Perioada interbelică în literatura română

Între cele două Războaie Mondiale și după înfăptuirea Marii Unirii din 1918,
literatura română a cunoscut o perioadă extrem de prosperă.

Literatura interbelică poate fi împărțită pe baza mai multor criterii, cel mai important
și revelator dintre aceste criterii fiind pe baza curentelor literare. Curentele literare prezente în
literatura autohtonă în perioada interbelică pot fi împărțite, în ciuda marii lor diversități, în
două mari ideologii: tradiționalismul și modernismul.

Tradiţionalismul este o ideologie cultural-literară interbelică caracterizată printr-un

ansamblu de idei și credinţe prin care se promovează tradiţia şi ideea de specific naţional.
Ideea de tradiționalism vizează în primul rând tematica abordată în opere, fie ele în proză sau
în versuri, care este orientată spre lumea satului românesc (înțeleasă ca un specific etnic) și
spre religia creștin-ortodoxă, care, conform tradiționaliștilor, individualizează spiritual
comunitatea românească. Această ideologie cuprinde trei curente literare, anume:
semănătorismul, poporanismul și gândirismul.

Gândirismul a fost cel mai proeminent dintre cele trei, formându-se în jurul revistei
Gândirea (Cluj; condusă, la început, de Cezar Petrescu). Printre colaboratorii acestei reviste
s-au numărat nume de prestigiu ale culturii române, precum poeții Lucian Blaga și Tudor
Arghezi.

Exemple de opere tradiționaliste sunt: Vasile Voiculescu, În grădina Ghetsemani,

Lostrița; Mihail Sadoveanu, Baltagul; Ion Pillat, Castanul cel mare.

La nivel internațional, literatura modernistă a apărut ca urmare a Primului Război

Mondial (1914-1918). Acesta este caracterizat de o rupere de metodele tradiționale de a scrie
literatură. În România, modernismul este susținut și promovat de către criticul Eugen
Lovinescu prin cenaclul și revista Sburătorul. Conform moderniștilor, proza românească
necesita la vremea aceea, pentru a se racorda la standardele lumii europene, trecerea la
romanul subiectiv, la viziunea narativă subiectivă, la cadrul urban, la personajul intelectual
aflat într-o criză de conștiință și la multe alte aspecte asemenea. Eugen Lovinescu afirma că
proza românească trebuie să evolueze de la liric la epic, iar lirismul trebuie adâncit în liric
prin noi forme de de exprimare și tematică.

În 1920, Liviu Rebreanu publică romanul Ion, primul roman românesc modern,
aducând o altă perspectivă literară asupra țăranului. Eugen Lovinescu numește opera „o
revoluție față de idilismul semănătorist și poporanist”. Romanele Răscoala și Pădurea
Spânzuraților ale aceluiași autor sunt construite în jurul unor evenimente politice recente,
precum revolta țărănească de la 1907 și participarea României în Primul Război Mondial.

Printre prozatorii moderniști se mai numără Camil Petrescu (Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust), Hortensia Papadat-Bengescu (Concert
din muzică de Bach, Fecioarele despletite), Anton Holban (Ioana) sau chiar istoricul Mircea
Eliade (Maitreyi). Tudor Arghezi, George Bacovia sau Ion Barbu sunt poeți ale căror opere se
încadrează în ideologia modernistă.
 Un scriitor care poate fi clasificat ca făcând parte din ambele curente este Lucian
Blaga. Acesta a oscilat între revista Contimporanul și antemenționata Gândirea, opera sa
fiind străbătută atât de elemente moderniste, cât și de elemente tradiționaliste (cu precădere
gândiriste).

În concluzie, în perioada interbelică, literatura românească a cunoscut, fie ea

tradiționalistă sau modernistă, o adevărată epocă de aur.