LICEUL TEORETIC BĂNEASA

PIP IANA IONELA

Comunicarea didactică
ESEU

“Comunicarea reprezintă un proces de viaţa esenţial, prin care animalele şi

oamenii generează sisteme, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la
bun sfarsit activităţile sau viaţa”(Brent D. Ruben)
Comunicarea este un transfer de informaţie între un emiţător şi un receptor, în
urma căruia, informaţia transmisă şi captată este înţeleasă şi interpretată în acelaşi mod
de către cele două părţi. Dicţionarul explicativ al limbii române ne oferă mai multe
sinonome pentru cuvântul comunicare: înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Ea
se referă la transmisie şi schimb de informaţii între oameni, la circulaţia de impresii, trăiri
afective, judecăţi de valoare, comenzi cu scopul de a obţine modificări comportamentale
la indivizi, manifestate, în reprezentările, cunoştintele acestora. In forma umană,
comunicarea atinge punctul maxim, avandu-se in vedere: complexitatea procesului,
formele, conţinuturile şi nivelurile comunicării cat şi diversitatea codurilor, canalelor,
sistemelor, modalitaţilor în care ea se produce.
Comunicarea are un numar mare de clasificări. Una dintre cele mai frecvente
diferenţieri utilizate are la baza noţiunea semnelor utilizate în codarea informaţiei şi
canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat, şi e clasificată in comunicare
verbala, comunicare nonverbala, comunicare paraverbala:
- comunicarea verbala – informaţiile sunt codate şi transmise prin intermediul
cuvintelor sub aspectul fonetic, lexical sau morfosintactic, este cea mai
studiată formă, deşi este devansată de celelalte forme, poate fi orală sau
scrisă, folosindu-se canalul auditiv şi vizual. În cadrul acesteia, informaţia
circulă unidirecţional, adică de la emiţator la raceptor, acesta fiind pasiv;
- comunicarea nonverbală – informaţia este codificată şi transmisă printr-o
diversitate de elemente care ţine de postură, mimică, înfaţişarea partenilor.
Aceast mod de comunicare implică gestica, indicatoare sugestive,
descriptive, expresive, privirea şi distanţa, toate acestea pot influenţa
conţinutul mesajului;
- comunicarea paraverbala - informaţia este codificată şi transmisă prin
intermediul elementelor prozodice şi vocale care însoţesc vorbirea în general,
dar care au semnificaţii aparte : elemente caracteristice ale vocii(varstă, sex,
temperament), debit, pauze, ritm, particularitaţi de pronunţie(defecte de
vorbire, grad de cultură, zona din care provine), intensitatea vocii, starea
afectivă.
Însă toate cele trei forme ale comunicării umane sunt în simbioză, comunicarea
paraverbală şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal.
Finalitatea actului de comunicare, conştientă sau nu de „actorii” relaţiei, a
permis delimitarea altor tipuri de comunicare:

- comunicarea accidentală se caracterizeaă printransmiterea întamplătoare de

informaţii, ce nu sunt vizate expres de emiţător şi care, cu atat mai puţin,
sunt destinate procesului de învaţare dezvoltat de receptor;
- comunicarea subiectivă are drept caracteristică faptul că exprimă
direct( verbal,paraverbal ori nonverbal) starea afectivă a locutorului, din
necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma acumulării unei tensiuni
psihice;
- comunicarea instrumentală apare atunci cand sunt reunite o serie de
particularităţi: scop precis, un anumit efect în comportamentul receptorului,
 capacitatea de a se modifica, este un tip de comunicare dominant în actul
didactic.
Comunicarea pedagogică sau educativă are drept scop producerea,
provocarea sau introducerea unei schimbări la receptor şi, ca urmare, ea ea trebuie să se
adapteze receptorului.Comunicarea pedagogică sau educativă ajută la realizarea
femomenului educaţional, pe cand comunicarea didactică este o formă particulară şi
obligatorie în vehicularea conţinuturi determinate, specifice unui act de învaţare
sistematică, asistată şi este baza procesului de predare – învăţare a cunoştinţelor.
Comunicarea didactică este o comunicare instrumentală, direct implicată în
susţinerea unui proces sistematic de învăţare, este o formă de interacţine profesor – elev,
prin care profesorul trnsmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare – învăţare
– evaluare, în scopul realizarii obiectivelor cadru şi a obiectivelor de referinţă, din
programele şcolare.(Stoica M.)
Într-o definire mai concludentă comunicarea didactică este „un transfer
complex, multifazial şi prin mai multe canale al informataţiei între două entităţi(indivizi
sau grupuri) ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de receptori şi emiţători
semnificand conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv – educativ”. Este o
comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de
învăţare. (Constantin Cucos)
Trebuie precizat că, accepţiunea largă a comunicării didactice, nu apar
restricţii de conţinut, de cadru instituţional sau privitoare la parteneri. Nu prezenţa
„personajelor” profesor – elev dă unei comunicări caracterul didactic, ci respectarea
legitaţilor presupuse de un act sistematic de învăţare.
Schema oricărei comunicări didactice cuprinde:
- factorii (actorii/personajele/agenţii) comunicării ;
- distanţa dintre aceştia ;
- aşezarea factorilor;
- canalul de transmitere a mesajului;
- cadrul şi contextul instituţional al comunicării;
- tipul de cod folosit;
- situatia enunţiativă ;
- repertoriile active sau latente ale emiţător – receptorilor;
- retroacţiunile practicate;
- factorii de bruiaj.(Constantin Cucoş)
Comunicarea didactică este privită şi consideratăca model de formare a
capacitatilor comunicative ale elevilor ocupă un loc central în demersul educaţional, dat
fiind faptul că în faţa şcolii sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă.
Conceptul de comunicare didactică reprezintă un demers pedagogic complex
care presupune o interacţiune între două entităţi( indivizi ori grupuri) care provoacă
reacţia formativă a obiectului sau subiectului educaţiei evaluabilă în termeni de feed-back
extern şi intern. Competenţa comunicativă reprezintă un nivel de performanţă bazat pe
cunoştinţe, capacităţi şi atitudini precum şi un optim motivaţional care dermină eficienţa
subiecţilor în activitatea de comunicare. Ea poate fi definită ca un schimb de mesaje,
cu conţinut specific, între cadru didactic şi elevi. Se realizează oral (cea. 70% din
timpul destinat instruirii), în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi. Scopul
comunicării didactice este multiplu:
- transmiterea şi asimilarea informaţiei;
- rezolvarea de probleme;
- adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de
învăţare, orientare şcolară şi profesională;
- evaluarea rezultatelor. formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi
atitudini.
Comunicarea didactic[ are o serie de caracteristici:
- dimensiunea explicativă a discursului didactic este pronunţată, deoarece el
vizeaza înţelegerea conţinutului propus, condiţie primară şi obligatorie
pentru cntinuarea procesualităţii învăţării;
 - structurarea comunicării didactice conform logicii pedagogice,fară a face
rabat criteriul adevărului ştiinţific, are ca primă cerinţă facilitarea înţelegerii
unui adevăr, şi nu simpla lui enunţare;
- rolul activ pe care îl are profesorul faţă de conţinuturile ştiinţifice cu care va
opera, acesta va acţiona ca un filtru, el va selecţiona,organiza şi personaliza
conţinuturile literaturii de specialitate, ţinand cont de programă şi manual;
- pericolul transferării autărităţii de statut asupra conţinuturilor,sub forma
argumentului autărităţii;
- o serie de particularităţi de ritm, de formă, de conţinut;
- personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţional,
acelaşi conţinut formal, acelaşi potenţial uman să fie explorate şi expoatate
diferit şi cu rezultate diferite, de profesori diferiţi.
Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative.
Conţinutul cognitive predat – învaţat în procesul didactic şi influenţarea formativă(asupra
capacităţilor operaţionale, formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune
permanentă între educator şi educat.
Funcţionalitatea conexiunii inverse informează permanent emiţatorul
despre efectele comunicării asupra partenerului: invăţătorul ”citeşte” reacţiile eleviloi, iar
elevii “citesc” atitudinea invăţătorului cu privire la reacţia lui şi fiecare dintre locutori îşi
adaptează conduita comunicaţională ulterioară în funcţie de ceea ce receptează. Astfel
comunicarea didactica este bilaterală, elevul este în egală măsură cu educatorul, agent al
comunicării didactice.
Predarea ca formă de comunicare didactică este un sistem de operatii de
selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gandire a elevilor, a unui conţinut
informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul
atingerii obiectivelor pedagogice.
Prin comunicarea didactică se realizeaza interacţiunea profesor – elev şi o
serie de relaţii care influenteaza procesul de predare : relaţii de schimb informaţional, de
influenţare reciprocă, de cooperare, simpatetice faţă de emiţătorul mesajului didactic.
Comunicarea eficientă trebuie să intrunească anumite condiţii :
- conţinutul relevant al mesajelor, informaţie actuală, bine structurată şi
organizată, selectată potrivit particularităţilor clasei şi în timpul afectat
momentelor lecţiei; argumentare logică, exemple riguros selecţionate, limbaj
corect şi riguros, nivelul de conceptualizare adecvat elevilor;
- modul de prezentere : coerenţă logică, strategie de abordare variată, adecvată
conţinutului şi scopului, alternarea strategiilor ( inductivă, deductivă,
analogică ), implicare afectivă prin exprimarea interesului, pasiunii,
convingerea copiilor de autoritatea şi competenţa învaţătorului;
- stilul stimulator, incitant, antrenant, atrăgator al exprimării verbale, pentru a
crea o ambianţă favorabilă comunicării;
- concordanţă între exprimarea verbalizată si limbajul trupului;
- empatie pentru a putea imprima circulaţiei informaţionale sensul dorit;
- tact în comunicare pentru a putea preveni distorsiunile: mod politicos de
adresare, incitant, stimulator, pentru a putea capta atenţia copiilor şi
bunăvoinţa lor de a asculta şi de a participa activ la comunicare.
deprinderile, le consolidează în funcţie de relevanţa informaţiei primite.
În actul comunicării, receptorul – elev îşi valorifică conoştinţele,
priceperile şi deprinderile, le consolidează în funcţie de relevanţa informaţiei primite.
Faptul că informaţia primită aduce ceva nou pentru elev îl determină să-şi concentreze
atenţia, să se implice cu toate capacităţile intelectuale, afective, volative si atitudinale
pentru a recepţiona corect mesajul, a-l înţelege şi a-l interpreta corect. Dorinţa lui de a
afla ceva nou îl determină să asculte activ, iar această dorimţă depinde de calşitatea
emiterii şi de măsura in care elevul este stimulat să-şi exprime opiniile proprii.
Eficienţa comunicării didactice depinde şi de o serie de factori tehnici.
Astfel, calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne
distorsiunile şi pierderile de informaţii
 Formarea competenţei comunicative presupune un nivel de performanţă
bazat pe cunoştinţe, capacitaţi şi atitudini şi un nivel optim educaţional care determină
eficienţa subiectului într-o activitate. Şi este la fel de importantă atat pentru educatori cat
şi pentru educaţi.
Comunicarea didactică este eficientă atunci când, atât profesorul cât şi
elevii respectă anumite cerinţe:
a) ale profesorului:
- claritatea mesajelor;
- precizia acestora (evitarea formulării ambigue);
- utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor (potrivit nivelului lor
de înţelegere, corespunzător vârstei);
- structura logică a mesajelor transmise;
- prezentarea interesantă a materiei predate;
- asigurarea unui climat adecvat comunicării.
b) ale elevilor:
- sa aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepţiona şi înţelege
mesajul profesorului);
- să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării care urmează;
- să fie motivaţi pentru a învăţa (în general şi la un anumit obiect de
studiu, în particular);
- să cunoască limbajele utilizate de profesor ( sau de calculator, în cazul
instruirii asistate de acesta).
Cunoştinţele, modul de gandire, vocabularul, deprinderile, priceperile şi
conduitele communicative sunt dobandite prin instrucţie şi educaţie şi
îmbogăţite/perfecţionate prin autoinstruire,autoeducaţie.
O importanţă deosebită în activitatea cu elevii o are capacitatea empatică a
profesorului, constituind o premisă a optimizării relaţiilor şi o condiţie a comunicării
eficiente. Capacitatea empatică are un potenţial psihofiziologic înnascut, dar se realizează
şi se dezvoltă în procesul cunoaşterii interpersonale şi, dacă subiectul îşi propune, prin
antrenare autodirijare.
Din perspectivă psihopedagogică relaţia comunicaţională este strans legată
de activitatea de învătare. Factorii determinanţi ai comunicării, după Abric, se grupează
în trei categorii de variabile (psihologice, cognitive, sociale ale comunicării).
Sintetizand complexitatea procesului de comunicare De Peretii, Legrand şi
Boniface emit anumite “avertismente practice pentru regularizarea comunicărilor, a
transferurilor şi înţelegere” într-o activitate de formare în învăţămant.
Comunicarea didactică reprezintă “un demers axiomatic al activităţii de
educaţie care presupune un mesaj educaţional elaborate de subiect( cadrul didactic),
capabil să provoace reacţia formativă a obiectului/subiectului educaţiei(elevului),
evaluabilă în termini de conexiune inversă internă şi externă”.
Comunicarea didactică reprezită activitatea cadrului didactic privind:
- constituirea unui proiect pedagogic viabil în sens curricular;
- elaborarea mesajului educaţional ţinand cont de particularităţile de varstă a
elevilor , campul psihosocial etc;
- focalizarea mesajului educaţional asupra fiecărui elev;
asigurare repertoriului comun cu elevul prin raportarea corelaţieie subiect – subiect
simultan la nivelul de comunicare intelectuală – afectivă – motivaţională.
- stapanirea deplină a conţinutului mesajului educaţional;
- valorificarea deplină a mijloacelor de emisie a mesajului educaţional.
Perfecţionarea continuă a canalelor de comunicare a mesajului
educaţional, controlabile din perspectiva efectelor realizate în conformitate cu
obiectivele concrete asumate.
Randamentul comunicării didactice nu se reduce la formularea
conţinuturilor verbale. Dacă prin componenta verbală se exprimă un anumit conţinut în
acelaşi timp, prin componenta para şi nonverbală se exprimă atitudini.
 Dintre formele şi tipurile de comunicare didactică se remarcă limbajul cu
funcţiile: de comunicare, cognitivă, expresivă, de semnalizare/avertizare, persuasivă,
practice – operaţională, de reglaj şi autoreglaj, de control şi autocontrol. Urmează apoi
comunicarea nonverbală, audio-vizuală, limbajul trupului, comunicarea paraverbală,
retroacţiunea etc.
Comunicarea cadru didactic- elev nu se reduce la un schimb verbal
care angajează, doar forţele intelectual, ea are şi o importanţă afectiv- emoţională.
Subtextul emotiv al vorbirii, calitatea gesticii şi a mimicii vin să sporească forţa de
influenţare educativă a conţinuturilor verbale.
Comunicarea didactică constituie baza pe care se desfăşoară procesul de
predare – învăţare – evaluare. În cadrul interacţiunii didactice se creează mai multe tipuri
de relaţii, care facilitează, sau pot să blocheze eficienţa comunicării. Dintre acestea
enumerăm:
- relaţia de schimb informaţional,cu condiţia ca acesta să fie înţeles;
- relaţia de influenţare reciprocă a comportamentului, pe baza înţelegerii şi
acceptării mesajului transmis şi receptat;
- relaţii socio afective între emiţător – profesor şi receptor – elev;
- relaţii democratice, de cooperare profesor – elevi şi de cooperare între
elevi,în cadrul comunicării didactice sau educaţionale.
Blocaje de comunicare, sau distorsiunea informaţiei se pot produce
cand:
- emiţatorul nu stăpaneşte conţinutul mesajului didactic transmis;
- mesajul nu este expus clar, inteligibil, sistemetizat;
- emiţătorul vorbeşte prea încet, prea tare sau prea repede;
- nu prezintă la început scopul mesajului şi nu creeaza motivaţii pentru a starni
interesul pentru comunicare;
- emiţătorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare;
- mesajul transmis nu corespunde cu interesele elevilor sau cu problemele ce
le au de rezolvat;
- mesajul didactic este prea cunoscut sau prea abstract;
- comunicarea este numai unidirecţională, producand pasivitate;
- elevii nu sunt angajaţi în comunicare prin dialog sau întrbări retorice;
- elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a înţelege mesajul didactic sau
acestea nu au fost fixate temeinic şi ca urmare se produc interferenţe.(Marin
Stoica)
D. Sălăvăstru (2004) arată că barierele care stau în faţa comunicării
didactice sunt de o într-o mare diversitate şi le sistematizează în funcţie de natura
elementului structural afectat relaţie de comunicare:
a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea
didactică;
b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la
relaţia de comunicare didactică;
c) blocaje determinate de canalul de transmisie;
d) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează
comunicarea didactică.
Competenţa comunicaţională a profesorului este într-o oarecare măsură
înnăscută,dar mai ales dobandită, prin voinţă şi efort pedagogic. Această competenţă are
mai multe caracteristici: inteligenţa(ca instrument de cunoaştere,înţelegere şireuşită în
rezolvarea problemelor sau a situaţiilor de instruire şi educaţionale), memorie, capacitatea
de comunicare, gandire logică, spirit de observare, imaginaţie constructivă, atenţie
concentrată, dicţie.
Pentru perfecţionarea comunicării didactice, cadrul didactic trebuie să
respecte anumite cerinţe;
- vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce
distorsiunea mesajelor);
 - încurajarea feedback-ului din partea copiilor (pentru a cunoaşte în ce
măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);
- ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite etc.
Prin caracteristica sa deinstrumentalitate, comunicarea didactică
înglobează fenomenul de retroacţiune. Ca acţiuni recurente, propagate în sens invers – de
la efecte la cauze, de la rezultate spre planurile iniţiale – retroacţiunile sunt principalele
modalităţi care permit adaptarea interlocutorilor unul la celălalt,la situaţia şi, esenţial la
finalitatea urmărită.
Acţionand ca orice structură sistematică, principiul retroacţiunii are ca
menire echilibrarea şi eficientizarea structurilor, dimensiunea sa adaptavivă fiind
evidentă.
Una din retroacţiuni este feed-back-ul,acesta are un caracter legic pentru procesul
de invaţămant, îndeplinind funcţia de control, de reglare şi autoreglare a informaţiilor
transmise, prin eliminarea la timp a unor eventuale perturbări şi distorsiuni. Prin feed-
back se pot obţineinformaţii imediate şi autentice cu privire la reyultatele comunicării
didactice şi a procesului de învăţare, luandu-se pe loc măsurile necesare pentru creşterea
eficienţei. Există mai multe tipuri de feed-back: verbal, non – verbal, paraverbal, mixt,
pozitiv, individual, colectiv etc. Primul tip de feed-back aduce informaţii de la receptor
laemiţător şi reglează activitatea de transmitere a informaţiei. Al doilea tip de feed-back
are drept scop să reglementeze activitatea dominantă a celui din urmă
O altă retroacţiune este feed-forward, numită şi retroacţinea anticipată. Poate fi
obţinutăprin inversarea ordinii clasice:informare – exerciţii practice. Dacă acestea sunt
aşezate înaintea comunicării, elevii vor fi puşi în situaţia să caute.
Comunicarea didactică este una din resursele majore ale procesului
instructiv – educativ. Ea se în cadrul conţinuturilor latente ale procesului formativ, fiind,
prin maniera şi nivelul realizării sale, o sursă de potenţare sau diminuare a conţinuturilor
formale. De aceea comunicarea didactică are o influenţă majoră asupra reuşitei sau
eşecului şcolar Şi este considerată premisa esenţială a eficientizării învăţamantului în
vederea reuşitei şcolare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Panişoară, Ovidiu – Ioan, 2006,Comunicarea eficientă, Editura
Polirom, Iaşi

2. Stoica, Marin,2002,Pedagogie şi psihologie, Editura Gheorghe

Alexandru, Craiova
3.Cucoş, Constantin, 1998, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
4. Cucoş, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare şi gradele didactice, Editura Polirom, Iaşi
5. Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti