Legea instrucţiunii publice, un pas mare spre modernizarea României

Ungureanu Teodor –Bogdan, clasa a VII a C, profesor coordonator Preda Ionut,

Şcoala B. P. Haşdeu, Iaşi

Unirea teritoriilor româneşti într-un stat independent a fost idealul de veacuri al

românilor. Despre această dorinţă au scris atât istoricii cât şi oamenii politici sau literaţii.
Românii au manifestat dorinţa de unitate şi independenţă de-a lungul timpului. Dubla alegere a
lui Alexandru Ioan Cuza din 24 ianuarie 1859, a reprezentat un pas important în acest sens.

Epoca lui Cuza pregăteşte perioada convorbitilor literare promovând autorii paşoptisti
care au luptat pentru unire şi pentru consolidarea conştiinţei de neam. O naţiune se afirmă atât
prin actele politice cât şi prin viaţa intelectuală.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza implementează programele paşoptiste, printre care era
şi reorganizarea instrucţiunii publice. În încercările de unificare a legislaţiilor celor două
principate, Comisia de la Focşani, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a lucrat încă din iunie
1859 la elaborarea unui proiect de lege. La 12 iulie 1860 exista deja un prim Proiect de lege
organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite. Acestuia îi urmează la câteva luni un
altul, avand acelaşi nume, întocmit de Vasile Boerescu.

Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor

nou-create. Situaţia s-a schimbat la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc a creat o comisie
mixtă formată din câte opt membri din fiecare principat cu scopul unificării legilor şi a
regulamentelor administrative ale Principatelor Unite.

In învăţământ se organizează şi funcţionează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie

1862). La 20 martie fusese publicat Proiectul de lege pentru administraţia instrucţiei publice din
Principatele Unite, care înfiinţa Consiliul superior al Instrucţiunii publice ce îşi începe activitatea
pe 2 august 1962. La cererea consiliului, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege,
publicat în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice
din România. Proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre
deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu o majoritate
zdrobitoare iar legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.

Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române a fost promulgată la
25 noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie 1864 publicată în Monitorul.

Între principiile de bază cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei

publice primare. Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu
frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care
făceau parte şi pentru ambele sexe.Se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor
didactice. O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât
pentru învăţământul primar din oraș, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în
învățământul public și în cel privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru
disciplinele umaniste. Legea grupa anii de studiu: în învăţământ primar, de patru ani, gratuit şi
obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani.

De asemenea, existau seminarii preoţeşti: mici şi mari. Pentru pregătirea învăţătorilor

comunali, legea prevedea înfiinţarea de şcoli normale în fiecare eparhie ţinand cont de realitatea
vremii. Un istoric al învăţământului românesc în general şi al legii din 1864, arăta că: "La data
întocmirii proiectului, în toate oraşele de reşedinţă ale eparhiilor existau seminarii preoţeşti, toate
cu vechime şi cu oarecare tradiţie culturală. Propunând înfiinţarea şcolilor normale de învăţători,
pe lângă eparhii, legiuitorul gândea să folosească cadrele didactice ale acestor seminarii" 1

Învăţământul obligatoriu era sarcina statului în ceea ce priveşte personalul didactic,

administrativ şi materialul didactic necesar şi în grija consiliilor locale pentru imobilele în care
învăţau copiii şi lemnele de încălzire.

Existau licee doar în: Bucureşti (două), Iaşi, Craiova, Botoşani, Buzău, Focşani şi Bârlad.
Existau patru tipuri de facultăţi: Filosofie şi litere, Drept, Medicină şi Ştiinţe fizice, matematice
şi naturale.
 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat o dezvoltare deosebită a învățământului
românesc. În 1860 s-a înființat Universitatea din Iași, cea mai veche instituție românească de
acest gen, iar în 1864 Universitatea din București. Tot în vremea lui Cuza au fost instituite
Conservatoarele din Iași și București, școli de belle-arte, școala de silvicultură la Târgu-Neamț, o
șcioală comercială în București și alta în Galați.

Înfiinţarea celor două Universităţi, la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864, a avut un rol
fundamental, deoarece, atât calitatea intelectualilor, cât şi numărul lor într-o ţară, determină
modernizarea statului.

“Şcoala face parte din vechiul tezaur al limbii româneşti" afirma Nicolae Iorga. Educaţia
şi învăţătura constituie obiect de admiraţie, de mândrie şi de cercetare. Evoluţia învăţământului
şi a educaţiei este în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii.  
 Bibliografie

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/12/05/fragment-de-istorie-legea-instructiunii-
publice-1864--414945

http://www.istorie-pe-scurt.ro/prima-lege-moderna-a-invatamantului-romanesc-legea-
instructiunii-publice-din-1864/

Ilie Popescu Teiusan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare romîneşti. Legea instrucţiei
publice din 1864, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963
i
Ilie Popescu Teiusan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare romîneşti. Legea instrucţiei publice din 1864, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1963, p. 45, nota 163.