Pamfletul intre fond si forma

Autor: Ion Vasile SERBAN |  Categoria: |  0 comentarii

Recomanda articolul prin:             Tipareste pagina   Marime text

Pamfletul e intre termenii literari suficient de cunoscuti, chiar daca nu dintre cei mai uzuali; iar
semnificatia lui n-ar pune probleme deosebite pentru o corecta utilizare cotidiana, in sensul
general de scriere satirica prin care sint dezaprobate fapte, oameni, atitudini socotite negative. In
lucrarile de teoria literaturii, in dictionarele de terminologie literara, termenul insusi capata
determinari mai precise, prin situare temporala si explicatii etimologice. Cuvintul pamflet a intrat
in limba romana in secolul al XIX-lea, pe filiera franceza (cf. Pamphlet), desi el s-a format in
engleza, unde aceeasi forma s-a datorat alterarii numelui propriu din titlul unei comedii latine:
Pamphilus seu de Amore (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea termenului
din greaca (pan = „tot“, phlego = „a arde“), pentru ca sensurile originare se intersecteaza, in
parte, cu sfera notionala actuala. Definitia riguroasa a termenului descrie pamfletul ca o specie
literara satirica, in versuri sau in proza, menita sa blameze persoane, idei, opere, intimplari
reprobabile, intr-un mod direct si, deseori, violent; procedeele caracteristice pamfletului sint
imprecatia, hiperbola, ironia, caricatura etc., prin intermediul carora se urmareste ridiculizarea,
suprimarea prin discurs a „obiectivului“ ales. Expresia nemijlocita, patetica, implicata situeaza
pamfletul in subordinea liricului. Primele aparitii corespunzatoare unei asemenea structuri
formale dateaza de dupa 1500, in scrieri anonime de protest politic si religios. In Frantta
secolului al XVIII-lea, pamfletul isi cistiga o notorietate recunoscuta, deopotriva in literatura si
in dezbaterile filozofice. Dupa 1800 si pina azi, jurnalisti si scriitori dintre cei mai diversi au
impus pamfletul in functie de propria specificitate, dar si de conditiile istorice. Ion Heliade
Radulescu, Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza au dat stralucire pamfletului romanesc.

Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin citeva invariante definitorii si
cu o istorie de citeva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu un stil aparte, nascut si
modelat o data cu limbajul, intrind in literatura de la inceputurile ei; de aici jurnalismul l-a
preluat ca pe un instrument gata facut, modificindu-i doar in mica masura functia si prcedeele
dupa propriile finalitati. Nu intimplator, cind arta elocintei s-a desavirsit in cultura elina, expresia
sarcastica, pasionata (proprie pamfletului) si-a gasit si ea momentul unei afirmari maxime. In
ultimii ani de glorie ai Atenei, filipicele - marile pamflete ale Antichitatii - incoroneaza oratoria
lui Demosthene. Daca ne referim la cultura romana, I.H. Radulescu isi afla inaintasi cu aproape
doua secole in urma, in cronicile muntene, unde compunerile pamfletare sint risipite insidios in
chiar desfasurarea epica. Exemplele ar putea continua, in literatura propriu-zisa, reluind in plus
doar varietatea inciziei pamfletare in cele mai diverse „genuri“ literare: de la poemul epic la
nuvela, la roman, la drama, chiar si la lirica erotica ori la exegeza critica (spre a aminti „studiile“
din Nu ale lui Eugen Ionescu). Pamfletul, ca expresie particulara, ca stil cu proceduri
caracteristice se afirma in toata varietatea limbajului, de la vorbirea cotidiana la articolul de ziar
sau in literatura.

Revenind la „istoria“ pamfletului, sa repetam ca nu e intimplatoare impunerea lui in secolul

enciclopedistilor, aproape toti inclinati sa critice prejudecatile cu duritati pamfletare. Secolul al
XVIII-lea este si secolul ideologiei in sensul de constiinta a politicii, suma de idei in stare sa
ghideze evolutia societatii, afirmindu-se partizan si polemic, fara concesii si fara nuante. In chip
substantial, pamfletul e o structura artistica ideologizata, pusa in slujba unui „program“, a unui
punct de vedere pe care insa il sustine doar prin negatie; el se construieste in virtutea unei
ideologii a contestarii, vizind neantizarea oricarei opozitii. Desi exclude dialogul, pamfletul isi
construieste strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului,
celalalt tinta – discursului pamfletar.

Paradoxal, in ciuda atitudinii sale discretionare, a ideologiei sale totalitare, pamfletul nu poate
exista decit intr-un regim de libertate. In societatile care au precedat democratia Eladei, in
imperiile asiatice, in Egiptul antic (toate supuse tiraniilor), nu s-a putut dezvolta decit elocinta
encomiastica, panegiricul ca expresie caracteristica. Mult mai aproape de noi, in dictaturile
comuniste, pamfletul aproape disparuse sau supravietuia intr-o marginalizare controlata, in
umbra imnurilor si odelor. Pamfletul isi gaseste in conditiile libertatii propria conditie, deoarece
ascunde in structura lui, chiar negind-o, ereditatea polemicii, a disputei de idei. Formal,
pamfletul are aparenta unei confruntari de opinii; in fond, interlocutorul e o absenta, motiv
pentru care pamfletul nu explica, nu argumenteaza, nu aduce probe si nu ofera drept la replica.
Pamfletul isi impune adevarul in fata unui preopinent predestinat sa dispara: caricaturizat, impins
in derizoriu, desfiintat cu sarcasm. 

Pamfletul poate incheia o polemica, dar nu se poate implica in desfasurarea ei. Pamfletarul e un
polemist ratat: fie ca ii lipseste spiritul critic, fie ca interlocutorul nu e capabil sau nu e demn de
dialog.
E. Lovinescu, el insusi un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre spiritul polemic
si spiritul pamfletar in raport cu spiritul critic. „Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau,
mai bine, una din expresii si cea mai obisnuita. Critica este expresia unui act intelectual si
formuleaza o judecata de valoare sprijinita pe pilotii argumentarii logice; pamfletul este expresia
unei stari afective in nici o legatura cu logica si chiar cu adevarul.“ Fiind dezavuat ca valoare
critica, nefiind decit „o stare emotiva, o vibratie, o exaltare“, pamfletul se salveaza prin valoarea
estetica, fiind „o arta, ca poezia lirica, sau ca satira“. Tocmai Arghezi, aruncat de Lovinescu in
tagma „pamfletarilor de cuvinte“ si acuzat cu asprime pamfletara („A spurcat tot ce e frumos,
uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga“), l-a confirmat pe
critic dind pamfletului autonomia si gratuitatea perfectiunii artistice: „pamfletul traieste prin
sinesi, ca romanul, epopeea sau satira – si poate fi cultivat prin frumusetea lui“. In slujba
frumusetii, toate mijloacele sint licite, pina si insulta ori injuria: „A injura e o arta literara tot atit
de spinoasa ca si lauda in acatiste.“ In pamfletele lui Arghezi (ca si in poezie), uritul si ocara se
decanteaza in esente pure.

Si totusi, afirmatia de mai sus, coerenta cu intreaga demonstratie, nu e corecta. Arghezi nu e un

pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sint exceptii, ies din ordinea criteriilor normale. Injuria,
insulta, violenta verbala sint lucruri prea sensibile (si prea importante!) spre a le lasa pe seama
pamfletarilor, fara conditii. Pamfletul nu se naste decit la somatia actualitatii imediate. El
reprezinta un raspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea (oricit ar fi de impulsive, de
temperamentale) nu pot fi dispensate de o responsabilitate civica. In numele ei, toate mijloacele
sint „legale“. In pamflet, cuvintele pot exploda si rani, pot improsca in jur otrava; dar isi
innobileaza violenta printr-o edificare in ordine morala. Pamfletul isi justifica, astfel, existenta in
prezent. Daca autorul este si un artist autentic, pamfletul isi amaneteaza existenta in posteritate.
Pamfletul, scria tot Arghezi, este „un gen literar, jumatate actual si jumatate etern. Incape in el
actualitatea, atit cit Margareta incape in Faust“. Idealul moral si idealul artistic sint
complementare in destinul sau.

Ca structura artistica (mai mult, dar si mai putin decit o specie literara) pamfletul este o forma cu
fond facultativ. In receptarea din prezent, tratarea pamfletara a unui anume argument se justifica
doar prin arta pamfletarului; altfel, exista solutii alternative. In receptarea ulterioara, daca arta a
impus pamfletul in eternitate, fondul (ramas fara sens intr-un trecut uitat) nu mai are nici o
importanta. Dar in nici una din aceste doua posibilitati, in care arta e determinanta, morala nu
poate fi facultativa.