În momentul în care am început să lucrez la

O istorie secretă a Țării Vampirilor, o

trilogie fantastică ce își propune să
redescopere și să recicleze personaje și
povești din mitologia românească, și m-am
scufundat în toată această lume fabuloasă a
credințelor și superstițiilor populare, mi-am
dat seama ce le deosebește de credințele
altor popoare – un simț al umorului
remarcabil. Oamenii din timpurile vechi
încercau să-și explice anumite fenomene și
întîmplări supranaturale prin analogii și
comparații cu lucrurile cunoscute din viața
lor reală și sfîrșeau prin a nu le lua în serios
pînă la capăt sau a prin a face haz de necaz,
pentru a mai îmblînzi un rău fără chip și
nume. Sau găseau diferite „remedii
naturiste“ împotriva lor care funcționau ori
ba, după caz. De altfel, toată mitologia
românească per ansamblu funcționează după
regulile și rînduielile satului românesc
autentic (incluzînd tipologiile oamenilor din
sat), după bunul mers al treburilor în
gospodăria tradițională. Spre deosebire de
nordici, unde tot ce e întunecat rămîne
întunecat și de nepătruns, prin urmare
înspăimîntător, în credințele noastre există
întotdeauna o fărîmă de lumină și de
speranță că nu-i dracul chiar atît de negru.
De pildă, aproape toate duhurile din „a doua
viață“ sau din viața de după moarte pot fi, la
o adică, luate în rîs, păcălite și alungate prin
diferite vicleșuguri. Însăși cumplita Moarte.
Se spune că, la începuturi, Moartea „se
vedea ca orice om“, adică oricine o putea
recunoaște pe stradă și arăta cu degetul – „Ia
uite, Moartea!“ Iată cît de amuzantă este o
descriere a ei: „Era o babă hîdă și urîtă și
slabă, de i se puteau număra coastele și i se
vedeau toate ciolanele. Ochii îi erau duși în
vîrful capului, dinții erau mari și ieșiți în
afară, iar fața îi era scofîlcită și smochinită,
ca o prună uscată. Avea degete lungi și
subțiri și coasă în spinare“ (Marcel
Olinescu, Mitologie românească). De multe
ori era privită ca un funcționar oarecare, ce
umbla cu coasa ei dintr-un sat în altul, doar
ca să-și facă datoria. Și pentru că nu erau
atîția oameni ca în zilele noastre, nici nu se
grăbea prea tare. Așa că avea vreme să stea
la taclale cu cei pe care trebuia să-i secere,
iar aceștia profitau de aceste scurte momente
de răgaz ale Morții ca să o păcălească și să-
și amîne sfîrșitul. Unii o făceau din vorbe pe
Moarte, alții mai voinici apeleau la forța
fizică, adică o prindeau și o încuiau undeva
și atunci nu mai murea nimeni. Un caz
celebru este cel al lui Ivan Turbincă. Se
povestește că, odată, un mocan a avut
îndrăzneala de a-i fura coasa și de a o
ascunde, așa că biata Moarte se pare că a
șomat multă vreme. Atunci, Dumnezeu a
luat hotărîrea de a o face pe Moarte
nevăzută, ca să o protejeze de fapt de
atacurile împotriva ei ale oamenilor. Țăranul
român era conștient de faptul că moartea
este, de fapt, o întîmplare inevitabilă și
firească, în fond, însă toate aceste snoave și
povești au un rol de a înlesni acceptarea
condiției umane.
Totodată, oamenii vechi știau ziua și ceasul
în care vor muri și nici asta n-a fost bine.
Pentru că deveneau leneși și nu mai
munceau nimic, în așteptarea Morții. Își
puneau întrebări de genul „Ce rost are să
mai lucrez pămîntul dacă peste doi ani tot o
să mor?“ Așadar, tot „de sus“ s-a luat
decizia ca moartea să fie neprevăzută.
Cît de afurisiți sînt strigoii (dar mai ales
strigoaicele)?
Strigoii (sau moroii) sînt de două feluri – cei
născuți strigoi și cei care devin strigoi după
moarte. Primii se nasc ca orice copii, însă îi
poți recunoaște după tichia sau căița pe care
o poartă pe cap, uneori după cămașa de pe
trup (adică se nasc îmbrăcați). Se spune că,
dacă o femeie însărcinată a băut „o apă
necurată în care și-a lăsat un drac balele“,
copilul ei se va naște strigoi. Strigoii se mai
nasc și din copii nebotezați sau uciși de
mama lor sau chiar din copiii care nu au fost
crescuți cum trebuie (așadar: „Sandi, să
asculți pe mămica!“). Apoi, tot strigoi sînt
sufletele morților care părăsesc trupurile și
ies noaptea din cimitire. „Strigoii au coadă,
adică șira spinării le e prelungită în formă de
coadă acoperită cu păr. Ei mai au picioare de
cal, mîini păroase și gură largă de căpcăun“
(Marcel Olinescu, Mitologie românească).
Ca să nu se prefacă în strigoi după moarte,
celor bănuiți că ar fi în stare de așa ceva, la
înmormîntare, li se vîră tămîie în orice
deschizătură a trupului, „ca să nu poată intra
Dracul în ei și să le poruncească“ sau „li se
pune un băț, ca să nu se poată ridica din
mormînt“. Dacă toate aceste lucruri nu
funcționează, mai rămîne o ultimă metodă
care nu dă greș, cea cu țărușul înfipt în cap
sau în inimă. Se pare că strigoii au o viață a
lor nocturnă, trăiesc în cupluri și se
înmulțesc, ca oamenii. Asta pe lîngă rolul
lor principal de strigoi – cel de a speria
lumea și de a se ține de blestemății. Însă și
mai afurisite sînt, de fapt, strigoaicele și
remarcăm aici o privire critică la adresa
femeii din comunitățile rurale ale secolelor
trecute (cu alte cuvinte, dacă își vîră dracul
coada, e clar că o femeie a avut și ea un
amestec). Așadar, strigoaicele vin noaptea și
vor să facă dragoste cu cei vii (iar aceștia se
pare că n-au nimic împotrivă, doar că, la
final, strigoaicele le mai sug și sîngele, de
aici confuzia care există în credințele noastre
între strigoi și vampiri). După care iau roua
de pe ierburi și pot opri chiar și ploile. De
strigoi te ferești miruind și ungînd toate
lucrurile din casă cu usturoi.
Se mai spune că strigoii se strîng în fiecare
noapte cu lună nouă la hotarul satului și
ajung aici călare pe mături, pe corciove sau
pe lopeți. Se încinge o păruială în toată
regula, strigoii se ciomăgesc între ei pînă
spre dimineață, folosind melițe pe post de
arme. Probabil că își reglează niște conturi
între ei sau pur și simplu se eliberează de
energia negativă. Se povestește că un bărbat
care bănuia că femeia lui ar fi strigoaică a
urmărit-o într-o noapte pînă la hotar și a
participat la bătaie, profitînd de toată
învălmășeala aceea de spirite necurate ca să-
și păruiască bine nevasta. A doua zi, a
întîlnit pe ulițele satului multe femei lovite
și oblojite. O morală de genul „ai grijă cu
cine te însori“ nu există – după cum ți-o fi
norocul, poți să scapi de dracul și să dai de
tac-su.
Și apropo de draci, tot strigoaicele, în
preajma unor sărbători precum Paștele și
Sfîntul Gheorghe, se bat și cu ei. Fac un foc
mare și joacă, iar dracii vin și nu le dau
pace, însă ele îi împung cu țepoiul și le dau
cu lopata în cap. În concluzie, strigoii sînt
niște bătăuși fără pereche și pot rezolva prin
violență multe dintre problemele din lumea
rurală veche.
Spre deosebire de strigoi, stafiile sînt de
obicei binevoitoare, chiar dacă nu par.
„Stafia sau stahia este duhul unui mort, care
rămîne legat de locul unde și-a sfîrșit viața,
ca un fel de păzitor sau de știmă a lui“
(Marcel Olinescu, Mitologie românească).
Așadar, stafia poate fi un soi de păzitor, un
duh ocrotitor care sperie duhurile rele și
străinii. Se spune că oamenii își caută
singuri cîte o stafie ocrotitoare pentru casele
pe care le construiesc. Exista obiceiul ca
pietrarii să fure umbra cuiva, adică să ia
măsurile umbrei cu o trestie pe care o
îngroapă, mai apoi, la baza construcției.
Omul cu umbra furată mai trăiește doar 40
de zile, după care devine stafia acelei case,
duhul ei păzitor. Cei care consideră gestul
meșterului Manole, de a-și zidi nevasta în
zidul mînăstirii, drept absurd și nejustificat
ar trebui să țină cont de toate aceste credințe
și obiceiuri mai vechi decît legenda în sine.
În trecut, se căuta mai cu seamă să se ia
măsuri oamenilor pe care îi chema Oprea
sau Stan (Stanca, dacă era femeie), căci de
frica lui Stan sau a Stancăi stăteau duhurile
rele departe de casa respectivă. Prin urmare,
dacă vă numiți Stan, Oprea sau Stanca,
păziți-vă umbrele, nu se știe niciodată!
Stafiile sînt îmbrăcate în giulgiuri albe, roșii,
negre sau galbene, așa că sînt ușor de
recunoscut. Țăranii români cred că toate
aceste spirite au aceleași nevoi și trebuințe
ca oamenii în viață. Adică țin sfaturi și fac
petreceri, ca să se mai și distreze. De pildă,
stafiile se adună în casele vechi, părăginite,
în cele unde s-au petrecut lucruri suspecte,
precum crime și sinucideri, sau prin cimitire.
În casele părăsite se strîng stafiile cărora li s-
au dărîmat casele și nu mai au ce păzi. Dacă
și de acolo sînt alungate, se supără și bîntuie
de colo-colo. Însă cea mai mare răutate pe
care o poate face o stafie e spaima.
Adevarul.ro

Momentul în care George Simion a fost

stropit cu cerneală la Iaşi. Liderul AUR
n-a schiţat niciun gest VIDEO
Poliţia şi SRI, scoase în stradă la Ploieşti.
Centrul oraşului, blocat. Făptaşul: „Am
fantezii cu femei în uniformă“ VIDEO

Pentru cine devine obligatorie doza

booster din februarie