ORGANIZAREA DE STAT ȘI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849 – 1866

OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

 ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-1866

Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de către forţele intervenţioniste străine
a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a
Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice
astfel: domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari otomani,
numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare; căimăcămia
formată din trei persoane s-a redus la una singură; Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea
Obştească Extraordinară erau dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti), compuse din
notabili de încredere şi membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative
adoptarea bugetului, a proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;
Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană în apărarea ordinii
sociale i politicii existente.
Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra
Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a
puterilor garante semnatare în următoarele condiţii: Orice intervenţie militară în Principate
trebuia să întrunească acordul prealabil colectiv al puterilor garante, în unanimitate; Cele trei
judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei; Principatelor li s-a recunoscut
independenţa administrativă, dreptul fiecăruia de a întreţine o armată naţională, de a emite legi şi
de a se angaja liber în comerţul cu alte state; A fost instituită o Comisie permanentă a statelor
riverane Dunării, incluzând şi Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de navigaţie.
Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat ca organe împuternicite de alegători să consacre
pe cale legală imperative naţionale. Rezoluţiile adoptate de adunări au cerut: autonomia şi
neutralitatea celor două ţări; unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de

1
România; guvern responsabil şi constituţional; adunare legiuitoare reprezentativă; prinţ străin
dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urma şi să fie crescuţi în religia ţării.
În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a întemeiat pe
Convenţia de la Paris din anul 1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul1864.
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor ordinare
edictate de statul român suveran şi independent.
 DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1849-1866
I. DREPTUL CONSTITUȚIONAL
La mijlocul secolului al XIX-lea problema statutului juridic al Principatelor Române a
devenit subiect de drept internațional. Tratatul de la Paris din 1856 desființa protectoratul
singular şi apăsător al Rusiei, instituind garanția colectivă a puterilor semnatare. Prevedea
retrocedarea către Moldova a celor trei județe din sudul Basarabiei, provincie anexată de Rusia în
1812. Rezoluțiile adunărilor ad-hoc din 1857 cereau: unirea celor două Principate într-un stat
numit România, neutru şi autonom; prinț străin dintr-o dinastie domnitoare europeană; o adunare
legiuitoare reprezentativă. Aceste elemente au conferit Rezoluțiilor valoare şi forță juridică
constituțională.
Convenția de la Paris din 1858 adoptată de puterile garante a prevăzut ca noul stat,
Principatele unite al Moldovei şi Valahiei să aibă domni, guverne şi adunări legiuitoare separate,
adică o unire trunchiată. Erau create două instituții comune: Comisia Centrală care elabora
proiecte comune de legi şi Înalta Curte de Casație, cel mai înalt for judecătoresc. Erau abolite
rangurile şi privilegiile boiereşti, stabilindu-se egalitatea în drepturi şi libertăți. O lege electorală
anexă consacra sistemul votului censitar.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (1863) întărea puterea executivă a domnului şi
instituia sistemul parlamentar bicameral: Adunarea Deputaților şi Senatul (Corpul Ponderator).
I. DREPTUL CIVIL
Codul Civil Român din 1864 (intrat în vigoare în 1865) reglementa condiția juridică a
persoanelor fizice (laicizarea familiei, căsătoria, divorțul, puterea maritală a soțului) şi juridice
(cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ); reglementa regimul bunurilor şi modul de dobândire şi
transmitere a proprietății. Răspunderea civilă era contractuală şi delictuală, contractele erau
clasificate în consensuale şi solemne, implicând autonomia de voință a părților.

2
 Codul de procedură civilă a stabilit următoarele instanțe : judecătoriile de plasă,
tribunalele de județ, curțile de apel, curtea de casație. Procedura de judecată era orală, publică şi
contradictorie. Căile de atac erau : apelul, opoziția, contestația şi recursul.
II. DREPTUL PENAL
Codul Penal Român (1805), în vigoare până în 1937, a fost structurat în trei cărți:
1. Dispoziții privitoare la pedepse;
2. Normele cu privire la crime şi delicte;
3. Materia contravențiilor şi pedepsirea lor;
Împreună cu legislația ulterioară în materie, reglementa: corecționalizarea, recidiva,
tentativa, complicitatea, circumstanțele atenuate, cumul de infracțiuni, grațiere, reabilitarea.
Codul făcea o clasificare tripartită a infracțiunilor în crime, delicte şi contravenții. Ca urmare, şi
pedepsele se clasificau în criminale, corecționale şi contravenționale. Codul de procedură penală
încredința acțiunea penală Ministerului Public.
Procesul penal urma două faze:
1. Premergătoare judecății:
a) descoperirea şi cercetarea infractorului revenea ofițerului de poliție judiciară ;
b) urmărirea se făcea de către procuror;
c) instrucția (în cazuri mai complicate) – de către un judecător de instrucție care
realiza o anchetă (instrucție).
2. Judecata. De regulă, delictele erau de competența tribunalelor, iar crimele, a Curților cu
juri.

 OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Unirea Principatelor, realizata prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a fost
urmata de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru infaptuirea acestora,
Alexandru Ioan Cuza si colaboratoriii sai, in frunte cu Mihail Kogalniceanu, au procedat mai
intai la organizarea statului intr-o forma care sa asigure o autentica unitate politica a natiunii si
cadrul initierii reformelor democratice.
Astfel, trecand peste dispozitiile Conventiei de la Paris, care prevedea organe
administrative, Adunari elective si guverne separate, Alexandru Ioan Cuza a realizat unificarea
treptata a organelor centrale ale statului. In acest scop, in fiecare guvern a numit persoane

3
originare din ambele state, ministerele de la Iasi au fost transformate in directorate ale
ministerelor de la Bucuresti, in Adunarile elective ale fiecarui Principat au fost alesi deputati din
ambele Principate, a organizat pregatirea si comanda unica a armatei, a creat o retea comuna de
posta, telegraf, sanitara si de transport, a dispus sa se practice corespondenta directa intre
organele centrale ale administratiei si nu prin intermediul ministerelor de externe.
In acelasi timp, biserica a fost reorganizata, au fost inlaturati egumenii greci si s-a trecut
la secularizarea averilor manastiresti.
Pe plan extern, au fost unificate reprezentantele diplomatice, iar celelalte tari trimiteau
reprezentante diplomatice unice. Toate aceste masuri au fost aprobate la Conferinta de la
Constantinopol din septembrie 1861, dar cu valabilitate doar in timpul domniei lui Cuza. Ca
urmare, Alexandru Ioan Cuza a proclamat constituirea Romaniei si a unificat guvernele in
decembrie 1861 si Adunarile elective in ianuarie 1862. Pentru asigurarea autonomiei
judecatoresti, Romania a respins regimul capitulatiilor. Totodata, statul roman a luat masura
interzicerii activitatii judiciare a consulatelor straine si a trecut la punerea in executare a
sentintelor date de catre instantele romanesti in cauzele in care erau implicati si straini.
De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură civilă,
Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui Cuza. Aceste
coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltării
legislaţiei româneşti. Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui
Cuza.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În
momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a
republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de
inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod
mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil român este format
dintr-un preambul, care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din
trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea
de a doua era consacrată bunurilor, iar ultima modurilor de dobândire şi transmitere a
proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
 Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;

4
 Cartea I-a despre persoane;
 Cartea a II-a despre lucruri;
 Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea
acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul penal
francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
 Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
 Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
 Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri: crime - erau sancţionate cu pedepse
criminale; delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale; contravenţii - erau sancţionate cu
pedepse poliţieneşti.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
 Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
 Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
 Cartea a III-a - Curţile de apel;
 Cartea a IV-a - Arbitri; Cartea a V-a - Executarea silită;
 Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
 Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti anterioare,
Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul în cauză
prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca
obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
 MIHNEA CLAUDIU DRUMEA, Istoria statului si dreptului, Note de curs;
 CERNEA EMIL, MOLCUȚ EMIL, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003;
 FIROIU DUMITRU, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004;

5
 BITOLEANU IOAN; Introducere în Istoria Dreptului, Editura Fundației România de
Mâine, Bucureşti, 2006;
 CERNEA EMIL, MOLCUȚ EMIL; Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1998;