
alege, îi acordăm libertatea de a face propriile decizii.
Pentru a răspunde în mod adecvat nevoii de spontaneitate și joacă trebuie să îi creăm
copilului un spațiu de joacă sigur și libertatea de a își folosi imaginația prin joacă. A-i spune
copilului mereu cum are voie să se joace, să coloreze, să modeleze îi inhibă spontaneitatea și
creativitatea.

Copiii încă nu au capacitatea sau dorința de a-și face un program, de a stabili reguli și limite.
Au nevoie de structură din partea adulților pentru a-și dezvolta abilitățile de autocontrol și
pentru a înțelege limitele dintre ei și ceilalți și ce este potrivit să facă sau nu.

Atașament securizant față de ceilalți

1. Contact

2. Interacțiuni liniștitoare

3. Siguranță

4. Încredere

5. Stabilitate

6. Sprijin în dezvoltare

7. Acceptare

Autonomie, competență și un sentiment al identității

1. Acordă-i liberatatea să facă lucrurile pe care le poate face singur

2. Tolerarea greșelilor

3. Oferă-i opțiuni (limitate)

4. Abilități de rezolvare de probleme

Libertatea de a exprima nevoi și emoții întemeiate

1. Ascultă-l

2. Validează-i emoțiile

3. Cere-i părerea (uneori)

Spontaneitate și joacă

1. Crează un spațiu pentru joacă liberă

2. Participă la un joc inițiat și creat de copil și respectă-i cerințele

3. Joacă-te cu copilul tău

Limite realiste și autocontrol

1. Stabilește reguli

2. Acordă-i responsabilități

3. Fii ferm, dar blând

4. Delimitează identitatea ta de cea a copilului

Stiluri de parenting

• Stilul autoritar

Părinții autoritari au standarde ridicate pentru copiii lor, au așteptarea ca ei să fie ascultători
fără să pună întrebări sau comentarii. Acești părinți oferă foarte puține explicații pentru
regulile pe care le stabilesc, oferă afecțiune limitată și nu îi încurajează pe copii să își
exprime dorințele sau părerile. Acest stil de parenting în forma sa extremă nu reușește să
îndeplinescă nici una dintre nevoiele emoționale de bază ale copiilor.

• Stilul permisiv

Părinții permisivi au puține cereri la adresa copiilor și fac foarte puține pentru a incuraja
independența lor.

Există două tipuri de părinți permisivi: indulgenți și neglijenți. Diferența dintre cele două,
este că părinții neglijenți sunt prea copleșiți de problemele pe care le au ca să se intereseze de
ce preferințe are copilul. Ambele tipuri le permit copiilor să facă ce vor fără stabilirea unor
limite. De asemenea, părinții indulgenți oferă multă afecțiune și uneori exagerează grija și au
tendința de a face lucruri în locul copiilor lor. Copiii acestui tip de părinți nu au nevoile de
autonomie, competență, un sentiment al identității, limite realiste și autocontrol îndeplinite.

• Stilul echilibrat

Acest tip de părinți oferă structură (reguli, limite) și le explică copiilor de ce este nevoie să
facă sau să nu facă anumite lucruri. Oferă afecțiune copiilor, dar sunt fermi atunci când este
nevoie. Regulile sunt comunicate clar, cu explicații pe înțelesul copiilor. Acest stil de
parenting îndeplinește toate nevoile emoționale de bază.

Atașamentul

Una dintre nevoile

cele mai importante pentru
oameni este nevoia de a avea
o conexiune securizantă cu
persoanele apropiate.
Atașamentul este sistem care
promovează dezvoltarea
cognitivă, creând un sentiment de siguranță de care au nevoie să învețe și nu este doar o
conexiune emoțională. O abilitate parentală importantă în dezvoltarea unui stil de atașament
securizant este sensibilitatea parentală.
Crearea unui mediu sigur pentru învățare și explorare
Atunci când interacţiunile
copilului cu părintele oferă
încredere şi siguranţă, copilul va
dezvolta un stil securizant de
ataşament faţă de părinte şi va
câştiga încrederea necesară pentru
a explora lumea înconjurătoare.
Există multe efecte benefice ale
sensibilităţii parentale şi ale
ataşamentului securizant la copii, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Copiii cu un stil de
ataşament securizant au o varietate mai bogată de mijloace de comunicare, plâng mai puţin, şi
se calmează mai uşor când sunt luaţi în braţe(9; 10). De asemenea, copiii cu ataşament securizant
devin, de obicei, după vârsta de 2 ani, indivizi cu mai multe comportamente de explorare decât
copiii care nu prezintă un stil de ataşament securizant (1), şi au tendinţa de a deveni mai
competenţi într-o gamă mai largă de abilităţi sociale şi cognitive. De exemplu, un studiu din
2002 (10) a arătat că acei copiii care au un stil de ataşament securizant sunt mai complianţi decât
copiii cu un ataşament nesigur.

Atașamentul securizant se formează prin:

- Accesibilitate și responsivitate emoțională

- Interacțiuni liniștitoare

- Contact

Stiluri de atașament:

1. Atasamentul de tip evitant

Un copil cu un atașament evitant evită figura de atașament atunci când aceasta se

întoarce în urma unei absențe. Nu este cautat contactul, dar nici nu este evitat în mod
neapărat. Sunt cazuri în care copilul respinge figura de atașament atunci când aceasta
încearcă să reia contactul.

2. Atașamentul de tip anxios-ambivalent

 Copilul suferă atunci când percepe un act pe care îl consideră o părăsire, un abandon
și încearcă să restabilească un contact, însă nu reușește. Atunci când figura de atașament
încearcă să restabilească legătura, apar semne de evitare, de protest, însă acesta poate protesta
și când este luat în brațe, dar și dacă este lăsat jos, lucrurile fiind ambivalente.

3. Atașamentul securizant

Acest tip de atașament este cel mai sănătos și echilibrat dintre toate. Copilul este
deschis să reia contactul cu figura de atașament, nu a perceput plecarea acesteia ca pe un
abandon, nu există urme de ambivalență, iar conexiunea poate fi formată chiar și la distanță
prin simpla privire, nefiind necesară luarea copilului în brațe și explicarea a ceea ce s-a
întâmplat.

4. Atasamentul dezorganizat

În acest tip de atașament predomina confuzia, iar semnele care apar sunt specifice și
atașamentului de tip anxios, cât si celui de tip evitant. Copilul poate avea o stare preponderent
depresiva și poate manifesta frică față de părinte sau figura de atașament.

Principii de urmat pentru a fi un părinte cât mai bun

Parenting
Înainte de a discuta despre anumite abilități parentale, vom vorbi despre anumite
abilități generale de relaționare și de gestionare a emoțiilor și timpului cât mai efficient pentru
a avea o viață mai liniștită.
Înainte de a fi părinți ar trebui să lucram la aspecte generale de dezvoltare personală
(timp pentru tine, relație sănătoasă cu partenerul, așteptări realiste, rezolvarea problemelor
emoționale de anxietate, furie, depresie, rușine și a celor comportamentale - stil de viață
sănătos, obiceiuri sănatoase, managementul timpului și prioritizare). Avem nevoie să învățăm
aceste lucruri atât pentru a fi noi mai pregătiți pentru a face față situațiilor stresante, cât și
pentru a le oferi copiilor noștri modele funcționale de urmat.
În primul an de viață al copilului, nu avem nevoie să știm foarte multe tehnici sau
principii de educație. Este mai important să întelegem prin ce trece copilul, care sunt limitele
și provocările sale și să fim acolo să îl susținem și să îl liniștim când are nevoie.
 Primul an din viața copilului poate fi foarte stresant pentru părinți pentru că
presupune un program de somn mai haotic, plâns din cauze încă necunoscute pentru noii părinți
si alte ajustări ale stilului de viață obișnuit înainte de apariția copilului. Relația de cuplu este și
ea supusă unui mari presiuni din cauza stresului și oboselii. De aceea, este important să învățăm
înainte de această perioadă cum să facem față cât mai eficient acestor provocări și să ne
consolidăm relația cu partenerul. Ambii părinți trebuie să se implice în educația copilului și să
acționeze ca o echipă.
Pe lângă toate acestea, este important să nu neglijăm timpul pentru noi (relaxare,
odihnă, hobby-uri, relații sociale, carieră/pasiune).

Așteptări realiste
Există diferenţe între aşteptările pe care le au părinţii din culturile vestice cu privire la
dezvoltarea abilitaţilor de autoreglare a comportamentelor copiilor lor şi aşteptările părinţilor
din alte culturi. Bigner susţine că părinţii americani se aşteaptă ca dezvoltarea timpurie a
autoreglării comportamentale la copiii lor să apară cu foarte puţin ghidaj şi asistenţă din partea
lor. Practicile parentale ale părinţilor americani în această privinţă se rezumă la a aşeza copilul
în pătuţ şi de a închide uşa, pe când părinţii din multe alte culturi, de obicei, le cântă un scurt
şi blând cântec de leagăn sau îi leagănă pe copii până ce aceştia adorm. În mod interesant,
pregătirea copilului pentru somn prin cântece, legănat sau cititul unei poveşti cu ei, contribuie
la apariţia autoreglării în comportament.
Este important să învățăm în ce ritm se dezvoltă copii și ce provocări pot apărea
pentru a avea așteptări realiste cu privire la ce însemnă a fi părinte.
Așteptări realiste presupun înțelegerea dezvoltării copiilor și a limitelor lor, oferirea
de iubire necondiționată și evitarea perfecționismului, a criticilor și a comparațiilor.
 Sugestii pentru părinți

Prevenție!

Reguli prestabilite (Ce facem la supermarket? Câte jucării putem avea? Când
mâncăm dulciuri?)

Roluri și responsabilități pentru fiecare membru al familiei

Limitarea utilizării gadgeturilor

Nu folosiți mâncarea ca și recompensă.

Scopurile copiilor sunt la fel de importante ca și scopurile noastre adulte!

Este foarte important să exersăm abilitățile învățate și să le oferim și copiilor un context

potrivit în care să exerseze ce au învățat.

Amintește-ți că greșelile sunt oportunități de învățare!

Depresia post-partum

Înainte de a vorbi despre atașament, este important să adresăm o problemă foarte

relevantă pentru aproximativ una din 10 mame. Deși mai multe dintre proaspetele mămici trec
prin melancholia post-partum (”baby blues”), aproximativ una din 10 femei ajunge să simtă
simptome mai severe la cam o lună după naștere. Printre aceste simptome se numără: probleme
cu somnul, modificări ale poftei de mâncare, oboseală excesivă, libido scăzut, modificări
frecvente ale stării emoționale, pierderea plăcerii pentru majoritatea lucrurilor, sentimente de
lipsă de valoare, lipsă de speranță și neputință, gânduri despre moarte sau sinucidere.

Acetste probleme pot fi accentuate de presiunea pe care o resimte mămica de a face față
noului său rol, de dereglările hormonale, de susținere scăzută din partea celor dragi și mulți alți
factori. Depresia post-partum are efecte foarte puternice asupra mamei, asupra copilului și
asupra relației de cuplu. Multe mămici sunt conștiente de aceste aspecte și adaugă și vinovăție
peste sentimentele neplăcute de depresie. Această vinovăție că nu răspund în mod adecvat
nevoilor copilului nu le ajută nici pe ele, nici pe cel mic.Doar le adâncește suferința.

Este important ca dacă vă simțiți compleșită de aceste emoții să cereți susținerea celor
dragi, să aveți grijă să vă odihniți suficient, să vă hrăniți corespunzător și să faceți, în măsura în
care vă permite timpul, activități care vă fac plăcere. Dacă aceste simptome persistă sau chiar
se agravează, este important să cereți ajutorul unui consilier psihologic, psiholog sau
psihoterapeut. Depresia nu este o boală incurabilă, este ceva ce poate fi depășit atunci când
beneficiem de susținerea necesară și de ”uneltele” necesare. Nu neglijați problemele emoționale.
Acestea au impact major asupra vieții noastre și asupra vieții copiilor.

Multe mămici consideră că este un semn de slăbiciune să ceară ajutor, că nu este normal
ca o mamă să se simtă tristă sau deprimată după ce a născut un copil lipsit de probleme, că ar
trebui să treacă singure peste aceste sentimente pentru că astfel dau o lecție copiilor. Toate aceste
gânduri pot face mai mult rău decât bine. A conștientiza o problemă și a cere ajutor pentru ea
este un lucru matur și sănătos. A avea stări neplăcute nu trebuie să fie justificat ca ai ”dreptul”
de a cere ajutor. Și mamele copiilor fără probleme de sănătate sau de altă natură au dreptul să
se simtă compleșite. E important să vă tratați propriile emoții cu compasiune. Gândiți-vă dacă
ați judeca la fel o prietenă care ar trece prin aceeași experiență. Ați mai crede că trebuie să se
descurce singură sau i-ați sări în ajutor? Oferiți-vă aceeși înțelegere și blândețe pe care i-ați
oferi-o unei prietene bune.

Deși există expresii populare care ne spun că ”timpul vindecă toate rănile”, aceastea nu
sunt foarte adevărate. Depresia se poate remite după o perioadă pentru că noi nu mai avem
resursele fizice necesare să îi facem față, dar dacă nu adresăm problemele din spatele acesteia,
ea revine după o vreme. De aceea, a aștepta să treacă de la sine nu face decât să îi dea depresiei
mai mult timp să prindă rădăcini. Atunci când suntem deprimați exersăm gânduri care ne fac
mult rău și după cum știți de la școala, ”repetiția e mama învățăturii”. Învățăm să gândim că
suntem lipsiți de valoare, de neiubit, că nu suntem buni de nimic, că lucrurile vor fi rele, că nu
are rost și multe alte lucruri negative. Cu cât le exersăm pe acestea mai mult timp, cu atât va fi
mai greu să le combatem.

Așa că nu aștepta să treacă de la sine! Cere ajutor, cere susținere, cere sprijin, cere
iubire, empatie și înțelegere în această perioadă în care te simți copleșită! Ești puternică și ești
matură dacă faci aceste lucruri.
 Relația de cuplu
Felul în care relaționăm
cu partenerul crează un anumit
climat în familie și oferă,
totodată, un exemplu copilului.
De aceea, este important să
lucrăm la relația de cuplu și să
învățăm să comunicăm asertiv.
În plus, este important ca
ambii părinți să fie implicați în
creșterea copilului. Studiile arată
că cele mai eficiente programe de parenting sunt acelea în care sunt implicați ambii părinți.
Relație sănătoasă cu partenerul poate fi întreținută învățând abilități precum:
comunicare asertivă, certuri ”eficiente”, respect, încredere, susținere). La baza unei relații
sănătoase stă prietenia. De aceea, este important să ne întoarcem către partener atunci când
avem o problemă cu relația, nu să îl criticăm în conversații cu alte persoane (prieteni,
familie).

Mențineți-vă partenerul la curent cu ce se întâmplă în viața voastră și întrebați la

rândul vostru despre ziua partenerului. Alocați timp zilnic la finalul zilei pentru a împărtăși
cum a fost ziua fiecăruia dintre voi. Fiecare dintre parteneri beneficiază de jumătate din
timpul alocat pentru aceste discuții. Amintiți-vă să îl ascultați pe partener și să empatizați cu
acesta, dar încercați să nu oferiți niciun fel de sfaturi sau soluții dacă nu vi se cer.

Acceptați încercările de reconciliere ale partenerului și încercați să vă amintiți că

scopul este să vă apropiați și să mențineți relația în condiții bune. Partenerul nu este un
dușman, ci este cel mai bun prieten, pe care îl valorizați și îl iubiți.

Majoritatea discuțiilor se termină în aceeași notă în care au început. Aveți grijă cum
aduceți în discuție lucruri care vă deranjează. Evitați criticile, etichetările și generalizările.
Concentrați-va pe comportamentul care vă supără și numiți-l. De exemplu: ”Mă deranjează
că ai lăsat vasele nespălate. Mi-ar plăcea să ma ajuți mai mult cu asta”, în loc de ”Tu
niciodată nu faci nimic prin casă. Eu trebuie să fac tot! Nu mă pot baza pe tine nici măcar cu
atât?”.
 Este important și să vă împărțiți responsabilitățile casnice într-un mod care se simte
corect pentru ambele părți. Bărbații au tendința de a supra-estima cantitatea de muncă pe care
o fac în casă; femeile îi cicălesc, iar ei fac și mai puțin. În relațiile în care bărbații sunt mai
implicați în activitățile casnice, viața sexuală este mai satisfăcătoare pentru ambii (mai ales
dacă soția nu trebuie să le tot reamintească).

De ce fac oamenii sex?

• Motive fizice: plăcere, destresare, atracție, nevoie fiziologică

• Motive emoționale: iubire, atașament, validare, stimă de sine, menținerea satisfacției

în cuplu, etc.

• Pentru a face un copil

Ce se poate schimba?
• Frecvența
• Satisfacția
• Dorința
• Percepția asupra sexului sau emoțiile resimțite cu privire la acest subiect (frică, rușine,
vinovăție)
Aceste lucruri variază în funcție de mai mulți factori.

Ce facem dacă apar schimbări?

Discutăm deschis despre ce se întâmplă. Cum se simte fiecare partener în ceea ce privește
viața sexuală? Lucrurile acestea merită să fie făcute și după sarcină. Fricile și rușinea pot
influența negativ viața sexuală.

În medie, cuplurile își reiau activitatea sexuală după 6-7 săptămâni de la naștere. Dacă nu vă
simțiți pregătiți să vă reluați obiceiurile sexuale discutați deschis cu partenerul despre motive.
Nu este ieșit din comun ca primele contacte sexuale postpartum să apară după 2-3 luni.

Pentru că veți avea timp limitat, încercați să:

• Programați timp în doi petrecut cu scopul de a crește intimitatea

• Programați timp pentru sex

Bibliografie

Nelson, J. (2006). Positive Discipline. New York, United States: Random House USA Inc.

Poole, D., Warren, A., & Nunez, N. (2007). The story of human development. New Jersey: Pearson
Education, Inc.

Siegler, R., DeLoache, J., & Eisenberg, N. (2010). How children develop. New York, United States:
Worth Publishers.

Young, J., Klosko, J. S., & Weishaar, M. E. (2006). Schema Therapy: A Practitioner's Guide. New York,
United States: Guilford Publications.

Date de contact:

Telefon: 0743574181

E-mail: selescu.mihaela@gmail.com

Facebook: www.facebook.com/psiholog.mihaela.selescu/