st.

Victor Cosmin Pop

Arte Vizuale, prof. Vlad Ardeleanu
23.01.2022

i-no-fen-siv
adjectiv

 Trebuie să trăim și, dacă va nevoie, să murim pentru a da glas adevărului.

Viețile noastre nu ne aparțin;
din pântece și până în mormânt…
… suntem legați unii de alții…
… în trecut și în viitor…
… și cu ecare crimă
și cu ecare faptă bună
… dăm naștere unui nou viitor.
Moartea e doar o ușă
…când se închide, alta se va deschide.
Dacă ne-am imagina paradisul…
… ne-am imagina o ușă deschizându-se…
Trebuie să e o altă lume…
o lume mai bună…
.
o lume mai frumoasă.

fi
fi
fi

fi

 În zare atârnă o frânghie. O vezi, în strânsoarea întunericului dimineții? Viața a

dispărut de mult din ițele-i înțepenite, lăsând în urmă ceva fragil, mai degrabă ca pielea
năpârlită a unui șarpe decât o frânghie. Un capăt este legat de o balustradă, acoperită cu
bruma sărată a dimineții, ce aparține unei pasarele singuratice dedesubtul unui pod care se
unduiește agitat pe malul răului.
Celălalt capăt este legat de gâtul unui om.
Ați putea crede că e destul de prezumțios din partea dânsului să troneze astfel, agățat
aici în fața unui fundal oceanic, la jumătatea distanței dintre pod și apă, încadrat perfect și
echidistant de stâlpii groși de ambele părți. Ce l-ar putut determina să facă un gest atât de
dramatic? Ofensator, bizar, chiar traumatizant la prima vedere. Este orice, cu siguranță, dar
nu ”inofensiv”.
Dar stai, dragă cititor. Încă nu știi toată povestea.
Moartea suportă multe adjective: bună sau rea, rapidă sau chinuitoare, miloasă sau
dureroasă.
… curată, binevenită, demnă, eroică
… lașă, prematură, sângeroasă, tragică
Cuvinte umile, toate. Este rar, nu-i așa, să întâlnești ceva atât de abstract, atât de...
polisemic ca o moarte ”inofensivă”? Termenul sună aproape contradictoriu. Presupunem că
este. Dar cuvintele… cuvintele sunt doar picăturile poveștilor trecute prin vasele crăpate ale
vieții și, oricât de imperfecte ar , le-am selectat pe ale noastre cu grijă. Ne vom strădui să
clari căm sensul lor înainte să terminăm.
Corpul este tras, întins de frânghie, acest trofeu care face obiectul duelului între forța
atotputernică care caută să-l tragă în jos, pe fundul oceanului, și scopul ei de opozant, de a a-l
ține cât mai mult timp suspendat. Frânghia încearcă să susțină corpul pentru cât mai mult
timp dar concursul a fost manipulat în favoarea unei părți.
O rafală su ă și pendulul se legănă. La capătul acestuia se a ă un bolovan mare legat
fedeleș de picioare cu o altă lungime de frânghie, un detaliu pe care gravitația, cu siguranță, îl
va exploata. O mașină trece deasupra capului, ocupanții ei neștiind scena de dedesubt.
Acest tablou nu va avea niciodată public. Într-o clipă, greutatea se va dovedi prea mare
pentru frânghia cu șuvițele ei despicate și măcinate de vreme, iar gravitația va prevala, ca
întotdeauna. Corpul se va cufunda în mare douăzeci de metri, transformat într-o singură
clipă dintr-un spectacol în orător în nimic, de parcă n-ar fost niciodată. Un balon de
secrete plutind cu curentul pe fundul oceanului, destinat să se topească în pântecele peștilor,

3
fi

fl

fi
fi

fi
fi

fl

 oase pentru a culese de crabi, apoi uzate în nisip. Un corp descompus ca propozițiile în
cuvinte și cuvintele în silabe, dispărute odată ce au fost pronunțate.
Căci atunci când un oarecare traversează, pufăind, peste pasarela de deasupra, sau un
caiac alunecă cu repeziciune pe apa de dedesubt, tot ce va rămâne la vedere, dacă măcar
observă, va o frânghie ruptă, atârnând de balustradă.
… briza.
În cealaltă parte, o ușă se deschide inofensiv.

ma-ni-fest
substantiv

1. Adevărul este singular. Orice alte variante sunt neadevăruri

2. Niciun om nu este o insulă singulară, independentă
3. Nu suntem un produs al propriilor noastre voințe individuale și nu vom niciodată
cu adevărat eliberați de cei din jurul nostru
4. Ca ințe umane trebuie inevitabil să privim universul ca având nucleul de plecare
însăși ința noastră și să ne referim la el în termenii unui limbaj modelat după exigențele
acțiunilor omului. Orice încercare riguroasă de a elimina perspectiva umană din imaginea
lumii trebuie să conducă la absurd
5. Cântecul să ne cânte
6. Pictura să ne picteze
7. Poezia să ne scrie

Eroarea lor?

Omul s-a adunat în jurul focului din vremuri străvechi. Focul, oarea roșie mistuitoare
de rele, reușește să le facă pe toate uitate. În timp, focul a dat naștere la cântec, la dans, la
scrijelituri. Multe nu s-au schimbat de atunci. Omul caută să se adune în jurul focului și
astăzi. Și să cânte, să danseze, să scrijelească cu penița însângerată.
Ne-au luat tot dar nu ne vor lua Dorința de a trăi împreună în jurul focului.

4
fi
fi

fi
fi

fl

fi