Mitul peşterii 

este o alegorie despre condiţia umană, despre cunoastere,

despre adevărata lumină interioară, despre adevăr, fericire şi nefericire, expusă
de Platon în capitolul VII, din opera “Republica” (realizată sub forma unor
dialoguri pe teme filosofice). Alegoria, în acest context, este o povestire, o
amplă metaforă care serveşte drept pretext pentru a transmite o idee, o
abstracţiune (în cazul acesta, condiţia umană în raport cu procesul cunoaşterii),
printr-o succesiune de imagini concrete. Mitul peşterii este o pledoarie pentru
adevăratele valori umane, un îndemn, pentru fiecare om, de a porni în marea
călătorie către sine însuşi.

Platon, Republica, Mitul pesterii

Cartea lui Platon, în care este inclus mitul peşterii, se numeşte Republica,
pentru că prezintă, într-o manieră originală, o concepţie despre viaţa socială în
interiorul unei Cetăţi ideale. Este concepută ca o critică severă la adresa
timpului său, când pervertirea puterii, falsele valori, minciuna, goana după
avere au luat locul autenticei democraţii. Laitmotivul cărţii este ideea de
dreptate, asociată adevărului, minciuna fiind interzisă în această lume ideală
gândită de Platon. Acestor valori li se asociază, de asemenea, curajul, echilibrul
şi înţelepciunea.

Platon, discipolul lui Socrate

Platon (428/427 I.Hr. – 343/347 I.Hr.) este unul dintre marii filosofi ai
antichităţii greceşti, s-a născut la Atena, într-o familie de aristocraţi, rămânând
însă insensibil, toată viaţa, la celebritatea şi originile sale nobile. A crezut, în
tinereţe, pentru scurtă vreme, că, participând la viaţa publică a cetăţii, în
calitate de politician, va dobândi libertatea pe care şi-o dorea, pe toate
planurile, şi va putea lupta pentru dreptate şi adevăr. Guvernul oligarhic din
vremea aceea, cunoscut sub denumirea de I hoi Triakonta (Guvernul celor 30
de tirani), succedând democraţiei ateniene, i-a dezvăluit însă tânărului Platon o
societate divizată, animată de interese obscure şi de atrocităţi.
Platon
A renunţat la viaţa publică, în condiţiile acestea întâlnindu-l pe Socrate, bătrânul
şi înţeleptul filosof grec, căruia i-a devenit discipol. Sursele istorice spun că
Socrate nu a lăsat niciun rând scris, deşi este considerat întemeietorul filosofiei
morale, Platon şi Xenofon fiind cei care i-au consemnat gândirea filosofică în
scris. În anul 399 i.Hr., Socrate este condamant la moarte, fiind acuzat de
faptul că filosofia sa s-a îndepărtat de religie, de veneraţia zeilor, influenţând
negativ, astfel, gândirea tinerilor.

După moartea lui Socrate, Platon duce mai departe cercetarea sa filosofică
legată de cunoaştere şi fondează, în anul 387 i.Hr., şi o şcoală – Academia lui
Platon – unde şi-a expus ideile şi a format, timp de 40 de ani, o generaţie
întreagă de filosofi, Aristotel fiind unul dintre aceştia. De altfel, această
Academie a rezistat în timp mult după moartea lui Platon, aproximativ nouă
secole, până în timpul împăratului bizantin Justinian.

Mitul peşterii şi sensul alegoriei lui Platon

În mitul peşterii, sensul alegoriei lui Platon, formulat la modul cel mai general,
este că oamenii, indiferent de timp, epocă, obiceiuri, trăiesc toţi într-o iluzie,
această iluzie fiind reprezentată, în mit, de imaginea peşterii. Noi, oamenii,
spune Platon, suntem prizonieri în judecăţile şi prejudecăţile noastre, în
credinţele mai mult sau mai puţin artificiale, în regulile tradiţiilor, în ignoranţă.
Toate acestea ne împiedică, apreciază filosoful, să vedem ADEVĂRUL, să trăim
în adevăr, pentru că ceea ce credem că ştim este fals, prin urmare, relatia
noastră cu realitatea este falsă.

Pentru a-i face pe oameni să devină conştienţi de o astfel de stare existenţială,

Platon dezvăluie, la modul figurat, prin alegoria peşterii, mediocritatea condiţiei
umane şi cum poate fi depăşită o astfel de situaţie, în trei etape.

Ce povesteşte mitul/alegoria peşterii?

Mitul pesterii, alegoria lui Platon
Să ne imaginăm, spune Platon, în capitolul VII, dedicat mitului peşterii, din
Republica, faptul că mai mulţi oameni sunt captivi într-un adăpost subteran, o
peşteră, cu faţa întoarsă către peretele opus locului unde se află, în
imposibilitatea de a vedea altceva decât peretele respectiv. Acesta este luminat,
pe la mijloc, de reflexele unui foc care arde în afara peşterii, în zona aceea
putându-se observa şi un drum mărginit de un zid de mică înălţime, asemănător
paravanului scamatorilor.

De-a lungul acestui perete, trec oameni care poartă pe umeri tot felul de obiecte
– statuete reprezentând oameni, animale, alte făpturi din piatră şi lemn. Unii
oameni sunt tăcuţi, alţii scot nişte sunete ciudate, iar de văzut, toată viaţa lor,
nu au văzut decât umbrele de pe zidul din faţa lor, pentru că, încă din copilărie,
au grumazurile şi picioarele legate, nu pot să privească decât înainte.
Realitatea, pentru ei, remarcă Platon, accentuând metafora din mitul peşterii,
este suma acestor umbre şi ecoul vorbelor, nimic altceva. ADEVĂRUL lor este
echivalent cu umbrele lucrurilor.

Mitul peşterii continua cu o supoziţie: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre

aceşti oameni ar fi eliberat, ar ieşi în lumina adevărată? La început, explică
Platon, ar resimţi dureri de tot felul, strălucirea focului, a soarelui, l-ar împiedica
să vadă cu adevărat obiectele şi nu umbra lor şi ar încerca să îşi odihnească
ochii tot în umbra care nu îl rănea. Treptat însă, ar începe să se obişnuiască şi
să susţină în privire strălucirea soarelui. Ar realiza abia atunci că ceea ce trăise
înainte era doar un vis chinuitor. Ar avea compasiune fată de semenii săi, care
nu ştiu acest lucru. S-ar duce la ei, continuă Platon, şi le-ar descrie, cu
dragoste, lumea luminoasă. Mulţi l-ar crede nebun şi, poate, chiar l-ar ameninţa
cu moartea dacă ar insista. Dar dacă el ar fi obligat să se întoarcă la existenţa
de dinainte, din peşteră? Nu ar fi trist şi întunecat de suferinţă? Sau nu i s-ar
spune că, dacă s-a întors, atunci nici nu merită să încerci să te eliberezi?