RAZBOIUL IUGOSLAVIEI

La 26 iunie 1991 a început războiul care a distrus Iugoslavia. Astăzi, alte

țări multietnice și organizații de tip statal traversează încercări similare
celor prin care a trecut fosta Iugoslavie înainte de dezintegrare.

Un deceniu de războaie, alungări, suferințe. Au meritat? Nu, ar

răspunde probabil majoritatea cetățenilor din cele șapte state desprinse
din fosta Iugoslavie, dacă ar fi să întrebăm un colectiv reprezentativ -
persoanele mai în vârstă, care au trăit evenimentele, dar și tineri, care
nu cunosc decât epoca post-iugoslavă.

Numai că, în absența unei societăți iugoslave care să-l reprezinte, un

astfel de colectiv nu există. Dacă îi întrebi pe oamenii care trăiesc în
fiecare dintre fostele republici iugoslave, răspunsurile sunt variate.
Numai în Slovenia majoritatea examinează cu detașare memoria
statului multietnic: a fost bine, binișor, foarte bine, e păcat de unele
lucruri, dar până la urmă nu s-a mai putut. Însă chiar a fost bine?

În rândurile albanezilor din Kosovo, pentru care amintirea ultimului

deceniu rămâne traumatizantă, nu găsești „iugo-nostalgici”. În Kosovo,
deși n-a fost război până în 1999, a existat teroare polițienească.

În schimb, dispariția Iugoslaviei este jelită în mod deschis de mulți

contemporani din Serbia, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord și
Muntenegru, ba chiar și din Croația – chiar dacă numai cu jumătate de
gură și după a treia bere.

Într-un sondaj de opinie reprezentativ, chiar și la mai bine de zece ani de

la independență și război, o majoritate clară continuă să-l descrie pe
Josip Broz ”Tito”, liderul mult hulitei Iugoslavii, drept cel mai mare croat
din toate timpurile.

Încercarea de atribuire a acestui statut părintelui independenței

Croației din 1991, Franjo Tudjman, n-a fost tocmai îmbrățișată. Stipe
Mesic, cel de-al doilea președinte al țării după independență, și-a
intitulat cu mândrie cartea de amintiri: ”Cum am distrus Iugoslavia”.
Acest lucru nu a picat bine, astfel că, în cea de-a doua ediție, aceeași
lucrare s-a numit: ”Cum a fost distrusă Iugoslavia”

Semințele prăbușirii țării erau deja în ea. Se poate spune că nu

diversitatea culturală a locuitorilor săi a fost problema – alte națiuni, de
la India la Elveția, ori țări de imigrație precum SUA, au făcut față și
continuă să facă față unor diferențe mult mai mari. Problema a fost
modul de abordare.

În ”prima Iugoslavie” din perioada interbelică (1918-1941), deviza era că

diferențele naționale, confesionale sau culturale trebuie ignorate pe cât
posibil. S-a întâmplat opusul a ceea ce se dorea: cum diferențele nu
trebuiau discutate, majoritatea relativă, sârbească, a prevalat și mai
mult.

Suceala comuniștilor
După invazia Germaniei naziste și războiul civil din anii '40, cu evidente
conotații etnice, comuniștii și-au promis să nu repete greșelile din
trecut. Astfel, ”a doua Iugoslavie” (1943-1991), a ținut seama de vechile
identități naționale și a promovat altele noi, cum ar fi cele ale
macedonenilor, bosniacilor și, în cele din urmă, ale romilor.

Acest sistem a funcționat câtă vreme identitatea națională a fost

înțeleasă ca folclor, conform modelului sovietic, iar politica era
responsabilitatea exclusivă a Partidului Comunist. Însă pe măsură ce
comunismul devenea din ce în ce mai îndoielnic, democrația
parlamentară se dovedea superioară în întreaga lume și mitul războiului
partizan dispărea, afilierile naționale au căpătat o tot mai mare
importanță politică.

Etnicitate în loc de democrație

Fie că era vorba despre funcții, locuri de muncă, resurse financiare,

autostrăzi, ori despre sedii de companii – Iugoslavia socialistă a luat în
considerare ”cheia” etnică. Deciziile majoritarea erau interzise, de
vreme ce o naționalitate era întotdeauna mai puternică decât cealaltă.

Țelul era obținerea unui echilibru optim, dar acesta nu putea rămâne
decât fragil. Când lucrurile începeau să scape de sub control, cum s-a
întâmplat în Croația la începutul anilor 1970, Tito punea piciorul în prag
și îi închidea pe scandalagii.

Un posibil succesor al lui Tito, marele arbitru, ar fi trebuit să fie o

încrucișare reușită de strămoși ai tuturor naționalităților iugoslave. Nu
putea exista o astfel de persoană.

Deși în cadrul prezidiului de stat format din opt membri, care urma să-și
asume acest rol, deciziile cu majoritate erau formal posibile, dacă o
națiune se afla clar în minoritate, existența statului era imediat pusă sub
semnul întrebării.

Atunci când Slobodan Milosevic, considerat inițial ”președinte

reformist”, a ignorat considerațiile necesare cu ”blocul său sârb”, statul
a ajuns într-adevăr la final.

Logica divizării

O societate care își distribuie bogăția și puterea în funcție de cote etno-

naționale, nu ar trebui să fie surprinsă când conflictele dintre grupurile
etnice ajung la ordinea zilei. Ruperea fostei Iugoslavii a fost o urmare
firească a acestei situații. În Iugoslavia, ca peste tot în lume, nu au lipsit
oamenii rău intenționați care să ducă proiectul la un sfârșit sângeros.

Asta nu înseamnă că Iugoslavia nu a avut nicio șansă. La sfârșitul anilor

'60, când aproape peste tot în lume aveau loc treziri democratice, tinerii
din Iugoslavia luptau și ei pentru valorile liberale.

Cei mai mulți erau preocupați în primul rând de egalitatea civică, necum
de egalitatea națională. Vechea gardă aflată la putere, cu Tito la cârmă,
nu a vrut să își asume mai multă democrație, alegând să regleze și mai
fin echilibrul etnic decât înainte. În cele din urmă, toată lumea s-a simțit
exploatată de toată lumea. Și toată lumea pe bună dreptate.
Iugoslavia nu va mai exista niciodată, dar alte țări multietnice și
organizații de tip statal se confruntă astăzi cu încercări similare celor
care au măcinat statul multietnic iugoslav înainte de dezintegrare. Iată,
prin urmare, un motiv suficient pentru a evita orice urmă de aroganță
atunci când privim înapoi.