SADOVEANU: ANATOMIA CAPODOPEREI (I)

Nicolae CREȚU 

        La urma urmelor, ce anume distinge arta sadoveniană în Baltagul? Cum i se va fi explicând

rezonanta în noi, cititorii, durabilă şi adâncă, la lectura reluată a nu ştiu a câta oară? În sine,
povestea femeii pornite pe drumurile bărbatului ei ucis, pentru a-i descoperi şi îngropa trupul,
creştineşte, şi hotărându-se apoi să-i facă pe făptaşi să-şi mărturisească vinovăţia nu poate să aibă
chiar un potenţial extraordinar: cel mult, s-ar putea crede, premisele unei bine ritmate – eventual,
spectaculoase – anchete „poliţiste”, care să conducă, în cele din urmă, la adevăr. De s-ar fi
mărginit însa totul la doar aşa ceva, n-ar fi putut ieşi, de fapt, decât cel mult o scriere onorabilă,
de efect, chiar puternică, nu însa şi de profunzimea şi deschiderea de sens proprii acestei
capodopere sadoveniene. În ce va fi rezidind oare „secretul” unei atare depăşiri a aşteptărilor
„cuminţi”?

„Ancheta” Vitoriei Lipan nu este una obişnuită: cum nici lumea căreia ea îi aparţine nu se
lasă perceputa şi înţeleasă în tipare „clasice” de policier. Sigur, de crimă e vorba, şi de un „drum”
al eroinei către adevărul asupra celor întâmplate şi a făptuitorilor omorului. Însa şi datele „de
start”, şi configuraţia în care se desfăşoară înaintarea spre rezolvarea din final, ca şi, mai cu
seamă, implicaţiile şi sugestiile ultime ale întregului care este Baltagul se cer, toate, receptate şi
judecate dintr-o perspectivă care să ţină cont de coordonatele distincte ale „lumii (cea a oierilor)
– spaţiu al dramei, pe urmele căreia calca „acum” femeia bărbatului ucis de „prietini” lacomi. Tot
ce este cu adevărat esenţial în povestea „anchetei” ei – care nu e doar „poliţista” – trimite la astfel
de determinări şi particularităţi, modelatoare, deopotrivă, de structură, de sens, de „identitate”
stilistică, inconfundabilă, ale acestei scrieri sadoveniene majore.
Situaţia creată, una neobişnuită, de criză, o obligă pe Vitoria Lipan să iasă, pentru o
vreme, din rosturile vieţii ei de până atunci. Nu este ceva grăbit, dictat de vreun impuls
emoţional, ci neliniştea, aşteptarea grea, unele „semne” deja şi „hotărârea de sus” se reunesc în
decizia să de a porni în căutarea adevărului, pe care, de altfel cel puţin în liniile lui mari, îl
bănuieşte, îl presimte. Ştie că nu va fi uşor, dar, odată luată hotărârea, nimic n-o mai poate
întoarce de la împlinirea acesteia. Nici gândul, ce-l ţine înlăuntru, nici ce rosteşte glasul ei către
ceilalţi nu se pierd în vorbe mari, pe tema încercării prin care le va fi dat, sieşi şi flăcăiandrului ei
(pe care-l vede „sfios şi nesigur”), să treacă. Mai curînd prin acesta din urmă, așa-zicînd: la
modul oblic, numai sugerate astfel, nu discursivizate, se lasă ghicite, vămuite gravitatea şi
tensiunea interioară ale femeii, „plină de gânduri de patimă şi durere”. Lui Gheorghiţă ea îi
vorbeşte net, cu o limpezime care face deja credit (moral) apropiatei lui maturizări sufleteşti, sub
puterea unei experienţe dur fortificante: „Înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi
bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău”. Există un bun echilibru al unui asemenea
limbaj, înflorit doar atât cât trebuie ca să nu cadă în artificiu şi preţiozitate, în stare însa, totodată,
să spună lucrurilor pe nume, cu o austeritate, ea însăşi nobilă, aflată firesc în vecinătatea unor
nuclee metaforice neforțate, (cel puţin) plauzibile în orizontul stilistic al culturii populare: „Nu te
uita urât, Gheorghiţă, ca pentru tine de-aci înainte începe a răsări soarele”. De cealaltă parte –
alta vârsta, altă treaptă a trecerii prin lume şi a devenirii interioare: „Şi maică-sa asta s-a
schimbat. Se uita numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaica”. Stilul indirect liber
implica, discret dar sigur, o undă de tandreţe zâmbitoare, a umorului naratorial sadovenian. Jocul
de perspective (maturitatea care „ceteşte” lăuntricul nerostit vs. Naivitate ce se înşeală, cu
inocenţa), psihologiceşte credibil, ne comunica de fapt, o sobră gravitate. Esenţa dramatică nu
numai că, procedându-se aşa, nu este cu nimic diminuată, dar, chiar dimpotrivă, astfel ferită de
sunetul gol al retorizării grandilocvente, ea dobândeşte o forţă estetica subtilă, cu mult mai adânci
rezonante atât în procesul lecturii, cât şi dincolo de el, în rezultatul ei de sinteză durabilă:
impresia de ansambluri, cu care rămânem.
 Pregătindu-se să purceadă la „împlinirea hotărârii”, eroina ştie că urmează să intre într-o
lume pe care n-o cunoaşte, care îi este de fapt străină. Cel care „umbla din tinereţa în ţara de
devale” fusese bărbatul, Nechifor Lipan, care „le cunoştea pe toate şi ştia orişicând la ce uşi să
bată şi la ce slujbaşi să se înfăţişeze” (e ceea ce va trebui acum ca să descopere, să înveţe). Într-o
împărţire a „rolurilor”, simetrice, complementare, aşezată în tipare tradiţionale, moştenite din
vechi, femeii îi reveneau grijile casei şi ale creşterii copiilor, rolul său o lega de „cuibul” familial:
„ea însa, ca o femeie, rămăsese în sălbăticie”, recapitulează (fără protest) protagonista, convinsă
că aşa trebuia să fie „rânduiala” vieţii lor, neschimbată, cum o primiseră, protagonista va fi
curînd, cum îşi intitulează Nicolae Manolescu paginile consacrate Baltagului în Arca lui Noe. –
Şi nu pentru că şi-ar dori-o, ci pentru că nu are încotro – „o femeie în ţara bărbaţilor”. Gândul ei,
„aţintit”, încearcă să anticipeze şi i se simte neliniştea pasului ce urmează a fi făcut, în
necunoscut: „I se părea lucrul cel mai greu, să găsească anume uliţa dintre atâtea de multe, şi, pe
acea anume uliţă, anume casa cu mai multe rânduri. În toate odăile şed la mese oameni cu
condeiele după urechi şi scriu”. Imaginea iniţială, de spaţiu nesigur, al unei multiplicări aproape
labirintice, capăta deodată ceva „şcolăresc: „Iar într-o anume odaie şede cel care-i mai mare,
primar, ori prefect, ori poliţai. Se uita încruntat şi-i gras şi bărbos. Tot îşi scoate ciubucul din
gură şi răcneşte la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea şi scriu mai harnic,
trăgând cu coada ochiului unul la altul şi făcându-şi semne”. Umorul implicit al unei asemenea
viziuni de o frăgezime naivă creşte în trecerea ei de la ierarhia administrativă, funcţionăreasca, la
cea a puterii: „Acolo vra să zică e stăpânirea împărătească. S-asa în toate târgurile sunt slujbaşi,
primari, prefecţi şi poliţai, până la Bucureşti; şi la Bucureşti sta pe tron regele şi da porunci
tuturora”. Optică aceasta (care lasă să i se bănuiască în filigran, subtextual, un „model” al ordinii
cereşti, de la Dumnezeu şi sfinţi la rangurile cetelor de îngeri, ca în icoanele ţărăneşti) nu este
numai grațios-surîzatoare, parte a unui discret – şi rafinat – umor sadovenian, ci şi trimiterea
(ferită de cine ştie ce îngroşări care ar putea strica totul) la un mod mental,
al reprezentărilor lumii protagonistei asupra ordinii şi „rânduielii” din „ţară cealaltă de devale”:
şi, în general, încă şi mai larg, mult dincolo de fruntariile spaţiului familiar ei, cel de toate zilele.
De reţinut – tendinţa simptomatică, atenuanta, atât în materie de premise pentru
eventuale, niciodată lăsate să „crească”, reliefuri spectaculos dramatice (cu singură excepţie, bine
ştiuta, a scenei dezvăluirii finale), ca şi în privinţa tonalităţii stilistice, în a cărei sinteza intra,
deopotrivă, o gravitate austeră, de profunzime, o discret sugerata unda lirică, nediluata retoric, şi,
nu mai puţin, „accentul”, de un omenesc perfect credibil, al unui umor nezgomotos, atât de
necesar desfăşurării „anchetei” din Baltagul, ca înaintare spre adevăr şi dreptate, graţie unei
„ştiinţe” a cunoaşterii de oameni, care se câştigă „din mers”, văzând şi făcând: altfel spus,
iscodind, aflând, în fine, „hărțuindu-i” pe făptaşii crimei ascunse.

Gheorghiţă, fecioraşul necopt din pragul plecării, nu se înşeală în fond socotind-o pe

mama să o „fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului...”. I-o spune şi ea: „Eu te cetesc pe tine,
măcar că nu ştiu carte”, dar presupusa magie a „fărmăcătoarei” are, până aici, o explicaţie simplă.
Din perspectiva vârstei ei, ce e mai uşor de ghicit decât felul de a simţi şi a gândi al unui
copilandru ca el? Însa ce urmează mai departe, odată cu ieşirea lor în lumea mai largă, pe urmele
celui dispărut, pune cu adevărat la încercare putinţa ei de a-i „ceti” pe cei ce îi ies în cale, oameni
în toată firea, bărbaţi şi femei, cu totul străini Vitoriei Lipan: şi pe care nu mai e atât de uşor să-i
ghiceşti, să-i „ceteşti”.
Premisă exista: ochiul ei vede ager, mintea îi este atentă la ceea ce cuvintele, reacţiile şi
atitudinile, ori unele detalii „spun”, ele, indirect, despre caracterele celorlalţi. Şi nu ezita să se
folosească de ceea ce afla astfel, ca să izbândească în ceea ce şi-a propus. Nu e făţarnica, dar ştie
să ascundă rostul drumurilor ei (curioşilor le vorbeşte de nişte „datorii”), pentru a-şi netezi calea
spre ceea ce caută, urmând „semne şi porunci”. Scurtă întrevedere, la Piatră, cu prefectul
binevoitor, o arata feminină (însa fără nici un soi de cochetărie), sensibilă la admiraţia bărbatului
din faţa ei, pe care o simte fără greş, dar şi fără pic de ostentaţie. Ironia femeii fără carte care este
munteanca, semn de inteligenta nativă, nu se manifestă numai faţă de argatul Mitrea, cel greu de
minte şi mereu somnoros, ori gândind la neamul lui „Ghiţă C. Topor” („lunganul acela al
dăscălitei”, care o „adora” pe „domnişoara Minodora Lipan”), toţi cu „ochii mititei şi nasurile
topor”, de unde şi porecla ce li se dase. Aceeaşi înclinare, care arata un spirit viu şi alert, se
vădeşte şi când e vorba de o lume a „domnilor”, de la oraş: „Dar cine-i boierul acesta mititel şi
ţanţoş”?, întreabă ea despre subprefectul Anastase Balmez, „bărbătuşul” măgulit, aşa, „fudul”
cum este, de laudele femeii: „Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici şi le
pătrunzi pe toate”. Vorbele ei nu ţintesc nicicum să-i aducă vreun avantaj oarecare, ele nu sunt
decât semn al unei simpatii umane, însoţită de vederea unui ochi moral plin de vioiciune, deloc
apatic.
Preţuieşte isteţimea negustorului jidov David, de la Călugăreni, vorbăreţ, „om cu inimă
bună”: „Munteanca vedea în tovarăşul lor «om trimes», căci le era de folos. Avea limba ageră şi
scociora prin toate părţile”. Ca de atâtea alte ori, ea vede şi aici („om trimes”) un „semn” al unei
Voinţe mai înalte de a veni în sprijinul căutărilor ei, aflate abia la început. Ce-i drept, aduce totul,
până la urmă (şi pe toţi câţi îi întâlneşte în drumurile ei) la una şi aceeaşi matcă a frământărilor şi
a durerii de care nu se mai desparte de când „bănuiala” că omul ei e mort, cine ştie unde, i-a
intrat în suflet, „vierme neadormit”. S-o învinuim că „se foloseşte de oameni” ca să răzbată la
ţintă ce şi-a hotărât-o? La împărtăşania de dinaintea plecării, „Se curăţase de orice gânduri,
dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”: altfel spus, întreaga-i fiinţa, energiile ei toate sunt
de atunci concentrate într-o singură direcţie: „N-am să mai am hodina cum n-are pârâul
Tarcăului, pân' ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Micile „viclenii” şi minciuni („datornicul” căutat,
„strâmtorarea” bănească etc.), menite s-o ferească de poftele cui ar râvni s-o jefuiască? Cine ar
putea-o învinui pentru ele? „Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi” e o vorbă de-a Vitoriei Lipan:
prudenta să e, în fond, cuminte şi înţeleaptă. Poate faptul că limbuţia bârfitoare a cucoanei
„domnului Iorgu Vasiliu” îi deschide eroinei drumul spre cei doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie
Cuțui, şi, mai cu seamă, îi oferă „arma” (ce se va dovedi într-adevăr eficace) a asmuţirii
nevestelor acelora, Ileana şi Gafița, prefăcute pline de veninuri, una asupra alteia? Calea către
adevăr şi dreptate trece şi prin păienjenişul de vanităţi şi slăbiciuni ale oamenilor. Pentru ea, toate
acestea nu sunt altceva decât instrumente puse în slujba căutării acelei dreptăţi datorate, peste
moarte, celui ucis. „Am şi eu vorbe potrivite după pilda dumitale, draga cucoana Marie, să le atât
şi să le otrăvesc, ca să le fac să lepede din ele tot”: aşa vorbeşte şi acţionează Vitoria Lipan, însa
nu iraţional, nici măcar pătimaş. Tocmai simţul realităţilor îi dictează să folosească astfel de
vulnerabilităţi, apte să ducă la adevăr. Şi de se foloseşte de „arma” bârfei şi a zavistiei altora, nu
din proprie înclinare spre clevetire şi invidie o face. „Dacă au de spus ceva, au să spuie. Dacă n-
or avea ce spune, îi las în plata lui Dumnezeu. Nu se cuvine să obijduiesc om nevinovat”. E
limita care îi defineşte ethosul: şi o distinge de cei prin slăbiciunile cărora lucrează setea ei de
adevăr (şi nu de răzbunare).
Dar Sadoveanu n-a vrut să facă din eroina sa, cu siguranţă, nici o prezenta angelica,
dominată de cine ştie ce moliciune a bunătăţii. Personajul da îndestule semne că ştie să aibă
sufletul, e drept, nu uscat, dar aprig la nevoie. La gândul duşmancei „cu ochii verzi” (despre care
îi „ceteşte” în cărţi baba Maranda), îi juruie aceleia moartea. Iar amintirile vieţii ei cu Nechifor
Lipan, pe care l-a iubit, n-o arată deloc supusă bărbatului, nici fără replică trează şi ascuţită. E
„rea” protagonista Baltagului? Autorul a vrut-o, în replică la Miorița folclorica, şi la hieratica
acceptare a destinului de acolo, ca pe o concentrare de energii neîngenuncheate de nimic,
polarizate nu doar de „datorie”, ci şi de o iubire profundă, vie şi puternică: fără de care sensul
romanului ar fi fost, desigur, cu mult mai sărac.

Da, Vitoria Lipan ştie să fie şi „rea”, când e nevoie. Când sunt ameninţate înseşi rosturile
şi „rânduielile” adânci, ale existenţei ei şi alor ei, ca şi, mai larg, ale „lumii” care e a lor: una
conservatoare, fără îndoiala, totuşi, nu închisa cu totul înnoirilor. Fecioraşul ei călătoreşte cu
trenul (pentru altfel de drumuri sunt mai buni caii, dacă „ai pornit cu gândul să întârzii, să cauţi,
să umbli cotind”, cum înţelege şi o spune bine negustorul David), „rânduiala” platilor prin poştă,
fără a trimite chiar banii prin ea, e bună (nu faci „drum călare” şi „lotrul nu te prada”), cum şi cea
a scrierii vânzărilor de turme de oi într-o condică a „canțelariei” de la iarmarocul din Vatră
Dornei (de unde ia „urma” celor trei oieri, Lipan şi, plecaţi cu el odată, „prietinii” vinovaţi de
omor). Femeia nu ştie carte, cum nu ştie nici „domnişoara Minodora”, căreia eroina sadoveniană
îi spune apăsat că n-o va „da” după feciorul dăscălitei, cel cu nasul ca un topor, ci după un
„român aşezat, cu casa nouă în sat şi cu oi în munte”. Coc, „valţ” nemţesc şi „bluză” în loc de
„cămaşa”? „Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră
trebuie să trăieşti şi tu”, o judeca ca pe „hăituşca” de faţă, cu o asprime care este şi ea iubire –
severă şi chiar mărginita, poate, însa nu semn de „răutate” – în cadrele de mentalitate tradiţională
căreia personajele îi aparţin. Nu e o „lume” idilică şi nici Sadoveanu n-o idealizează, chiar dacă
imaginea din text a unora dintre „tiparele” moştenite nu e văzută fără o undă de blândă, dar certa
ironie, ori poate, mai curînd cu un umor măsurat, subtextual. Dar nu lipsesc nici accentele pe
deplin grave de conştiinţă comunitară a răului moral, pe care oamenii „muntelui” nu se pot face
că nu-l văd: „Trebuie să spunem şi să mărturisim că sunt între noi muntenii şi oameni dintre
aceştia crânceni, care-ţi calca dreptul tău, care-ţi iau banul şi nu-ţi dau înapoi nimica”, „apucători
ca lupii – aşa-s unii dintre ai noştri”, de Dumnezeu „blăstămaţi” să fie „răi, să prade aşa cu
uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte şi să-i
răpească avutul”. Spusele preotului de la cumătria din Borca vor fi fiind uşor naive, dar
neadevărate, nici nedrepte, nu-s când îi împart pe „munteni” în cei mulţi, „aşa că noi”, cinstiţi şi
cu inimă deschisă. „cu bucurie şi cântece, s-aceștia toţi avem s-avem intrare la rai”, şi, de cealaltă
parte, „puţini câţi sunt”, ceilalţi, „duşmani căpcăuni”, tâlharii, răii, ucigaşii, care „au să se ieie de
mina s-au să se ducă în iad la Caraoțchi”. Prea simplist şi utopic tranşant? „Pe dinafară, cerând
intrare ba colo – ba dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc”. Poate şi de aceea
satul Lipanilor nu are nici primar, nici „jandar” şi, ca şi în alte aşezări de „munteni”, răufăcătorii
se ascund în „sălbăticie”, până ce, alungaţi de acolo de iernile grele, sunt daţi de oameni pe mâna
stăpânirii din „ţară de devale”. Viaţa lor aspră le-a modelat altfel mentalitatea, testează mai
răspicat caracterele. Umorul viziunii populare citate nu acoperă fondul ei moral. Iar spaţiul acelei
lumi a „muntelui”, în care („ori..., ori...”) nu există „loc” pentru tranziţii relativizatoare, pentru
„oameni de mijloc”, cum spune popă, moralist jovial, spaţiul acela aşadar, se deschide spre
tensiuni şi reliefuri de drama şi tragedie.
Pentru că, în fixitatea tiparelor, transmise din vechi, „lumea” din Baltagul are valorile ei
cardinale, „repere” în care ethosul fiecăruia în parte şi al tuturor la un loc îşi au deopotrivă matca
mai adâncă. Din coerenta aceasta, a unei articulari de principii şi „criterii” morale definitorii,
esenţiale, şi nu afişate retoric, ci cu o forţă calmă implicate în „practică” existenţei şi a
convieţuirii, vine impresia de nobleţe firească şi austeră, de fond, pe care o naşte lectura
romanului. „N-ai mai învăţat rânduială? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun?”, o întreabă
eroina, certând-o, pe fiica ei, Minodora. „Ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun” nu au în vedere numai
o ordine a raporturilor inter-umane, ci şi pe aceea a situării „omului” şi „oamenilor” în orizonturi
infinit mai larg deschise, până la cel ultim, suprem, al cosmicului şi al sacrului, în care intra totul.
A da „gunoiul afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi”, judecând dintr-o perspectivă căreia îi este
străină o gândire în abstracţii uscate, este un sacrilegiu, comis împotriva unor eterne, fundamental
simbolice „puteri”. Superstiţie, „eres”, poate chiar un animism „primitiv” (ori ceva mai îndulcit:
arhaic)? Într-o astfel de aşezare a raporturilor omului cu „lumea” nu e numai o poezie autentică, a
unei interpretări de ansamblu pusă sub semnul unei universale coerente simbolice (căci aceasta
este nu „litera”, ci spiritul „eresului”), dar şi o conştiinţă – una, evident, nespeculativă, non-
abstractă – a participării la ordinea şi ritmurile unei vitalităţi cosmice şi eterne, totalizante. Pe
aceeaşi temelie stau „semnele” cereşti (ninsori şi dezgheţuri, „prăvălirea” pe neaşteptate, sau
„căderea” vântului etc.), despre care femeia este încredinţată că i-au fost trimise de „puteri” sfinte
şi dumnezeieşti, s-o ajute, s-o susţină, în „lucrarea” ei, în aflarea trupului mortului şi a
adevărului, în căutarea cărora pornise, însoţită de Gheorghiţă, pe drumurile bărbatului neîntors
acasă.
Alături de credinţa creştineasca (şi aflându-se cu aceasta într-o comunicare adâncă),
cealaltă putere care o susţine pe Vitoria Lipan în încercările prin care trece şi-n bătălia ce-o are
de dat pentru a face dreptate (nu pentru „răzbunare”) este iubirea ei, adevărată, omenească şi
puternică, neatinsă de timp: „Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţa”.
Pudoarea felului ei de-a simţi că aşa este îi face încă mai credibilă expresia, reţinută, însa intensă:
„S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine căci avea copii mari; însa nu mărturisea asta nimănui, decât numai
sieşi, nopţilor şi greierului din vatră”. O decentă care nu „se învaţă”, dictată de „simplul” bun-
simţ. Când e să le vorbească, totuşi, altora despre dragostea lor, cuvintele ei se înscriu pe tipar de
litota: „Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă (către părintele Daniil Milies, cel care îi scrie,
neştiutoarei de carte ce este, „răvaş” de trimis feciorului ei). Altfel, viaţa cu bărbatul iubit – nu
chiar numai şi numai de ea – nu i-a fost mereu netedă şi netulburată: chiar de i-a jurat însa, în
sine ei, moarte duşmancei „cu ochi verzi şi sprâncenele îmbinate”, fie din tâlcuirile babei
Maranda, acum, de când bănuiala morţii i-a intrat în suflet, s-ar bucura să-l ştie şi aşa, în viaţa –
un sacrificiu de sine, gândit, care nu poate izvorî decât din adevărata iubire. Dar ea ştie că nici o
pereche de ochi nu l-ar putea „lega” pe Nechifor al ei altundeva, alături de-o altă femeie: „Ea era
deasupra tuturora, avea într-însa o putere s-o taina pe care Lipan nu era în stare s-o dezlege.
Venea la dânsa ca la apa cea bună”. O încredere, în ea însăşi şi în tăria dragostei lor, care, tocmai
de aceea, o face pe aceasta să apară încă mai credibilă şi neretușat omenească, aşa, cu tot cu acele
revolte, „bănuieli şi suferinți vechi”, pe care sufletul ei nu le-a uitat, dar nici nu le-a lăsat să-i
otrăvească şi să-i destrame iubirea de-o viaţă.
Nimic din ce este esenţial în Baltagul şi îi configurează sensul nu e fără legătură cu felul
în care oamenii „muntelui” îşi reprezintă lumea, ordinea şi coerenta ei, valorile cardinale sub
semnul cărora existenţa lor se situează în ea: adevărul, dreptatea, credinţa, iubirea.