Fiziologie

Directiile de dezvoltare ale fiziologiei – ramuri

Fiziologia se ocupa cu studiul functiilor celulelor, tesuturilor, organelor, aparatelor si sistemelor,

mecanismelor de reglare a functiilor si de integrare a acestora in organism, legaturilor
interfunctionale, interdependentei si dependentei functionale de mediu.
Organismul este alcatuit din totalitatea structurilor de la nivel subcelular, celular si supracelular.
A. Ramuri derivate din fiziologie (au devenit la randul lor discipline de studiu):
- Fiziologia celulara (functiile celulelor: excitabilitatea, contractilitatea, secretia celulara,
apararea antimicrobiala)
- Histofiziologia (functiile tesuturilor)
- Biochimia (legile chimice aplicabile in organismele vii)
- Biofizica (legile fizice aplicabile in organismele vii)
- Genetica (genele, cromozomii)
- Biologia celulara si microcelulara
- Neurofiziologia (functiile sistemului nervos)
- Psihofiziologia (baza functionala a functiilor psihice)
- Endocrinofiziologia (functiile glandelor endocrine)
B. Ramuri cu aplicabilitate clinica:
- Fiziologia varstelor
- Fiziologia sarcinii
- Fiziopatologia/Patofiziologia
- Farmacologia
- Reanimarea
- Transplantologia
- Telemedicina
C. Ramuri cu aplicabilitate practica:
- Fiziologia sportului
- Fiziologia muncii
- Fiziologia ambientala: - fiziologia cosmica/aerospatiala si fiziologia hiperbara.

Membrana celulara – definitie, proteinele de interes functional, clasificarea formelor de

transport prin membrana

Membrana celulara reprezinta diferentierea citoplasmei la periferia celulei.

Exista :
 Membrana celulara propriu-zisa
 Membrane specializate (ex: sarcolema – membrana fibrei musculare; axolema –
membrana axonului)
Membrana este alcatuita din lipoproteine. Structura membranei este reprezentata de modelul
mozaicului fluid lipo-proteic. La nivelul celulei, spre exterior se gaseste o atmosfera
glicoproteica pericelulara electronegativa numita glicocalix.
Proteinele din membrana:
  Proteinele bioactive functionale: pompe ionice (sodiu si potasiu), carausii (transportori pt
Na si glucoza), canale ionice (pt Na), receptori (pt hormoni), enzime.
 Proteinele de recunoastere
Clasificarea formelor de transport:
a. Dupa mecanism:
 Transport pasiv (prin difuziune si osmoza)
 Transport activ (cu ajutorul pompelor)
b. Dupa dimensiunea particulelor:
 Microtransportul
 Macrotransportul
c. Dupa durata transportului:
 Continuu
 Discontinuu
Transportul pasiv se face in sensul gradientelor fizico-chimice. Se face pe baza legilor difuziunii
si osmozei, fara consum de energie.
Transportul activ se face contra unor gradiente fizico-chimice, cu consum de energie.

Organitele celulare comune si specifice

Organitele celulare sunt structuri specializate localizate în citoplasma celulară, care îndeplinesc

funcții specifice, unele dintre ele posedând o membrană proprie.
Ele pot fi:
 Comune (prezente in toate celulele)
 Specifice (intalnite doar in anumite celule)
Prezinta o membrana lipidica (simpla sau dubla). Unele organite, precum ribozomii, miofibrilele
sau neurofibrilele, nu posedă o membrană proprie.
Au funcție specializată.

Organitele celulare comune:

 Indeplinesc toate functiile diferitelor sisteme din organism.
a. Reticulul endoplasmatic este un organit care se găsește la celulele eucariote. Este un
sistem tridimensional de canalicule, vezicule și cisterne ramificate și anastomozate. El
face legătura între membrana plasmatică și membrana nucleară. Reticulul endoplasmatic
este un sistem circulator intraplasmatic care transportă substanțe în toată citoplasma,
inclusiv în spațiu din jurul nucleului. R.E. are aspect neted (reticul endoplasmatic neted-
R.E.N.) sau rugos (granular) când se asociază cu ribozomii (reticul endoplasmatic
granular-R.E.G.).
b. Ribozomii (Corpusculii lui Palade) sunt formatiuni granulare, corpusculare. Ei se găsesc
liberi în citoplasma celulară sau atașați reticulului endoplasmatic, formând cu
acesta reticulul endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul
biosintezei proteinelor specifice.
c. Aparatul Golgi (Complexul Golgi, dictiozomul) este un organit celular găsit la
majoritatea eucariotelor, situat în apropierea centrului celulei, langa reticulul
endoplasmatic. Funcția principală a aparatului Golgi este procesarea și împachetarea
 macromoleculelor precum proteinele și lipidelecare sunt sintetizate de celulă. Este
deosebit de important în procesarea proteinelor pentru secreție.
d. Mitocondriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele mai sunt
denumite și „uzine energetice”, fiindcă ele conțin enzimele oxido-reducătoare necesare
respirației. Respirația produce energia necesară organismelor, iar această energie este
înmagazinată în moleculele de ATP. Mitocondriile au forma unor vezicule alungite, sunt
organite sferice, ovale sau sub formă de bastonase, ce sunt formate dintr-o membrană
dublă, un sistem de cisterne și tubuli și stromă (matrice). Au rol energetic.
e. Lizozomii sunt corpusculi sferici, veziculari. Stochează peste 40 de enzime hidrolitice
(digestive), păstrate în stare inactivă într-un mediu alcalin. Puse în libertate, enzimele
devin active. Au rol in digestia intracelulara.

Organite celulare specifice:

 organite care intră în alcătuirea numai anumitor tipuri de celule.
a. Miofibrilele sunt organite celulare specifice fibrei musculare, ele reprezentand elementul
contractil al fibrei musculare. Miofibrilele se dispun paralel cu axul longitudinal al fibrei
musculare striate, fiind alcatuite dintr-o alternanta de discuri clare si intunecate (situate la
acelasi nivel) ce confera fibrei musculare aspect striat. La mijlocul discului clar se afla
membrana Z intunecata care solidarizeaza miofibrilele in timpul contractiei musculare.
Miofibrilele sunt constituite din unitati mai mici , denumite miofilamente contractile, de
natura proteica (actina si miozina). Discul clar este alcatuit din miofilamente de actina,
lungi si subtiri. Acestea se insera cu un capat pe membrana Z, iar cu al doilea capat liber
patrund printre miofilamentele de miozina, care sunt scurte si groase. Unui miofilament
de miozina ii corespund sase miofilamente de actina. Spatiul din discul intunecat
delimitat de capetele miofilamentelor de actina poarta numele de banda H, latimea ei
depinzand de starea fiziologica a membranei musculare: relaxata sau contractata.
Portiunea de sarcomer situata de o parte si de alta a benzii H, care contine miofilamente
de actina si miozina, constituie discul intunecat. Celula miocardica contractila prezinta
miofibrile cu aspect striat, organizate in sarcomere.
b. Neurofibrilele sunt prezente numai in celule nervoase la animale. Sunt formații
filamentoase fine care tes o retea in corpul neuronal si patrund in prelungirile sale. Rolul
neorofibrilelor este acela de a consolida citoscheletul si de a facilita transmiterea
influxului nervos.
c. Corpusculii Nissl sunt prezenți numai la celulele nervoase la animale. Sunt organite
neuronalie - mase compacte de ADN și proteine care se colorează puternic cu coloranți
bazici. Au funcții metabolice și intervin în sinteza proteică. Numărul lor variază în
funcție de starea fizologică a neuronului.

Excitabilitatea – definitie, starile unui sistem biologic, parametrii, legi

Excitabilitatea este proprietatea celulelor de a raspunde la un stimul. Este o proprietate generala a

materiei vii. Modificările mediului care determină reacţiile pot fi modificări de substanţă,
de energie sau de informaţie şi acţionează ca stimul. Excitabilitatea este evolutivă şi a atins cel
mai înalt grad de dezvoltare la ţesutul nervos în general. 
Starile unui sistem biologic:
1. Starea de repaus – echilibru metabolic si repartitia ionica specifica la nivelul membranei
care ii asigura un echilibru electric.
2. Starea activa -raspunsul structurilor vii la stimuli
-posibilitatile de raspuns: pozitiv(excitatia), negativ(inhibitia)
-raspunsul primar la nivelul membranei este potentialul de actiune; este
asociat cu un raspuns secundar care poate fi: influxul nervos (in neuroni), contractia (in
fibra musculara) si secretia (in celula glandulara).

Parametrii excitabilitatii:
-pragul de excitatie a stimulilor care produc depolarizarea.
 Pragul de excitabilitate
Membranele biologice se caracterizează printr-un anumit prag de excitabilitate, depolarizarea lor
fiind posibilă numai când intensitatea excitantului atinge acest prag. În funcţie de intensitate,
stimulii pot fi:  subliminali, liminali (au intensitate cu valoare prag) şi supraliminali.
Stimulii liminali sunt capabili să determine depolarizarea membranei cu declanşarea unui
potenţial de acţiune ce se autopropagă. Schimbarea de polaritate este dependentă de cantitatea de
ioni de Na+ care pătrund în citoplasmă, în funcţie de numărul de canale de ioni pentru Na+
deschise pe unitatea de timp, proces dependent, la rândul lui, de intensitatea de stimulare.
 Relaţia intensitate – durată
Între intensitatea stimulului şi durata lui de acţiune pentru obţinerea unui răspuns există o relaţie
invers proporţională:  cu cât intensitatea stimulului este mai mare, cu atât timpul necesar excitării
este mai mic
Lapique (1903) a stabilit următoarele mărimi:
- rheobaza, care reprezintă intensitatea minimă a stimulului care acţionează un timp nedefinit
(infinit);
-timpul util principal – cel mai scurt interval de timp în care un curent de intensitatea rheobazei
atinge pragul de excitabilitate;
- cronaxia – timpul util minim în care un curent cu intensitate dublu rheobazică determină
excitaţia.
 Acţiunea polară a curentului galvanic. Efectele aplicării curentului continuu pe fibra
nervoasă depind de polaritatea electrodului în cauză:
- când catodul este miopolar – contracţia se produce la deschiderea circuitului.
-când anodul este miopolar contracţia se produce la închiderea circuitului.
 Electrotonusul reprezintă modificările de excitabilitate ce apar în fibrele nervoase
străbătute de curenţi subliminali: la catod pragul de excitabilitate scade (catelectrotonus), iar la
anod creşte (anoelectrotonus). Catelectrotonusul şi anelectrotonusul scad pe măsură ce distanţa
faţă de electrodul de stimulare creşte; propagarea electrotonică a curentului subliminal este
decremenţială.

Legile generale:
 Reactia de raspuns apare numai la stimuli cu intensitate prag;
 Stimularea subliminala determina un raspuns local, care la repetarea la intervale scurte de
timp determina excitatia;
 Cresterea intensitatii stimulului determina, pana la o anumita valoare, o reactie de raspuns
proportionala peste care raspunsul se mentine constant;
  Reactia de raspuns apare dupa o anumita perioada de latenta necesara modificarilor
ionice intracitoplasmatice;
 Excitantul trebuie sa actioneze cu o anumita bruschete, cresterea lenta a intensitatii
determinand acomodarea;
 Excitantul trebuie sa actioneze cu o anumita densitate pe suprafata de actiune (densitate
mare pe suprafata mica);
 Excitantul trebuie sa actioneze o anumita perioada de timp.

Contractilitatea – definitie, sarcomer la microscopul electronic si optic, in repaus si

contractie

Contractilitatea reprezinta raspunsul secundar specific fibrei musculare, consecutiv potentialului

de actiune propagat. Este definita de cele doua stari fundamentale din fibra musculara: starea de
repaus (caracterizata prin lipsa interactiunilor dintre miofilamentele din miofibrila) si starea de
contractie (in care descriem interactiuni intre miofilamente consecutiv cuplajului excitatie-
contractie).

Baza morfologica a contractiei este sarcomerul pt fibra musculara striata. Baza moleculara este
reprezentata de moleculele contractile: actina si miozina si proteinele contractoare: tropomiozina
si tropoina.
Sarcomerul (casuta musculara Krause) este unitatea morfo-functionala a miofibrilelor delimitata
de doua membrane Z succesive.
In repaus are o lungime de 2,2-2,5 µm, iar in contractie – maxim 1,6 µm.
La microscopul optic se constata o alternanta transversala de zone sau discuri clare si intunecate
care ofera un aspect striat, longitudinal. Sarcomerul contine doua jumatati de discuri clare (I), un
disc intunecat (A), zona pseudoluminoasa (H) si membrana (M).
La microscopul electronic se poate observa constitutia miofibrilelor din miofilamente, dispozitia
miofilamentelor si elementele ultrastructurate.
Discul clar este alcatuit din miofilamente subtiri de actina, fixate cu un capat pe membrana Z de
o parte si de alta in sarcomerele vecine.
Discul intunecat este alcatuit din miofilamente groase de miozina si din capetele miofilamentelor
de actina care nu vin in contact in repaus, delimitand zona H.
Linia M serveste pt fixarea miofilamentelor de miozina.

Etapele contractiei musculare – tipuri de contractie, relatii chimice, placa motorie

Contractia fibrei musculare implica trei etape succesive:

1. Excitatia fibrei:
Nervul motor mielinizat are ramuri terminale nemielinizate. Acestea parcurg o formatiune
specializata a sarcolemei formând sinapse neuro-musculare (placa motorie). La nivelul acestor
sinapse începe excitatia fibrei musculare prin eliberarea moleculelor de mediator chimic
(acetilcolina) din terminatia nervoasa în urma unui impuls nervos. Moleculele de acetilcolina se
fixeaza pe moleculele receptoare ale membranei postsinaptice, determinând deschiderea unor
canale cationice ale acesteia. Cationii intra în fibra, interiorul acesteia devine local pozitiv si în
felul acesta se produce potentialul de actiune. Acesta se deplaseaza prin sarcolema în lungul
fibrei, iar prin membrana tubilor transversali în profunzime.
2. Cuplajul excitatie –contractie:
Tubulii transversali sunt în legatura cu cisternele reticolului sarcoplasmic. Depolarizarea
tubulilor duce, în momentul în care potentialul de actiune ajunge în dreptul cisternelor, la
deschiderea canalelor de Ca. Ionii de Ca++  sunt eliberati din cisterne, iar concentratia lor în
sarcoplasma creste de la cca 0,1 µm la 10 µm. Troponina fixeaza ionii de Ca si în urma unei
modificari conformationale deplaseaza moleculele de tropomiozina din santurile filamentului
subtire astfel încât locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate.
3. Contractia propriu-zisa a fibrei:
Din acest moment se poate forma complexul actomiozinic si contractia începe. Contractia
implica eliberarea energiei chimice necesare si fenomenele mecanice care stau la baza producerii
fortei, respectiv scurtarii fibrei. (glisarea miofilamentelor de actina printre cele de miozina)

Tipuri de contractie:
 Contractiile izometrice – contractii cu lungimea constanta, dar cu modificare de tonus; se
produce o rotatie a miofilamentelor de actina fata de cele de miozina.
 Contractiile izotonice – contractii cu tensiune constanta si cu modificari de lungime; se
produce o alunecare a miofilamentelor de actina printre cele de miozina.
 Contractiile auxotonice – contractii in care au loc atat modificari de lungime cat si de
tonus.

Reactiile chimice din cursul contractiei:

-sunt succesive, energogene, cuplate, au loc in trepte si sunt reversibile.
 Hidroliza ATP: ATP-ul constituie sursa imediata, directa de energie pt. fibra musculara si
e capabil sa declanseze contractia si sa mobilizeze intregul aparat contractil. In cursul
contractiei musculare, are loc descompunerea ATP-ului in ADP (adenozindifosfat) si acid
fosforic si eliberarea unei cantitati de energie, utilizata in cea mai mare parte pentru
contractia si relaxarea musculara si, in mai mica masura, sub forma de energie termica ce
insoteste procesele bio-chimice din fibrele musculare. ATP -> ADP + P + En
 Hidroliza creatinfosfatului: CP -> C + P + En
 Glicoliza (degradarea glicogenului in faza anaeroba): are un randament de 5% iar
reactiile ajung pana la acid lactic; energia eliberata este utilizata pt refacerea ATP-ului
substanta energetica din muschi; din glicoliza anaeroba rezulta 2 molecule de ATP, iar
din cea aeroba – 38 molecule de ATP.

Jonctiunea neuromusculara ( placa motorie ) este formata din butonii terminali si ramificatiile
axonului motoneuronului pe de o parte si sarcolema fibrei musculare, pe de alata parte. Intre cele
doua componente se afla spatiu sinaptic de cca. 400 Å. Componenta presinaptica ( butonul
terminal) contine vezicule cu acetilcolina, mediatorul chimic ce transmite impulsul nervos
motor. Componenta postsinaptica ( sarcolema fibrei musculare) contine numerosi receptori
specifici colinergici de care se fixeaza acetilcolina precum si receptori enzimatici ce degradeaza
mediatorul chimic in vederea unei transmiteri sinaptice normale.
 Fagocitoza – definitie, tipuri de fagocitoza, etape

Fagocitoza este un proces de aparare, cu inglobarea si degradarea particulelor solide neregulate

sau electropozitive, straine sau provenite din resturi celulare. Se realizeaza la nivelul membranei
celulare, celulele capabile de fagocitoza fiind de doua tipuri:
 Neprofesioniste (au si alte functii)
 Profesioniste (care dupa dimensiunea particulelor inglobate pot fi: microfage, macrofage)
Etapele fagocitozei:
1. Aderarea particulelor microbiene;
2. Inglobarea particulelor intr-o vezicula numita fagozom inconjurata de lizozomi;
3. Digestia initiala dependenta de oxigen, urmata de digestia propriu-zisa independenta de
oxigen;
4. Distrugerea fagocitului cu formarea de puroi (proces facultativ).

Rolurile apei in organism – compartimente si subcompartimente, procente, forme

Lichidele organismului sunt reprezentate de apa si substantele dizolvate in aceasta.

AT=60%
AT=AI+AE
AI=40%
AE=20%

Rolurile apei:
-in organizarea materiei vii fiind un constituient necesar;
-solvent pt substante anorganice si organice;
-transportor;
-mediu de desfasurare al proceselor metabolice (biosinteza , biodegradari);
-desfasurarea normala a mecanismelor hemostazice.

Compartimenetele lichidiene din organism:

Apa extracelulara:
 Subcompartimentul 1, vascular, reprezentat de plasma. 4-5%
 Subcompartimentul 2, apa transcelulara, reprezentata de o serie de lichide delimitate de
membrana biologica (ex: lichidul cefalorahidian, lichidul intraochular, lichidul sinovial,
pleural, pericardic, peritoneal)
 Subcompartimentul 3, apa din substanta fundamentala a tesuturilor conjunctive: moale,
semidur, dur
 Subcompartimentul 4, lichidul celular propriu-zis. 15-16% (lichid interstitial)
Apa intacelulara cuprinde cea mai mare cantitate de apa – 40%
-apa se gaseste in doua forme: -legata pe interiorul membranei si de proteinele celulare;
-libera ca spolven solvent intracelular.
 Functiile sangelui

Functiile au rol esential in hemostazie.

1. Functia de transport
Sangele realizeaza:
-transportul gazelor respiratorii, a oxigenului de la plamani la tesuturi si a dioxidului de carbon
de la tesuturi spre plamani;
-transportul substantelor nutritive de la suprafata de absorbtie a intestinului la tesuturi;
-transportul substantelor de dizasimilatie rezultate din metabolism, ce sunt transportate de la
tesuturi in organele excretoare;
-transportul de hormoni de la locul de formare spre organe si tesuturi tinta (hormonii sunt
produsi de catre glandele endocrine si alte tesuturi cu rol endocrin).

2. Functia de reglare
-mentine constant echilibrul ionic;
-mentine constanta presiunea osmotica;
-mentine constant echilibrul acido-bazic;
-mentine constant volumul snagvin;
-transportul de caldura de la organele termogenetice si repartizarea uniforma in organism (ex:
muschii striati scheletici produc pana la 70% caldura);
-functia de termoreglare;
-transportul de hormoni sau cataboliti in tot organismul (functia de reglare umorala).

3. Functia de protectie sau aparare:

-impotriva infectiilor – prin leucocite si anticorpi;
-aparare antimicrobiana (antiinfectioasa) si antihemoragica;
-apararea antimicrobiana poate fi: specifica (se ralizeaza cu ajutorul limfocitelor T si D; se mai
numeste si imunitate) si nespecifica (celulara si umorala);
-apararea antihemoragica – se realizeaza in hemostaza fiziologica.
HEMOSTAZA = oprirea hemoragiilor in care intervine sistemul coagulant cu trombocitele.

Grupele sangvine in sistemul AB0 si Rh, importanta

Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule sangvine: leucocite (globulele
albe), eritrocite (globulele rosii) si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea
sangelui). Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substante care stimuleaza
raspunsul sistemului imunitar - adica proteine si zaharuri) prezenti la suprafata globulelor rosii.
Cand o persoana primeste sange, antigenii anunta organismul ca este vorba de un corp strain.
Acestia determina daca o transfuzie de sange va fi acceptata sau nu.

Sistemul ABO

Sistemul AB0 se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două aglutinine

specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B).
 Grupele de sange sunt definite de catre sistemul ABO astfel:
 grupa A prezinta antigeni A la nivelul globulelor rosii si anticorpi anti-B la nivelul plasmei;
 grupa B prezinta antigeni B la nivelul globulelor rosii si anticorpi anti-A in plasma;
 grupa 0 nu prezinta antigene, dar are anticorpi anti-A si anti-B, ceea ce inseamna ca aceasta
grupa poate dona sange oricarei alte grupe;
 grupa sangvina AB are atat antigenul A, cat si antigenul B, si niciun anticorp in plasma, pentru
ca s-ar autodistruge;

Sistemul Rh
Globulele rosii  au cateodata un alt antigen, o proteina ce poarta numele de antigenul RhD. In
conditiile in care acest antigen este prezent, atunci grupa este de tip Rh pozitiv, si daca acest
antigen lipseste, atunci va fi de tip Rh negativ. Grupele de sange, conform acestei clasificari pot
fi:
 A RhD pozitiv (A+)
 A RhD negativ (A-)
 B RhD pozitiv (B+)
 B RhD negativ (B-)
 0 RhD pozitiv (0+)
 0 RhD negativ (0-)
 AB RhD pozitiv (AB+)
 AB RhD negativ (AB-)

Ciclul cardiac – definitie si faze

Ciclul cardiac sau revolutia cardiaca reprezinta succesiunea ciclica a sistolelor si diastolelor; este
cuplul functional format dintr-o perioada de contractie a cordului (sistola) urmata de o perioada
de relaxare (diastola).
Duratele fazelor ciclului cardiac la om
-contractia izovolumetrica 0,05 s
-ejectia maxima (rapida) 0,09s
-ejectia redusa (lenta) 0,13s
Sistola totala 0,27s
-protodiastola 0,04s
-relaxarea izovolumetrica 0,08s
-umplerea rapida 0,11s
-diastaza 0,19s
-sistola atriala0,11s
Diastola totala 0,53s
Durata ciclului cardiac: 0,80s
Frecventa cardiaca 75/min.

Ciclul cardiac ȋncepe cu sistola atrială ce durează 0,08 - 0,12 secunde, ȋn timpul acesteia având
loc faza de umplerea atrială a ventriculului. După terminarea sistolei atriale, se egalizează
presiunile atrioventriculare, lucru ce duce la ȋnchiderea valvei mitrale. Prin ȋnchiderea atât a
valvei mitrale, cât şi a valvei aortice, presiunea de la nivelul ventriculului stâng creşte
considerabil. După această creştere presională, are loc deschiderea valvelor aortice şi ejecţia
sângelui de la nivelul cavităţii ventriculului stâng prin contracţia acestuia. Contracţia este urmată
de relaxare, şi ulterior de umplere ventriculară. 
Contracţia ventriculului stâng are două etape: 
- ȋntr-o primă etapă se realizează contracţia izovolumetrică (ventriculul ȋşi menţine acelaşi volum
de sânge, nici nu primeşte de la nivelul atriilor, nici nu pompează sânge ȋn aortă) cu durată de
0,04 - 0,06 secunde;ȋn această etapă ventriculul stâng este ȋn continuare o cavitate ȋnchisă,
valvele aortice menţinându-se ȋnchise; 
- etapa de ejecţie ventriculară maximă, ce ȋncepe odată cu depăsirea presiunii diastolice din aortă
de către presiunea din ventriculul stâng, moment ȋn care valva aortică se deschide. 
Relaxarea ventriculului stâng se realizează tot ȋn două etape: 
- ȋntr-o primă etapă are loc faza de ejecţie lentă ce durează 0,10 - 0,20 secunde; 
- ulterior apare relaxarea izovolumetrică-scăderea presiunii intraventriculare sub presiunea
diastolică din aortă determină ȋnchiderea valvei aortice. Ventriculul stâng revine o cavitate
ȋnchisă cu o presiune scăzută la un volum ventricular constant. 
Umplerea ventriculară se realizează de această dată ȋn trei etape: 
- iniţial are loc umplerea rapidă, ce se realizează datorită deschiderii valvei mitrale şi scăderii
presiunii intraventriculare stângi sub cea intraatriale stângi; 
- este urmată de umplerea lentă sau diastazis şi este reprezentată de perioada ȋn care presiunea
din cele două cavităţi se egalizează; 
- umplerea atrială ce se realizează prin sistola atrială.

Presiunea arteriala – definitie, valori, determinare

Tensiunea arteriala reprezinta presiunea pe care sangele o exercita asupra peretilor arteriali.
Presiunea arterială crește fiziologic la efort fizic, în stări emoționale puternice, la trecerea de
la ortostatism la clinostatism, în somnul cu vise și diferă de la sex la sex, precum și de la vârstă la
vârstă. Ea scade în timpul somnului liniștit. Patologic, crește în cazuri de febră sau hipertensiune
arterială.
Valorile normale sunt 100 - 130 mmHg pentru bărbați si 90 - 120 mmHg pentru femei.
Presiunea arteriala se masoara cu ajutorul unui sfingomanometru sau tensiometru. Masurarea
trebuie sa fie facuta pe un subiect aflat la orizontala dupa 5-10 minute de odihna. Uneori se cere
subiectului sa poarte un aparat de masurare ambulatorie a presiunii arteriale (MAPA), sau Holter
tensional, care inregistreaza pe durata a 24 de ore variatiile de presiune si permite stabilirea unei
mai bune estimari a ingrijirii "tensiunii" subiectului.

Clasificarea sistemului endocrin

La baza sistemului endocrin sta secretia hormonala. Hormonii sunt substante chimice secretate
de catre o celula/ un grup de celule in lichidele organismului, care au capacitatea de a controla
alte celule din organism in mod fiziologic. 
Functiile organismului sunt reglate prin intermediul a doua mari sisteme de control: sistemul
nervos si sistemul endocrin. 
Sistemul endocrin este responsabil de controlul functiilor metabolice regland intensitatea
reactiilor chimice din celule, cresterea, secretia si transportul anumitor substante prin membrane.
Sistemele hormonale au un rol esential in coordonarea functiilor organismului (metabolismul,
cresterea si dezvolarea s. a. ) . 
In sistemul endocrin intra totalitatea glandelor endocrine, fiecare avand functii si structuri
diferite:
A) hipotalamus secreta:
- TRH care stimuleaza secretia de TSH si prolactina, 
- CRH stimuleaza secretie ACTH
- GHRH stimuleaza secretie hormon de crestere
- GHIH inhiba secretia hormonului de crestere
- GnRH stimuleaza LH si FSH
- PIF care inhiba eliberarea prolactinei
B) hipofiza anterioara 
- TSH stimuleaza tiroida sa produca si secrete hormoni tiroidieni
- ACTH controleaza secretia si sinteza hormonilor corticosuprarenalieni 
- prolactina stimuleaza dezvoltarea glandei mamare
- FSH stimuleaza cresterea foliculilor ovarieni
- LH stimuleaza sinteza testosteronului in celule) 
C) hipofiza posterioara 
- ADH: amplifica reabsorbtia apei la nivelul tubilor renali 
D) tiroida 
- T3 si T4 cresc rata metabolismului 
- calcitonina 
E) corticosuprarenala 
- cortizolul stimuleaza depunerea calciului in oase, are efect anti-inflamator 
- aldosteronul stimuleaza reabsorbtia renala de natriu 
F) medulosuprarenala 
- norepinefrina si epinefrina au efecte similare sistemului simpatic – 
G) pancreas endocrin 
- insulina controleaza metabolismul glucidic, este un hormon hipoglicemiant 
- glucagonul este un hormon hiperglicemiant prin stimularea sintezei glucozei la nivel hepatic si
eliberarea acesteia
H) paratiroida 
- parathormonul regleaza concentratia serica a ionilor de calciu. 
I) testicule 
- testosteronul e responsabil de dezvoltarea sistemului reproducator masculin
J) ovare 
- estrogenii au rol in dezvoltarea sistemului reproducator feminin 
- progesteronul stimuleaza dezvoltarea aparatului secretor mamar. 
K) placenta (HCG, somatomamotropina umana, estrogeni, progesteron) 
L) rinichi (renina, 1, 25-dihidrocolecalciferol, eritropoetina) 
M) cord (peptid atrial natriuretic) 
N) stomac (gastrina) 
O) instestin subtire (secretina) 
P) adipocite (leptina) 
Fiecare dintre aceste glande (unele glande sunt divizate in cadrul acestei insiruiri, aceasta
clasificare nereferindu-se la structura anatomica ci la functiile exercitate de aceste glande:
suprarenala, hipofiza) secreta hormoni cu functii majore, dezvoltate in cadrul prezentarii fiecarei
glande in parte.

Sistemul hipotalamo-hipofizar: structura, roluri, axe endocrine

E o glandă minusculă situată la baza creierului în şaua turcească, secreţia e indusă şi controlată
de hipotalamus.
            E alcătuită din 3 structuri diferite histologic.
 lobul posterior – ansamblu de axoni ai căror pericarion e în hipotalamus;
 lobul anterior – conglomerat de cordoane celulare ce produc hormoni;
 un strat subţire de celule – lobul intermediar cu rol semnificativ, nu la mamifere şi nu
există patologie de hipo sau hipersecreţie. Implicat în secreţia pro-opiomelanocortina.
            Nucleii magnocelulari din zona supra-optică şi paraventriculară secretă ADH şi ocitocină.
Zona parvocelulară ce cuprinde nucleul arcuat, ventromedială şi aria periventriculară produc
hormoni hipofizotropi.
            Lobul anterior – provine din punga lui Pathke (este evaginare embrionară a epiteliului
faringian). Componentele din punct de vedere anatomic:
§         partea:
o       distală (anterioară) – cea mai voluminoasă
o       intermediară (LHI);
o       tuberală – acoperă parţial tija pituitară.
§         sunt celule epiteliale:
o       80% acidofile e prolactină şi STH;
o       20% bazofile e TSH, ACTH, GnH, lipotropină;
§         printre ele există şi celule cromofobe (nu se colorează) a căror funcţie nu este încă
identificate;
§         lobul anterior e conectat cu hipotalamusul prin sistemul port ce conectează plexul
capilar de la nivelul eminenţei mediale a hipotalamusului cu un plex de capilare sinusoide
din lobul anterior;
 §         hipofiza conţine doar inervaţia vaso-motorie;
§         sângele din capilare e vene hipofizare e sinusurile durei mater.
Lobul posterior – 3 părţi:
§         eminenţa mediană a hipotalamusului – conţine nucleul supraoptic şi paraventricular;
§         tractul hipotalamo-hipofizar – axonii neuronilor (tija pituitară);
§         neurohipofiza – are o cantitate importantă de celule gliale.
            Hipotalamusul secretă o serie de substanţe numite RF (releasing factor) ce pot fi RF sau
RI. Cei mai importanţi: TSH-RH, CRF, STH-RF, STH-IF (somatostatină), LH-RF, PIF (= PIH).
Se presupune existenţa şi a altor factori ce nu au fost identificaţi cu precizie.
            Controlul exercitat de acţiunea factorilor se realizează prin bucle feed-back: lungi
(controlul hormonului direct asupra hipotalamusului) şi scurte (controlul hormonilor hipofizari).
Prin originea şi structura sa, hipofiza are funcţii de importanţă vitală pentru organism. Între
hipofiză şi hipotalamus sunt relaţii strânse anatomice, cât şi funcţionale. Anatomic, hipofiza este
legată de planşeul vetriculului al treilea prin tija pituitară. Între hipotalamus şi adenohipofiză
există sistemul port hipotalamo-hipofizar, descris de românul Gr. T. Popa şi englezul Aiuna
Fielding . Între hipotalamsul anterior şi neurohipofiză există tractul nervos hipotalamo-hipofizar,
format din axonii neuronilor nucleilor supraoptici şi paraventriculari. O serie de neuroni
hipotalamici elaborează diferite substanţe chimice, pe care le descarcă în vasele plexului capilar
hipotalamic şi care prin vasele portale ajung în hipofiza anterioară la nivelul plexului capilar, de
unde neurosecreţia trece în ţesutul gandular. Produsul de neurosecreţie este reprezentat de
molecule polipeptidice, dintre care unele au proprietatea să stimuleze secreţiile adenohipofizare
(hormoni hipotalamici de eliberare), iar altele au proprietăţi inhibitoare ale secreţiei
adenohipofizare (hormoni hipotalamici inhibitori). Prin aceste legături vasculare şi nervoase şi
prin produşii de neurosecreţie, hipotalamusul controlează şi reglează secreţia hipofizei, iar prin
intermediul acesteia, coordonează activitatea întregului sistem endocrin. Astfel, glandele
endocrine reprezintă un sistem specializat de transmitere umorală a comenzilor de la centru la
periferie.
Hipotalamusul este implicat în multe funcţii nonendocrine precum reglarea temperaturii
corporale, sete, aport alimentar, fiind considerat un centru de integrare între SNC, sistemul
vegetativ şi cel endocrin. Funcţia hipotalamusului este reglată atât prin semnale mediate
hormonal (cel mai frecvent de tip feedback) dar şi de influxuri nervoase cu surse variate, mediate
de neurotransmiţători printre care acetilcolina, dopamina, noradrenalina, adrenalina, serotonina,
GABA sau opioidele endogene. Tot la nivel hipotalamic se regăsesc centrii superiori vegetativi
cardiovasculari, vasomotori, respiratori. Comportamentul sexual, libidoul sau unele reacţii
emoţionale de anxietate, furie sau agresivitate sunt reglate de multiple structuri cerebrale printre
care hipotalamusul pare a juca un rol important.

Axul hipotalamo-hipofizar este un concept anatomofiziologic formulat pe baza relatiilor

neurohormonale intre hipotalamus si hipofiza. Conform acestui concept secretiile hormonale
periferice se afla sub dependenta AHH, sistem neuro-endocrin complex alcatuit din doua
componente, hipotalamus si hipofiza, independente din punct de vedere anatomic si functional.
 Rolurile arterelor, venelor si capilarelor, proprietati

Sistemul circulator este constituit din canale tubulare inchise sau vase prin care circula in flux
continuu sangele si limfa.
Sistemul circulator cuprinde: sistemul vascular sangvin (inima si vase sangvine) si sistemul
limfatic (vase limfatice si ganglioni limfatici).

Venele sunt vase aferente, iar capilarele reprezinta reteaua de legatura intre artere si vene.
Functiile arterelor: au rol de rezervor, de amortizor al contractiei cardiace, transporta sangele de
la centru spre periferie.
Functiile venelor: au rol de depozit si rezervor de sange, transporta sange de la periferie spre
centru, mentine constant volumul circular.
Functiile capilarelor: au rol nutritiv, permit schimburile de gaze, au rol in termoreglare si
hemostazia circulara.

Proprietatile arterelor:
 Elasticitatea – proprietatea arterelor mari de a “amortiza” unda de soc provocata se sistola
ventriculara si inmagazineaza o parte a energiei sub forma de tensiune elastica a peretilor.
 Contractilitatea – proprietatea arterelor mici de a-si modifica calibrul prin contractia si
relaxarea fibrelor musculare din peretii acestora.
Proprietatile capilarelor:
 Permeabilitatea – este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apa si substante
dizolvate intre sange si tesuturi prin filtrare, difuziune si osmoza.
 Motricitatea – proprietatea de a-si modifica calibrul datorita factorilor precapilari
contractili.
Proprietatile venelor:
 Distensibilitatea – este proprietatea venelor de a-si mari pasiv calibrul sub actiunea
presiunii sangvine, unele vene jucand rolul de rezervoare de sange.
 Contractilitatea – se datoreaza tunicii musculare netede din peretii venelor si aigura
mobilizarea sangelui din rezerve.
 Elasticitatea – proprietatea de a-si reveni la forma initiala in functie de variatiile de volum
si presiune.

Proprietatile miocardului

Miocardul este peretele muscular al inimii, fiind partea cea mai groasă a peretelui cardic, format
din țesut muscular. În structura miocardului se disting două varietăți de țesut muscular: țesutul
cardiac și țesutul nodal.
Proprietatile miocardului sunt determinate de alcatuirea miocardului si de prezenta tesutului
nodal din peretii inimii.
 1. Excitabilitatea – proprietatea miocardului in repaus de a raspunde la un excitant prin
depolarizare, urmata de contractie.
2. Automatismul – proprietatea miocardului de a-si continua spontan si repetitiv activitatea
in afara organismului. Originea automatismului este in tesutul nodal.
3. Ritmicitatea – proprietatea inimii de a se contracta ritmic datorita impulsurilor emise de
tesutul nodal. Regimul de frecventa a structurilor nodale este de 70-80 cicli/min.
4. Conductibilitatea – proprietatea miocardului de a transmite potentialul de actiune prin
celulele miocardice si nodale, cu viteze diferite.
5. Contractilitatea – proprietatea majora a inimii de a se contracta si de a actiona ca o
pompa. Contractiile inimii au caracter involuntar. Miocardul poate utiliza ca surse de
energie glucoza, acidul lactic, acizii grasi, miofibrile, corpi cetonici.
6. Tonicitatea – este proprietatea prin care miocardul isi pastreaza tensiunea peretilor
musculari si in timpul repausului si dupa denervare.

Schimbul de gaze la nivel pulmonar si membrana alveolo-capilara

Pe peretii alveolelor pulmonare exista o bogata retea de capilare sangvine, prin acestea circuland
sangele venos, incarcat cu dioxid de carbon, in timp ce aerul care intra in plamani este incarcat
cu oxigen. Schimbul de gaze se realizeaza prin peretii subtiri ale capilarelor si ai alveolelor:
dioxidul de carbon trece din sange in alveola, iar oxigenul trece din alveola in sange. Din acel
moment, sangele care rezulta nu mai este venos ci arterial, care dirijat de venele pulmonare, intra
in inima. Astfel, sangele iese din inima incarcat cu oxigen, ajunge in capilare prin artere si intra
in contact cu celulele care au exces de dioxid de carbon. La acest nivel, se realizeaza un schimb
in sens invers fata de cel care se realizeaza in plamani.
La nivelul plamanului are loc, in permanenta, un schimb de gaze intre  aerul din alveole si gazele
dizolvate  in sangele venos ce ajunge la acest nivel pe calea vaselor capilare.Schimbul de gaze se
realizeaza la nivelul membranei alveolo-capilare prin procesul de difuziune; acest proces
defineste tendinta unui gaz de a se deplasa dintr-o zona in care concentratia lor este mai mare
catre o zona in care concentratia este mai mica, pina in momentul in care concentratia gazului se
uniformizeaza in ambele zone. Viteza cu care are loc procesul de difuziune a dioxidului de
carbon si oxigenului la nivelul plaminului este conditionata de o serie de factori :
 Gradientul de presiune partiala a gazelor din aerul alveolar si din singele capilarelor
venoase.
 Suprafata de difuziune este reprezentata de marimea suprafetei prin care aerul vine in
contact cu membrana alveolo-capilara si este direct proportionala cu viteza de difuziune.
 Distanta de difuziune, foarte mica, pe care o au de parcurs gazele favorizeaza procesul de
difuziune crescindu-i viteza.
 Coeficientul de difuziune este o valoare constanta care depinde de solubilitatea gazului si
de greutatea lui moleculara.

La nivel pulmonar schimburile gazelor se realizează datorită difuziunii presiunilor parţiale

ale O2 şi ale CO2 în cele două medii separate de membrana alveolo-capilară: aerul alveolar
 şi sângele din capilarele pulmonare.
În aerul alveolar presiunea O2 este mult mai mare (100 mmHg) decât în sângele venos
capilar (40 mmHg), deci O2 va trece din aerul alveolar în sânge până se echilibrează cu O2
din aerul alveolar. Sângele arterial care părăseşte teritoriul pulmonar are o saturaţie în O2 de
numai 97,5% din cauza amestecării cu mici cantităţi de sânge venos în capilarele alveolare.
CO2 va urma un drum invers, trecând din sângele venos, unde se găseşte la o presiune de 47
mmHg, în aerul alveolar, unde presiunea sa parţială este de 40 mmHg.
Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare poartă numele de hematoză pulmonară. Deşi
sângele străbate foarte repede capilarele pulmonare schiburile gazoase sunt posibile deoarece
suprafaţa de contact este extrem de mare, stratul de sânge este foarte subţire şi grosimea
mebranei alveolo-capilare minimă. 
Transportul sangvin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub formă dizolvată în plasmă şi
restul sub forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb) denumită oxihemoglobină
(HbO2). 
Datorită fierului bivalent pe care îl conţine, hemoglobina se combină foarte rapid cu O2,
fiecare din cei 4 atomi de fier ai gripărilor hem putând fixa o moleculă de oxigen. În repaus
sângele arterial transportă sub formă de HbO2 97,5% din cantitatea totală de O2. 
Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea combinată cu Hb, din punct de vedere
funcţional este cea mai importantă deoarece se află în schimburi directe cu lichidele
interstiţiale şi, prin acestea, cu celulele.

Sinapsa – definitie, tipuri de sinapse, structura si rol

Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul prin joncţiuni funcţionale

interneuronale denumite sinapse. Deci sinapsa este regiunea de comunicare neuro-neuronală sau
neuro-efectoare (muşchi sau glande). La nivelul acestei porţiuni există diferenţieri
morfofuncţionale ce determină excitaţia sau inhibiţia elementului postsinaptic, atunci când
neuronul presinaptic intră în activitate. Transmiterea impulsului nervos de la zona presinaptică la
cea postsinaptică nu este o simplă săritură de potenţial de acţiune, ci un proces mult mai
complex, datorat faptului că membrana postsinaptică este inescitabilă electric.

Clasificarea sinapselor
 Din punct de vedere al modalităţii de transmitere a impulsului nervos, sinapsele se
clasifică în:
- sinapse chimice, la care efectul asupra zonei postsinaptice se exercită prin producerea unei
neurosecreţii de către zona presinaptică. Aceste sinapse predomină la mamifere şi la om.
- sinapse electrice, asemănătoare morfologic cu cele chimice, dar la nivelul lor transmiterea
impulsului nervos presinaptic asupra zonei postsinaptice se face printr-un curent de acţiune. In
general, aceste sinapse au spaţiu mai îngust decât primele (aproximativ 2 nm) faţă de 20-30 nm
cât au sinapsele chimice. Sinapsele electrice se descriu mai ales la nevertebrate iar la om sunt
discutabile. Ele formează joncţiuni lacunare sau “gap junctions”, care se caracterizează prin
existenţa unor punţi de joasă rezistenţă ionică, prin care ionii trec uşor dintr-o celulă în alta. La
mamifere, ele au fost descrise doar în sinapsele din nucleul vestibular.
 Din punct de vedere al naturii neurotransmiţătorului chimic s-au descris sinapse
colinergice (acetilcolina), adrenergice (noradrenalina), dopaminergice (DOPA-mina),
serotoninergice, gabaergice etc.
 Din punct de vedere funcţional se deosebesc sinapse excitatorii sau inhibitorii.
 Din punct de vedere structural (ultrastructural) s-au descris trei tipuri de sinapse:
- tipul I, sinapse axo-dendritice, excitatorii cu o fantă sinaptică mai lungă 30 nm, cu o
membrană presinaptică îngroşată şi vezicule presinaptice sferice.
- tipul II, sinapse axo-somatice cu o fantă sinaptică mai îngustă (20 nm) cu o membrană
presinaptică mai subţire, veziculele sinaptice sunt turtite sau alungite.
- tipul III de sinapse sunt cele cu spaţiu sinaptic îngustat de 2 nm. Din acest tip fac parte
sinapsele electrice.
 Se descriu apoi în afară de sinapsele axo-dendritice şi axo-somatice, sinapse axo-axonice,
dendro-dendritice, somato-somatice şi chiar dendro-somatice. Examinările
ultrastructurale au relevat existenţa unor variate tipuri de sinapse la nivelul SNC şi
periferic. Un neuron poate primi fibre presinaptice de la mulţi alţi neuroni prin
convergenţă şi la rândul său poate trimite fibre la mai mulţi neuroni prin divergenţă.
Foarte rar se întâlnesc neuroni în raport de 1 la 1. Cele mai multe legături sinaptice sunt
de ordinul sutelor sau mai frecvent de ordinul miilor. Aceste rapoarte determină
securitatea sinaptică în interiorul sistemului nervos. Neuroplasticitatea structurală
manifestată din viaţa embrionară se menţine aşa cum am văzut şi în perioada adultă.

Microscopia electronică a arătat că axonul presinaptic se termină la locul de contact cu neuronul

postsinaptic printr-o porţiune lărgită de 0,5-2 µm, denumită din cauza formei sale buton sinaptic
sau buton terminal. Partea mai îngroşată a butonului terminal alcătuieşte zona sau membrana
presinaptică. In apropierea butonului sinaptic, fibra nervoasă axonală îşi pierde teaca de mielină.
In interiorul butonului există numeroase organite celulare reprezentate mai ales de mitocondri
(mai numeroase decât într-un volum similar de citoplasmă celulară). Sunt în medie 10.000 de
vezicule cu diametrul de 30-60 nm, mai numeroase în apropierea spaţiului sinaptic. Veziculele se
aglomerează în anumite puncte ale membranei presinaptice, iar în dreptul veziculelor membrana
devine mai opacă. Veziculele conţin stocate mici pachete moleculare (numite cuante) cu
transmiţători chimici responsabili pentru transmiterea sinaptică. Morfologia veziculelor variază
în funcţie de neurotransmiţătorul pe care-l conţine. Aşa de exemplu, veziculele din sinapsele
adrenergice şi cele dopaminergice apar de diametru mai mare, granulare şi dense în centrul lor,
pe când veziculele colinergice, glutamatergice şi gabaergice apar de diametru mai mic şi clare.
Veziculele din sinapsele inhibitorii din cortexul cerebral apar turtite sau alungite în timp ce în
sinapsele excitatorii apar rotunde. Veziculele reprezintă componentul cel mai important
cantitativ, cel mai constant şi specific al terminaţiilor sinaptice.
Deşi cantitatea şi aşezarea veziculelor variază în diferite sinapse întotdeauna se poate observa o
strânsă asociere a lor cu membrana presinaptică. Veziculele ar avea rolul să stocheze mediatorii
chimici sinaptici sintetizaţi în zona pericarionului şi transportaţi prin microtubuli în butoni
terminali. Din ele se eliberează apoi substanţa mediatoare. (Axonul se termină printr-o porțiune
lărgită care se numește buton sinaptic. Butonul sinaptic are o porțiune de membrană îngroșată
unde se pierde mielina, denumită membrană presinaptică. Organitele predominante din butonul
sinaptic sunt mitocondriile. De asemenea, aici se găsesc și veziculele care stochează mediatorii
chimici.
Între membrana presinaptică și cea postsinaptică există un spațiu liber cu o grosime de
aproximativ 10-30 nm, denumită fantă sinaptică. În acest spațiu se găsește lichid extracelular.
A treia componentă este cea postsinaptică și este reprezentată de regiunea receptoare a celui de-
al doilea neuron (sau mușchi, glandă, etc.). Și aici există o porțiune mai îngroșată de membrană
plasmatică, numită densitate postsinaptică. Pe această densitate postsinaptică se aglomearează
receptorii pentru mediatorii chimici. Acești receptori sunt formați dintr-o componentă care
fixează molecula de mediatorul chimic și o componentă reprezentată de un canal ionic. Aceste
canale ionice, care se deschid numai sub acțiunea mediatorului chimic specific, determină
depolarizarea celulei postsinaptice.)

Sistemul nervos somatic – definitie, reflexele somatice – structura si desene

Sistemul nervos somatic este implicat în controlul voluntar al mișcărilor corpului prin

acționarea mușchilor scheletici și recepția stimulilor externi. Din punct de vedere funcțional,
sistemul nervos poate fi clasificat în vegetativ și somatic.
Sistemul nervos somatic conține fibre aferente și eferente:
 fibrele aferente conduc informația de la organele de simț spre locul de procesare
 fibrele eferente conduc impulsul nervos la mușchi
Transmisia eferentă are doua componente:
 neuronii din cortexul motor, localizat în girusul precentral(aria Brodman 4) din creier.
Acest neuron face sinapsă în cornul ventral măduvei spinării pe un alt neuron. Aici se
descarcă acetilcolină care acționeaza pe receptori nicotinici.
 acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul sau până la joncțiunea
neuromusculară. Aici se descarcă acetilcolină pe receptori nicotinici, ceea ce rezultă în
contracția muschiului.
Sistemul nervos somatic este responsabil de receptionarea stimulilor extreni si de miscarile
voluntare ale corpului.El este format din :
 Centri nervosi situati in encefal si maduva spinarii ;
 Nervi aferenti externi , care conduc informatia de la organele de simt spre sistemul
nervos central;
Nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine spre
muschii scheletici.

Reflexele somatice:
 Reflexe monosinaptice (de intindere,miotatice):
-numar de neuroni: 2
-tipuri de neuroni: senzitiv si motor
-timp de latenta: foarte scurt
-grad de iradiere: strict limitate-nu iradiaza
-receptori specifici: proprioceptori
-exemple: rotulian,ahilean,bicipital,tricipital,plantar,abdominal.
 Reflexe polisinaptice (deflexie,nocieptive):
-numar de neuroni: cel putin 3
-tipuri de neuroni: senzitiv intercalar si motor
-timp de latenta: lung
-grad de iradiere: iradiaza diferit in functie de intensitatea excitantului(localizare; unilateralitate;
simetrie; iradiere; generalizare)
-receptori specifici: exteroceptori,proprioceptori
-exemple: de aparare executate prin flexie, reflexul de mers.

Sistemul nervos vegetativ – reflexele vegetative – structura si desene

Sistemul nervos vegetativ sau sistemul nervos autonom reglează activitatea organelor interne,

(viscerelor) la vertebrate.
Denumirea de sistem nervos autonom provine de la psihologul britanic John Newport Langley și
se datorează faptului că nu poate fi controlat în mod conștient (voluntar) de un individ
neantrenat.
Împreună cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate
interacțiunii cu mediul exterior, asigură echilibrul organismului cu condițiile variabile de mediu
și mobilitatea mușchilor, alcătuiește sistemul nervos.
Sistemul nervos vegetativ poate fi împărțit în:
 Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în măduva
spinării și hipotalamus;
 Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea organismului după
stres;
 Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leagă măduva spinării și tractusul digestiv.
Acest sistem funcționează relativ independent de sistemul nervos central (creier).
Acest sistem nervos controlează funcțiile importante vieții organismului (funcțiile vitale), ca de
exemplu: activitatea cardiacă, presiunea sanguină, procesul de digestie și procesul de schimburi
între organism și mediu. De asemenea, acest sistem nervos mai poate coordona alte organe ca
organele sexuale sau mușchii globului ocular. Sistemul nervos vegetativ mai poate influența
sistemul nervos central și sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos simpatic are rol în situații de stres cu toate aspectele unei secreții crescute de
adrenalină (vasodilatație periferică, mușchii scheletici sunt mai bine alimentați cu sânge în
detrimentul organelor interne și digestiei, organismul fiind într-o stare de alarmă, pupila ochiului
mărită — midriază); un rol antagonist de scilibrare a acestor procese îl are sistemul nervos
parasimpatic.

Arcul reflex vegetativ reprezinta unitatea elementara in mecanismul de functionare a sistemului

nervos vegetativ si este format dintr-o cale aferenta, un centru nervos si o cale eferenta.
Calea aferenta este formata din prelungirile neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali
sau din ganglionii de pe traiectul nervilor cranieni. Dendritele acestor neuroni culeg excitatiile de
la visceroceptori (baroreceptori, osmoreceptori, chemoreceptori), iar axonii merg la centrii
nervosi din maduva sau trunchiul cerebral.
Calea eferenta este alcatuita din doua neuroni: un neuron preganglionar, situat in centrul
vegetativ din maduva spinarii sau trunchiul cerebral, a carui prelungire formeaza fibra
preganglionara (mielinica), iar al doilea neuron se gaseste in ganglionii vegetativi paravertebrali,
previscerali sau intramurali; axonul acestuia constituie fibra postganglionara (amielinica) ce
merge la organul efector.
De mentionat ca fibrele preganglionare medulare ies prin radacina anterioara a nervului spinal,
impreuna cu fibrele somatice, patrund apoi prin ramul comunicant alb in ganglionul simpatic
paravertebral.
Comparativ cu calea eferenta a arcului reflex somatic care este neintrerupta, calea eferenta
vegetativa este intrerupta la nivelul ganglionilor vegetativi; exceptie fiind doar in cazul inervatiei
medulosuprarenalei, celulele secretorii ale acestei glande sunt inervate direct de fibrele
preganglionare ale nervului splanhnic si ele reprezinta, de fapt, neuronii postganglionari.
Deci, in alcatuirea unui arc reflex vegetativ intra trei neuroni: un neuron senzitiv si doi neuroni
motori. Totusi, ganglionul vegetativ nu este un neuron reflex, el fiind doar un simplu releu pe
calea efectorie, centrul fiind situat in sistemul nervos central. De obicei, fibrele postganglionare,
mai ales cele parasimpatice, sunt scurte si se distribuie numai la unele din celulele efectoare.
Activitatea celulelor din jur (care nu sunt inervate) este influentata de mediatorii chimici secretati
de terminatiile nervoase vegetative.
Majoritatea organelor primesc o inervatie vegetativa dubla cu efecte antagoniste asupra activitatii
lor. Astfel, inima prezinta o inervatie simpatica (stimulatoare) si parasimpatica (inhibitoare).
Exista, totusi, si organe asupra carora simpaticul si parasimpaticul au efecte similare.

Ariile motorii corticale – clasificare si rol

Ariile corticale, după funcţia lor, pot fi clasificate în: arii de proiecţie aferente, receptoare sau
senzitivo-senzoriale, arii de protecţie eferente, efectoare sau motorii şi arii de asociaţie.
Ariile de proiecţie aferente sunt următoarele:
→ aria sensibilităţii generale sau aria somestezică se află în girusul postcentral din lobul parietal.
În această arie, centrii sunt localizaţi după silueta răsturnată a corpului. Aceasta se prezintă sub
forma unui corp diform, la care ies în evidenţă buzele, limba şi mâna cu degetele, în special
degetul mare. Acest corp diform a primit numele de homunculus senzitiv;
→ aria vizuală se găseşte în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine;
→ aria auditivă se află în girusul temporal superior;
→ aria gustativă se află în regiunea inferioară a girului postcentral;
→ aria olfactivă se află pe faţa mediană a lobului temporal;
→ aria vestibulară nu are localizare precisă.

Ariile de proiecţie eferente sunt următoarele:

→ aria somatomotorie se află în girul precentral din lobul frontal. La acest nivel se formează
schema unui corp diform, de unde ies în evidenţă mâna (în special, degetul mare), pentru
coordonarea activităţii manuale, şi capul, pentru coordonarea activităţii fonatorii şi mimicii,
proiecţie care a primit numele de homunculus motor;
→ aria premotorie se află anterior de aria motorie principală;
→ ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime regiunea cortexului.

Ariile de asociaţie sunt ariile corticale ai căror neuroni au rolul de a stabili legătura dintre diferite
arii corticale.
Centrii limbajului – Emisfera stângă la dreptaci şi cea dreaptă la stângaci intervin în limbajul
articulat. Existenţa unei emisfere
dominante este necesară, deoarece lipsa dominaţiei duce la bâlbâială. Centrii limbajului se află în
girul frontal inferior.
Centrii scrisului se află în girul frontal mijlociu, anterior de aria motorie principală.

Limitele acestor arii nu sunt nete. Diferitele arii sunt caracterizate si prin anumite functii
corticale:
- rol senzitivo-senzorial
- rol motor
- rol asociativ

Ariile corticale motorii

            1) Aria 4, somatomotorie, motorie voluntara. Este localizata in lobul frontal, girusul
precentral. Ea coordoneaza activitatea voluntara a intregii musculaturi somatice. Din patura
piramidla interna pleaca fasciculul corticospinal.
            2) Aria 6, premotorie, parapiramidala situata inaintea ariei 4, in partea anterioara a
girusului precentral si in partea posterioara a girusurilor frontale 1, 2, 3.
            3) Aria 8, aculogira, situata in portiunea mijlocie a girusurilor frontale 1, 2. Eferentele
merg cu fascicolul geniculat. In imediata apropiere a ariilor 4,6, 8 exista ariile motorii supresive -
4s, 6s, 8s - capabile sa inhibe functiile motorii.
            4) Aria 44 - in piciorul girusului frontal inferior, este centrul de coordonare al activitatii
muschilor care intervin in fonatie (laringe, faringe, val palatin, limba, buze). Se mai numeste
centrul vorbirii.
            5) Ariile 45 si 46, situate anterior de 44, in portiunea triunghiulara a girusului frontal
inferior = centrul scrierii.
            
Ariile corticale senzitivo-senzoriale
            1) Ariile 3, 1, 2 sunt asezate in girusul postcentral. Sunt ariile sensibilitatii generale = aria
somestezica. Aici se proiecteaza impulsurile specifice sosite de la caile sensibilitatilor
exteroceptiva si proprioceptiva constienta.
            2) Ariile 5 si 7 - in girusul parietal superior si precuneus pe fata mediala a emisferului.
            3) Ariile 40 si 39 - in girusul parietal inferior. Sunt arii senzitivognozice, unde au loc
procesele de comparare a impulsurilor senzitive sosite, cu cele stocate anterior, activitatea de
sinteza si perceptia propriuzisa.
            4) Aria 43 - aria gustativa
            5) Aria 41 - pe suprafata superioara a girusului temporal superior = aria auditiva - aici se
inregistreaza sunetele.
            6) Ariile 42 si 22 inconjoara aria 41. Sunt ariile audiognozice si audiopsihice.
            7) Aria 17 = aria vizuala, situata pe fata mediala a lobului occipital, pe buzele fisurii
calcarine.
            8) Ariile 18 si 19 - concentrice in jurul ariei 17 - sunt ariile vizuopsihica si vizuognozica.

Termoreglarea – definitie, termoliza, mecanisme

Termoreglarea reprezinta capacitatea  organismului animalelor superioare şi celui al omului de

a-şi menţine  constantă temperatura corpului, indiferent de oscilaţiile temperaturii mediului
ambiant. Temperatura constantă a corpului este asigurată  prin reglarea termogenezei, numită şi
termoreglare chimică, şi a termolizei, numită  şi termoreglare  fizică.
Termoliza reprezinta un proces fiziologic prin care organismul cedeaza mediului ambiant
surplusul de caldura; evaporarea transpiratiei la suprafata corpului printr-o serie de procese
fiziologice.
Mecanisme fizice:
Radiaţia reprezintă transferul de căldură, de la organism către corpurile din mediul înconjurator
cu temperatura mai mică.
Convecţia reprezintă pierderea de căldură prin curenţii de aer.
Conducţia reprezintă transferul de căldură între obiecte aflate în contact direct.
Aceste mecanisme sunt eficiente când temperatura ambiantă este mai mică decât cea a
organismului.
Evaporarea este un proces foarte eficient şi se realizează prin evaporarea apei la nivelul
tegumentelor şi a mucoasei respiratorii (perspiraţia insensibilă 600 ml/zi) şi evaporarea lichidului
sudoral.
Mecanismele fiziologice de adaptare a termolizei:
• creşterea temperaturii mediului ambiant determină creşterea fluxului sanguin tegumentar prin
vasodilataţia cutanată, intensificând astfel termoliza prin radiaţie şi convecţie.
• controlul procesului de sudoraţie prin inervaţia vegetativă care asigură aclimatizarea la cald.
 Temperatura corpului – variatii, termogeneza

Temperatura internă sau centrală reprezintă temperatura organismului care depinde strict de
bilanţul dintre producerea de căldură (termogeneză) şi pierderea de căldură (termoliză) nefiind
influenţată de variaţiile de temperatură ale mediului ambiant.
În condiţii de repaus: temperatura organismului este de 37±0,60°C .
• Temperatura orală este de aproximativ 36,7°C.
• Temperatura rectală > cu 0,5°C faţă de temperatura orală.
• Temperatura axilară < cu 0,5°C faţă de temperatura orală.

Termogeneza (adaptarea la frig):

Termogeneza musculară asigură 40% din termogeneza totală, se realizează prin creşterea
tonusului muscular (frisonul) şi este controlată nervos. Termogeneza hepatică creşte viteza
proceselor metabolice şi este supusă controlului hormonal: catecolamine şi hormonii tiroidieni.

Metabolismul – aspecte componente, metabolism bazal

Prin metabolism se înțelege totalitatea transformărilor biochimice și energetice care au loc în

țesuturile organismului viu. Metabolismul este un proces complex, ce implică schimburi de
materii și energii, și care include două procese (simultane) opuse:
 catabolism / dezasimilație - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanțelor din
organism; se produce în special ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, din
moleculele diferitelor substanțe; acest tip de reacții este însoțit de eliberare de energie
(reacție exergonice).
 anabolism / asimilație - procesele chimice de biosinteză a substanțelor ce intră în
alcătuirea materiei vii. Reacțiile anabolice se caracterizează prin consum de energie și se
numesc reacții endergonice (reacții endergonice).

Metabolism bazal (BMR), reprezintă cantitatea minimă de energie consumată (kcal/kJ) de corpul
uman pentru a ne ţine în viaţă, când se află în stare de repaos complet, cu o activitate psihică
normală, într-un mediu cu temperatură neutră şi cu inactivitate a sistemului digestiv.
Energia (caloriile) sunt arse şi folosite de corpul uman pentru a respira, a pompa sângele, a
menţine temperatura corpului, a funcţiona organele interne cum ar fi ficatul, creierul, inima, etc.
Corpul uman consumă în jur de 60%..70% din energia noastră, fie îngerată prin alimente sau din
rezervele corpului.

Metabolism energetic variabil – definitie, factori, ratia alimentara

Cheltuielile energetice ale organismului pot creşte în cursul eforturilor fizice de 10-20 de ori faţă
de cele bazale. Munca fizică necesită multă energie, care trebuie acoperită prin consum sporit de
alimente energetice. În raport cu gradul efortului fizic prestat, cheltuielile energetice se clasifică
în cinci categorii:
• Cheltuieli energetice de repaus
• Cheltuieli energetice din efortul fizic uşor
• Cheltuieli energetice din efortul fizic mediu
• Cheltuieli energetice în efortul fizic greu
• Cheltuieli energetice în efortul fizic foarte greu.

Cheltuielile energiei variabile - depind de:

 Activitatea musculara - muschii reprezinta 30% din greutatea corporala si sunt mari
consumatori de energie atat in repaos cat si in efort. Cheltuielile energetice variaza
proportional cu activitatea musculara depusa. Astfel este de 2000 - 3000Kcal pentru
muncitorii din uzina dar cel mai mare consum energetic il au sportivii in antrenament
intre 5000 si 6000 Kcal. Consumul energetic incepe inca inainte de incepere efortului si
in continuare proportional cu efortul depus. Oricat s-ar mari ventilatia pulmonara nu se
poate asigura o absorbtie de O2 mei mare de 6 - 7l/min. Daca efortul este atat de mare
incat organismul necesita 30 - 40l/min. nu se poate asigura aceasta valoare si organismul
este nevoit sa lucreze in datorie de O2 se achita in perioada de restabilire a organismului
dupa efort.
 Temperatura mediului inconjurator - cand temperatura scade pierderile de caldura cresc
dar intervin mecanismele reflexe prin vaso-constrictie deci scade depozitul de caldura,
iar instalarea frisonului intensifica arderile celulare cu 50%. Expunerea la cald
intensifica circulatia respiratorie, secretia sudorala si termoliza. Intre cele 2 extreme de
temperatura exista o valoare a temperaturii mediului ambiant de circa 21grade pentru
omul imbracat si 28 grade pentru cel dezbracat. Temperatura de confort termic.
 Actiunea alimentelor - ingerarea de alimente activeaza schimburile energetice cu 10 - 15
fata de metabolismul bazal. Acest efect a fost denumit actiunea dinamica specifica
(A.D.S.). A.D.S. este mai mare de +30% fata de glucide care au +6% iar lipidele +4%.
 Alti factori - care cresc metabolismul cu 3 - 4% - emotiile, pot produce prin
suprasolicitare modificari cronice ale metabolismului prin afectarea S.N.C. si endocrin.
Pentru ca emotiile cresc secretia de adrenalina care are un efect stimulator energetic. In
functie de cheltuielile energetice pe ramura de sport se calculeaza necesarul caloric
zilnic. Exista tabele care contin tipul de efort cu valorile medii ale ratiei alimentare.
Cunoscand costul energetic al activitatii efectuate avem posibilitatea planificarii
repaosului in asa fel incat sa se obtina un echilibru energetic adecvat si sa se mentina
greutatea corporala constanta.

Ratia alimentara reprezinta cantitatea de alimente care permite satisfacerea necesitatilor

energetice, in macronutrimente (proteine, lipide, glucide), in micronutrimente (vitamine,
minerale) si in apa, ale unui individ sau ale unui grup de persoane. Stabilirea unei ratii alimentare
tine cont de repartitia de dorit a macronutrimentelor: 12% aproximativ din aportul energetic
trebuie sa fie furnizat de proteine (carne, peste, lactate, soia, legume uscate), 30-35% de catre
lipide (unt, margarina, ulei) si 53-58% de catre glucide, din care maximum 10% glucide rapide
(alimente zaharate). Ratiile alimentare sunt stabilite plecand de la diferite grupe de alimente
(fructe si legume, corpi grasi, produse lactate, cereale, legume uscate si cartofi, carne, peste, oua
etc.) si contabilizeaza eventualul aport furnizat de catre bauturile alcoolice (10% maximum din
aportul energetic total). Ele mai trebuie sa tina cont si de obiceiurile de consum (portie,
frecventa, preferinte, repartitia intre mese), de eventualele constrangeri (buget, aprovizionare) si
sunt susceptibile de modificari si de adaptari in functie indeosebi de activitatea fizica a
subiectilor in cauza.

Reflexul – definitie, arcul si actul reflex, componente, clasificarea reflexelor

Reflexul fiziologic este reacția unui organism printr-o acțiune automată involuntară
neuromusculară declanșată printr-un anumit stimul (excitație). Reflexele pot sub forma unui
simplu arc reflex sau cu forme mult mai complexe. Reflexele sunt de mai multe feluri ca de
exemplu:
 Reflexe dobândite care apar în cursul vieții după naștere
 Reflexe înnăscute sau moștenite
Care la rândul lor se împart în:
 Reflexe condiționate
 Reflexe necondiționate
Reflexele ajută organismele vii să reacționeze mai prompt stereotip într-um mediu constant,
astfel la ajungerea maturității sexuale prin reflexele sexuale se realizează reproducția și
perpetuarea speciei prin urmași.

Actul reflex: raspuns automat al unui organ efector (muschi/glanda) la actiuneaunui stimul venit
pe o cale nervoasa numitaarc reflex.
Arcul reflex: structura anatomica prin care se realizeaza actul reflex; structura sifunctiile sunt
programate genetic.
Componentele arcului reflex
•receptor: structura histologica specializata in transductia energiei specificediferitilor stimuli
•calea aferenta (senzitiva): fibre nervoase senzitive care conduc ingluxul nervos pana la centri
nervosi
•centru nervos: grup de pericarioni care analizeaza influxul nervos senzitiv sielaboreaza influxul
nervos motor
•calea eferenta (motorie): prelungirile axonice ajung la organele efectoare sitransmit influxul
nervos motor
•efector: muschi (striat, neted, cardiac) si glande.

Clasificarea reflexelor - poate fi facuta dupa trei criterii:

 Dupa localizare – pot fi: reflexe spinale, bulbare, pontine, mezencefalice,subcorticaje etc.
 Dupa numarul sinapselor - pot fi: monosinaptice (reflexul osteotendinos) si polisinaptice
(reflexul bisinaptic, cutanat sau de aparare si reflexele vegetative).
 Dupa modul de aparitie - pot fi: neconditionate (înnascute) sau conditionate (dobândite în
timpul vietii).
Invatarea motorie – definitie si faze