Voi, ielelor, măiestrelor, / Duşmane oamenilor, / Stăpânele vântului, / Doamnele

pământului, / Ce prin văzduh zburaţi / Pe iarbă călcaţi / Şi pe valuri înecaţi…Iată cum

descrie Vasile Alexandri personajele de temut, ce sub diferite nume, există în
mitologia tuturor popoarelor, determinând naşterea tradiţiilor şi sărbătorilor care şi
acum, din obişnuinţă, sau poate din prevedere, se mai păstrează.
Una dintre cele mai vechi şi mai respectate sărbători arhaice la romani a fost Rosalia
- Sărbătoarea rozelor, floarea ce reprezenta primăvara dar totodată şi caracterul
trecător al frumuseţii şi vieţii. Ea era dedicată trandafirilor şi cultului morţilor.
După Feriale (calendarul de sărbători) din Capua, Sărbătoarea rozelor avea loc la 13
mai. După calendarul lui Constantin, Sărbătoarea rozelor, sau Rozalia, avea loc la
Roma pe 23 mai. La daco-romani, apoi la români, Rosalia s-a transformat înt-un ciclu
de nouă zile denumite Rusalii, care au căpătat şi alte semnificaţii în calendarul mitic
popular, nu numai ca o importantă sărbătoare dedicată cultului morţilor (Moşii de
Rusalii e zi de pomană funerară şi de praznic) dar şi ca şi cult solstiţial al
soarelui făcut în vederea obţinerii unei recolte bogate, pentru protejarea apelor, a
vegetaţiei, pentru tratarea unor boli neuropsihice ca de ex. epilepsia.( R. Vulcănescu
– Mitologie română) 
Aşa cum spune Mircea Eliade în cartea “Aspecte ale mitului”: “s-ar putea spune că o
parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit camuflată sau
transformată în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece
veacuri, biserica a trebuit să lupte înpotriva afluxului continuu de elemente păgâne
(adică aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine. Rezultatul
acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul şi sud-vestul
Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţişau încă
la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată
antichitate, ba chiar din protoistorie “.
Astfel, păstrându-se elementele precreştine şi Rosalia a fost preluată de creştinism şi
asimilată cu sărbătoarea Coborârea Sfântului Duh sau Cincizecimea (o sărbătoare
cu dată mobilă, care este celebrată a 50 zi după Paşte) în calendarul popular
Rusaliile – tot o sărbătoare legată de cultul morţilor. Sărbătoarea creştină este
înrudită cu sărbătoarea ebraică Schawuot, care are loc a 50-cea zi după Pasah. În
vechiul Israel, Schawuot era sărbătoare de mulţumire pentru recoltă, în acelaşi timp a
stat şi stă sub semnul revelaţiei mistice a lui Dumnezeu, pe muntele Sinai. Dacă
Pasah este considerată sărbătoarea eliberării trupului, Shawuot este cea a eliberării
spiritului.

Făpturi supranaturale ale altor popoare

Rusaliile au fost personificate la români ca nişte zâne tinere, frumoase, ale pădurilor
sau apelor, puse pe şotii sau răzbunătoare, denumite Iele.
În credinţa populară Ielele sunt fete sau femei tinere, extrem de frumoase,
nemuritoare, vesele, nebunatece, seducătoare, dănţuitoare, dar foarte rele şi
vindicative. Nu se poate preciza exact locul unde stau, pot să locuiască în văzduh, în
păduri, în munţi, pe stânci, în peşteri, pe malurile apelor, la răspântiile drumurilor.
Totodată, ielele pot fi şi monstruos de urâte, bătrâne şi respingătoare, ce nu-şi văd
sluţenia, dar tot poftesc la dragoste cu bărbaţii tineri, fiind însă refuzate se răzbună,
schilodindu-i sau luându-le minţile.
Se mai întâmplă...nu numai în poveştile mitologice...
Ele sunt foarte asemănătoare cu personajele mitologice feminine ale altor popoare,
lucru deosebit de interesant care atestă că, indiferent de gradul de cultură, de
aşezarea geografică, de tradiţie, cu sau fără influenţa din afară, oamenii au gândit în
acelaşi sens, au realizat cât de mici sunt în faţa atotputerniciei naturii, s-au temut la
fel de fenomenele necunoscute, au făcut acelaşi tip de personificări ale acestora,
astfel s-a născut prima religie a omenirii - animismul. 
Pretutindeni s-a cultivat tradiţia acestor personaje, care şi-au câştigat locul lor în
basmele tuturor popoarelor.
In mitologia greacă erau cunoscute făpturi feminine, supranaturale, zeităţi ale naturii
denumite Nimfe - adică în traducere - femei tinere. Cel mai ades ele erau
considerate binevoitoare, aventuriere şi foarte iubăreţe (de aici şi termenul medical –
nimfomană). Uneori puteau deveni foarte duşmănoase şi răzbunătoare. Se
cunoşteau nimfe ale muntelui şi ale stâncilor, care locuiau în grote - Oreade; nimfe
ale mării - Nereide; nimfe ale pomilor - care sălăşluiau în coaja pomilor şi mureau o
dată cu ei - Driade; nimfe ale pârâurilor şi ale lacurilor - Naiade, care datorită faptului
că făceau ca pământul să fie roditor erau considerate a fi în strânsă legătură
cu Demeter şi Limnadele - spirite ale naturii care în credinţa populară, cântau
minunate cântece de dragoste şi dansau pe marginea iazurilor sau în smârcurile
mlaştinilor.
Incă din secolul XVI sunt cunoscute în Europa Centrală – Undinele (numele derivă
de la latinescul Unda) spirite ale apelor care aveau înfăţişare de femeie. 
In Franţa, mai ales în regiunea Bretagne, există legenda lui Korrigan, zeiţa
izvoarelor subpământene, considerată nepoată a unui mare preot druid din vechia
Galie. Dacă un bărbat o întâlnea, ea îi cerea s-o însoţească pentru totdeauna în
tărâmul său din fundul apelor, iar dacă el refuza îl omora. Pentru femei ea nu era
periculoasă chiar dacă o surprindeau făcând baie sau îndeplinind ritualurile ei
secrete. Pentru oameni, cea mai primejdioasă perioadă era
considerată „Sărbătoarea primăverii”, când zeiţele se adunau pentru a-şi oferi cupa
de cristal a inspiraţiei şi înţelepciunii. Dacă din întâmplare un bărbat le surprindea, el
era omorât pe loc. 
In credinţa populară irlandeză, se crede că sub apă există o lume la fel de frumoasă
ca şi pe pământ, cu dealuri, munţi, câmpii însorite, copaci şi flori. Aici, timpul şi-a
pierdut - silfide, ondine sau Nixen, sau Nöken - spirite ale apelor, sau Fecioarele
lebede (deoarece atunci când zboară peste ape, poartă pene albe de lebădă). 

În Anglia - Aelf reprezintă aceeaşi făptură supranaturală (ex. Shakespeare - Visul

unei nopţi de vară). Intr-o anumită zi calendaristică, doar la apusul soarelui, ele se
ridică la suprafaţă şi pot fi văzute în toată splendoarea lor cum păşesc imateriale
peste ape, strălucind în toate culorile curcubeului, de o frumuseţe indescriptibilă. 
Se crede că aelfele sunt în strânsă legătură cu oamenii. Astfel fiecare familie îşi are
aelfele ei, care îi poartă noroc, îi aduc prosperitate, sănătate - atât pentru oameni cât
şi pentru vite, tot ce intreprinde se realizează, ajutând-o în momentele grele.
Se spune că noaptea – când spiritele sunt cele mai active - ele curăţă prin case, fac
cele mai grele munci, deoarece iubesc ordinea şi curăţenia. Dacă însă casa mai este
lăsată murdară, ele pedepsesc pe locuitorii ei, deoarece urăsc lenea şi
delăsarea. Oamenii care-şi bat joc de ele, sau nu cred în ele, sunt la fel aspru
pedepsiţi. Sunt prietenoase cu cei care au încredere în ele şi-i ajută, iar dacă
întâmplător noaptea - când ele iau înfăţişare omenească - ajung între ele, îi lasă să
participe la dansurile lor. 
In nopţile de vară cu lună plină, mai ales în timpul recoltării, Aelfele vin din locuinţele
lor şi se adună în locuri secrete, pentru a nu fi văzute de oameni, pe pajişti, pe
culmile munţilor, prin pomi, la răscruci de drumuri sau în curţile bisericilor şi
dansează. La prima rază de soare ele dispar zburând spre lăcaşurile lor, într-un
zgomot asemănător cu zborul unui roi de albine sau ţânţari.
Uneori îşi fac locuinţele pe câmpuri, în peşteri, prăpăstii sau locuri sălbatice şi nu pot
fi văzute de către oameni deoarece au aspectul unor stânci crenelate, sau movile de
pământ, cu ferestrele, uşile şi hornurile atât de măiestrit realizate încât doar noaptea
pot să fie văzute datorită luminii care o răspândesc. Aşa ca şi râurile în care locuiau,
ele puteau fi prietenoase sau duşmănoase oamenilor. De multe ori stăteau pe maluri
şi-şi pieptănau în soare minunatul lor păr blond. Tot atât de des însă puteau deveni
răutăcioase şi se distrau înecând oamenii ce treceau pe maluri. Ele puteau să ia
înfăţişare de om şi să meargă printre muritori, să danseze cu ei şi chiar să se
căsătorească, dar condiţionând să nu li se pună nici o întrebare asupra locului de
unde vin. In caz că nu se respecta dorinţa dispăreau. Dansul cu oamenii le putea fi şi
fatal, dacă omul le fura mănuşa, ele mureau şi a doua zi apa râului era roşie de
sângele lor. În Ţara Galilor Aelfele purtau denumirea de Maab sau Meeb şi se
considera că erau înrudite cu Regina Maeve, una dintre cele mai importante zeităţi
din mitologia irlandeză. In „Romeo şi Julia” Shakespeare vorbeşte despre „Regina
Mag”, pe care o denumeşte „moaşa fee-lor”.
Elfele (ca o derivaţie a cuvântului englez Aelf) au devenit în spaţiu germanic Alben
apoi Elben - „Zânele luminii”. De regulă ele erau foarte prietenoase şi apropiate de
ţărani, trăiau în preajma lor şi-i ajutau în caz de nevoie (în caz de furtună strângeau
fânul de pe câmp, mulgeau vacile, le dădeau oamenilo plante lecuitoare).Puteau însă
să fie şi duşmănoase în caz că oamenii nu credeau şi îşi băteau joc de ele, atunci ei
se îmbolnăveau fără scăpare. Elbele albe erau de o frumuseţe indescriptibilă şi nu
rareori un muritor s-a îndrăgostit pătimaş de una dintre ele, dar dragostea era foarte
rar fericită. In funcţie de regiunea în care locuiau existau elfe ale muntelui, elfe ale
mării denumite şi nimfe şi elfe ale pădurii. Se crede că originea acestui mit datează
încă din vremea celţilor, cele mai multe poveşti despre elfe sau Regina elfelor sunt
inspirate de mitologia celtă.

În mitologia germană, Loreley este o întruchipare a spiritului apelor, sirenă sau

vrăjitoare, ce atrăgea prin cântecele ei minunate marinarii de pe Rin, făcând ca
vasele lor să se lovească de stânci şi să se scufunde. Numele ei este dat unei stânci
de 132 m înălţime, aflată la dreapta portului din St. Goarshausen – pe Rin. Prima
relatare despre legenda acestei zeităţi a apelor a fost făcută de către C. Brentano în
lucrarea Lore Lay apărută în 1801. Iar prin balada lui Christian Johann Heinrich
Heine (1797 Düsseldorf -1856 Paris) „Ich weiss nicht, was soll es bedeuten”, ea a
fost integrată folclorului popular german.

Fee-le - asemănătoare cu nimfele sau elfele, se găsesc sub o formă sau alta în
folclorul majorităţii popoarelor fiind nişte zeităţi din natură care după dispoziţie erau
când prietenoase, când duşmănoase oamenilor.Cuvântul Fee derivă din
latinescul fatua (prezicătoare) şi fatum (destin) sau chiar Fata. In multe privinţe ele
se asemănau cu zeiţa greacă a destinului– Moira, descrisă de Homer, pe care
oamenii o numesc Soartă. In timp au fost două zeiţe, una pentru naştere şi una
pentru moarte, sau mai bine spus una binevoitoare - pentru un destin frumos şi alta
rea, pentru un destin rău. 
Apoi, legendele ne vorbesc de trei Moire, care împleteau firele vieţii şi ale destinului.
Ele se numeau: Klotho (ţesătoarea) - cea care ţinea furcă şi torcea firul vieţii,
Lachesis (măsurătoarea) - cea care lua firul ţesut şi Atropos (inevitabila) - cea care
tăia cu foarfeca sa firul, în egală măsură dacă era al unui nou născut sau al unui
bătrân. 
De regulă Feele erau reprezentate în basme de făpturi feminine deosebit de
frumoase, având o pălărie înaltă, ascuţită ca un cornet de care atârnă un voal diafan,
purtând în mână un beţişor fermecat, cu care putea îndeplini unui muritor trei dorinţe.
Ele mai sunt asimilate şi cu Parcele din mitologia romană. Denumirea vine de la
cuvântul parere (a naşte) Erau cunoscute parcele Nona şi Decima ca Zeiţe ale
naşterii. Pentru că de ele depindea soarta noului născut, în timp au devenit Zeiţe ale
destinului.In acest sens se spune că şi Fee-le înzestrează copilul nou-născut cu
nenumărate însuşiri şi în acelaşi timp îl însoţesc de-a lungul vieţii ca un adevărat
înger păzitor. 
În ţările baltice, zeiţele destinului purtau denumirea de Laima, sau Laima -
Dalia (destin fericit). Ele erau de obicei în număr de trei sau câteodată de şapte şi
decideau norocul, soarta şi lungimea vieţii unui muritor. Oameni li se rugau astfel :” O
Laima, tu care eşti atât de sănătoasă, dă-mi şi mie din sănătatea ta”.
In Alpii Tirolezi, locuitorii credeau în existenţa unor nimfe ale copacilor -
denumite Fängge, asemănătoare întrucâtva cu driadele din mitologia greacă. Se
credea că ele erau foarte dornice de sânge, motiv pentru care drumurile prin pădure
la vreme de noapte, erau considerate foarte periculoase pentru oameni. Pentru a le
putea omorî, trebuia să se răsucească crengile copacilor, sau să li se desprindă
coaja. Acestor făpturi supranaturale le plăcea foarte mult pâinea proaspătă şi făceau
orice pentru a o obţine. Ca să se apere de ele, oamenii puneau în pâine chimen,
mirodenie pe care ele o detestau şi le punea pe fugă.
În Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda, Fee-le sunt considerate o parte integrantă
din folclorul popular. Se spune că ele sunt mari amatoare de muzică, dans şi veselie.
In lumea întreagă există poveşti în care se relatează că atunci când fee-lor le-a lipsit
un muzicant, ele au răpit un muritor şi l-au dus în ţara lor şi numai după ani şi ani l-au
lăsat să se reîntoarcă printre semenii lui. Se spune că cimpoiul şi fluierul lor li se
datorează. Şi acum mai există credinţa la sate, ca seara, pe masă din bucătărie să
se lase puţină mâncare şi apă pentru Fee. De asemenea nu se aruncă apa murdară
prin uşa deschisă în curte, deoarece ar putea să nimerească din întâmplare o fee şi
s-o supere. 
In Europa centrală se crede că poveştile cu Fee au ca rădăcini miturile antice
greceşti sau miturile celte. Cea mai renumită regină a feelor în Irlanda se
numea Fand, fiică a mării, stăpână a minunatei ţări din adâncuri, de unde se ridica la
suprafaţă sub forma unei păsări de apă pentru a zbura prin lume spre a găsi bărbaţi
decepţionaţi în dragoste şi a-i vrăji.
La slavii de sud există credinţa în Vile. Acestea sunt femei deosebit de frumoase,
au aripi, sunt stăpâne ale pomilor, râurilor şi vitelor. „adesea ele strigă pe muritori,
dar ei nu trebuie să se uite înapoi, nici să le răspundă ori să se lase ademeniţi de
glasul lor care-i cheamă, că l-au şi pocit.”( Krauss – Volksglaube). Credinţă analoagă
cu cea despre Gorgone şi respectiv despre Iele.
In vechea mitologie indiană spiritele apelor erau denumite Apsara, adică „cele care
se mişcă in apă”, graţioase şi fermecătoare „fiice ale bucuriei”, care dansau împreună
cu Gandharvas (dansatori şi muzicanţi) pentru a-i distra pe zei în cerul lor. Cea mai
frumoasă dintre ele se numea Urvashi. Ele s-au născut după potop, atunci când zeii
au dorit ca viaţa să-şi urmeze cursul firesc.
In Japonia - Ningyo era o zeiţă a apelor ce avea înfăţişarea unei femei minunat de
frumoase, dar cu corp de peşte. Atunci când plângea, lacrimile ei se transformau în
perle. Femeile încercau s-o prindă şi s-o mănânce deoarece atunci căpătau
frumuseţe şi tinereţe veşnică. 
La multe popoare slave, cunoscutele spirite ale apelor sunt cunoscute sub
denumirea de Rusălci, care reprezintă femeile sau fetele care s-au înecat
întâmplător ori s-au sinucis. Legendele spun că în fiecare primăvară, în a şaptea
săptămână de la Sărbătoarea Paştelui - denumită „Săptămâna rusalcilor”,
nenumărate rusălcii goale şi cu părul încâlcit se ridicau peste ape, râuri şi lacuri şi
colindau pretutindeni peste câmpuri şi păduri. Dacă întâlneau oameni, le cereau
bucăţi de pânză albă, pe care le spălau cu grijă, apoi le atârnau în copaci. Se spune
că cei care atingeau aceste cârpe care au fost atinse de „demonii apelor” se
îmbolnăveau de epilepsie.
După ce-şi făceau un adevărat ritual al spălării, în nopţile cu lună plină, împodobite
cu mantii albe şi cu ghirlande de flori, rusalciile executau minunate dansuri magice.
Din nenumărate basme slave este cunoscut faptul că aceste dansuri fantastice erau
foarte periculoase pentru omul care întâmplător le vedea. El putea să-şi piardă
sufletul sau chiar să moară. Intr-altele se spunea că rusalciile atrăgeau oamenii cu
cântecele şi dansurile lor pentru a-i îneca, iar cei care mureau erau întotdeauna cu
zâmbetul pe buze. Credinţa era ( şi mai este) că cei care navigau pe râuri, să-şi pună
în sân frunze de pelin, care le punea pe fugă.
La sfârşitul verii, rusălciile se retrăgeau în apele lor, unde rămâneau până în
primăvara următoare. În unele mituri, rusălciile sunt în strânsă legătură cu fertilitatea
şi în acest sens, până în sec.XI se celebra în Chiev serbarea păgână „Rusaliile”, ce
se crede că avea aceleaşi rădăcini cu serbarea romană „Rosalien”. 
Am făcut o sumară trecere în revistă a acestor personaje mitice, din mitologia
popoarelor, surprinzător de asemănătoare între ele. 

Rusaliile – Ielele, frumoasele

Etimologia numelui – Iele, este controversată şi ipotetică. Lazăr Şăineanu consideră

că numele vine de la cuvântul cuman yel care înseamnă vânt. B.P. Haşdeu crede că
este în legătură cu sanscritul Vel – a se mişca, sau vela – moarte năpraznică, boală.
Alţi folclorişi cred că pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care
pronunţat popular a devenit Iele. Vasile Alexandri le-a denumit „Stăpânele
vântului”. 
De fapt superstiţia consideră cuvântul Iele demonic, deci nu trebuie sub nici o formă
rostit ci înlocuit cu nume sau epitete măgulitoare, care să le facă binevoitoare, cum ar
fi: Zânioare, Sfinte de noapte, Şoimane, Dânsele, Mândre, Iezme, Fecioare,
Rusalii, Miluite, Măiestre, Albe, Împărătesele văzduhului, Cele
Nepomenite. B.P.Haşdeu în Chestionarele sale, arată că Ielele sunt ades
nominalizate cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana,
Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina,
Tiranda, Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra, iar stăpâna
lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna. Fiind însă zâne rele, invocarea lor după nume
nu se poate face decât în cadrul practicilor vrăjitoreşti şi fiecare vrăjitoare ştie doar 9
nume de Iele. Cel mai frecvent folosite în descântece sunt Margalina, Savatina,
Rujalina pe care Vasile Lovinescu le identifică cu tripla Hecate ( În Alexandria din
timpul lui Ptolomeu, considerată Regina spiritelor, divinitate subpământeană,
protectoarea vrăjilor şi a magiei)
În mitologia română Ielele zboară (având sau nu aripi), de cele mai multe ori sunt
dezbrăcate, sau poartă văluri albe şi părul despletit pe umeri, în general sunt
nevăzute de oameni – dar uneori noaptea se fac văzute, au voce extrem de
frumoasă, le place să danseze iar jocul specific lor este hora pe care o incing în
poieni rotunde, în jurul unui copac ale cărui frunze sunt apoi ca arse de foc iar pe
locul unde au dănţuit iarba este pălită, iar când creşte este întunecată şi nu e păscută
de vite. Pe acest loc cresc ciupercile comestibile „ lingura zânei”. Copacul în jurul
căruia dansează este considerat de mulţi cercetători „în sensul hermetic al mitologiei
folclorice „ Axis mundi”...hora ielelor are o semnificaţie centripetă, nu numai de rotire
în sens închis, dar de constrângere a lumii la o mişcare perpetuă, o împiedicare a
acestei lumi de a se risipi printr-o mişcare centrifugă (existentă în tendinţa fizică a
oricărei rotiri naturale), adică de a se dizolva în nefiinţă”. ( Victor Kernbach –
Universul mitic al românilor).
Legenda sau mitul dansului ielelor poate fi pus în legătură cu dansurile din tradiţia
Bacanalelor, sărbătoare romană dedicată zeului Bachus. Ele nu umblă printre
oameni de cât cinci săptămâni, adică până la Rusitori. Ielele când sunt apucate de
furie devin foarte rele: ucid oameni şi vite, aduc inundaţii, usucă pomii, distrug baraje,
mori de apă, incendiază case şi acareturi, zmulg acoperişuri, fură copii, ridică în
trombe şi vârtejuri pe cei care lucrează şi nu respectă zilele dedicate lor (Rusaliile,
Todorusaliile, Stratul, Sfredelul Rusaliilor sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de după
Paşte, Marina, Sf. Foca) îi chinuiesc şi îi înebunesc de cap, iar cei care păşesc pe
locurile unde dănţuiesc, sunt obligaţi să intre în hora lor şi să joace până îşi pierd
minţile, adică se imbolnăvesc foarte grav de o boala numită in limbaj popular "luat de
Rusalii" „luat de Şoimane”, îi schilodesc sau îi paralizează parţial, neutralizează
însuşirile plantelor de leac (dar numai pe perioada până la Sânziene), şi pelinul şi
usturoiul pus noaptea sub pernă sau purtat la brâu, la pălărie, sau în sân – le poate
pune pe fugă iar cu avrămeasa, odolean şi cârstineasă se făceau vrăji de
însănătoşire. 
Usturoiul şi pelinul purtat de Rusalii trebuie ţinut în casă până la următoarele Rusalii,
astfel eşti ferit de farmece şi necazuri un an întreg. ( Gh.F. Ciauşanu – Superstiţiile
poporului român).
Ielele sunt foarte vindicative, se răzbună întotdeauna pe cei care vorbesc urât despre
ele, care le imită, care beau din fântânile lor sau din vasele neacoperite rămase
peste noapte afară, pe cei care nu vor să danseze cu ele. Cine le aude cântecul
rămâne surd, iar cine încearcă să-l redea rănâne mut. 
Măi, măi, fir-ar să fie – precis că această caracterizare a fost făcută de bărbaţi, că
prea multe rele şi belele li se pun în cârcă acestor personaje mitice feminine...
Credinţa în horele ielelor este foarte veche, astfel istoricul, omul politic şi scriitorul
Publius Cornelius Tacitus (55-120) în „Istoriile” sale aminteşte de nişte soldaţi romani
care „ar fi văzut o nimfă a unui izvor, după care au fost brusc cuprinşi de delir şi s-au
năpustit cu săbiile scoase asupra centurionului”. ( V. Kernbach).
În tradiţia populară se crede că există 9 iele, fiecare având caracteristici psihologice
proprii care, ar fi determinat naşterea anumitor ritmuri şi forme muzicale folclorice. 
Iată ce ne dezvăluie T. Rudică şi D. Costea în cartea „Aspecte psihologice în mituri,
legende şi credinţe populare”, citându-l pe R. Vulcănescu: „Dintre cele nouă
şoimane, patru sunt cunoscute de folclorişti: Doina, Hora, Avrămeasa şi
Creştineasa. Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi
văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce...( )....
Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, Doina se transformă uneori prin
contrast în zână epică, a cântecului războinic de apărare a fiinţei neamului. Indiferent
de categorie (de jale, de dragoste sau războinică) doina îndeplineşte o funcţiune
cathartică. 
Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al soarelui. Ea
exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare, în toate condiţiile
domestice, comunitare şi istorice de viaţă. Şi Hora la rândul ei îndeplineşte o funcţie
cathartică, prin conţinutul şi interpreţii ei. „Avrămeasa” şi „ Creştineasa” ( nume dat şi
unor plante de leac) deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină” sunt de fapt
două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată
înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”.
În legendele populare româneşti originea zânelor este diferită. Ielele ar fi suflete de
femei care au fost vrăjite şi nu-şi mai găsesc liniştea.(Lazăr Şăineanu). Într-o altă
versiune, ele „sunt fiicele lui Rusalim-Împărat, care trăiesc în păduri şi câmpii şi urăsc
pe creştini, pentru că aceştia, ca supuşi ai tatălui lor, au trecut la creştinism” ( I.
Şăineanu – 1880). Ielele ”au fost trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zaina
şi Marina). Ielele sunt nişte fete frumoase transformate în „babe urâte” sau nişte babe
urâte, transformate în fete frumoase, în urma unor greşeli faţă de Fărtat sau Nefărtat,
care le-a blestemat să-şi schimbe înfăţişarea drept pedeapsă, până or chibzui ei să
le uite. De aici şi firea lor capricioasă”.(T. Pamfilie – 1916) 
Odată „luat de Iele” existau două modalităţi de exorcizare: Dansul ritual
Căluşarii ( pe care din lipsă de spaţiu îl voi aborda în următorul articol) şi farmecele,
descântecele şi vrăjile babelor satului, făcute cu apă neîncepută, luată într-un ulcior
nou, la anume ceas al zilei, într-un anume loc...treabă complicată nu glumă.... 
Închei...că tot m-am lungit peste măsură, dar subiectul mi se pare fascinant. Dar tot
nu mă pot abţine să nu redau textul unui descântec de exorcizare, cules de Romulus
Vulcănescu în anii 60:
„Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/
Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ Ce v-a făcut / de nu v-a plăcut? / De ce l-
aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ De ce i-aţi luat/ glasul de bărbat?/ şi glas de
femeie i-aţi dat?/ De ce i-aţi luat bărăbţia?/ De ce i-aţi luat mândria?/ De ce l-aţi
nenorocit/ în câmp înverzit?/ Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi
mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure, / în câmp înflorit
/ şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea până aţi pieri, / şi zâne n-aţi
mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate, / de
babe-nţărcate,/ de destrăbălate”...

Julia Maria Cristea - Viena