Ignatul – Ignatul porcilor – Inătoarea – Crăciunul ţiganilor

Poarte una din cele mai mari sărbători de iarnă ale lunii decembrie, cu siguranţă este
cea în care demonismul ritual este cel mai evident. Păstrarea ei cu foarte multe detalii, până în
zilele noastre (deşi denaturată către latura spectaculară, gastronomică) ziua Ignatului
constituie încă o dovadă a rezistenţei sărbătorilor păgâne în calendarul ţăranului român.
Cu excepţia interdicţiilor de a lucra (care pot fi ridicate numai cu preţul înfăptuirii
ritualului sacrificial), ce pot fi întâlnite frecvent şi în cazul altor sărbători o constituie prezenţa
patronului justiţiar Ignat sau Inătoarea, care pedepseşte cu cruzime, fără drept de apel, pe cei
ce nu respectă prescripţiile. Iniţial cerând jertfe umane sacrificiul a fost înlocuit treptat cu cel
animal, în unele cazuri fiind suficient chiar şi un simulacru.
Sacrificiul ritual fiind instituit exemplar chiar de către sfânt este susţinut atât de
obiceiul „pomana porcului” cât şi de credinţele care justifică ritualul prin perpetuarea speciei
animalului de sacrificiu. O mare atenţie se dădea tăiatului ritual pentru obţinerea de remedii
magice, jertfa sacramentală se aducea mai târziu (în ajunul Crăciunului, după Crăciun etc).
Din fiecare porc tăiat în această zi i se dăruieşte Sf. Ignat o bucată de carne. Femeile
pisează grâu ca să aibă de împărţit la Crăciun. Se fac un fel de turte numite scutecele
Domnului Iisus Hristos pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului cu mere şi nuci. Începând de
la Ignat se umblă cu turca, carpra sau brezaia. În ziua de Anul Nou moare turca.
Magie – Dacă porcul sacrificat este negru se pune o strachină cu mei dedesubt, ca să
se scurgă sângele în ea. După ce se usucă meiul îl macină şi afumă copiii cu el peste an ca să
treacă de guturai, de spaimă, de nălucă. Untura scoasă de la un porc negru tăiată în această zi
este bună de vrăji. Cine mănâncă carnea din porcul tăiat la Ignat se vindecă de boala numită
„Spurcatul”.
Acum începe perioada sărbătorilor de iarnă care impune interdicţii specifice ale
torsului şi spălatului.
23 decembrie – Preziua Ajunului. – Declanşează un ciclu de 3 zile de sărbătoare de
o deosebită importanţă pentru calendarul agricol. Primele 2 zile abundă în practici de
propiţiere prin care se încearcă influenţarea recoltei viitoare (colindele piţărăilor, Semănatul,
actele magice) la care se adaugă cele privitoare la sănătatea şi sporul casnicilor în anul ce
vine. Având toate coordonatele unui An Nou (a cărei primă zi o constituie ziua de 25
decembrie), ajunurile sunt în acelaşi timp sărbători ale morţilor, care vin pe pământ în
aşteptarea ofrandelor specifice.
Ajunul este sărbătoarea de sfârşit de an patronată de Moş Ajun, stăpânul timpului,
ipostazierea anului ce pleacă, dar şi deţinătorul anului ce vine. Sub influenţa creştinismului a
decăzut ca importanţă odată cu apariţia lui Moş Crăciun, care de altfel, este identificat mai
mult cu sărbătoarea religioasă. Moş Ajun dispune de bogăţii specifice cu care îi dăruieşte atât
pe copii, acum cu funcţia de colindători, cât şi pe cei mari, prin intermediul practicilor
simbolice ale Semănatului.
Din celelalte note caracteristice ale sfârşitului de ciclu (de an) amintesc: deschiderea
cerurilor, practicile oraculare, acte din categoria magiei primei zile (în vederea obţinerii
sporului, a norocului, a puterii de muncă necesare în anul ce vine precum şi numeroase
practici apotropaice, pentru a evita nenorociri sau boli).
Sf. Eugenia
Obiceiuri – La toate ajunurile sărbătorilor de iarnă, se pun pe masă două pâini, sare,
peşte, grâu şi un pahar cu apă şi noaptea se crede că vin cei morţi din familie şi mănâncă din
bucate. La Ajunul Crăciunului nu se pune rachiu pe masă, el fiind inventat de diavol, care
apoi îşi bate joc de cel ce-l bea.
După miezul nopţii se face masa festivă pentru sufletele morţilor, încărcată cu
alimente de post (grâu fiert, turtă, pâine, fasole scăzute, prune fierte), vin ş.a. pentru ospătarea
spiritelor morţilor.
 În seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopţii şi până la ziuă, se obişnuieşte să
meargă cetele de copii cu colinda. Moş-Ajunul, Bună dimineaţa la Moş Ajun, Neaţaluş.
Tradiţii – despre vreme – când sunt scoase măruntaiele porcului se fac previziuni
meteorologice. Dacă partea subţire a splinei este îndreptată spre miazăzi înseamnă că iarna
vine de la miazănoapte. Dacă splina este umflată către coadă înseamnă că sfârşitul iernii va fi
greu. Dacă splina este lungă şi subţire, iarna va fi lungă dar gerurile nu vor fi aspre.
Oracular – Spre Crăciun se pun toate mâncărurile într-o strachină pe prispă, sub
fereastră, dar să nu guşti din mâncare, căci noaptea vine ursitorul şi gustă şi atunci îl vezi pe
fereastră. În ziua de ajunul Crăciunului se taie câte un măr şi dacă mărul este viermănos atunci
cel ce taie mărul va fi bolnăvicios tot anul, iar dacă este putred, atunci va muri.
Se face calendarul de pâine – se unge un cuţit mare cu suc de ceapă, se freca cu ceapă,
apoi întreg tăişul cuţitului se bagă într-o pâine şi se lasă aşa cam 3-4 ceasuri. Se scoate şi se
vede ce culoare a căpătat: dacă o faţă a cuţitului va fi mai roşie atunci vara va fi mai mult
grâu; dacă va fi de culoare vânătă negru va fi mult fân, iar dacă va fi albastră-gălbuie va fi
mălai.
Inătoarea – reprezentare mitică a Panteonului românesc care pedepseşte femeile
surprinse că lucrează în ziua de Ignat. Este o femeie carnivoră, lacomă şi urâtă, trăsături
specifice altei reprezentări mitice româneşti – Marţolea – Inătoare supraveghează focul de
incinerare a porcului.
Sunt tradiţii legate de muncile câmpului, bunul mers al treburilor pentru rele şi durere.
Colacii – alimente sacre – preparate la Crăciun din aluat dospit de femeile „curate”,
mâncaţi la mesele şi ospeţele rituale, dăruiţi colindătorilor şi prin pomană spiritelor morţilor.
Colacii de Crăciun pot avea forma de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi
stelele de pe cer, forma de păpuşă şi cifra 8 care reprezintă trupul antropomorf al divinităţii
indo-europene şi creştine, de cerc umplut fără gaură la mijloc, reprezentând divinitatea
neolitică geomorfă şi de diferite animale sacre (taur, pupăză etc.). În raport de formă denumire
şi ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării şi contextul rito-magic al folosirii,
Colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul grâului, jertfa divinităţii care moare şi renaşte,
împreună cu timpul, la Anul Nou, ocupaţia, vârsta, seul şi statutul social al celui ce îl oferă
sau primeşte colaci, finalitatea activităţilor agrare sau pastorale ale gospodarului., prefigurarea
belşugului etc. Prepararea, primirea şi urarea colacului, ruperea şi utilizarea acestuia sunt
momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici şi credinţe
preistorice. Prepararea colacilor de Crăciun este unul dintre cele mai stabile şi respectate
obiceiuri româneşti.
Colindele – beţe din lemn de alun înfipte de copii în morminte, lângă stâlp (cruce) în
Ajunul Crăciunului în care se vor sprijini sufletele morţilor la deschiderea mormintelor.
Adesea colindele se dădeau de pomană piţărăilor colindători de către gazdele colindate.
Nuielele de alun sunt tăiate de copii până în ziua de Ignat, se usucă şi apoi se ornamentează
prin diferite tehnici (tăiere, jupuirea cojii, afumare) cu romburi albe şi negre reprezentând
câteva opoziţii dintre zi şi noapte, dintre vară şi iarnă, dintre viaţă şi moarte. Motivele
ornamentale cu romboedrii stâlpilor funerari dar şi cu romboedrii Coloanei Infinite se obţin
prin trasarea pe băţul de alun, de la un capăt la celălalt, a unei spirale dus-întors.
Colacul – alter ego al omului în obiceiurile din ciclul vieţii şi al divinităţii în
obiceiurile din ciclul calendaristic.
Colăcel – dar primit de colindători la Crăciun preparat din două suluri subţiri de aluat
aşezate sub formă de cunună, sinonim cu piţărăi sau colindeţ.
Crăciunul – 25 decembrie – Naşterea Domnului – zeu solar de origine indo-europeană,
specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul
roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu creştinii au serbat Anul Nou
în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă.
 Determinativul de moş indică vârsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască
împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naşte împreună cu timpul la 25
decembrie, trăieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului
următor. În calendarul popular vârsta Sfinţilor şi a zeităţilor păgâne este apreciată prin
numărarea zilelor de la naşterea anului, numit la 1 ianuarie An Nou. Peste sărbătoarea
autohtonă a Crăciunului, s-a suprapus rând pe rând fără să o înlăture, Saturnaliile romane,
apoi naşterea zeului solar de origine iraniană Mithra, şi după apariţia Creştinismului naşterea
lui Iisus. În cultura românească Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri
miraculoase specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor.
Ca persoană profană este un om bătrân, un pastor bătrân cu barba de omăt, vecin cu Moş
Ajun, fratele lui mai mic. Sub influenţa creştinismului Crăciun apare ca şi figură apocrifă – s-
a născut înaintea tuturor sfinţilor, este mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut
Hristos şi altele. Legendele naşterii Maicii Domnului ne introduc în peisajul etnografic al unui
sat pastoral unde trăia Moş Crăciun şi unde avea case mari, grajduri, cosare şi târle pentru
vite. Pe neaşteptate în acest sat liniştit soseşte o femeie necunoscută care simţind că i-a venit
vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi cere găzduire. Motivând că este om
sărac, acesta o trimite la fratele său mai bogat, Moş Crăciun. Acesta, fără să ştie că femeia
este Maica Domnului nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. În alte legende
Moş Crăciun aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciuneasa ajuta străina să nască,
faptă pedepsită de Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul lui s-
a născut Domnul Iisus, se căieşte şi cere iertare lui Dumnezeu devenind primul creştin; sfântul
cel mai bătrân, soţul femeii care a moşit-o pe Maria. Lipsa bunei cuviinţe răsplătite nefiresc
până la omologarea lui Crăciun cu divinitatea ascunde un mare adevăr istoric: la apariţia
Creştinismului Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din
Calendarul popular şi din conştiinţa oamenilor care adoptase credinţa în Hristos. Prin tot ceea
ce face Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului Iisus întrucât venirea lui implica
mai întâi plecarea (moartea) Moşului.
Tradiţiile contemporane despre Sfântul Crăciun, despre Moşul darnic şi bun, încărcat
cu daruri multe sunt influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est, de la oraş
la sat.
Vechimea şi suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precreştine, ale celor greco-
romane şi orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat naştere unei realităţi spirituale
unice în Europa, greu de disociat în elementele care au clădit-o de-a lungul mileniilor.
Sărbătorile Crăciunului durează în sens restrâns 3 zile (25-27 dec.) sau în sens larg
(20 dec. – 7 ian).
Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice prin care se reactualizează şi recreează
simbolic lumea nouă, în primul rând prin naşterea şi moartea anuală a lui Crăciun se grupează
în două perioade simetrice despărţite de momentul tăierii timpului şi de unde se începe
numărătoarea zilelor: 1. perioada nefastă – Tăiatul porcilor şi miezul nopţii de Crăciun sau
miezul nopţii de Anul Nou când se deschid mormintele şi circulă printre cei vii spiritele
morţilor, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, se sacrifică porcul, substitut
al unei divinităţi preistorice, apar elemente dionisiace şi sunt tolerate unele abateri de la
normele sociale. 2. perioada fastă dintre miezul nopţii de Anul Nou sau miezul nopţii de
Crăciun şi Iordănitul femeilor când abundă practicile de curăţire a spaţiului de forţe malefice,
se alungă spiritele morţilor, se execută numeroase acte de divinaţie, propiţiere şi profilaxie.
Împărţirea ciclului sărbătorilor şi obiceiurilor de Crăciun în două perioade opuse (fast-
nefast) (vechi-nou) este relativ greu de descifrat datorită mutării spectaculoase a naşterii
Domnului Iisus de către părinţii bisericii creştine din penultima zi a ciclului (Boboteaza) în
prima zi (Crăciun) şi sărbătoririi Anului Nou în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în diferite
perioade istorice, la trei date diferite de început de an (Boboteaza, Crăciun, Anul Nou).
Secvenţele rituale şi ceremoniale de renovare a timpului la sărbătorile Crăciunului de la
degradarea progresivă a timpului la ideea de haos dinaintea creaţiei, când este jertfită
divinitatea adorată, de la renaşterea divinităţii la ideea de beatitudine cu care începe derularea
noului an calendaristic, formează un spectaculos scenariu rito-magic din care nu lipsesc:
tăierea porcului, prepararea alimentelor rituale, deschiderea mormintelor, aşteptarea şi
ospătarea morţilor, stingerea şi aprinderea rituală a luminilor şi a focurilor, ospeţele şi
banchetele rituale, elementele dionisiace, strigările peste sat, deschiderea cerului, arderea
comorilor, observaţii astronomice, previziuni meteorologice, încercarea norocului, alungarea
spiritelor morţilor, îngroparea Crăciunului sau a Anului Vechi, actele de propiţiere, profilaxie
şi divinaţie, vrăjile şi farmecele.
Tradiţii – Colindatul – oamenii făceau răutăţi şi din pricina asta uitaseră de Dumnezeu.
Pentru a-i scăpa de păcate Dumnezeu a lăsat colindele. Originea preromană şi precreştină a
Crăciunului susţine descendenţa colindei – identificată de unii specialişti cu Carmina Saliaria
dintr-o liturghie păgână, justificată şi de semantica indescifrabilă a textelor refrenelor trădând
legături cu o ritualitate primară pierdută. Cert este că avem în colinde unul dintre cele mai
vechi genuri ale spiritualităţii autohtone cu un pronunţat caracter ritualic, ceea ce îi va oferi un
puternic caracter de conservare.