Eu Isaac Ma Casatoresc Cu Tine Rebeca

EU, ISAAC, MĂ CĂSĂTORESC CU TINE, REBECA
EU, ISAAC,
MĂ CĂSĂTORESC CU TINE, REBECA
RAVI ZACHARIAS
Editura Cartea Creştină

Oradea, 2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ZACHARIAS, RAVI
Eu, Isaac, mă căsătoresc cu tine, Rebeca / Ravi Zacharias ;
trad.: Geanina Făt. - Oradea : Cartea Creştină, 2009
ISBN 978-973-1990-03-3
I. Făt, Geanina (trad.)
265.5
I, Isaac, take Thee, Rebbekah

Ravi Zacharias
Copyright © 2004 Ravi Zacharias. Toate drepturile rezervate.
Nicio porţiune a acestei cărţi nu poate fi reprodusă, depozitată într-un sistem
de stocare a datelor sau transmisă in orice formă sau prin orice
alt mijloc - cu excepţia unor citate scurte în recenzii tipărite care pot fi publicate
fără permisiunea prealabilă a editorului.
Publicată în Nashville, Tennessee.

Thomas Nelson este o marcă înregistrată a Thomas Nelson Inc.

de Ravi Zacharias
© 2009 Editura Cartea Creştină
str. Cuza-Vodă nr. 85
410097 Oradea-Bihor, România
Tel: 0259-436.738, 0359-432.616; Fax: 0259-436.152
E-mail: smr@ecc.ro; Pagina web: WWWECC.RO
Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română.
Orice reproducere sau selecţie de texte din această carte

este permisă doar cu aprobarea în scris a Editurii Cartea Creştină.
Consilier editorial: Agnes Dragomir

Traducerea: Geanina Făt
Editarea: Claudia Dudaş
Tehnoredactarea: Marcel Eugen Budea
Coperta: Adrian Abrudan
ISBN 978-973-1990-03-3
Tiparul executat în Debrecen, Ungaria.

LUI JEAN ȘI LINDSAY REYNOLDS -
care nu demult au sărbătorit
cea de-a şaizecea aniversare a căsătoriei lor.
O mărturie pentru Dumnezeu,
un omagiu al unuia pentru celălalt
şi un exemplu pentru noi.
Cu dragoste şi mulţumiri.
Cuprins
Mulţumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1. Ingredientul vital al iubirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2. Voinţa de a face . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
3. Faptele vii ale eului mort . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
4. A avea şi a preţui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .71
5. Pregătiri înainte de plecare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
6. Prima impresie, testul final . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
7. Faţă în faţă cu realitatea şi unul cu celălalt . . . . . . . 133
Note. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
MULŢUMIRI
n orice efort asumat, un rol important îl au şi cei din

Î
....spatele scenei, care lucrează din greu pentru ca mesajul
să poată vedea lumina tiparului. Mă simt dator să încep
prin a-i mulţumi dr.-lui James Dobson de la organizaţia
Focus on the Family pentru că a făcut posibil ca versiunea
audio să fie bine cunoscută şi apreciată peste tot în lume.
Trebuie, de asemenea, să mulţumesc asistentei mele Nancy
Bevers pentru că m-a încurajat, de-a lungul timpului, să
aştern pe hârtie aceste gânduri. Odată terminat manus-
crisul, povara muncii a căzut pe umerii soţiei mele, Margie,
care a studiat cu atenţie fiecare pagină. Cu toate că mi-a
editat cărţile de la bun început, munca ei la cartea de faţă
m-a ţinut pe jar ca nicio alta, deoarece nu îi verifica doar
conţinutul, ci îi evalua şi aplicabilitatea la propria mea
9
viaţă. Mi-a provocat destule emoţii, ca să nu zic mai mult.

Dar, ca de obicei, a fost îngăduitoare în ceea ce priveşte
critica şi generoasă în contribuţie. În acest sens, însăşi tema
cărţii a fost trăită de ea. Cum să poţi infirma aşa ceva? Îi
mulţumesc şi lui Danielle DuRant, asistenta mea în
cercetare, pentru că a găsit mijloacele prin care să mă ajute
şi pentru contribuţia ei în pregătirea manuscrisului pentru
publicare.
Aş greşi dacă nu le-aş mulţumi şi copiilor noştri – Sarah,
Naomi şi Nathan. Au fost înţelegători, răbdători şi iertători
de-a lungul anilor. Datorită stilului meu de viaţă, care a
implicat atât de multe călătorii de-a lungul a trei decenii,
cât de uşor ar fi putut deveni înrăiţi sau sarcastici. Dar
dragostea lor, constant declarată, a rămas puternică. Îmi
sunt ca trei raze de soare străpungând norii pe cerul vieţii.
Îmi înseninează zilele, iar aceasta nu poate fi decât o lucrare
a harului. Le voi fi veşnic îndatorat.
În cele din urmă, îi mulţumesc sincer lui David Moberg,
lui Allen Arnold şi W Publishing Group pentru că au avut
încrederea să lase pe mâna mea această carte. Le simt recu-
noscător pentru aceasta.
RAVI ZACHARIAS
Atlanta, Georgia
10
INTRODUCERE
.......xistă teme pe care le discuţi din cauză că se indi-

E
.......vidualizează, în mintea ta, dintre toate celelalte, iar
inima te sileşte să le dai atenţie. Indiferent spre ce alte
lucruri îţi îndrepţi atenţia, acea temă profundă şi stringentă
îşi face mereu loc în conversaţii sau în predică. Subiectele
de felul acesta sunt fără vârstă, iar a nu te apleca serios
asupra lor înseamnă a te dezamăgi pe tine şi pe ceilalţi.
Uneori, însă, odată cu trecerea timpului, presiunea lor
scade şi încep să te preocupe alte lucruri. Subiectul acela
însemnat care te obseda odinioară nu mai stârneşte în tine
aceeaşi fervoare şi pasiune care te copleşeau în trecut.
Tema iubirii, a dragostei romantice şi a căsătoriei, pe care
am abordat-o iniţial într-o predică purtând acelaşi titlu cu
această carte, mi-a acaparat gândirea şi energia. Probabil că
11
acest lucru s-a întâmplat şi din cauză că mă aflam atunci în

situaţia de a lua decizii ce aveau să-mi marcheze viitorul şi
astfel m-am simţit atras de implicaţiile acelor decizii
definitorii pentru viaţă. Se poate să fi fost şi faptul că,
pentru prima oară în viaţă, îmi dădeam limpede seama de
turnura pe care o luase cultura noastră şi de germenii
semănaţi în societate cu scopul de a distruge familia.
Cu trecerea vremii, m-am trezit aruncat mereu în
diferite contexte în care eram chemat să apăr Evanghelia în
medii ostile. Mintea mea era implacabil atrasă de ches-
tiunile mai „greoaie” ale dezbaterii filosofice despre adevăr
şi despre credinţa în Dumnezeu. Şi azi, aceasta este
principala poziţie de pe care discut.
Am observat totuşi că atunci când rezistenţa exterioară
faţă de Evanghelie este înfrântă, mai devreme sau mai
târziu, celui ce pune la încercare adevărul biblic îi apar
dinainte, dincolo de suprafaţă, nişte chestiuni foarte
problematice. Mai ales tinerii, mânaţi de un impuls
irezistibil, se avântă în dragostea romantică şi în iubire,
după care încep să se întrebe dacă au avut parte de tot ceea
ce înseamnă dragostea cu adevărat.
Conform unui studiu recent realizat de o universitate
importantă, studentul de rând doreşte „sexul fără obligaţii
și căsnicia fără angajament”.1 Intimitatea fizică a devenit
un lucru obişnuit, fiind considerată o simplă modalitate de
distracţie. Iar asta fără să mai punem la socoteală că pe
mulţi tineri nu îi interesează legământul conjugal. Ei spun
că a trăi împreună, în afara căsătoriei, este preferabil
riscurilor mariajului şi obstacolelor în calea despărţirii, a
cărei certitudine este doar o chestiune de timp. În ciuda
acestui scenariu, omul de rând continuă să spere şi să îşi
dorească ceva mai mult.
12
INTRODUCERE
Oamenii tânjesc şi astăzi după dragoste. O mai visează

încă. Altminteri de ce s-ar mai compune atâtea cântece
despre dragoste, când peste tot vedem vise neîmplinite şi
cămine distruse? Cum de a fost contaminat sexul atât de
mult de microbul trădării, încât mulţi nu mai pot fi fideli
din punct de vedere fizic unei singure persoane? De ce mai
visăm, tânjim şi sperăm, când aceste dorinţe par sortite
neîmplinirii? Dintr-odată, problemele cu greutate devin
mai puţin urgente decât cele care reflectă viaţa şi modul în
care trebuie trăită.
În ultimii patruzeci de ani, familia a fost supusă unui
atac neîntrerupt din partea diferitor grupări, iar concepte
care odinioară erau preţuite, acum sunt minimalizate şi
chiar ridiculizate. Dar chiar şi aşa, încă însetăm după
dragoste şi după tovărăşia de o viaţă.
Scriu aceste lucruri după ce tocmai m-am întors de la
aniversarea a şaizeci de ani de la căsătoria părinţilor soţiei
mele. Şaizeci de ani! Ce onorant pentru ei! Ce exemplu
pentru noi, cei care venim după ei! Toţi cei cărora le-am
pomenit despre acest eveniment au avut acelaşi răspuns:
„Nu prea mai auzi despre aşa ceva.” Cât de trist este lucrul
acesta. Astfel de angajamente de durată sunt rare şi
aproape pe cale de dispariţie. Una din felicitările pe care
socrii mei le-au primit spunea aşa: „Mai romantic decât un
cuplu proaspăt căsătorit este doar un cuplu în vârstă.” Cine
poate contesta un asemenea omagiu? Inimile noastre
tânjesc după o dragoste trainică şi plină de credindoşie.
Pentru a discuta despre setea după o dragoste împlinită
revenim din nou asupra subiectului. Ca şi cum aş privi într-o
oglindă retrovizoare, sunt foarte conştient că obiectele sunt
mai aproape decât par şi că trebuie mânuite cu grijă. Aceste
adevăruri fundamentale mi-au răsărit din nou în minte cu
13
profunda convingere că nu sunt niciodată limitate la o

anumită perioadă sau la o anumită generaţie, nici măcar la
o anumită societate. Sunt adevăruri eterne, pe care fiecare
generaţie trebuie să le accepte. Am cugetat adânc, iar şi iar,
la aceste chestiuni, din cauză că am primit din toată lumea
solicitări ca să scriu această carte.
Eu, Isaac, mă căsătoresc cu tine, Rebeca este răspunsul meu
la această convingere şi la această chemare. La urma ur-
melor, cred că nu exagerez dacă spun că putem aduce raiul
sau iadul pe pământ în funcţie de cel sau cea cu care ne
căsătorim. Cei căsătoriţi o vor confirma, fie cu un oftat, fie
cu un zâmbet. Căsătoria este o relaţie extraordinară. Este
un angajament de la care nu trebuie să îţi iei concediu.
Căsătoria cere hrană şi grijă, şi, asemeni unui tânăr vlăstar,
cu cât o îngrijeşti mai bine, cu atât înfloreşte mai frumos.
Dar este o muncă grea, vă asigur.
Culturi diferite au perspective diferite asupra căsătoriei.
Dacă nu suntem atenţi, putem ajunge să credem că
mariajul este un produs al societăţii şi al culturii, şi astfel să
ne raportăm la el după bunul nostru plac. Nimic mai fals.
Căsnicia a fost ideea lui Dumnezeu şi doar El are dreptul să
decidă care îi e rostul. În aceste pagini, m-am străduit să
prezint intenţia lui Dumnezeu cu privire la căsnicie, aşa
cum ne-a fost ea revelată în Cuvântul Său. Mai devreme
sau mai târziu, cu toţii ne dăm seama că doar atunci când
mariajul rămâne în parametrii stabiliţi de Dumnezeu, ne
putem bucura de beneficiile lui. Când ne căsătorim după
bunul nostru plac, mutilăm intenţia lui Dumnezeu pentru
viaţa de cuplu şi va trebui să plătim preţul.
Să parcurgem, deci, împreună călătoria în care s-a
angajat acel slujitor trimis de stăpânul său să caute o soţie
pentru fiul lui. Pe parcursul ei vom ajunge să înţelegem ce
14
INTRODUCERE
înseamnă cu adevărat să spui: „Mă căsătoresc cu tine... să

îmi fii soţ” sau „Mă căsătoresc cu tine... să îmi fii soţie”.
Sintagma „te iau pe tine” vrea să spună „mă dau ţie...”.
Puţine lucruri sunt mai importante decât a înţelege pe
deplin ce înseamnă aceste cuvinte şi adevărata fericire pe
care o aduc.
15
1
INGREDIENTUL VITAL
AL IUBIRII
Aşa cum farmecul unui bărbat stă în tăria lui,

tăria femeii stă în farmecul ei.
17

n fiecare primăvară, câte un mire îmbrăcat elegant –

Î
.....urmat uneori de procesiuni uriaşe pe distanţe de mulţi
kilometri – călăreşte pe un cal alb de-a lungul străzilor din
Delhi, spre casa miresei lui. Calul este gătit în catifea viu
colorată. Mirele se ţine mândru în şa, cu postura unui
învingător care vine să îşi revendice premiul pentru care a
muncit toată viaţa. Veşmântul său este strălucitor, iar din
turbanul pe care-l poartă atârnă fire de aur ce-i acoperă
faţa. Pe drum, muzicanţii, dintre care mulţi ar avea
neapărată nevoie de nişte lecţii de muzică, îi cântă
serenade din fluiere şi din alte instrumente. Muzicanţii
aceştia îşi închiriază serviciile pentru astfel de ocazii, dar,
deşi se străduiesc din răsputeri, jalnica supraestimare a
talentului lor muzical este subiectul multor glume. Din
fericire, zgomotul străzilor aglomerate mai acoperă din
sunetele chinuitoare şi false care denaturează sensul
termenului de muzică. Dar, sincer vorbind, cui îi pasă de
asemenea chestiuni minore în toiul ospăţului? Instru-
mentiştii sunt mai degrabă nişte accesorii, iar nu perso-
najul principal.
Femei purtând lămpi cu petrol în mâini se alătură
19
procesiunii, luminând drumurile întunecoase şi devenind

astfel un simbol strălucitor al ocaziei festive. În drum spre
locul banchetului, sutele, uneori chiar miile de oaspeţi
strigă şi dansează. Când ajung la casa miresei, muzica
creşte în intensitate, iar procesiunea se opreşte. Musafirii
miresei îi aşteaptă, iar cortul imens, pregătit pentru ospăţ,
începe să semene cu un furnicar. În acest moment, întreaga
atenţie se îndreaptă asupra miresei, care e înveşmântată
într-un sari strălucitor şi multicolor, faţa îi este acoperită de
un văl, iar pe mâini şi pe braţe are pictate cu henéu tot felul
de modele frumoase.
Alaiurile de nuntă sunt o parte amuzantă a vieţii în
oraşele supraaglomerate din India. Când eram tânăr,
stăteam pe marginea drumului şi urmăream, de la
distanţă, zeci de asemenea alaiuri. Şi mai trebuie să vă
mărturisesc ceva. La nunţi aşa de mari, nimeni nu mai ştie
cine este invitatul mirelui sau al miresei. Adesea, văzând
cortegiul de nuntă ce trecea pe lângă noi, ne opream din
jocul de crichet şi, împreună cu prietenii, ne alăturam, ca
din întâmplare, alaiului de însoţitori ai mirelui, şi mergeam
împreună cu ei la casa miresei, gata să ne bucurăm de o
cină regească. În sezonul nunţilor ne puteam ospăta în
fiecare seară, fără ca nimeni să bage de seamă. De fapt,
obiceiul este ca pe invitaţiile de nuntă să se scrie: „Sunteţi
aşteptat împreună cu familia şi prietenii..."
Trebuie să recunosc că, privind înapoi la acele zile de
exuberanţă juvenilă, îmi e destul de jenă să-mi mărturisesc
acele auto-invitaţii neruşinate. O, şi ce-am mai mâncat...
Ce-i mai bun în bucătăria indiană! Astfel ne justificam
participarea la ceremoniile solemne. Adevărul este că puţin
ne păsa de solemnitatea ocaziei. Pentru mâncare mergeam.
Preoţii cântau şi recitau incantaţii, dar nu pentru noi.
20
INGREDIENTUL VITAL AL IUBIRII
Nunţile veneau şi treceau, dar mereu mă întrebam ce este

dincolo de tot acel fast.
Tocmai de aceea, prima nuntă la care am participat în
calitate de invitat mi-a rămas întipărită în memorie. I-am
însoţit pe părinţi la nunta unui bun prieten de familie.
Ceremonia a avut loc într-o biserică. Orga cânta, invitaţii
s-au ridicat şi mireasa a intrat în biserică, îmbrăcată într-un
sari alb cu auriu. S-a îndreptat spre mire, care o aştepta în
faţa altarului unde s-au legat prin jurământ unul faţă de
celălalt. La vederea acestor lucruri, o furtună de emoţii s-a
stârnit înăuntrul meu. Atunci am început să îmi pun
întrebări despre ce înseamnă a fi „soţ şi soţie”. Cum s-au
întâlnit? Când au hotărât să se căsătorească? Cine a pus
întrebările? Ce înseamnă să fii îndrăgostit? Poţi fi respins?
E mariajul veşnic? Dacă este o greşeală? Ce se întâmplă
atunci? Poate deveni căsnicia plictisitoare? N-am pus
niciodată la îndoială rostul solemnităţii şi frumuseţii
ceremoniei. Era o atmosferă magică. Dar m-am întrebat
dacă totul era doar spoială, sau esenţa însăşi.
Cu siguranţă că perspectiva creştină asupra lumii are un
punct de vedere distinct asupra căsătoriei; totuşi, trebuie să
se ţină cont şi de caracteristicile culturale: unele bune,
altele îndoielnice, iar altele – oricât de bine intenţionate –
generatoare mai degrabă de suferinţă decât de plăcere.
Sunt convins că mariajul este una dintre cele mai puternice
uniri, dar şi una dintre cele mai greşit înţelese relaţii pe care
le putem experimenta. La fel ca tot ceea ce are valoare
intrinsecă, uzul sau abuzul ei generează încântare sau
nenorocire. A înţelege căsătoria în felul lui Dumnezeu
înseamnă a transforma un vis preţios în realitate. Să-i
încalci tiparul inerent înseamnă să deformezi frumuseţea
şi să te prădezi de propriile-ţi bogăţii.
21
Aşa că, daţi-mi voie să încep cu un text din Scriptură

unde regăsim toate elementele esenţiale a ceea ce
Dumnezeu a avut în minte atunci când ne-a cerut să
spunem: „Da”.
O ÎNTÂMPLARE PLĂCUTĂ
În Geneza 24 este relatată o istorisire care ne mişcă inima.

Pornind de la această naraţiune, voi construi întregul
cadru pentru Eu, Isaac, mă căsătoresc cu tine, Rebeca. Mă rog
sincer ca inima dumneavoastră să vi se agaţe cu putere de
adevărurile pe care le veţi descoperi, iar mintea să vă fie
îmboldită să gândească această uniune în felul lui
Dumnezeu, şi nu în felul nostru. În alţi termeni, această
povestire este o ridicare a vălului, descoperindu-ne ce se
petrece în spatele scenei înfiripării unei relaţii frumoase.
Unele din cele mai importante decizii se iau înainte de
rostirea jurămintelor.
Mai întâi, daţi-mi voie să prezint cadrul în care s-au
desfăşurat aceste întâmplări. Patriarhul Avraam, simbol al
vieţii trăite prin credinţă, se afla la capătul vieţii lui
pământeşti. Aşa că l-a chemat la căpătâiul său pe cel mai în
vârstă dintre slujitori. Numele acestui slujitor nu este
precizat, dar cei mai mulţi comentatori ai Bibliei cred că
este vorba despre Eliezer, acesta apărând menţionat în
Biblie într-un cadru anterior. Avraam i-a încredinţat o
misiune, cea mai importantă de până atunci: „Du-te înapoi
în casa părinţilor mei şi caută o femeie din poporul meu, ca
să-i fie soţie fiului meu Isaac” (Geneza 24:3-4).
Aceasta era misiunea. Eliezer stătea în cumpănă: nu ştia
cum să ducă la bun sfârşit această cerere. Primise o
responsabilitate imensă. Să nu înţelegem greşit, Avraam
22
avea încredere în slujitorul lui, relaţia lor fiind încercată de

multe ori de-a lungul timpului. Iar ceea ce îi cerea să facă
nu era o însărcinare obişnuită, ce putea fi încredinţată
oricărui slujitor.
Ţinând cont de faptul că timpul era o problemă reală
pentru Avraam, din cauza sănătăţii lui şubrede, Eliezer s-a
pregătit imediat de călătorie, pe care a început-o cu o
rugăciune arzătoare către Dumnezeu. Iată cum povesteşte
Biblia întâmplarea:
Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său şi a

plecat, având cu el toate lucrurile de preţ ale stăpânului său.
S-a sculat şi a plecat în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor. A
lăsat cămilele să se odihnească, în genunchi, afară din cetate,
lângă o fântână. Era seara, pe vremea când ies femeile să scoată
apă.
Şi a zis: „Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam! Te
rog, dă-mi izbândă astăzi şi îndură-te de stăpânul meu Avraam.
Iată, stau lângă izvorul acesta de apă, şi fetele oamenilor din
cetate vin să scoată apă. Fă ca fata căreia îi voi zice: «Pleacă-ţi
vadra, te rog, ca să beau» şi care va răspunde: «Bea şi am să dau
de băut şi cămilelor tale» să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu
pentru robul Tău Isaac! Şi prin aceasta voi cunoaşte că Te-ai
îndurat de stăpânul meu.”
Nu sfârşise el încă de vorbit, şi a ieşit cu vadra pe umăr
Rebeca, fata lui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui
Avraam. Fata era foarte frumoasă; era fecioară şi niciun bărbat
n-avusese legături cu ea. Ea s-a pogorât la izvor; şi-a umplut
vadra şi s-a suit iarăşi.
Robul a alergat înaintea ei şi a zis: „Dă-mi, te rog, să beau
puţină apă din vadra ta.”
„Bea, domnul meu”, a răspuns ea. Şi s-a grăbit de a plecat
vadra pe mână şi i-a dat să bea.
23
După ce i-a dat şi a băut de s-a săturat, a zis: „Am să scot apă
şi pentru cămilele tale, până vor bea şi se vor sătura.” A vărsat
în grabă vadra în adăpătoare şi a alergat iarăşi la fântână ca să
scoată apă, şi a scos pentru toate cămilele lui. Omul o privea cu
mirare şi fără să zică nimic, ca să vadă dacă Domnul a făcut
să-i izbutească sau nu călătoria.
Când s-au săturat cămilele de băut, omul a luat o verigă de
aur de greutatea unei jumătăţi de siclu şi două brăţări grele de
zece siclii de aur. Şi a zis: „A cui fată eşti? Spune-mi, te rog. Este
loc pentru noi în casa tatălui tău, ca să rămânem peste noapte?”
Ea a răspuns: „Eu sunt fata lui Betuel, fiul Milcăi şi al lui
Nahor.” Şi i-a zis mai departe: „Avem paie şi nutreţ din belşug,
şi este şi loc de găzduit peste noapte.”
Atunci omul a plecat capul şi s-a aruncat cu faţa la pământ
înaintea Domnului zicând: „Binecuvântat este Domnul
Dumnezeul stăpânului meu Avraam, care n-a părăsit îndurarea
şi credindoşia Lui faţă de stăpânul meu! Domnul m-a îndreptat
în casa fraţilor stăpânului meu.” (Geneza 24:10-27)
LA ÎNCEPUT
Acesta este tipul de povestire după care ar trebui să se facă

filme: cămile, o fântână, un om devotat, o femeie frumoasă
care vine să scoată apă, o întâlnire plină de suspans.
Slujitorul cere un semn şi – ia te uită! – apare semnul. Ah,
dar acesta este doar vălul. Haideţi să dăm vălul la o parte,
ca să aruncăm o privire la ceea ce se află dincolo de el.
Tuturor ne plac povestirile de felul acesta, din cauză că
avem în noi o inimă care reacţionează la dragoste şi
romantism. Când am început să predic, pe când eram
adolescent, îmi amintesc că recitam nişte versuri pline de
haz pe care încă le mai pot reda din memorie:
24
Dragostea e ca o ceapă –
O guşti cu încântare
Dar când s-a terminat te întrebi
Ce te-a făcut să muşti.
Dragostea este ceva nostim, asemenea unei şopârle,
Ţi se încolăceşte în jurul inimii şi apoi îţi sare în gât.
Dragostea este fascinantă, este atât de amăgitoare,
E marmeladă de portocale, e glazură de căpşuni,
E spumă de ciocolată, e o gâscă prăjită,
E sandvici cu şuncă, e prăjitură cu banane.
Dragostea reprezintă toate lucrurile bune fără îndoială;
Cu alte cuvinte, e indigestie.
Deşi poezia sună drăguţ şi o aveam întotdeauna la

îndemână pentru a trage răspunsul pe care îl anticipam,
eram conştient că în adâncul meu speram să fie adevărat
contrariul. Toţi tinerii care râdeau, o făceau pentru că e
„mişto” să te distrezi pe seama unui lucru despre care ştii
atât de puţine. Doar atunci când a devenit ceva real pentru
noi, am aflat că inima este cu adevărat înălţată şi apoi
străpunsă de acest lucru numit dragoste.
O altă poezie spune astfel:
Gheaţă alunecoasă şi înşelătoare.

O fată frumoasă a căzut prin pojghiţa subţire,
A văzut pe mal un băiat,
A scos un ţipăt, apoi s-a scufundat.
Băiatul, pe-aproape, a auzit-o ţipând,
A sărit imediat şi a scos-o afară.
Acum e a lui, foarte frumos.
Dar ea a trebuit să spargă gheaţa.
Cu toată frivolitatea şi voioşia lui, acest poem ne face şi

el să zâmbim, pentru că ne aduce aminte de întâia oară
25
când am pus ochii pe cea de care ne simţeam atraşi. Este

uşor pentru un tânăr să îşi imagineze un moment de vitejie
când, printr-un mare act de curaj, salvează o tânără – fie de
pe gheaţa alunecoasă, fie dintr-o clădire în flăcări – care în
cele din urmă se dovedeşte a fi frumoasa visurilor sale.
Numai aceasta, îşi spune el, îi va determina pe părinţii ei
să spună: „Iată băiatul care merită dragostea ta.”
Cuvântul dragoste, este probabil unul dintre cele mai
uzate şi abuzate cuvinte la care a meditat vreodată
omenirea. El a adus pace în viaţa multora, dar i-a distrus pe
cei care nu l-au înţeles şi i-au denaturat sensul. Şi, pe
măsură ce vom studia împreună această temă, vreau să îi
îndemn, în mod special pe cei necăsătoriţi, să mediteze la o
serie de principii pe care ni le dă Biblia. Adevărul lor este
incontestabil pentru cine vrea să îşi clădească un cămin
reuşit. Dacă sunteţi angajat de mai multă vreme în
aventura căsniciei, sunt încredinţat că aceste gânduri vor
aprinde iar în voi jăraticul care va transforma din nou
legământul în ceea ce Dumnezeu a vrut să fie. Orice om
care încalcă legile lui Dumnezeu sfârşeşte prin a le
demonstra, nicidecum prin a le distruge. Cuvântul lui
Dumnezeu e veşnic. Cei care au încercat să îl îngroape
descoperă că Biblia supravieţuieşte groparilor ei.
Prima carte a Vechiului Testament, Geneza, vorbeşte
despre obârşia noastră. Începe cu următoarele cuvinte: „La
început Dumnezeu...” şi se încheie cu: „Astfel, Iosif a murit
şi a fost îngropat.” Mi se pare fascinant. Cartea începe cu
Dumnezeu, Creatorul, şi se încheie cu înmormântarea
unui om. În aceste prime cuvinte – „La început
Dumnezeu...” – stă paradigma felului în care a început
totul în această lume spaţio-temporală. Dumnezeu, prin
puterea Lui, a adus lumea în fiinţă. Cred că dr. Billy
26
Graham a fost cel care a spus odată: „Nu mi se pare de

necrezut că balena l-a înghiţit pe Iona. Dar dacă mi s-ar fi
spus că Iona a înghiţit balena, aş fi crezut-o şi pe asta.”
Dincolo de jocul de cuvinte, atitudinea aceasta nu
demonstrează o credulitate facilă. La baza ei stă următorul
adevăr: Fie că supranaturalul face parte integrantă din
viaţa noastră, fie că el nu este decât o himeră. A. W Tozer a
spus: „Explică-mi Geneza 1:1 şi restul Bibliei nu mai
constituie o problemă pentru mine.” Odată acceptată
realitatea lui Dumnezeu ca fundament de netăgăduit al
vieţilor noastre şi nu doar ca presupunere, descoperim
multe alte principii de viaţă.
Distinsului filosof Mortimer Adler – co-editor al The
Great Books of the Western World [Marile cărţi ale lumii
occidentale] – i s-a pus la un moment dat o întrebare cât se
poate de firească. The Great Books of the Western World
cuprinde eseuri despre temele majore discutate de filosofii
occidentali de-a lungul secolelor. Cel mai lung articol
discută despre Dumnezeu. Când un intervievator l-a
întrebat pe Adler de ce, acesta a răspuns: „Din afirmarea
sau negarea lui Dumnezeu decurg mai multe consecinţe
pentru viaţă şi înfăptuire decât din răspunsul la oricare altă
întrebare fundamentală.”1 Adler avea perfectă dreptate.
Între efectele sacrului şi ale profanului există o distanţă ca
de la cer la pământ. Dacă viaţa este de la Dumnezeu, este
sfântă în însăşi esenţa ei. Iar dacă Dumnezeu nu are nicio
legătură cu viaţa, atunci aceasta este profană. Cuvântul
profan înseamnă „în afara templului”, ceea ce vrea să spună
că Dumnezeu nu are nicio jurisdicţie asupra vieţii şi nu
îndeplineşte niciun rol în ea. „La început Dumnezeu...”
trebuie să fie dictonul tuturor alegerilor şi angajamentelor
noastre.
27
Dumnezeu a plasat încă de la bun început relaţia dintre

bărbat şi femeie într-un cadru aparte. După ce l-a creat pe
Adam, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie
singur” (Geneza 2:18). Aşa că i-a făcut o pereche.
Singurătatea bărbatului constituia un impediment în calea
deplinei lui împliniri. Aceasta mă pune oarecum pe
gânduri, din cauză că, într-un sens cât se poate de real,
omul nu era singur. Dumnezeu era cu el. Adam a avut
parte de părtăşie în relaţia cu Dumnezeu. Dumnezeu a
umblat şi a vorbit cu el. Comuniunea lor a fost cuibărită în
frumuseţea unei grădini. Cu toate acestea, Dumnezeu
spune despre om că e „singur”. Este interesant că
Dumnezeu a afirmat aceasta înainte ca neascultarea lui
Adam să rupă relaţia dintre ei. Aşadar, când Dumnezeu a
spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” trebuie să se fi
gândit la un fel de tovărăşie, specifică omului, care să vină
în întâmpinarea finitudinii umane într-un mod pe care El
l-a plănuit şi regizat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a creat
pe fiecare dintre noi cu anumite nevoi intrinseci naturii
umane – nevoi pe care doar un alt semen al nostru le poate
satisface. Trebuie să facem un pas înapoi şi să luăm aminte.
Odată ce înţelegem aceasta, ne dăm seama că, deşi
Dumnezeu foloseşte căsătoria ca reprezentare a relaţiei Lui
cu noi – Biserica – această relaţie nu e identică cu mariajul.
Dumnezeu a plănuit ca mariajul să fie o relaţie umană
aparte, diferită de toate celelalte. Acesta este primul
memento din crearea omenirii.
TEMELIILE
Mai există un adevăr adesea neglijat. Când Dumnezeu a
spus că nu este bine ca omul să fie singur – cu toate că se
28
afla în strânsă relaţie cu El – a creat femeia. Nu trebuie să

pierdem din vedere faptul că Dumnezeu nu a creat un alt
bărbat. Comuniunea şi complementaritatea din modelul
creat sunt definitorii pentru procreaţia ulterioară. Femeia a
satisfăcut dorinţa, nevoia şi insuficienţa bărbatului într-un
mod de la care Dumnezeu S-a autoexclus şi pe care un alt
bărbat nu era destinat să le satisfacă. Nici masculinitatea,
nici relaţia spirituală a omului cu Tatăl său ceresc nu erau
menite să împlinească această relaţie deosebită.
Daţi-mi voie să repet ideea aceasta în alte cuvinte,
pentru a consolida ideea. În Sine însuşi, Dumnezeu este
totul în toţi. Nimic nu lipseşte perfecţiunii Sale. El satisface
întru totul toate nevoile noastre, dar a ales să plăsmuiască
o relaţie, conturată atât de precis încât doar o femeie să
poată umple incompletitudinea bărbatului. Rolul specific
al femeii – splendid proiectat şi modelat – este de a
satisface o nevoie care nu poate fi împlinită de către niciun
bărbat. Aceasta este o extraordinară rânduială în creaţie,
lăsată de Dumnezeu pentru a „perfecţiona” entitatea
numită de El Adam. Limbajul ne dezvăluie un lucru: nu
mai e vorba doar de „bărbat”, ci de „bărbat şi nevasta sa”
(Geneza 3:8; s.n.).
G. K. Chesterton a fost întrebat odată ce carte ar lua cu
el dacă ar naufragia pe o insulă.
- Cum să construieşti o barcă, a replicat el imediat.
Acolo, în grădină, un ajutor creat în mod minunat de
Dumnezeu completează textul cărţii Cum să trăieşti într-o
grădină.
Conform Scripturii, când Adam a văzut-o, a spus: „Iată,
în sfârşit, aceea care este os din oasele mele şi carne din
carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată
din om” (Geneza 2:23). Ea este parte din el, şi totuşi diferită
29
de el. Are altă constituţie fizică decât el, dar îi este

complementară în spirit. Bărbatul şi femeia au fost creaţi
diferit, dar cu o interdependenţă intrinsecă. Dilema sin-
gurătăţii bărbatului este rezolvată de mâna femeii. În acea
potrivire perfectă, tabloul pictat de Dumnezeu este
desăvârşit. Intenţionat am adus în discuţie această ches-
tiune, deoarece modelul şi ponderea acestei relaţii au fost
ponegrite în cultura noastră, deformând relaţiile dintre
bărbaţi şi femei. Toată furia existentă în războiul dintre sexe
şi în problema sexualităţii s-a acumulat din cauză că aceste
chestiuni sunt abordate doar din punct de vedere
pragmatic, omiţându-se faptul că în ordinea primordială
exista un plan bine conturat şi un scop clar lui. Oricât ar
filosofa şi argumenta oameni de bună credinţă în favoarea
contrariului, tot nu vor putea explica de ce alcătuirea
biologică este atât de diferită la bărbaţi şi la femei, ca şi
reacţiile biochimice care decurg din aceasta. Diferenţele
dintre bărbaţi şi femei nu sunt minore, ci fundamentale.
Caracterul complementar al relaţiilor nu este transmis de
societate, ci este dat de Dumnezeu. Scopul relaţiei bărbat-
femeie nu este doar dragostea, ci şi procrearea. Aceasta nu
e atât o condiţionare, cât tiparul relaţiei. Femeia nu este un
tovarăş masculin, ci o entitate fără pereche, care – într-un
sens – face parte din bărbat, păstrându-şi totuşi indivi-
dualitatea. Diferenţa dintre bărbat şi femeie are un rost, iar
scopul ei este sacru. Dacă nu respectăm acest lucru, încăl-
căm un scop divin.
Filosoful Peter Kreeft comenta astfel cartea lui Francis
Bacon Cucerirea naturii de către om [Man's Conquest of
Nature]: „Conceptul din spatele expresiei «cucerirea naturii
de către om» este unul şovinist din punct de vedere sexual,
nu din cauză că toate utilizările tradiţionalului termen
30
generic de «bărbat» ar fi, ci pentru că avem o civilizaţie care

se găseşte în mijlocul a ceea ce Karl Stern numea «fuga de
femeie». Preamărim acţiunea în defavoarea fiinţei, analiza
în defavoarea intuiţiei, problemele în defavoarea miste-
relor, succesul în defavoarea mulţumirii, cucerirea în
defavoarea purtării de grijă, relaţiile de scurtă durată în
defavoarea angajamentelor de-o viaţă, prostituata în
defavoarea mamei.”2
Kreeft merge mai departe, amintindu-ne că Aristotel a
invocat trei argumente în favoarea căutării cunoaşterii:
adevărul, acţiunea morală şi puterea sau capacitatea de a
face lucruri (tehnologie sau tehnică). Francis Bacon şi
pragmatiştii noştri moderni, spune Kreeft, au răsturnat
ordinea argumentelor. Adevărul şi moralitatea sunt
înlocuite de dorinţa noastră de a face lucrurile după pro-
priul plac.
Această fugă de feminitate este preţul scump pe care l-am
plătit în războaiele dintre sexe, fiindcă am făcut ca diferenţa
să fie sinonimă cu ierarhia.
Dumnezeu a creat diferenţele, iar aceste diferenţe au un
scop. Şi în Trinitate există diferenţe, acestea nefiind însă o
marcă a inferiorităţii.
Omeneşte vorbind, dragostea romantică, căsătoria, con-
sumarea căsniciei şi angajamentul au devenit, într-adevăr,
structura societăţii. Există o întâietate a relaţiei căreia omul
trebuie să i se dedice cu totul. Natura unică a angajamen-
tului dintre un bărbat şi o femeie este afirmată în termeni
foarte profunzi de către Dumnezeu însuşi: „De aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta
sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). Căsătoria a
fost hărăzită de Dumnezeu pentru unire şi comuniune.
Adam şi Eva nu au avut mamă sau tată pe care să-i lase, dar
31
urmau să devină părinţi, şi astfel să transmită această

datorie – de a fi diferiţi şi totuşi una – copiilor lor, aşa încât
căsătoria să continue din generaţie în generaţie după tiparul
instituit de Dumnezeu.
Acesta a fost primul cămin. Aceasta a fost prima familie.
Acolo îşi are originea întreaga omenire. Căminul a fost
instituit înainte ca Biserica să ia fiinţă. Permiteţi-mi să
subliniez că Dumnezeu a proiectat căminul cu scopul de a
fi sâmburele din care să înflorească cultura şi de unde să
pornească istoria. Faptul că o grădină a fost vatra primului
cămin nu este o simplă coincidenţă.
Uitându-ne la căminele obişnuite de astăzi, vedem câtă
suferinţă au adunat, din cauză că nu mai privim căsătoria
din perspectiva lui Dumnezeu. S-ar părea că trăim în
sălbăticie, izolaţi unii de alţii. Egoismul şi ambiţia personală
au înlocuit dragostea bărbatului pentru femeie şi interesul
pentru întemeierea unei familii. Împunsăturile şi suferinţa
din familiile dezbinate îşi au rădăcinile în sămânţa
egoismului. Dacă familiile se destramă, istoria colapsează.
Acum cinci mii de ani, Avraam a înţeles că trebuie să-şi
apere copiii şi pe urmaşii acestora. Preocupat de generaţia
care îi urma şi bazându-se pe promisiunea lui Dumnezeu,
el l-a chemat pe slujitorul său de încredere şi i-a spus: „Am
nevoie de ajutorul tău. Urmează cuvântul meu şi caută
pentru Isaac – sămânţa aleasă – femeia cu care să se
însoare” (vezi Geneza 24:3).
Pentru cei care trăim în Vest, unele concepte vor fi mai
greu de înţeles, dar voi încerca să conturez modul în care
acestea constituie o bază morală validă atât în Est, cât şi în
Vest. Greşim socotind un lucru bun sau rău bazându-ne
doar pe ce consideră cultura noastră a fi astfel. Nimic mai
fals. Într-adevăr, cultura poate aproba sau dezaproba un
32
lucru, dar dacă nu există o cupolă a adevărului peste

cultură, în ziua de azi pot fi provocate mari dezastre în
numele ei. Sclavia este un exemplu clasic al acestui fapt.
Oamenii nu s-au îngrozit de această practică barbară,
tolerată atâta timp, şi ale cărei influenţe le resimţim şi
astăzi. Abuzul în căsnicie este o crimă la fel de gravă
împotriva umanităţii.
Pe vremea lui Avraam, exista, în amestecul dintre religie
şi interacţiunea socială, presupunerea cât se poate de
întemeiată că părinţii au de jucat un rol esenţial în luarea
deciziei privitoare la persoana cu care se va căsători copilul
lor. În timp, s-a abuzat de această practică, copilul
devenind, de multe ori, victimă. Dar la început sfatul
părintesc era menit să fie glasul iubirii şi al înţelepciunii,
care poate scăpa o viaţă tânără de viclenia nesinceră a
vreunui peţitor.
NU E DOAR GLASUL NOSTRU
Avraam l-a trimis pe Eliezer să-i caute mireasă lui Isaac în

ţara lui de baştină. Aceasta este cea dintâi idee importantă
pe care o sesizăm. Consider fundamental faptul că Isaac nu
şi-a ales de unul singur mireasa. Dumnezeu purta de grijă.
Avraam se rugase. Eliezer urma instrucţiunile. Un slujitor
de încredere şi un tată devotat au jucat un rol esenţial în
alegerea miresei.
În acest punct, în mintea noastră se dă o luptă. Vedeţi
voi, când cea pe care ni se pare că am dorit-o dintotdeauna
ne-a atras atenţia pentru întâia oară şi când dragostea
romantică a început să se înfiripe, ne aflăm în preajma
unor situaţii primejdioase. Emoţiile pot prelua controlul,
oprind gândirea să funcţioneze în legitimă imparţialitate.
33
În mintea noastră, părinţii devin mai degrabă cei care pun

capăt relaţiei decât sfetnicii înţelepţi care ne ajută să găsim
persoana potrivită.
Înainte de a respinge definitiv acest avertisment, luaţi
seama la el – în primul rând ca fii, iar apoi ca potenţiali
părinţi care, într-o bună zi, vă veţi călăuzi propriii copii în
luarea aceleiaşi decizii. Tinerilor, fiţi extrem de atenţi când
vă legaţi viaţa de cineva cu care părinţii voştri – mai ales
dacă sunt iubitori de Dumnezeu – nu sunt de acord.
Mi-am dat seama că, în cazul meu, aplicarea acestui
principiu a fost extrem de dificilă în momentul testului.
Din cauza situaţiei fără precedent în care ne aflam,
strădania de a onora angajamentul faţă de părinţi a fost
imensă. Eu veneam dintr-un colţ de lume – fiind născut
şi crescut în India – iar fata pe care o iubeam venea dintr-alt
capăt al lumii, din Canada. Din diferite motive – după
prima întâlnire şi după ce interesul unuia faţă de celălalt
a început să crească – niciunul dintre părinţii noştri nu a
fost de acord cu relaţia. Ştiam că luptăm cu morile de
vânt pentru consimţământul şi binecuvântarea părin-
tească.
Aşadar, mă aflam într-o situaţie de mare încărcătură
emoţională, întrebându-mă în ce măsură voi putea urma
acest principiu călăuzitor în prietenia noastră. Deşi în
sufletul meu se dădea o luptă puternică, i-am spus lui
Margie că dacă părinţii noştri, care îl iubeau mult pe Tatăl
ceresc, nu vor fi de acord cu relaţia, nu pot sub nicio formă
să cer binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi. Margie şi cu
mine am făcut din aceasta obiectul unor rugăciuni
înflăcărate. Am vorbit, ne-am rugat, am plâns şi am luptat.
Oricând se putea întâmpla ca dragostea după care tânjeam
atâta să-mi fie luată. Piatra de încercare a relaţiei noastre a
34
constat în angajamentul de a nu ne căsători fără bine-

cuvântarea părinţilor.
Îmi dau bine seama că mult imprevizibil intră în joc în
chestiunea binecuvântării părinteşti. Pot apărea o sume-
denie de întrebări. Cu toate că binecuvântarea părintească
este un ideal extrem de dorit, nu poate fi discutată inde-
pendent. În zilele şi în epoca noastră, se poate argumenta
atât pro, cât şi contra ei. Vremurile s-au schimbat, culturile
sunt acum amestecate, iar călătoritul este în floare.
Mi s-a părut destul de interesant când, într-o vizită
recentă în India, o jurnalistă m-a întrebat, într-un interviu,
ce cred despre relaţiile din afara căsătoriei. Am fost destul
de surprins de această interogaţie, având în vedere
contextul indian, şi i-am cerut să-mi explice de ce mi-a pus
această întrebare.
– Pentru că a devenit un lucru obişnuit aici, a spus ea.
Lumea noastră s-a schimbat foarte de mult faţă de
lumea generaţiei anterioare. Tot mai mulţi tineri dobândesc
independenţă economică şi afectivă faţă de părinţi. Drept
urmare, iau decizii de viaţă – cum ar fi aceea de a trăi
împreună în afara căsniciei – fără să se consulte cu părinţii.
Deşi nu reprezintă o garanţie, sfatul şi binecuvântarea
părinţilor sunt totuşi calea înţeleaptă şi trebuie luate în
serios. Cu toate că idealurile ne sunt lumini călăuzitoare,
ele nu ni se înfăţişează întotdeauna într-un mod ideal.
Părinţii trebuie să se asigure că nu încearcă să-şi retrăiască
vieţile prin copiii lor, iar copiii trebuie să se asigure că nu-şi
necinstesc părinţii printr-o autojustificare lipsită de ones-
titate.
Faimosul John Wesley, care a predicat şi a dat învăţătură
pe două continente, provocând o mare trezire spirituală,
s-a împotrivit totuşi oricărui sfat înţelept în alegerea soţiei.
35
Şi a plătit scump pentru aceasta. Se spune că el însuşi ar fi

mărturisit despre căsnicia sa că a fost o gafă colosală, cea
mai mare greşeală a vieţii sale. Tot ce pot spune este că bu-
curia de a primi binecuvântarea ambilor părinţi păstrează
inima în armonie cu duhul şi desăvârşeşte fericirea acestui
uriaş pas.
Cine pune problemele atât de categoric trebuie să dea
dovadă de multă responsabilitate. Aşa că, să o pun în altă
formă. Există şanse mari să intraţi într-un joc foarte riscant
pentru viitorul vostru dacă decideţi să vă căsătoriţi cu cineva
trecând peste voia părinţilor voştri. De fiecare dată când vă
împotriviţi unei autorităţi instituite de Dumnezeu, aveţi nevoie
de o îndoită certitudine că sunteţi pe drumul cel bun.
Mai prudent de atâta nu pot fi în afirmarea acestor
lucruri.
36
2
VOINȚA DE A FACE
Pentru ca voința să învie, trebuie să treacă mai

întâi pe la cruce.
37
........m auzit spunându-se că cea mai lungă călătorie a vieţii

A
........este cea de la minte la inimă. Un alt mod de a spune
acelaşi lucru este că duhul este plin de râvnă, dar carnea e
neputincioasă. Iar un alt aforism al vremii este acela că a
începe bine este un lucru de moment, pe când a duce un
lucru la bun sfârşit e treabă de-o viaţă. Toate acestea trimit
spre aceeaşi realitate: cunoştinţele şi reacţiile noastre nu sunt
totdeauna canalizate spre a ne ţine împreună. Avem tendinţa
să despărţim ceea ce Dumnezeu a hărăzit să fie una.
Solomon a dovedit-o cu secole în urmă. El a făcut o
încântătoare declaraţie în cartea Eclesiastului, în care
povesteşte despre toate domeniile în care şi-a căutat rostul:
în plăcere, bogăţii, putere, faimă şi în tot ce mai poate fi
imaginat. Dincolo de toate aceste încercări de a găsi
împlinire, el spune: „Mi-am păstrat chiar înţelepciunea”
(Eclesiastul 2:9). Ne întrebăm cum a fost posibil acest lucru,
când viaţa lui zilnică era într-un haos total. Cred că a vrut
să spună că, deşi ducea o viaţă duplicitară, n-a părăsit
niciodată cunoaşterea teoretică a binelui şi răului, păs-
trându-şi luciditatea. Dar a avut o voinţă slabă, incapabilă
să reziste puternicei atracţii înspre purtările rele.
39
Am relatat de multe ori următoarea povestire de-a

lungul anilor. Cei din culturile în care nu există acest obicei
dau din cap neîncrezători, întrebându-se cum ar putea fi,
măcar teoretic, plauzibil acest lucru, nemaivorbind de apli-
cabilitatea lui efectivă. Dar citiţi mai întâi raţionamentul, şi
apoi voi încerca să vă explic.
Exemplul este din viaţa fratelui meu mai mare, care
locuieşte la Toronto, în Canada. Povestirea datează de pe la
sfârşitul anilor ’60. La acea vreme, el era inginer de sistem
la IBM. De atunci, a realizat lucruri importante în industria
de software. Cu alte cuvinte, nu doar că era în regulă din
punct de vedere psihic dar era şi inteligent. Spun aceste
lucruri deoarece s-ar putea ca povestirea mea să vă sur-
prindă.
Când a ajuns pe la vreo douăzeci şi cinci de ani, a venit la
tata şi i-a spus:
– Ştii, tată, mereu am susţinut – chiar şi atunci când
eram în India – că mă voi căsători doar cu fata pe care o vei
alege tu pentru mine. Cred că sunt pregătit acum. Îmi
cauţi, te rog, o fată cu care să mă căsătoresc?
Nu credeam că va merge până la capăt în felul ăsta.
Locuiam în Toronto, la mii de kilometri de ţara noastră de
baştină şi într-o cultură cu totul diferită. Dar aceasta a fost
alegerea lui. Voia ca părinţii să participe la „Căutare”. Tata
şi mama au spus:
– Bine. Spune-ne ce fel de fată cauţi.
Fratele meu ne-a ţinut un discurs despre „partenera
ideală” şi a continuat cu descrierea ipoteticei persoane cu
care s-ar vedea însurat.
Fireşte, părinţii ar fi trebuit să pornească la drum în
căutarea miresei care întrunea criteriile, dar fratele meu i-a
spus lui tata:
40
VOINȚA DE A FACE
– Uite, nu trebuie să te pui pe drumuri. Scrie-i, mai bine,

surorii tale din Bombay şi încredinţează-i ei munca de
teren. Iar noi vom coresponda cu ea, şi paşii următori îi
parcurgem noi.
Astfel a început căutarea lui şi ora de divertisment
familial – cum o numeam eu – din fiecare seară, în jurul
mesei. Tata i-a scris surorii sale şi, drept răspuns, am primit
o grămadă de scrisori cu sugestii, informaţii şi fotografii
până la refuz. Ah! Ce poante mai făceam! Membrii familiei
se înghesuiau să dea sfaturi necerute. Ne întrebam cu
sarcasm dacă bietele femei au cea mai vagă idee despre
defectele lui. (Din experienţa mea fotografică, ştiu că poţi
face pe oricine să arate extraordinar, cu condiţia să găseşti
un fotograf bun şi să îl plăteşti bine. La diversele eveni-
mente, unul dintre primele lucruri pe care le fac oamenii în
timpul discursului cuiva este să compare felul în care arată
persoana respectivă în realitate cu fotografia din afişul
publicitar. Probabil că de multe ori spun: „Poate aşa arăta
acum vreo douăzeci de ani, dar acum...”)
Fotografiile pot etala mai multe decât există în realitate.
Aparatul de fotografiat poate să mintă, şi chiar o face. Dar
fratele meu obişnuia să stea seara în pat şi să se uite peste
acele poze, să studieze lista de realizări şi de competenţe şi
să spună:
– Ce zici de fata asta, Rav? Aşa-i că e drăguţă? Uită-te la
descriere. E chiar organista bisericii.
Nu m-am putut abţine să nu fac observaţia că aceasta
sigur e o trăsătură importantă pentru căsnicia de succes.
A restrâns numărul „aplicantelor” la o listă foarte mică,
alegând, în cele din urmă, o singură persoană, cu care a
început să corespondeze. Apoi, au făcut un pas înainte,
vorbind la telefon, dar nu prea mult, „că e scump”. Oricine
41
putea să vadă că lucrurile luau amploare. Într-un final, vă

vine să credeţi sau nu, amândoi şi-au dat seama că au găsit
ce căutau. Datele pentru logodnă şi căsătorie au fost fixate
fără ca cei doi să se fi întâlnit.
Fratele meu şi tata au zburat din Toronto la Bombay. Mai
mult de o mie de invitaţii de nuntă fuseseră trimise înainte
ca fratele meu şi viitoarea sa mireasă să se fi văzut vreodată.
Data logodnei era fixată la două zile de la sosirea lui, iar la
o zi sau două după logodnă era programată nunta. După
nuntă, el urma să-şi aducă mireasa în Canada. Şi toate
acestea trebuiau să se petreacă în decurs de o săptămână,
după care aveau să trăiască „fericiţi până la adânci bătrâ-
neţi”. Cel puţin, acesta era planul.
Mi-am zis în sinea mea: Aoleo! Să ştii că asta e credinţă. Sau
poate doar credulitate! Am început să fiu îngrijorat de-a
binelea, aşa că înainte ca fratele meu să plece la Bombay,
mi-am făcut curaj să-l avertizez. I-am spus:
– Nu vreau să pun sub semnul întrebării nimic din ceea
ce faci, dar mă frământă totuşi o mică problemă. Ce-o să te
faci când o să ajungi în Bombay, o să cobori din avion, o să
vezi o tânără aşteptând cu o ghirlandă în mână şi o să-ţi
zici: Aoleo! Sper că nu-i asta. Sper să fie altcineva! Sau ea o să
se uite la tine şi o să-şi zică în sinea ei: Sper că nu-i el ăsta.
Sper că-i frate-său! Ce-o să te faci? O vei lua deoparte, veţi
discuta pe îndelete, apoi vei face un anunţ şi vei spune:
„Ne-am văzut... Ne-am răzgândit”? Le vei telefona sau le
vei scrie tuturor invitaţilor scrisori ca să le spui: „Oameni
buni, ne-am întâlnit. Nunta se anulează”?
Fratele meu s-a uitat ţintă la mine. Apoi mi-a spus:
– Ai terminat? I-am spus că, pentru moment, îi aşteptam
răspunsul. Apoi a spus un lucru care era definitoriu pentru
el: Notează-ţi şi ţine bine minte ce-ţi spun: dragostea are la
42
VOINȚA DE A FACE
fel de mult de-a face cu voinţa pe cât are de-a face cu

sentimentele. Şi dacă vrei să iubeşti pe cineva, poţi.
Răspunsul lui a pus punct conversaţiei noastre. Aceste
lucruri se întâmplau acum treizeci şi cinci de ani. Fratele
meu şi soţia lui au acum trei copii şi locuiesc în Toronto. A
fost uşor? Nu. Căsătoria nu este niciodată uşoară. Dar
problemele pe care le înfruntă nu vin din absenţa unui
angajament.
Afirmaţia: „Dacă vrei să iubeşti pe cineva, poţi” poartă
pecetea adevărului, dar undeva în adâncul sufletului te
întrebi: Cum pot „vrea” să iubesc? E ca şi cum ai porunci
cuiva să te iubească. Cum se poate trece de la teorie la
practică? Dacă nici cunoaşterea nu e o garanţie pentru
comportament, cum trebuie procedat pentru a pune pre-
misele în aplicare? Poate fi realizat acest lucru?
UN START GREŞIT
Primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim este acela că

exagerăm distincţia dintre sentiment şi voinţă, socotindu-le
drept facultăţi operaţionale diferite – un fel de monstru
hidos cu două capete. Gândiţi-vă, de exemplu, cum
caricaturizăm una dintre diferenţele dintre bărbaţi şi femei.
Le considerăm pe femei dirijate mai degrabă de sen-
timente, iar pe bărbaţi conduşi de raţiune. Dacă această
caricatură e adevărată, atunci de ce infidelitatea în căsnicie
apare mai mult în rândul bărbaţilor decât al femeilor? Dacă
femeile sunt conduse în special de emoţii, nu ar trebui să
fie tocmai invers? Cred că e mai nimerit să spunem că, în
general, femeile recunosc mai bine decât bărbații rami-
ficaţiile emoţionale ale acţiunilor lor. Bărbaţii au sentimente,
dar sunt foarte selectivi cu ele şi eşuează în confruntarea cu
43
consecinţele realităţii. Înşelaţi un bărbat şi veţi vedea cum

îi ajung trăirile la culme. Cred că o bună înţelegere a
sentimentelor şi a voinţei le poate păstra în unitate.
Fără voinţă, căsnicia este bătaie de joc, iar fără sentimente e
corvoadă. Aveţi nevoie de amândouă.
Ne place mai mult partea cu emoţiile şi mai puţin cea cu
voinţa. Sunt căsătorit de peste treizeci de ani. Mă uit
adesea înapoi la vremea în care nu eram căsătorit şi îmi
amintesc cum vedeam atunci căsătoria. O discuţie mi-a
rămas bine întipărită în minte. Cu un an înainte să mă
căsătoresc, participam la un curs de educaţie creştină,
când, la un moment dat, profesorul a început să filosofeze,
cam teatral, despre viaţă. Vorbind despre familie, a zis:
– Să ştiţi că în dragoste e muncă dificilă.
M-am aplecat înspre colegul meu şi i-am şoptit:
– Nu mi-ar plăcea să fiu căsătorit cu cineva care să spună
tuturor cât îi este de greu să mă iubească.
Colegul a spus:
– De-acord. De ce nu i-o spui şi lui? Şi, ca un nătărău,
i-am zis-o.
M-am ridicat şi am spus:
– Mă scuzaţi, domnule... Nu prea sunt de acord cu
etichetarea iubirii drept „muncă dificilă”.
Profesorul s-a uitat fix la mine, vizibil deranjat de con-
testarea mea, şi m-a întrebat:
– Zacharias, eşti căsătorit?
Când am răspuns „Nu, domnule”, a continuat: „Atunci
de ce nu taci şi stai jos? Nu ai nici cea mai vagă idee despre
ce vorbeşti.”
M-am aşezat.
Un an mai târziu m-am căsătorit. După atâţia ani de
căsnicie, pot spune fără sfială că a avut dreptate. Dragostea
chiar este muncă dificilă. Mai mult de atât, iubirea este cea
44
VOINȚA DE A FACE
mai grea meserie pe care o cunosc, o slujbă de la care nu ai

dreptul să îţi iei nicicând concediu. Îţi asumi poveri şi griji.
Moşteneşti probleme. Nu mai poate să îţi pese doar de tine.
Începi să te gândeşti la alte lucruri decât la tine însuţi.
Responsabilităţile ţi se înmulţesc şi îţi sunt încredinţate o
mulţime de obligaţii însemnate.
Vedeţi, cea mai uşoară parte a cununiei noastre a fost
ceremonia religioasă. Mi-amintesc că am ajuns la biserică
devreme. De-abia aşteptam. După ce invitaţii au umplut
biserica, iar muzica a dat semnalul pentru începerea
ceremoniei, m-am întors să-mi văd mireasa intrând în
sfântul locaş. Nu, nu mă gândeam la nunţile la care am
participat nepoftit, nici la ceremoniile la care am asistat,
pentru că aceasta nu era nunta altcuiva, ci un moment
special pentru noi. Am trăit unul dintre cele mai intense
sentimente pe care inima omenească le poate suporta. Nu
există niciun cuvânt în dicţionarul limbii engleze care să-l
descrie, în afară de „Wow!”. Era întruchiparea tuturor
viselor mele romantice. Ceea ce era cândva departe,
devenise aproape. Acel ceva după care tânjisem atâta era
acum la dispoziţia mea.
Când Margie a ajuns în faţă la altar şi s-a apropiat de
mine, inima îmi bătea gata să-mi spargă pieptul. Atât eram
de emoţionat, încât a tunci când pastorul mi-a spus în
engleza veche „Poţi săruta mireasa” era cât pe ce să dau
onorul.* Nimic nu este mai încântător decât o mireasă
frumoasă, îmbujorată, în spatele unui voal care nu poate
ascunde strălucirea iradiantă a unui vis devenit realitate.
Dacă doar de bătăile inimii ar fi nevoie pentru a zbura,
.........
*În engleza veche, expresia folosită în asemenea contexte este „to salute the
bride”. Dar termenul „salute” (a saluta) se foloseşte şi în armată, având sensul de
a da onorul [n. ed.].
45
mirele s-ar avânta spre înălţimile cereşti. Dar nu! Nu este

nevoie ca mirele să zboare în acele momente, pentru că
Dumnezeu Însuşi Se apropie şi spune: „Acesta este darul
meu preţios pentru tine. Primeşte-l cu smerenie şi păzeşte-l
cu grijă.”
Ceremonia a fost urmată de recepţie. Ce minunat e să
sărbătoreşti cu prietenii. După recepţie, am mers cu maşina
până în capitala nord-americană a lunii de miere, Niagara
Falls, unde am rămas peste noapte la „Hanul lui Michael”.
(Din fericire, Michael nu era acolo.) De acolo, am mers la
Cape Cod, Massachusetts. Îmi amintesc cum mi-am trecut
soţia în braţe peste prag. Inima îmi era aşa de plină, exact
cum sperasem că va fi. Ducându-mi soţia pe braţe în
cameră, m-am simţit cuprins de o tandreţe fără margini.
Pe la vreo două dimineaţa, s-a trezit Margie. Îmi ziceam:
Luna de miere încă nu s-a terminat... Unde merge? Aşa că am
întrebat-o:
– Unde te duci, iubito?
Ea mi-a răspuns:
– Mă duc să beau apă.
I-am spus:
– Stai aşa, îţi aduc eu.
Acestea se întâmplau în 6 mai 1972. Eram încântat să mă
trezesc la ora două dimineaţa şi să-i aduc un pahar cu apă.
Vai, Doamne! Ce sacrificiu!
Au trecut cinci ani de atunci. Cineva a făcut o remarcă
ironică: „În America, sacrificiul se verifică atunci când nu
mai funcţionează pătura electrică.” Într-o noapte, pe când
dormeam învelit confortabil în aşternut, aud pe la două-trei
un fâşâit de cearşafuri. Ea se ridică, iar mie îmi vine să-mi
trag păturile pe cap ca să nu mai aud nimic – cel puţin
dintr-un motiv anume. De data aceasta arăta altfel.
46
VOINȚA DE A FACE
La 6 mai 1972 m-a impresionat înfăţişarea ei. La culme! Dar,

după cinci ani, îşi punea noaptea nişte chestii ciudate în
păr, ceea ce mă făcea să întreb automat: „Ce posturi prinzi
cu chestiile alea?” De multe ori am fost mustrat pentru
această remarcă, aşa că se cuvine să adaug că acum nu le
mai poartă.
Vremurile s-au schimbat. Dar am mereu în faţa ochilor
acea imagine. Primul cuvânt care mi-a venit în minte nu a
fost tocmai „Wow!”. Dar tot fac ceea ce trebuie, pentru că
îndemnul iubirii e un angajament mai puternic decât sim-
plele zvâcniri ale inimii.
Curtoazia în dragoste nu are nimic de-a face cu farmecul
înfăţişării exterioare, ci este strâns legată de blândeţea unei
inimi gata să slujească. Aceasta este prima lecţie grea. Nu
acţionezi sub impulsul farmecului celuilalt, ci în virtutea
angajamentului de a aduce bucurie în viaţa lui. La
începutul vieţii conjugale, bucuria precedă acţiunea. Din
nefericire, pe măsură ce trec anii, bucuria poate fi separată
de acţiune până când, în cele din urmă, acţiunea dispare.
Dar nu ar trebui să fie aşa. În timp, prietenia este cea care
aduce bucurie, iar slujirea este rezultatul natural al bucu-
riei angajamentului. Lipsa acţiunii ucide această bucurie.
William Doherty îşi începe excelenta carte Refă-ţi căsnicia
[Take Back Your Marriage] cu o impresionantă ilustraţie. El îşi
avea biroul în St. Paul, Minnesota, nu departe de cel mai
nordic punct al râului Mississippi şi descrie cum curentul
mână formidabil şi totodată liniştit apele înspre sud. „Tot ce
e dus de apă şi nu e mişcat de vânt, de combustibil sau de
forţa umană” se îndreaptă spre sud. Apoi a adăugat aceste
cuvinte: „Mi se pare că a te căsători este ca şi cum ai lansa
o canoe pe râul Mississippi la St. Paul. Dacă nu vâsleşti, o iei
spre sud. Oricât de mult v-aţi iubi, oricât de plini aţi fi de
47
speranţă, de promisiuni şi de bune intenţii, dacă plutiţi pe

Mississippi fără să vâsliţi serios – vâslitul ocazional nu este
suficient – ajungeţi în New Orleans. Ceea ce constituie o
problemă dacă vreţi să rămâneţi în nord.”1
Dar astfel de angajamente nu vin de la sine. Anga-
jamentul devine o adevărată încântare a inimii doar dacă
este luat în modul serios. Aş adăuga, de asemenea, că acest
tip de angajament nu prea mai este întâlnit în vremurile în
care trăim. Nu din cauză că am fi îndoctrinaţi cultural
trecem printr-o criză în relaţiile dintre sexe, ci din cauză că
vrem să fim slujiţi, nu să slujim. Am prefera să fim mai
degrabă capul decât picioarele. Credinţa creştină se
deosebeşte de toate celelalte prin aceea că pune accentul
pe faptul că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce
era pierdut. Fiul Omului a venit să slujească. Aceasta
înseamnă că El ne-a slujit chiar şi atunci când meritam cel
mai puţin sacrificiul Lui. Există o bucurie în slujire, care
trece dincolo de vremelnicia emoţională.
O IMAGINE REALISTĂ
Acţiunile, în special cele de amploarea căsătoriei, trebuie

chibzuite cu multă grijă înainte de a le pune în practică.
Acţiunile impulsive mor subit. Acest lucru funcţionează în
două sensuri, şi în cel al preţuirii a ceea ce e drept şi în cel
al împotrivirii în faţa răului. Trebuie să iei decizii înainte ca
sentimentele să te împingă spre angajamente greşite.
Spunem despre unii că sunt cumpărători compulsivi, dar
aceasta nu este o modalitate corectă de a face cumpărături.
Fă un pas înapoi, vezi cât costă şi abia apoi cumpără. Cu
atât mai mult trebuie procedat aşa în căsnicie. Nu te lăsa
amăgit de zvâcnirile inimii. Dragostea este o promisiune
48
VOINȚA DE A FACE
care va fi încercată în zonele cele mai sensibile ale vieţii tale

spirituale, un angajament care te va determina să iei decizii
foarte dificile. Este un legământ care te va obliga să te ocupi
de dorinţele tale sexuale, de lăcomie, de mândrie, de agre-
sivitate, de dorinţa de a controla, de irascibilitate, de patimi
şi de fiecare ispită despre care Biblia vorbeşte atât de
limpede. În căsnicie este nevoie de acea profunzime a
angajamentului dovedită de Isus în relaţia cu noi.
Isus a spus că nu există dragoste mai mare decât aceea
de a-ţi da viaţa pentru prietenii tăi. Dar probabil că e mai
dificil să trăieşti o viaţă în care să mori continuu faţă de tine
însuţi decât să mori într-o clipă. Căsnicia presupune multă
trudă şi de aceea, când se apropie momentul crucial al
hotărârii, îţi sugerez să ceri sfatul cuiva pe care-l iubeşti şi-l
respecţi. Nu lua o astfel de decizie de unul singur, mânat
doar de sentimentalisme. Caută înţelepciunea pastorului, a
părinţilor, a prietenilor şi ia seama că dragostea romantică
trebuie să fie completată de o voinţă puternică şi de un
anumit nivel al legământului făcut cu tine însuţi şi per-
manent actualizat. Este important să-ţi aminteşti, înainte
de a păşi spre altar, că trebuie să mori faţă de tine însuţi.
Eşti gata să te sacrifici în fiecare zi pentru acea persoană?
Eşti gata ca pentru fata căreia îi spui „Da” să refuzi orice
altă ofertă? Fii convins că mariajul te va costa totul.
Îmi amintesc de un cuplu tânăr care a venit la mine
pentru consiliere premaritală. Păreau foarte îndrăgostiţi şi
afectuoşi unul cu celălalt. Dar, în timp ce i-am supus unui
test ca să văd în ce măsură se potriveau aşteptările şi
speranţele lor, s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Mi-au
dezvăluit că, din nefericire, tânărul contractase cu ceva
timp în urmă o boală mortală, care le-ar fi periclitat relaţia
sexuală. În doi-trei ani urma să se stingă, cu toate că avea
49
doar vreo douăzeci de ani. În timp ce discutam, era foarte

evident pentru mine că se frământau să afle dacă era bine
să se căsătorească sau dacă nu cumva ar trebui să lase acel
vis să se stingă. Dragostea lor era adâncă şi ar fi fost gata să
se înhame la o viaţă conjugală atât de scurtă, doar ca să se
bucure de acei câţiva ani împreună. Mulţi le-au spus să se
gândească bine la ce vor să facă.
Sfatul meu pentru ei a fost, pur şi simplu, acesta:
„Gândiţi-vă bine, pentru că nu veţi mai fi aceiaşi când va
trebui să vă luaţi rămas-bun. Va trebui să vă schimbaţi şi să
învăţaţi să vă sacrificaţi, întrucât nu doar numele vi se vor
schimba, ci întreaga voastră fiinţă. Fiecare veţi duce cu voi,
în sufletul şi în mintea voastră, o parte din celălalt, aşa încât
va trebui să vă schimbaţi de dragul lui. Vei putea face faţă
singurătăţii când el nu va mai fi? Vei putea iubi pe altcineva
purtând în inimă amintirea primului soţ? Vei mai dori să
treci din nou prin aşa ceva? Gândeşte-te bine, pentru că vei
dărui mult din tine într-o perioadă scurtă de timp.”
N-am putut să-mi ţin lacrimile când le-am auzit decizia,
deşi argumentaţia lor era logică. Amândoi erau conştienţi
că, dacă se căsătoreau, implicaţiile emoţionale îi vor solicita
la maxim de la bun început. Iar când ar fi venit momentul
despărţirii, viaţa ei ar fi fost deja consumată emoţional, cu
toate că ar fi fost încă tânără. Dându-şi seama de costul
emoţional presupus de un răspuns afirmativ, ei au ales să
nu se căsătorească, pentru a conserva forţa tinereţii ei şi
pentru a o păstra pentru altcineva, care în ultimă instanţă
ar fi meritat dedicarea ei totală. Au ales să renunţe la visul
lor de a se căsători, dar au rămas prieteni apropiaţi.
Pentru mulţi dintre noi, această povestire poate părea
tristă, dar ea ne dă o lecţie despre voinţă. Dacă vreţi să învă-
ţaţi să vă controlaţi voinţa, trebuie să o struniţi în orice
50
VOINȚA DE A FACE
bătălie, încă de la început. Limitele nu trebuie trasate la

nivelul acţiunii, ci la nivelul gândirii; nu la nivelul faptelor, ci
la cel al dorinţelor; nu la nivelul atingerii, ci la nivelul
privirii. Limitele trebuie trasate conştient, fiindcă mariajul
nu este doar condiţia fiinţei, ci şi a devenirii. Cei doi devin
una, dar devenirea este deopotrivă un moment şi un proces.
STRUNIREA VOINŢEI
Cum îţi controlezi voinţa? Mai întâi, recunoscând că a muri

faţă de tine însuţi este un act de voinţă. Trebuie să alegi să-ţi
sacrifici viaţa, în cel mai bun sens al cuvântului. Trebuie să
îţi supui voinţa voii lui Dumnezeu printr-un act de dedi-
care şi prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care
locuieşte în tine. Acesta este începutul indispensabil.
Nimănui nu îi place să înceapă viaţa cu o înmormântare.
Dar, într-un fel, aşa începe căsnicia. Alegi să mori faţă de
tine însuţi ca să aduci la viaţă o nouă iubire.
Faimosul predicator scoţian Thomas Chalmers a ţinut
odată o predică de neuitat, intitulată „The Expulsive Power
of a New Affection”. Chiar dacă tema predicii era conver-
tirea, implicaţiile sunt aceleaşi şi pentru legământul con-
jugal. O iubire de mare intensitate preia controlul, izgonind
iubirile concurente. Acesta este primul pas: să mori faţă de
tine însuţi.
Nu există o ilustrare mai bună a căsătoriei şi a felului
potrivit de a acţiona atunci când apar probleme decât viaţa
profetului Osea. Osea, care era profet, s-a căsătorit cu o pros-
tituată. Până şi numele celor trei copii ai lor exprimă durerea
familiei dezbinate. Dar lucrul cel mai impresionant este că,
deşi soţia lui Osea ducea încă o viaţă de prostituată,
Dumnezeu i-a poruncit să o răscumpere. Mai impresionantă
51
şi mai dificil de dus la îndeplinire este partea a doua a

poruncii lui Dumnezeu: „Du-te iarăşi şi arată-ţi dragostea
faţă de soţie” (Osea 3:1, NTR).
Este din ce în ce mai evident: dragostea este o poruncă,
nu doar un sentiment. Într-un fel, lumea romantică a
muzicii şi a teatrului a transformat dragostea în ceea ce e
azi. Am confundat-o cu frumuseţea, cu farmecul, cu
senzualitatea şi cu atingerea, până i-am răpit cea mai
importantă chemare, aceea de a preţui şi de a purta de
grijă. Uitaţi-vă la doi tineri care se îmbrăţişează pasional –
poate fi dragoste, dar la fel de bine poate să nu fie nimic
altceva decât pasiune. Priviţi un cuplu în vârstă care se
plimbă de mână, fiecare dintre ei arătând în mod evident
grijă pentru celălalt. E mai sigur că în acest al doilea caz
există dragoste decât în îmbrăţişarea tinerească.
G. K. Chesterton a spus aceste cuvinte pline de putere:
„Au inventat o sintagmă care, în doar două cuvinte,
întruneşte o contradicţie flagrantă – „iubire fără obligaţii” –
de parcă vreun îndrăgostit ar fi fost vreodată sau va fi
vreodată liber de obligaţii. Prin însăşi natura sa, iubirea
generează ataşament, iar instituţia căsătoriei face omului
obişnuit favoarea deosebită de a-l crede pe cuvânt.”2
Aceste cuvinte introduc în discuţie elementul voinţei.
Voinţa este acea facultate care poate fi verificată doar
atunci când durerea se regăseşte în alegerea făcută, în
aceeaşi măsură cu plăcerea. Să o pun în alte cuvinte: voinţa
este acea dispoziţie a minţii de a alege o cale şi de a se uni
cu dragostea, în ciuda suferinţei inerente alegerii făcute.
Mai ales în Vest, oamenii au devenit atât de imuni la
suferinţă încât, la cel mai mic semn al ei, sunt gata să fugă
pe vreo scurtătură sau să caute o soluţie care să mascheze
disconfortul.
52
VOINȚA DE A FACE
Prin exemplul Său, Isus ne învaţă opusul. Gândiţi-vă la

scena condamnării şi răstignirii lui Isus, descrisă pe
paginile Evangheliei. El S-a luptat cu agonia de a fi
despărţit de Tatăl Lui şi cu aceea de a purta întreaga povară
a păcatului uman. Niciunul dintre noi nu vom şti vreodată
prin ce a trecut, dar ştim ce înseamnă să duci o mică parte
din povara păcatului şi să te simţi strivit de ea.
Îmi aduc aminte de un incident petrecut pe când eram
student în India şi care încă îmi stârneşte emoţii neplăcute.
Eram în timpul unui curs, când profesorul i-a cerut
studentului din faţa mea să răspundă la o întrebare. Acesta
s-a ridicat, a răspuns, şi când să se aşeze, colegul de lângă
mine a împins cu pidorul, pe furiş, scaunul de sub el.
Aveam la dispoziţie doar o fracţiune de secundă să pun
mâna pe scaun şi să încerc să-l împing la loc, astfel ca
tânărul să nu tragă o căzătură zdravănă, dacă nu chiar
periculoasă. Dar nu am reuşit s-o fac destul de repede şi
studentul s-a lovit rău.
Profesorul mi-a văzut doar mâna când încercam să ajung
la scaun şi a presupus că eu am tras scaunul de sub coleg.
Fară nicio discuţie, mi-a cerut să ies din clasă. Am reuşit
doar să îngaim: „Dar, domnule...” înainte ca el să mă
întrerupă zicând:
– Nu există nicio scuză pentru o faptă atât de ruşinoasă.
Ieşi afară!
Autorul faptei stătea cuminte şi tăcea mâlc, în vreme ce
profesorul şi băiatul care căzuse credeau că eu eram făp-
taşul. Cei care au văzut cum s-a petrecut totul s-au gândit
că ar fi mai bine să nu se amestece, de frica unor eventuale
represalii. Pe scurt, eu am purtat vina altcuiva, iar amin-
tirea aceasta mă întristează şi azi.
Acesta este totuşi un lucru neînsemnat în comparaţie cu
53
ceea ce am spus mai înainte. Când Isus a luat de bunăvoie

vina lumii asupra Sa, fiind conştient de agonia ce urma
despărţirii de Tatăl – întrucât Acesta trebuia să-L trateze ca
pe cel din urmă răufăcător – a strigat către Dumnezeu:
„Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine”
(Luca 22:42). Isus ar fi vrut să nu guste amărăciunea
păcatului uman, a cărui principală consecinţă este
despărţirea de Dumnezeu Tatăl. Dar a mai strigat: „Totuşi,
facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42).
Mă întreb ce aş fi făcut dacă un al treilea student s-ar fi
ridicat şi ar fi luat vina asupra sa doar ca să mă salveze pe
mine. Un asemenea gest mi s-ar fi părut de neînţeles, dar
ca să-mi arăt recunoştinţa pentru o asemenea binefacere,
aş fi renunţat la multe. Vedeţi voi, voinţa este întotdeauna
într-un conflict dramatic cu alte voinţe, inclusiv cu
dorinţele proprii. O sumedenie de emoţii şi griji – cum ar fi
frica, tendinţa spre autoapărare, indiferenţa – ne pun
voinţa la încercare şi ne duc de multe ori în rătăcire. Când
voinţa îmi este ispitită să facă răul, trebuie să mă gândesc la
preţul cu care am fost răscumpărat de Cel care a luat
asupra Sa pedeapsa pentru voinţa mea. Prin acest act, El
m-a invitat ca să mor faţă de voinţa mea şi să primesc darul
acceptării Lui, lucru care nu ar fi fost posibil doar prin
voinţa mea.
În schimb, am primit voia lui Dumnezeu prin care să
trăiesc şi în care să găsesc desfătare. Nimic nu aduce mai
multă fragmentare decât acceptarea voii lui Dumnezeu.
Nimic nu aduce mai multă fragmentare decât a întoarce
spatele voii lui Dumnezeu. Căsnicia este armonia care se aude
atunci când Dumnezeu sincronizează două voinţe cu voinţa
Tatălui. Când se întâmplă aceasta, inima este umplută de
simţire, în ciuda sacrificiului inerent.
54
VOINȚA DE A FACE
Este suficient ca o singură voinţă din cele două să se

îndepărteze de voia Tatălui pentru ca mariajul să se
destrame. Când se întâmplă acest lucru, inima se frânge,
chiar dacă pare să existe o cale mai uşoară să scapi din
căsnicia distrusă. Atunci intervine Dumnezeu. Numai dacă
înţeleg crucea pot înţelege şi de ce angajamentul meu în
vederea binelui trebuie să prevaleze în faţa dorinţelor
mele. Căsnicia, ca şi convertirea, începe la cruce. Doar
după aceasta poate avea loc învierea.
Când fratele meu mai mic avea vreo şapte ani, a făcut
pneumonie dublă şi febră tifoidă. Starea lui se înrăutăţea cu
fiecare zi, iar medicii îi dădeau puţine şanse de recuperare.
Ne-am mutat toţi la o mătuşă, iar mama a stat tot timpul în
spital cu fratele meu.
Îmi amintesc că m-am dus să-l vizitez la spital într-o
seară. Ne temeam că n-o să mai apuce zorii. Arăta groaznic,
era numai piele şi os. Dar s-a întâmplat ceva în noaptea
aceea, după cum aveam să aflăm mai târziu. Am plecat de
la spital cu toţii, în afară de mama, fără să sperăm a-l mai
vedea vreodată. Dar mama a stat toată noaptea lângă patul
său, mângâindu-l pe faţă şi pe cap. Cum se făcuse foarte
târziu şi fiind extenuată, a adormit şi ea pe scaun. Noapte
de noapte îl veghease, dar în acea noapte, ultima lui
noapte, ajunse la capătul puterilor. Şi-a plecat capul şi a
dormit vreo două ore – exact în intervalul în care i se
spusese că îi va muri fiul.
Tresărind, s-a trezit şi a văzut că băiatul era încă în viaţă.
De fapt, a simţit că trupul lui era cald cum nu mai fusese de
când se îmbolnăvise. Odată cu trecerea zilelor, el s-a
înzdrăvenit tot mai mult, refăcându-se complet.
Ulterior, mama ne-a spus de mai multe ori că a simţit că,
după ce dăduse totul şi când nu putea da mai mult,
Dumnezeu a preluat controlul şi i-a dat somnul de care avea
55
atâta nevoie, vindecând totodată trupul bolnav al fiului ei.

Acesta este pentru mine un mod deosebit de exprimare a
voinţei şi speranţei. Restul familiei dormea confortabil acasă,
însă cea a cărei inimă era cel mai mult împletită cu tânăra
viaţă prin sacrificiu total şi abnegaţie a lucrat la bunăstarea
fiului ei până nu a mai putut face altceva decât să stea lângă
el, şi atunci a intervenit Dumnezeu.
Dacă ţi-ai încredinţat voinţa lui Dumnezeu, El te poartă
pe braţe când pare să nu mai fie nicio scăpare, salvând ceea
ce ai investit prin dedicarea ta.
Cu câteva zile în urmă, în timp ce scriam acest capitol
într-un orăşel asiatic, am făcut o plimbare dis-de-dimineaţă
şi am văzut doi muncitori care dărâmau un zid din blocuri
de ciment, dar cu mare grijă, astfel încât blocurile să
rămână intacte pentru o altă construcţie pe care urmau să
o ridice. Ce metaforă a familiei! Când două vieţi se
întâlnesc, ele svrnt ca două ziduri. Fiecare din cei doi
trebuie să înceapă prin a-şi demola propriul zid, cărămidă
cu cărămidă, ca apoi, neşubrezite şi laolaltă cu alte
materiale, acestea să fie folosite la construcţia unei noi
clădiri, sub a cărui acoperiş să trăiască împreună. Acesta
este noul cămin. Două voinţe sunt ca două ziduri. Dar dacă
sunt demolate şi reconstruite cu grijă, ele asigură forţa
necesară pentru unirea celor două vieţi.
Dramaturgul Thornton Wilder a exprimat bine acest
lucru: „Nu m-am căsătorit cu tine pentru că erai perfectă.
Nici măcar pentru că te iubeam. M-am căsătorit cu tine
pentru promisiunea ce mi-ai făcut-o. Acea promisiune a
acoperit toate defectele tale. Iar promisiunea pe care ţi-am
făcut-o eu le-a acoperit pe ale mele. Doi oameni imperfecţi
s-au căsătorit în virtutea unei promisiuni. Iar când ne
creşteau copiii, nu căminul îi proteja şi nici dragostea
noastră, ci acea promisiune.”3
56
VOINȚA DE A FACE
3
FAPTELE VII ALE EULUI
MORT
Bunătatea este un capital investit al cărui profit

este returnat în personalitate.
57
VOINȚA DE A FACE
...... acă a muri faţă de tine însuţi este primul lucru necesar
D
...... pentru supunerea voinţei, ceea ce se naşte din această
moarte este o dispoziţie către slujire. Cine slujeşte o face cu
bunătate şi blândeţe. Deşi suntem chemaţi la o slujire a
dragostei, nu ne mai gândim aproape deloc la acest aspect.
Suntem atât de preocupaţi să ne cerem drepturile, încât
îngropăm adânc chemarea la slujire. Povestea de dragoste
care stă la baza acestei cărţi ne arată, într-un gest simplu,
frumuseţea slujirii, în inima căreia sălăşluieşte un duh de
blândeţe.
Rebeca îmi pare o femeie încântătoare. Mă îndoiesc că
eu sau dumneavoastră ne-am gândit vreodată la cât de
multă apă bea o cămilă. Bănuiesc că este o investiţie se-
rioasă de timp să dai chiar şi unei singure cămile cantitatea
de apă necesară pentru o zi. Dar tânăra aceea a spus:
„Odihneşte-te puţin, domnule. Nu numai că îţi voi da ţie să
bei, dar voi avea grijă şi de cămilele tale, de toate zece.”
Grija şi bunătatea de care a dat dovadă sunt exemplare. Nu
cred că ceea ce a făcut ea era un lucru obişnuit, fiindcă i-au
servit drept semn lui Eliezer.
Unul dintre privilegiile călătoriei şi vizitării diferitelor
59
culturi este posibilitatea de a ajunge în tot felul de familii şi

de a le analiza atent. Unul din lucrurile care mă impre-
sionează la relaţiile deosebite şi care rămân în amintire este
măsura bunăvoinţei sau a răutăţii arătată între soţi. Prima
dintre ele este revigorantă, cea din urmă este apăsătoare. Aş
merge până acolo încât să spun că nu există cu adevărat
motive să fii rău. Pot exista motive pentru a nu fi de acord
cu celălalt. Pot exista motive de conflict. La urma urmei,
două voinţe se contopesc într-una singură. Există compro-
misuri şi sacrificii care se cer făcute în mod constant, dar nu
există niciun motiv pentru răutate, mai ales când ai de-a
face cu fragilitatea sensibilităţii unei persoane. Am văzut
cum dragostea a fost schilodită sau chiar distrusă de cuvinte
răutăcioase. Răutatea poate fi săgeata care străpunge inima
iubirii şi o face să sângereze până la moarte. Viaţa şi
caracterul unei persoane sunt mai fragile decât credem.
Fiecare relaţie ar trebui să fie însoţită de avertismentul:
„Fragil. A se mânui cu grijă.”
În căsnicie, m-am rugat mereu ca Dumnezeu să mă
umple pe mine şi pe Margie cu prezenţa Sa în aşa fel încât,
chiar şi în cele mai dificile momente prin care va trebui să
trecem, să fim în stare să rezistăm ispitei de a fi neciopliţi sau
răutăcioşi unul cu celălalt. Îmi place să folosesc expresia „a-ți
preţui partenerul”. Cuvântul (cherish) vine din franţuzescul
chérir, care înseamnă a îndrăgi pe cineva sau a te face plăcut
cuiva, a te îngriji de cineva cu gingăşie, a respecta pe cineva
sau a considera pe cineva ca având valoare prin felul în care
te porţi cu el. Ceea ce preţuieşti, ţii aproape; ceea ce ţii
aproape, ocroteşti; ceea ce ocroteşti, îţi aparţine. „A avea şi a
preţui”* poate fi răsturnată, „a preţui şi a avea”. Acest lucru
este bine înrădăcinat în felul în care Dumnezeu vorbeşte
despre bunătatea Lui pentru poporul Său.
*Formula de legământ din ceremonialul de nuntă în America.
60
FAPTELE VII ALE EULUI MORT
INIMA ŞI MÂINILE
Încă de la începutul povestirii, se remarcă două teme care

se repetă frecvent. Prima se referă la termenul ce exprimă
legământul de dragoste al lui Dumnezeu. Este vorba de
hesed, sau bunătatea Lui plină de dragoste. Hesed este harul
nemeritat şi îmbelşugat al lui Dumnezeu. Este o iubire
blândă, orientată mereu spre obiectul iubirii sale. Cu acest
fel de protecţie a fost înconjurat Avraam când Dumnezeu
i-a ieşit în cale, şi îndurarea plină de dragoste a lui
Dumnezeu l-a determinat să-i slujească pe alţii. Aceeaşi
bunătate plină de dragoste este regăsită în modul în care
Isaac îşi întâmpină mireasa.
Daniel Block, un specialist în Vechiul Testament, descrie
hesed ca fiind „acea calitate care determină o persoană să
acţioneze în beneficiul alteia fără să se gândească la ce
avantaje i-ar putea aduce ei însăşi ceea ce face... [Această]
însuşire se manifestă mai degrabă prin fapte decât prin
cuvinte sau sentimente”.1 Bine zis. Însuşirea acestei iubiri
este de a-l pune pe celălalt pe primul loc, fiindu-i specifică
mai degrabă acţiunea decât simţirea. Este interesant că în
engleză trebuie să alăturăm două cuvinte, loving-kindness
[sau îndurare plină de dragoste], ca să traducem conceptul
de hesed.
Poate vă amintiţi că în limba greacă există patru cuvinte
pentru dragoste: agape, care se referă la un tip de dragoste
suficient de pură, folosită inclusiv în raportarea la
Dumnezeu; phileo, dragostea dintre prieteni; storge,
dragostea ocrotitoare, pusă cel mai bine în evidenţă de
iubirea unui părinte pentru copilul său şi eros, dragostea
romantică. Căsătoria este singura relaţie care îmbină toate
aceste patru tipuri de iubire. Dar totul trebuie să înceapă cu
61
acea iubire plină de bunătate, comunicată în Vechiul

Testament prin cuvântul ebraic hesed. Acest termen este
încărcat cultural cu o memorie istorică şi speranţă colectivă.
Această iubire ne-a adus până aici şi tot ea ne va duce şi
mai departe. În Vechiul Testament, Dumnezeu aminteşte
mereu poporului Său de hesed a Lui pentru ei. Este dra-
gostea care aşteaptă, care se revarsă şi pe care fiul risipitor
a primit-o atunci când s-a întors acasă, dar pe care fiul cel
mare o uitase din cauză că o considera de la sine înţeleasă.
Psalmistul spune: „Bunătatea Ta preţuieşte mai mult
decât viaţa” (Psalmul 63:3). Ne-am putea întreba cum este
posibil ca bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu să fie mai de
preţ decât viaţa, când fără viaţă nu te mai poţi bucura de
ea. Dar adevărul este că, fără bunătatea lui Dumnezeu,
viaţa nu merită trăită. De fapt, aceasta este exact ce spune
David la începutul Psalmului 63:
Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu,

pe Tine Te caut!
Îmi însetează sufletul după Tine,
îmi tânjeşte trupul după Tine,
într-un pământ sec, uscat şi fără apă...
Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa,
de aceea buzele mele cântă laudele Tale. (versetele 1,3)
Buzele uscate nu cântă, dar o viaţă plină de dragoste şi

de voioşie cântă. Atât Isaac, cât şi Rebeca au avut parte de
această hesed, de îndurarea lui Dumnezeu şi, întâlnindu-se
unul cu altul, au experimentat-o din nou. Scripturile
relatează atât de succint, dar atât de precis întâlnirea lor:
„...a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a iubit-o”
(Geneza 24:67). Este interesantă ordinea evenimentelor.
Ne-am fi gândit mai degrabă că el a iubit-o şi apoi ea a
62
devenit soţia lui. Dar Scriptura ne spune: „ea a fost nevasta

lui şi el a iubit-o.”
La numai câteva versete mai încolo întrezărim câte ceva
din viaţa privată a lui Isaac şi a Rebecăi, pe când se aflau
într-un oraş străin şi nu ştiau că sunt priviţi. Biblia spune:
„Abimelec,... uitându-se pe fereastră, a văzut pe Isaac
jucându-se cu nevastă-sa Rebeca [engl. caressing - mân-
gâind-o drăgăstos]” (Geneza 26:8). Acest simplu fapt spune
multe despre tandreţea şi afecţiunea lui faţă de ea. De fapt,
cel mai mare compliment adus de Isaac Rebecăi îl găsim la
câţiva ani de la căsătoria lor, când Isaac îl cheamă pe fiul lor
Iacov, aflat la vârsta însurătorii şi îi spune să meargă la
familia şi în casa Rebecăi şi să-şi caute o soţie din familia lor
extinsă (vezi Geneza 28:1-2). Această rugăminte adresată
fiului său ne permite să vedem că Isaac era sigur că făcuse
ceea ce trebuie atunci când se căsătorise cu Rebeca şi ne
aminteşte din nou de influenţa deosebită a familiei din care
provenim.
Transpus în rutina zilnică, acest lucru înseamnă că vor
exista perioade în relaţia dintre soţ şi soţie când unul dintre
ei va spune: „Sunt foarte nefericit şi nici măcar nu îmi dau
seama de ce. Tot ce ştiu este că am nevoie să fiu iubit.” Vor
exista momente când nicio vorbă, nicio explicaţie sau
soluţie la vreo problemă anume nu vor putea înlocui
simpla îmbrăţişare a persoanei iubite, liniştea de a te simţi
iubit şi ocrotit. Este acel gen de bunătate, cred eu, gata să
meargă cu tine două mile când tu îi ceri doar una.
Vă amintiţi pilda Iui Isus? în vremea Lui, jugul roman
apăsa greu pe grumazul evreilor, atât la propriu, cât şi la
figurat. Evreii nu-i puteau suferi pe romani din cauza
puterii, a stăpânirii şi a batjocurii îndreptate spre poporul
lor. Doreau un Mesia care nu doar să sfarme jugul roman,
dar să şi pedepsească necruţător monarhia romană.
63
Ni-l şi putem închipui pe tânărul evreu mergând într-o

zi la Isus şi spunându-i cam aşa: „Legea ţării noastre spune
că, dacă un soldat roman vine la mine şi îmi cere să îi car
armele lui grele şi muniţia, eu, ca evreu, trebuie să mă
opresc din orice altă activitate şi să merg cu el o milă,
cărându-i povara. Dar data viitoare când vine la mine şi
pretinde să îi car armele şi muniţia doar pentru că sunt
evreu, ce ar trebui să îi spun?”
Bineînţeles că tânărul chiar spera să primească un
răspuns care să îl încurajeze să se împotrivească stăpânirii.
Dar Isus S-a uitat la el şi a zis: „Data viitoare când vine şi îţi
cere să mergi cu el o milă, după ce ai parcurs mila
respectivă, ia o pauză, uită-te în ochii lui şi spune-i:
«Domnule, vă deranjează dacă o mai car o milă?»” (vezi
Matei 5:41) Perspectiva atipică a lui Isus Cristos i-a lăsat
mereu pe interpelatorii Lui fără cuvinte, pentru că El ridica
dragostea la nivelul ei cel mai înalt.
Acest principiu se verifică de la bun început în cele mai
simple lucruri ale vieţii. Îmi permiteţi să vă dau un
exemplu? Imediat după ce m-am căsătorit, am aflat că
există o lege nescrisă care spune că este responsabilitatea
bărbatului să ducă afară gunoiul. Nu ştiu cum a apărut
această idee, dar indiferent în casa cui te afli, întotdeauna
bărbatul este cel care duce gunoiul.
Când locuiam în Chicago, în timpul studiilor mele
postuniversitare, containerul de gunoi se afla la cel puţin
patruzeci şi cinci de metri de apartamentul nostru. În
Chicago, bineînţeles, vântul bate uneori foarte puternic şi e
foarte frig. Pentru soţia mea nu părea să aibă vreo
importanţă ce oră era, pentru că de fiecare dată când
ieşeam din apartament era la uşa să mă sărute de plecare –
ceea ce era în regulă. Dar se părea că de fiecare dată are
64
pregătit pentru mine un sac de gunoi, chiar dacă era

vinerea seara şi porneam într-o călătorie de vreo trei sute
de kilometri ca să predic.
Ce aţi fi făcut în locul meu? Probabil că, la fel ca mine, aţi
fi apucat sacul de gunoi şi aţi fi spus: „Dă-mi-l!” Apoi,
bombănind în sinea voastră despre cruzimea vieţii, v-aţi fi
dus la containerul de gunoi şi aţi fi aruncat punga în
container, în vreme ce câinii şi pisicile s-ar fi năpustit
asupra lui din toate direcţiile. V-aţi fi urcat în maşină
trântind portiera, aţi fi pornit motorul şi aţi fi plecat la
drum, cu cauciucurile scrâşnind. Aţi fi oprit în parcarea
bisericii, v-aţi fi pus repede masca de „Slăvit fie Domnul” şi
din spatele amvonului aţi fi spus: „Nu-i aşa ce minunat e să
slujeşti Domnului cu atâta dedicare?”
Nu, nu! Nu asta trebuie să faceţi! Ci luaţi gunoiul cu
grijă, aşa încât să nu o răniţi nici pe ea, nici gunoiul. Îl ţineţi
cu amândouă mâinile în timp ce patinaţi pe acea gheaţă
mizerabilă, fluierând: Fiecare lucru este frumos în felul lui.
Aruncaţi gunoiul în container cu grijă. Şi iată-vă la capătul
primei mile!
Apoi întoarceţi-vă în apartament – asiguraţi-vă că nu i-a
crescut tensiunea (din cauza surprizei) – şi spuneţi-i:
„Iubito, mi-au mai rămas zece minute. Vrei să te ajut cu
vasele înainte să plec?”
Oricât de deplasat ar părea acest lucru, el reprezintă
moneda pe care o investeşti în preţuire şi purtare de grijă.
Nu ştiu ce distanţă vi s-a cerut să mergeţi cu partenerul
dumneavoastră, dar nu am nicio îndoială că mai este încă
o milă de parcurs când lucrurile devin dificile. Scriptura ne
aminteşte: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină
de bunătate” (1 Corinteni 13:4) şi noi ar trebui „să veghem
unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte
bune” (Evrei 10:24).
65
Tinerelor le spun: Atunci când un bărbat îţi face curte, el

este binevoitor în cel mai înalt grad. Şi dacă nu vezi
bunătate în omul care te curtează, fii atentă! Pentru că
tovărăşia pe care o cauţi se hrăneşte şi creşte doar dacă are
drept temelie o iubire care nu este arogantă şi mândră, ci
una plină de bunătate.
În istoria lui David apare o povestire izolată, în 1 Samuel
25. Începe cu un episod emoţionant, dar se încheie cu
dezamăgire pentru cei implicaţi. În vremea aceea, David
era tânăr, încurajat de victoriile-i răsunătoare de pe câmpul
de luptă. Văzând că oastea lui trebuie să se aprovizioneze,
îşi trimite soldaţii la casa unui om înstărit, numit Nabal,
care era căsătorit cu o tânără încântătoare, pe nume
Abigail.
Mesajul lui David către Nabal este o rugăminte. Îi
reaminteşte că a avut mare grijă de fermierii săi în timpul
războiului şi că fără această protecţie, averea lui Nabal ar fi
fost prădată de duşman.
– Nu vrei să aduci o jertfă de iubire şi să-mi hrăneşti
soldaţii în virtutea protecţiei oferite? a întrebat David.
Nu este stipulată nicio cantitate. El face doar o cerere
îndreptăţită. Dar Nabal refuză categoric cererea lui David,
considerându-l un tânăr parvenit care îşi dă prea mare
importanţă. David se mânie din cauza răspunsului lui
Nabal, probabil pe bună dreptate, şi decide să-i arate lui
Nabal cine e adevăratul parvenit.
Până la acest punct al povestirii, am văzut doar soldaţii,
pe David şi pe Nabal. Dar acum intră în scenă o femeie
excepţională, Abigail, soţia lui Nabal. I s-au adus la
cunoştinţă cele întâmplate şi ar fi putut foarte uşor să
spună: „Soţul meu merită toate acestea pentru că este un
mare idiot.” Dar ea nu a folosit această metodă. Chiar dacă
66
soţul ei nu îi merita dragostea şi purtarea aleasă, ea face un

lucru onorabil. Şi-a încărcat măgarii cu mâncare şi cu alte
bunuri şi s-a dus să-l întâlnească pe David, care era pe cale
să-l omoare pe Nabal. Când a ajuns faţă în faţă cu David, a
rostit un discurs excepţional, care sună cam aşa: „Numele
soţului meu este Nabal, şi Nabal înseamnă «nebun». Din
nefericire, aşa şi-a trăit el cea mai mare parte a vieţii.
Domnule David, în acest ţinut se găseşte un nebun mai
mare ca Nabal, şi acela eşti tu. Plănuieşti să ucizi un om,
dar astfel te vei face vinovat de crimă, ceea ce îţi va răpi
bogăţiile cu care Dumnezeu va binevoi să te binecuvânteze
cândva. Nu face asta, David. Ia ce vrei, dar cruţă-mi soţul.”
David rămâne mut în faţa farmecului şi înţelepciunii lui
Abigail. El îi dă drumul să plece. Femeia şi-a îndeplinit
misiunea, aşa că David a renunţat să-i mai facă rău lui
Nabal.
Ne-am putea gândi că acesta este sfârşitul povestirii.
Dar, din nefericire, nu este aşa. Impresionat de curajul,
înţelepciunea şi siguranţa lui Abigail, David nu a fost în
stare să şi-o mai scoată din minte. Era o femeie remarcabilă.
După o vreme, David a aflat că Nabal murise. Primul lui
gând a fost acesta: Aha! Abigail este văduvă! Poate că aş putea
să o cer în căsătorie. Şi exact aşa s-a şi întâmplat. Ea a fost de
acord şi s-au căsătorit.
Dar nu ni se mai spune nimic despre Abigail. Se pare că
David a văzut, a cucerit... şi atât. Scriptura pomeneşte în
continuare de multele neveste ale lui David şi de
numeroasa lui familie, în care senzualitatea a atins
proporţii incredibile. David ştia ce înseamnă să fii atras de
o femeie, ce înseamnă un angajament şi ce înseamnă să fii
impresionat de devotament. Dar el nu a ştiut cum să
preţuiască şi cum să păstreze ceea ce l-a atras la început.
67
După ce Abigail a fost a lui, a uitat de ea şi s-a îndreptat

spre o nouă cucerire. Iar, în final, acest lucru a dăunat
întregii naţiuni.
Cu ceva timp în urmă, am vorbit la celebrarea ani-
versării a o sută de ani de la înfiinţarea unui spital din
Bahrain, fondat de celebrul misionar Samuel Zwemer. În
timp, mii de oameni care au fost internaţi în acel spital au
cunoscut dragostea lui Isus Cristos. Mulţi ochişori au văzut
acolo lumina zilei, iar cei grav bolnavi au fost trataţi.
Durerea a fost alinată. Şi cu respectiva ocazie, ni s-a amintit
lucrarea care fusese făcută acolo pe parcursul a o sută de
ani. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult în acea seară
din amintirile evocate, au fost cuvintele scrise de Zwemer
ca omagiu adus soţiei sale. Puse pe muzică de o tânără
indiancă, au răsunat foarte plăcut în acea seară. Audienţa a
fost profund mişcată de acele cuvinte:
Dragostea ei era ca o insulă

În oceanul vieţii, mare şi larg,
Un adăpost liniştit şi plin de pace
Din calea vântului, a ploii şi a valurilor.
Era mărginită la nord de speranţă,

De răbdare, la vest,
De sfaturi pline de gingăşie, la sud
Şi la est, de restul lucrurilor.
Deasupra ei, ca o lumină sclipitoare,

Strălucea credinţa, adevărul şi rugăciunea;
Iar în diferitele momente ale vieţii
Am găsit un port acolo.2
68
Vedeți, faptul că el s-a apropiat de oameni cu dragoste

n-ar fi însemnat mare lucru, dacă acasă nu l-ar fi aşteptat o
inimă plină de tandreţe. Cântecul a meritat din plin căl-
dura sufletească simţită de fiecare inimă din sală, întrucât
vorbea despre puterea unei iubiri pline de bunătate, o
iubire care a fost un liman liniştit pentru cineva care a slujit
omenirea cu acelaşi fel de dragoste.
Aşa trebuie să fie căsătoria în profunzimea ei şi în tot ce
atinge. Nu este deloc surprinzător că Biblia ne spune că
Rebeca l-a mângâiat pe Isaac la începutul căsniciei lor
pentru pierderea mamei sale. Bunătatea este o calitate rară,
dar de nepreţuit dacă vrem să păstrăm căsnicia la adevă-
rata ei valoare.
Bunătatea este atingerea, privirea, bătaia inimii şi
acţiunea ce caută să-l preţuiască şi să-l ocrotească pe acela
căruia îi spui „Te iubesc”. Angajamentul voinţei şi bună-
tatea sunt componente care se îmbină într-un amestec
încântător, făcând din locuinţă un cămin, un liman al
amintirilor de nepreţuit.
69
4
A AVEA ȘI A PREȚUI
Plăcerea sexuală fără adevăr duhovnicesc

ne privează și de una, și de alta.
71
.......rimele două indicii ale unei căsnicii plăcute lui

P
.......Dumnezeu, și anume sfaturile părintești și angaja-
mentul voinţei – cu cealaltă latură a sa care este bunătatea
– apelează la înţelepciunea noastră umană şi culturală în
luarea deciziilor corecte în vederea căsătoriei. Cu toată
cunoştinţa noastră, noi putem cunoaşte doar cu certitudine
limitată. Scriptura ne reaminteşte că oricât de profunzi am
fi, judecăm adesea după aparenţă. Aşadar, acum ajungem
la etapa în care Dumnezeu îşi pune pecetea pe caracterul
omului, cu o referire specială la ceea ce dă sacralitate
patului conjugal.
În timp ce Eliezer îşi continuă misiunea de căutare a
persoanei potrivite, accentul se mută pe puritatea vieţii
Rebecăi. Scriptura spune că „era fecioară şi niciun bărbat
n-avusese legături cu ea” (Geneza 24:16). La prima vedere,
descrierea pare a fi irelevantă. Dar cuvântul ebraic tradus
în acest context prin „fecioară” nu se referă neapărat la
virginitate biologică. Poate fi tradus şi prin „fecioară
tânără”. Prin urmare, autorul subliniază că era tânără, şi
întăreşte aceasta adăugând că era şi castă, descriind-o clar
drept o femeie care nu trata superficial chestiunile sexuale
73
şi care nu se implicase în niciun soi de promiscuitate

acceptată în societatea lor. Ea îşi considera trupul un
templu al Dumnezeului cel viu.
Există puţine lucruri pe care o persoană necăsătorită le
poate oferi partenerului sau partenerei – când se dăruieşte
pe sine în căsnicie – care să fie mai sfinte decât darul
purităţii. Îmi dau bine seama că, din cauza direcţiei luate la
nivel global de culturile noastre şi din cauza libertăţilor pe
care ni le permitem în relaţiile sexuale, mulţi apreciază
această lecţie doar după ce greşeala a fost deja comisă. Şi
nu numai atât. Există o tendinţă crescândă de a vedea în
puritatea sexuală un fel de povară arhaică impusă
conştiinţei de către religie pentru a manipula sentimentele
de vinovăţie ale oamenilor şi, deci, pentru a controla
moralitatea individuală prin religia instituţionalizată.
Recent, am citit un articol intitulat „Pilula, ca să nu jeliţi”
[„The No Mourning After Pili”]. A fost produs un nou
medicament care afectează creierul la nivel chimic pentru
a îndepărta sindromul stresului post-traumatic, pentru a
elimina regretul apărut în urma unei experienţe sau
acţiuni condamnabile. Este eficient în special în tratarea
soldaţilor care se întorc de pe câmpul de luptă şi care nu
sunt în stare să facă faţă amintirilor legate de oribilele
atrocităţi la care au participat. Autorul recunoaşte că există o
întrebuinţare legitimă a medicamentului, dar apoi prezintă
o altă problemă înspăimântătoare care se ridică. „Ce vom
face cu medicamentul, întreabă el, dacă un violator sau un
ucigaş este chinuit de sentimente de vinovăţie? Vom eradica
ceea ce natura a intenţionat să fie aşa?”1
Fascinant, nu-i aşa? Nu ştim ce să facem cu sentimente
îndreptăţite de ruşine şi de vinovăţie, aşa că le punem pe
seama naturii. Sofisticaţia filosofică a zilelor noastre ne
74
induce idei care amorţesc sufletul şi apoi, pe nesimţite, îi

alungă pe cei ce vor să ne aducă aminte că sentimentul care
apare în urma săvârşirii unui lucru rău ar putea fi un
corectiv împotriva indulgenţei profane. Noţiunile de
abstinenţă sau puritate sunt acum tema batjocurii
academice şi, implicit, sunt ridiculizate de către idolii
divertismentului. Mai întâi înăbuşim păcatul cu un
anestezic verbal, apoi producem medicamente pentru a
suprima orice simţ al responsabilităţii. Adevărul este că şi
din punct de vedere filosofic ar trebui să fim în stare să
vedem ipocrizia cu care ne confruntăm.
La un moment dat, o reporteră m-a provocat acuzându-i
pe creştini că se ghidează după un standard dual când se
declară împotriva rasismului, dar şi împotriva homo-
sexualităţii.
– Nu este oarecum duplicitar acest lucru? a sunat critica
ei.
Ştiam că interesul ei e sincer, aşa că am spus:
– Rasa este un lucru sacru. Este darul lui Dumnezeu
pentru fiecare în parte. Este un lucru pe care nu noi ni l-am
ales şi o chestiune în care nu am avut niciun cuvânt de
spus. Ne-am născut cu o anumită etnie, care nu este o
însuşire desemnată cultural. De aceea, nicio etnie nu
trebuie batjocorită. Tot aşa şi sexul este un dar de la
Dumnezeu, care trebuie tratat cu sfinţenie. Noi protejăm
sexualitatea de batjocură, după cum protejăm şi rasa.
Dumneata trebuie să-mi explici de ce trataţi rasa ca fiind
sacră, dar în acelaşi timp desacralizaţi sexualitatea. Aici este
de fapt duplicitatea.
S-a lăsat o linişte apăsătoare, dar după o vreme a spus:
– Nu am văzut niciodată lucrurile din perspectiva
aceasta.
75
Nu este uimitor că suntem în stare să trecem prin viaţă

ţinându-ne cu dinţii de teoriile noastre fără să ne oprim un
moment ca să ne întrebăm de ce considerăm acele idei
inviolabile? Viaţa şi sexul sunt daruri, iar căsătoria ţi le
oferă din plin.
DE CE AŞA?
Uneori, ne întrebăm ce are sexul atât de deosebit încât îl

face să fie una dintre cele mai dorite experienţe, şi totuşi
una în care se greşeşte cel mai mult. Ce este atât de special
în felul cum suntem creaţi, încât avem parte de celebra
dihotomie „veste bună/veste proastă”? Vestea bună este că
sexul e plăcut, vestea proastă e că parametrii săi par atât de
înguşti. Trebuie să ne întoarcem înapoi la ordinea creată
pentru a găsi răspunsul.
Sexul nu este ceva apărut la întâmplare, nici vreun soi
de invenţie umană pragmatică. Nu este ceva peste care am
dat din greşeală şi pe care l-am experimentat. Sexul a fost
creat şi plănuit de Dumnezeu pentru scopuri precise. Am
discutat deja primele aspecte ale vieţii lui Adam şi am văzut
că Dumnezeu a făcut-o pe femeie în aşa fel încât să
împlinească nevoia de intimitate a bărbatului, ceea ce
constituie privilegiul ei unic şi propensiunea ei faţă de
bărbat, şi vice versa. Dumnezeu nu a făcut bărbatul şi
femeia identici. Dacă ar fi vrut ca Adam să se bucure numai
de tovărăşie, i-ar fi putut oferi tovărăşie El însuşi. Dacă ar fi
vrut ca Adam să aibă parte de fraternitate, ar fi putut crea
un alt bărbat. Dar Dumnezeu a creat o femeie – egală cu el,
dar diferită din punct de vedere psihologic şi biologic.
Aceste deosebiri sunt susţinute din punct de vedere
spiritual. Acest aspect este de multe ori trecut cu vederea
76
de omul de rând, care se avântă înflăcărat în discuţii despre

relaţiile dintre sexe.
Gândiţi-vă o clipă. Rasele sunt egale între ele? Da. Dar
există diferenţe? Absolut. Aceste diferenţe conferă vreunei
rase dreptul de a le domina pe celelalte? Nu.
Valoarea intrinsecă a fiecărui membru al unei familii
este aceeaşi? Da. Calităţile lor sunt atunci aceleaşi? Nu.
Poate un membru al familiei să se considere mai valoros
decât altul în virtutea acestei diferenţe? Nu.
Atunci de ce nu suntem în stare să învăţăm lecţia despre
relaţiile dintre sexe pornind de la imaginea macrocosmică
a raselor şi de la imaginea microcosmică a familiei? Planul
lui Dumnezeu pentru primul bărbat şi pentru prima
femeie a fost de a-i crea diferiţi cu un scop bine definit.
Dumnezeu a proiectat acest tip de relaţie în aşa fel încât
este nevoie de un trup de carne pentru a reuşi – îndrăznesc
să spun – armonizarea cu sufletul.
Nici măcar Dumnezeu nu a intrat în acest gen de relaţie
şi în acest mod. Dumnezeu ne-a creat bărbaţi şi femei
pentru că, în structura noastră fizică, intimitatea fizică pusă
în legătură cu spiritualitatea este specifică exclusiv relaţiilor
umane. Există indicii referitoare la ce semnificaţie are acest
lucru în împărăţia spiritului, semnificaţie care trebuie
adusă şi în sfera fizică. Vom ajunge şi la aceasta.
DEOSEBIRILE SUNT MAI MULT

DECÂT ÎNCHIPUIRE
Recent, am fost într-o ţară ce are de luptat împotriva

prostituţiei la scară largă. S-au investit atât de mulţi bani în
prostituţie, încât nimeni nu îndrăzneşte să îi pună capăt.
Am citit o întâmplare sfâşietoare în ziarele care discută
77
elementele care încurajează partea financiară a prostituţiei.

Tinerii, văzând marele profit adus de prostituţie, îşi fac pe
cale chirurgicală tot felul de schimbări în trup, ca să se
poată vinde ca prostituate altor bărbaţi pentru câte-o
noapte. Rezultatul este că zeci de bărbaţi care au plătit
pentru serviciile unei prostituate cred că au avut relaţii cu
o femeie, când în tot acest timp au fost cu un bărbat care şi-a
făcut schimbare de sex pentru bani.
Nu pot măsura proporţiile acestei tragedii. În termeni
foarte direcţi, este nebunia curată a unei imaginaţii
scăpate de sub controlul realităţii. Este acea desfigurare a
trupului care îl trădează pe căutătorul de plăceri. Este sabia
cu două tăişuri constând în înjosirea reciprocă a celor doi
în timpul satisfacerii celor mai josnice instincte prin
sacrificarea celuilalt. Realul a fost mascat, iar rezultatul
este, pentru unul – deformarea, iar pentru celălalt –
dezamăgirea. Se spune că ceea ce nu ştii, nu te afectează,
dar întreb: nu înseamnă aceasta pângărirea a ceva real?
Odată cu incredibilele progrese realizate de ştiinţă şi
tehnologie, devine din ce în ce mai dificil să deosebeşti
ceea ce este real de ceea ce este contrafăcut. Dumnezeu ne
aminteşte că există o realitate. El ne-a creat pentru un scop
precis. Sexualitatea este o diferenţă reală între bărbaţi şi
femei, nefiind nici inventată, nici fabricată.
Odată ce-am lămurit care este baza diferenţelor dintre
bărbaţi şi femei, înţelegem că Dumnezeu a hărăzit un
cadru şi un scop comune care fac ca diferenţele dintre
bărbat şi femeie să conveargă în unitate, o unitate mai
presus de iubire. Diferenţa nu este nici culturală, nici
condiţionată de înclinaţii, ci normativă. Aruncaţi o privire
la relatarea din Exodul, începând de la capitolul 25, ca să
vedeţi ce vreau să spun.
78
Moise a urcat până pe vârful muntelui Sinai ca să se

întâlnească cu Dumnezeu şi ca să primească instrucţiunile
Lui cu privire la închinarea poporului. În cadrul acelei
întâlniri, Moise a primit instrucţiuni detaliate despre cum
trebuia făcut cortul întâlnirii. Ne miră, poate, specificaţiile
atât de detaliate. Trebuia să fie atât de lung şi nu mai mult,
atât de lat, dar nu mai lat, atât de înalt, dar nu mai înalt.
Trebuia să aibă cutare şi cutare culoare. Trebuia să aibă un
anumit număr de stâlpi şi un anumit număr de cârlige.
Trebuia să aibă o anumită formă şi o anumită dimensiune.
Nu se puteau atinge oricum de lucrurile sfinte, ci doar în
anumite condiţii. Totul este prezentat foarte detaliat şi,
pentru ca lui Moise să nu-i scape vreun amănunt, planul
mai este descris încă o dată în carte cu aceeaşi precizie.
Avem tot dreptul să întrebăm: ce se întâmplă aici?
Răspunsul se află în nişte cuvinte foarte profunde, dar
care pot fi uşor trecute cu vederea la o lectură superfidală.
Dumnezeu spune: „Moise, când vei fi ridicat cortul, exact
aşa cum ţi-am spus, mă voi întâlni cu tine acolo” (vezi
Exodul 25:8; 29:44-46). Există aici o dublă subliniere: cortul
era menit să fie un loc al întâlnirii cu Dumnezeu şi un loc
al părtăşiei cu El.
Să importăm acest detaliu în contextul modern al zilelor
noastre. Avem biserici locale unde se întâlnesc credincioşii.
Nu mai mergem la muntele Sinai pentru a-L întâlni pe
Dumnezeu. De ce nu? Pentru că templul şi cortul întâlnirii
au fost înlocuite de trupul – al tău şi al meu – în care
Dumnezeu Se întâlneşte cu noi, unde Dumnezeu locuieşte
şi unde avem părtăşie cu El. Când mergem la biserică, nu
ne mai adunăm la templu, ci ne aducem templele cu noi.
Această entitate individuală este locul întâlnirii dintre mine
şi Dumnezeu. Acolo mă întâlnesc cu El. Acolo locuieşte El.
79
Oare Dumnezeul care Şi-a dat atât de mult silinţa să

decoreze cortul întâlnirii şi templul nu a avut o grijă
deosebită când a proiectat corpul uman?
În timpul unei vizite recente la Oxford, în Anglia, un
pastor al comunităţii locale m-a luat la plimbare până la
Keble College. Este una dintre acele şcoli mari, care au o
istorie la fel de impresionantă ca şi clădirile lor. Am intrat în
capelă şi am stat acolo doar câteva momente, fără a spune
nimic. Orice sunet ar fi fost nepotrivit. Arta veche de secole
ne-a făcut să înţelegem că, pentru unii, această muncă
durase o viaţă întreagă.
Apoi, am înaintat spre altar, am luat-o la dreapta şi am
intrat, printr-o portiţă, într-o capelă privată. Acolo, lângă
altar, era atârnată una dintre cele mai frumoase picturi din
lume, Lumina Lumii a lui Holman Hunt. Mulţi au văzut-o,
dar puţini au studiat-o. Isus stă cu o candelă în mână în
faţa unei uşi care nu are clanţă pe dinafară. Iar poteca ce
duce spre această uşă este năpădită de buruieni. Repre-
zentarea are la bază ideea din Apocalipsa 3:20: „Iată, Eu
stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Isus este
pictat bătând la uşă, iar expresia feţei Sale îţi lasă impresia
ciudată că ştie cu exactitate cine este înăuntru şi îşi doreşte
mult să aibă părtăşie cu acea persoană, numai să fie lăsat să
intre. Candela simbolizează conştiinţa, iar faţa uşor
luminată a Domnului radiază o lumină greu de pus în
cuvinte. Este o strălucire ce pare să vină chiar din interiorul
fiinţei Sale. Conştiinţa este punctul de contact, iar prezenţa
Lui este lumina ce sălăşluieşte în suflet, dezvăluindu-ne ce
este bine şi ce este rău.
Domnul, care ne-a făcut şi care ne cunoaşte lupta, vine
şi bate. El cunoaşte slăbiciunile care ne fac vulnerabili în
80
luptă şi vine să ne ofere o altă perspectivă, o altă putere şi

un nou mod de viaţă. Acest mod de viaţă înnobilează
curăţia sexuală. Să ne mai mirăm atunci că o generaţie care
a devenit păgână în vorbire şi agresivă în distracţii îi
batjocoreşte şi îi înjoseşte pe cei care vor să se poarte cu
trupul lor ca şi cu un lucru sfânt? Promiscuitatea sexuală
este condamnată în cele zece porunci din acelaşi motiv
pentru care este condamnată şi crima: ambele distrug
asemănarea cu chipul lui Dumnezeu.
DEVIEREA SCOPULUI
Dumnezeu ne spune că dorinţa Lui este aceea de a locui cu

noi şi de a avea părtăşie cu noi în sacralitatea trupului
uman, iar violarea acelui loc îi distruge scopul. Acum câţiva
ani, dr. James Dobson cita, într-un articol, dintr-o scrisoare
pe care o primise şi care rezumă suferinţa provocată de o
greşeală mai bine decât o pot face eu:
Pierderea mă durea, aproape fizic. De-a lungul anilor petrecuţi

împreună, el mi-a luat respectul de sine, stima de sine,
mândria, feminitatea, virginitatea, puterea de a iubi, viitorul şi
le-a lepădat ca fiind „indezirabile”. Nu mi-am dat seama la acea
vreme, dar privind înapoi, văd bine că atunci când l-am
implorat să se întoarcă la mine, mi-am pierdut şi ultima
părticică din mine. După despărţirea noastră definitivă, am
mers la un colegiu creştin, iar el şi-a văzut de viaţă... Doi ani mai
târziu, l-am cunoscut pe soţul meu şi ne-am căsătorit. El e totul
pentru mine. Este tot ce am crezut că era sau că avea să fie
fostul meu prieten. Avem o familie minunată, un venit stabil,
un băiat frumos care este bucuria noastră. Cu toate acestea,
există o parte din mine pe care nu i-o mai pot dărui, pentru că
i-am dat-o prietenului meu în liceu... ceea ce este pentru mine
81
o consecinţă intimă, dureroasă şi chinuitoare şi pe care nu o pot

schimba. Ideea este că trebuie plătit un preţ. Poate nu vei plăti
printr-o sarcină sau printr-o boală venerică, dar vei plăti cu
siguranţă... Cunosc iertarea lui Dumnezeu şi mă rog mereu
pentru anii aceia risipiţi... Demult aveam pe suflet scrierea
acestei scrisori. Vă rog să transmiteţi mai departe mesajul acesta
adolescenţilor şi studenţilor... Consecinţele cele mai scump
plătite şi cele mai personale se plătesc emoţional.2
Sunt cele mai realiste afirmaţii pe care le-am citit

vreodată. „Consecinţele cele mai scump plătite... se plătesc
emoţional.” Ceea ce te-a îmboldit să acţionezi este şi ceea ce
te răneşte: sentimentele. Când eşti atent la faptele tale, îţi
păzeşti şi sentimentele. Risipirea în fapte determină eşecul
sentimental. Aşa ne-a creat Dumnezeu. Dacă faci parte
dintre cei care încă mai sunt bântuiţi de greşelile trecutului
sau ale prezentului, intenţia mea nu este să pun sare pe
rană. Faptul că îţi dai seama este şi aşa destul de dureros. Şi
vreau să subliniez acest lucru pentru acei care luptă cu
aceste probleme cât sunt încă neîncercaţi de ispită.
Din nefericire, seducţia a detronat regi şi le-a răpit rega-
tele. A prădat familii şi a distrus cămine. S-au vărsat multe
lacrimi şi multe inimi au fost frânte. Scripturile ne relatează
nişte întâmplări sumbre. O să mă refer mai întâi la o
povestire foarte cunoscută care este citită de obicei atât de
repede încât se pierd din vedere multe detalii semni-
ficative.
Povestea regelui David şi a legăturii sale tragice cu
Batşeba trebuie citită în tandem cu un incident nesem-
nificativ din viaţa lui, petrecut la câţiva ani după acea
întâmplare şi care spune multe despre amintirile care-l
bântuiau şi despre recunoaşterea preţului plătit pentru
82
relaţia aceea. În timp ce povestea adulterului cu Batşeba ne

este relatată în 2 Samuel 11, incidentul la care mă refer
apare în 2 Samuel 23. Este una din ultimele scene din viaţa
lui David. La momentul incidentului cu Batşeba, ţara era în
război, în vreme ce David stătea acasă. În capitolul 23,
David este plecat la război, departe de casă. Filistenii încon-
juraseră Betleemul, iar David, despărţit de mult iubitul său
oraş natal, îşi exprimă dorinţa de a mai bea o dată apă din
fântâna Betleemului.
Auzindu-l, câţiva dintre cei mai neînfricaţi oameni ai săi
şi care ţineau mult la el s-au hotărât să rişte şi să-i aducă
apă din Betleem. Au reuşit să se strecoare în secret în
spatele frontului filistean, să scoată apă şi să iasă afară din
oraş. Când i-au adus vasul plin cu apă din fântâna
Betleemului, David a fost uimit şi puternic emoţionat. Şi
atunci a luat o decizie surprinzătoare.
Ridicând cupa la gură să bea, s-a oprit brusc. Şi-a dat
dintr-odată seama ce act de egoism înfăptuise: pusese în
pericol, fie şi din neatenţie, viaţa acelor oameni curajoşi şi
loiali, doar pentru a se bucura de o clipă de plăcere oferită
de „gustul” oraşului natal. Aşa că şi-a îndepărtat cupa de la
buze şi a vărsat apa pe pământ, spunând: „Departe de
mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele
oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor.” Şi
n-a vrut s-o bea. (2 Samuel 23:17).
V-am prezentat acest incident minor pentru a vă pune o
întrebare. De ce credeţi că a spus David acel lucru? Ca să
fiu mai la subiect, dacă ar fi spus acelaşi lucru când a văzut-o
pe Batşeba, în timp ce soţul ei îşi risca viaţa pentru a-i apăra
împărăţia, nu-i aşa că întreaga istorie a Vechiului Testament
ar fi fost alta? Culcându-se cu Batşeba, el a luat ceva ce nu
îi aparţinea, iar rezultatul a fost o serie de morţi şi de
83
distrugeri. Acea singură oră de desfătare a adus în întreaga

naţiune sabia şi judecata. E suficient să citiţi despre
bufoneriile lui Solomon, fiul lui David şi al Batşebei, ca să
vă daţi seama că această familie a făcut ca întreaga naţiune
să asiste la un şir lung de seducţii, aşa încât lăcomia a
devenit obişnuinţă.
Apoi a venit momentul extrem de important când
Dumnezeu a refuzat să îndeplinească dorinţa şi rugăciunea
lui David de a-I construi un templu, din cauză că avea
mâinile mânjite de sânge. David nu ţinuse cont de
sacralitatea trupului omenesc, aşa că ridicarea templului nu
avea să fie privilegiul lui. Cu reţineri, Dumnezeu i-a acodat
lui Solomon acest privilegiu, dar istoria consemnează cele
petrecute. Într-adevăr, Solomon a construit templul. Dar,
curând, templul a început să reflecte viaţa oamenilor şi a
devenit un loc al prostituţiei spirituale.
Aşa cum viaţa unei persoane poate reflecta integritate
sexuală sau imoralitate, la fel şi închinarea poate fi
adevărată sau adulteră. În timp ce eu scriu aceste cuvinte,
bine-cunoscutul star baschetbalist Kobe Bryant se află la
tribunal, confruntându-se cu acuzaţia de viol. Tristul
adevăr în cazul lui Kobe Bryant este că publicul îl ştie ca
fiind un individ decent, ce rezistă la tentaţii. El este una din
puţinele figuri publice „curate”. Precis că fanii lui se
întreabă acum dacă persoana lui publică a fost o mascaradă
care ascundea o viaţă privată imorală. Un jurnalist a spus:
„Oamenii tind să-şi depoziteze bani în conturile moralităţii
la lumina zilei, dar la bancomat se furişează pe întuneric. Şi
atunci de unde să mai ştim noi dacă şi-au depăşit contul
sau nu?”3
Am primit răspunsul chiar din articol. Mai devreme sau
mai târziu, pentru cei mai mulţi, costul moral este plătit la
84
nivel sufletesc, iar implicaţiile exterioare sunt doar la un

pas.
Oricât aş repeta acest avertisment, tot nu ar fi destul. Şi
trebuie să le vorbesc mai ales tinerilor şi vă rog să mă iertaţi
că sunt atât de direct. De-a lungul anilor, vorbind atât în
campusurile a zeci de universităţi seculare, cât şi în
instituţii creştine, mi-am dat seama că, în fapt, diferenţele
dintre ele nu sunt foarte mari. Ceea ce e alarmant. Unii se
înscriu la şcoli teologice crezând că vor fi într-o zonă ferită
de ispite, cu un nimb în jurul capului. Dar îşi dau curând
seama că, în ce priveşte ispita sexuală, vieţile le sunt dis-
truse şi acolo.
Îmi aduc aminte de una dintre aceste facultăţi. Am
vorbit acolo timp de cinci zile. Am luat-o şi pe soţia mea cu
mine, deoarece am presupus că, din moment ce obligaţiile
mele oratorice mă ţineau ocupat doar dimineaţa şi seara,
vom fi liberi în restul zilei să petrecem timpul împreună.
Nu puteam face un raţionament mai greşit. Pe parcursul
întâlnirilor şi pe măsură ce Dumnezeu a început să mişte
inimile studenţilor, zilnic se completau tot mai multe fişe
de înscriere pentru întâlniri în particular. Îmi amintesc bine
două lucruri. Abia pe la sfârşitul săptămânii am luat o
singură masă cu soţia mea, deoarece îmi petreceam timpul
dintre prelegeri ajutându-i pe studenţi să treacă peste
suferinţa provocată de regrete. Al doilea lucru pe care mi-l
amintesc este că, dintre toţi studenţii care s-au înscris să
discute cu mine, doar unul dintre ei a venit să vorbească
despre altceva decât despre eşecuri legate de sexualitate.
Aceasta este o imagine a ceea ce se întâmplă într-un
campus obişnuit, iar semnalele sunt îngrozitoare pentru
viitorul căminului şi al familiei.
Vedeţi voi, jurămintele de căsătorie includ un
85
angajament foarte special – „a avea şi a preţui” – care nu

poate fi aplicat cu aceeaşi conotaţie la orice altă relaţie.
CUM NE APĂRĂM MODELUL?
Domnul ne-a dat indicaţii clare care ne ajută să vedem cum

funcţionează ispita. În Iacov 1 găsim explicat demersul
ispitei. Analizând felul în care duşmanul sufletelor noastre
pregăteşte ispita, vom înţelege mai bine modul în care se
derulează procesul.
Primul pas al ispititorului este acela de a face ca ispita să
pară o dorinţă naturală. În mod clar, este ceva fizic şi uman.
Satan a venit mai întâi la Domnul Isus în pustie, ca să-L
ispitească cu o nevoie naturală – foamea. Întrucât Isus
continua să-L respingă, Diavolul a ajuns, în sfârşit, la
esenţa ispitei. I-a arătat lui Isus „împărăţiile lumii” şi I-a
spus: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei
arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (vezi Matei
4:1-11).
Cheia înţelegerii pentru ceea ce se întâmplă aici este
aceea că „împărăţiile acestei lumi” nici nu erau ale lui, nici
nu avea puterea să le dea cuiva. Ce oferea el atunci?
Încântarea ochilor pironiţi asupra învelişului existenţei, dar
pierzând din vedere esenţa fiinţei umane. Nu poţi avea
lumea şi să o păstrezi în acelaşi timp. Este atât de efemeră.
Şi cu cât te străduieşti mai mult să o stăpâneşti, cu atât te
stăpâneşte ea pe tine. Dimpotrivă, cu cât te agăţi mai tare
de bine şi de adevăr, cu atât eşti mai liber să trăieşti cu
adevărat. În ce rezidă atunci vraja ispitei? În privire şi în
imaginaţie. Ochii văd fără să înţeleagă, iar imaginaţia se
bucură fără să-şi dea seama.
86
De multe ori ochiul este numit „fereastra sufletului”.

Cred că aceasta înseamnă că sufletul nu este doar o
fereastră prin care cineva se poate uita înăuntru, ci şi o
fereastră prin care cineva poate privi afară. Cel mai bun sfat
pe care pot să-l dau unui tânăr este să-şi antreneze ochiul.
Unde se fixează ochiul, acolo îşi găseşte imaginaţia materia
primă. Vei putea să îţi concentrezi atenţia asupra binelui
doar cu costuri imense şi prin disciplină. Antrenează-ţi
ochiul să vadă ceea ce este bine, şi imaginaţia îl va urma.
Nu e de mirare că odată cu apariţia televizorului, şi acum a
internetului, oamenii trec prin probleme serioase la vârste
din ce în ce mai fragede. Imaginaţia este luată prizonieră
prin încătuşarea ochilor.
Îmi amintesc că Billy Graham a fost intervievat odată de
către o personalitate a televiziunii engleze, sir David Frost.
La un moment dat, Frost l-a întrebat pe dr. Graham dacă
ispita şi poftele sunt o problemă la fel de mare pentru
cineva cu o chemare atât de înaltă ca a lui şi care trăieşte o
viaţă atât de cinstită. Billy Graham părea evident stânjenit
de o întrebare atât de personală. Dar a dat un răspuns me-
morabil.
A spus că unul dintre asociaţii săi conducea, cu câţiva
ani în urmă, o campanie la Paris, iar pe drumul de
întoarcere de la întâlnire, ofertele nopţii erau greu de
ignorat. Când s-a întors în cameră, a simţit o presiune
uriaşă provocată de ceea ce văzuse şi se temea să nu facă o
alegere care i-ar fi adus nenorocirea. Hotelul la care era
cazat era o clădire de modă veche, ale cărui camere au
nevoie de chei mari pentru a încuia şi a descuia uşa, care
poate fi deschisă atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară. Aşa
că a încuiat uşa pe dinăuntru, s-a dus la fereastra îngustă şi
a aruncat cheia afară în noroiul de pe jos. Mai târziu i-a
87
relatat lui Billy Graham această întâmplare şi a adăugat: „A

trebuit să fac un lucru atât de drastic pentru a-mi păstra
angajamentul faţă de Dumnezeu şi faţă de soţia mea.”
David Frost a fost vădit mişcat de acea întâmplare. E
limpede că un om bun a făcut singurul lucru la care s-a
putut gândi, ştiind că în situaţia respectivă trebuia să reteze
orice posibilitate de a alege.
Această mică ilustraţie implică două aspecte. Primul este
susceptibilitatea privirii de a fi sedusă. Al doilea este
alegerea de a îndepărta ispita din faţa ochilor. Aceasta este
cea mai apropiată aplicaţie metaforică pe care o ştiu a
Predicii de pe Munte. Ochii lui îl făceau să păcătuiască, aşa
că „i-a scos”. Nu a mai putut să vadă sau să aibă acces la
ceea ce îl ispitea. Se va face dimineaţă, iar lumina stră-
lucitoare a soarelui va da în vileag amăgirea luminilor de
neon din noaptea tocmai scursă şi îi va descoperi inima
curată. Vă asigur că a doua zi s-a simţit grozav.
Aceasta ne conduce la al doilea pas al ispitei, atingerea.
Din nefericire, singurul domeniu în care Vestul a avut o
iniţiativă publică este cel al contactului. Din nou, tăria unei
relaţii este pusă la încercare atunci când devenim neglijenţi
şi o profanăm. Felul în care cineva atinge o persoană de sex
opus este un indiciu important pentru modul în care vor
evolua lucrurile şi pentru direcţia pe care o va lua relaţia
lor. Nu e de jucat cu aşa ceva.
În adolescenţă, am învăţat să dansez şi îmi plăcea.
Credeam că nu e decât o distracţie inocentă. Dar nu mi-a
luat mult să-mi dau seama ce uşor este să flirtezi cu
pericolul, căci poţi pierde mult când atingerea şi ritmul se
întrepătrund. În acea perioadă, citeam un autor care
spunea ceva ce atunci mi se părea nerealist. Dar, pe măsură
ce citeam şi meditam, am ajuns să cred că avea dreptate.
88
Chiar dacă limbajul e puţin învechit, ceea ce spune are

valoare.
Tendinţa în dansul modern este aceea de a desfiinţa graniţele

decenţei atât la tineri, cât şi la tinere. După cum un fierar nu
poate mânui uneltele meşteşugului său fără ca mâinile să i se
înăsprească, tot aşa nici o fată cuprinsă în îmbrăţişarea unor
bărbaţi imorali nu poate să-şi păstreze nealterată sensibilitatea
în faţa unor lucruri dubioase şi necurate. De aceea, când ne
gândim la miile de tineri care iau parte noapte de noapte la
dansuri moderne, mirarea noastră nu vine din faptul că mulţi
greşesc, ci din faptul că atât de mulţi reuşesc să reziste tentaţiei
prin locuri atât de alunecoase.4
El îşi susţine punctul de vedere şi în alt context:
Să-i luăm, de exemplu, pe actorii noştri. Ca să zic aşa, ei nu sunt

nici mai buni, nici mai răi decât restul oamenilor de rând. Sunt
fiinţe umane obişnuite. Dar joacă în scene de dragoste atât de
des încât acestea îşi pierd sacralitatea. Mângâierile devin un
lucru ieftin şi obişnuit, ce poate fi oferit aproape oricărui
trecător. O astfel de fată, ca să folosesc o expresie de-a lui James
Lane Allan, seamănă cu un ciorchine de struguri atârnat
deasupra unui drum bătătorit din care fiecare trecător îşi ia
câte-o boabă. Cei care iau o fac fără respect şi în paguba lor. Iar
în ce priveşte afecţiunea adevărată şi statornică, aceşti risipitori
devin, foarte curând, complet faliţi.5
Cum începe totul? Prin jocul atingerilor, în absenţa

adevăratelor angajamente ale iubirii. Vă provoc să rămâneţi
fideli unui principiu (şi numai voi puteţi căuta voia lui
Dumnezeu în această privinţă), lucru pe care îl doresc şi
pentru copiii mei. Fiţi atenţi mai ales în acele momente pe
care le petreceţi singuri împreună. Unul dintre principiile
89
pe care eu şi Margie le-am urmat atunci când ieşeam

împreună a fost acela că nu vom sta niciodată, într-un loc
public sau acasă, doar noi doi singuri, fără ca cineva să
poată lua legătura cu noi. Dacă eram la ea acasă, stăteam de
vorbă în sufragerie, iar când eram la mine, părinţii mei
puteau veni la noi oricând. Astfel de precauţii nu re-
prezintă o protecţie absolută, dar reduc şansele de a greşi.
Apostolul Pavel spune în Romani 13:14: „Îmbrăcaţi-vă în
Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi de grijă de firea
pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Cu alte
cuvinte, nu vă duceţi în locuri unde puteţi cădea în ispită.
Mai rămâne un singur lucru pe care aş vrea să-l spun
despre curăţie. Ne-am obişnuit să considerăm aceste valori
ca fiind absenţa a ceva – fără relaţii ilicite, fără pofte. Dacă
înţelegem curăţia doar în aceşti termeni, pierdem din
vedere adevărata natură a castităţii. Aş vrea să vă fac să
vedeţi una dintre cele mai măreţe descoperiri revelate
vreunui apostol şi anume apostolului Ioan, în Apocalipsa,
capitolul 21.
Răpit la cer într-o vedenie, Ioan a fost extrem de
surprins de absenţa unui lucru. A remarcat cu o
consternare absolută că în cer nu există niciun templu. Dar
consternarea lui s-a transformat în bucurie când şi-a dat
seama că nici nu este nevoie de templu în cer, pentru că
Dumnezeu însuşi este prezent cu poporul Său. Acolo nu
este nevoie de un mijlocitor prin care să ai părtăşie cu
Dumnezeu.
Curăţia totală este o stare pozitivă şi nu una negativă.
Este o chestiune legată mai degrabă de prezenţă decât de
absenţă. Prezenţa imediată a lui Dumnezeu transcende
mijlocirea templului. În acest sens, chiar şi trupul va
dispărea într-o zi, pentru că Dumnezeu va fi totul în toţi. În
90
aşteptarea acelei zile, păstraţi-vă curat templul trupului aşa

încât acesta să trimită, dincolo de sine, spre prezenţa lui
Dumnezeu în legământul căsătoriei. Din acest motiv,
Dumnezeu ne aminteşte că oricât de fizic este actul sexual,
patul conjugal rămâne nepângărit pentru că prezenţa Sa
sfinţeşte actul. Acesta este privilegiul bărbatului şi al femeii
care devin una în consumarea laturii fizice a iubirii dintre
ei, care simbolizează legătura lor spirituală. Pentru Isaac şi
pentru Rebeca acesta a fost un legământ ce merita apărat.
91
5
PREGĂTIRI ÎNAINTE
DE PLECARE
Atenta cumpănire este cheia succesului

în deciziile importante.
93
....... ine priveşte în culise nu se poate să nu fie intrigat de

C
.......discuţia dintre Eliezer şi familia Rebecăi. Fară îndoială,
avem de-a face cu un „decor” estic. Observăm imediat că
fratele şi mama fetei întreţin aproape toată conversaţia şi îi
pun întrebări lui Eliezer. S-a întâmplat aşa din cauză că, în
culturile poligame, tatăl rămâne în umbră, iar fratele şi
mama fetei preiau controlul. Nu trebuie să uităm că, pe
vremea aceea (şi această practică încă mai există), visele,
viziunile şi minunile erau luate foarte în serios, ceea ce
explică sensibilitatea faţă de supranatural şi o vulnera-
bilitate vizavi de tot felul de credinţe. De aceea s-a şi
remarcat Avraam. El a fost un om al credinţei care a crezut
în singurul Dumnezeu adevărat, şi s-a încrezut în El
dincolo de toate orientările şi realizările culturale.
Ştiind că se poate baza pe viaţa şi reputaţia lui Avraam,
Eliezer s-a rugat pe parcursul călătoriei, cerându-I lui
Dumnezeu să-i dea un semn. Când Dumnezeu a răspuns
rugăciunii şi i-a dat semnul, Eliezer a trecut la următorul
pas şi a cerut o întâlnire cu familia Rebecăi, ca să îi explice
acesteia misiunea sa. Mi-ar fi plăcut foarte mult să asist la
discuţii. Le-a vorbit despre însărcinarea pe care i-o dăduse
95
Avraam, despre rugăciunea lui şi despre semnul pe care-l

ceruse de la Domnul, apoi le-a povestit despre viaţa lui
Avraam, iar la final le-a cerut-o pe Rebeca drept soţie
pentru Isaac.
Iată cum relatează Scripturile aceste lucruri în Geneza
24:
Eu sunt robul lui Avraam. Domnul a umplut de binecuvântări

pe stăpânul meu care a ajuns la mare propăşire. I-a dat oi şi boi,
argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi măgari. Sara, nevasta
stăpânului meu, a născut la bătrâneţe un fiu stăpânului meu şi
lui i-a dat el tot ce are. Stăpânul meu m-a pus să jur şi a zis: „Să
nu iei fiului meu o nevastă dintre fetele canaaniţilor, în ţara
cărora locuiesc; ci să te duci în casa tatălui meu şi la rudele
mele, ca de acolo să iei nevastă fiului meu... Domnul, înaintea
căruia umblu, va trimite pe îngerul Său cu tine şi-ţi va da
izbândă în călătorie...”
Eu am ajuns azi la izvor şi am zis: „Doamne, Dumnezeul
stăpânului meu Avraam, dacă binevoieşti să-mi dai izbândă în
călătoria pe care o fac, iată, eu stau la izvorul de apă şi fata care
va ieşi să scoată apă şi căreia îi voi zice: «Dă-mi, te rog, să beau
puţină apă din vadra ta» şi care îmi va răspunde: «Bea tu însuţi
şi voi da de băut şi cămilelor tale, fata aceea să fie nevasta pe
care a rânduit-o Domnul pentru fiul stăpânului meu!».”
Înainte de a sfârşi de vorbit în inima mea, iată că a ieşit
Rebeca cu vadra pe umăr, s-a coborât la izvor şi a scos apă. Eu
i-am zis: „Dă-mi să beau te rog.”
Ea s-a grăbit, şi-a plecat vadra deasupra umărului şi a zis:
„Bea şi voi da de băut şi cămilelor tale.” Am băut şi a dat de
băut şi cămilelor mele.
Eu am întrebat-o şi am zis: „A cui fată eşti?” Ea a răspuns:
„Sunt fata lui Betuel, fiul lui Nahor şi al Milcăi.” I-am pus veriga
în nas şi brăţările la mâini.
96
PREGĂTIRI ÎNAINTE DE PLECARE
Apoi am plecat capul, m-am aruncat cu faţa la pământ

înaintea Domnului şi am binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul
stăpânului meu Avraam că m-a călăuzit pe calea cea dreaptă, ca
să iau pe fata fratelui stăpânului meu pentru fiul lui. Acum,
dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul
meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la
dreapta sau la stânga.
Laban şi Betuel, drept răspuns, au zis: „De la Domnul vine
lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată,
Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta fiului
stăpânului tău, cum a spus Domnul.” (versetele 34-51)
Acea conversaţie a pecetluit înţelegerea şi angajamentul.

A urmat o seară festivă, de sărbătoare. Au fost dăruite
bijuterii şi au petrecut noaptea meditând la ce însemnau
toate aceste lucruri. Dimineaţa, fratele şi mama Rebecăi au
întrebat dacă se poate ca fata să rămână încă zece zile, ca
să-i poată pregăti plecarea aşa cum se cuvine şi ca să-şi
poată lua rămas-bun. La urma urmei, nu ştiau când aveau
să o mai vadă.
Lui Eliezer nu i-a plăcut ideea amânării. Sara murise
deja, iar Avraam era tot mai slăbit. Au decis să o întrebe pe
Rebeca ce doreşte ea. Ea era hotărâtă: dacă aceasta era voia
Domnului, era gata să o accepte. Aşa că a spus: „Da, vreau”
(Geneza 24:58).
Dumnezeu a vorbit de multe ori direct tinerilor şi
tinerelor – care obişnuiau să umble cu grijă înaintea Lui –
în asemenea situaţii deosebite, încât ei s-au supus cu
bucurie voii Lui, chiar şi atunci când le-a fost greu să o facă.
Maria, mama lui Isus, este un caz clasic în această
privinţă din Noul Testament. Ea nu era decât o adolescentă
când i s-a arătat îngerul şi i-a spus că Îl va naşte pe Mesia.
97
Dar la acea vreme, când tinerii primeau responsabilităţi la

vârste mult mai fragede, nivelul maturităţii era mai ridicat
faţă de al nostru. Câţi adolescenţi cunoaşteţi al căror
răspuns să fi avut rafinamentul spiritual şi conştiinţa
istorică cu care a răspuns Maria îngerului, a cărui vizită a
marcat un punct de turnură pentru întreaga istorie? Există
multe femei cărora li s-au încredinţat mari responsabilităţi
spirituale: Ana, Debora, Rut, Naomi, Elisabeta şi lista poate
continua. Atâta timp cât erau sigure că fac voia lui
Dumnezeu, au mers înainte cu curaj.
Tinereţea lor nu trebuie comparată cu tinereţea noastră
la aceeaşi vârstă. Când ne gândim că împăratul Iosia avea
doar şaisprezece ani când a început să-L caute pe
Dumnezeu şi doar douăzeci când a condus trezirea spiri-
tuală a naţiunii, putem fi siguri că întregul proces de
maturizare era mult diferit de cel al zilelor nostre.
Dar există ceva aparte în povestea Rebecăi. Decizia
familiei de a o lăsa pe Rebeca să facă alegerea finală este un
pas uitat astăzi adesea în multe familii din Est, fapt ce
conduce la multe tragedii. De-a lungul timpului, multe
căsătorii din Răsărit au devenit aranjamente pur contrac-
tuale, discutate şi elaborate de părinţi, ca şi cum cei doi
tineri ar fi simpli pioni în negocierea „afacerii”.
Îmi amintesc povestea mamei din vremea când trebuia să
se căsătorească. Părinţii ei aranjaseră totul şi data lo-
godnei era stabilită. I se spusese cu cine urma să se
căsătorească şi atâta tot. Cu toate acestea, când a venit ziua
logodnei şi casa trebuia să freamete de agitaţie, nimic nu
părea să se întâmple. Fiecare îşi vedea de treaba lui ca într-o
zi obişnuită şi nimeni nu sufla nimic despre logodnă.
Mama a spus că, pe măsură ce ziua trecea, devenea din ce
în ce mai confuză. În cele din urmă, a întrebat pe cineva de
98
ce nu mai avusese loc logodna şi i s-a răspuns că logod-

nicul ei murise într-un accident cu câteva săptămâni în
urmă. Nimeni nu se deranjase să o informeze şi pe ea. Iată
la ce distanţă fusese ea ţinută de o decizie atât de impor-
tantă. Doar Cerul ştie câtă suferinţă şi câtă tristeţe
provoacă situaţiile în care întregul proces este atât de
mecanic încât inima şi sentimentele sunt complet înstră-
inate de ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie cea mai
intimă dintre toate relaţiile umane.
O altă poveste de felul acesta aparţine părinţilor unui
prieten de-al meu, care nu s-au văzut niciodată până în
ziua nunţii. De fiecare dată când îl aud povestind despre
prima lor întâlnire din noaptea nunţii, îmi vine cu greu să
cred că se poate întâmpla aşa ceva. Când în sfârşit s-a
uitat la el în acea noapte, inima soţiei s-a umplut de
disperare. Ca să mă exprim cât mai blând, înfăţişarea lui
era opusul a ceea ce se aştepta ea. Observându-i chinul,
mirele i-a spus că nu îi e datoare cu nimic şi că dacă va voi
să nu împartă niciodată aceeaşi cameră cu el, el îi va
respecta decizia. În fiecare seară el îşi lua hainele din
dormitor şi se culca în altă cameră, fără să se plângă şi
asigurându-se că ea se simte confortabil şi în siguranţă.
Am înţeles că au trecut luni până când ea s-a hotărât să
dea o şansă căsniciei lor şi să doarmă noaptea în aceeaşi
cameră cu el. Doar tăria de caracter şi amabilitatea lui au
cucerit-o, în cele din urmă.
Întâmplări ca acestea ne arată faptul că nicio cultură nu
are monopol asupra metodelor, întrucât toate culturile au
găsit căi de a abuza de anumite privilegii şi de a lua decizii
în baza unor raţiuni greşite. Hotărârea de a o lăsa pe
Rebeca să aibă ultimul cuvânt nu era un lucru obişnuit în
cultura căreia îi aparţinea, dar această decizie dovedeşte o
99
deosebită sensibilitate faţă de importanţa faptului ca ea

însăşi să fie un „pion” liber, care să trateze problema
respectivei căsnicii în termeni proprii şi nu în funcţie de
„programul” altcuiva.
Vă spun sincer că de-a lungul anilor am primit zeci de
apeluri disperate de la tineri ai căror părinţi îi forţau să se
căsătorească cu cineva ales de ei, fără a lua în considerare
în vreun fel dorinţa fiului sau a fiicei. Unii dintre aceşti
tineri, care literalmente erau pe punctul de a se sinucide,
m-au întrebat cum să se împotrivească respectivei căsătorii
fără să fie nerespectuoşi faţă de părinţi. Sunt prinşi în
cleştele culturii căreia îi aparţin, acesta fiind şi motivul
pentru care unora dintre ei le este atât de greu să se con-
vertească la credinţa creştină, din moment ce convertirea
înseamnă să se împotrivească părinţilor.
Pe scurt, aşa cum un tânăr sau o tânără ce caută sfatul
părinţilor trebuie să aibă respect pentru înţelepciunea lor,
tot astfel părinţii nu trebuie să-şi impună niciodată
hotărârile în faţa fiului sau a fiicei, întrucât aceştia trebuie
să fie în stare ei înşişi să ia hotărâri de bună voie şi cu dragă
inimă. Porunca Scripturii este transculturală. Atunci când
intră în relaţia de cuplu, cei doi tineri o fac prin lepădarea
obligaţiilor existente prin naştere în favoarea unor anga-
jamente care se bazează pe un legământ.
De aceea, pregătirea inimii şi a voinţei este deosebit de
importantă. O asemenea decizie nu poate fi luată sub
impulsul momentului. E nevoie de multă rugăciune, şi
această pregătire trebuie să devină parte a caracterului
individului, ca atunci când decizia pentru căsătorie va fi
în cele din urmă luată, condiţia fundamentală să fie deja
împlinită şi anume sufletul să fie deschis faţă de voia lui
Dumnezeu. Noi vedem doar roadele unei astfel de vieţi,
100
dar nu am analizat sursa care face posibile aceste

rezultate.
Cu câtva timp în urmă, făceam fizioterapie după o
operaţie la spate. Terapeutul lucrase cu mulţi atleţi de-a
lungul anilor şi mi-a explicat şi mie care este deosebirea
dintre un atlet bun şi unul excepţional. Una din carac-
teristicile atleţilor excepţionali este că au nevoie de un timp
minim între momentul când mintea alege să acţioneze şi
reacţia propriu-zisă a muşchilor. Michael Jordan, sărind la
coş, făcând o eschivă cu viteza fulgerului şi trecându-şi
mingea dintr-o mână într-alta, transformă în realitate ceva
aproape de neînchipuit. Capacitatea corpului lui Jordan de
a răspunde multiplelor comenzi venite de la creier la
muşchi este atât de promptă, aproape simultană, încât
şochează imaginaţia. Chiar şi camera ce filmează cu
încetinitorul întâmpină dificultăţi în captarea imaginii. Cei
mai mulţi ne-am prăbuşi, lovindu-ne destul de tare dacă
am încerca aceleaşi mişcări – ca să nu mai pomenim că nici
măcar n-am fi în stare. Această viteză uimitoare nu s-a
dezvoltat la întâmplare, ci prin disciplină şi prin ani de
pregătire. Jordan face acum ceea ce face pentru că a exersat
de nenumărate ori acele mişcări. Şi-a luat talentul dat de
Dumnezeu şi l-a şlefuit pentru a face ca deciziile ce trebuie
luate rapid să arate aşa cum vedem azi. Adevărul e că, în
cazul lui, coordonarea dintre minte şi corp a fost antrenată
în liniştea tribunelor goale şi a curţilor din spatele caselor
înainte ca publicul să se bucure de talentul lui.
Rebeca poate părea impulsivă în hotărârea luată. Dar
pregătirea pentru această decizie se petrecuse cu mult
înaintea momentului respectiv. Modul acesta de viaţă a
devenit ceva instinctiv, fiind consecinţa firească a obi-
ceiurilor sale.
101
CUM ÎNCEPE?
Aş vrea să prezint trei paşi pe care ar trebui să-i facă o

persoană tânără ca să fie pregătită să răspundă corect
oportunităţii unei căsnicii.
Primul este să te întrebi pe tine însuţi dacă ai într-adevăr
maturitatea de a-ţi sacrifica egoismul în faţa responsabilităţii
ce urmează. Responsabilitatea, sau „capacitatea de răs-
puns”* spune totul, nu-i aşa? Poţi să răspunzi cerinţelor ca
soţ sau soţie şi ca părinte? M-am căsătorit la douăzeci şi şase
de ani. Încă îmi amintesc cum cântăream în mintea mea nu
dacă o iubeam pe fata cu care urma să mă căsătoresc, ci dacă
aveam ce-mi trebuie pentru a face faţă responsabilităţii de a
trăi pentru alţii şi dacă eram pregătit să lucrez din greu ca
s-o întreţin pe ea şi viitoarea noastră familie.
A trăi cu părinţii sau cu un coleg de cameră este de fapt
un mod de viaţă destul de necostisitor, nu doar din punct
de vedere financiar, ci şi emoţional. Altcineva plăteşte
facturile emoţionale ale întreţinerii unui cămin. Într-un fel
sau într-altul, trăieşti din capitalul emoţional al altcuiva,
sau cel puţin reduci la minim investiţia ta. E ca şi când ai fi
student: nu te confrunţi cu întreaga responsabilitate a
vieţii. Te poţi ascunde mereu în spatele faptului că te afli
într-o etapă „pregătitoare”. Însă când spui: „Da, vreau”,
atunci intri într-o lume cu totul nouă a responsabilităţilor
financiare, emoţionale şi manuale.
Gândeşte-te bine dacă ai ajuns la un nivel matur de
abnegaţie pentru cel pe care crezi că-l iubeşti atât de mult.
Dragostea de care te bucuri va fi cel mai frumos lucru care
ţi s-a întâmplat vreodată, dar te va costa independenţa.
Pierderea independenţei se referă la mai multe lucruri.
* „Repons-abilitate”. Joc de cuvinte folosit de autor (n.ed.).
102
Mai întâi, slujba ta va fi mijlocul prin care satisfaci nevoile

familiei, dar ea nu trebui să devină niciodată viaţa ta. Multe
familii nu s-ar fi destrămat dacă ar fi înţeles şi dacă ar fi pus
în aplicare principiul că există o vreme când să munceşti şi
o vreme când trebuie să laşi munca la o parte. Întrucât
societatea noastră ne cere tot mai mult să călătorim şi
întrucât munca în companiile multinaţionale este foarte
bine plătită, familia îşi pierde într-un mod subtil valoarea.
Conducătorii companiilor, bărbaţi şi femei, sunt făcuţi să
creadă că adevărata lor valoare stă în succesul corporaţiei şi
nu în grija faţă de familie. De fiecare dată când văd că
vedetele de la Hollywood îşi etalează copiii, mi se pare
foarte ciudat că o fac cu bravada unui inventator, ca şi când
ar fi descoperit noi fundamente ale valorii: creşterea
copiilor. S-ar zice că restul societăţii, care şi-a risipit timpul
investind în familie, a trăit în ignoranţă până acum,
neaşteptând altceva decât ca aceste celebrităţi să-şi facă
apariţia şi să le dea o nouă direcţie!
Dar Dumnezeu ne-a spus deja cu mult timp în urmă că
familia este un loc al încrederii sfinte, iar căsătoria este
punctul ei de pornire. Copiii petrec multe ore în faţa
computerului şi a televizorului din cauză că părinţii sunt la
serviciu şi nu mai este nimeni în casă cu care să poată
vorbi.
Cu ceva timp în urmă exista o reclamă pe care eu o
găsesc foarte realistă. Un director executiv intră într-o sală
de conferinţe în care angajaţii stau înghesuiţi în jurul unei
mese imense şi trece direct la subiect:
– Deci, spune el, pentru ce aţi convocat această
întâlnire? A căzut iarăşi serverul?
– Nu, vine răspunsul.
– Software-ul e iar depăşit?
103
– Nu, vine replica.

Urmează un tir de întrebări pentru experţii informa-
ticieni pe care se bazează de obicei. Primeşte acelaşi răspuns:
– Nu.
– Atunci de ce ne-am întrunit? întreabă el cuprins în cele
din urmă de exasperare.
Unul dintre angajaţi răspunde destul de timid, cu o
intonaţie care sună şi a întrebare, şi a răspuns:
– Cămăşi?
– Cămăşi? repetă el. Ce vrei să spui cu „cămăşi”?
– Nu în asta constă afacerea noastră... în a vinde cămăşi?
vine replica.
În mijlocul necazurilor şi a nevoii de sprijin este foarte
uşor să uiţi principalul scop al existenţei companiei. Cui nu
i s-a întâmplat niciodată aceasta? „A picat reţeaua” este un
refren pe care-l auzim adesea. S-ar putea crede că afacerea
în care suntem implicaţi cu toţii este aceea de a ţine
computerele în funcţiune. Ei bine, daţi-mi voie să adaug
ceva la această reclamă. Putem completa răspunsul agen-
tului de vânzări:
– Familie?
– Familie? va întreba el. Ce vrei să spui prin „familie”?
– Nu ai soţie şi copii acasă cu care să-ţi petreci timpul,
sau cămăşile au devenit viaţa ta?
Ca să fim responsabili faţă de căsnicia şi familia noastră,
trebuie să ne investim timpul în ea, dar când trişăm în acest
domeniu, ne furăm singuri profitul investiţiei.
PREGĂTIREA ÎN COMUNITATE
Al doilea pas în pregătirea pentru viaţa de căsnicie este

acela de a primi cele mai bune sfaturi cu putinţă înainte de
104
căsătorie. Aceasta este o zonă de interes adesea neglijată de

pastorii prea ocupaţi, nu neapărat din cauză că aşa ar vrea
ei, cât datorită treburilor vieţii bisericii. Cu o generaţie în
urmă, tinerii veneau la biserică de cel puţin cinci ori pe
săptămână: la şcoala duminicală, la serviciul de dimineaţă,
la serviciul de după-amiază, la întâlnirea de rugăciune din
mijlocul săptămânii şi la grupul de tineri. Aceste întâlniri
constituiau o comunitate ce dădea posibilitatea poten-
ţialilor parteneri să se observe reciproc pe parcursul unei
perioade mai lungi de timp şi într-un context în care viaţa
lor spirituală era antrenată şi dezvoltată.
Astăzi, cunosc biserici în care stai în faţa unui ecran
pentru a urmări serviciul. Nu critic acest lucru, pentru că
simplul fapt că adunarea este atât de mare şi că oamenii
doresc să participe la serviciu chiar şi la mâna a doua,
demonstrează că ei totuşi primesc ceva, altfel nu ar fi acolo.
Este mai bine să stai în biserică în faţa unui ecran decât
acasă, uitându-te la cine ştie ce. Dar să nu ne înşelăm
singuri. Această schimbare a modificat totul, determinând
apariţia unei noi structuri. Într-un sens cât se poate de real,
nu mai suntem participanţi, ci spectatori. Nu mai suntem
noi cei văzuţi, ci am ajuns să fim cei care vedem. De fapt,
dacă aparatul de filmat ar fi îndreptat spre noi, am fi foarte
stânjeniţi. Mergem la biserică nu ca să fim văzuţi, ci ca să
vedem. Nu mai există acel ochi care veghează asupra
noastră şi care făcea parte din antrenamentul în vederea
necesarei deprinderi de a da socoteală.
S-ar putea ca unii să spună că grupurile mici au luat
locul acelei mărturisiri şi părtăşii ce se făcea remarcată în
bisericile mici. Dar dinamica grupurilor mici este complet
diferită de cea a comunităţii congregaţionale. Într-o
adunare a bisericii te relaţionezi la un spectru larg de vârste
105
şi chemări, iar maturitatea îţi este testată din toate părţile.

Într-un grup mic înveţi să te relaţionezi doar la acei cu care
ai afinităţi şi interese comune.
Iată un lucru important. În trecut, contextul cultural asi-
gura impulsul dezvoltării morale dincolo de barierele de
vârstă şi generaţie. Cum cultura era puternică, temelia pen-
tru dezvoltarea morală era solidă. Existau echilibrări şi dez-
echilibrări în zona de interacţiune dintre generaţii. Odată cu
amestecul culturilor, valorile au devenit neclare, iar istoria
unor popoare este pierdută de generaţiile următoare,
frângându-se astfel lanţul transcendent al continuităţii.
În zilele noastre, când culturile se amestecă, se con-
turează un nou etos şi fiecare generaţie trebuie să se
reinventeze pe sine însăşi fără girul şi echilibrul timpului şi
al generaţiilor precedente. Nu mai există continuitate
transcendentă, şi criza se manifestă puternic. Nu întâm-
plător muzica a devenit punctul central în multe con-
gregaţii, întrucât acolo unde noile genuri de muzică nu
reuşesc să se acordeze la cele anterioare, muzica trăieşte cât
o generaţie. Bisericile sunt atât de binevoitoare cu noii
veniţi, încât îşi pierd amabilitatea faţă de cei din interiorul
bisericii şi nu se mai ocupă de credincioşii în vârstă, care
sunt marginalizaţi treptat în societatea noastră doar pentru
că sunt în vârstă. Exact acest lucru a dus la distrugerea
regelui Roboam. Întreaga sa teorie politică se concentra pe
noua generaţie, care nu punea preţ pe generaţia în vârstă,
nici pe înţelepciunea pe care aceasta o dobândise (vezi
Regi 12:1-15).
Am înlocuit vechile izolări din mănăstiri, cu noile izolări
din congregaţiile imense. Este important să existe un
echilibru şi să nu rămânem blocaţi în generaţia din care
facem parte, dar noi am trasat graniţe care ne-au făcut să
106
nu mai vedem lucrurile prea departe. Dacă biserica este

mai degrabă ceva de văzut decât o experienţă a închinării,
te vei redefini mereu în funcţie de cine se află în faţă. Şi
acesta este un mod periculos de a te defini.
Comunitatea în închinare ar trebui să fie o fântână din
care să ţâşnească viaţa şi un ocean în care să se contopească
eforturile proprii. În ea se defineşte, redefineşte şi conso-
lidează identitatea şi în ea dăinuieşte continuitatea.
Iată de ce consilierea premaritală este deficitară. Când se
face totuşi, ea constă doar în instrucţiuni, fără a fi oferită
vreodată posibilitatea raportării la biserică în vederea
maturizării pentru căsătorie. Foarte multe lucruri pot fi
simulate în cadrul formal al instrucţiei. Când fiica noastră
mai mare s-a căsătorit, a primit sfaturi din partea
pastorului, care a cerut tânărului cuplu să petreacă timp
într-un azil de bătrâni şi pentru persoane care aveau ne-
voie de o îngrijire specială. Le-a cerut aceasta din cauză că
el însuşi avusese parte de nişte întâmplări tragice în viaţă.
La scurt timp după ce se căsătorise, a fost implicat
într-un accident în care şi-a rupt mâinile. Nu şi le-a putut
folosi luni de zile. I-a spus fiicei mele şi logodnicului ei că
atunci a învăţat ce înseamnă să fii iubit necondiţionat şi ce
slujbă umilitoare poate fi iubirea pentru cineva atunci când
trebuie să se ocupe de toate nevoile celuilalt. Soţia lui a
devenit brusc nu doar partenera lui, ci şi asistenta care se
îngrijea de el într-o situaţie care-i cerea dedicare totală. Ne
putem întreba ce s-ar întâmpla în majoritatea căsniciilor,
dacă ar trebui să treacă printr-o astfel de încercare.
PREGĂTIREA PENTRU NEÎNŢELEGERI
Există un al treilea pas foarte important în pregătirea
107
pentru căsătorie, şi anume angajamentul în vederea

rezolvării conflictelor. Cum rezolvi divergenţele, nu doar în
zonele de tensiune, ci şi în zonele care pot deveni
tensionate din cauza relaţiei nou-fondate? Obiceiurile
deranjante care pot fi suportate de la distanţă pot deveni
exasperante când trăieşti sub acelaşi acoperiş cu cineva.
Diferenţa dintre rezolvarea unui conflict în căsnicie şi
rezolvarea unui conflict într-o relaţie obişnuită este aceea
că, în cazul mariajului, nu te căsătoreşti doar cu persoana
respectivă, ci şi cu ceea ce iubeşte ea şi cu relaţiile pe care le
are. Nimeni nu este dezlegat de celelalte angajamente pe
care le are. Un tânăr sau o tânără se raportează la părinţii
lui sau ai ei beneficiind de normele specifice presupuse de
relaţia lor, beneficiu pe care soţul sau soţia nu îl au. Nu este
sufident să spui că vei rezolva conflictele în mod obiectiv,
pentru că o obiectivitate totală este, de fapt, imposibilă,
chiar şi într-un cadru teoretic. Cu fiecare relaţie apare un
nou angajament moral şi când toate aceste relaţii
interacţionează, nu are loc doar unirea a două vieţi, ci şi
convergenţa mai multor vieţi către un punct de contact,
care se află în cei doi care s-au căsătorit.
Daţi-mi voie să ilustrez acest lucru într-un mod cât se
poate de simplu. După ce m-am căsătorit cu Margie, a
trebuit să hotărâm unde să petrecem Crăciunul. Din
fericire pentru noi, dilema s-a rezolvat foarte repede. Atât
părinţii mei, cât şi părinţii ei locuiau în acelaşi oraş, pentru
ai mei ajunul Crăciunului fiind mai important, în vreme ce
pentru ai ei, ziua de Crăciun era ziua cea mare. Nu era
nicio problemă să petrecem o zi cu una dintre familii, iar a
doua zi cu cealaltă. Incredibil cât de multe cupluri ne
spuneau: „Sunteţi atât de norocoşi că părinţii voştri
locuiesc în acelaşi oraş, că puteţi rezolva uşor problema
108
vizitării lor.” Multe cupluri nu sunt în stare să rezolve

această problemă, fie din cauza distanţei, fie din cauză că
ziua respectivă devine un câmp de luptă între cele două
familii. Din nefericire, astfel de situaţii pot aduce o
tensiune enormă în interiorul tânărului cuplu, iar pro-
blema trebuie discutată astfel încât relaţia să nu fie pusă în
pericol din cauza unor astfel de chestiuni.
Dar rezolvarea conflictelor capătă semnificaţii extreme
în momentul în care diferite aspecte ale personalităţii sunt
supuse conflictului între cei doi, căci personalitatea, fiind o
caracteristică atât de intimă, cu greu poate fi corectată. Din
acest motiv, consilierea premaritală ar trebui să se con-
centreze asupra problemelor importante ale personalităţii,
care cresc exponenţial odată cu trecerea timpului.
Rezolvarea conflictelor este cheia succesului în cele mai
multe căsnicii. În spatele fiecărei tensiuni stă următoarea
întrebare fundamentală: miezul tensiunii rămâne ne-
rezolvat din cauza problemei respective sau din cauza unei
anumite stări? Dispoziţiile sunt adesea o problemă de mân-
drie. A pretinde, din mândrie, o rezolvare anume sădeşte
sămânţa nemulţumirii în anii ce vor veni, dar nici a ceda în
faţa mândriei celuilalt nu este o soluţie. Am auzit odată o
remarcă atribuită unui predicator faimos: „Numai
Dumnezeu ştie să ne smerească fără a ne umili şi să ne
înalţe fără a ne linguşi.” Dacă Dumnezeu este aşa, nu ar
trebui să căutăm şi noi puterea Lui pentru a face la fel? A
smeri nu înseamnă a umili. A pune pe cineva într-un loc de
cinste nu înseamnă că trebuie să îl şi linguşim. Cheia
rezolvării conflictelor este a discuta pe îndelete ţinând cont
de personalitatea celuilalt.
Cu mai mulţi ani în urmă, am făcut o greşeală colosală
în lucrarea mea. Nişte prieteni aveau o problemă serioasă
109
cu un membru al familiei lor şi m-au întrebat dacă aş putea

să vorbesc cu el. Mulţi primesc numeroase cereri de acest
fel, şi de cele mai multe ori răspunsul ar trebui să fie: „Dar
persoana respectivă doreşte să vorbească cu mine?" În acel
caz, m-am gândit că îi cunosc destul de bine, aşa că am fost
de acord să mă întâlnesc cu prietenul în cauză.
La început a negat că ar exista vreo problemă, dar din
nefericire pentru el, cunoşteam problema în mod direct. A
fost şocat când i-am prezentat lucrurile aşa cum le
percepusem eu. Preţ de o clipă i s-a putut citi pe faţă
suferinţa şi stânjeneala, dar în cele din urmă a recunoscut
că există o problemă, susţinând totuşi că e în stare să se
descurce. Ştiam că încercarea lui de a expedia rapid
chestiunea nu e un lucru bun: „E OK. O să mă descurc eu.”
Au trecut câţiva ani până să mai dea un semn de viaţă.
Mi s-a spus că ceea ce îl supărase nu a fost faptul că am
discutat cu el despre problema lui, ci că îmi chemasem cu
mine un coleg să ia parte la conversaţie. Iată motivele
pentru care am făcut acel lucru: în primul rând, şi colegul
meu se confruntase, cu ani în urmă, cu aceeaşi problemă şi
speram ca exemplul lui victorios să fie o încurajare. În al
doilea rând, am considerat că e înţelept să iau pe cineva cu
mine în asemenea situaţii, astfel încât să existe un martor la
ceea ce am spus sau nu. În situaţia respectivă a fost, în mod
evident, o greşeală, deoarece i-a stârnit acelui om un real
sentiment de stânjeneală.
Am învăţat o lecţie dură atunci. A face şi a spune ceea ce
trebuie nu este sufident. Lucrul cel mai important este să faci
ceea ce este bine, în mod corect şi ţinând cont de confortul
celuilalt. Din fericire, rana s-a vindecat în timp, iar el s-a
dovedit iertător, câştigând atât acea bătălie, cât şi cea care
ne afectase, pentru un timp, prietenia.
110
Căsnicia nu este doar o împletire a trupurilor şi a

afecţiunii, ci e în ultimă instanţă uniunea a doi oameni care
merg înainte prin momentele grele ce ar putea destrăma
orice altă prietenie.
Nu este deloc surprinzător că Isus compară relaţia
dintre El şi Biserică cu cea dintre un mire şi o mireasă.
Despre cea dintâi, Pavel spune: „Cine ne va despărţi pe noi
de dragostea lui Cristos?” (Romani 8:35). După ce suge-
rează mai multe posibilităţi, Pavel răspunde apăsat:
„Nimic!” Dacă fiecare dintre cei doi vede acest angajament
ca fiind unul în care toată viaţa merg mână în mână,
dându-şi întâietate unul altuia în cinste, căsnicia devine o
frumoasă reprezentare a relaţiei noastre cu Cristos.
În Matei 25, Isus relatează pilda fecioarelor care îl
aşteaptă pe mire cu candelele aprinse. Unele dintre ele nu
şi-au făcut bine socoteala timpului, rămânând fără untde-
lemn în candele. Iar când mirele a sosit, ele nu au fost gata
pentru el.
Înainte de ziua nunţii, se pun frenetic la punct o gră-
madă de detalii legate de ceremonie şi recepţie. Cu cât mai
serioasă trebuie să fie atunci pregătirea pentru o viaţă de
trai în comun? Acest lucru cere mult mai multă pregătire
decât ceremonia nunţii şi reprezintă anticiparea realistă a
unirii a doi oameni cu personalităţi diferite.
CUM SĂ FII SIGUR CĂ EŞTI GATA
Povestea ce urmează să v-o spun este adevărată şi s-a

petrecut în Anglia. Este povestea unui tânăr care se numea
George şi care era îndrăgostit de o fată pe nume Mary. Erau
logodiţi când a izbucnit Al Doilea Război Mondial şi când
George a fost înrolat în armată. Dându-şi seama că acest
111
lucru putea însemna pentru el moartea, tânărul a decis că

ar fi mai bine să aştepte şi să se căsătorească abia după ce se
va fi întors cu bine acasă. Aşa că s-a rugat de logodnica lui:
– Mary, te rog să mă aştepţi. După ce se va termina
războiul, voi veni înapoi şi ne vom căsători.
Mary a fost de acord.
Aşa s-au scurs mai multe săptămâni şi luni. Mary primea
des scrisori de la George, ceea ce o umplea de fericire. Dar,
dintr-odată, scrisorile au încetat să mai vină. O săptămână,
două, trei, patru; au trecut multe săptămâni şi nu mai sosea
nicio scrisoare. În cele din urmă, familia lui George a primit
de la armată vestea că George dispăruse şi că era consi-
derat mort.
Inima lui Mary s-a frânt. Nu putea să creadă că George
nu mai era. Nu ştia ce să facă. Oricât de mult încerca să
treacă peste acea pierdere, nu putea să şi-l scoată pe
George din inimă şi din minte. După mai multe luni, după
ce s-a întors acasă într-o seară de la muncă, i-a spus mamei:
– Mamă, nu mă simt în apele mele. Mă duc în camera
mea să fiu singură. Indiferent cine mă caută, te rog să nu
mă deranjezi.
A închis uşa în urma ei şi a scos din sertar toate scrisorile
de la George. S-a întins pe pat şi a început să le citească din
nou, una câte una, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. A luat
poza lui George din sertar – era atât de chipeş în uniformă! –
şi, ţinând-o la piept, continua să citească scrisorile şi să
plângă.
Pentru prima dată de când primise vestea dispariţiei lui
George, şi-a scos din dulap rochia de mireasă pe care o
cumpărase înainte ca el să plece. S-a îmbrăcat cu ea şi s-a
aşezat în faţa oglinzii, privindu-se gătită de nuntă, ţinând
în mână poza şi scrisorile, şi plângând în hohote.
112
Cineva a bătut la uşă, iar mama ei a mers să vadă cine e.

Când a deschis uşa i s-a tăiat răsuflarea.
– George! a icnit ea. Ce faci aici?
George a spus:
– Mamă, Mary e acasă?
– Da, dar, George, te... te... credeam mort.
– Păi... ăăă... nu... Sunt bine. Spune-mi, Mary s-a
căsătorit?
– Nu, dar George, ce s-a întâmplat? Noi... noi... am auzit
că...
George a întrerupt-o politicos şi a spus:
– Mamă, dacă Mary nu s-a măritat, aş putea să o văd?
Ea s-a dat la o parte arătând spre camera lui Mary, iar
George a urcat scara. În Anglia, gaura cheii la unele camere
e aşa de mare că aproape poţi trece prin ea, aşa că George
a fost şocat de ce a văzut, uitându-se prin ea. O vedea pe
Mary în rochia de nuntă, la fel de frumoasă precum şi-o
amintea, ţinând într-o mână poza lui, iar în cealaltă o
scrisoare. A deschis uşa şi a spus tandru:
– Mary!
Ea s-a întors şocată spre el şi a ţipat:
– George!
L-a strâns în braţe... şi nu vă mai spun decât că George
şi-a eliberat cu greu o mână, a vârât-o în buzunar şi a scos
o bucată de hârtie cu colţurile îndoite.
– Mary, a spus el, dintre toate scrisorile pe care mi le-ai
scris, aceasta îmi este cea mai dragă. Am purtat-o cu mine
prin toate câte le-am trăit. Spune aşa: „George, dragul
meu, te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Şi când te vei întoarce
acasă, voi fi pregătită.” Draga mea, nu ştiam că vei fi atât de
pregătită!
Chiar şi după toţi aceşti ani de când repet această
113
poveste, îmi este imposibil să nu o spun cu o lacrimă de

bucurie izvorâtă din adâncul sufletului. Ce clipă! Ce
minunat este atunci când mireasa şi mirele se întâlnesc şi
sunt amândoi gata. Biblia vorbeşte despre întoarcerea
binecuvântatului nostru Domn, când orice ochi îl va vedea.
Chiar şi autorii Scripturii, cu toate superlativele lor, nu
găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie acea
clipă glorioasă. Domnul însuşi le-a spus ucenicilor Săi că
nu aveau cum să înţeleagă lucrurile cereşti din moment ce
nici pe cele pământeşti nu erau în stare să le priceapă.
Vorbim de străzi de aur, de porţi de mărgăritar, de îngeri,
de serafimi şi heruvimi. Nu sunt sigur că înţelegem
întreaga splendoare a acelei frumuseţi.
Cu câţiva ani în urmă, am avut privilegiul să particip,
pentru prima dată, la Presidential Prayer Breakfast de la
Washington. Lucrul care mi s-a întipărit cel mai tare în
minte a fost solista care cânta cu o voce înaltă de soprano
„Regele vine!” [„The King is coming!”] în mijlocul condu-
cătorilor lumii prezenţi acolo. Cântarea de glorie a
anticipării pline de bucurie a umplut imensa sală de bal cu
trei mii de locuri, rezonând în încăpere până când l-a ridi-
cat în picioare, aplaudând, pe însuşi preşedintele Reagan.
La fel am făcut toţi ceilalţi.
Să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea acea măreaţă între-
zărire a venirii Domnului nostru. El este Mirele care vine
să-Şi ia Mireasa şi va veni când Mireasa va fi gata pentru El.
Dacă mariajul este atât de măreţ pe cât spune Biblia că e,
atunci merită să aştepţi până eşti gata pentru momentul
potrivit şi pentru persoana potrivită.
114
6
PRIMA IMPRESIE,
TESTUL FINAL
Un om este cu adevărat mare doar atunci când

stă pe genunchi.
115
..........omentul primei lor întâlniri era iminent. Cine nu ar fi

M
..........fost emoționat? Precis că familiile lor erau curioase,
iar Rebeca era – cu siguranţă – adâncită în gânduri. În acel
stadiu, Eliezer era singurul care-i văzuse atât pe Isaac, cât şi
pe Rebeca. Nu făcuseră schimb de fotografii, nici scrisori
nu-şi scriseseră, doar imboldul lui Dumnezeu unise
verigile. Cum spune cântecul: „Acesta e momentul pe care-l
aşteptam...”
Toate persoanele romantice pe care le cunosc eu retrăiesc
cu plăcere momentul primei întâlniri. Pot să vă spun când
şi unde m-am întâlnit pentru prima dată cu soţia mea şi ce
cuvinte ne-am spus. Nici nu mai ştiu de câte ori am fost
întrebat: „A fost dragoste la prima vedere?” Cred că
întrebarea aceasta este una nefericită, din cauză că cere
imposibilul. Cum poate cineva să privească înapoi din
postura privilegiată de acum şi, gândindu-se la tot ce ştie
azi despre celălalt şi la tot ce au trăit împreună, să creadă cu
adevărat că ceea ce a simţit atunci a fost dragoste? Pot spune
că am avut totuşi parte cu adevărat de o străfulgerare
înăuntrul meu, care – da – a fost la prima vedere.
Atracţia pe care am simţit-o nu a fost în legătură directă
117
cu înfăţişarea, ci m-a impresionat întreaga ei fiinţă. Iar acea

atracţie a crescut cu timpul şi a dat naştere unei sincere
dorinţe de a iubi şi de a sluji.
Aceste componente pot varia de la un caz la altul, iar
particularităţile nu trebuie să te atragă în capcana expli-
caţiilor şi justificărilor. Cunosc şi oameni care spun că, în
cazul lor, a fost orice numai dragoste la prima vedere nu. În
schimb, au avut parte de o lungă prietenie, care s-a trans-
format la un moment dat în devotament şi într-o afecţiune
care au dus la căsătorie.
Lucrurile au stat cu totul altfel pentru Isaac şi pentru
Rebeca. Destinul unei naţiuni căpăta contur în cel mai pur
sens al cuvântului. După cum am văzut, Avraam este pro-
babil cea mai respectată personalitate a acelei perioade. El
este cunoscut drept „un om al cortului şi al altarului” –
cortul reflectând temporalitatea vieţii, iar altarul sacralitatea
ei. Credinţa lui este proverbială, căci la porunca lui
Dumnezeu el şi-a părăsit oraşul natal, fără să ştie unde se
duce. Şi tot credinţa l-a îndemnat, în acea ultimă etapă a
vieţii sale, să caute o soţie pentru fiul său, astfel încât cei doi
să devină o familie care să nu aibă nimic de-a face cu
practicile păgâne ale acelor timpuri.
Pentru Rebeca, a sosit momentul adevărului. Nu mă
îndoiesc deloc că, pe măsură ce ea şi Eliezer se apropiau de
destinaţie, inima îi bătea tot mai tare, plină de temeri şi
nelinişti. Doar când l-a întâlnit pe Isaac a putut să se
liniştească, în deplina siguranţă că toate fuseseră plănuite
de Dumnezeu.
Între timp, şi Isaac plecase de acasă şi şe apropiase de
locul întâlnirii cu grupul ce urma şă sosească. Doar că, fără
telefoane mobile şi internet, nu era prea uşor de ghicit
când avea să fie ziua întâlnirii, iar asta presupunând,
118
PRIMA IMPRESIE, TESTUL FINAL
bineînţeles, că Eliezer izbutise în misiunea sa, căci Avraam

îi spusese că dacă nu va izbândi, el va accepta acest lucru
ca fiind voia Domnului. La plecare, nu existase nicio
garanţie că Eliezer se va întoarce cu o soţie pentru Isaac.
Din depărtare, Rebeca a desluşit treptat figura unui om
care mergea, medita şi se ruga. Cercetătorii evrei nu sunt
siguri cum ar trebui tradus cuvântul folosit în acest text, dar
părerea generală este că Isaac se afla într-o poziţie de ru-
găciune. Adevărul este că dacă cineva ar fi fost trimis să-mi
caute şi mie o parteneră de viaţă, cu siguranţă că m-aş fi
rugat şi eu în fiecare moment al zilei. Iată cum descrie
Scriptura întâlnirea lor:
Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a

ridicat ochii şi s-a uitat şi iată că veneau nişte cămile. Rebeca a
ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac şi s-a dat jos de pe cămilă. Şi
a zis robului: „Cine este omul acesta care vine înaintea noastră
pe câmp?” Robul a răspuns: „Este stăpânul meu!” Atunci ea
şi-a luat mahrama şi s-a acoperit.
Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse.
Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale Sara; a luat-o pe
Rebeca, ea a fost nevasta lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat
Isaac pentru pierderea mamei sale.” (Geneza 24:63-67)
Într-un capitol anterior, am menţionat faptul că există

câteva teme care se repetă în această povestire şi am arătat
că prima dintre ele este hesed sau bunătatea plină de
dragoste. A doua temă importantă este constanţa
rugăciunii. Întreaga relatare este scăldată în rugăciune.
Eliezer s-a rugat când şi-a început misiunea, când s-a
apropiat de destinaţie şi când s-a întors acasă. Ce făcea
Isaac când l-a văzut Rebeca pentru prima oară? Se ruga.
Auzim atât de des cinica remarcă cum că mariajul nu e
119
ceea ce pare a fi. Ne-am putea întreba atunci: Ce este

căsătoria? Nu cumva e încrederea sfântă a unor inimi
devotate lui Dumnezeu, care au experimentat iubirea Lui
şi care cer binecuvântarea Lui peste legământul ce şi l-au
făcut unul altuia? Dacă într-adevăr este aşa, atunci relaţia
lor e măreaţă.
Atâtea lucruri sunt spuse în aceste versete, încât am
putea pierde din vedere importanţa evenimentului.
Rebeca anticipa întâlnirea în inima ei. Viaţa ei urma să se
schimbe total. Amintiţi-vă pentru o clipă binecuvântarea cu
care au binecuvântat-o părinţii la despărţire: „O, sora
noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii şi sămânţa ta
să stăpânească cetăţile vrăjmaşilor săi!” (Geneza 24:60).
Nu trebuie să uităm că nu era o perioadă prea fericită în
istoria zonei unde trăia Avraam şi, pe măsură ce acestuia i
se apropia sfârşitul, se petreceau tot felul de schimbări
importante. Se petreceau multe în diverse regiuni, iar
păgânismul era la culme, pentru că fiecare trib îşi avea
propria zeitate. Din acest motiv, Avraam a dorit pentru
Isaac o soţie din poporul său: se temea că o căsnicie într-o
familie păgână ar amesteca atât de mult elementele cre-
dinţei primite de la Dumnezeu încât, în generaţiile urmă-
toare, va fi alterată. Oricât de tare am crede că în căsnicie
sunt implicaţi doar doi oameni, descoperim repede că nu
este deloc aşa. Vremurile noastre, mediul în care trăim,
cultura, chestiunile economice – toate intră în joc. Atunci
era o vreme de războaie între triburi şi de lupte pentru
păstrarea neîntinată a închinării înaintea Dumnezeului
adevărat.
Din nefericire, Avraam făcuse deja o greşeală colosală
când nu îl crezuse pe Dumnezeu că îi va da un moştenitor
care să-i ducă mai departe numele şi credinţa. Din unirea
120
cu slujitoarea Sarei, se născuse Ismael. Cei doi fraţi, Isaac şi

Ismael, aveau să marcheze până în ziua de azi cursul
istoriei. Cine crede că întâmplările violente din Orientul
Mijlociu se datorează unor conflicte recente nu ştie istorie.
Totul a început cu această familie.
Aşa că, atunci când cei din familia Rebecăi au trimis-o cu
acea binecuvântare, ei au sperat ca Rebeca să nu fie învinsă
de duşmanii ei şi ca promisiunea făcută de Dumnezeu lui
Avraam să rămână în picioare. Din acest motiv, ceea ce s-a
întâmplat de atunci încolo a devenit hotărâtor pentru acea
familie şi pentru întreaga lume.
Puţine ni se spun despre felul în care au reacţionat Isaac
şi Rebeca când s-au văzut pentru întâia oară, dar este
evident că fiecare din ei l-a primit pe celălalt în viaţa lui aşa
cum au sperat cu toţii. Ni se spune că Isaac o iubea cu
adevărat pe Rebeca şi era foarte tandru cu ea. Ea a devenit
sursa unei mari mângâieri pentru el, întrucât era încă
îndurerat după moartea mamei sale.
PRIMELE IMPRESII ŞI PRIMELE LUCRURI
Prima întâlnire dintre Isaac şi Rebeca spune multe despre

ei. Dintre toate calităţile care trebuie căutate la un partener,
consider că viaţa de rugăciune a persoanei respective este
cheia desluşirii caracterului ei. Nu mă îndoiesc că Rebeca a
revenit de multe ori asupra acelei amintiri – „Prima oară
când te-am văzut, te rugai”.
Este un adevăr evident că persoana care se roagă şi caută
cu adevărat înţelepciunea lui Dumnezeu în viaţă,
recunoaşte suveranitatea Lui şi se consacră căutării
înţelepciunii Sale în alegerile importante ale vieţii. Este
important să înţelegem că viaţa de rugădune este cea care
121
clădeşte un caracter ce îl onorează pe Dumnezeu, şi nu

unul care se laudă cu spiritualitatea sa ori se foloseşte de
rugăciune ca de o carte de vizită sau ca de o medalie de
onoare.
De-a lungul anilor, am văzut abuzându-se mult chiar şi
de rugăciune – unul dintre cele mai spirituale acte – încât
rugăciunea poate deveni cea mai urâtă manifestare a
ipocriziei. Am văzut pe unii care se cred superiori celorlalţi
doar pentru că au petrecut o oră în rugăciune. Prin
înşelăciunea lui Satan, până şi rugăciunea devine o cursă.
Trebuie să ne împotrivim Diavolului cu orice preţ.
Rugăciunea nu trebuie făcută pentru a dobândi autoritate
asupra altora, nici pentru a impresiona, ci trebuie făcută în
spiritul sărăciei în duh. O viaţă autentică de rugăciune este
una în permanenţă frântă înaintea lui Dumnezeu. O astfel
de viaţă mărturiseşte smerenia născută din frângere.
Acest lucru se conturează ca model esenţial pentru
dăinuirea căsătoriei. Am vorbit atât de mult despre ce
aşteptăm de la partenerul nostru: bunătate, curăţie şi tot ce
se mai leagă de ele. Vreau să le adun pe toate acestea
într-un singur principiu, pe care să-l aplici în viaţa ta, după
cum şi eu îl aplic în a mea. Fii un bărbat sau o femeie a
rugăciunii. Lasă ca viaţa ta devoţională să fie lumina care să
te călăuzească prin cele mai grele momente prin care vei
trece. Ţine-ţi inima şi mintea aproape de principala
chemare a vieţii tale, aceea de a flămânzi şi de a înseta
după Dumnezeu şi după neprihănirea Sa. Fă ca în fiecare zi
din viaţa ta Dumnezeu să primească ce ai mai bun, aşa
încât ceilalţi să fie părtaşi la răsplata devotamentului tău.
Lasă ca gândurile şi intenţiile inimii tale să prindă contur şi
să fie conduse de timpul petrecut în prezenţa Sa. David
mărturiseşte de multe ori cât de descurajat şi de fricos i s-a
122
întâmplat uneori să fie. Apoi rostea următoarele cuvinte:

„Dar apoi am intrat în Templul Său...” Prezenţa lui
Dumnezeu îţi afectează într-un sens bun toate celelalte
relaţii. Cu siguranţă că a însemnat mult pentru Rebeca
faptul că şi-a văzut pentru prima oară soţul când acesta
stătea în rugăciune.
Această descriere clasică a omului care umblă cu
Dumnezeu i se aplică şi lui Iosif, unul dintre personajele
mele preferate din Biblie. Când a fost adus pentru prima
oară înaintea lui Faraon, el avea multe calităţi care l-au
impresionat pe rege. Dar, de departe, cea mai impresio-
nantă calitate a lui a fost aceea asupra căreia Faraon însuşi
a atras atenţia întregii curţi. Văzând înţelepciunea lui Iosif,
şi gândindu-se la felul lui de a fi, a fost copleşit şi a
exclamat în faţa tuturor slujitorilor de la curte: „Am putea
noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul
lui Dumnezeu?” (Geneza 41:38). Acesta a fost motivul
pentru care Faraon i-a încredinţat lui Iosif totul. Cred că nu
aş greşi deloc dacă aş spune că toţi am fi gata să încre-
dinţăm un membru al familiei noastre cuiva a cărui
principală însuşire este aceea că Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în el.
Există o veche pildă despre un om bogat care urma să
plece într-o lungă călătorie. Înainte de a pleca, a angajat un
meşter şi i-a spus: „Voi fi plecat timp de mai multe luni de
zile şi aş vrea să-mi construieşti o casă după instrucţiunile pe
care ţi le dau. Vreau ca întreaga construcţie să fie de calitate,
aşa că nu folosi niciun material de mâna a doua. Sunt gata să
plătesc preţul pentru ce e mai bun. Şi când mă voi întoarce,
te voi răsplăti. Dar ai grijă să lucrezi cum trebuie.”
După ce bogatul a plecat, zidarul a hotărât să facă lucrul
de mântuială şi să se zgârcească pe ici, pe colo, la cele care
123
nu se văd cu ochiul liber şi pe care proprietarul nu ar fi avut

cum să le observe. Lunile au trecut, iar meşterul şi-a făcut
munca cu viclenie, ridicând o casă de calitate îndoielnică,
dar care părea scumpă şi bine construită.
În cele din urmă, a venit şi ziua când bogatul s-a întors şi
a verificat casa. După ce a analizat totul, i-a spus zidarului:
„Am o surpriză pentru tine. Da, îţi voi plăti munca, dar
vreau să îţi dăruiesc această casă ţie, pentru ca tu şi familia
ta să locuiţi în ea. Acesta este cadoul meu pentru tine.”
Am putea considera că această povestire este o parabolă
la fel ca toate parabolele... adică pură ficţiune. Dar în
realitate ea nu este deloc o simplă parabolă. Poţi fi absolut
convins că aşa cum îţi construieşti viaţa, aşa vei locui în ea.
Dumnezeu este adevăratul zidar doar pentru cel în care
locuieşte Duhul Lui. Doar atunci căminul este binecuvântat
de Dumnezeu. Singurul lucru care lipseşte în timpurile
noastre şi poate că în toate timpurile sunt bărbaţii şi
femeile de caracter, cei ale căror vieţi sunt cinstite şi a căror
transparenţă este reală. Nu cunosc o mărturie mai pu-
ternică pentru Cristos decât a fi considerat o persoană cu
adevărat cinstită.
Cu câtva timp în urmă, am ţinut nişte prelegeri la o
universitate de prestigiu şi, judecând după numărul
participanţilor la sesiuni şi după întrebările lor, era evident
pentru toţi că Dumnezeu era la lucru. Pe când orga-
nizatorul evenimentului respectiv mă conducea, la
aeroport, a spus ceva destul de şocant pentru mine. A zis:
– Soţia mea a adus-o pe vecina noastră la întâlnirea de
aseară. Ea e medic şi nu a mai participat niciodată la aşa
ceva. La întoarcere, în drum spre casă, soţia mea a întrebat-o
cum i s-a părut.
124
Însoţitorul meu s-a oprit, s-a făcut linişte în camionetă

pentru un moment, după care a continuat:
– Vecina a răspuns: „A fost o seară copleşitoare. Argu-
mentele au fost foarte convingătoare. Mă întreb cum se
poartă în viaţa personală.”
Trebuie să recunosc că a fost unul dintre cele mai pro-
vocatoare lucruri pe care le-am auzit. Avea dreptate. Se
verificau oare toate înaltele adevăruri în viaţa personală, aşa
cum erau ele rostite în discursul public? Adevărul este că
Dumnezeu ne cheamă să aplicăm adevărul mai întâi în
viaţa personală, aşa încât expresia lui publică să fie pur şi
simplu o consecinţă a ceea ce s-a petrecut deja în inimă, şi
nu un simplu ornament pus peste o viaţă nesinceră. Este
esenţial să ne dezvoltăm tăria de caracter în viaţa personală.
De aceea, voi prezenta trei discipline importante care
trebuie transpuse în viaţă. Acestea seamănă seminţele ca-
racterului din care înfloreşte autenticitatea.
DE CUM SE CRAPĂ DE ZIUĂ
Prima disciplină se referă la faptul că viaţa trebuie să vă fie

ordonată de rugăciune, printr-un angajament zilnic.
Căutarea feţei lui Dumnezeu – înainte de a trebui să faci
faţă fiecărei zile – nu trebuie privită ca o povară, ci ca un
privilegiu. Oricum ţi-ai ordona viaţa, nu poţi să faci faţă
doar prin puterea ta ispitelor care te vor pândi şi con-
flictelor cu care te vei confrunta sau care te vor buimăci.
De-a lungul anilor, am avut privilegiul să întâlnesc mulţi
oameni minunaţi şi să le urmăresc vieţile. Un astfel de om
a fost Daniel Lam. Daniel a fost translatorul meu când am
predicat în Cambodgia, în 1974, pe când aveam vreo
douăzeci de ani. Cambodgia se afla atunci la mare
125
strâmtorare. Asediată de grupările separatiste, ţara deve-

nise un loc nesigur. De aceea, s-a instituit o stare de asediu
foarte strictă. Cât am călătorit prin ţară, am stat în nişte locuri
destul de neconfortabile. Când am ajuns în Battambang,
situat cam la o sută şaizeci de kilometri nord-vest de
Phnom Penh şi în apropierea faimosului oraş antic Angkor
Wat, interpretul meu s-a străduit să găsească un loc de
găzduire cât de cât decent. În cele din urmă am ajuns la o
clădire a cărei scară fusese construită ca un labirint care
avea, pe măsură ce îşi croia cale prin clădirea slab luminată,
camere mici la fiecare colţ.
În fiecare seară ne întorceam în mica noastră cameră
epuizaţi după predică şi după consilierea făcută în biserici
împrăştiate care pe unde sau de la întrunirile în aer liber.
Deşi dificilă din punct de vedere emoţional, săptămâna
aceea a fost plină de bucuria de a vedea sute de oameni
întorcându-se la Isus Cristos, inclusiv preoţi budişti.
Într-una din seri, Daniel şi cu mine am avut privilegiul de
a ne ruga până noaptea târziu, într-o adevărată bătălie,
pentru sufletul unui preot budist care purtase roba timp de
optsprezece ani. A fost cu adevărat o noapte de epuizare
emoţională.
La destul de multă vreme după darea stingerii, ne-am
întors pe întuneric în camera noastră din capul scării, chiar
sub acoperiş. Mi-am dat seama că eram extrem de epuizaţi.
De necrezut pentru mine, la ora patru dimineaţa a sunat
ceasul lui Daniel, aşa cum suna în fiecare dimineaţă. Şi
Daniel s-a sculat fără să facă zgomot, croindu-şi drum pe
scară în sus, prin întuneric, până pe acoperiş, unde a
început să se roage stăruitor ca Dumnezeu să aducă o
convertire naţională în Cambodgia. Se ruga într-o limbă pe
care nu o înţelegeam, dar cu un patos aproape palpabil.
126
Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, l-am întrebat în timp ce

mergeam la biserică:
– Daniel, te-ai mai putut trezi azi-dimineaţă?
Şi el a spus:
– Frate, am fost atât de obosit. Dar dacă am simţit
vreodată nevoia de a fi pe genunchi, acesta a fost mo-
mentul, pentru că tocmai ne-am luptat cu diavolul pentru
sufletul unui om.
Nu mă îndoiesc că erau nişte circumstanţe extenuante şi
nu mă îndoiesc de faptul că fiecare dintre noi funcţionează
diferit, dar răspunsul lui Daniel mi-a arătat că se încredea
cu adevărat în puterea Domnului. Iată ce poate dezvălui
despre noi o viaţă de rugăciune consecventă, anume că nu
trebuie să ne încredem în noi înşine, ci să căutăm voia lui
Dumnezeu în tot ceea ce facem. Rugăciunea nu este un
substitut al acţiunii, ci susţine acţiunea cu putere trans-
formatoare.
Într-unul din pasajele de mare încărcătură spirituală din
Scriptură, loan 17, îl vedem pe Domnul Isus în rugăciune.
O numim Rugăciunea de Mare Preot, pentru că Isus S-a
rugat pentru ucenicii Săi. Există două lucruri în rugăciunea
lui Isus care ies în evidenţă şi care pot fi transpuse în viaţa
unui cuplu care doreşte să se căsătorească. Primul este
acela că Isus S-a rugat Tatălui ca ucenicii „să fie una, cum
suntem şi Noi” (versetul 11). Dacă pentru ucenici S-a rugat
aşa, cât de mult doreşte El aceasta pentru bărbatul şi soţia
lui, care de la bun început au fost creaţi să fie „una”?
Dar S-a mai rugat pentru ceva: „Pentru ca să aibă în ei
bucuria Mea deplină” (versetul 13). Dorinţa Lui era ca
ucenicii să cunoască şi să experimenteze plinătatea
bucuriei pe care doar El putea să le-o aducă. Repet: dacă
rugăciunea Sa pentru ucenici viza unitatea, cu cât mai mult
127
doreşte El unitatea pentru cei care sunt uniţi în numele

Său? Doar trăind această unire deplină avem parte de
întreaga măsură a bucuriei Sale în părtăşia cu celălalt.
Aceasta ar trebui să fie rugăciunea noastră de la bun în-
ceput. Mulţi se roagă pentru partenerul potrivit, dar nu se
mai roagă şi pentru unirea potrivită: ca să fie una aşa cum
Isus şi Tatăl sunt una, şi astfel să experimenteze deplina
măsură a bucuriei Sale în relaţia lor.
AŞA CUM NE ÎNVAŢĂ CUVÂNTUL
A doua parte a formării caracterului o reprezintă studierea

Cuvântului lui Dumnezeu cu regularitate şi disciplină.
Psalmistul ne aminteşte în Psalmul 119:105 că Sfânta
Scriptură este o candelă pentru picioarele noastre şi o
lumină pe cărarea noastră. În acelaşi capitol, el mai spune:
„Văd că tot ce este desăvârşit are margini: poruncile Tale
însă sunt fără margini” (versetul 96).
Ce afirmaţie uimitoare! Înţelegem poruncile ca fiind ceva
restrictiv, obligatoriu şi limitativ. Psalmistul a ajuns să vadă
poruncile lui Dumnezeu ca o sursă nesfârşită de plăcere
pură. Aceasta este menirea Cuvântul lui Dumnezeu. În
tinereţe am pus mâna pe un ghid de studiu biblic scris de
Robert Murray McCheyne, renumitul predicator din
Dundee, Scoţia. McCheyne a intrat în lucrare când fratele
său a murit subit. A trăit o viaţă disciplinată, studiind
Cuvântul şi rugându-se, iar înainte de moartea sa – la mai
puţin de treizeci de ani – Dumnezeu l-a folosit pentru a
începe una din cele mai mari treziri spirituale din Scoţia.
McCheyne şi-a învăţat enoriaşii să citească Biblia în
întregime o dată pe an. Aceasta însemna să citească zilnic
două capitole din Vechiul Testament şi două din Noul
128
Testament. Planul implica citirea de două ori a Psalmilor şi

a Proverbelor.
Când studiezi Biblia planificat, beneficiezi de avantajul
extraordinar că Dumnezeu, în suveranitatea Lui, îţi pune
înainte anumite pasaje atunci când ai cea mai mare nevoie
de ele. Al doilea avantaj al unui studiu sistematic este că
dacă nu citeşti Scriptura într-o zi, vei şti exact de unde să
reiei lectura. Unul din lucrurile tragice legate de creşterea
într-o familie creştină este că învăţăm implicit aşa de multe
lucruri, încât nu ne mai angajăm să studiem Biblia pe cont
propriu. Dar învăţarea, studiul şi memorarea lasă o
amprentă de neşters în sufletele noastre. Niciodată nu ştii
când se va ivi o situaţie în care vei avea nevoie de un
cuvânt de la Domnul, dar dacă eşti regulat aproape de
Cuvânt, Dumnezeu va găsi mijlocul potrivit să te atingă.
Dar vă atenţionez din nou. Cunosc oameni care
studiază Scriptura, care citează din ea, care au însemnări
şi sublinieri pe fiecare pagină, dar al căror unic scop pare
să fie folosirea Scripturii pentru a-i ataca pe ceilalţi sau
pentru a dovedi ceea ce vor ei să dovedească, în timp ce
vieţile lor mărturisesc pentru orice altceva, numai harul
lui Dumnezeu nu. Unicul şi cel mai înalt scop al Scripturii
este „să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire”
(2 Timotei 3:15), ceea ce vrea să spună că ea te conduce la
Mântuitor, devenind apoi o sursă de învăţătură care te
ajută să creşti în caracter şi înţelepciune. Scopul Scripturii
este să te echipeze şi să te învrednicească să te prezinţi
înaintea lui Dumnezeu.
În scurta perioadă în care am locuit în Anglia am prins
una din cele mai violente furtuni care au lovit Anglia
vreodată. Peste 750 000 de copaci au fost doborâţi într-o
singură noapte. La câteva zile de la furtună, ne plimbam
129
prin parcuri, pe lângă copacii uriaşi pe care vântul îi

smulsese din rădăcini. Soţia mea a observat cât de subţiri
erau rădăcinile unora dintre aceşti copaci masivi. Când am
pomenit cuiva despre asta, ne-a explicat că în Anglia pânza
freatică este foarte aproape de suprafaţă, astfel încât rădă-
cinile copacilor nu trebuie să pătrundă adânc în pământ
pentru a-şi extrage seva. În consecinţă, trunchiul creşte dis-
proporţionat faţă de rădăcini. Când îi loveşte vreo furtună
puternică, aceşti copaci gigantici sunt smulşi imediat din
rădăcini pentru că nu au nimic care să îi fixeze în sol.
Ce imagine potrivită pentru o viaţă fără rugăciune. Fără
îndoială că furtunile lovesc în fiecare căsnicie. Doar dacă
rădăcinile tale se adâncesc în Cuvânt, vei putea ţine familia
unită. Cuvântul ar trebui să fie temelia căminului tău.
Nu este de mirare că pe măsura ce biserica cunoaşte tot
mai puţin Scripturile, ea seamănă din ce în ce mai mult cu
lumea în comportare, putând fi dezrădăcinată uşor de orice
nouă filosofie fantezistă său de orice capriciu.
AŞA CUM ÎNCHINAREA UNEŞTE

Ajungem acum la al treilea pas: o implicare activă în
biserica locală, în special atunci când familia este tânără şi
trebuie să crească în credinţă şi cunoaştere. Fiind activi
într-o biserică locală, veţi învăţa împreună şi veţi fi zidiţi
prin împărtăşirea experienţelor spirituale. Biserica este, de
asemenea, locul unde învăţaţi să relaţionaţi cu ceilalţi şi să
dovediţi că în contextul celorlalte relaţii în care sunteţi
implicaţi puteţi păstra această relaţie pură. Este locul unde
învăţaţi să dăruiţi, să susţineţi lucrarea Domnului şi să vă
formaţi o viziune pentru a răspândi Evanghelia în lume.
Este locul de unde vă veţi aduna amintirile şi unde veţi găsi
un grup de sprijin care să vă stea alături. Biserica este
130
instituită de Dumnezeu, ca şi căsnicia voastră, şi în ciuda

căderilor, este locul unde învăţaţi să vă închinaţi ca parte a
unei comunităţi. Este locul unde cântaţi şi studiaţi
Cuvântul lui Dumnezeu. Este locul unde vă întâlniţi şi
discutaţi cu fraţii de credinţă. Este locul unde învăţaţi să vă
purtaţi poverile unii altora şi să împliniţi astfel legea lui
Cristos (vezi Galateni 6:2). Este un loc de care aveţi nevoie
şi care la rândul lui are nevoie de voi.
Putem vorbi oricât despre curtare sau despre dragostea
romantică, dar vă provoc cu o întrebare: n-ai vrea să fii un
bărbat sau o femeie a rugăciunii, astfel încât, profund de-
dicat lui Dumnezeu, El să îţi descopere partenerul de viaţă
şi să te facă ceea ce El doreşte să fii?
Prima întâlnire a fost de bun augur pentru Isaac şi
Rebeca. Un cămin şi o naţiune s-au ridicat din acea întâl-
nire, datorită faptului că ea s-a dăruit în totalitate lui, iar el
s-a dăruit în totalitate ei.
Acum câţiva ani am citit în Reader's Digest următorul
articol despre căsătorie:
Căsnicia înseamnă să îţi laşi întreaga fiinţă – trupul, sufletul,

fericirea, viitorul - în seama cuiva pe care-l iubeşti, dar care îţi
este şi îţi rămâne în mare măsură străin. Acest măreţ act de
credinţă este ceva ce poate descătuşa în fiecare dintre cei doi
iubiţi efluvii nebănuite de compasiune, rezistenţă, genero-
zitate, bucurie, pasiune, fidelitate şi speranţă. De aceea,
încrederea tinerilor îndrăgostiţi nu este nici arogantă, nici
prostească, ci devine expresia unei realităţi fundamentale a
naturii umane: cele mai mari daruri ale omului ies la iveală
doar atunci când omul e gata să rişte totul.1
Însă un asemenea risc poate fi asumat doar după ce ai

riscat totul pentru Dumnezeu.
131
7
FAȚĂ ÎN FAȚĂ
CU REALITATEA
ȘI UNUL CU CELĂLALT
Viața își are poverile ei, dar Dumnezeu a promis

că le va purta în locul vostru.
133
........e ce merg adesea lucrurile prost în căsnici, cu toate că

D
........înainte de nuntă s-au depus eforturile necesare și
toate lucrurile par să-şi fi găsit locul? Poate că aceasta este
cea mai dificilă întrebare legată de căsătorie. Am cunoscut
cupluri care au ştiut să împărtăşească şi să se bucure
împreună de cele mai bune experienţe ale lor şi de cei mai
frumoşi ani, dar în viaţa cărora a apărut totuşi pe nesimţite
o slăbiciune din interiorul cuplului. Treptat, viaţa lor îm-
preună s-a destrămat. Pare să nu mai fi rămas niciun pic de
romantism, căminul a ajuns să fie doar o locuinţă comună
şi în adâncul sufletului se insinuează sentimentul îngro-
zitor că ceva nu este în regulă. Nu este vorba de un senti-
ment de trădare, de infidelitate sau de dorinţa de renun-
ţare la căsnicie, ci doar de sentimentul că paharul a fost
băut până la capăt şi că nu a mai rămas nimic. Este vorba
de o oboseală în aspectul romantic al iubirii – toate
componentele sunt la locul lor, dar focul s-a stins.
Uneori există semne evidente că ceva nu este în regulă,
alteori nu se văd niciun fel de semne. Într-o societate în
care ambii parteneri lucrează, asupra relaţiei apasă o
tensiune suplimentară, din cauză că vieţile lor sunt, în cea
135
mai mare parte din zi, blocate în două lumi diferite. În

trecut, regula era ca atunci când unul dintre parteneri era
plecat de acasă la muncă, celălalt avea ca responsabilitate
principală păstrarea intactă a căsniciei. Dar odată cu dez-
voltarea economică şi cu apariţia unor posibilităţi inexis-
tente înainte, presiunea de a asigura o bază financiară
puternică a crescut exponenţial, ceea ce înseamnă că ambii
parteneri lucrează în afara căminului.
Dar presiunea nu vine doar din domeniul financiar.
Avem o dorinţă înnăscută de a ne folosi minţile şi abili-
tăţile, iar edificarea unui cămin nu are o dinamică la fel de
atrăgătoare ca o carieră. Din nefericire pentru noi, ne
certăm ca să stabilim cine primeşte partea mai lungă şi cine
primeşte partea mai scurtă a beţişorului cultural, în loc să
avem grijă ca mariajul să-şi păstreze locul său prioritar şi să
căutăm împreună soluţii la problemele ce se ivesc.
Odată a venit la mine un om care mi-a spus că se
confruntă cu o problemă. I se ceruse să preia rolul de
„Domnul Mamă”, după cum s-a exprimat el, deoarece soţia
lui dorea să lucreze cu normă întreagă. Ea considera că era
important ca unul dintre ei să stea acasă cu copiii şi era de
părere că el ar trebui să facă acest lucru.
– Sunt foarte derutat în legătură cu rolul meu şi stau acasă
tare deprimat. Sunt gospodină, tată, mamă, toate la un loc.
Ştiam că problema nu putea fi lămurită într-o singură
discuţie. Dar din întâmplare, după vreo două zile, a venit
şi soţia lui la mine şi m-a întrebat destul de direct dacă mi
se părea greşită poziţia pe care o adoptase. După tonul ei şi
din expresia feţei, am fost şi mai sigur că problema era mult
mai acută decât părea. I-am spus că cel mai important
lucru în situaţia respectivă nu era ceea ce credeam cu
privire la poziţia ei.
136
FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU REALITATEA ȘI UNUL CU CELĂLALT
– Ar fi bine să te asiguri că faci ceea ce trebuie, i-am spus,

întrucât familia ta se îndreaptă spre probleme serioase,
fiind obligată să plătească costul emoţional al poziţiei pe
care o deţii. Încearcă cel puţin să găseşti o cale de mijloc.
Asta e tot ce am de spus. Ai nevoie de consiliere profe-
sională pentru aşa ceva.
În cazul lor, problema nu era cine ar trebui să meargă la
serviciu şi cine să stea acasă. Niciunul dintre ei nu voia să
stea acasă, dar unul l-a obligat pe celălalt să se sacrifice.
Rezultatul a fost o bombă cu ceas.
Acesta este însă un exemplu. Mai sunt zeci de alte
situaţii de altă natură. Problemele sunt mult prea complexe
ca să încercăm să le rezolvăm aici, dar aş vrea să aruncăm o
privire asupra a ceea ce poate merge rău şi cum am putea
preveni aceasta.
„MERIT CEVA MAI BUN”
În primul şi-n primul rând, să nu cochetaţi nici măcar

pentru o clipă cu ideea că ar fi existat cineva, undeva, mai
bun, sau cineva cu care v-aţi fi înţeles mai bine. Infi-
delităţile nu sunt întotdeauna fizice. Capriciile emoţionale
ale minţii pot fi la fel de periculoase pentru sănătatea
căsniciei. Jocurile minţii pot crea prejudicii mai mari decât
şi-ar putea imagina cineva şi trebuie înăbuşite de tim-
puriu. Primul pas este să decizi să-ţi primeşti partenerul ca
pe-un dar din partea lui Dumnezeu, cu tot ce are el bun şi
rău. Cel mai greu lucru în privinţa aceasta este că amândoi
trebuie s-o credeţi cu tărie. Dacă numai unul singur se află
pe calea dragostei necondiţionate, o poate găsi teribil de
extenuantă.
O analiză sinceră a sufletului este cel mai important pas
137
atunci când în cale se iveşte un pericol. Relaţiile

extraconjugale încep adesea din cauză că o persoană
găseşte pe altcineva cu care se înţelege mai bine şi cu care
are parte de mai multă intimitate sau căldură, fără povara
îngrijirii unei familii. Se prea poate ca multe căsnicii să se
destrame după ce ani de zile cei doi parteneri au investit
mult în familie, din cauză că grija de a purta povara
celuilalt a devenit prea mare după o jumătate de viaţă
trăită împreună. Dar aici trebuie să facem un pas înapoi
şi să înţelegem ce înseamnă cu adevărat dragostea şi
căsătoria. Căsnicia pune laolaltă nu doar un bărbat şi o
femeie, ci şi copiii şi problemele lor. Este o cruzime să-ţi
abandonezi brusc partenerul care a dus greul alături de
tine în călătoria prin viaţă, pe parcursul atâtor ani,
pentru cineva care nu cere un angajament şi grijile
aferente lui. Căsătoria nu este o întreprindere comer-
cială, în care să înlocuieşti o maşină de care te-ai plictisit
cu una nouă. Adevărul este că şi noua maşină îşi va
pierde farmecul, ca să nu mai zic de tine însuţi. Cineva a
spus că îţi datorezi succesul primei soţii, iar pe a doua o
datorezi succesului.
Înăbuşe de la bun început gândul că ar exista altcineva
mai bun, care să te aştepte cu braţele larg deschise ca să-ţi
aducă fericirea perfectă. Eliberarea de responsabilităţi şi
grijuri comune este întotdeauna idealizată pe termen scurt,
dar nu se poate realiza niciodată. Cu cât intri mai adânc în
viaţa altuia, cu atât „durerea” de a trăi cu el este mai mare.
E în firea lucrurilor să fie aşa. Cu cât implicarea în viaţa
celuilalt este mai mare, cu atât trebuie să te sacrifici mai
mult. Nu suntem aici ca să fim răsfăţaţi, nici ca cineva să ne
facă să ne simţim mai bine. Nu există partenerul ideal, iar
termenul „mai bun” poate fi amăgitor.
138
Acestea fiind spuse, există în căsătoria lui Isaac cu

Rebeca anumite dovezi care arată că până şi doi oameni
buni ajung să facă gafe serioase de-a lungul vieţii. Nici-
odată nu au pus sub semnul întrebării dragostea ce şi-o
purtau unul altuia, dar au avut numeroase probleme în
relaţiile cu ceilalţi, probleme care au adus tensiune între ei.
Locuiau într-un ţinut filistean într-o perioadă de foa-
mete în ţara lor, când au apărut pentru prima oară fisuri în
armura lui Isaac. Filistenii l-au urmărit îndeaproape şi,
temându-se că gazdele lui îl vor omorî din cauză că Rebeca
era foarte atrăgătoare, Isaac a făcut un lucru periculos.
Iată cum relatează Scripturile incidentul în Geneza 26:
Când îi puneau oamenii locului aceluia întrebări cu privire la

nevasta lui, el zicea: „Este sora mea.” Căci îi era frică să spună
că este nevastă-sa, ca să nu-l omoare oamenii locului aceluia,
fiindcă Rebeca era frumoasă la chip.
Fiindcă şederea lui acolo se lungise, s-a întâmplat că
Abimelec, împăratul filistenilor, uitându-se pe fereastră, a văzut
pe Isaac jucându-se cu nevastă-sa Rebeca. Abimelec a trimis să
cheme pe Isaac şi i-a zis: „Nu mai încape îndoială că e nevastă-ta.
Cum ai putut zice: «E sora mea?»” Isaac i-a răspuns: „Am zis aşa
ca să nu mor din pricina ei.”
Şi Abimelec a zis: „Ce ne-ai făcut? Ce uşor s-ar fi putut ca
vreunul din norod să se culce cu nevastă-ta şi ne-ai fi făcut
vinovaţi.”
Atunci Abimelec a dat următoarea poruncă întregului norod:
„Cine se va atinge de omul acesta sau de nevasta lui va fi
omorât.” (versetele 7-11)
Biblia nu ascunde niciodată petele eroilor săi. Vă între-

baţi probabil de ce a minţit Isaac cu privire la nevasta lui.
Ştim că şi tatăl său Avraam făcuse acelaşi lucru, în acelaşi
139
oraş, când se afla într-o situaţie asemănătoare. Oare

pragmatismul i-a fost transmis lui Isaac prin educaţie, ori
setul acela de minciuni convenabile care l-au ajutat să o
scoată la capăt venea din cultura acelor vremi? Sau i-a lipsit
credinţa că Dumnezeu îi va trece cu bine de această
situaţie? În mod surprinzător, Scriptura nu ne spune nimic
despre ce simţea Rebeca.
Ceea ce învăţăm de aici este că atunci când îţi expui soţia
unui risc doar ca să te protejezi pe tine însuţi, o consideri
mai puţin preţioasă ca propria-ţi persoană. Poate că nu ne
găsim într-o situaţie atât de groaznică ca cea în care se afla
Isaac, căci el se temea pentru viaţa lui. Dar de multe ori
încercăm să-i impresionăm pe oameni pe socoteala soţiei.
Am văzut că în unele culturi soţia este făcută să pară slabă
şi prostuţă de dragul distracţiei. Această depreciere făcută
mai în glumă, mai în serios, taie în carne vie. Cuvântul
„sarcasm” înseamnă la propriu „a tăia carnea”.
Nesocotindu-i pe alţii, ne înjosim pe noi înşine.
Respectul şi demnitatea sunt o parte intrinsecă a relaţiilor
de calitate. N-am niciun dubiu că toţi am greşit astfel, dar
în loc să ne scuzăm greşelile, ar fi mai bine să le corectăm.
Este ironic faptul că, în cazul lui Avraam şi al lui Isaac,
conducătorii păgâni i-au mustrat pentru ceea ce făcuseră şi
şi-au dat seama cât de grave puteau fi consecinţele punerii
în pericol a femeilor. În împrejurări mai puţin dramatice,
nu este deloc neobişnuit ca cineva de altă credinţă decât
noi înşine să observe lipsa de respect şi atitudinea critică cu
care ne tratăm soţia, ceea ce e dăunător pentru căsătorie,
pentru copii sau pentru mărturia noastră în Isus Cristos.
Familiaritatea nu trebuie să ducă la indiferenţă faţă de
valoarea celuilalt.
140
DUREREA SUFLETEASCĂ A PĂRINŢILOR
Urmărind firul povestirii, ajungem la un moment de mare

necaz ce s-a abătut asupra acelei case. În Geneza 26:34-35
citim: „La vârsta de patruzeci de ani, Esau a luat de neveste
pe Iudita, fata hetitului Beeri, şi pe Basmat, fata hetitului
Elon. Ele au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac
şi Rebeca.”
Mariajul lui Isaac cu Rebeca a ajuns şi la momentul în
care copiii lor trebuiau să se căsătorească. Spre deosebire
de părinţii lui, cel mai mare avea să facă acest lucru fără
binecuvântarea lor. Esau n-a luat în seamă sfatul părintesc
şi şi-a luat nu una, ci două soţii de altă religie, ceea ce a fost
zdrobitor pentru Isaac şi Rebeca. Abia după câţiva ani,
când a apărut o fisură serioasă în relaţia dintre Esau şi
Iacov, citim că Esau şi-a dat seama pentru prima oară cât îşi
întristase părinţii din cauză că se căsătorise cu cineva de
altă credinţă (vezi Geneza 28:8).
Această povară i-a epuizat pe Isaac şi pe Rebeca,
deoarece ei îşi întemeiaseră angajamentul unul faţă de
altul pe speranţa că vor aduce pe lume copii care să ducă
mai departe binecuvântarea lui Avraam, din generaţie în
generaţie. Dar fiul cel mare îşi nesocotise acel drept din
naştere.
Una dintre poverile cele mai greu de purtat este să-ţi
vezi copilul apucând-o pe căi greşite. Am văzut-o
întâmplându-se, şi nu mai eşti acelaşi om când duci o
povară atât de grea. Acest lucru se petrece atât în familii cu
frică de Dumnezeu, cât şi în familii unde Dumnezeu nu
este onorat. Nu există o explicaţie simplă pentru acest
lucru, deoarece nu putem fi niciodată siguri de rezultatul
final până când nu se termină totul. În cazul unora, faza în
141
care copilul se îndepărtează de angajamentul lor faţă de

Dumnezeu ţine puţină vreme. Pentru alţii, în schimb,
aceasta devine un lung drum al neascultării. Totuşi, sunt şi
cazuri în care copiii întorc spatele credinţei şi familiei şi nu
se mai întorc niciodată. Nimic – nici măcar moartea – nu
provoacă mai multă durere unui părinte credincios ca
răzvrătirea copilului său faţă de Dumnezeu.
Cu mai mulţi ani în urmă, am citit o carte de Edmund
Gosse intitulată Father and Son. Tatăl lui Edmund fusese un
biolog marin cu educaţie temeinică şi cu toate că citise
scrierile lui Charles Darwin care erau foarte populare la
acea vreme, s-a ţinut de credinţa lui în Dumnezeu,
rămânând un creştin devotat. Dar Edmund, a cărui cultură
era la fel de vastă ca a tatălui, dacă nu chiar mai bogată, se
învârtea în cercuri care i-au dat treptat curajul de a-i
mărturisi tatălui că îşi pierduse credinţa. Printre realizările
lui Edmund se numărau prestigioasa poziţie de bibliotecar
asistent la British Museum, iar mai apoi cea de bibliotecar
la Camera Lorzilor. Când şi-a anunţat tatăl că s-a
îndepărtat de credinţa în Isus Cristos şi că din punct de
vedere intelectual nu mai putea crede, acesta, cu inima
frântă, i-a scris o scrisoare pe care Edmund o redă pe
ultima pagină a cărţii sale, după ce şi prietenia lor se
destrămase:
Fiule... grea lovitură am primit când ai venit la noi în vară: am

descoperit cât de mult te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Nu că ai
fi cedat în faţa puternicului avânt tineresc şi nu că ai fi căzut
victimă poftelor cărnii; în acest caz, oricât de trist ar fi fost,
conştiinţa ta luminată ar fi strigat şi te-ai fi întors la sângele care
ne curăţeşte de orice păcat, la mărturisire umilă, la smerirea de
sine, la iertare şi la o nouă comuniune cu Dumnezeu. Dar nu
asta a fost, ci infidelitatea oribilă şi perfidă, care a acţionat deja
142
în mintea şi în inima ta cu o energie extraordinară... Se pare că

nu a mai rămas nimic la care să pot face apel. Cred că nu mai
există niciun teren comun între noi. Navighezi deci în aval pe
râul timpului înspre veşnicie, fără nicio călăuză de încredere
(din cauză că ţi-ai aruncat harta peste bord) în afară de ce îţi
poţi procura prin propriile-ţi forţe.
Am intenţionat, după multă rugăciune, să trec în linişte
peste acest comportament îngrozitor al tău; dar întrebările tale
aparent sincere cu privire la motivul necazului meu m-au făcut
să merg direct la rădăcina lucrurilor... Cu durere îţi trimit această
scrisoare, nu cu mânie; sper că te vei simţi îndemnat să-ţi
revizuieşti întregul comportament, din care aceasta este doar o
fază înaintea lui Dumnezeu. Dacă ţi-ar fi dat acest har, oh!, cât
de bucuros aş îngropa tot trecutul şi aş avea din nou părtăşie
dulce şi plină de iubire cu fiul meu iubit, ca mai demult.1
De fiecare dată când citesc aceste cuvinte, nu-mi pot

stăpâni lacrimile. Simt durerea tatălui. Orice părinte care a
avut parte de o asemenea despărţire este zdrobit sub
povara durerii. Lumea arată altfel când simţi că ţi-ai
pierdut copilul. În cazul menţionat, fiul nu a devenit un
depravat. Dacă aceasta ar fi fost problema, tatăl ar mai fi
avut o speranţă, întrucât cei care adoptă un stil de viaţă
permisiv ştiu că înăuntrul lor există un gol şi se pot
întoarce atunci când recunosc acest lucru faţă de ei înşişi.
Nu, în cazul lui Edmund situaţia era, de departe, mult mai
gravă. La el era o răzvrătire a minţii. Edmund şi-a bazat
îndepărtarea de Dumnezeu pe raţiune, aşa că tatăl său şi-a
dat seama că nu le mai rămăsese niciun teren comun al
autorităţii. Vedeţi, atunci când există un instrument de
măsură, putem deosebi adevărul de minciună. Dar când
există o determinare voită de a nu crede şi raţiunea este
chemată să sprijine acea necredinţă chiar dacă se
143
dovedeşte falsă, rezultatul este un dezastru imens. Părtăşia

dintre cei doi s-a destrămat, iar tatăl şi-a continuat viaţa cu
inima îndurerată.
Daţi-vă silinţa să fiţi la curent cu felul în care gândesc
copiii voştri. Poate că eforturile voastre nu vor duce întot-
deauna la rezultatul dorit, dar trebuie să ne facem partea.
Staţi în strânsă legătură cu ei. Învăţaţi-i în mod regulat, atât
prin cuvinte, cât şi prin fapte. Iubiţi-i şi arătaţi-le că ţineţi la
ei pentru ceea ce sunt şi pentru nimic altceva. Răspundeţi
la întrebările lor cu sinceritate şi cu grijă faţă de ei. Nu le
ignoraţi luptele. Încercaţi să-i ajutaţi când le este greu şi
scutiţi-i de o atitudine cinică. Ţineţi-vă la curent cu
problemele lor. Celor mai mulţi dintre noi ne este greu să
înţelegem că fiii şi fiicele noastre trăiesc într-o lume total
diferită în mintea lor, mult diferită decât ne dăm noi seama.
În special taţii trebuie să aibă impact asupra fiilor, pentru
că există din ce în ce mai puţine exemple de oameni ai lui
Dumnezeu care să fie urmate de tineri. Dr. James Dobson
spunea că mamele cresc băieţi, pe când taţii cresc bărbaţi.
Am întâlnit mulţi tineri ai căror taţi au fost distanţi şi care
tânjesc după o îmbrăţişare din partea lor. Nu spun că fetele
au mai puţină nevoie de aşa ceva, dar ele găsesc un
exemplu în prezenţa mamei. Băieţii sunt părăsiţi pe o
insulă a confuziei, neavând pe nimeni care să le croiască o
cale de scăpare. Nu încape îndoială că bărbaţii au fost
primii care şi-au abandonat îndatoririle faţă de familie.
Într-o vreme în care copiii sunt atât de derutaţi, este
imperios necesar ca prietenii să încurajeze şi să întărească
familia. Din păcate, în momentele de cumplită însingurare,
mulţi îi judecă în loc să îi mângâie. Dragostea şi rugăciunea
sunt două dintre cele mai importante lucruri pe care le pot
face părinţii în timp ce aşteaptă ca preaiubitul lor fiu sau
144
preaiubita lor fiică să se întoarcă la credinţă. La apusul

vieţii, acest lucru trebuie încredinţat în întregime lui
Dumnezeu, care ştie ce e mai bine.
SUBTILA INFLUENŢĂ A CULTURII
Faptul că Esau nu a ştiut cât de dureroasă a fost fapta lui

pentru părinţi spune multe despre indiferenţa lui spiri-
tuală. Faptul că s-a căsătorit fără să ţină cont de religia şi
cultura sa a fost, în cel mai bun caz, o povară uriaşă
adăugată căsătoriei. Cineva a spus: „Religia este esenţa
culturii, iar cultura este haina religiei.” Cred că este o bună
definiţie a culturii, întrucât o leagă de religie, dar este
departe de a fi exhaustivă în a defini ce înseamnă cu
adevărat cultura. Aceasta este o temă extrem de sensibilă în
timpurile noastre şi poate fi foarte uşor înţeleasă greşit.
De-a lungul anilor, am primit numeroase telefoane pe
această temă, probabil din cauză că eu şi soţia mea pro-
venim din culturi diferite. Cultura este hotărâtoare în
cadrul căsniciei, pentru că este, într-o manieră cât se poate
de reală, expresia comportamentală a valorilor, a apre-
cierilor, a gusturilor unei persoane şi a modului de rapor-
tare atât la chestiunile simple, cât şi la cele importante ale
vieţii. Adăugaţi la aceasta dimensiunea limbajului şi a
memoriei culturale şi veţi obţine lumi inserate în alte lumi.
În fapt, cultura asigură cum-ul şi de ce-ul comportamental.
De aceea, cultura este un factor determinant atât în cadrul
unui grup etnic, cât şi în afara lui. În unele culturi în
mijlocul cărora am trăit, oamenii nu se sfiesc să admită că
nici nu le-ar trece prin cap să se căsătorească cu cineva din
propria cultură, dar aparţinând unei subculturi radical
diferite.
145
În timpul războiului din Vietnam, am participat în

Saigon la nunta unei frumoase vietnameze cu un soldat
american. Toată seara au stat fără să-şi spună nimic unul
altuia din cauză că nu vorbeau aceeaşi limbă, dar cei mai
mulţi dintre invitaţi au discutat mai tot timpul despre
tăcerea lor. Acest tip de diferenţe poate fi depăşit de unii,
dar putem fi siguri că limba era doar vârful aisbergului.
Existau diferenţe în profunzimea bagajului cultural al
fiecăruia, în cadrele lor de referinţă la trecut, prezent şi
viitor.
Valorile şi felul în care îi tratăm pe ceilalţi constituie o
provocare încă şi mai mare decât limbajul. Am fost odată
într-o cultură, în care seară de seară, după ce îmi terminam
discursul, veneau la mine o mulţime de femei ca să mă
întrebe dacă putem discuta într-un loc mai ferit, unde să nu
fim auziţi. Poveştile lor erau toate la fel. Trăiau într-o
cultură în care bărbaţii obişnuiau să treacă, după ce plecau
de la birou, pe la bar sau pe la vreun alt loc de felul acesta
şi să îşi împlinească acolo, înainte de a lua cina acasă cu
familia, nevoile emoţionale şi fizice în compania altor
femei. Acceptarea acestui comportament al bărbaţilor de
către cultura în care trăiau nu însemna pentru acele femei
altceva decât dominaţie patriarhală, care dădea bărbaţilor
şi adulterului lor binecuvântarea societăţii. Tonul blajin cu
care aceste femei îşi împărtăşeau suferinţa ascundea un
ţipăt de durere înăuntrul lor.
De multe ori mi s-a spus: „Nu mă voi căsători niciodată
în cultura mea, pentru că ştiu ce abuzuri ar trebui să suport
ca să mă adaptez prejudecăţilor noastre de aici.” Aş putea
să scriu o carte întreagă despre suferinţa de care mulţi au
parte în căsniciile lor. Unii au ajuns chiar să se sinucidă.
După cum vedeţi, cultura nu este doar o chestiune
146
interetnică, ci şi o problemă intraetnică. Pentru Isaac şi

Rebeca, credinţa era o chestiune fundamentală, dar putem
fi siguri că valorile lor au fost puse în pericol atunci când
fiul lor s-a căsătorit cu cineva care avea convingeri
culturale diferite. Cultura este un lucru real. Ea trece din-
colo de etnie, cuprinzând obiceiurile inimii şi ale minţii
într-o puternică strânsoare. Căsătoria nu slăbeşte întot-
deauna această strânsoare, care poate ajunge să sufoce
dragostea romantică a celor doi tineri entuziaşti, care au
crezut că pot face ca totul să le meargă bine. Afinitatea
culturală în ceea ce priveşte partenerul de căsătorie nu
trebuie neglijată niciodată.
O MÂNĂ DE AJUTOR DATĂ LUI DUMNEZEU
Ajungem acum la cea mai dificilă parte a problemelor cas-

nice ale lui Isaac şi ale Rebecăi. Când Rebeca a rămas
însărcinată, Dumnezeu i-a dezvăluit destinul fiilor săi:
Două neamuri sunt în pântecele tău

Şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău.
Unul dintre noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt.
Şi cel mai mare va sluji celui mai mic. (Geneza 25:23)
Naşterea acestor gemeni nu a fost un eveniment obiş-

nuit. Ei aveau să modeleze istoria şi Dumnezeu urma să
inverseze ordinea firească a lucrurilor. Dreptul de întâi
născut la succesiunea tatălui era un privilegiu ce revenea
fiului mai mare. Dar de data aceasta Dumnezeu i-a dat
dreptul de întâi născut fiului mai mic. Iacov, nu Esau, avea
să poarte mantaua lui Avraam.
Au existat semne timpurii ale înclinaţiei lui Esau spre
147
alegeri greşite. Odată, pe când era obosit, s-a luat la harţă

cu vicleanul său frate pentru mâncare. Iacov s-a oferit să-i
cedeze lui Esau mâncarea în schimbul dreptului de întâi
născut. O cerere nemaipomenită, dar şi o dispoziţie de-a
dreptul surprinzătoare de a renunţa la totul pentru
mâncare! În mod clar, Esau era un pragmatic gata să-şi
vândă destinul pentru o satisfacţie de moment.
Câţiva ani mai târziu, când Isaac era bătrân şi ochii îi
erau atât de slăbiţi încât nu mai putea să vadă, l-a chemat
pe Esau la sine ca să-i dea binecuvântarea cuvenită întâ-
iului născut. I-a cerut lui Esau să-i pregătească o mâncare
din vânat proaspăt, iar el urma să-i transfere dreptul de
întâi născut. În acest punct, familia a intervenit plină de
intenţii bune, dar lucrând pe ascuns şi înşelându-se unii pe
alţii, crezând în tot acest timp că îi fac un serviciu lui
Dumnezeu. Rebeca a auzit conversaţia dintre Isaac şi Esau
şi s-a dus în grabă la Iacov sugerându-i să se dea drept
Esau, ca astfel să primească binecuvântarea lui Isaac.
Cele două binecuvântări contrastante pe care Isaac le-a
dat fiilor săi ne arată ce-i aştepta pe cei doi.
Crezând că este Esau, Isaac i-a spus lui Iacov:
Să-ţi dea Dumnezeu rouă din cer

Şi grăsimea pământului...
Să-ţi fie supuse noroade
Şi neamuri să se închine înaintea ta...
Blestemat să fie oricine te va blestema
Şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.
(Geneza 27:28-29)
Când Esau s-a întors şi şi-a dat seama de cele

întâmplate, Biblia spune că „a ridicat glasul şi a plâns”,
148
implorându-l pe tatăl lui să-i dea orice binecuvântare mai

putea fi dată. Dar, vai, el însuşi îşi semănase sămânţa
propriei nefericiri şi nicio binecuvântare nu mai putea
schimba ceea ce-i fusese hărăzit – să ducă o viaţă „fără
odihnă” (vezi Geneza 27:39-40). Pentru a-l feri de o posi-
bilă răzbunare pe care Esau ar plănui-o după legea
talionului, Rebeca l-a trimis pe Iacov la casa fratelui ei,
fără speranţa de a-l mai vedea vreodată. Tot acest episod
este cufundat în tragedie şi în înşelăciune.
Pentru mine este interesant faptul că nu ni se spune
nicăieri că Isaac şi Rebeca ar fi discutat situaţia sau că ar fi
căutat cea mai bună soluţie la problema lor, prevenind
astfel o ruptură de asemenea proporţii în familia lor. O
putem înţelege pe Rebeca în această situaţie, deoarece ea
ştia că Iacov trebuia să moştenească promisiunea. Dar prin
intrigile ei a încurajat inima vicleană a lui Iacov, a supărat
inima răzvrătită a lui Esau şi a declanşat o reacţie împotriva
lui Isaac. Acesta este un caz clasic al felului în care con-
vingerile spirituale împreună cu o voinţă extrem de
agresivă scot la iveală mai degrabă o lipsă de credinţă decât
adevărata credinţă pe care par să o manifeste. Rebeca a
crezut că va accelera mersul istoriei prin acest act când, de
fapt, este posibil ca ea să fi influenţat unele conflicte care
aveau să se declanşeze.
A-L sluji pe Dumnezeu şi a prelua rolul lui Dumnezeu
sunt două lucruri diferite. Când avem copii mici, de multe
ori apare nevoia de a-i instrui şi a-i pregăti pe aceştia, dar
trebuie să avem grijă să nu le manipulăm minţile pentru a
fi în concordanţă cu planul lui Dumnezeu. Sunt convins că
Rebeca a fost într-o situaţie grea, dar oare chiar credea ea
că numai prin duplicitatea ei putea Dumnezeu să-i dea
binecuvântarea lui Iacov?
149
Căile noastre sunt întotdeauna inferioare. Tindem să

organizăm devoţiunea copiilor noştri sau să născocim alte
cadre de instruire organizată cu o asemenea rigoare, încât
uităm că cea mai bună instruire survine uneori ca un lucru
incidental în raport cu cadrul de organizare, în afara unei
structuri formale. Sistematizăm spiritualitatea şi apoi sun-
tem surprinşi că rezultatul final este o spiritualitate înşe-
lătoare.
Isaac a fost bătrân când a dat binecuvântările. Trecuseră
zeci de ani în care el ar fi putut cântări cea mai bună
variantă în transferarea dreptului. Aşteptând până în
ultimul moment, el a dat familiei sale ocazia să o apuce pe
căi divergente.
BUCURIA ÎMPLINIRII
Acestea fiind spuse, Dumnezeu Şi-a onorat promisiunea
faţă de Isaac şi Rebeca. Aş vrea să ne îndreptăm acum
atenţia asupra acelui moment important din viaţa lui Iacov
când, după ani de zile, s-a întors să se întâlnească cu Esau.
În acele momente, Iacov se temea mai mult ca oricând de
răzbunarea lui Esau. Îngrijorat de ceea ce va aduce ziua de
mâine între el şi Esau, Iacov şi-a petrecut noaptea în
rugăciune, strigând către Dumnezeu ca să-l binecuvânteze.
Dumnezeul cel atoateştiutor l-a întrebat care îi e numele.
Iacov s-a simţit pus la colţ cu întrebarea aceasta. Acum nu
mai putea să mintă, cum îşi minţise tatăl cu ani în urmă. A
recunoscut cine era şi Dumnezeu i-a spus că, datorită
schimbării din inima lui, dovedită tocmai prin această
recunoaştere, îi va schimba numele în Israel şi va face din
el un neam mare (vezi Geneza 35:10 şi 46:3-4). Dumnezeu
a putut să-l scoată din ruinele manipulării şi înşelătoriei şi
să-l înalţe.
150
Toate acestea ne amintesc şi ne asigură că, în ciuda

greşelilor şi eşecurilor noastre, Tatăl nostru ceresc poate să
facă ceva durabil şi frumos din vieţile noastre. Descrierea
reîntâlnirii pline de duioşie dintre Iacov şi Esau din Geneza
33 este foarte emoţionantă: „Esau a alergat înaintea lui; l-a
îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au
plâns” (versetul 4). Din păcate, Rebeca nu mai era acolo să
vadă cum Dumnezeu a readus iar laolaltă ceea ce fusese
pierdut.
Apoi Iacov i-a prezentat lui Esau familia sa şi pe toţi ai
lui, după care i-a adus un ultim compliment: „M-am uitat
la faţa ta cum se uită cineva la Faţa lui Dumnezeu” (ver-
setul 10). Ce omagiu emoţionant.
Cheia tuturor relaţiilor şi a împăcării este ca fiecare parte
să fie dispusă să vadă faţa lui Dumnezeu pe chipul
celuilalt. S-ar putea să şchiopătăm, dar ne vom îndrepta în
direcţia bună. Vârsta sau boala s-ar putea să ne slăbească,
dar vederea unei trăsături divine, chiar slab reflectată, va
rămâne ceva minunat. Vor fi lupte, dar ne vom linişti unul
pe altul pe braţul Său. Uneori s-ar putea să se lase tăcerea,
dar vom continua să ascultăm îndeaproape ca buzele Lui
să vorbească. S-ar putea ca uneori să vedem nedesluşit, dar
ochii Săi vor continua să ne arate direcţia.
Căsnicia pune faţă în faţă doi oameni devotaţi
Dumnezeului, al cărui chip se arată clar celor doi, când se
văd unul pe altul în lumina Lui ce îi face să strălucească.
Dumnezeu pune doi oameni împreună din cauză că
fiecare din ei este răspunsul lui Dumnezeu la cererea
celuilalt de a fi salvat de singurătate.
Nu sunt un pescar, dar zilele trecute am citit câteva
reguli simple pentru pescuit. Una dintre ele a fost aceasta:
„Asigură-te că stai cu faţa spre lumină!” Pescarul priceput
151
va avea întotdeauna grijă ca soarele să îi strălucească în faţă

şi ca umbra să i se alungească în spate. Cel care se întoarce
cu spatele la soare şi lasă ca umbra să întunece pârâul îşi
poate lua la revedere de la păstrăv.
Această imagine vă poate ajuta să vă bucuraţi de plă-
cerile căsniciei. Priviţi în fiecare zi cu atenţie faţa celui de
lângă voi şi vedeţi, în lumina harului divin, faţa lui
Dumnezeu reflectată în chipul mult iubit. Să ştiţi că, chiar
dacă fiecare trăsătură este unică, amândoi sunteţi cuprinşi
în acelaşi plan. Încercaţi să vedeţi frumuseţea sau fragi-
litatea, după caz, ca o însuşire a celuilalt, precum şi încre-
derea de care vă bucuraţi. Atunci îmbrăţişarea va fi o
îmbrăţişare a iubirii şi încrederii pure. Nu întoarce spatele
rugăminţilor celuilalt. Când vezi pe faţa celuilalt chipul
lui Dumnezeu, îndrepţi familia ta şi istoria în direcţia
bună. Fie ca toţi să avem parte de bucuria şi speranţa
aceasta.
Am început cartea de faţă cu amintirea vie a primei
nunţi creştine la care am participat. Impactul ei a fost real.
Pentru mine, lucrul care m-a impresionat cel mai mult a
fost imnul de deschidere a ceremoniei. I-am citit cuvintele
de nenumărate ori.
Vocea care a răsuflat peste Eden,

În acea primă zi de nuntă
Prima binecuvântare a căsătoriei
Pe care nu am pierdut-o.
Fii prezent, Tată ceresc,

Pentru a da această mireasă
Precum ai dat-o pe Eva lui Adam
Din coasta lui străpunsă.
152
Fii prezent, Salvator îndurător

Să le uneşti inimile pline de iubire,
Cum ai unit două fiinţe
Prin legătura Ta eternă.
Fii prezent, Duhule Sfânt,

Ca să-i binecuvântezi îngenunchiaţi
Precum pentru Cristos, Mirele
Mireasa cerească o pecetluieşti.
Intinde-ţi aripile peste ei!

Nu lăsa ca vreo putere rea să sălăşluiască în ei,
Când prin călătoria vieţii, înainte
Le stă calea cea sfântă,
Să-şi arunce cununile în faţa Ta,

Aducând o jertfă perfectă,
Până când în casa bucuriei
Cu mireasa lui Cristos vor învia.2
Citeşte cu atenţie aceste cuvinte. Ele te vor aduce înapoi

în Eden. Îţi vor îndrepta atenţia înspre relaţia cu
Dumnezeu. Îţi vor întoarce gândul spre Cel care îţi predă
mireasa, spre Cel care dă binecuvântarea miracolului de a
vă aduce împreună când îngenuncheaţi în faţa Lui, spre
Cel care locuieşte în voi pentru a vă ajuta să vă duceţi la
bun sfârşit angajamentul, spre Cel care vă ocroteşte prin
furtunile care vor veni. În cele din urmă, ridicaţi-vă ochii
dincolo de voi înşivă la Cel care vine ca Mire suprem şi care
v-a pregătit o casă.
Căsniciile care îl au în centru pe Cristos sunt frumoase
la privit şi minunate atunci când te bucuri de ele.
Dragostea romantică, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu,
poate dura o viaţă.
153
NOTE
INTRODUCERE
1. Dr. David Popenoe şi dr. Barbara Dafoe Whitehead, „Sex

without Strings, Relationships without Rings” în The State of
Our Unions, 2001 publicată de The National Marriage Project,
http://marriage.rutgers.edu/publications/pubsexwostrings.htm.
CAPITOLUL 1
1. Mortimer Adler, The Synopticon: An Index to the Great Ideas, vol. 1,

Chicago, Britannica, 1952, pag. 543.
2. Peter Kreeft, For Heaven's Sake, Nashville, Thomas Nelson,
1986, pag. 18.
CAPITOLUL 2
1. William Doherty, Take Back Your Marriage, New York,

The Guilford Press, 2001, pag. 11.
2. G. K. Chesterton, „A Defence of Rash Vows”, în The Defendant,
New York, Dodd, Mead & Company, 1904, pag. 23.
3. Citat de William Doherty, în Take Back Your Marriage, pag. 7.
155
CAPITOLUL 3
1. Daniel Block, The New American Commentary: Judges, Ruth,

vol. 6, Nashville, Broadman & Holman, 1999, pag. 605-606.
2. Strofele unu şi doi îi aparţin lui Samuel Zwemer. Strofa a treia
a fost adăugată de dr. Paul Armerding, actualul director al
American Mission Hospital. Se găseşte la
http://www.amh.org.bh/pages/cenceleb.htm csong.
CAPITOLUL 4
1. Erik Baard, „The No Mourning After Pill”, în New Straits

Times, 19 august 2003, P1.
2. Citat în Family News from Dr. James Dobson, august 1992, pag. 5.
3. Steve Aschburner, „Is Kobe's «Moral Bank Account»
Overdrawn?”, AOL Exclusive, 23 iulie 2003, la
http://www.aol.com.
4. Clovis G. Chappell, Home Folks, Grand Rapids, Baker, 1974,
pag. 94.
5. Ibid., pag. 26.
CAPITOLUL 6
1. „The New Meaning of Marriage”, rezumat din Réalitiés, de

Rosemary Haughton, pentru Reader's Digest, ianuarie 1971,
pag. 81.
CAPITOLUL 7
1. Edmund Gosse, Father and Son, Middlesex, Anglia, Penguin,

1983, pag. 250-251.
2. „The Voice That Breathed O'er Eden”, versuri de John Keble
(1792-1866).
156

Eu Isaac Ma Casatoresc Cu Tine Rebeca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eu Isaac Ma Casatoresc Cu Tine Rebeca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EU, ISAAC, MĂ CĂSĂTORESC CU TINE, REBECA

Editura Cartea Creştină

I, Isaac, take Thee, Rebbekah

Publicată în Nashville, Tennessee.

EU, ISAAC, MĂ CĂSĂTORESC CU TINE, REBECA

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română.

Orice reproducere sau selecţie de texte din această carte

Consilier editorial: Agnes Dragomir

Tiparul executat în Debrecen, Ungaria.

n orice efort asumat, un rol important îl au şi cei din

viaţă. Mi-a provocat destule emoţii, ca să nu zic mai mult.

.......xistă teme pe care le discuţi din cauză că se indi-

acest lucru s-a întâmplat şi din cauză că mă aflam atunci în

Oamenii tânjesc şi astăzi după dragoste. O mai visează

profunda convingere că nu sunt niciodată limitate la o

înseamnă cu adevărat să spui: „Mă căsătoresc cu tine... să

Aşa cum farmecul unui bărbat stă în tăria lui,

n fiecare primăvară, câte un mire îmbrăcat elegant –

procesiunii, luminând drumurile întunecoase şi devenind

Nunţile veneau şi treceau, dar mereu mă întrebam ce este

Aşa că, daţi-mi voie să încep cu un text din Scriptură

În Geneza 24 este relatată o istorisire care ne mişcă inima.

avea încredere în slujitorul lui, relaţia lor fiind încercată de

Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său şi a

Acesta este tipul de povestire după care ar trebui să se facă

Deşi poezia sună drăguţ şi o aveam întotdeauna la

Gheaţă alunecoasă şi înşelătoare.

Cu toată frivolitatea şi voioşia lui, acest poem ne face şi

când am pus ochii pe cea de care ne simţeam atraşi. Este

Graham a fost cel care a spus odată: „Nu mi se pare de

Dumnezeu a plasat încă de la bun început relaţia dintre

afla în strânsă relaţie cu El – a creat femeia. Nu trebuie să

de el. Are altă constituţie fizică decât el, dar îi este

generic de «bărbat» ar fi, ci pentru că avem o civilizaţie care

urmau să devină părinţi, şi astfel să transmită această

lucru, dar dacă nu există o cupolă a adevărului peste

NU E DOAR GLASUL NOSTRU

Avraam l-a trimis pe Eliezer să-i caute mireasă lui Isaac în

În mintea noastră, părinţii devin mai degrabă cei care pun

constat în angajamentul de a nu ne căsători fără bine-

Şi a plătit scump pentru aceasta. Se spune că el însuşi ar fi

Pentru ca voința să învie, trebuie să treacă mai

........m auzit spunându-se că cea mai lungă călătorie a vieţii

Am relatat de multe ori următoarea povestire de-a

– Uite, nu trebuie să te pui pe drumuri. Scrie-i, mai bine,

putea să vadă că lucrurile luau amploare. Într-un final, vă

fel de mult de-a face cu voinţa pe cât are de-a face cu

Primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim este acela că

consecinţele realităţii. Înşelaţi un bărbat şi veţi vedea cum

mai grea meserie pe care o cunosc, o slujbă de la care nu ai

mirele s-ar avânta spre înălţimile cereşti. Dar nu! Nu este

La 6 mai 1972 m-a impresionat înfăţişarea ei. La culme! Dar,

speranţă, de promisiuni şi de bune intenţii, dacă plutiţi pe

Acţiunile, în special cele de amploarea căsătoriei, trebuie

care va fi încercată în zonele cele mai sensibile ale vieţii tale

doar vreo douăzeci de ani. În timp ce discutam, era foarte

bătălie, încă de la început. Limitele nu trebuie trasate la

Cum îţi controlezi voinţa? Mai întâi, recunoscând că a muri

şi mai dificil de dus la îndeplinire este partea a doua a

Prin exemplul Său, Isus ne învaţă opusul. Gândiţi-vă la

ceea ce am spus mai înainte. Când Isus a luat de bunăvoie

Este suficient ca o singură voinţă din cele două să se

atâta nevoie, vindecând totodată trupul bolnav al fiului ei.