Relaţiile dintre două personaje ale unei nuvele studiate.

Repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese ( temă, perspectivă narativă,
acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează, a statutului lor social, psihologic,
moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade / secvenţe narative
ale nuvelei alese;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiei dintre cele două personaje, din perspectiva situaţiei finale / a deznodământului.
Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă locul principal în sistemul operei
literare, alături de alte categorii, precum istoria şi discursul, spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se realizează prin
asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje,
clasificabile după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau
funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la
acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi
funcţia naratorului.
Personajul poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea directă poate fi realizată de către narator
(prin portretul fizic şi / sau moral, prin comentarii explicite, aluzii ); personajul însuşi (autocaracterizare prin mărturisiri
făcute altor personaje, autoanalize monologate ); alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ). Caracterizarea indirectă se
realizează prin consemnarea acţiunilor, a atitudinilor şi a opiniilor exprimate de personaj. Tot la caracterizarea indirectă a
personajului contribuie prezentarea mediului în care trăieşte - oraşul, casa, interiorul, familia, grupul sau societatea în care
evoluează – şi a limbajului folosit ( de la registru al limbii până la particularităţile stilistice ).
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi apare la Iaşi, în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară,
inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc,
sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică
informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi
vigoarea conflictelor.
Tema, istorică, evocă ultimii cinci ani de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569), reliefând figura
domnitorului, care intră în relaţie cu alte personaje, inspirate din realitatea epocii evocate.
Acţiunea nuvelei reliefează trăsăturile personajului principal, eponim. Acesta se înscrie în tipologia domnitorului
sângeros, dominat de anumite trăsături de caracter, evidenţiate prin relaţiile cu alte tipuri de personaje – domniţa angelică
(doamna Ruxanda ), boierul trădător ( Moţoc ).
Incipitul fixează o trăsătură de caracter dominantă a personajului principal – voinţa. Aceasta se dezvăluie în scena
întâlnirii cu boierii care îl întâmpină la hotar, între care se află şi trădătorul Moţoc, dialogul având rolul de a sublinia
fermitatea lui Lăpuşneanu şi dorinţa de a se răzbuna. Un fragment al replicii pe care domnitorul i-o adresează lui Moţoc, care
îi spune că norodul nu îl vrea înapoi pe tron, devine moto al primei părţi a nuvelei, având caracter memorabil: „Dacă voi nu
mă vreţi, eu vă vreu…” Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea
sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi
omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la
fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se
închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”.
Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei nuvele, se prefigurează de la început: boierii nu sărută poala
voievodului, Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele implicate în acest conflict exterior au interese şi concepţii diferite.
Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie intriga nuvelei. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva
boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în
faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una
dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor
pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei: „Ai să dai
sama, doamnă!” Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având rolul de a
sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului, care „duce mâna la hamger”.
Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita
pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului
principal. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-şi
intenţiile, Lăpuşneanu face efortul de a-şi domina trăirile interioare, iar acest efort transpare în aspecte fizionomice,
consemnate prin caracterizarea directă, făcută de narator: „era foarte galben la faţă”. Cele mai multe trăsături ale domnitorului
se desprind din caracterizarea indirectă, deoarece el este un personaj de acţiune, ale cărui trăsături se definesc prin atitudini,
acţiuni, fapte, limbaj. Construcţia personajului principal se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială,
exterioară, şi una psihologică, interioară. Dimensiunea socială îl încadrează în tipologia domnitorului despotic şi autoritar,
care întreprinde o serie de acţiuni menite să-i consolideze autoritatea. Până la un punct, acţiunile lui Lăpuşneanu sunt
justificate. Altele frizează patologicul, dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se controleze.
Relaţiile cu cei din jur sunt de natură conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu – doamna Ruxanda. Dimensiunea
psihologică se construieşte prin raportare la conflictele exterioare.
Scena masacrului de la palat este definitorie pentru completarea trăsăturilor morale ale personajului. Cei 47 de boieri
adunaţi la ospăţ sunt ucişi de slujitorii pregătiţi în acest sens. Moţoc, personaj secundar a cărui prezenţă este deosebit de
importantă în câteva episoade ale acţiunii, asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Scena
are un pronunţat caracter dramatic. Naratorul omniscient accentuează trăsăturile personajului principal, ca un regizor care
fixează lumina reflectoarelor pe un actor, urmărindu-i reacţiile şi gesturile: „Cât pentru Lăpuşneanu, el luase pre Moţoc de
mână şi se trăsese lângă o fereastră deschisă de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde, ca
să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” Reacţiile personajului secundar Moţoc
potenţează trăsăturile de caracter ale personajului principal, caracterizat direct succint ( „El râdea” – „iar Moţoc … simţea
părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind” ). În antiteză cu domnitorul, stăpân pe situaţie şi dominator, Moţoc se
dezvăluie laş şi nedemn: „Eu sunt boier mare. Ei sunt nişte proşti.” Replica lui Lăpuşneanu ilustrează dispreţul pentru
trădătorul care nu are nici măcar demnitatea de a-şi privi moartea curajos: „proşti, dar mulţi. Luaţi-l!” Moţoc este sacrificat,
domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială: „Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tău, te voi cruţa, căci
îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică
pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător al intereselor
„prostimii”, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără
menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar
promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.
Surprins în relaţie cu un personaj individual – Moţoc – sau cu un personaj colectiv – boierii ( adunaţi fie la biserică, fie la
palat ) – Lăpuşneanu se defineşte treptat, ca un personaj puternic individualizat, caracterizat complex.
Retrăgâdu-se în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, Lăpuşneanu se
îmbolnăveşte de friguri şi cere să fie călugărit. Când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre
care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor
pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este
hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda
să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului este însă evidentă. El foloseşte,
referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul acesta,
fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn;
şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.”
Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare,
ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. În mod ironic, moartea lui Lăpuşneanu e la fel de violentă
ca şi aceea a oponentului său – Moţoc - , autorul urmărind finalitatea moralizatoare – cel care ucide fără a judeca este ucis
tocmai de cei pe care îi dispreţuieşte. Tema istorică îi înlesneşte autorului demersul moralizator, prin prezentarea unui
personaj ale cărui trăsături de caracter îl situează, adesea, în sfera patologicului. Valorificând o sursă de inspiraţie indicată de
Mihail Kogălniceanu în articolul – program al romantismului românesc, Costache Negruzzi creează un personaj un personaj
tipic romantic, un om al contrastelor şi al trăirilor intense, memorabil prin amestecul de hotărâre şi dezechilibru psihologic.