Elemente păgâne şi creştine in ritualurile româneşti

Julia Maria Cristea

Oamenii din cele mai vechi timpuri au fost înspăimântaţi de lumea
necunoscută, plină de primejdii, în mijlocul căreia s-au trezit - ai nimănui. Există un
numitor comun în evoluţia umanităţii, prin acelaşi mod de gândire în încercarea de a
înţelege viaţa, de a supravieţui, de a asigura fertilitatea în toate formele ei prin
diferite ritualuri. Oamenii au început să se închine tuturor forţelor necunoscute, aşa s-
a născut prin prima credinţă a omenirii - animismul, izvorâtă din teama stârnită de
fenomenele înconjurătoare, de natura care poate fi binevoitoare sau potrivnică...
O bună parte a ritualurilor "păgâne" preluate de creştinism şi atribuite unor
sfinţi, deoarece erau prea temeinic infiltrate în credinţa popoarelor pentru a putea fi
ignorate, sunt dedicate fertilităţii sau Cultului Soarelui - primul Zeu căruia i s-au
închinat muritorii.
Pretutindeni în lume există tradiţii identice, legate de aceeaşi factori
determinanţi, dar în cadrul social al altor credinţe, care nu mai pot fi catalogate drept
păgâne doar pentru faptul că nu aparţin creştinismului.
Referindu-se doar la Europa, Mircea Eliade în cartea Aspecte ale mitului
relatează: “s-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a
supravieţuit camuflată sau transformată în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor.
Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte înpotriva afluxului
continuu de elemente păgâne (adică aparţinând religiei cosmice) în practicile şi
legendele creştine. Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest,
mai ales în sudul şi sud-vestul Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale
populaţiilor rurale mai înfăţişau încă la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri
şi ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie“.
Aş dori să fac o trecere în revistă a celor mai importante sărbători din
Calendarul popular - peste care, începând din sec. IV au fost "grefate" sărbători
creştine.
În calendarul popular românesc, Ziua de 1 februarie corespunde cu Anul Nou
Viticol, (răscrucea dintre ani, când Anul Vechi Viticol moare şi renaşte Noul An
Viticol) de fapt începutul unui nou sezon de lucru pentru lucratul viilor. Acum au loc
adevărate ceremonii rituale, magico-mitice, cu caracter bahic, datând din vremea
tracilor, care au ca scop influenţarea recoltei strugurilor. Totodată este şi Anul Nou
Pomicol, când se face prima ceremonie a anului, legată de pomicultură.
Peste această sărbătoare rituală, creştinismul a suprapus numele unui sfânt -
Trifon, pe care Lumea satului l-a acceptat, sub o formă originală Trif Nebunul -
devenit un personaj al mitologiei române, născut în credinţa populară din „contopirea
cultului sfântului creştin Trifon – serbat la 1 februarie şi al unei divinităţi autohtone a
naturii” (Prof. Univ. Ivan Evseev – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie
românească).
Este aceeaşi sinteză suferită de Sânmedru, Sânvasii, Sângeorg, etc. – unde
peste personajul mitic popular, creştinismul a suprapus figura unui sfânt. Trif, sau
Trif-Nebunul, sau Trifonul viermilor şi al lăcustelor, este în credinţa populară
patronul tuturor dăunătorilor care distrug pomii fructiferi şi viile. Acum are loc şi
ceremonialul legat de fertilitate - Arezanul viilor.
Ziua de 2 februarie este stăvechiul început al Anului Nou Viticol. În
mitologia populară, este şi Ziua Ursului, sau Martinul cel Mare, fiind la mijlocul celor
trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii, deoarece se crede că
acum, ursul iese din hibernare şi părăseşte bârlogul. Această tradiţie rituală are
motivaţia ei – apărarea gospodăriilor de agresiunea urşilor. În calendarul creştin
ortodox este sărbătoarea “Întâmpinarea Domnului” , iar la catolici -“ Curăţirea Sfintei
Marii” - semnificând intrarea Mariei şi a pruncului Isus la 40 de zile după naşterea lui,
în templul din Ierusalim, pentru curăţirea ei.
9 martie Anul Nou Agrar – Mucenicii. Sărbătoare denumită în Calendarul
popular şi Măcinicii, Moşii de Mărţişor, Sfinţişorii, Cap de Primăvară, Sâmbra
plugului semnificând începutul primăverii, întruneşte o seamă de ritualuri şi datini
foarte importante în lumea satului. Măcinici se numesc şi spiritele moşilor şi
strămoşilor, cărora li se face pomană la 9 martie – începutul Anului Agrar, sub forma
Mucenicilor. Credinţa sau superstiţia este că cine va da de pomană mucenici, îi va
merge bine tot anul, va fi ferit de boli şi necazuri. Formele diferite semnifică diferitele
evenimente care au loc acum, la începutul primăverii: întoarcerea păsărilor,
deschiderea anului apicol, sărbătoarea morţilor.
Se presupune că tradiţia acestor alimente obligatorii în această zi, este o
perpetuare sub altă formă a sacrificiilor rituale umane din ceremoniile Anului Nou, ce
se celebrau la echinocţiul de primăvară. Focul echinocţial de Măcinici, căruia
creştinismul i-a dat un nou nume: Focurile Sfinţilor reprezintă “încinerarea simbolică
a iernii şi renaşterea spiritului verii”, în acelaşi timp are rol de purificare, precum şi
ritual magic prin care se credea că se ajută soarele pentru a depăşi momentul crucial
al echinocţiului – “echilibrul perfect dintre lumină şi întuneric”, să-şi recapete puterea
şi să-şi reia noua coordonată pe bolta cerului, corespunzătoare anotimpului nou.
Faptul că aceste focuri erau aprinse cu exactitate la dată echinocţiul de
primăvară în stil vechi, confirmă originea lor (ca şi a celorlalte focuri rituale, legate tot
de date astronomice) în vechiul cult al soarelui, existent în forme surprinzător de
asemănătoare în toată lumea.
Acum are loc sărbătoarea importantă a Pornirii plugului, existentă sub o formă
sau alta, la absolut toate popoarele lumii, indiferent de religiile diferite.
În Calendarul ortodox ziua de 9 martie este dedicată Sfinţiilor 40 de
mucenici din Sevastia, 40 de soldaţi - creştini, care au refuzat să renunţe la religia
creştină, pentru aceasta au fost torturaţi şi arşi pe rug. Încet, dar sigur, importanta
semnificaţie din Calendarul Popular, va fi uitată, fiind considerată drept "folclor"...
25 martie - Buna Vestire. Blagoveştenie sau Ziua Cucului.
În Calendarul popular această zi poartă denumirea de Blagoveştenie sau
Ziua Cucului. Este considerată apogeul trezirii naturii la viaţă, primul cântat al
cucului fiind legat de echinocţiul de primăvară, iar ultimul cântat, de solstiţiul de vară,
ce mai poartă printre altele şi denumirea de Amuţitul cucului. La vechii greci, era
serbată zeiţa Demeter fiica lui Cronos şi a Reheei– - zeiţa agriculturii şi a roadelor
pământului. La vechii romani Anna Perenna, era venerată ca zeiţa fertilităţii
pământului. In cinstea ei, înaintea primului arat, pe 15 martie se făcea o adevărată
sărbătoare populară Feriae Annae Perennae via Flaminia ad lapidem primum

23 aprilie - Sărbătoarea creştină Sf. Gheorghe

De fapt, grecescul „Georgos” înseamnă ţăran, cultivator de pământ. Ziua lui
fixată la 23 aprilie, marchează începutul primăverii, începutul păstoritului, un nou
ciclu de vegetaţie. Felul în care este sărbătorit, aminteşte de sărbătoarea romană
Palilia- Sărbătorirea zeiţei Pales avea loc pe 21 aprilie se făcea privat - de către
păstori în toată ţara şi public – la Roma, de ziua fondării Romei şi statului roman.
Obişnuit, păstorii măturau strunga, o împodobeau cu frunze şi ramuri de rosmarin,
brad, măslin şi dafin iar la uşă se punea o coroană mare făcută din toate acestea. Se
făcea curăţirea religioasă a oilor, care erau trecute de trei ori prin focul aprins la

2
câmp, ca apoi să sară şi păstorii, se executau adevărate ritualuri pentru curăţirea
spaţiului de forţele malefice, se stropeau fetele cu apă ca semn al fertilităţii,
ceremonii ce-şi aveau originea în vechi culte agrariene, menite să asigure un an
bogat. (A.T. Marienescu – Cultul păgân şi creştin) Aceste elemente apotropaice –
apa, focul şi ramurile verzi, au fost preluate devenind şi prerogativele Sf. Gheorghe
în ipostaza populară, fiind folosite în numeroasele practici magice, ce au loc de-a
lungul unui ciclu de trei zile, făcute la fel ca la toate marile sărbători de peste an, cu
scopul de a se asigura protecţia gospodăriei, oamenilor, animalelor, recoltei, pentru
fertilitate, belşug, sănătate şi pentru „atragerea forţelor benefice”.
Peste această zeitate a vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi
holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul
a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. Această reprezentare mitică se numeşte
Sângiorz în Transilvania şi Banat şi Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi
Oltenia. (I.Ghinoiu). „Sân-Georgiul, ipostaza populară românească a sfântului creştin,
este stăpânitorul vremii calde, sfântul cel mare peste câmpuri, înverzitorul naturii şi
semănătorul tuturor seminţelor, cel ce înfrânge vrăjitoarele şi le zădărniceşte actele
magice, în special pe cele de luare a manei laptelui, protejând astfel cirezile şi
turmele, cel ce arată aleşilor comorile, smulgându-le de la diavol, chezaşul tuturor
tocmelilor şi patronul tinerilor şi al armoniei familiale”. (Narcisa Al. Ştiucă –
Sărbătoarea noastră cea de toate zilele ) .(
Popularitatea în general nu este legată, în principal, de martiriul eroului
sărbătorit şi sanctificat de biserică ci de vechi ritualuri legate de ciclurile vegetaţiei,
care şi-au găsit un ecou larg în folclorul multor popoare. Sfântul Gheorghe este
agricultorul care ucide „balaurul”, elementul teriomorf, malefic, duhul rău al
pământului pentru a-i elibera forţa vitală, energia biologică, germinativă, care este
primăvara, cu întregul ei cortegiu de binefaceri”. (Victor Simion – Imagine şi
legendă).

Duminica Floriilor.
Iniţial a fost o sărbătoare păgână, a vegetaţiei şi fertilităţii, dedicată Florei,
peste care creştinismul a suprapus o sărbătoare religioasă, schimbându-se
denumirea şi semnificaţia, dar păstrându-se în bună parte tradiţiile iniţiale.
Flora era la vechii romani zeiţa florilor şi a înfloririi. În onoarea ei, odată cu
venirea primăverii, avea loc sărbătoarea Floralia, care iniţial dura numai o zi, pe 29
aprilie – data când a fost fondat templul ei, lângă Circus Maxim, în Roma.
Sărbătoarea Floralia, simboliza fertilitatea: aşa cum din floare se naşte fructul,
tot aşa din dragoste se nasc copiii – lucru deosebit de apreciat de romani, care au
ales-o în secret pe Flora drept protectoarea Romei. (Patricia Monaghan – Lexicon
der Göttinnen)
Flora a fost venerată ca şi Flora Mater, mama primăverii şi a naşterii
vegetaţiei. La poporul sabin, a avut o lună proprie denumită Flusare, aceasta era
primăvara, perioada corespunzătoare înfloririi. În Roma, avea două temple şi chiar
un preot propriu, numit Flamen Floralis.
De fapt, cultul Florei a fost în parte determinat de faptul că bruma sau îngheţul
ar fi putut distruge florile, deci recolta fructelor, pentru aceasta i se aduceau ofrande,
pentru a preîntâmpina acest lucru.
Semnificaţii ancestrale atribuite sărbătorii Paştelui
În ţările germanice Paştele este denumit Ostern – cuvânt ce-şi are rădăcina în
limba indoeuropeană, semnificând: “a lumina, a străluci”, în engleza veche ēast, în
germana veche ōstan, mai târziu derivând cuvântul "Osten", adică punctul cardinal
unde răsare soarele şi se arată Aurora dimineţii pe cer. Paştele semnifică lumina de

3
după solstiţiul de iarnă, “dimineaţa anului”, când întreaga natură se trezeşte la viaţă,
zilele încep să devină mai lungi. Cuvântul Ostern, semnifică de fapt Sudul.
O altă ipoteză - numele Zeiţei Primăverii la vechii germani, Ostara, justifică şi
denumirea sărbătorii Paştelui – „Ostern”. Deoarece ea aducea din nou soarele
arzător pe cer, ceea ce făcea ca întreaga natură să se trezească la viaţă, în cinstea
ei se făceau la începutul primăverii serbări spectaculoase, iar tradiţia de a se dărui
ouă colorate s-a păstrat până în zilele noastre.
Acelaşi ritual exista şi în Anglia unde aceeaşi zeiţă a primăverii se chema
Eostra de aici denumirea Paştelui – „Easter”.
În sprijinul acestei afirmaţii vin cuvintele asemănătoare care semnifică acelaşi
lucru – Aurora dimineţii, în engleza veche – ēasterne sau eostre; în latină – Ostro;
în feniciană - Astarte (Ashtoreth); în indiana veche – Usra; în greacă – Eos; în
romană Aurora. Soarele care răsare, sau Aurora a fost preluat ca simbol pentru
renaşterea lui Iisus, care, în Biblie este denumit: “Lumina lumii.”
În ţările din restul Europei denumirea Paştelui derivă din ebreică - Passah,
Pessach sau Paschah (ce semnifică în «Cartea exodului» fuga din Egipt), astfel: în
vechea limbă saxonă – Pascha; în latina veche – Pasca; în italiană - Pasqua; în
franceză – Pâques; în germana veche a ţărilor nordice – Paskar; în gotică – Paska;
în spaniolă - Pascuas; în olandeză - Pasen; în daneză - Paske; în finlandeză -
Päsiäinen.
Indiferent de nume, semnificaţia este aceeaşi, începutul primăverii, a timpului
luminos când zilele devin egale cu nopţile.
Încercând să pătrundem mai adânc şi semnificaţia ouălor colorate, aflăm însă
că oul vopsit a fost prezent în ritualul fertilităţii din Orientul antic, încă înaintea
creştinismului. Oul a fost considerat dintotdeauna simbol arhetipal al genezei, al
începutului, al vieţii, regenerării şi nemuririi, iar colorarea lui în roşu – simbolul vieţii, îi
conferea proprietăţi magice. Chinezii aveau credinţa că Cerul şi Pământul sunt un ou
enorm, al unei găini magice născute din haos, cerul învelind pământul aşa precum
coaja oului înveleşte gălbenuşul.
Multe culturi ca cea, greacă, feniciană, vietnameză, japoneză, polineziană - şi
lista nu se încheie aici, au considerat naşterea Universului din „Oul Lumii”.
Cultura indiană consideră că la începutul genezei, zeul suprem Brahma ar fi scos
din Apele Primordiale - Lotusul Lumii, care a ieşit din germenele strălucitor al
pământului – Oul de Aur ancestral (Hiranya-garbha), aşa se explică şi faptul că
aurul este considerat sfânt – de aici speculaţiile afirmă şi legătura indestructibilă
cu alchimia...şi dragostea indienilor pentru aurul dătător de putere şi viaţă.
La egipteni, mitologia spune că din Oceanul Primordial – Nun, ar fi ieşit o
movilă pe care din care s-a născut primul zeu Hnum – zeul Haosului, iar din acest
haos a izvorât întreaga viaţă – asta explică faptul că denumesc şi acum sarcofagele
„Ou”.
Mitologia tibetană consideră că din cele cinci elemente primordiale (aerul, apa,
focul, pământul şi lemnul) ar fi apărut oul ancestral, din el ar fi ieşit un lac mare alb,
apoi alte ouă – cele cinci simţuri şi în cele din urmă oamenii şi restul lumii.
În mitologia greacă eroi ca Polux şi Castor au ieşit din oul zeiţei Leda – ce
avea întruchiparea unei lebede pe care zeul suprem Zeus, ar fi iubit-o.
Referitor la ouăle vopsite, din izvoare istorice şi arheologice se ştie că vechii
perşi îşi dăruiau ouă de diferite culori cu ocazia sărbătorilor importante sezoniere,
de înnoire a anotimpului - cum ar fi Anul Nou, care de fapt reprezenta o serbare a
fertilităţii şi a primăverii, oul fiind simbolul eternităţii vieţii, al germenului care
rodeşte, al totalităţii lumii, fiind comparat cu întregul Univers.
4
 Şi astăzi în Iran există tradiţia ca de Anul Nou – sărbătoare care are loc
întotdeauna la echinocţiul de primăvară - 21 martie şi ţine 13 zile, oamenii să-şi facă
cadou ouă roşii, pe care le ciocnesc cap în cap în ultima zi, cel care sparge oul
având dreptul să-l ia, deci identic ca la Paştele Creştin. La fel, ouăle colorate sunt
împodobite cu desene, precum şi diferite scrieri. Prin acest ceremonial ritual de
spargere a ouălor prin lovire, vechii perşi considerau că natura, timpul şi spaţiul,
moare şi renaşte anual, împreună cu zeităţile adorate, concepţie preluată de-alungul
timpurilor de numeroase popoare.
În Roma antică, tinerii îşi dăruiau ouă roşii şi diferite cadouri la sărbătorirea
zeului Ianus – păzitorul porţilor oraşului şi caselor, după numele căruia s-a dat
denumirea lunii Ianuarie. Sunt doar câteva exemple. La creştini tradiţia este preluată,
Oul roşu reprezentând noua creaţiune a lumii, care a început în momentul când fiul
lui Dumnezeu – Iisus Christos a făcut jertfa supremă pe Golgota şi s-a reîntors din
moarte. În acest sens coaja oului întruchipează piatra de mormânt care s-a spart
atunci când Mântuitorul a înviat şi s-a întors la viaţă, asemenea cojii oului care se
sparge când puiul născut în găoace, iese la lumină.
Focul tradiţional din noaptea Învierii -
Este o preluare a tradiţiei păgâne, când, cu prilejul sărbătorilor primăverii, se
aprindeau focuri enorme, simbolul soarelui care învinge iarna, a luminii care domină
întunericul, a vieţii care învinge moartea. În acelaşi timp având rol de purificare, de
curăţirea, de alungare a tuturor spiritelor malefice ale iernii şi de stimulare a fertilităţii.
Liturghia din noaptea Învierii, începe cu focul, de la care „se ia lumina”, adică se
aprinde lumânarea de Paşte.
Rusaliile
Una dintre cele mai vechi şi mai respectate sărbători arhaice la romani a fost
Rosalia - Sărbătoarea rozelor, floarea ce reprezenta primăvara dar totodată şi
caracterul trecător al frumuseţii şi vieţii. Ea era dedicată trandafirilor şi cultului
morţilor. După Feriale (calendarul de sărbători) din Capua, Sărbătoarea rozelor avea
loc la 13 mai. După calendarul lui Constantin, Sărbătoarea rozelor, sau Rozalia,
avea loc la Roma pe 23 mai.
La daco-romani, apoi la români, Rosalia s-a transformat înt-un ciclu de nouă
zile denumite Rusalii, care au căpătat şi alte semnificaţii în calendarul mitic popular,
nu numai ca o importantă sărbătoare dedicată cultului morţilor (Moşii de Rusalii e zi
de pomană funerară şi de praznic) dar şi ca şi cult solstiţial al soarelui, făcut în
vederea obţinerii unei recolte bogate, pentru protejarea apelor, a vegetaţiei, pentru
tratarea unor boli neuropsihice ca de ex. epilepsia.(R. Vulcănescu – Mitologie
română)
Astfel, păstrându-se elementele precreştine şi Rosalia a fost preluată de
creştinism şi asimilată cu sărbătoarea Coborârea Sfântului Duh sau Cincizecimea
(cu dată mobilă, care este celebrată a 50 zi după Paşte) în calendarul popular
Rusaliile – tot o sărbătoare legată de cultul morţilor. Sărbătoarea creştină este
înrudită cu sărbătoarea ebraică Schawuot, care are loc a 50-cea zi după Pasah. În
vechiul Israel, Schawuot era sărbătoare de mulţumire pentru recoltă, în acelaşi timp
a stat şi stă sub semnul revelaţiei mistice a lui Dumnezeu, pe muntele Sinai. Dacă
Pasah este considerată sărbătoarea eliberării trupului, Shawuot este cea a eliberării
spiritului.
24 iunie - ziua Sfântului Ioan Botezătorul.
Din cele mai vechi timpuri, solstiţiu de vară a constituit un mare prilej de
bucurie şi sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început serbarea
coincidea cu data solstiţiului, adică 21 iunie, mai târziu ceremonialul fiind considerat
de către biserică drept păgân, neputând fii pur şi simplu desfinţat, a fost mutat pe 24

5
iunie, ziua dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.Tradiţia şi superstiţiile au rădăcini
străvechi, noaptea de 20 spre 21 iunie, este cea mai scurtă a anului şi marchează
începutul verii. 21 iunie fiind cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de
balanţă, de răscruce, de schimbare a anului, când există un anume moment in care
toate stihiile stau in cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care
este simbolul soarelui, totodată o formă pământeană de a saluta astrul, ce ţine de
ancestralul cult al soarelui. Sărbătoarea are tradiţii milenare la celţi, popoarele
germanice şi slavi. Este o reminiscenţă a cultului “Marii Zeiţe neolitice, divinitate
lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu
Hera şi Artemis în Panteonul grec”.(I.Ghinoiu).
Vechii celţi serbau de la 20 la 23 iunie solstiţiul de vară, aducând în acest fel
mulţumiri zeiţei lunii – Litha, care asigura fertilitate, bogăţie, putere şi ordine.
Sărbătorirea ei (în ţările scandinavice şi nordul Germaniei) la solstiţiul de vară, era
considerată unul dintre cele opt Sabaturi ale vrăjitoarelor.
Funcţia apotropaică a apei a fost preluată în creştinism ca purificatoare, în
ritualurile ecleziastice de la Bobotează, Haralambie de Ciumă, Joia Mare, Izvorul
Tămăduirii şi Rusalii
20 iulie - Miezul verii Pastorale - Sântilie
În mitologia populară română Sântilie este o divinitate în care s-a contopit
într-un sincretism perfect cultul Zeului Focului şi al Soarelui – Gebeleizis al geto-
dacilor (asemănător cu Zeul Helios la vechii greci) şi Sfântul Proroc Ilie din Vechiul
Testament, - a cărei zi a fost stabilită de biserica ortodoxă la 20 iulie.
Vorbind despre această divinitate atmosferică, Mircea Eliade constată: „Faptul
că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii
unui zeu al furtunii, probează cel puţin că Gebeleizis era încă activ în momentul
creştinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă.” (Mircea Eliade - De la
Zalmoxis la Genghis-han).
După alte păreri, această suprapunere a celor două personaje, a avut loc de
abia prin influenţa slavilor, la care cultul zeului Perun a fost readaptat de creştinism
prorocului Iliá (V. Kernbach – Dicţionar de mitologie universală). Acest zeu al
Tunetelor şi fulgerelor mai purta denumirea de Perkons în Letonia şi Percunas în
Lituania.
În mitologia geto-dacilor Gebeleizis era zeul cerului, al soarelui şi
intemperiilor, iar divinitatea antagonică lui era Zalmoxis – zeu al pământului, al morţii
şi al nemuririi, dar nu se ştie exact dacă aceste două personaje mitice nu sunt
ipostazele aceleiaşi divinităţi, sau dacă era vorba de o divinitate şi de marele preot al
acestei divinităţi. (Romulus Vulcănescu – Mitologie Română)
26 octombrie - Sâmedru - Început de iarnă pastorală
Sâmedru este un zeu important al panteonului românesc, o divinitate agrară,
patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Credinţe, datini şi obiceiuri
legate de divinitatea precreştină, peste care s-a suprapus Sfântul creştin Dimitrie
(serbat la 26 octombrie), există peste tot în România, mai ales în zonele crescătorilor
de animale, unde, Sâmedru era moştenit din tată în fiu ca antroponim şi patron al
casei”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an.) Sâmedru este asociat cu
moartea naturii, cu sosirea iernii si a frigului. Fiind legat de iernatul, împerechiatul şi
gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral
este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi
o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de
peste an)
Ulterior, creştinismul a învestit ca patroni ai anotimpurilor pastorale pe Sf.
Gheorghe (serbat la 23 aprilie) denumit în popor Sângiorz – despre care se spune c ă

6
încuie iarna şi înfrunzeşte codrul şi pe Sf. Dumitru sau Dimitrie (26 octombrie)
denumit Sâmedru, cel care încuie vara şi desfrunzeşte codrul. Cei doi sfinţi – aşa ca
fraţii buni, împart anul pastoral în două anotimpuri egale: vara - de la 23 aprilie până
la 26 octombrie, având ca mijloc al timpului data de 20 iulie (Sântilie) şi iarna, de la
26 octombrie la 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sânpetru de iarnă). Focul lui
Sâmedru Este o ceremonie ca un scenariu al morţii şi renaşterii anuale a divinităţii
pastorale, sugerat prin tăierea şi arderea unui brad – arbore considerat sacru,
prezent în toate ritualurile magice şi de trecere la români. creştinii ortodocşi mai
sărbătoresc în această perioadă doi sfinţi Dimitrie - Marele mucenic şi cel care în
unele zone ale ţării se spune că ar fi fost fratele lui, deşi au trăit în timpuri şi ţări
diferite.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (sărbătorit la 26 octombrie)
a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian (Caius Aurelius Valerius Diocleţianus -
cca.112 e.n.) fiind prefect al Tesalonicului. Datorită faptului că a ajutat un creştin, a
fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt.
30 noiembrie - Sf. Andrei
Calendaristic, 30 noiembrie – ziua Sfântului Andrei, consemnează sfârşitul
toamnei şi începutul iernii, de aceea popular i se mai spune „Andrei-cap-de-iarnă” ori
Indrea sau Undrea – nume care se mai folosc şi pentru denumirea lunii decembrie.
Probabil data respectivă reprezintă Anul Nou Dacic”, spune Ion Ghinoiu intr-
una dintre lucrările sale. Mircea Eliade arată că dacii s-au intitulat ei înşişi Lupi,
crezând chiar că ar fi existat o confreerie răboinică intitulată DACI ( LUPI) - dovadă
simbolismul stindardului lor - un Lup, şi de aici au primit strămoşii noştrii acest nume.
Sf. Andrei a devenit patronul lupilor (poate şi prin faptul că fratele său Sf.
Petru, este şi el „mai mare peste lupi”) iar ziua lui se mai numeşte în popor
„Grădineţul Şchiop” sau „ Ziua lupului” .
25 decembrie Sărbătoarea Crăciunului, a naşterii Mântuitorului
Are rădăcini adânci în Cultul soarelui – zeul suprem dătător de viaţă, numit la
la greci Helios, la romani Sol (din sec. 2 e.n. devenit Sol Invictus, adică Invincibilul
Soare); la sumerieni Utu, la babilonieni – Schamasch la egipteni Re sau Re-Atum.
Faraonul Echnaton, a considerat soarele unicul zeu – denumit Amun, contestând
toate zeităţile egiptene, întemeind astfel pentru scurtă vreme o religie monoteistă.
Pentru slăvirea lui, au fost ridicate templele din Luxor şi Carnac. La fel şi grecii,
egiptenii şi sirienii sărbătoareau la 25 decembrie invincibilul zeu Soare, iar popoarele
germanice ţineau „Jul Fest“.
Evreii aveau similar sărbătoarea Chanukka – care aminteşte resfinţirea
Templului din Jerusalem în anul 165 e.n.
Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în anul 354 e.n.
Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare asupra naşterii lui Iisus Christos şi
cum Cultul soarelui – o tradiţie considerată păgână, era atât de înrădăcinat în
conştiinţa maselor, încât ar fi fost greu să fie eradicată pur şi simplu, Papa Liberius a
decis să suprapună strategic peste importanta dată de 25 decembrie - adică ziua
naşterii lui Sol Invictus Mithras, cea de a doua mare sărbătoare a creştinităţii -
naşterea lui Iisus Christos, adică Crăciunul. Un timp a existat un paralelism; în
Imperiul Roman se ţinea mai departe păgânul cult, pe 25 decembrie – ziua solstiţiului
de iarnă şi pentru cinstirea şi stimularea Soarelui învingător, se aprindeau focuri
enorme, ca reprezentări pământene ale zeului celest.
Romulus Vulcănescu, la rândul său afirmă: „Deşi procesul de sincretizare a
fost natural şi lent, rareori dirijat, în istoria eclesiastică a creştinismului se pot găsi
unele acte de tact diplomatic: fie transportarea Crăciunului pe data de 25 decembrie,

7
o dată cu Saturnaliile, fie recomandarea Papei Grigore I de „a nu se dărâma templele
anglilor, ci în ele să se ridice altare, pentru ca poporul să vină în locurile sfinte cu
care s-a obişnuit”.
După Petru Caraman „Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice
de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor,
superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului
Soarelui şi, totodată, cultului morţilor.”
Tot Petru Caraman, vorbind de stabilirea datei de 25 decembrie explică:
„Înlocuirea sărbătorilor păgâne aşa de cultivate şi aşa de populare în toate
unghiurile vastului imperiu roman, cu altele creştine, nu s-a făcut deodată, ci a
cerut luptă îndârjită şi mai ales timp îndelungat. În adevăr, deşi sărbătorile păgâne
erau înlocuite, în popor ele continuau de a exista cu tărie. Din scriituri bisericeşti şi
din hotărârile diferitelor sinoade, vedem cât de puternice erau datinile păgâne în
vremea creştinismului, în diferite epoci din cele mai vechi timpuri ale erei creştine,
până aproape de vremea noastră. Rezultatul luptei bisericii, după cum era şi
firesc, n-a fost acela al unei înfrângeri, care nimiceşte pe potrivnic, ci de fapt o
înfrăţire între elementele combatante şi o contopire a lor, dând un nou product, în
care adesea e foarte greu de distins ce e creştin de ceea ce este necreştin”.

Este absolut firesc şi logic ca tradiţiile de sute de mii de ani ale "omenirii" să
nu fie contestate, să fie acceptată continuitatea în felul de a gândi. Se poate spune
că "tiparul" vechilor credinţe a fost preluat de către creştinism. Dovada elocventă este
Simbolul crucii care dateză cu mult înaintea lui Hristos.
De fapt, exista încă din civilizaţia Babiloniană, în Caldeea antică. Ulterior a
devenit simbol al Zeului Tamuz - sub forma imaginii mistice Tau (T). Zeul egiptean
Amon este reprezentat ţinând în mână o cruce Tau, simbol existent şi la caldeeni,
fenicieni, mexicani. În China era una dintre cele mai vechi motive artistice, desenate
în temple, pe felinare. În India era simbolul Jainiştilor. În Mexic, la azteci, era obiect
de închinare în templele din Anahuac. Tot acolo, în Palenque mai există şi acum în
vârful unei piramide "Templul Crucii", datând din sec. IX î.e.n. unde pe o piatră - altar,
este gravată o cruce enormă (2/3,5m) consemnată în Enciclopedia Catolică drept
"Crucea precreştină". Tot mexicanii se închinau unei cruci denumită Tota (Tatăl
nostru). Aborigenii din America de sud îşi punea copiii noi născuţi sub protecţia
crucii, ca să-i apere de duhurile rele. În Patagonia îşi tatuau pe frunte o cruce.
Indienii Cumas aveau o cruce identică cu cea pe care o numim astăzi "Crucea Sf.
Andrei", considerată protectoare împotriva duhurilor rele, şi asta cu sute de ani
înainte ca acest sfânt să fie consemnat de religia creştină.
Vestalele Romei purtau o cruce la gât, iar monedele romane din anul 46
î.e.n.îl reprezentau pe Jupiter al cărui sceptru avea în partea superioară o cruce.
Legenda acceptării crucii ca simbol creştinesc este legată de împăratul
Constantin - cel care a legalizat în anul 311 creştinismul. Acesta ar fi visat o cruce
şi cuvintele: "sub acest semn vei învinge". De fapt, doar din anul 431 după al doilea
conciliu din Efes, biserica de la Roma a acceptat "simbolul păgân", asociindu-l cu
crucea pe care a fost răstignit Hristos. Atunci au fost puse crucile în biserici şi
crucifixele în casele creştinilor, ca obiecte sfânte, iar din anul 586 pe turle.
În "The Catholic Encyclopedia" sunt menţionate 40 de feluri de cruci diferite
folosite ca blazoane, steme naţionale sau ulterior adaptate ca simboluri bisericeşti
cum ar fi: crucea egipteană, malteză, greacă, latină, celtică, hughenotă, a
Templierilor, a Calvarului, crucea Sf. Gheorghe, crucea Sf. Andrei etc., a căror
existenţă a fost consemnată încă din antichitate, înaintea creştinismului.

8
 Este impropriu de a se considera vechile tradiţii, existente de milenii, drept
"păgâne".
Peste tot în lume există oameni intoleranţi faţă de alte religii, crezând că
propria religie este singura adevărată. Este deosebit de interesant Templul Bahai,
denumit şi Templul Lotusului, aflat în partea sudică a oraşului Delhi - templul tuturor
religiilor, redând de fapt esenţa celei mai recente religii din lume - Bahai, fondată în
1863 de către iranianul Mirzah Husain Ali Nuri, o sinteză a nouă religii importante
ale lumii. Şi poate conceptual, cea mai umanistă religie, care îl acceptă pe Abraham,
Moise, Budha, Zoroastru, Christos şi Mahomed ca şi mesajerii unicului Spirit al
Universului, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali ca şi în momentul genezei,
indiferent de rasă, credinţă, clasă socială, naţiune. Mesajul umanitar al acestei religii
este distrugerea barierelor tradiţionale care despart oamenii şi convingerea că va
veni o zi când omenirea va fi unificată într-o societate globală, unitară, o civilizaţie
universală.
În afara celo 5 religii fundamentale, există nenumărate altele
Oamenii de pe diferite părţi ale globului, sau chiar din cadrul aceleiaşi
comunităţi, cred în religia părinţilor, a strămoşilor. Este o greşeală capitală a se
considera că o anume religie este unica ADEVĂRATĂ, contestându-se celelalte.
După o evidenţă destul de recentă - Enciclopedia Britanică (2005), din totalul de cca.
6,5 miliarde de oameni, doar 2,1 miliarde sunt creştini. În Islam - 1,3 miliarde;
Hinduism - 850 milioane; Budism - 375 milioane; Judeism - 15 milioane. Din religiile
orientale: Daoism - 8 milioane; Bahai - 7 milioane; Confucionism - 6 milioane - restul
au alte credinţe.
O bună parte dintre războaiele istoriei, sunt din motive religioase. Există oare
mai multe ceruri, separate pentru fiecare credinţă? Oamenii îşi pun aceleaşi
întrebări: De unde vin? Pentru ce trăiesc? Care este sensul existenţei mele? Sufletul
meu încotro se va duce după moarte?
Şi fiecare religie încearcă să dea un răspuns... la întrebări cărora nimeni nu va
reuşi niciodată să răspundă...