ANAÏS NIN

HENRY AND JUNE, FROM THE UNEXPURGATED DIARY OF ANAÏS NIN

Copyright © 1986 by Rupert Pole as Trustee under the last will and testament of Anaïs Nin. Some
of the material in this volume previously appeared in The Diary of Anaïs Nin, 1931–1934, edited by
Gunther Stuhlmann, copyright © 1966 by Anaïs Nin. Reprinted by permission of Harcourt Brace
Jovanovich, Inc.
By arrangement with Tree L. Wright, Author’s Representative.
All rights reserved.

© Humanitas Fiction, 2008, 2014 pentru prezenta ediţie românească (ediţia print)
© Humanitas Fiction, 2014 (ediţia digitală)

ISBN: 978-973-689-834-1 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
 Introducere

Anaïs Nin a ştiut foarte devreme că avea să devină scriitoare. La şapte ani îşi semna povestirile
„Anaïs Nin, membră a Academiei Franceze“. A scris în franceza ei de şcolăriţă numeroase povestiri
şi piese ce păreau să izvorască spontan dintr-o imaginaţie spectaculoasă, sporită de nevoia ei de a-şi
domina cei doi fraţi mai mici. Acest lucru, a descoperit ea, nu putea fi obţinut decât spunându-le
poveşti nesfârşite şi distribuindu-i în „producţiile“ ei dramatice.
În 1914, când avea unsprezece ani, şi-a început jurnalul, astăzi celebru, ca pe o serie de scrisori
către tatăl ei, care îşi abandonase familia. Şi-a considerat jurnalul un confident şi a scris în el
aproape zilnic, pe tot parcursul vieţii – în franceză până în 1920, iar după aceea în engleză.
(Jurnalele scrise de mână, cuprinzând aproximativ 35 000 de pagini, se află acum la Secţia de
colecţii speciale a UCLA.) Disciplina de a scrie zilnic fără cititori ori cenzură i-a dat lui Anaïs Nin,
de-a lungul anilor, uşurinţa de a-şi descrie emoţiile de moment, acea obişnuinţă cultivată ce avea să-
şi găsească împlinirea în perioada Henry şi June, care a început în 1931.
A scris continuu, atât ficţiune, cât şi jurnal, încă patruzeci şi cinci de ani. Între Anaïs, scriitoarea
de jurnal, şi Anaïs, romanciera, a fost întotdeauna o relaţie încordată. În 1933 scria în jurnal: „Cartea
mea [un roman] şi jurnalul meu se calcă permanent pe bătături. Nu pot nici să le separ, nici să le
reconciliez. Le trădez pe amândouă. Sunt totuşi mai fidelă jurnalului. Voi pune pagini din el în carte,
dar niciodată pagini din carte în jurnal, dovedindu-mi fidelitatea omenească faţă de autenticitatea
omenească a jurnalului“.
La sfârşitul anilor ’20, John Erskine i-a spus lui Anaïs că jurnalul conţine cele mai bune scrieri ale
ei, iar în mintea ei a început să încolţească o idee ce avea să-i permită să publice „multe pagini“ din
el. La vremea aceea, ar fi putut apărea şi integral; nu avea nimic de ascuns. Începând de atunci, a
conceput mai multe planuri de publicare: să transforme jurnalul în ficţiune, să-l publice sub formă
diaristică, dar cu nume fictive, sau sub formă de jurnal, cu nume atât fictive, cât şi reale. Însă din
1932, când a început cu Henry Miller ceea ce avea să devină căutarea de o viaţă întreagă a dragostei
perfecte, şi-a dat seama că nu-şi va putea publica niciodată jurnalul fără a-l răni pe soţul ei, Hugh
Guiler, precum şi pe alţii. A început în schimb să publice ficţiune.
Pe la mijlocul anilor ’50, după ce nuvelele şi romanele ei nu i-au adus mai mult decât o
recunoaştere mediocră, s-a gândit la o altă metodă posibilă de a-şi publica jurnalul fără a risca să
prejudicieze pe nimeni. A hotărât să folosească nume reale şi să scoată tot ce ţinea de viaţa ei
personală, de soţul şi de amanţii ei. După ce va citi Henry şi June, oricine cunoaşte jurnalul publicat
iniţial (1966) îşi va da seama ce realizare ingenioasă a fost. Anaïs diarista îşi va fi datat probabil
acel prim jurnal cu începutul lui real, în 1914. Dar Anaïs romanciera, vocea dominantă, a ales să-l
înceapă cu 1931, perioada cea mai interesantă şi mai spectaculoasă din viaţa ei, când tocmai îi
cunoscuse pe Henry şi June Miller.
Volumul de faţă pune acea perioadă într-o perspectivă nouă, scoţând la lumină fragmente care au
fost şterse din jurnalul iniţial şi nu au mai fost publicate până în prezent. A fost dorinţa lui Anaïs să
fie spusă întreaga poveste.
Textul este luat din jurnalele anilor 1932-1936, intitulate June, Posedaţii, Henry, Apoteoză şi
prăbuşire şi Jurnalul unei posedate, scrise din octombrie 1931 până în octombrie 1932. A fost
redactat astfel încât să se concentreze pe povestea lui Anaïs, Henry şi June. Materialele apărute în
Jurnalul lui Anaïs Nin, 1931-1934 au fost excluse în cea mai mare parte, cu excepţia câtorva
fragmente reluate aici pentru a oferi o relatare coerentă.
În scrierea jurnalului, aceasta este perioada cea mai prolifică. Numai în 1932 Anaïs a umplut şase
caiete. Acestea includ primele ei încercări de scriere erotică. Tânăra catolică puritană care nu era în
stare să-şi descrie în jurnal experienţele obscene (pentru mintea ei inocentă) de model încerca acum
să-şi consemneze aventurile sexuale. A fost influenţată, fireşte, de stilul şi vocabularul lui Henry
Miller. În cele din urmă, vocea ei unică prevalează, iar stilul îi reflectă frenezia trupească şi
emoţională din acest an de apogeu. Nu va mai fi niciodată atât de sălbatică, deşi odiseea ei sexuală
va continua încă mulţi ani.
RUPERT POLE
Executor, Trustul Anaïs Nin
Los Angeles, California
Februarie 1986
 Paris. Octombrie 1931
Vărul meu Eduardo a venit ieri la Louveciennes. Am stat de vorbă şase ore. A ajuns la concluzia
pe care o intuiam şi eu: că am nevoie de cineva mai matur, de un tată, de un bărbat mai puternic decât
mine, de un amant care să mă conducă în dragoste, pentru că tot restul e în prea mare măsură ceva
autocreat. Nevoia de a creşte şi de a trăi intens e atât de puternică în mine, încât nu-i pot rezista. Voi
lucra, îmi voi iubi soţul, dar mă voi împlini.
În timp ce vorbeam, Eduardo a început brusc să tremure şi m-a luat de mână. Mi-a spus că îi
aparţineam dintotdeauna; că între noi se afla un obstacol: teama lui de impotenţă, pentru că stârnisem
în el mai întâi dragostea ideală. Suferea dându-şi seama că amândoi eram în căutarea unei experienţe
pe care ne-am fi putut-o oferi reciproc. Şi mie mi se părea ciudat. Nu pot avea tocmai bărbaţii pe
care-i doresc. Dar sunt hotărâtă să trăiesc o astfel de experienţă atunci când îmi va ieşi în cale.
„Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu“, i-am spus lui Eduardo. „Într-o zi se va arăta,
sănătoasă şi amplă. Aşteaptă puţin.“
Sau nu e ăsta secretul obstacolului dintre noi? Că genul lui e femeia trupeşă, zdravănă, cu
picioarele pe pământ, în timp ce eu voi fi întotdeauna prostituata virgină, îngerul pervers, femeia cu
două feţe, sinistră şi sfântă deopotrivă.
Timp de o săptămână întreagă, Hugo a venit acasă foarte târziu, iar eu am rămas veselă şi degajată,
aşa cum îmi promisesem. Apoi, vineri, el s-a îngrijorat şi a zis: „Tu-ţi dai seama că e opt fără
douăzeci, că am întârziat foarte mult? Spune ceva!“ Şi am izbucnit amândoi în râs. Nu i-a plăcut
indiferenţa mea.
Pe de altă parte, certurile noastre, atunci când sunt, par mai dure şi mai umorale. Sunt oare toate
emoţiile noastre mai puternice acum, că le dăm frâu liber? E o anumită disperare în împăcările
noastre, o violenţă nouă atât în furie, cât şi în dragoste. Nu rămâne decât problema geloziei. Este
singurul obstacol în calea libertăţii noastre totale. Nu pot nici măcar să pomenesc despre dorinţa mea
de a merge la un cabaret unde să dansăm cu dansatori profesionişti.
Acum îl numesc pe Hugo „micul meu magnat“. Are un nou birou personal, de mărimea unui studio.
Întreaga clădire a băncii este magnifică şi mă inspiră. Adeseori îl aştept în sala de conferinţe, unde
sunt picturi murale cu New Yorkul văzut din avion, şi simt vibraţia New Yorkului ajungând până la
mine. Nu-i mai critic munca, pentru că acest conflict îl ucide. Am acceptat amândoi bancherul de
geniu ca pe o realitate şi artistul ca pe o foarte vagă posibilitate. Cu toate astea, psihologia, fiind
gândire ştiinţifică, a devenit o punte reuşită între munca lui la bancă şi scrisul meu. O astfel de punte
o poate trece fără mari hurducături.
E adevărat, cum spune Hugo, că îmi desfăşor gândurile şi speculaţiile în jurnal şi că el devine
conştient de durerea pe care i-o pot provoca numai atunci când se întâmplă vreun incident. Eu sunt
însă jurnalul lui. El nu poate gândi cu voce tare decât cu mine sau prin mine. Astfel, duminică
dimineaţa a început să se gândească cu voce tare la aceleaşi lucruri pe care le scrisesem şi eu în
jurnal, nevoia de orgie, de împlinire în alte direcţii. Şi-a dat seama de asta în mijlocul propriului
discurs. Îşi dorea să meargă la Balul de la Quatz Art. A fost la fel de uluit ca şi mine de schimbarea
bruscă a expresiei sale, de felul în care i s-au lăsat colţurile gurii, de trezirea unor instincte care nu
mai ieşiseră niciodată până atunci la suprafaţă.
Intelectual, mă aşteptam la asta, dar m-a făcut praf. Am simţit un conflict acut între a-l ajuta să-şi
accepte propria natură şi a apăra dragostea noastră. Rugându-l să mă ierte pentru slăbiciunea mea,
plângeam. A fost tandru şi a regretat cu disperare – mi-a făcut promisiuni sălbatice pe care nu le-am
acceptat. Când mi-am epuizat suferinţa, am ieşit împreună în grădină.
I-am oferit tot felul de soluţii: una era să mă lase să plec la Zürich să studiez, oferindu-şi astfel o
libertate temporară. Ne-am dat seama limpede că n-am fi putut suporta să ne trăim noile experienţe
unul sub ochii celuilalt. O alta era să-l las să locuiască la Paris o vreme, iar eu să rămân la
Louveciennes şi să-i spun mamei că era plecat într-o călătorie. Nu-i ceream decât timp şi distanţă
între noi, pentru a mă ajuta să înfrunt viaţa în care ne aruncam.
A refuzat. Mi-a spus că nu-mi putea suporta absenţa acum. Pur şi simplu, făcuserăm o greşeală;
înaintaserăm prea rapid. Ridicaserăm probleme cu care fizic nu eram în stare să ne confruntăm. Era
epuizat, aproape bolnav, şi eu la fel.
Vrem să ne bucurăm o vreme de noua noastră apropiere, să trăim în întregime în prezent, să
amânăm alte lucruri. Nu cerem unul de la celălalt decât timp pentru a deveni din nou rezonabili,
pentru a ne accepta pe noi şi noile condiţii.

L-am întrebat pe Eduardo:

— Este dorinţa de orgii una dintre acele experienţe prin care trebuie neapărat să treci? Şi, odată
epuizată experienţa, poţi să mergi mai departe, fără a reveni dorinţa?
— Nu, a răspuns el. Viaţa instinctului eliberat este compusă din straturi. Primul strat duce la al
doilea, al doilea la al treilea şi aşa mai departe. În cele din urmă, totul duce la plăceri anormale.
Cum puteam eu şi Hugo să ne păstrăm vie dragostea, în această eliberare a instinctelor, nu ştia.
Experienţele fizice, lipsite de bucuriile dragostei, au nevoie de deformări şi perversiuni pentru
obţinerea plăcerii. Plăcerile anormale ucid gustul pentru cele normale.
Eu şi Hugo ştiam toate astea. Aseară, când am vorbit, mi-a jurat că nu doreşte pe nimeni altcineva.
Şi eu sunt îndrăgostită de el, aşa că am lăsat deoparte discuţiile. Totuşi, ameninţarea acelor instincte
neînfrânate persistă, îşi are germenii chiar în dragostea noastră.

noiembrie
N-am fost niciodată atât de fericiţi ori atât de nefericiţi. Certurile noastre sunt monstruoase,
cumplite, violente. Suntem amândoi furioşi până în pragul nebuniei; ne dorim moartea. Faţa mi-e
răvăşită de lacrimi, mi se umflă venele de la tâmplă. Lui Hugo îi tremură buzele. Un ţipăt de-al meu îl
face să se arunce brusc în braţele mele, suspinând. Apoi mă doreşte fizic. Plângem, ne sărutăm şi
avem orgasm în acelaşi timp. Iar în clipa următoare ne analizăm şi stăm de vorbă raţional. Parcă ar fi
viaţa ruşilor din Idiotul. Isterie. În momentele mai calme, mă minunez de extravaganţa sentimentelor
noastre. Plictiseala şi liniştea s-au dus pentru totdeauna.
Ne întrebam ieri, în mijlocul unei certe: „Ce se întâmplă cu noi? Nu ne-am mai spus niciodată
lucruri atât de îngrozitoare!“ Apoi Hugo a zis:
— E luna noastră de miere şi suntem agitaţi.
— Eşti sigur? l-am întrebat neîncrezătoare.
— Poate nu pare, a zis el râzând, dar aşa e. Pur şi simplu dăm pe dinafară de emoţii. Nu ne putem
păstra echilibrul.
 O lună de miere matură, cu şapte ani întârziere, plină de spaima de viaţă. Între două certuri suntem
profund fericiţi. Rai şi iad deopotrivă. Liberi şi înrobiţi deopotrivă.
Uneori parcă am şti că singurul lucru care ne poate apropia acum este trăirea fierbinte, acea
intensitate pe care o afli în amanţi ori amante. Am creat inconştient o relaţie de efervescenţă maximă
în siguranţa şi liniştea căsniciei. Ne lărgim cercul suferinţelor şi plăcerilor în cadrul cercului
căminului şi al celor două identităţi ale noastre. Este felul nostru de a ne apăra de intruziuni, de
necunoscut.

decembrie
L-am cunoscut pe Henry Miller.
A venit la prânz cu Richard Osborn, un avocat care trebuia să-mi dea o consultaţie în legătură cu
contractul pentru cartea mea despre Lawrence.
Când a ieşit din maşină şi a pornit spre uşa lângă care aşteptam, am văzut un bărbat care îmi
plăcea. În scrierile sale este flamboaiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl
îmbată, îmi ziceam. E ca mine.
În mijlocul prânzului, când discutam cu seriozitate despre cărţi şi Richard pornise o lungă tiradă,
Henry a început să râdă. A zis:
— Nu de tine râd, Richard, dar nu mă pot abţine! Nu mă interesează deloc, chiar deloc cine are
dreptate! Sunt prea fericit. Pur şi simplu sunt atât de fericit în clipa asta, cu toate culorile din jurul
meu, cu vinul. Clipa e minunată, absolut minunată!
Râdea aproape cu lacrimi. Era beat, ca şi mine. Mă încălzisem, eram ameţită şi fericită.
Am stat de vorbă ore-n şir. Henry spune cele mai adevărate şi mai profunde lucruri şi are un fel al
lui de-a rosti „hmmm“, urmându-şi propria călătorie introspectivă.

Înainte de a-l cunoaşte pe Henry, eram absorbită de cartea mea despre Lawrence. O publică
Edward Titus şi eu lucrez cu asistentul lui, Lawrence Drake.
— De unde sunteţi? mă întreabă el, la prima noastră întâlnire.
— Sunt pe jumătate spaniolă, pe jumătate franţuzoaică. Dar am crescut în America.
— Fără îndoială aţi supravieţuit transplantării.
Pare ironic. Dar eu ştiu cum stau lucrurile.
Îşi face treaba cu mult entuziasm şi foarte repede. Îi sunt recunoscătoare. Spune că sunt o
romantică. Mă supăr.
— M-am săturat de romantismul meu!
Are un cap interesant – viu, cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie,
gura şi nările senzuale, un profil frumos. Arată ca un spaniol, dar este evreu – rus, îmi spune. Mă
deconcentrează. Pare sensibil, uşor de rănit. Vorbesc cu prudenţă.
Când mă duce la el ca să trecem în revistă corecturile, îmi spune că îl interesez. Nu-mi dau seama
de ce – pare să aibă o grămadă de experienţă; de ce îşi bate capul cu o începătoare? Discutăm, dar
evaziv. Lucrăm, dar nu foarte bine. Nu am încredere în el. Când îmi spune lucruri drăguţe, mă
gândesc că se bazează pe lipsa mea de experienţă. Când mă cuprinde cu braţul, mă gândesc că se
amuză cu o femeiuşcă excesiv de sensibilă şi ridicolă. Când devine mai impetuos, îmi feresc faţa,
deranjată de senzaţia nouă a mustăţii lui. Mâinile îmi sunt reci şi umede. Îi spun deschis:
— N-ar trebui să flirtaţi cu o femeie care nu ştie să flirteze.
Seriozitatea mea îl amuză. Spune:
— Poate că sunteţi genul de femeie care nu vrea să rănească bărbaţii.
A fost umilit. Când i se pare să am zis: „Mă plictisiţi“, sare în sus ca muşcat de şarpe. Eu nu spun
astfel de lucruri. E foarte impetuos, foarte puternic, dar nu mă plictiseşte. Răspund la cel de-al
patrulea sau al cincilea sărut. Încep să mă simt ca beată. Aşa că mă ridic şi spun, incoerent:
— Acum o să plec – pentru mine, fără dragoste nu se poate.
Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui. Mă aruncă pe canapea câteva
clipe, dar reuşesc să scap. Sunt conştientă de dorinţa lui. Îmi plac gura lui şi forţa pricepută a
braţelor, dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge. Îmi spun că e aşa pentru că nu-l iubesc. M-a tulburat,
dar nu-l iubesc, nu-l doresc. Îndată ce-mi dau seama de asta (dorinţa lui, îndreptată spre mine, e ca o
sabie între noi), mă eliberez şi plec, fără a-l răni în nici un fel.
Îmi zic: ei bine, nu voiam decât plăcerea, fără sentiment. Dar ceva mă reţine. Există în mine ceva
neatins, netulburat, care mă comandă. Acest lucru va trebui mişcat dacă e să mă mişc cu toată fiinţa
mea. Mă gândesc la asta în metrou şi mă rătăcesc.

Câteva zile mai târziu l-am cunoscut pe Henry. Aşteptam să-l cunosc de parcă asta avea să rezolve
ceva şi aşa s-a şi-ntâmplat. Când l-am văzut, mi-am zis: iată un bărbat pe care l-aş putea iubi. Şi nu-
mi era frică.
Apoi citesc romanul lui Drake şi descopăr un Drake nebănuit – străin, dezrădăcinat, fantastic,
straniu. Un realist exasperat de realitate.
Imediat dorinţa lui încetează să-mi provoace repulsie. S-a format o legătură firavă între două
stranietăţi. Răspund imaginaţiei sale cu a mea. În roman încearcă să-şi ascundă o parte din
sentimente. De unde ştiu? Nu sunt perfect integrate în poveste. Se află acolo pentru că au ieşit la
suprafaţă natural. Chiar şi numele de Lawrence Drake este inventat.
Sunt două moduri de a ajunge la mine: prin săruturi sau prin imaginaţie. Dar există o ierarhie:
numai săruturile nu ajung. Mă gândeam la asta aseară, după ce am închis cartea lui Drake. Ştiam că
avea să-mi ia ani întregi să-l uit pe John [Erskine], pentru că el a fost cel care-a tulburat pentru prima
oară izvorul secret al vieţii mele.
Nu e nimic din Drake în carte, sunt convinsă. El detestă părţile care mie îmi plac. Totul a fost scris
obiectiv, conştient, până şi fantezia a fost atent planificată. Stabilim asta la începutul următoarei mele
vizite. Foarte bine. Încep să văd lucrurile mai limpede. Acum ştiu de ce nu am avut încredere în el în
prima zi. Acţiunile lui sunt lipsite atât de simţire, cât şi de imaginaţie. Ele sunt motivate de simple
obişnuinţe de viaţă, acumulare şi analiză. E o lăcustă. Acum a făcut un salt în viaţa mea. Senzaţia că
nu-l plac mi se accentuează. Când încearcă să mă sărute, îl evit.
În acelaşi timp recunosc în sinea mea că stăpâneşte tehnica sărutului mai bine decât oricare alt
bărbat pe care l-am cunoscut. Gesturile lui nu greşesc niciodată ţinta, nici un sărut nu se rătăceşte.
Mâinile îi sunt abile. Îmi aţâţă curiozitatea faţă de senzualitate. Întotdeauna am fost tentată de plăceri
necunoscute. Are, ca şi mine, simţul mirosului. Îl las să mă adulmece, apoi îi alunec din braţe. În cele
din urmă, stau întinsă nemişcată pe canapea, dar când dorinţa îi creşte, încerc să scap. Prea târziu.
Atunci îi spun adevărul: probleme femeieşti. Nu pare să-l descurajeze.
 — Doar nu crezi că vreau actul ăla mecanic – mai sunt şi alte căi.
Se ridică şi îşi dezveleşte penisul. Nu înţeleg ce vrea. Mă face să mă aşez în genunchi. Şi-l oferă
gurii mele. Mă ridic ca şfichiuită de un bici.
E furios. Îi spun:
— Ţi-am spus c-avem moduri diferite de-a face lucrurile. Te-am avertizat că n-am experienţă.
— Nu te-am crezut niciodată. Încă nu te cred. Nu se poate, cu figura ta sofisticată şi firea ta
pasională! Mă păcăleşti…
Îl ascult; psihanalista din mine domină, e în plină activitate. El îmi spune tot felul de poveşti ca să-
mi arate că nu apreciez ceea ce alte femei apreciază.
Îi răspund în gând: „Tu nu ştii ce e senzualitatea. Eu şi Hugo ştim. E în noi, nu în practicile tale
mârşave; e în sentiment, în pasiune, în dragoste“.
El continuă să vorbească. Îmi întorc spre el „figura sofisticată“ şi îl privesc. Nu mă urăşte pentru
că, oricât de plină de repulsie, oricât de furioasă aş fi, iert cu uşurinţă. Când îmi dau seama că eu l-
am adus în acea stare de excitaţie, mi se pare firesc să-l las să-şi elibereze dorinţa între picioarele
mele. Îl las, din pură milă. Simte asta. Alte femei, spune el, l-ar fi insultat. Îmi înţelege mila faţă de
necesitatea lui fizică ridicolă, umilitoare.
Îi datoram asta; îmi dezvăluise o lume nouă. Înţelesesem pentru prima dată experienţele anormale
în privinţa cărora mă avertizase Eduardo. Exotismul şi senzualitatea aveau acum o semnificaţie nouă
pentru mine.
Ochii mei n-au fost cruţaţi de nimic, ca să-mi amintesc mereu: Drake privind în jos la batista lui
udă, oferindu-mi un prosop, încălzind apă pe aragaz.
Lui Hugo îi relatez parţial episodul fără să menţionez activitatea mea, extrăgând doar sensul pentru
el şi pentru mine. Pentru că e ceva încheiat pentru totdeauna, acceptă. Petrecem o oră făcând dragoste
pasional, fără contorsionări, fără resentimente. Când se termină, nu se termină, stăm nemişcaţi unul în
braţele celuilalt, legănaţi de dragostea noastră, de tandreţe – o senzualitate la care poate participa
întreaga fiinţă.

Henry are imaginaţie, o percepţie animalică asupra vieţii, cea mai mare forţă de expresie şi cel
mai adevărat geniu pe care l-am cunoscut vreodată. „Epoca noastră are nevoie de violenţă“, scrie el.
Şi el e violenţă pură.
Hugo îl admiră. În acelaşi timp, e îngrijorat. Spune, pe bună dreptate:
— Tu te îndrăgosteşti de minţile oamenilor. O să te pierd în favoarea lui Henry.
— Nu, nu, n-o să mă pierzi.
Ştiu că am o imaginaţie incendiară. Deja sunt devotată muncii lui Henry, dar îmi separ trupul de
minte. Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică. Aş putea scrie în
clipa asta o carte despre geniul lui. Aproape fiecare cuvânt pe care-l rosteşte provoacă un
scurtcircuit: despre Age d’Or a lui Buñuel, despre Salavin, despre Waldo Frank, despre Proust,
despre filmul Îngerul albastru, despre oameni, animalism, Paris, prostituate franceze, despre
americance, despre America. I-o ia înainte chiar şi lui Joyce. Repudiază forma. Scrie aşa cum
gândim, pe mai multe niveluri în acelaşi timp, aparent fără nici o noimă, aparent haotic.
Mi-am terminat noua carte, minus finisarea. Hugo a citit-o duminică şi a fost transportat. E
suprarealistă, lirică. Henry spune că scriu ca un bărbat, cu extraordinară claritate şi concizie. A fost
surprins de cartea mea despre Lawrence, deşi nu-i place Lawrence. „O carte atât de inteligentă.“ E
de-ajuns. Ştie că l-am depăşit pe Lawrence. Am deja o altă carte în cap.

Am transpus sexualitatea lui Drake într-un alt fel de interes. Bărbaţii au nevoie şi de altceva decât
un recipient sexual. Trebuie să fie alinaţi, legănaţi, înţeleşi, ajutaţi, încurajaţi, ascultaţi. După ce-am
făcut toate astea cu tandreţe şi căldură… ei bine, şi-a aprins pipa şi m-a lăsat în pace. L-am privit de
parcă ar fi fost un taur.
În plus, fiind inteligent, înţelege că genul meu nu poate fi „aburit“ fără iluzie. Iar el nu-şi bate capul
cu iluzii. OK. E un pic furios, dar… o să facă o povestire din asta. Se amuză când îi spun că ştiu că
nu mă iubeşte. Chiar credea că aş fi putut fi destul de copilăroasă ca să cred contrariul! „Ce copil
deştept!“ zice. Şi îmi povesteşte toate necazurile lui.

Din nou întrebarea: vrem petreceri, orgii? Hugo spune că în nici un caz. Nu vrea să rişte. Ar
însemna să ne forţăm temperamentul. Nu ne plac petrecerile, nu ne place să bem, nu-l invidiem pe
Henry pentru viaţa lui. Dar eu protestez: lucrurile astea nu se fac când eşti lucid, trebuie să te îmbeţi.
Hugo nu vrea să se îmbete. Nici eu. Oricum, n-o să ne apucăm să căutăm o târfă sau un bărbat. Dacă
ne ies în cale, o să avem parte de experienţa pe care ne-o dorim.
Între timp, trăim satisfăcuţi de viaţa noastră mai puţin intensă, pentru că, bineînţeles, intensitatea a
scăzut – după însufleţirea pasiunii lui Hugo datorită relaţiei mele cu John. A fost gelos şi pe Henry, şi
pe Drake – a fost nefericit –, dar l-am liniştit. Vede că sunt mai înţeleaptă, că de fapt nu intenţionez să
mă mai reped vreodată cu capul în zid.
Chiar cred că, dacă n-aş fi scriitoare, creatoare, dacă n-aş experimenta, aş fi putut fi o soţie foarte
fidelă. Apreciez foarte mult fidelitatea. Dar temperamentul meu aparţine scriitoarei, nu femeii. O
astfel de separare poate părea infantilă, dar e posibilă. Eliminaţi intensitatea exacerbată, efervescenţa
ideilor, şi veţi obţine o femeie căreia îi place perfecţiunea. Iar fidelitatea este unul dintre lucrurile
perfecte. Acum mi se pare stupidă şi lipsită de rafinament, pentru că am în minte planuri mai mari.
Perfecţiunea e statică, iar eu sunt în plină evoluţie. Soţia fidelă nu este decât o fază, un moment, o
metamorfoză, o stare.
Mi-aş fi putut găsi un soţ care să mă iubească mai puţin exclusivist, dar n-ar fi fost Hugo, iar eu
iubesc tot ce e Hugo, tot ce îl compune pe Hugo. Facem comerţ cu valori diferite. Pentru fidelitatea
lui, îi dau în schimb imaginaţia mea – chiar talentul meu, dacă vreţi. Eu n-am fost niciodată
satisfăcută de comerţul nostru. Dar simt că el trebuie să continue.
O să vină diseară şi o să-l privesc. Mai bun decât orice bărbat pe care îl cunosc, bărbatul aproape
perfect. Înduioşător de perfect.

Orele pe care le-am petrecut în cafenele sunt singurele pe care le numesc viaţă, în afară de scris.
Resentimentele mele cresc, din cauza vieţii stupide de bancher a lui Hugo. Când mă întorc acasă, ştiu
că mă întorc la un bancher. Miroase a bancher. Asta mă dezgustă. Bietul Hugo!
Totul e compensat de o discuţie cu Henry după-amiaza – acel amestec de intelect şi afect care îmi
place mie. A fost ca un delir. Am stat de vorbă fără să băgăm de seamă trecerea timpului, până când a
venit Hugo acasă şi am cinat împreună. Henry a remarcat sticla de vin verde şi borcănată şi şuieratul
buşteanului uşor umed din cămin.
 El crede că trebuie să am experienţă de viaţă pentru că am pozat pentru pictori. Profunzimea
inocenţei mele ar fi incredibilă pentru el. Cât de târziu m-am trezit şi cu ce frenezie! Ce contează ce
crede Henry despre mine? O să afle curând cum anume sunt. Are o minte caricaturizantă. O să mă văd
în caricatură.
Hugo spune, pe bună dreptate, că e nevoie de o ură puternică pentru a face o caricatură. Henry şi
prietena mea Nataşa [Trubeţkoi] urăsc puternic. Eu nu. La mine totul e fie adoraţie şi pasiune, fie
milă şi înţelegere. Urăsc rar, deşi atunci când urăsc, e o ură criminală. De exemplu acum, urăsc banca
şi tot ce are legătură cu ea. Urăsc şi picturile olandeze, felaţia, petrecerile şi vremea ploioasă şi rece.
Dar sunt mai preocupată de iubire.
Sunt absorbită de Henry, care e nesigur, autocritic, sincer. Găsesc o imensă şi egoistă plăcere în
faptul că-i dăm bani. La ce mă gândesc când stau lângă foc? Să fac rost de nişte bilete de tren pentru
Henry; să-i cumpăr Albertine disparue. Henry vrea să citească Albertine disparue? Repede, n-o să
fiu fericită până nu are cartea. Sunt o măgăriţă. Nimănui nu-i place să faci astfel de lucruri pentru el,
nimănui în afară de Eduardo şi până şi el, în anumite stări, preferă indiferenţa totală. Mi-ar plăcea să-
i ofer lui Henry o casă, mâncare delicioasă, un venit. Dacă aş fi bogată, n-aş fi bogată foarte multă
vreme.
Drake nu mă mai interesează deloc. Am fost uşurată că n-a venit azi. Henry mă interesează, dar nu
fizic. E oare posibil să fiu în sfârşit satisfăcută de Hugo? M-a durut azi, când a plecat în Olanda. M-
am simţit bătrână, detaşată.

O faţă izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield, soţia lui Henry. Când a venit spre mine din
întunericul grădinii către lumina ce răzbătea din prag, am văzut-o pentru prima oară pe cea mai
frumoasă femeie din lume.
Cu ani în urmă, când încercam să-mi imaginez o adevărată frumuseţe, îmi creasem în minte exact
imaginea acestei femei. Îmi imaginasem până şi că era evreică. Îi cunoşteam de mult culoarea pielii,
profilul, dinţii.
Frumuseţea ei îmi tăia respiraţia. Stând în faţa ei, simţeam că aş face orice nebunie pentru ea, orice
mi-ar fi cerut. Henry pălea. Ea era culoare, strălucire, bizarerie.
N-o preocupa decât rolul ei în viaţă. Ştiam de ce: frumuseţea ei îi aducea pe tavă dramele şi
evenimentele. Ideile nu însemnau mare lucru. Vedeam în ea caricatura unui personaj teatral, dramatic.
Costume, atitudine, voce. Era o actriţă superbă. Nimic mai mult. Nu-i puteam prinde esenţa. Tot ce
spusese Henry despre ea era adevărat.
La sfârşitul serii eram ca un bărbat îngrozitor de îndrăgostit de faţa şi trupul ei, care promiteau atât
de mult, şi detestam eul creat în ea de alţii. Alţii simt din cauza ei; din cauza ei, alţii scriu poezie; din
cauza ei, alţii urăsc; alţii, ca Henry, o iubesc în ciuda lor înşile.
June. Noaptea am visat-o, se făcea că era foarte mică, foarte fragilă şi o iubeam. Iubeam
delicateţea care îmi apăruse în vorbele ei: mândria disproporţionată, o mândrie rănită. Îi lipseşte
sâmburele siguranţei de sine, tânjeşte cu nesaţ după admiraţie. Trăieşte din reflexii ale ei în ochii
altora. Nu îndrăzneşte să fie ea însăşi. June Mansfield nu există. Ea ştie asta. Cu cât e mai iubită, cu
atât ştie mai bine. Ştie că există o femeie foarte frumoasă care aseară mi-a imitat lipsa de experienţă
şi a încercat să uite tot ce ştie.
O faţă izbitor de albă ce se retrage în întunericul grădinii. Pozează pentru mine în timp ce se
îndreaptă spre ieşire. Îmi vine să dau fuga şi să-i sărut frumuseţea fantastică, s-o sărut şi să spun:
„Duci cu tine o reflexie a mea, o parte din mine. Te-am visat, mi-am dorit să exişti. O să faci
întotdeauna parte din viaţa mea. Dacă te iubesc, e probabil pentru că am împărţit cândva aceleaşi
fantasme, aceeaşi nebunie, aceeaşi scenă. Singura forţă care te împiedică să te dezintegrezi e
dragostea ta pentru Henry şi de aceea îl iubeşti. Te răneşte, dar îţi menţine trupul şi sufletul la un loc.
Te recompune. Te biciuieşte din când în când, întregindu-te. Eu îl am pe Hugo“.
Voiam s-o revăd. Îmi ziceam că Hugo ar iubi-o. Mi se părea firesc ca toată lumea s-o iubească. I-
am vorbit lui Hugo despre ea. Nu simţeam nici un fel de gelozie.
Când a apărut din nou din întuneric, mi s-a părut şi mai frumoasă decât prima oară. Părea şi mai
sinceră. Mi-am spus: „Oamenii sunt întotdeauna mai sinceri cu Hugo“. M-am gândit că era şi mai în
largul ei. Nu-mi puteam da seama ce părere avea Hugo. Ea se ducea sus, în dormitorul nostru, să-şi
lase haina. S-a oprit o clipă la jumătatea scării, iar silueta i s-a profilat pe fundalul peretelui verde-
turcoaz. Păr blond, faţă palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud şi o gropiţă dezarmantă.
Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte.
Jos, Henry şi June formau o alianţă. Ne povesteau despre certurile lor, căderile lor nervoase,
războaiele lor. Hugo, care nu se simţea în largul lui în acest vârtej de emoţii, încerca să îndrepte
asperităţile prin râs, să îmblânzească dezacordul, urâţenia, spaima, să le uşureze confesiunea. Ca un
francez, suav şi rezonabil, dizolva orice posibilitate de dramă. Ar fi putut avea loc o scenă feroce,
inumană, oribilă între June şi Henry, dar Hugo nu ne-a lăsat să aflăm.
După aceea i-am explicat că ne împiedicase pe toţi să trăim, că făcuse în aşa fel încât un moment
viu să treacă pe lângă el. Mi-era ruşine de optimismul lui, de încercările lui de a îmblânzi lucrurile.
A înţeles. Mi-a promis c-o să ţină minte. Fără mine ar fi complet blocat în rutina convenţionalului.
Am fost veseli la cină. Henry şi June erau amândoi înfometaţi. Apoi ne-am dus la Grand Guignol.
În maşină, eu şi June am stat una lângă alta şi am discutat în perfectă armonie.
„Cînd mi te-a descris Henry“, mi-a spus ea, „a omis părţile cele mai importante. N-a priceput
nimic din tine“. Şi-a dat seama imediat; noi două ne înţelegeam una pe alta, ne prindeam fiecare
detaliu şi nuanţă.
La teatru. E greu să-l observi pe Henry când e şi ea alături cu chipul ei splendid, ca o mască.
Pauză. Eu şi June vrem să fumăm, Henry şi Hugo nu vor. Ieşind împreună, stârnim furori. Îi spun:
— Eşti singura femeie care a corespuns vreodată pretenţiilor imaginaţiei mele.
— Bine că plec! M-ai demasca repede. Sunt neputincioasă în faţa unei femei. Nu ştiu cum să mă
port cu o femeie, răspunde ea.
Oare spune adevărul? Nu. În maşină îmi povestea despre prietena ei Jean, sculptoriţa şi poeta.
— Jean avea cel mai frumos chip.
Apoi a adăugat grăbită:
— Nu vorbesc despre o femeie obişnuită. Faţa lui Jean, frumuseţea ei erau mai degrabă masculine.
S-a oprit. Mâinile lui Jean erau încântătoare, foarte suple, pentru că s-a jucat mult cu lutul. Avea
degetele îngustate spre vârfuri.
Ce furie se stârneşte în mine când o aud pe June lăudând mâinile lui Jean? Gelozie? Şi insistă că
viaţa ei a fost plină de bărbaţi, că nu ştie cum să se poarte în faţa unei femei. Mincinoasa!
Spune, privindu-mă intens:
 — Credeam că ai ochii albaştri. Sunt atât de stranii şi de frumoşi, gri-aurii, cu genele-astea lungi!
Eşti cea mai graţioasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Parcă aluneci când păşeşti…
Vorbim despre culorile care ne plac. Ea poartă întotdeauna negru şi violet.
Revenim la locurile noastre. Se întoarce mereu spre mine, şi nu spre Hugo. Când ieşim de la teatru
o iau de braţ. Apoi mâna ei alunecă peste a mea; ne înlănţuim degetele. Spune:
— Deunăzi, în Montparnasse, m-a durut să-ţi aud numele pomenit. Nu vreau să văd bărbaţi ieftini
târându-se prin viaţa ta. Mă simt aşa… protectoare.
În cafenea văd cenuşă sub pielea feţei ei. Dezintegrare. Simt o nelinişte cumplită. Îmi vine s-o iau
în braţe. O simt retrăgându-se în moarte şi sunt dispusă să intru în moarte ca s-o urmez, s-o
îmbrăţişez. Moare sub ochii mei. Frumuseţea ei amăgitoare, sumbră moare. Forţa ei ciudată,
bărbătească.
Nu înţeleg nimic din cuvintele ei. Sunt fascinată de ochii şi de gura ei, gura aceea decolorată, prost
rujată. Ştie oare că mă simt imobilă, prinsă, pierdută în ea?
Tremură de frig sub capa uşoară, de catifea.
— Vrei să cinezi cu mine înainte de-a pleca? întreb.
E bucuroasă că pleacă. Henry o iubeşte imperfect şi brutal. I-a rănit mândria dorind opusul ei:
femei urâte, comune, pasive. Nu poate suporta pozitivismul, forţa ei. Acum îl urăsc pe Henry, din tot
sufletul. Urăsc bărbaţii cărora le e frică de puterea femeilor. Probabil că lui Jean îi plăcea forţa ei,
puterea ei distructivă. Căci June e distrugere.

Forţa mea, după cum îmi spune Hugo mai târziu, când descopăr că o detestă pe June, e moale,
indirectă, delicată, insinuantă, creativă, tandră, feminină. A ei e forţa unui bărbat. Hugo îmi spune că
are o ceafă bărbătească, o voce bărbătească şi mâini grosolane. Nu văd? Nu, nu văd, iar dacă văd,
nu-mi pasă. Hugo recunoaşte că e gelos. S-au detestat din prima clipă.
„Oare crede că poate, cu sensibilitatea şi subtilitatea ei de femeie, să iubească în tine ceva ce eu n-
am iubit?“
E adevărat. Hugo a fost infinit de tandru cu mine, dar în timp ce vorbeşte despre June mă gândesc
la degetele noastre înlănţuite. Ea nu atinge acelaşi centru sexual al fiinţei mele pe care îl atinge
bărbatul; nu ajunge la asta. Atunci, ce a mişcat în mine? Am vrut s-o posed de parcă aş fi fost bărbat,
dar am vrut şi să mă iubească cu ochii, cu mâinile, cu simţurile pe care numai femeile le au. E o
penetrare blândă şi subtilă.
Îl urăsc pe Henry pentru că a îndrăznit să ultragieze uriaşa şi superficiala ei mândrie de sine.
Superioritatea lui June îi stârneşte ura, ba chiar dorinţa de răzbunare. O cântăreşte din ochi pe blânda
şi domestica mea servitoare, Emilia. Jignirea lui mă face s-o iubesc pe June.
O iubesc pentru ceea ce a îndrăznit să fie, pentru duritatea, cruzimea, egoismul, perversitatea ei,
spiritul ei de distrugere demonic. M-ar strivi total, fără nici o ezitare. E o personalitate creată la
limită. Îi ador curajul de a răni şi sunt dispusă să mă sacrific. Ea îşi va adăuga fiinţa mea la sine. Va
fi June, plus tot ceea ce conţin eu.

ianuarie 1932
Ne-am întâlnit, eu şi June, la American Express. Ştiam că o să întârzie şi nu mă deranja. Am ajuns
acolo mai devreme, aproape bolnavă de emoţie. Aveam s-o văd, în plină lumină, ieşind din mulţime.
Era oare posibil? Mă temeam că urma să stau acolo aşa cum mai stătusem şi în alte locuri, privind
mulţimea şi ştiind că nu avea să apară nici o June, pentru că June era un produs al imaginaţiei mele.
Nu-mi venea să cred că avea să apară pe străzile acelea, să traverseze bulevardul, să iasă dintr-un
grup de oameni întunecaţi, fără chip, să intre în clădire. Ce bucurie să văd mulţimea fremătând şi apoi
s-o văd pe ea îndreptându-se, în toată splendoarea, spre mine! Îi iau mâna caldă. Se duce să-şi ia
corespondenţa. Oare bărbatul de la American Express nu vede ce minune e? Nimeni asemenea ei nu
şi-a mai cerut vreodată corespondenţa. A purtat vreodată o femeie pantofi uzaţi, o rochie neagră
uzată, o pelerină bleumarin uzată şi o pălărie violet veche aşa cum le poartă ea?
Nu pot să mănânc în prezenţa ei. Dar sunt aparent calmă, cu un comportament de o placiditate
orientală extrem de înşelătoare. Ea bea şi fumează. E cam nebună, într-un anumit sens, e supusă
spaimelor şi maniilor. Felul ei de a vorbi, în mare măsură inconştient, ar fi relevant pentru un
psihanalist, dar eu nu-l pot analiza. În cea mai mare parte sunt minciuni. Conţinutul imaginaţiei sale
este pentru ea real. Dar ce construieşte cu atâta grijă? O augmentare a personalităţii ei, o consolidare
şi glorificare a acesteia. În căldura evidentă şi învăluitoare a admiraţiei mele, înfloreşte. Pare
deopotrivă distructivă şi neajutorată. Îmi vine s-o ocrotesc. Ce glumă! Eu s-o ocrotesc pe ea, a cărei
putere e infinită! Puterea ei e atât de mare, încât chiar o cred atunci când îmi spune că distruge
neintenţionat. A încercat să mă distrugă? Nu, a intrat în casa mea şi eu am fost dispusă să îndur orice
durere venită din mâinile ei. Dacă e vreun calcul în ea, el vine abia ulterior, când devine conştientă
de puterea ei şi se întreabă cum ar trebui s-o folosească. Nu cred că forţa ei malefică e direcţionată.
Până şi ea e buimăcită de asta.
O simt acum în mine, ca pe cineva de compătimit şi de ocrotit. E implicată în perversiuni şi
tragedii cărora nu le poate face faţă. I-am prins în sfârşit slăbiciunea. Viaţa ei e plină de închipuiri.
Vreau s-o oblig să pătrundă în realitate. Vreau să fiu violentă cu ea. Eu, care sunt cufundată în vise, în
acte trăite pe jumătate, mă văd posedată de o intenţie furibundă: vreau s-o apuc pe June de mâinile ei
tremurânde o, şi cu ce forţă! –, s-o duc într-o cameră de hotel şi să împlinesc visul ei şi al meu, un vis
pe care a evitat să-l înfrunte toată viaţa.

M-am dus să-l văd pe Eduardo, încordată şi zguduită de cele trei ore petrecute cu June. El îi vedea
slăbiciunea şi mă conjura să-mi manifest forţa.
Nu prea puteam gândi limpede, pentru că în taxi îmi atinsese mâna. Nu-mi era ruşine de adoraţia
mea, de umilinţa mea. Gestul ei nu era sincer. Nu cred că poate iubi.
Spune că vrea să păstreze rochia trandafirie pe care o purtam în seara în care m-a văzut pentru
prima dată. Când îi spun că vreau să-i fac un cadou de rămas-bun, zice că vrea nişte parfum din cel
pe care l-a simţit în casa mea, pentru a-i evoca amintiri. Şi are nevoie de pantofi, de ciorapi, de
mănuşi, de lenjerie intimă. Sentimentalism? Romantism? Dacă într-adevăr vorbeşte serios… De ce
mă îndoiesc de ea? Poate că e pur şi simplu foarte sensibilă, iar oamenii hipersensibili sunt falşi
când ceilalţi se îndoiesc de ei, şovăie. Şi ţi se par nesinceri. Cu toate astea, vreau s-o cred. În acelaşi
timp, nu mi se pare foarte important să mă iubească. Nu e rolul ei. Simt atâta dragoste pentru ea! Şi în
acelaşi timp simt că mor. Dragostea noastră ar fi moarte. Îmbrăţişarea închipuirilor.

Când îi relatez lui Hugo poveştile pe care mi le-a spus June, zice că sunt pur şi simplu foarte
ieftine. Nu ştiu.
Apoi îşi petrece două zile aici Eduardo, psihanalistul demonic, care mă face să realizez criza prin
care trec. Vreau s-o văd pe June. Vreau să văd trupul lui June. Nu am îndrăznit să-i privesc trupul.
Ştiu că e frumos.
Întrebările lui Eduardo mă înnebunesc. Remarcă întruna cât de tare m-am umilit. N-am stăruit
asupra succeselor mele. Mă face să-mi amintesc că tata mă bătea, că prima mea amintire despre el
este umilitoare. Îmi spusese că sunt urâtă după ce avusesem febră tifoidă. Slăbisem şi îmi pierdusem
buclele.
Ce mă îmbolnăvise acum? June. June şi farmecul ei sinistru. A luat droguri; a iubit o femeie;
vorbeşte în limbajul poliţiştilor când povesteşte ceva. Şi totuşi, şi-a păstrat acel sentimentalism
incredibil, anacronic, moale: „Dă-mi parfumul pe care l-am simţit la tine-acasă. Pe când urcam
dealul spre casa ta, în întuneric, eram în extaz!“
Îl întreb pe Eduardo: „Chiar crezi că sunt lesbiană? Iei asta în serios? Sau e doar o reacţie la
experienţa mea cu Drake?“ Nu e sigur.
Hugo adoptă o poziţie tranşantă şi spune că el consideră tot ce e în afara dragostei noastre
neesenţial – faze, curiozităţi pasionale. Are nevoie de o certitudine cu care să trăiască. Mă bucur că o
găseşte. Îi spun că are dreptate.
În cele din urmă, Eduardo spune că nu sunt lesbiană, pentru că nu urăsc bărbaţii – dimpotrivă. În
visul meu de azi-noapte îl doream pe el, nu pe June. Cu o noapte înainte, când am visat-o pe June,
eram în vârful unui zgârie-nori şi aşteptam să cobor faţada pe o scară de incendiu foarte îngustă.
Eram îngrozită. Nu puteam s-o fac.
A venit la Louveciennes luni. Am întrebat-o cu cruzime, cum o întrebase şi Henry:
— Eşti lesbiană? Ţi-ai înfruntat impulsurile în minte?
Mi-a răspuns extrem de liniştit:
— Jean era prea masculină. Mi-am înfruntat sentimentele, sunt perfect conştientă de ele, dar până
acum nu am găsit niciodată pe cineva cu care să vreau să le trăiesc plenar.
Apoi a schimbat subiectul, evaziv.
— Ai un fel încântător de-a te îmbrăca! Rochia asta – culoarea ei trandafirie, bogăţia ei de modă
veche în partea de jos, jacheţica neagră de catifea, gulerul de dantelă, dantela de pe piept – perfecte,
absolut perfecte! Îmi place şi cum te acoperi. E foarte puţină nuditate, doar gâtul, de fapt. Îmi plac
inelul tău cu turcoaz şi coralul.
Mâinile îi tremurau; tremura toată. Mi-a fost ruşine de brutalitatea mea. Eram foarte emoţionată.
Mi-a spus că la restaurant voia să-mi vadă picioarele, că nu îndrăznea să le privească. Eu i-am
povestit cât de frică mi-era să-i privesc trupul. Vorbeam împleticit. Ea mi-a privit picioarele în
sandale şi i s-au părut încântătoare.
Am întrebat-o:
— Îţi plac sandalele astea?
Mi-a răspuns că întotdeauna îi plăcuseră sandalele şi că a purtat până când a ajuns prea săracă
pentru a-şi mai permite. Am zis:
— Vino în camera mea şi încearcă cealaltă pereche.
Le-a încercat, stând pe patul meu. Îi erau mici. Am văzut că purta ciorapi de bumbac şi m-a durut
s-o văd pe June în ciorapi de bumbac. I-am arătat pelerina mea neagră, care i-a plăcut foarte mult.
Am rugat-o s-o probeze şi atunci i-am văzut frumuseţea trupului, plinătatea şi greutatea lui, şi m-a
copleşit.
Nu puteam înţelege de ce era atât de stânjenită, atât de timidă, de speriată. I-am spus că aveam să-i
fac o pelerină la fel cu a mea. O dată, i-am atins braţul. S-a ferit. O speriasem? Putea fi cineva mai
sensibil şi mai speriat decât mine? Nu-mi venea să cred. În momentul acela nu-mi mai era frică. Îmi
doream cu disperare s-o ating.
Când s-a aşezat pe canapeaua de jos, decolteul rochiei îi dezvăluia rotunjimea sânilor şi mi-am
dorit s-o sărut acolo. Eram profund tulburată şi tremuram. Devenisem conştientă de sensibilitatea ei
şi de teama ei faţă de propriile sentimente. Vorbea, dar acum ştiam că vorbeşte ca să evite un discurs
interior mai profund – lucrurile pe care nu le puteam rosti.
A doua zi ne-am întâlnit la American Express. A venit în taior, pentru că pomenisem că-mi place.
Îmi spusese că nu vrea altceva de la mine decât parfumul cu care eram dată şi batista mea de
culoarea vinului. Dar am insistat să-mi dea voie să-i cumpăr sandale.
Mai întâi am luat-o cu mine la toaletă. Mi-am deschis poşeta şi am scos o pereche de ciorapi de
mătase.
— Pune-ţi-i, am rugat-o.
S-a supus. Între timp am deschis o sticlă de parfum.
—Dă-te un pic.
Femeia de serviciu stătea acolo şi se uita la noi, aşteptându-şi bacşişul. Nu o băgam în seamă. June
avea o gaură în mânecă.
Eram foarte fericită. June radia. Vorbeam amândouă în acelaşi timp.
— Am vrut să te sun aseară. Am vrut să-ţi trimit o telegramă, a zis ea. Voia să-mi spună că era
extrem de nefericită în tren, că-şi regreta stângăciile, nervozitatea, vorbele fără sens. Voia să-mi
spună atât de multe, atât de multe lucruri!
Aveam aceeaşi teamă de a nu displăcea celeilalte, de a nu ne dezamăgi. Seara se dusese la cafenea
de parc-ar fi fost drogată, cu capul plin de gânduri despre mine. Auzea vocile oamenilor ca din
depărtare. Era exaltată. Nu putea dormi. Ce-i făcusem? Întotdeauna fusese echilibrată, întotdeauna
putuse vorbi bine, oamenii n-o copleşeau niciodată.
Când mi-am dat seama ce-mi dezvăluia, aproape am înnebunit de bucurie. Aşadar, mă iubea? June!
S-a aşezat lângă mine în restaurant, mică, timidă, de pe altă lume, panicată. Spunea ceva, apoi îşi
cerea iertare pentru prostia ei. Nu mai puteam suporta. I-am zis:
— Amândouă ne-am pierdut, dar uneori dezvăluim cel mai mult când suntem cel mai puţin noi
înşine. Nu mai încerc să gândesc. Nu pot să gândesc când sunt cu tine. Tu eşti ca mine, îţi doreşti un
moment perfect, dar nimic din ce ţi-ai imaginat prea îndelung nu poate fi perfect în sens lumesc. Nici
una dintre noi nu poate spune exact ceea ce trebuie. Suntem copleşite. Foarte bine, să fim copleşite! E
minunat, e fantastic! Te iubesc, June…
Şi, neştiind ce să mai spun, am înşirat pe banchetă, între noi, batista mea de culoarea vinului pe
care şi-o dorea, cerceii cu coral, inelul cu turcoaz pe care mi-l dăduse Hugo şi pe care mă durea să-l
înstrăinez, dar aş fi jertfit şi sânge în faţa frumuseţii şi a incredibilei umilinţe a lui June.
Ne-am dus la magazinul de sandale. În magazin, femeia urâtă care ne servea ne detesta fericirea
vizibilă. O ţineam strâns de mână pe June. Rechiziţionam magazinul. Eu eram bărbatul. Eram fermă,
dură, înţepată cu vânzătoarele. Când au pomenit de faptul că June avea picioarele late, le-am certat.
June nu înţelegea franceza lor, dar îşi putea da seama că erau obraznice. I-am spus:
— Când oamenii sunt obraznici cu tine, îmi vine să mă aşez în genunchi în faţa ta.
Am ales sandalele. Ea a refuzat orice altceva, orice nu era simbolic sau reprezentativ pentru mine.
Putea să poarte tot ce purtam eu, deşi nu mai voise niciodată să imite pe cineva.
Când mergeam împreună pe străzi, cu trupurile lipite, braţ la braţ, cu degetele împletite, nu puteam
vorbi. Păşeam peste lume, peste realitate, în extaz. Când îmi mirosea batista, mă inhala. Când îi
îmbrăcam frumuseţea, o posedam.
A spus:
— Sunt atâtea lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac cu tine! Cu tine, aş lua şi opium…
June, care nu acceptă un dar fără semnificaţie simbolică; June, care spală rufe ca să-şi poată
cumpăra un strop de parfum; June, care nu se teme de sărăcie şi monotonie şi care e neatinsă de ele,
neatinsă de beţia prietenilor ei; June, care judecă, selectează, înlătură oamenii cu severitate, care ştie,
când îşi spune nesfârşitele anecdote, că există chipuri de a evada, de a-şi păstra fiinţa tainică în
spatele acelei vorbării debordante. Tainic a mea.

Hugo începe să înţeleagă. Realitatea există numai între mine şi el, în dragostea noastră. Restul nu
sunt decât vise. Dragostea noastră a ajuns la liman. Pot să fiu fidelă. Am fost înspăimântător de
fericită în timpul nopţii.
Dar trebuie s-o sărut, trebuie s-o sărut.
Dacă ar fi acceptat, ieri m-aş fi aşezat pe podea, cu capul pe genunchii ei. Dar nici n-a vrut s-audă.
Şi totuşi, la gară, în timp ce aşteptăm trenul, îmi cerşeşte mâna. Îi rostesc numele. Stăm lipite una de
alta, cu feţele aproape atingându-ni-se. Îi zâmbesc, în timp ce porneşte trenul. Mă întorc.
Şeful de gară vrea să-mi vândă nişte bilete pentru nu ştiu ce acţiune caritabilă. Le cumpăr şi i le
dau lui, urându-i succes la loterie. El profită de dorinţa mea de a-i face daruri lui June, căreia nu i se
poate dărui nimic.
Ce limbaj secret folosim, subtonuri, supratonuri, nuanţe, abstracţii, simboluri. Apoi ne întoarcem la
Hugo şi la Henry, pline de o incandescenţă care îi sperie pe amândoi. Henry e stânjenit. Hugo e trist.
Ce e trăirea asta puternică, magică, ce ne confiscă pe mine şi pe June când suntem împreună?
Miracol! Miracol! Vine odată cu ea.
Aseară, după June, plină de June, nu puteam suporta să-l văd pe Hugo citind ziare şi vorbind
despre fonduri şi despre o zi reuşită. Înţelegea – el înţelege –, dar nu putea să-mi împărtăşească
incandescenţa, nu putea s-o prindă. Mă tachina. Era binedispus. Era extrem de atrăgător şi de cald,
dar eu nu mă puteam întoarce la el.
Aşa că stăteam întinsă pe canapea, fumând şi gândindu-mă la June. La gară, leşinasem.

Intensitatea ne înfioară pe amândouă. Ea se bucură că pleacă. E mai puţin dispusă să cedeze decât
mine. Ea chiar vrea să fugă de ceea ce îi dă viaţă. Nu-i place puterea mea, în timp ce mie îmi face
bine să mă supun ei.
Când ne-am întâlnit pentru o jumătate de oră astăzi, ca să discutăm viitorul lui Henry, m-a rugat să
am grijă de el, apoi mi-a dat brăţara ei de argint cu ochi-de-pisică, deşi are atât de puţine lucruri. Am
refuzat la început, apoi m-a invadat bucuria de-a purta brăţara ei, o parte din ea. O port ca pe un
simbol. Pentru mine e preţioasă.
Hugo a remarcat-o şi nu i-a plăcut deloc. A vrut să mi-o ia, ca să mă tachineze. M-am agăţat de ea
cu toată forţa, în timp ce el îmi strivea mâinile – îl lăsam să mă rănească.
June se temea că Henry avea să mă întoarcă împotriva ei. De ce se teme? I-am spus: „Împărtăşim
un secret fantastic. Eu te cunosc numai prin mine însămi. Prin încredere. Ce înseamnă felul în care te
cunoaşte Henry pentru mine?“
Apoi mă întâlnesc din întâmplare cu Henry la bancă. Am văzut că mă urăşte şi am fost surprinsă.
June îmi spusese că se simte stânjenit şi neliniştit, pentru că e mai gelos pe femei decât pe bărbaţi.
June, inevitabil, seamănă nebunie. Henry, care mă considera o femeie „rară“, acum mă urăşte. Hugo,
care urăşte rareori, o urăşte pe ea.
Astăzi, ea mi-a spus că, atunci când vorbea cu Henry despre mine, încerca să pară foarte firească
şi directă, ca să nu sugereze nimic neobişnuit. Îi spunea: „Anaïs era pur şi simplu plictisită, aşa că
ne-a adoptat“. Asta mi s-a părut crud. Era singurul lucru urât pe care-l auzisem de la ea.

Eu şi Hugo ne abandonăm complet unul altuia. Nu putem sta unul fără celălalt, nu putem îndura
dezacordul, războiul, înstrăinarea, nu ne putem plimba singuri, nu ne place să călătorim unul fără
celălalt. Ne-am abandonat în ciuda individualismului nostru, a urii noastre faţă de intimitate. Ne-am
absorbit eurile egocentrice în dragostea noastră. Dragostea noastră este egoul nostru.
Nu cred că June şi Henry au ajuns la asta, pentru că individualităţile amândurora sunt prea
puternice. Aşa că sunt în război; dragostea e un conflict; trebuie să se mintă unul pe altul, să se
îndoiască unul de altul.

June vrea să se întoarcă la New York şi să facă ceva bine, să fie încântătoare pentru mine, să mă
satisfacă. Se teme să nu mă dezamăgească.
Am luat prânzul împreună într-un loc discret luminat, care ne învăluia într-o intimitate catifelată.
Ne-am scos pălăriile. Am băut şampanie. June a refuzat orice dulciuri sau mâncăruri fără gust. Poate
trăi cu grepfrut, stridii şi şampanie.
Am vorbit în abstracţii pe jumătate exprimate, limpezi numai pentru noi. M-a făcut să-mi dau
seama cum scăpa oricărei încercări a lui Henry de a o recepta logic, de a ajunge s-o cunoască.
Stătea acolo, bolborosind ca o sticlă de şampanie. Vorbea despre haşiş şi efectele lui. Am spus:
„Eu am cunoscut astfel de stări fără haşiş. Eu nu am nevoie de droguri. Port toate astea în mine“. S-a
supărat un pic. N-a înţeles că eu atingeam astfel de stări fără a-mi distruge mintea. Mintea mea nu
trebuie să moară, pentru că sunt scriitoare. Sunt poetul care trebuie să vadă. Nu sunt doar poetul care
se poate îmbăta cu frumuseţea lui June.
A fost vina ei că am început să remarc discrepanţe în poveştile ei, minciuni copilăreşti. Lipsa ei de
coordonare şi de logică lăsa goluri şi, când puneam lucrurile cap la cap, îmi formam o judecată, o
judecată de care se teme întotdeauna, de care vrea să fugă. Ea trăieşte fără logică. Îndată ce cineva
încearcă să pună lucrurile în ordine, June e pierdută. Probabil că a văzut întâmplându-se lucrul ăsta
de multe ori. E ca un bărbat beat care se dă de gol.
Vorbeam despre parfumuri, despre substanţa lor, amestecurile lor, sensul lor. Ea a spus în treacăt:
„Sâmbătă, după ce ne-am despărţit, am cumpărat un parfum pentru Ray“. (Ray e o fată despre care
mi-a povestit.) În momentul acela nu m-am gândit. Am reţinut numele parfumului, care e foarte scump.
Am continuat să vorbim. E la fel de impresionată de ochii mei pe cât sunt eu de faţa ei. I-am spus
că brăţara stă încleştată pe încheietura mâinii mele ca şi cum ar fi chiar degetele ei, ţinându-mă într-o
sclavie barbară. Vrea să-mi simtă pelerina în jurul trupului ei.
După prânz, ne-am plimbat. Trebuia să-şi cumpere bilet pentru New York. Mai întâi ne-am dus cu
un taxi la hotelul ei. A scos o marionetă, contele Bruga, făcută de Jean. Avea păr şi pleoape violet,
ochi de prostituată, nas de Pulcinella, o gură lascivă, depravată, obraji ftizici, o bărbie meschină,
agresivă, mâini de asasin, picioare de lemn, un sombrero spaniol, o jachetă neagră de catifea. Fusese
pe scenă.
June l-a pus pe podeaua taxiului, în faţa noastră. Am râs de el.
Am intrat în mai multe agenţii de bilete de vapor. June nu avea destui bani nici pentru un bilet la
clasa a treia şi încerca să obţină o reducere. Am văzut-o aplecându-se peste tejghea, cu faţa în mâini,
atrăgătoare, astfel încât bărbaţii din spatele tejghelei o devorau îndrăzneţ din ochi. Iar ea, atât de
moale, convingătoare, plină de aluzii, le surâdea tainic. O priveam cum cerşeşte. Contele Bruga mă
privea răutăcios. Nu eram conştientă decât de gelozia mea pe bărbaţii aceia, nu şi de umilinţa ei.
Am ieşit. I-am spus c-o să-i dau eu banii de care avea nevoie, ceea ce era mai mult decât îmi
puteam permite, mult mai mult.
Am intrat într-o altă agenţie, în timp ce June tocmai termina un basm nebunesc înainte de a-şi spune
păsul. L-am văzut pe bărbatul de la tejghea pierdut, transfigurat de faţa ei şi de felul moale, supus în
care i-a vorbit, a plătit şi a semnat. Am stat deoparte şi l-am auzit întrebând-o:
— Vreţi să bem un cocteil împreună mâine?
June a dat mâna cu el.
— La trei?
— Nu. La şase.
I-a surâs cum îmi surâde mie. Apoi, când am plecat, mi-a explicat grăbită:
—Mi-a fost de mare folos, de mare ajutor! O să facă foarte multe pentru mine. Nu puteam să zic nu.
N-am de gând să mă duc, dar nu puteam să zic nu.
— Trebuie să te duci, acum c-ai acceptat, am zis furioasă, apoi brutalitatea şi ridicolul izbucnirii
mele m-au îngreţoşat. Am luat-o de braţ şi am spus, aproape plângând: Nu pot să suport, nu pot să
suport!…
Eram furioasă pe ceva nedefinit. Mă gândeam la prostituate, care sunt cinstite pentru că-şi oferă
trupul în schimbul banilor. June nu şi-ar oferi niciodată trupul. Dar ar cerşi aşa cum eu n-aş face-o
niciodată, ar promite aşa cum eu n-aş promite niciodată, dacă n-aş avea de gând să ofer.
June! Visul meu se sfâşiase. Ea ştia. Mi-a dus mâna la pieptul ei cald şi am pornit, eu simţindu-i
sânul. Era întotdeauna goală pe sub rochie. O făcea probabil inconştient, ca pentru a linişti un copil
supărat. Şi vorbea despre lucruri fără nici o legătură.
—Ai fi preferat să refuz omul, brutal? Sunt câteodată brutală, să ştii, dar n-am putut să fiu astfel în
faţa ta. N-am vrut să-i rănesc sentimentele. M-a ajutat foarte mult.
Şi cum nu ştiam ce mă înfuriase, n-am spus nimic. Nu era vorba despre a accepta sau a refuza un
cocteil. Trebuia analizat motivul pentru care avea nevoie de ajutorul acelui bărbat. Mi-am amintit o
replică a ei: „Oricât de rău mi-ar merge, voi găsi întotdeauna pe cineva care să-mi cumpere
şampanie“. Bineînţeles. Era o femeie care acumula datorii uriaşe, pe care nu avea de gând să le
plătească niciodată, căci după aceea se lăuda cu inviolabilitatea ei sexuală. Un căutător de aur. Era
mândră de corpul ei, dar nu prea mândră pentru a se umili cu ochi de prostituată la tejgheaua unei
agenţii de bilete.
Îmi spunea că ea şi Henry se certaseră dacă să cumpere unt. Nu aveau bani şi…
— N-aveţi bani? am zis. Dar sâmbătă ţi-am dat patru sute de franci, ca să aveţi ce mânca tu şi
Henry. Şi azi e luni.
— Am avut de plătit nişte datorii…
Am crezut că vorbeşte despre camera de hotel. Apoi, brusc, mi-am amintit de parfum, care costă
două sute de franci. De ce nu mi-a spus „Am cumpărat parfum, mănuşi şi ciorapi sâmbătă“? Nu s-a
uitat la mine când mi-a mărturisit că aveau de plătit chiria. Apoi mi-am amintit de un alt lucru pe care
îl spusese: „Oamenii îmi spun că, dacă aş avea o avere, aş fi în stare s-o cheltuiesc într-o singură zi
şi nimeni n-ar şti cum. Nu ştiu niciodată cum cheltuiesc banii“.
Asta era cealaltă faţă a fanteziei lui June. Ne plimbam pe străzi şi toată moliciunea sânului ei nu-mi
putea alina durerea.
M-am dus acasă şi m-am prăbuşit în braţele lui Hugo. I-am spus: „M-am întors“. Şi el a fost foarte
fericit.

Ieri la patru însă, când o aşteptam la American Express, portarul mi-a spus:
— Prietena dumneavoastră a fost aici azi-dimineaţă şi mi-a spus la revedere de parcă n-ar fi avut
de gând să revină.
—Dar am stabilit să ne întâlnim aici…
Să n-o mai văd niciodată pe June venind spre mine… imposibil! Era ca şi cum aş fi murit. Ce
conta tot ce gândisem cu o zi înainte? Era lipsită de etică, iresponsabilă – era firea ei! Nu-i puteam
schimba firea. Mândria mea în chestiuni legate de bani era aristocratică. Eram prea scrupuloasă şi
mândră. N-aş fi schimbat la June nimic din ceea ce era fundamental, de la rădăcina fiinţei ei
fantastice. Numai ea nu avea cătuşe. Eu eram o fiinţă încătuşată, etică, în ciuda intelectului meu
amoral. Nu-l puteam lăsa pe Henry să flămânzească. O acceptam în întregime. Nu voiam să lupt cu
ea. Numai de-ar veni să mă vadă acea ultimă dată!
Mă îmbrăcasem ritualic pentru ea, chiar în costumul care crea un vid între mine şi alţi oameni, un
costum care era un simbol al individualismului meu şi pe care numai ea l-ar fi înţeles. Turban negru,
rochie roz fanat, cu corsaj şi guler din dantelă neagră, haină roz fanat, cu guler Medici. Stârneam
rumoare când păşeam şi mă simţeam mai singură ca oricând, pentru că reacţia era în general ostilă,
batjocoritoare.
Apoi a venit June, îmbrăcată în catifea neagră din cap până-n picioare, cu o pelerină neagră şi o
pălărie neagră cu pene, mai palidă şi mai incandescentă ca oricând, ţinându-l în mână pe contele
Bruga, cum îi cerusem. Miracolul feţei şi zâmbetul ei, ochii ei care nu zâmbesc…
Am dus-o la o ceainărie rusească. Ruşii cântau aşa cum simţeam noi. June se întreba dacă ei chiar
ardeau, cum părea din glasurile şi cântecul lor aprins. Probabil că nu ardeau aşa cum ardeam eu şi
June.
Şampanie şi caviar cu June. Numai aşa îţi poţi da seama ce e şampania şi ce e caviarul. Sunt June,
glasuri ruseşti şi June.
 Suntem înconjurate de oameni urâţi, lipsiţi de imaginaţie, morţi. Nu-i vedem. O privesc pe June în
catifea neagră. June grăbindu-se spre moarte. Henry nu se poate grăbi împreună cu ea, pentru că el
luptă pentru viaţă. Dar eu şi June împreună nu ne dăm înapoi. Eu o urmez. Şi e o bucurie vie să merg
alături de ea, cedând dizolvării imaginaţiei, cunoştinţelor ei despre experienţe ciudate, jocurilor
noastre cu contele Bruga, care face plecăciuni cu părul lui violet, ca o salcie plângătoare.
Totul s-a sfârşit. Pe stradă, June spune cu regret:
— Îmi doream să te iau în braţe şi să te mângâi.
Luăm un taxi. Stă acolo, gata să mă părăsească, iar eu stau alături, torturată.
— Vreau să te sărut, îi spun.
— Vreau să te sărut, spune June şi îşi oferă gura, pe care i-o sărut îndelung.

După ce a plecat, nu voiam decât să dorm zile-n şir, dar mai aveam de înfruntat ceva, relaţia mea
cu Henry. L-am invitat să vină la Louveciennes. Voiam să-i ofer linişte şi o casă confortabilă, dar
ştiam că aveam să vorbim despre June.
Ne plimbam, pentru că nu aveam stare, şi stăteam de vorbă. Amândoi suntem obsedaţi s-o
înţelegem pe June. Nu e deloc gelos pe mine, căci spune că am scos la iveală lucruri minunate din
June, că era prima oară când ea se ataşase de o femeie valoroasă. El părea să creadă că eu aş avea
vreo putere asupra vieţii ei.
Când a văzut că o înţelegeam pe June şi eram gata să fiu cinstită cu el, am început să vorbim liber.
Cu toate astea, o dată m-am oprit, ezitând, întrebându-mă dacă nu îi sunt infidelă lui June. Apoi Henry
a remarcat că, deşi în cazul lui June adevărul trebuia ignorat, el putea fi singura bază a vreunui
schimb între noi.
Amândoi simţeam nevoia de a ne alia minţile, logicile diferite, pentru a pătrunde enigma lui June.
Henry o iubeşte pe ea şi numai pe ea. Vrea, de asemenea, să posede personajul June, personajul
puternic, de ficţiune. În dragostea lui pentru ea trebuie să îndure atât de multe chinuri, încât amantul s-
a refugiat în scriitor. A scris o carte feroce şi splendidă despre June şi Jean.
Îşi punea întrebări legate de lesbianism. Când m-a auzit spunând anumite lucruri pe care le auzise
şi de la June, a fost surprins, pentru că pe mine mă crede. Am spus: „La urma urmei, dacă există o
explicaţie a misterului, asta e: dragostea dintre femei este un refugiu şi o evadare în armonie. În
dragostea dintre bărbat şi femeie, există opoziţie şi conflict. Două femei nu se judecă, nu se
brutalizează, nu găsesc nimic de ridiculizat. Ele capitulează în faţa sentimentalismului, înţelegerii
reciproce, romantismului. Recunosc, o astfel de dragoste înseamnă moarte“.
Azi-noapte am stat trează până la unu citind romanul lui Henry, Moloch, în timp ce el l-a citit pe-al
meu. Al lui era covârşitor, opera unui uriaş. Nu ştiam să-i spun cât de tare mă impresionase. Şi
uriaşul ăsta stătea acolo liniştit şi îmi citea cartea superficială cu o asemenea înţelegere, un asemenea
entuziasm, vorbind despre stilul ei, despre subtilitatea, voluptatea ei, scoţând strigăte la anumite
pasaje, criticând-o uneori. Câtă forţă are!
Îi ofeream singurul lucru pe care June nu i-l putea oferi: sinceritate. Sunt dispusă să recunosc ceea
ce un ego suprem dezvoltat ar exclude: că June este un personaj înspăimântător şi cu darul de a
inspira, care face toate femeile să pară insipide, că i-aş trăi viaţa dacă n-ar fi compasiunea şi
conştiinţa mea, că l-ar putea distruge pe Henry bărbatul, dar că pe Henry scriitorul îl îmbogăţeşte mai
degrabă chinul decât liniştea. Eu, pe de altă parte, nu-l pot distruge pe Hugo, pentru că el nu are nimic
altceva. Dar, ca şi June, sunt capabilă de perversiuni delicate. Dragostea unui singur bărbat sau a
unei singure femei este o îngrădire.
Conflictul meu va fi mai mare decât al lui June, pentru că ea nu are o minte care să vegheze asupra
vieţii sale. Alţii fac acest lucru în locul ei, iar ea neagă orice spun sau scriu ei. Mintea mea e însă
mai cuprinzătoare decât tot restul, o conştiinţă inexorabilă.
Eduardo spune: „Du-te şi psihanalizează-te“. Dar pare prea simplu. Vreau să-mi fac propriile
descoperiri.
Nu am nevoie de droguri, de stimulare artificială. Dar vreau să trăiesc acele lucruri cu June, să
penetrez răul care mă atrage. Caut viaţa, dar experienţele pe care le doresc îmi sunt interzise, pentru
că am în mine o forţă care le neutralizează. O întâlnesc pe June, aproape o prostituată, iar ea devine
pură. O puritate care îl înnebuneşte pe Henry, o puritate extraordinară a feţei şi a fiinţei, aşa cum am
văzut-o într-o după-amiază în colţul divanului, transparentă, supranaturală.
Henry îmi vorbeşte despre vulgaritatea ei extremă. Îi cunosc lipsa de mândrie. Vulgaritatea dă
bucuria desacralizării. Dar June nu e un demon. Viaţa e demonul, posedând-o, şi copularea lor e
violentă, fiindcă pofta ei de viaţă e enormă, e o degustare a aromelor ei celor mai amare.

După vizita lui Henry, am început să mă plimb neliniştită prin casă şi să-i spun lui Hugo că trebuie
să plec. A strigat: „Nu eşti bolnavă, doar obosită!“ Dar Hugo, ca de obicei, a înţeles, a consimţit.
Casa mă sufoca. Nu puteam vedea oameni, nu puteam scrie, nu mă puteam nici odihni.
Duminică, Hugo m-a dus la o plimbare. Am găsit nişte vizuini de iepure foarte mari şi adânci. El l-
a asmuţit în joacă pe câinele nostru, Banquo, să-şi bage botul în ele, să sape. Am simţit o apăsare
teribilă, de parcă eu m-aş fi târât într-o vizuină şi m-aş fi sufocat. Îmi aminteam multe visuri pe care
le avusesem, în care eram forţată să mă târăsc pe burtă, ca un şarpe, prin tuneluri şi borte prea mici
pentru mine, ultima întotdeauna mai mică decât toate celelalte, unde neliniştea devenea atât de
puternică, încât mă trezea. Stăteam în faţa vizuinii de iepure şi ţipam furioasă la Hugo să înceteze.
Furia mea l-a uimit. Nu era decât un joc cu câinele.
Acum, când senzaţia de sufocare era atât de cristalizată, eram hotărâtă să plec. Noaptea, în braţele
lui Hugo, hotărârea mea a slăbit. Dar am făcut toate pregătirile, neglijent, ceea ce nu-mi stătea în fire.
Nu-mi păsa de înfăţişarea, de hainele mele. Am plecat în grabă. Să mă descopăr. Să-l descopăr pe
Hugo în mine.

Sonloup, Elveţia. Lui Hugo îi scriu: „Crede-mă, când vorbesc despre trăirea plenară a tuturor
instinctelor, nu e decât abur. Există o mulţime de instincte care nu trebuie trăite, pentru că sunt
degenerate şi putrede. Henry nu are dreptate să-l dispreţuiască pe D.H. Lawrence fiindcă a refuzat să
plonjeze într-o suferinţă inutilă. Primul lucru pe care l-ar face June şi Henry ar fi să ne iniţieze în
sărăcie, foamete, uniformitate, numai ca să le împărtăşim suferinţele. Ăsta e modul cel mai laş de a te
bucura de viaţă: s-o laşi să te biciuiască. Strivind sărăcia, ne construim o viitoare independenţă a
fiinţei pe care ei n-o vor cunoaşte niciodată. Când o să te retragi de la bancă, dragul meu, vom
cunoaşte o libertate pe care ei n-au cunoscut-o niciodată. M-am cam săturat de bălăcirea asta
rusească în suferinţă. Suferinţa e ceva ce trebuie să stăpâneşti, nu în care să te scalzi.
Am venit aici să-mi caut forţa şi o găsesc. Lupt. Azi-dimineaţă am văzut siluete tinere, înalte, pline,
de schiori, cu bocanci grei, iar mersul lor era lent, cuceritor, o explozie de putere. Înfrângerea e
numai o etapă pentru mine. Eu trebuie să cuceresc, să trăiesc. Iartă-mă pentru suferinţa pe care ţi-o
provoc. Cel puţin, n-o să fie niciodată o suferinţă inutilă“.
Stau în pat, pe jumătate adormită, făcând pe bolnava. Această fortăreaţă de calm pe care o ridic în
faţa invaziei ideilor, în faţa febrei, e ca de puf. Dorm în puf, iar ideile mă presează insistent. Vreau să
înţeleg încet. Şi încep: June, tu ai distrus realitatea. Minciunile tale nu sunt minciuni pentru tine; ele
sunt condiţii pe care vrei să le trăieşti până la epuizare. Ai făcut eforturi mai mari decât oricare
dintre noi pentru a-ţi trăi iluziile până la capăt. Când i-ai spus soţului tău că ţi-a murit mama, că nu ţi-
ai cunoscut tatăl, că eşti o bastardă, ai vrut să începi de nicăieri, să începi fără rădăcini, să plonjezi
în imaginaţie…
Încerc să luminez haosul lui June nu cu mintea directă a unui bărbat, ci cu toată dibăcia şi fineţea
tipice pentru femei.
Henry mi-a spus: „June avea lacrimi în ochi atunci când mi-a vorbit despre generozitatea ta“. Şi
îmi dădeam seama că o iubeşte pentru asta. În romanul lui, e clar că generozitatea lui June nu ajunge
la el – îl torturează neîncetat —, ci la Jean, pentru că e obsedată de Jean. Şi ce-i face lui Henry? Îl
umileşte, îl înfometează, îi distruge sănătatea, îl chinuie – şi el înfloreşte; el îşi scrie cartea.
Să răneşti şi să fii conştient că răneşti, să cunoşti necesitatea supremă a acestui lucru, care pentru
mine este insuportabil! Eu nu am curajul lui June. Eu mă străduiesc să-l feresc pe Hugo de orice
umilinţă. Nu îi calc în picioare sentimentele. Numai de două ori în viaţa mea pasiunea a fost mai
puternică decât mila.

O mătuşă de-a mea a învăţat-o pe bucătăreasa noastră să facă sufleu de morcovi, iar bucătăreasa a
învăţat-o pe servitoarea Emilia. Emilia ni-l serveşte la fiecare masă festivă. Li l-a servit şi lui Henry
şi June. Erau deja hipnotizaţi de ciudăţenia casei din Louveciennes, de culori, de bizareria
veşmintelor mele, de aerul meu străin, mirosul de iasomie, şemineurile deschise în care ardeam nu
buşteni, ci rădăcini de copac, care seamănă cu nişte monştri. Sufleul părea un fel de mâncare exotic şi
l-au mâncat ca pe caviar. Au mai mâncat şi un piure de cartofi foarte pufos, făcut cu ou bătut. Henry,
care e profund burghez, a început să se simtă inconfortabil, de parcă nu ar fi fost hrănit cum se cuvine.
Friptura lui era adevărată şi suculentă, dar tăiată aproape rotund, aşa că sunt sigură că nu a
recunoscut-o. June era în extaz. Când a ajuns să ne cunoască mai bine, Henry s-a aventurat să ne
întrebe dacă aşa mâncăm întotdeauna, exprimându-şi îngrijorarea pentru sănătatea noastră. Atunci i-
am povestit despre originea sufleului şi am râs. June l-ar fi învăluit în mister pentru totdeauna.
Într-o dimineaţă, când Henry stătea la noi, după atâta înfometare, mese sărăcăcioase, salivare prin
cafenele, am încercat să-i ofer un mic dejun frumos. Am coborât şi am aprins focul în cămin. Emilia a
adus, pe o tavă verde, cafea fierbinte, lapte aburind, ouă fierte moi, pâine bună, biscuiţi şi unt din cel
mai proaspăt. Henry s-a aşezat lângă foc, la masa lăcuită. Tot ce-a putut să spună a fost că-i e dor de
bistroul de după colţ, de tejgheaua metalică, de cafeaua verzuie, proastă, şi de laptele plin de caimac.
Nu m-am simţit jignită. Mi-am zis că îi lipseşte o anume capacitate de-a se bucura de lucrurile
neobişnuite, asta-i tot. Eu pot să fiu deprimată de o sută de ori, dar de fiecare dată îmi voi reveni cu o
cafea bună pe o tavă lăcuită, lângă foc. De fiecare dată îmi voi reveni cu ciorapi de mătase şi parfum.
Nu luxul este pentru mine o necesitate, ci lucrurile bune şi frumoase.

June este o povestitoare. Spune întruna poveşti inconsecvente despre viaţa ei. La început am
încercat să le leg într-un întreg, dar apoi am capitulat în faţa haosului ei. Nu ştiam la vremea aceea
că, precum poveştile Albertinei pentru Proust, fiecare însemna un indiciu important pentru o
întâmplare din viaţa ei care era imposibil de clarificat. O mulţime dintre aceste poveşti se află în
romanul lui Henry. Ea nu ezită să se repete. Se droghează cu propriile romanţări. Eu stau umilă în faţa
acestui copil fantastic şi renunţ să gândesc.

Aseară, la hotel, plânsul febril al unui bebeluş m-a ţinut trează şi gândurile mele huruiau ca un
motor de mare putere. M-au epuizat. Dimineaţa, o femme de chambre cumplit de urâtă a intrat să
deschidă obloanele. Un bărbat cu o claie de păr roşu mătura covoarele din hol. I-am telefonat lui
Hugo, implorându-l să vină mai devreme decât promisese. Scrisorile lui fuseseră extrem de blânde şi
de triste. Dar la telefon părea rezonabil.
— Vin imediat dacă eşti bolnavă.
— Lasă, am zis. Vin acasă joi. Nu mai pot să stau.
După cincisprezece minute a sunat, de data asta perfect conştient de nefericirea mea, ca să-mi
spună că avea să vină vineri în loc de sâmbătă dimineaţa. Eram copleşită de nevoia bruscă şi
îngrozitoare de Hugo. M-ar fi putut aduce în stare de orice nebunie. Stăteam în pat, tremurând.
Categoric sunt bolnavă, mi-am zis. Nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale.
Am făcut un efort cumplit să-i scriu lui Hugo o scrisoare echilibrată, limpede, ca să-l liniştesc.
Făcusem acelaşi efort ca să mă echilibrez când venisem aici, în Elveţia. Hugo înţelegea. Îmi scrisese:
„…Cât de bine ştiu cu ce intensitate arzătoare trăieşti! Ai experimentat deja mai multe vieţi, inclusiv
câteva pe care le-ai împărţit cu mine – vieţi pline, bogate, de la naştere până la moarte, şi pur şi
simplu trebuie să ai aceste perioade de odihnă între ele. Îţi dai seama ce forţă vitală eşti, ca să
vorbesc despre tine doar la modul abstract? Mă simt ca o maşină care şi-a pierdut motorul. Tu
reprezinţi tot ce e vital, viu, în mişcare, în urcare, în zbor, avântat…“

June obiectează puternic la senzualitatea francă a lui Henry. A ei e mult mai complexă. În afară de
asta, pentru ea, el reprezintă bunătatea. Se agaţă cu disperare de ea. Îi e frică să nu fie corupt. Toate
instinctele lui Henry sunt bune, nu în sensul creştin greţos, ci în sens simplu, omenesc. Nici chiar
ferocitatea scrisului său nu e monstruoasă ori intelectuală, ci umană. June însă e neumană. Are doar
sentimente omeneşti prea puternice: dragostea ei pentru Henry şi extraordinara ei generozitate,
complet lipsită de egoism. Restul e fantastic, pervers, nemilos.
Reuşeşte să ţină nişte socoteli diabolice, astfel încât eu şi Henry îi privim cu veneraţie
monstruozitatea, care ne îmbogăţeşte mai mult decât mila altora, dragostea măsurată a altora, lipsa de
egoism a altora. Eu n-o voi face bucăţi, cum a făcut Henry. Eu o voi iubi. O voi îmbogăţi. O voi
imortaliza.
Henry îmi trimite o scrisoare disperată din Dijon. Dostoievski în Siberia, numai că Siberia era
mult mai interesantă, din ce spune bietul Henry. Îi trimit o telegramă: „Dă-ţi demisia şi întoarce-te
acasă, la Versailles“. Şi îi trimit bani. Mă gândesc la el aproape toată ziua.
Dar nu l-aş lăsa niciodată pe Henry să mă atingă. Mă străduiesc să găsesc motivul exact şi nu-l pot
afla decât în cuvintele lui: „Nu vreau să se uşureze cineva pe mine“.
Tu faci oare astfel de lucruri, June? Sau Henry îţi caricaturizează dorinţele? Eşti pe jumătate
cufundată în sentimente atât de sofisticate, atât de obscure, atât de cumplite, încât bordelurile lui
Henry par aproape ilare? El contează pe mine să-l înţeleg, pentru că eu, ca şi el, sunt scriitoare. Eu
trebuie să ştiu. Mie trebuie să-mi fie clar. Spre surprinderea lui, îi spun exact ce spui şi tu: „Nu-i
acelaşi lucru“. Există o lume care-i este închisă pentru totdeauna – aceea care conţine discuţiile
noastre abstracte, săruturile noastre, extazele noastre.
Simte plin de angoasă că există o latură a ta pe care nu a sesizat-o, tot ce n-a putut atinge în
romanul lui. Îi aluneci printre degete!

Bogăţia lui Hugo. Forţa lui de a iubi, de a ierta, de a dărui, de a înţelege. Doamne, dar sunt o
femeie binecuvântată!
Mâine-seară voi fi acasă. Gata cu viaţa la hotel şi cu singurătatea, noaptea.

februarie
Louveciennes. Mă întorc la un amant tandru şi înflăcărat. Port cu mine scrisori bogate, grele, de la
Henry. Avalanşe. Am prins pe peretele din camera mea de lucru cele două pagini mari cu cuvinte ale
lui Henry, cu sublinieri din loc în loc, şi o hartă panoramică a vieţii lui, menită unui roman nescris.
Voi umple pereţii de cuvinte. Va fi la chambre des mots.
Hugo a găsit jurnalele mele despre John Erskine şi le-a citit în timp ce eram plecată, într-un ultim
acces de curiozitate. Nu conţineau nimic din ce nu ştia, dar a suferit. Aş trăi totul din nou, cu
siguranţă, iar Hugo ştie asta.
Tot cât eram plecată, a dat peste lenjeria mea din dantelă neagră, a sărutat-o, mi-a găsit parfumul şi
l-a mirosit cu o plăcere imensă.
În tren, în drum spre Elveţia, a fost un incident amuzant. Ca să-l liniştesc pe Hugo, nu mă fardasem
la ochi, mă pudrasem şi mă rujasem aproape imperceptibil şi nu-mi făcusem unghiile. Eram fericită în
neglijenţa mea. Mă îmbrăcasem fără mare atenţie, într-o veche rochie de catifea neagră care îmi
place foarte mult, dar e ruptă în coate. Mă simţeam ca June. Câinele meu, Ruby, stătea lângă mine,
astfel încât haina neagră şi jacheta de catifea erau pline de păr din blana lui. Un italian care se
străduise tot drumul să-mi atragă atenţia, în cele din urmă, în disperare de cauză, a venit să-mi ofere o
perie. Asta m-a amuzat şi am izbucnit în râs. Când am terminat de periat (şi peria lui era plină de păr
alb), i-am mulţumit. El a spus, foarte emoţionat: „Vreţi să bem o cafea împreună?“ Am refuzat,
gândindu-mă: Oare cum ar fi fost dacă mi-aş fi fardat ochii?

Hugo spune că scrisoarea mea către Henry este cel mai alunecos lucru pe care l-a văzut. Încep
cinstit şi sincer. Par a fi opusul lui June, dar în cele din urmă sunt la fel de alunecoasă. Crede că asta
o să-l deranjeze pe Henry şi o să-i afecteze stilul – forţa lui brută, uşurinţa şi siguranţa cu care
rosteşte „mă piş“ şi „mă fut“.
Când îi scriam lui Henry, eram atât de recunoscătoare pentru complexitatea şi bogăţia lui, încât
voiam să-i ofer tot ce era în mintea mea. Începeam cu mare avânt, eram sinceră, dar pe măsură ce mă
apropiam de darul final, constând în June a mea şi gândurile mele despre ea, deveneam reticentă.
Investeam multă măiestrie şi spirit evaziv pentru a-i stârni interesul, păstrând totodată ceea ce era
preţios pentru mine.
Mă aşez în faţa unei scrisori sau a jurnalului meu dorindu-mi să fiu cinstită, dar poate că în cele
din urmă sunt cea mai mare mincinoasă din lume, mai mare decât June, mai mare decât Albertine, din
cauza aparenţei de sinceritate.

Adevăratul lui nume este Heinrich – îl prefer absolut. E neamţ. Mie îmi pare slav, dar are
sentimentalismul şi romantismul german în ceea ce priveşte femeile. Sexul înseamnă dragoste pentru
el. Imaginaţia lui morbidă e germană. Iubeşte urâtul. Nu-l deranjează mirosul de urină sau de varză.
Adoră înjurăturile, argoul, prostituatele, cartierele mărginaşe, mizeria, duritatea.
Îmi scrie scrisori pe dosul unor „Însemnări“ care nu-i mai trebuie – cincizeci de feluri de-a spune
„beat“, informaţii despre otrăvuri, titluri de cărţi, fragmente de conversaţie. Sau liste ca aceasta: „De
vizitat Café des Mariniers, pe malul râului, lângă Podul Expoziţiei, după Champs Elyseés – un fel de
pensiune pentru pescari. De mâncat bouillabaisse, Caveau des Oubliettes Rouges. Le Paradis, rue
Pigalle – violenţă, hoţi de buzunare, golani etc. Barul lui Fred Payne, rue Pigalle 14 (de văzut galeria
de artă de la subsol, loc de întâlnire al dansatoarelor englezoaice şi americance). Café de la
Régence, rue St. Honoré 261 (Napoleon şi Robespierre jucau şah aici. De văzut masa lor)“.
Scrisorile lui Henry îmi dau un sentiment de plenitudine pe care îl am doar rareori. Îmi face o mare
plăcere să le răspund, dar numărul lor mă covârşeşte. Nici n-am răspuns bine la una, că îmi şi scrie
alta. Comentarii despre Proust, descrieri, stări, propria viaţă, sexualitatea lui neobosită, felul în care
se încurcă în acţiune. Prea multă acţiune, pentru mintea mea. Nedigerată. Nu-i de mirare că îl
contrariază Proust. Nu-i de mirare că eu mă uit la viaţa lui Henry şi îmi dau seama că viaţa mea nu va
semăna niciodată cu a lui, căci a mea e încetinită de gândire.

Către Henry: „Aseară ţi-am citit romanul. Erau în el unele pasaje éblouissants, ameţitor de
frumoase! Mai ales descrierea unui vis pe care l-ai avut, descrierea nopţii sălbatice cu Valeska şi
ultima parte, în care viaţa cu Blanche ajunge în punctul culminant… Alte lucruri sunt plate, lipsite de
viaţă, vulgar realiste, fotografice. Iar altele – amanta mai bătrână, Cora, chiar şi Naomi, nu s-au
născut încă. E o nebunie, o grabă neglijentă. Ai progresat mult de atunci. Scrisul tău a trebuit să ţină
pasul cu viaţa ta şi, din cauza vitalităţii tale animalice, ai trăit prea mult…
Am o ciudată certitudine că ştiu exact ce-ar trebui înlăturat, aşa cum tu ştiai ce trebuia înlăturat din
cartea mea. Cred că romanul merită plivit. Mă laşi s-o fac?“

Către Henry: „Te rog, înţelege, Henry, că sunt în plină revoltă împotriva propriei minţi, că atunci
când trăiesc, trăiesc după impulsuri, după emoţii, după pasiuni. June a înţeles asta. Mintea mea nu
exista când ne plimbam nebuneşte prin Paris, ignorând oamenii, timpul, locul. Nu exista când l-am
citit pentru prima dată pe Dostoievski în camera mea de hotel şi am plâns şi am râs în acelaşi timp, şi
n-am putut să dorm, şi nu ştiam unde mă aflu. Dar după aceea, înţelege-mă, fac eforturi cumplite
pentru a mă ridica din nou, pentru a nu mă mai scufunda, pentru a nu continua să sufăr sau să mă
mistui şi-atât. De ce fac un asemenea efort? Pentru că mi-e frică să nu fiu exact ca June. Simt o
respingere faţă de haosul total. Vreau să pot trăi ca June, în nebunie absolută, dar vreau şi să pot
înţelege după aceea, să pot absorbi ceea ce am trăit.
Tu ceri lucruri contradictorii şi imposibile. Vrei să ştii ce vise, ce impulsuri, ce dorinţe are June.
N-o să afli niciodată, nu de la ea. Nu, ea nu ţi-ar putea spune. Dar îţi dai seama ce plăcere mi-a făcut
să-i spun eu ce sentimente avem, în acel limbaj special? Pentru că eu nu doar trăiesc şi-atât, nu doar
îmi urmez fanteziile; ies să iau aer, să înţeleg. Am uluit-o pe June pentru că, atunci când eram
împreună, miracolul momentului nu mă îmbăta, pur şi simplu; îl trăiam cu conştiinţa poetului, nu cu
conştiinţa psihanalistului ce construieşte formule moarte. Mergeam până la limită, cu închipuirile
noastre. Şi tu te dai cu capul de pereţii lumii noastre şi vrei ca eu să sfâşii toate vălurile. Vrei să
aduni senzaţii delicate, profunde, vagi, obscure, voluptuoase în ceva palpabil. Lui Dostoievski nu-i
ceri asta. Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru haosul viu. Atunci, de ce vrei să ştii mai mult despre
June?“

June nu are idei, fantezii personale. Ele îi sunt date de alţii, care sunt inspiraţi de fiinţa ei. Hugo
spune furios că e o cutie goală şi că eu sunt cutia plină. Dar cine are nevoie de idei, de fantezii, de
conţinut, atunci când cutia e frumoasă şi te inspiră? Eu sunt inspirată de June-cutia goală. Gândul la
ea în miezul zilei mă scoate din cotidian. Lumea nu a mai fost niciodată la fel de goală pentru mine de
când o cunosc pe ea. June îmi oferă carnea incandescentă, minunată, vocea fulgurantă, ochii abisali,
gesturile drogate, prezenţa, trupul, imaginea personificată a închipuirilor noastre. Ce suntem noi?
Doar creatori. Ea este.

Primesc scrisori de la Henry o dată la două zile. Îi răspund imediat. I-am dat maşina mea de scris
şi scriu de mână. Mă gândesc la el zi şi noapte.
Visez la o viaţă paralelă extraordinară pe care o s-o duc într-o zi, care poate va umple chiar un alt
jurnal, special. Aseară, după ce am citit romanul lui Henry, nu puteam să dorm. Era miezul nopţii.
Hugo dormea. Aş fi vrut să mă scol, să mă duc în biroul meu şi să-i scriu lui Henry despre primul lui
roman. Dar l-aş fi trezit pe Hugo. Sunt două uşi de deschis şi scârţâie. Hugo era extenuat când ne-am
culcat. Am stat foarte liniştită şi m-am străduit să adorm, în timp ce frazele îmi treceau prin cap ca un
ciclon. Mi-am zis că o să mi le amintesc dimineaţă. Dar nu mi-am putut aminti nici măcar jumătate.
Dacă Hugo n-ar fi trebuit să se ducă la slujbă, l-aş fi putut trezi şi ar fi dormit mai mult a doua zi.
Întreaga noastră viaţă e îmbolnăvită de munca lui la bancă. Trebuie să-l scot de-acolo. Şi asta mă
face să lucrez la romanul meu, rescriindu-l, ceea ce detest, pentru că în mintea mea fierbe o altă carte
– cartea lui June.
Conflictul între faptul că sunt „posedată“ şi devotamentul meu faţă de Hugo devine insuportabil. Îl
voi iubi din toate puterile, dar în felul meu. Îmi este oare imposibil să mă dezvolt într-o singură
direcţie?

În seara asta sunt foarte bucuroasă pentru că Henry e din nou aici. Impresia e mereu aceeaşi: sunt
plină de greutatea şi muşcătura scrisului său, iar apoi el apare atât de blând – voce blândă,
tărăgănată, gesturi blânde, mâini blânde, fine, albe – şi capitulez în faţa curiozităţii lui neobosite şi a
romantismului faţă de femei.

Descrierea făcută de Henry speluncii din Henry Street (unde June a adus-o pe Jean să locuiască
împreună cu ei):
Patul nefăcut toată ziua; de multe ori, ne urcam cu pantofii în el; cearceafurile erau vraişte. Drept
prosoape foloseam cămăşi murdare. Rufele erau rareori duse la spălat. Chiuvetele se înfundaseră de
prea mult gunoi. Vasele se spălau în cada de baie, care era unsuroasă şi avea o dungă neagră. Baia
era întotdeauna rece ca o cutie frigorifică. Spărgeam mobilierul ca să punem lemne pe foc. Draperiile
erau tot timpul trase, geamurile nu se spălau niciodată, era o atmosferă sepulcrală. Podeaua mereu
plină de ipsos, unelte, vopseluri, cărţi, mucuri de ţigară, gunoi, vase murdare, cratiţe. Jean se fâţâia
toată ziua în halat. June – mereu pe jumătate goală şi plângându-se de frig.
Ce înseamnă toate astea pentru mine? O latură a lui June pe care n-o s-o cunosc niciodată. Iar
cealaltă latură, care îmi aparţine mie, e plină de farmec şi uimitor de frumoasă şi de delicată. Aceste
detalii nu fac decât să-mi arate duplicitatea oricărui lucru, chiar duplicitatea mea, tânjind acum după
trăirea abjectă, după animalic.

Către Henry: „Tu spui: «Gide are minte, Dostoievski are celălalt lucru, iar ceea ce contează cu
adevărat e ce are Dostoievski». Pentru tine şi pentru mine, momentul suprem, bucuria cea mai intensă
nu sunt atunci când mintea noastră domină, ci atunci când ne pierdem minţile, iar noi doi ni le
pierdem în acelaşi fel, prin dragoste. Ne-am pierdut minţile după June…
Spune-mi un lucru. Tu ai sentimentul macabrului. Imaginaţia ta e atrasă de anumite imagini sumbre.
I-ai spus Berthei că viaţa cu June e ca şi cum ai purta un cadavru după tine? Chiar te deranjează
nevroza şi boala lui June sau pur şi simplu blestemi ceea ce te înrobeşte?“

Mă străduiesc din răsputeri să-l păstrez pe Henry, la care nu vreau să renunţ, şi să păstrez relaţia
dintre mine şi June ca pe un secret preţios.
Ieri, la cafenea, el a smuls de la mine frânturi din povestea noastră. Asta m-a rănit şi m-a înfuriat.
M-am întors acasă şi i-am scris o scrisoare lungă, febrilă. Dacă îi arată scrisoarea asta lui June, o s-o
pierd. Henry nu mă poate face s-o iubesc mai puţin, dar mă poate chinui, făcând-o pe ea să pară mai
ireală, mai imaterială, demonstrând că nu există June, ci doar o imagine inventată de noi, de mintea
lui Henry şi poezia mea. Vorbea despre ce o influenţa. Influenţa lui Jean, a femeii de la New York.
Era o tortură pentru mine.
Apoi a zis: „Tu mă mistifici“. Eu n-am spus nimic. O să mă urască oare? Când ne-am cunoscut, era
extrem de cald şi reacţiona puternic la prezenţa mea. Întregul lui trup era conştient de mine. Ne-am
aplecat nerăbdători, ca să ne uităm la cartea pe care i-o adusesem. Eram amândoi emoţionaţi. A uitat
să-şi bea cafeaua.
Sunt prinsă în capcană, între frumuseţea lui June şi geniul lui Henry. În feluri diferite, le sunt
devotată amândurora, câte-o parte din mine merge spre fiecare dintre ei. Dar o iubesc pe June
nebuneşte, iraţional. Henry îmi dăruieşte viaţă, June îmi dăruieşte moarte. Trebuie să aleg şi nu pot.
Pentru mine, a-i oferi lui Henry toate sentimentele pe care le-am avut faţă de June este exact acelaşi
lucru cu a-i oferi trupul şi sufletul meu.
Către Henry: „Poate că nu ţi-ai dat seama, dar astăzi, pentru prima dată, m-ai şocat şi m-ai trezit
dintr-un vis. Toate însemnările tale, poveştile tale despre June nu m-au rănit niciodată. Nimic nu m-a
rănit până când n-ai atins sursa spaimei mele: June şi influenţa lui Jean. Ce spaimă am când îmi
amintesc vorbele ei şi sesizez în ele cât de încărcată este de bogăţia celorlalţi, a tuturor celorlalţi
care îi iubesc frumuseţea! Până şi contele Bruga a fost creaţia lui Jean. Când eram cu ea, June a spus:
«Tu o să inventezi ce-o să facem împreună». Eram gata să-i ofer tot ce inventasem sau creasem
vreodată, de la casa mea, costumele, bijuteriile mele, până la scrierile mele, închipuirile mele, viaţa
mea. Aş fi muncit numai pentru ea.
 Înţelege-mă… O ador. Accept tot ceea ce este, dar trebuie să fie. Mă revolt numai dacă nu există o
June (aşa cum scriam în seara în care am cunoscut-o). Nu-mi spune că nu există o altă June în afară
de cea fizică. Nu-mi spune, pentru că tu trebuie să ştii. Tu ai trăit cu ea.
Nu m-am temut niciodată, până astăzi, de ceea ce ar descoperi minţile noastre împreună. Dar ce
otravă ai distilat, poate chiar otrava care se află în tine! E asta şi spaima ta? Te simţi bântuit şi totuşi
amăgit, ca de o creaţie a propriului tău creier? Oare împotriva fricii de iluzie lupţi tu cu vorbe
neşlefuite? Spune-mi că nu e doar o imagine frumoasă. Uneori, când stăm de vorbă, simt că încercăm
să-i prindem realitatea. E ireală până şi pentru noi, până şi pentru tine, care ai posedat-o, şi pentru
mine, care i-am simţit buzele.“

Hugo citeşte un vechi jurnal de-al meu, din perioada John Erskine, Boulevard Suchet, şi aproape
că plânge de mila mea, dându-şi seama că locuiam în Casa Morţilor. N-am reuşit să-l resuscitez
decât atunci când mai avea puţin şi mă pierdea în favoarea lui John şi a sinuciderii.
Noi scrisori de la Henry, fragmente din cartea lui pe măsură ce-o scrie, citate, însemnări, în timp
ce ascultă Debussy şi Ravel, pe spatele meniurilor din cârciumioare de cartier mizere. Un torent de
realism. Prea mult în raport cu imaginaţia, care se diminuează. Nu vrea să sacrifice un moment de
viaţă operei lui. Întotdeauna se grăbeşte şi scrie despre muncă, dar în cele din urmă nu se apucă
niciodată cu adevărat, scriind mai mult scrisori decât cărţi, mai mult investigând decât creând.
Totuşi, forma ultimei lui cărţi, discursivă, un lanţ de asociaţii, de reminiscenţe, e foarte bună. L-a
asimilat pe Proust, minus poezia şi muzica.
M-am cufundat în obscenitate, în mizerie, şi în lumea lui de „căcat, pizdă, pulă, labagiu, sloboz,
curvă“ şi acum mă ridic din nou. Concertul simfonic de astăzi mi-a confirmat starea de detaşare. Am
traversat, iar şi iar, zonele realismului şi le-am aflat aride. Şi mă întorc la poezie. Îi scriu lui June. E
aproape imposibil. Nu-mi pot găsi cuvintele. Fac un efort de imaginaţie violent ca să ajung la ea, la
imaginea mea despre ea. Şi, când vin acasă, Emilia spune: „A sosit o scrisoare pentru señora“. Dau
fuga sus, sperând că e o scrisoare de la Henry.
Vreau să fiu o poetă puternică, tot atât de puternică pe cât sunt Henry şi John în realismul lor.
Vreau să-i combat, să-i invadez şi să-i anihilez. Ceea ce mă nedumereşte în legătură cu Henry, ceea
ce mă atrage sunt scăpărările de imaginaţie, de înţelegere şi de vis. Fugitive. Şi profunzimile. Dacă
înlături realistul german, bărbatul „al cărui nume înseamnă căcat“, cum i-a spus Wambly Bald, obţii
un imagist viguros. Uneori spune lucrurile cele mai delicate sau cele mai profunde. Dar blândeţea lui
e periculoasă, fiindcă atunci când scrie, el nu scrie cu dragoste, el scrie pentru a caricaturiza, a ataca,
a ridiculiza, a distruge, a se revolta. E mereu împotriva a ceva. Furia îl incită. Eu sunt mereu pentru
ceva. Furia mă otrăveşte. Eu iubesc, iubesc, iubesc.
Apoi, în anumite momente, îmi amintesc unul dintre cuvintele lui şi brusc simt cum se aprinde
femeia senzuală, ca sub o dezmierdare violentă. Rostesc cuvântul în sinea mea, cu plăcere. În astfel
de momente trăieşte adevăratul meu trup.
Ieri am petrecut o zi tensionată, chinuitoare cu Eduardo, care reînvie trecutul. El a fost primul
bărbat pe care l-am iubit. Era slab, sexual vorbind. Ştiu acum că am suferit din cauza slăbiciunii lui.
Durerea aceea a fost îngropată. A fost redeşteptată când ne-am întâlnit din nou, acum doi ani. Şi a fost
îngropată din nou.
Am avut mereu în mine elemente masculine, ştiind exact ce vreau, dar până la John Erskine nu am
iubit bărbaţi puternici; am iubit bărbaţi slabi sau timoraţi, excesiv de fini. Caracterul vag, indecis,
dragostea eterică a lui Eduardo, iubirea înspăimântată a lui Hugo m-au torturat şi m-au tulburat. Am
acţionat delicat, şi totuşi ca un bărbat. Ar fi fost mai feminin să mă fi satisfăcut pasiunea altor
admiratori, dar am insistat asupra propriei alegeri, asupra unei delicateţi a firii pe care o găseam
într-un bărbat mai slab decât mine. Am suferit profund din cauza propriei îndrăzneli ca femeie. Ca
bărbat, m-aş fi bucurat să am ceea ce-mi doream.
Acum Hugo e puternic, dar mă tem că e prea târziu. Masculinitatea din mine a progresat prea mult.
Acum, chiar dacă Eduardo ar vrea să trăim împreună (şi ieri era chinuit de o neputincioasă gelozie),
n-am putea face asta pentru că, în sens creativ, sunt mai puternică decât el şi n-ar suporta asta. Am
descoperit plăcerea unei direcţii masculine a vieţii mele curtând-o pe June. De asemenea, am
descoperit plăcerea imensă a morţii, a dezintegrării.
Aseară, stând în faţa focului cu Hugo, am început să plâng, femeia a capitulat din nou în faţa
femeii-bărbat, implorând ca printr-un miracol, prin marea forţă umană a poeţilor, să fie salvată. Dar
forţa animalică menită să satisfacă o femeie se află în bărbaţii brutali, în realişti precum Henry, iar
de la el nu vreau dragoste. Prefer să merg înainte şi s-o aleg pe June a mea liber, ca un bărbat. Trupul
meu însă va pieri, pentru că am un trup senzual, un trup viu, şi nu există viaţă în dragostea dintre
femei.
Doar Hugo mă ţine încă aici, cu adoraţia lui, cu dragostea lui caldă, umană, cu maturitatea lui, căci
el e cel mai bătrân dintre noi.

Vreau să-i scriu atât de frumos lui June, încât nu-i pot scrie deloc. Ce scrisoare patetică,
nepotrivită:
„Nu pot să cred că n-o să mai vii spre mine din întunericul grădinii… Stau uneori acolo unde ne
întâlneam de obicei, aşteptându-mă să simt din nou bucuria de a te vedea ieşind din mulţime şi venind
spre mine – tu, cea atât de distinctă, unică.
După ce-ai plecat, casa a început să mă sufoce. Îmi doream să fiu singură cu imaginea mea despre
tine…
Mi-am luat o garsonieră la Paris, o locuinţă mică, dărăpănată, şi încerc să evadez măcar câteva ore
pe zi. Dar cum e această altă viaţă pe care vreau s-o duc cu tine? Trebuie să-mi imaginez că eşti
acolo uneori, June. Am sentimentul că vreau să fiu tu. Nu mi-am mai dorit niciodată să fiu altcineva
decât mine însămi. Acum vreau să mă topesc în tine, să fiu atât de cumplit de aproape de tine încât
fiinţa mea să dispară. Cel mai fericită sunt în rochia mea de catifea neagră, pentru că e veche şi ruptă-
n coate.
Când îţi privesc faţa, îmi vine să mă abandonez şi să-ţi împărtăşesc nebunia, pe care o port
înlăuntrul meu ca pe-o taină şi nu mai pot s-o ascund. Sunt plină de o tăioasă, tulburătoare bucurie. E
bucuria pe care o simţi când ai acceptat moartea şi dezintegrarea, o bucurie mai mare şi mai profundă
decât bucuria vieţii, a creaţiei“.

martie
Ieri, la Café de la Rotonde, Henry mi-a spus că mi-a scris o scrisoare pe care a rupt-o. Pentru că
era o scrisoare nebunească. O scrisoare de dragoste. Am primit această informaţie în tăcere, fără
surprindere. Simţisem asta. E foarte multă căldură între noi. Dar sunt neclintită. Profund. Mi-e frică
de omul ăsta, de parcă în el ar trebui să înfrunt toate realităţile care mă îngrozesc. Fiinţa lui senzuală
mă tulbură. Ferocitatea lui, învăluită în tandreţe, seriozitatea lui bruscă, mintea grea, bogată. Sunt
oarecum hipnotizată. Îi contemplu mâinile albe şi fine, capul, care pare prea greu pentru corp, fruntea
gata să explodeze, un cap tremurător, adăpostind atât de mult din ceea ce iubesc şi urăsc, îmi doresc
şi mă sperie. Dragostea mea pentru June mă paralizează. Simt o căldură faţă de acest bărbat, care
poate fi două fiinţe diferite. Vrea să mă ia de mână şi mă fac că nu observ. Fac un gest rapid de
eschivă.
Vreau ca dragostea lui să moară. Tocmai ce am visat atât de mult, să mă dorească un astfel de
bărbat, acum resping. A sosit momentul să mă cufund în senzualitate, fără dragoste sau dramă, şi eu nu
pot s-o fac.
El mă înţelege profund greşit: surâsul meu când vorbeşte despre June, cum îi combate ea ideile, la
început cu violenţă, iar mai târziu i le absoarbe şi le exprimă de parcă ar fi fost ale ei. „Ni se
întâmplă tuturor“, spune el, privindu-mă agresiv, ca şi cum surâsul meu ar fi fost unul de dispreţ.
Cred că vrea să ne certăm. După violenţa, amărăciunea, brutalitatea, neîndurarea pe care le-a
cunoscut, blândeţea mea îl irită. Îşi dă seama că, asemenea unui cameleon, îmi schimb culoarea în
cafenea şi poate că pierd strălucirea pe care o am la mine acasă. Nu mă potrivesc în viaţa lui.
Viaţa lui – lumea subterană, Carco, violenţă, necruţare, monstruozitate, căutare de aur, desfrâu. Îi
citesc însemnările cu aviditate şi oroare. Vreme de un an, în singurătate, imaginaţia mea a avut timp
să crească fără măsură. Noaptea, febril, cuvintele lui Henry mă strivesc. Mă urmăreşte bărbăţia lui
violentă, agresivă. Gust acea violenţă cu gura, cu pântecele. Strivită de pământ, cu bărbatul deasupra
mea, posedată până îmi vine să ţip.

La Café Viking, Henry îmi povesteşte cum mi-a descoperit adevărata natură într-o seară, când am
dansat rumba singură câteva minute. Îşi aminteşte un pasaj din romanul meu, vrea să aibă
manuscrisul, să-l poată citi pe tot. Spune că e cel mai frumos lucru pe care l-a citit în ultima vreme.
Vorbeşte despre posibilităţile mele fantastice: prima lui impresie despre mine stând pe treptele din
faţa casei – „atât de încântătoare“ – şi apoi şezând în fotoliul negru „ca o regină“. Vrea să spulbere
„iluzia“ marii mele sincerităţi.
I-am citit ce scrisesem sub efectul însemnărilor lui. A spus că numai eu puteam scrie aşa, cu
asemenea intensitate a imaginaţiei, pentru că eu nu trăisem până la capăt lucrurile despre care scriam,
că trăirea ucide imaginaţia şi intensitatea, cum i se întâmplă lui.
Bilet către Henry, cu cerneală violet pe hârtie argintie: „Femeia va şedea pe veci în fotoliul negru.
Voi fi femeia pe care n-o vei avea niciodată. Trăirea excesivă împovărează imaginaţia. Noi nu vom
trăi, noi doar vom scrie şi vom vorbi pentru a umfla pânzele“.
Scriitorii fac dragoste cu orice vor. Henry se conformează imaginii mele şi încearcă să fie mai
subtil, devine poetic. Zice că şi-o poate imagina foarte bine pe June spunându-i: „Nu m-ar deranja
dacă ai iubi-o pe Anaïs, pentru că e Anaïs“.
Le influenţez imaginaţia. E cea mai mare putere.
Am văzut romantismul supravieţuind realismului. Am văzut bărbaţi uitând femeile frumoase pe
care le-au posedat, uitând prostituatele şi amintindu-şi-o pe prima femeie pe care au adulat-o, femeia
pe care n-au putut-o avea. Femeia care i-a stârnit romantic îi păstrează. Văd dorinţa tenace a lui
Eduardo. Hugo nu se va vindeca niciodată de mine. Henry nu va mai putea iubi niciodată cu adevărat
după ce a iubit-o pe June.
Când vorbesc despre ea, Henry spune:
— Ce mod încântător de a prezenta lucrurile ai tu!
— Poate că e o evitare a faptelor.
Îmi spune exact ce am scris eu cu ceva timp în urmă: mă supun vieţii şi apoi găsesc explicaţii
minunate pentru acţiunea mea. Fac piesa să se potrivească în mecanismul ingenios.
— Tu şi June aţi vrut să mă îmbălsămaţi, spun.
— Pentru că pari atât de fragilă.
Visez la o nouă fidelitate, stimulată de alţii, la o trăire închipuită, la trupul meu aparţinându-i
numai lui Hugo.
Mint. În ziua aceea, la cafenea, când stăteam cu Henry şi îi vedeam mâna tremurând, îi auzeam
vorbele, eram profund mişcată. A fost o nebunie să-i citesc însemnările mele, dar m-a incitat; era o
nebunie să beau şi să-i răspund la întrebări privindu-l fix în faţă, cum nu îndrăznisem să mă uit la nici
un bărbat. Nu ne-am atins. Amândoi stăteam aplecaţi deasupra hăului.
Vorbea despre „marea bunătate a lui Hugo, dar el e doar un băiat, un băiat“. Mintea mai bătrână a
lui Henry, fireşte. Şi eu îl aştept întotdeauna pe Hugo, dar făcând salturi înainte, uneori perfid, cu
mintea mai bătrână. Încerc să nu-mi implic trupul în asta. Dar am fost prinsă. Astfel, când ajung
acasă, mă dezlănţui şi îi scriu biletul acela.
Şi între timp îi citesc scrisoarea de dragoste de zece-cincisprezece ori şi, deşi nu cred în iubirea
lui sau în a mea, coşmarul nopţii trecute mă bântuie. Sunt posedată.

„Ai grijă“, îmi spune Hugo, „să nu fii prinsă în capcana propriilor tale închipuiri. Aprinzi scântei
în alţii, îi încarci cu iluziile tale şi, când explodează, transformându-se în lumini, eşti absorbită.“
Ne plimbăm prin pădure. El se joacă cu Banquo. Citeşte alături de mine. Intuiţia îi spune: fii bun,
fii blând, fii orb. Cu mine, e metoda cea mai dibace, cea mai inteligentă. E felul lui de a mă tortura,
de a mă câştiga. Şi mă gândesc la Henry în fiecare clipă, haotic, temându-mă de o a doua scrisoare.

Mă întâlnesc cu Henry în întunecosul, cavernosul Viking. Nu a primit biletul meu. Mi-a adus o
nouă scrisoare de dragoste. Aproape că strigă:
— Acum te ascunzi… Fii tu! Cuvintele tale, scrisul tău, deunăzi… Erai tu.
Neg. Atunci spune, umil:
— O, ştiam eu, ştiam că sunt prea îndrăzneţ să aspir la tine. Sunt un ţăran, Anaïs. Numai curvele
mă pot aprecia.
Asta îmi smulge exact cuvintele pe care vrea să le audă. Ne certăm vag. Ne amintim începutul: am
început cu mintea.
— Chiar aşa, oare chiar aşa? întreabă Henry, tremurând.
Şi brusc se apleacă şi mă soarbe într-un sărut nesfârşit, iar eu nu vreau să se termine. Spune:
— Vino în camera mea.
Cât de înăbuşitor e vălul din jurul meu, pe care Henry se străduieşte să-l sfâşie, frica mea de
realitate! Mergem spre camera lui şi nu simt pământul sub picioare, dar simt trupul lui lipit de al meu.
Spune:
 — Uită-te la covorul de pe scară, e tocit – dar eu nu văd, simt numai cum urc. Are în mână biletul
meu.
— Citeşte-l, zic, la capătul scărilor, şi o să plec.
Dar îl urmez. Nu-i văd camera. Când mă ia în braţe, trupul mi se topeşte. Tandreţea mâinilor lui,
penetrarea neaşteptată, până în miezul fiinţei mele, dar fără violenţă. Ce forţă ciudată, blândă…
Şi el strigă:
— Totul e atât de ireal, atât de rapid!
Şi văd un alt Henry sau poate acelaşi Henry care a intrat în casa mea în ziua aceea. Am vorbit aşa
cum îmi doream să vorbim, atât de uşor, atât de sincer. Stau întinsă pe patul lui, învelită în haina lui.
Mă priveşte.
— Te aşteptai la… mai multă brutalitate?
Munţii lui de cuvinte, de însemnări, de citate sunt sfărâmaţi. Sunt surprinsă. Nu-l cunoşteam pe
bărbatul ăsta. Nu eram îndrăgostiţi unul de scrisul celuilalt. Dar acum de ce suntem îndrăgostiţi? Nu
pot suporta fotografia-portret a lui June de pe şemineu. Până şi în fotografie, în chip straniu, ne
posedă pe amândoi.

Îi scriu lui Henry bileţele nebuneşti. Astăzi nu ne putem întâlni. Ziua e pustie. Sunt prinsă. Şi el? El
cum se simte? Eu sunt invadată, pierd totul, mintea mi se goleşte, sunt conştientă numai de senzaţii.
Sunt momente în zi când nu cred în dragostea lui Henry, când o simt pe June dominându-ne pe
amândoi, când îmi spun: „În dimineaţa asta o să se trezească şi o să-şi dea seama că n-o iubeşte decât
pe June“. Momente când cred, nebuneşte, că o să trăim ceva nou, Henry şi cu mine, în afara lumii lui
June.
Cum mi-a impus adevărul? Eram gata să evadez din închisoarea închipuirilor mele, dar el mă duce
în camera lui şi acolo trăim un vis, nu o realitate. Mă aşază acolo unde vrea să mă aşeze. Tămâie.
Adulaţie. Iluzie. Şi tot restul vieţii lui se şterge. Vine cu un suflet nou. E poţiunea adormitoare din
basme. Zac cu pântecul în flăcări şi el aproape că nu observă. Gesturile noastre sunt omeneşti, dar
planează un blestem asupra camerei. E chipul lui June. Îmi amintesc, cu mare durere, una dintre
însemnările lui: „Clipa cea mai sălbatică a vieţii – June îngenunchind în stradă“. Oare pe June sau pe
Henry sunt geloasă?

Îmi cere să ne vedem din nou. Când îl aştept în fotoliu, în camera lui, şi el îngenunchează să mă
sărute, e mai ciudat decât în toate gândurile mele. Mă domină cu experienţa lui. Mă domină şi cu
mintea şi sunt redusă la tăcere. Îmi şopteşte ce trebuie să facă trupul meu. Mă supun şi se trezesc în
mine noi instincte. M-a capturat. Un bărbat atât de uman; şi eu, deodată neruşinat de firească. Sunt
uluită de faptul că stau acolo, în patul lui de fier, cu lenjeria mea neagră înfrântă, mototolită. Şi taina
mea ermetică e sfâşiată pentru o clipă, de un bărbat care îşi spune „ultimul bărbat de pe pământ“.
Scrisul nu este pentru noi artă, ci respiraţie. După prima întâlnire am respirat câteva însemnări,
accente de recunoaştere, mărturisiri omeneşti. Henry era încă uluit, iar eu expiram bucurie
insuportabilă, voluntară. Dar a doua oară, n-au mai fost cuvinte. Bucuria mea era nepalpabilă şi
înspăimântătoare. Se umfla înlăuntrul meu în timp ce mergeam pe străzi.
Transpiră, străluceşte. Nu pot s-o ascund. Sunt femeie. Un bărbat m-a făcut să mă supun. O, bucuria
unei femei când găseşte un bărbat căruia să i se supună, bucuria feminităţii ei înflorind în braţe
puternice!
Hugo mă priveşte pe când stăm în faţa şemineului. Eu vorbesc îmbătată de un torent sclipitor. Zice:
„Nu te-am mai văzut niciodată atât de frumoasă. Nu ţi-am mai simţit niciodată forţa atât de pregnant.
Ce-ţi dă încrederea asta nouă?“
Mă doreşte, aşa cum s-a întâmplat şi data trecută, după vizita lui John. Conştiinţa mea moare în
acel moment. Hugo se lasă deasupra mea şi eu mă supun instinctiv cuvintelor şoptite ale lui Henry.
Îmi încolăcesc picioarele în jurul lui Hugo, iar el exclamă în extaz: „Iubito, iubito, ce faci? Mă
înnebuneşti, n-am mai simţit niciodată o asemenea plăcere!“
Îl înşel, îl amăgesc, şi totuşi lumea nu se scufundă în ceţuri de culoarea sulfului. Nebunia învinge.
Nu mai pot să-mi compun mozaicurile. Nu fac decât să râd şi să plâng.

După un concert, am plecat împreună cu Hugo, ca doi îndrăgostiţi, cum zicea el. Era a doua zi după
ce eu şi Henry ne recunoscuserăm anumite sentimente la Viking. Hugo era atât de atent, atât de tandru!
Era o sărbătoare pentru el. Luam cina într-un restaurant din Montparnasse. Inventasem un pretext să
plec la o prietenă ca să citesc prima scrisoare de dragoste a lui Henry. Era în agenda mea. Mă
gândeam la asta când Hugo m-a întrebat: „Vrei stridii? Ia stridii în seara asta. E o seară specială. De
câte ori ies cu tine, mă simt de parcă mi-aş scoate amanta în oraş. Tu eşti amanta mea. Te iubesc mai
mult decât oricând“.
Vreau să citesc scrisoarea lui Henry. Mă scuz şi mă duc la toaletă. Citesc scrisoarea acolo. Nu e
foarte elocventă şi asta mă mişcă. Nu ştiu ce altceva mai simt. Mă întorc la masă, ameţită. Aici l-am
întâlnit pe Henry când s-a întors de la Dijon şi aici mi-am dat seama că mă bucur că se întorsese.
Cu altă ocazie, eu şi Hugo mergem la teatru. Mă gândesc la Henry. Hugo ştie şi arată aceeaşi veche
stânjeneală tandră, dorinţa de a crede, iar eu îl liniştesc. Mi-a transmis chiar el mesajul să-l sun pe
Henry la opt şi jumătate.
Aşa că înainte de piesă mergem la o cafenea, iar Hugo mă ajută să găsesc numărul lui Henry de la
birou. Fac o glumă referitor la ce va auzi. Eu şi Henry nu spunem cine ştie ce:
— Mi-ai primit scrisoarea?
— Da. Tu ai primit biletul meu?
— Nu.
După piesă, am o noapte proastă. Hugo se trezeşte dimineaţa devreme să-mi aducă o pilulă, un
somnifer.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă. Ce simţi?
Îmi oferă refugiul braţelor lui.

Prima dată când m-am întors de la Henry, uluită, îmi era greu să vorbesc în felul meu obişnuit,
însufleţit.
Hugo se aşază, îşi ia jurnalul şi scrie sălbatic despre mine şi „artă“ şi despre cum tot ce fac eu e
bine. În timp ce-mi citeşte toate astea, sângerez de moarte. Înainte de sfârşit, începe să plângă. Nu ştie
de ce. Îngenunchez în faţa lui.
— Ce e, iubitule, ce e?
Şi spun un lucru cumplit:
— Ai o intuiţie? – ceea ce, din cauza încrederii şi a simţurilor lui tocite, nu poate înţelege. El
crede că Henry mă stimulează doar în imaginaţie, ca scriitor. Şi pentru că asta crede, se pune şi el pe
scris, ca să-mi facă astfel curte.
Îmi vine să strig: „E atât de infantil din partea ta, e ca încrederea unui copil!“ Doamne, sunt
bătrână, sunt ultima femeie de pe pământ. Sunt conştientă de un paradox monstruos: dăruindu-mă,
învăţ să-l iubesc mai mult pe Hugo. Trăind aşa cum trăiesc, ocrotesc dragostea noastră de amărăciune
şi de moarte.
Adevărul este că numai aşa pot trăi: în două direcţii. Am nevoie de două vieţi. Am două fiinţe.
Seara, când mă întorc la Hugo, la pacea şi căldura casei, mă întorc cu o profundă mulţumire, ca şi
cum asta ar fi singura condiţie pentru mine. Îi aduc lui Hugo o femeie întreagă, eliberată de febra
„posesiei“, vindecată de otrava neliniştii şi a curiozităţii care ne ameninţă căsnicia, vindecată prin
acţiune. Dragostea noastră trăieşte pentru că eu trăiesc. Eu o susţin şi o hrănesc. Îi sunt fidelă, în felul
meu, care nu poate fi felul lui. Dacă va citi vreodată aceste rânduri, va trebui să mă creadă. Scriu
calm, lucid, în timp ce-l aştept să vină acasă, aşa cum îţi aştepţi amantul ales, cel etern.

Henry îşi face însemnări despre mine. Înregistrează tot ce spun. Amândoi înregistrăm, fiecare cu
alţi senzori. Viaţa scriitorilor este o altă viaţă.
Stau pe patul lui, cu rochia roz învăluindu-mă, şi fumez, iar el mă observă, spune că n-o să mă ia
niciodată în viaţa lui în locurile despre care mi-a povestit, că toate ornamentele de la Louveciennes
mi se potrivesc şi că trebuie să le am. „Tu n-ai putea trăi altfel.“ Îi contemplu camera sordidă şi
exclam: „Cred că aşa e. Dacă m-ai pune în camera asta săracă, aş lua-o de la capăt“.
A doua zi îi scriu unul dintre cele mai pasionale bilete pe care le-a primit vreodată: fără urmă de
intelect, doar cuvinte despre vocea lui, râsul lui, mâinile lui.
Şi el îmi scrie: „Anaïs, am fost uluit în seara asta, când ţi-am primit biletul. Nimic din ce-aş putea
spune vreodată nu s-ar ridica la înălţimea acelor cuvinte. Ai câştigat – m-ai redus la tăcere –, cel
puţin privind exprimarea acestor lucruri în scris. Nu ştii cât mă minunez de capacitatea ta de a
absorbi repede şi apoi a răstălmăci, a analiza, a fixa, a penetra, a învălui în gândurile tale. Pe mine
experienţa m-a prostit; am simţit o exaltare unică, un val de vitalitate, apoi de slăbiciune, de
pustietate, de mirare, de incredulitate, totul, totul… Pe când mă întorceam acasă, mă tot gândeam la
vântul de primăvară – totul devenise blând şi înmiresmat, aerul îmi lingea faţa, nu mă mai săturam să
respir. Şi până am primit biletul tău am fost în panică. Mă temeam că vei nega totul. Dar, pe măsură
ce citeam – am citit foarte încet, pentru că fiecare cuvânt era o revelaţie pentru mine –, mi-au revenit
în minte faţa ta zâmbitoare, veselia ta inocentă, ceva ce am căutat mereu la tine, dar nu am văzut
niciodată cu adevărat. Uneori începeai aşa, la Louveciennes, iar apoi mintea mi se înceţoşa şi-ţi
vedeam ochii gravi, rotunzi, şi gura strânsă, bosumflată, care aproape mă înspăimânta sau, în orice
caz, mă intimida întotdeauna.
Mă faci extrem de fericit pentru că mă păstrezi nedivizat – pentru că mă laşi să fiu artist, aşa cum
sunt, şi totuşi nu anticipezi bărbatul, animalul, amantul flămând, insaţiabil. Nici o femeie nu mi-a
acordat vreodată privilegiile de care am nevoie – şi tu, care cânţi atât de vesel, atât de îndrăzneţ,
râzând chiar – da, tu mă inviţi să merg înainte, să fiu eu însumi, să cutez orice! Te ador pentru asta.
Aici eşti cu adevărat măreaţă, o femeie extraordinară. Ce femeie eşti! Acum râd în sinea mea când
mă gândesc la tine – nu mă tem deloc de feminitatea ta. Şi cum ardeai… Apoi îmi amintesc limpede
rochia ta, culoarea şi materialul ei, lărgimea ei vaporoasă, senzuală – exact ce te-aş fi implorat să
porţi dacă aş fi putut anticipa momentul.
Uite cum ai anticipat ce-am scris astăzi – mă refer la ce-ai spus despre caricatură, ură etc.
Aş putea să stau şi să-ţi scriu toată noaptea. Te văd mereu în faţa mea, cu capul plecat şi cu genele
lungi mângâindu-ţi obrajii. Şi mă simt foarte umil. Nu ştiu de ce m-ai alege tu pe mine – mă intrigă
asta. Mi se pare că, din momentul în care ai deschis uşa şi mi-ai întins mâna, surâzând, am fost sedus,
am fost al tău. Şi June a simţit asta. A spus imediat că ori tu eşti îndrăgostită de mine, ori eu de tine.
Dar eu n-am ştiut că era dragoste. Vorbeam despre tine radiind, fără rezerve. Apoi June te-a cunoscut
şi s-a îndrăgostit de tine“.

Henry cochetează cu ideea sfinţeniei. Mă gândesc la tonurile de orgă ale vocii, la expresiile şi
mărturisirile lui. Şi la capacitatea lui de a fi venerat, adică de a simţi divinul. Când am fost mai
firească, mai feminină, ridicându-mă din pat ca să-i aduc o ţigară, să-i servesc şampanie, să-mi
aranjez părul, să mă îmbrac, el a spus: „Încă nu mă simt firesc cu tine“.
Trăieşte destul de liniştit, aproape rece uneori. E plecat din prezent. După aceea, când scrie, se
încălzeşte, începe să dramatizeze şi să ardă.
Scopurile noastre: el cu limbajul lui, eu cu al meu. Nu-i folosesc niciodată cuvintele. Cred că
modul meu de a înregistra e mai inconştient, mai instinctiv. Nu apare la suprafaţă şi totuşi, nu ştiu
cum, el l-a remarcat, din greutatea ochilor mei. Mintea mea alunecoasă împotriva disecării lui
neîncetate. Credinţa mea în miracol împotriva însemnărilor lui grele, realiste. Bucuria, când
sesizează miracolul: „Ochii tăi par să aştepte miracole“. Le va face el oare?
Face însemnări precum: „Anaïs: pieptene verde cu păr negru în el. Ruj care nu se şterge. Colier
barbar. Uşor de frânt. Fragilă“.

În acea a doua după-amiază, dintr-o neînţelegere, el mă aştepta în cafenea şi eu îl aşteptam în

camera lui. Garçon-ul îi făcea curat în cameră. M-a rugat să aştept în altă încăpere, de partea cealaltă
a holului, una foarte mică şi posomorâtă. M-am aşezat pe un scaun simplu, fără pretenţii. Garçon-ul a
venit cu un alt scaun, tapiţat cu catifea roşie. „O să vă simţiţi mai bine“, a spus. Am fost mişcată. Mi
se părea că Henry îmi oferă scaune acoperite cu catifea. Am fost fericită cât am aşteptat. Apoi am
obosit un pic şi m-am dus să mă întind în camera lui Henry. Am deschis un dosar intitulat „Însemnări
din Dijon“. Prima pagină era o copie a unei scrisori către mine pe care n-o primisem încă. Atunci a
intrat el şi, când i-am spus: „Nu cred în dragostea ta“, m-a făcut să tac.
M-am simţit umilită în ziua aceea, în faţa forţei lui. Carnea lui e la fel de puternică sau mai
puternică decât mintea. E victorios. Mă ţinea cu un soi de teamă. „Pari atât de fragilă! Mă tem să nu
te omor.“ Şi mă simt mică în patul lui, goală, cu bijuteria mea barbară zăngănind. Dar el a simţit
esenţa forţei mele, care se aprinde sub atingerea lui.
Gândeşte-te la asta, Henry, când ţii trupul meu prea fragil în braţe, un trup pe care abia îl simţi
pentru că eşti atât de obişnuit cu carnea în avalanşă, dar simţi convulsiile plăcerii lui ca pe nişte
unduiri ale unei simfonii, nu greutatea statică a lutului, ci dansul lui în braţele tale. N-o să mă frângi.
Mă modelezi ca un sculptor. Faunul va fi transformat în femeie.
— Henry, îţi jur, vreau să-ţi spun adevărul. Într-o zi, când vei repurta o nouă victorie, o să-ţi
răspund la orice întrebare.
— Da, ştiu, a zis Henry. Sunt sigur de asta. Aştept destul de răbdător. Pot să aştept.
 Ceea ce mi s-ar fi putut părea ridicol n-a făcut decât să mă mişte prin umanitatea gestului. Henry
târându-se pe jos ca să-mi găsească jartierele negre de mătase, care căzuseră după pat. Veneraţia lui
în faţa colierului meu de doisprezece franci:
— Porţi un lucru atât de frumos, atât de rar!
Când l-am văzut gol, mi s-a părut lipsit de apărare şi tandreţea mea a sporit.
După aceea era languros, iar eu eram veselă. Am vorbit chiar şi despre meşteşugul nostru:
— Îmi place să-mi fac ordine pe birou înainte de-a începe, a spus Henry, să n-am decât însemnări
în jurul meu, o grămadă de însemnări…
— Aşa faci? am spus entuziasmată, de parcă ar fi fost cea mai interesantă informaţie.
Meşteşugul nostru. Ce încântare să discutăm despre tehnici!

Cred, Henry, că tu suferi din cauza efortului revelaţiilor complete cu privire la tine şi June, de o
sinceritate inexorabilă, dar obţinută cu durere. Ai momente de rezervă, sentimentul că violezi
intimităţi sacre, viaţa secretă a propriei tale fiinţe, precum şi a altora.
Uneori vreau să te ajut datorită pasiunii obiective pentru adevăr pe care o împărtăşim. Dar doare,
Henry, doare. Încerc să fiu cinstită în jurnalul meu, zi de zi.
Ai dreptate, într-un anumit sens, când vorbeşti despre onestitatea mea. Un efort fac, în orice caz, cu
obişnuitele retractări omeneşti ori feminine. Să retractezi nu e feminin, masculin ori ipocrit. E spaima
în faţa distrugerii absolute. Va muri oare ceea ce noi analizăm inexorabil? Va muri oare June? Va
muri oare dragostea noastră, brusc, instantaneu, dacă tu o vei caricaturiza? Henry, prea multă
cunoaştere e periculoasă. Tu ai o pasiune pentru cunoaşterea absolută. De-asta oamenii te vor urî.
Şi uneori cred că omiţi ceva în analiza neîncetată pe care i-o faci lui June, şi anume sentimentul tău
faţă de ea dincolo de cunoaştere, în ciuda cunoaşterii. Adeseori văd cum plângi pentru ceea ce
distrugi, cum ai vrea să te opreşti şi doar să adori; şi chiar te opreşti, dar o clipă mai târziu te repezi
din nou cu cuţitul, ca un chirurg.
Ce-o să faci după ce-o să dezvălui tot ce se poate şti despre June? Adevărul. Cu câtă ferocitate îl
cauţi! Distrugi şi suferi. Într-un fel bizar, nu sunt cu tine, sunt împotriva ta. Suntem sortiţi să deţinem
două adevăruri. Te iubesc şi mă lupt cu tine. Şi tu la fel. Vom fi mai puternici din această cauză,
fiecare dintre noi, mai puternici în dragostea şi în ura noastră. Când caricaturizezi, desfiinţezi şi
sfâşii, te urăsc. Vreau să-ţi răspund, nu cu poezie slabă ori stupidă, ci cu o minune la fel de puternică
precum realitatea ta. Vreau să mă opun cuţitului tău chirurgical cu toate forţele oculte şi magice ale
lumii.
Vreau să te combat şi să mă supun ţie deopotrivă: ca femeie îţi ador curajul, ador suferinţa pe care
o provoacă, ador lupta pe care o porţi în tine, pe care numai eu o pricep în întregime, îţi ador
sinceritatea înspăimântătoare, îţi ador forţa. Ai dreptate. Lumea trebuie să fie caricaturizată, dar eu
ştiu, de asemenea, cât de mult poţi iubi ceea ce caricaturizezi. Câtă pasiune e în tine! Asta simt. Nu
simt savantul, demascatorul, observatorul. Când sunt cu tine, simt sângele.
De data asta n-o să te trezeşti din extazul întâlnirilor noastre pentru a expune doar momentele
ridicole. Nu. De data asta n-o s-o faci, pentru că în timp ce trăim împreună, în timp ce-mi examinezi
rujul de neşters ce-mi estompează conturul gurii, întinzându-se ca sângele după o operaţie (m-ai
sărutat pe gură şi a dispărut, conturul ei s-a pierdut ca într-o acuarelă, culorile au curs), în timp ce
faci asta, eu prind din zbor miracolul ce trece pe lângă noi (miracolul, o, miracolul că stau culcată
sub tine) şi ţi-l aduc, îl respir în jurul tău. Ia-l. Sunt risipitoare cu sentimentele mele când mă iubeşti,
sentimente atât de netocite, atât de noi, Henry, deloc pierdute în asemănarea cu alte momente, atât de
mult ale noastre, ale tale, ale mele, tu şi cu mine împreună, nu orice bărbat şi orice femeie împreună.
Ce e mai tulburător de real decât camera ta? Patul de fier, perna tare, unicul pahar. Şi totul
străluceşte ca instalaţiile luminoase de 4 Iulie graţie bucuriei mele, bucuriei dulci, în cascadă, a
pântecelui pe care l-ai aprins. Încăperea e plină de incandescenţa pe care ai turnat-o în mine.
Încăperea va exploda când mă voi aşeza pe marginea patului tău şi tu îmi vei vorbi. Nu-ţi aud
cuvintele: glasul tău reverberează pe fundalul trupului meu ca un alt fel de mângâiere, un alt fel de
penetrare. Nu am nici o putere asupra glasului tău. Vine direct din tine în mine. Aş putea să-mi înfund
urechile şi el şi-ar croi drum prin sângele meu şi l-ar face să clocotească.
Sunt insensibilă la atacul vizual brut al lucrurilor. Îţi văd cămaşa kaki agăţată într-un cui. E cămaşa
ta şi te-am văzut îmbrăcat astfel – tu, purtând o culoare pe care o detest. Dar te văd pe tine, nu cămaşa
kaki. Ceva se stârneşte în mine când o privesc şi cu siguranţă e fiinţa ta omenească. E o viziune a
fiinţei tale dezvăluindu-mi o uimitoare delicateţe. E cămaşa ta kaki şi tu eşti bărbatul care e axa lumii
mele acum. Mă învârtesc în jurul bogăţiei fiinţei tale.
„Vino mai aproape de mine, vino mai aproape! Îţi promit că o să fie frumos.“
Îţi ţii promisiunea.
Ascultă, nu cred că numai eu simt că trăim ceva nou pentru că e nou pentru mine. Nu văd în
scrierile tale nici unul dintre sentimentele pe care mi le-ai arătat mie şi nici una dintre expresiile pe
care le-ai folosit. Pe când citeam ce-ai scris, m-am întrebat: ce episod o să repetăm?
Ai viziunea ta, iar eu pe a mea şi ele s-au întrepătruns. Dacă uneori văd lumea aşa cum o vezi tu
(pentru că sunt curvele lui Henry, le iubesc), uneori şi tu o vezi aşa cum o văd eu.

Lui Henry detectivul îi ofer replici enigmatice.

Pe când mă îmbrăcam, îmi comentam râzând lenjeria, care îi plăcuse lui June, June care e
întotdeauna goală pe sub rochie.
— E spaniolă, am zis.
Henry a răspuns:
— Întrebarea care îmi vine în minte când spui asta e: de unde a ştiut June că porţi astfel de
lenjerie?
— Să nu crezi că încerc să fac totul să pară mai inocent decât a fost, dar nu te repezi să tragi astfel
de concluzii, altfel n-o să afli niciodată adevărul.
Nu prinde voluptatea cunoaşterii pe jumătate, a posesiei pe jumătate, a aplecării periculoase peste
marginea hăului, pentru nici o senzaţie absolută anume.
Henry şi June au distrus logica şi unitatea vieţii mele. E bine, pentru că un tipar nu înseamnă trăire.
Acum trăiesc. Nu fac tipare.
Ceea ce îmi scapă mereu e realitatea de a fi bărbat. Când imaginaţia şi emoţiile unei femei
depăşesc limitele normale, din când în când ea e posedată de sentimente pe care nu le poate exprima.
Vreau s-o posed pe June. Mă identific cu bărbaţii care o pot penetra. Dar eu sunt neputincioasă. Pot
să-i dau plăcerea dragostei mele, dar nu coitul suprem. Ce chin!

Şi scrisorile lui Henry: „…teribil, teribil de viu, suferind şi simţind în mod absolut că am nevoie
de tine… Dar trebuie să te văd: te văd luminoasă şi minunată şi, în acelaşi timp, i-am scris lui June şi
sunt sfâşiat, dar vei înţelege: trebuie să înţelegi. Anaïs, rămâi alături de mine. Eşti pretutindeni în
jurul meu, ca o flacără strălucitoare. Anaïs, pentru Dumnezeu, dac-ai şti ce simt acum!
Vreau să devin familiar cu tine. Te iubesc. Te iubeam când ai venit şi te-ai aşezat pe pat – toată
acea a doua după-amiază a fost ca o ceaţă caldă – şi aud din nou cum îmi rosteşti numele, cu accentul
tău bizar. Trezeşti în mine aşa un amestec de sentimente, că nu ştiu cum să te abordez. Vino la mine –
din ce în ce mai aproape de mine. O să fie frumos, îţi promit. Îmi place atât de mult francheţea ta –
aproape o umilinţă. N-aş putea niciodată să rănesc asta. Mi-a trecut prin minte în seara asta că de fapt
cu o femeie ca tine ar fi trebuit să mă căsătoresc. Sau o fi pentru că dragostea, la început, inspiră
întotdeauna astfel de gânduri? Nu mă tem că o să vrei să mă răneşti. Văd că ai şi tu o forţă a ta – de
alt ordin, mai greu sesizabilă. Nu, n-o să te frângi. Am spus o mulţime de prostii despre fragilitatea
ta. Am fost mereu un pic stânjenit. Dar mai puţin ultima dată. Stânjeneala va dispărea. Ai un simţ al
umorului delicios – ador asta. Vreau să te văd mereu râzând. Face parte din tine. M-am gândit la
locuri în care ar trebui să mergem împreună – locuri mici şi obscure, ici-colo prin Paris. Doar ca să
spun: aici am fost cu Anaïs, aici am mâncat, am dansat sau ne-am îmbătat împreună. Ah, să te văd
beată o dată, ce regal ar fi! Mi-e aproape frică să sugerez asta, dar, Anaïs, când mă gândesc cum te
lipeşti de mine, cu cât entuziasm îţi desfaci picioarele şi cât de udă eşti, Dumnezeule, mă înnebuneşte
să mă gândesc cum ai fi când toate inhibiţiile s-ar surpa!
Ieri mă gândeam la tine, la cum îţi lipeai coapsele de mine, stând în picioare, la camera care se
clătina, la cum cădeam peste tine în întuneric şi nu mai ştiam de nimic. Şi m-am înfiorat, am gemut de
plăcere. Mă gândesc că, dacă weekendul trebuie să treacă fără să te văd, o să fie insuportabil.
Dacă e nevoie, vin eu la Versailles duminică… orice, dar trebuie să te văd. Nu te teme să mă
tratezi cu răceală. Îmi va fi de-ajuns să stau lângă tine, să te privesc cu admiraţie. Te iubesc, asta-i
tot“.

Eu şi Hugo suntem în maşină, în drum spre o serată elegantă. Cânt până când pare că maşina e
condusă de cântecul meu. Îmi umflu pieptul şi imit le roucoulement al porumbeilor. Scot un rrrrrrrrr
franţuzesc. Hugo râde. Mai târziu, împreună cu un marchiz şi o marchiză, ieşim din teatru şi curvele
ne înghesuie. Marchiza strânge din buze. Eu mă gândesc că sunt curvele lui Henry şi simt căldură,
prietenie faţă de ele.
Într-o seară îi propun lui Hugo să mergem împreună la o „expoziţie“, doar ca să ne uităm.
— Vrei? îl întreb, deşi în gând sunt pregătită să trăiesc, nu să văd. El e curios, exaltat.
— Da, da.
Îl sunăm pe Henry să-i cerem informaţii. Ne sugerează rue Blondel 32.
Pe drum, Hugo ezită, dar eu râd şi îl îndemn să nu renunţe. Taxiul ne lasă pe o străduţă îngustă.
Uitaserăm numărul. Dar văd un „32“ roşu deasupra unei uşi. Mi se pare că am stat pe o trambulină şi
am plonjat. Şi acum suntem într-o piesă. Suntem alţii.
Împing o uşă batantă. Eram pe cale să mă duc să mă tocmesc la preţ. Dar, când văd că nu e o casă,
ci o cafenea plină de oameni şi femei goale, mă întorc să-l chem pe Hugo şi intrăm.
Zgomot. Lumini orbitoare. Multe femei ne înconjoară, ne strigă, încercând să ne atragă atenţia. La
patronne ne conduce la o masă. Femeile strigă şi ne fac semne în continuare. Trebuie să alegem.
Hugo zâmbeşte, uluit. Le studiez. Aleg o femeie foarte vioaie, grasă, grosolană, cu înfăţişare de
spaniolă, apoi mă întorc cu spatele la grupul gălăgios, spre capătul şirului, şi chem o femeie care nu
făcuse nici un efort să-mi atragă atenţia, micuţă, feminină, aproape timidă. Acum stau în faţa noastră.
Femeia cea micuţă e dulce şi supusă. Vorbim, o, extrem de politicos. Discutăm una despre unghiile
celeilalte. Ele remarcă oja mea sidefie neobişnuită. Îl rog pe Hugo să se uite, să vadă dacă am ales
bine. Mă ascultă şi spune că n-aş fi putut fi mai inspirată. Le privim pe femei dansând. Văd numai în
pete, intens. Anumite locuri sunt pete albe pentru mine. Văd şolduri mari, fese şi sâni atârnând, multe
trupuri, toate deodată. Ne aşteptaserăm să fie şi un bărbat la demonstraţie. „Nu“, spune patroana, „dar
cele două fete o să vă amuze. Veţi vedea totul.“ Aşadar, nu va fi seara lui Hugo, dar el acceptă totul.
Ne tocmim la preţ. Femeile zâmbesc. Îşi închipuie că e seara mea pentru că le-am întrebat dacă o să-
mi arate poziţii lesbiene.
Totul e ciudat pentru mine şi familiar pentru ele. Mă simt în largul meu numai pentru că sunt
oameni care au nevoie de ceva, pentru care poţi să faci ceva. Îmi dăruiesc toate ţigările. Aş fi vrut să
am o sută de pachete. Aş fi vrut să am o grămadă de bani. Ne ducem sus. Îmi place să privesc mersul
nud al femeilor.
Încăperea e luminată discret, iar patul jos şi larg. Femeile sunt vesele şi se spală. Cât trebuie să se
estompeze gustul lucrurilor cu atâta automatism! O privim pe femeia cea mare legându-şi de talie un
penis, o chestie rozalie, o caricatură. Şi pozează nonşalant, profesional. Arăboaice, spanioloaice,
parizience, dragoste când nu ai bani pentru o cameră de hotel, dragoste în taxi, dragoste când unuia
dintre parteneri îi e somn…
Eu şi Hugo privim, râzând un pic de ştrengăriile lor. Nu învăţăm nimic nou. E ireal, până când le
cer poziţii lesbiene.
Femeia cea micuţă e încântată, îi place mai mult decât apropierea unui bărbat. Grăsana îmi
dezvăluie un loc secret în trupul femeii, o sursă de noi plăceri, pe care am simţit-o uneori, dar
niciodată clar – acel mic năsturaş de la deschizătura buzelor de femeie, pe care bărbaţii îl trec cu
vederea. Acolo, grăsana loveşte repetat cu limba. Micuţa închide ochii, geme şi tremură în extaz. Eu
şi Hugo ne aplecăm deasupra lor, absorbiţi de acel moment de încântare a femeii micuţe, care oferă
privirilor noastre trupul ei cucerit, înfiorat. Hugo fierbe. Eu nu mai sunt femeie; sunt bărbat. Ating
esenţa fiinţei lui June.
Devin conştientă de senzaţiile lui Hugo şi spun:
— Vrei femeia? Ia-o. Îţi jur că nu mă deranjează, iubitule.
— Aş avea orgasm cu oricine în clipa asta, răspunde el.
Micuţa stă liniştită pe spate. Apoi se ridică amândouă şi încep să facă glume, iar momentul trece.
Vreau…? Îmi desfac jacheta; spun nu, nu vreau nimic.
Nu le-aş fi putut atinge. Doar un minut de frumuseţe – înfiorarea femeii micuţe, mâinile ei
mângâind capul celeilalte. Acel moment e de-ajuns pentru a-mi face sângele să fiarbă de o nouă
dorinţă. Dacă am fi fost un pic mai nebuni… Dar camera ni se pare murdară. Am ieşit. Ameţiţi.
Mulţumiţi. Exaltaţi.
Ne-am dus să dansăm la Bal Nègre. Scăpaserăm de o teamă. Hugo era eliberat. Ne înţeleseserăm
unul altuia senzaţiile. Împreună. Braţ la braţ. O generozitate reciprocă.
Nu eram geloasă pe femeia micuţă pe care o dorise Hugo. Dar el se gândea: „Dacă ar fi fost acolo
un bărbat…“ Aşa că încă nu ştim. Tot ce ştim e că ne-am petrecut seara minunat. Îi putusem oferi lui
Hugo o parte din plăcerea care mă invada.
Iar când ne-am întors acasă, mi-a adorat trupul pentru că era mai încântător decât ceea ce
văzuserăm şi ne-am cufundat împreună în senzualitate, cu o perspectivă nouă. Ucidem fantome.

M-am dus la Viking să mă întâlnesc cu Eduardo. Ne facem confidenţe: el despre o femeie de la

pensiunea lui, eu despre Henry. Stăm de vorbă în lumina difuză. Eduardo se teme să nu-l scot din
viaţa mea.
— Nu, am spus, e destul loc. Îl iubesc pe Hugo mai mult ca oricând, îi iubesc pe Henry şi pe June
şi pe tine, dacă vrei.
A zâmbit.
— O să-ţi citesc scrisorile lui Henry, am zis, pentru că îşi făcea griji cu privire la „imaginaţia“
mea (poate că nu e nimic de capul lui Henry, îşi zicea). Şi în timp ce-i citeam, m-a oprit. Nu putea
suporta.
Îmi vorbeşte despre psihanaliză, ceea ce arată cât de mult mă iubeşte, cum mă vede acum. Iubirea
lui Henry creează o aureolă în jurul meu. Stau foarte sigură pe mine în faţa timidităţii lui Eduardo. Îl
privesc cum vine spre mine, căutând apropierea, îmi atinge mâna, genunchiul. Îl privesc devenind
uman. Pentru momentul ăsta, acum multă vreme, aş fi dat orice, dar am lăsat totul în urmă.
— Înainte de-a pleca, zice el, vreau…
Şi începe să mă sărute.
— Eduardo… murmur eu, docilă.
Sărutul e minunat. Sunt pe jumătate înduioşată, pe jumătate stârnită. Dar nu-şi urmează dorinţa.
Voise doar o jumătate de măsură. Iat-o. Plecăm de acolo. Luăm un taxi. E covârşit de bucuria de a mă
atinge.
— Imposibil! strigă el. În sfârşit! Dar înseamnă mai mult pentru mine decât pentru tine.
E adevărat. Sunt mişcată numai pentru că m-am obişnuit să-mi doresc acea gură foarte frumoasă.
Uite ce-am făcut! Uite ce spectacol e chinul lui Eduardo! Frumosul meu Eduardo, Keats şi Shelley,
poezii şi brânduşe – atâtea ore de privit în ochii lui limpezi şi de prins reflexii de bărbaţi şi târfe.
Vreme de treisprezece ani, faţa lui, mintea lui, imaginaţia lui s-au întors spre mine, dar trupul lui a
fost mort. Trupul lui e viu acum. Îmi rosteşte numele gemând.
— Când te mai văd? Trebuie să te văd mâine…
Săruturi pe ochi, pe gât. Lumea pare să se fi întors cu fundu-n în sus. Până mâine va trece, m-am
gândit.
Dar a doua zi, pentru că nu aştept nimic, nebunia lui Eduardo revine şi simt, pentru prima dată,
destinul, nevoia imperativă a unei hotărâri psihologice. Mergem în plin soare la un hotel pe care-l
ştie el, urcăm scara, veseli, intrăm într-o cameră galbenă. Îi cer să tragă draperiile. Ne-am săturat de
visuri, de închipuiri, de tragedie, de literatură.

La parter, plăteşte camera. Îi spun femeii:

— Treizeci de franci e prea mult pentru noi. Data viitoare ne-o puteţi închiria mai ieftin?
Şi ajunşi în stradă, izbucnim în râs: data viitoare!
Miracolul s-a împlinit. Ne plimbăm, expansivi. Ne e foarte foame. Ne ducem la Viking şi mâncăm
patru sandviciuri mari (era o vreme când nu puteam înghiţi în prezenţa lui Eduardo).
 — Cât de mult îţi datorez! strigă el.
Şi în sinea mea îi răspund: „Cât de mult îi datorezi lui Henry!“

Nu mă pot împiedica să simt astăzi că o parte din mine stă deoparte şi mă priveşte trăind şi
minunându-mă. Aruncată în viaţă fără experienţă, naivă, simt că ceva m-a salvat. Mă simt egala vieţii.
Ca în nişte scene ale unei piese excepţionale, Henry m-a călăuzit. Nu. El a aşteptat. M-a privit. Eu m-
am mişcat, eu am acţionat. Am făcut lucruri neaşteptate, surprinzătoare pentru mine însămi – ca
momentul acela pe care-l pomeneşte Henry, când m-am aşezat pe marginea patului. Eram în faţa
oglinzii şi mă pieptănam. El stătea în pat şi a spus:
— Încă nu mă simt în largul meu cu tine.
Impulsiv, brusc, m-am dus la pat, m-am aşezat lângă el, mi-am pus faţa foarte aproape de a lui.
Haina mi-a alunecat, la fel şi bretelele combinezonului şi, în tot gestul acela, în ce am spus, era ceva
atât de firesc generos, docil, uman, încât a amuţit.
Simt că, atunci când îmi vorbeşte sau îmi scrie, Henry caută un alt limbaj. Îl simt evitând cuvântul
care îi vine primul pe buze, alegând altul, mai subtil. Uneori mi se pare că l-am dus într-o lume
complicată, într-o nouă ţară, şi el nu păşeşte ca John, tropăind, ci cu o conştiinţă pe care am simţit-o
în el din prima zi. El păşeşte înăuntrul simfoniilor lui Proust, al insinuărilor lui Gide, al enigmelor cu
opiu ale lui Cocteau, al tăcerilor lui Valéry; păşeşte în sugestiv, în spaţii deschise; în iluminările lui
Rimbaud. Şi eu păşesc alături de el. În seara asta îl iubesc, pentru felul minunat în care mi-a dăruit
pământul.
Însoţindu-l, nu pot şi nu trebuie să mă grăbesc. N-o să-i cer lui Hugo nici măcar o singură seară
liberă. De-asta, îi trezesc lui Henry sentimente noi şi profunde.
— Te bucuri că vrea să scrie, să lucreze, că e mai degrabă exaltat decât distrus? întreabă Eduardo.
— Da.
— Adevăratul test va veni când o să începi să vrei să-ţi foloseşti puterea asupra bărbaţilor în chip
crud şi distructiv.
Va veni oare vremea aceea?

Îi povestesc lui Hugo despre jurnalul meu imaginar al unei femei posedate, ceea ce îl întăreşte în
convingerea lui că totul e iluzoriu în afara dragostei noastre.
— Dar de unde ştii că nu există cu adevărat un astfel de jurnal? De unde ştii că nu te mint?
— Ai putea, a zis el.
— Acum ai o minte cu adevărat deschisă.
— Dă-mi nişte realităţi cu care să mă lupt, mi-a spus el. Imaginaţia mea face totul mai rău.
Îl las să-mi citească scrisoarea pentru June şi e uşurat să ştie. Cele mai bune minciuni sunt
jumătăţile de adevăruri. Îi spun jumătăţi de adevăruri.

Duminică. Hugo se duce să joace golf. Mă îmbrac ritualic şi compar bucuria de a mă îmbrăca
pentru Henry cu tristeţea de a mă îmbrăca pentru bancheri idioţi şi regi ai telefoniei.
Mai târziu, o încăpere mică, întunecată, extrem de sărăcăcioasă, ca un alcov ascuns. Imediat,
bogăţia vocii şi gurii lui Henry. Senzaţia de scufundare în sânge cald. Şi el, copleşit de căldura şi
umezeala mea. Penetrare înceată, cu pauze şi răsuciri, făcându-mă să suspin de plăcere. Nu am
cuvinte pentru asta; totul e nou pentru mine.
Prima dată când Henry a făcut dragoste cu mine, mi-am dat seama de un lucru cumplit – că Hugo
era prea mare sexual pentru mine, astfel că plăcerea mea nu a fost pură, ci întotdeauna oarecum
dureroasă. Să fi fost ăsta secretul insatisfacţiei mele? Tremur în timp ce scriu asta. Nu vreau să mă
gândesc prea mult la efectul său asupra vieţii mele, la foamea mea. Foamea mea nu e anormală. Cu
Henry sunt mulţumită. Ajungem la orgasm, vorbim, mâncăm şi înainte să plec mă inundă din nou. Nu
am cunoscut niciodată o asemenea plenitudine. El nu mai e Henry; iar eu sunt o femeie oarecare.
Pierd senzaţia de fiinţe diferite.
Mă întorc la Hugo liniştită şi veselă; i se transmite şi lui. Şi spune: „N-am fost niciodată atât de
fericit cu tine“. E ca şi cum aş fi încetat să-l devorez, să am pretenţii de la el. Nu-i de mirare că sunt
umilă în faţa uriaşului meu, Henry. Şi el e umil în faţa mea. „Vezi tu, Anaïs, n-am mai iubit niciodată
o femeie cu minte. Toate celelalte femei îmi erau inferioare. Pe tine te consider egala mea.“ Şi el
pare plin de o mare bucurie, o bucurie pe care n-a cunoscut-o cu June.
Acea ultimă după-amiază în camera de hotel a lui Henry a fost pentru mine ca un cuptor
incandescent. Înainte, nu aveam decât incandescenţa minţii şi a imaginaţiei; acum ea e a sângelui. Un
întreg. Ies ameţită în seara blândă de primăvară şi mă gândesc: acum nu m-ar deranja să mor.
Henry mi-a trezit adevăratele instincte, astfel că nu mă mai simt stânjenită, înfometată, neadecvată
în lumea mea. Am descoperit unde mă potrivesc. Îl iubesc, şi totuşi nu sunt oarbă la acele elemente
din noi care se ciocnesc şi din care, mai târziu, va izvorî divorţul nostru. Nu pot simţi decât
prezentul. Prezentul e atât de bogat şi de fertil! Cum spune Henry, „Totul e bine, bine“.

E zece şi jumătate. Hugo s-a dus la un banchet şi eu îl aştept. Se asigură făcând apel la mintea mea.
Crede că mintea mea deţine mereu controlul. Nu ştie de ce nebunii sunt în stare. Voi păstra povestea
asta pentru când va fi mai bătrân, când şi el îşi va fi eliberat instinctele. A-i spune adevărul despre
mine acum n-ar face decât să-l ucidă. Dezvoltarea lui e firesc mai înceată. La patruzeci de ani o să
ştie ce ştiu eu astăzi. O să ajungă să simtă şi să absoarbă lucrurile fără durere.
Sunt întotdeauna îngrijorată în legătură cu Hugo, de parcă ar fi copilul meu. Asta pentru că pe el îl
iubesc cel mai mult. Aş vrea să fie mai bătrân cu zece ani.

Henry m-a întrebat, ultima dată: „Am fost mai puţin brutal, mai puţin pasional decât te aşteptai?
Te-au făcut scrierile mele poate să te aştepţi la mai mult?“
Am fost uluită. I-am reamintit cum aproape primele cuvinte pe care i le-am scris după întâlnirea
noastră au fost: „Muntele de cuvinte s-a predat, literatura a căzut“. Voiam să spun că începuseră
sentimentele reale şi că senzualitatea intensă a scrisului său era una, iar senzualitatea noastră
împreună era alta, era ceva real.
Nici chiar Henry, cu viaţa lui aventuroasă, nu are deplină încredere. Nu-i de mirare că mie şi lui
Eduardo, excesiv de tandri, ne lipsea încrederea într-o măsură tragică. Acea încredere delicată am
hrănit-o noi, eu şi Eduardo, încercând să reparăm răul pe care ni l-am făcut unul altuia fără să vrem,
încercând să desăvârşim şi să vindecăm cursul unui destin ciudat. Ne-am culcat împreună numai
pentru că asta ar fi trebuit să facem de la început.

Prietena mea Nataşa mă bate întruna la cap în legătură cu atitudinea mea idioată. Ce-i cu draperiile
lui Henry? De ce pantofi pentru June? „Şi tu? Şi tu?“ Nu înţelege cât de răsfăţată sunt. Henry îmi
oferă lumea întreagă. June mi-a dăruit nebunie. Doamne, ce recunoscătoare sunt să găsesc două fiinţe
pe care le pot iubi, care sunt generoase cu mine într-un fel pe care nu i-l pot explica Nataşei. Pot să-i
explic că Henry îmi dă acuarelele lui şi June singura ei brăţară? Şi mai mult.

La Viking, îi spun lui Eduardo delicat, în cuvinte alese cu grijă, că nu trebuie să continuăm, că simt
că experienţa asta nu a fost menită să fie continuată; a fost doar o mistificare a trecutului. A fost
minunat, dar nu există polaritate a sângelui între noi.
Eduardo suferă. Spaima lui fundamentală că nu mă poate reţine prinde viaţă acum. De ce n-am
aşteptat până era complet vindecat? Vindecat? Ce înseamnă asta? Maturitate, virilitate, integralitate,
puterea de a mă cuceri? Ştiu deja că nu mă poate cuceri niciodată. Îi ascund asta. O, ce milă se
stârneşte în mine când îi văd capul frumos plecat, când îi văd chinul! Faptul că ştie de Henry stă acum
între noi. Mă imploră:
— Vino în camera noastră, încă o dată, doar ca să mai fim singuri. Crede în sentimentele mele.
Îi spun:
— Nu trebuie. Hai să păstrăm momentul pe care l-am avut.
Nu voiam deloc să mă duc. Premoniţii. Dar el vrea să lămurească lucrurile.
Camera noastră era cenuşie şi rece azi. Ploua. Mă luptam cu dezolarea care mă invada. Dacă am
jucat vreodată teatru în viaţa mea, asta a fost azi. Nu eram tulburată, dar nu recunoşteam. Apoi el a
simţit insatisfacţia şi am trecut în revistă câteva pagini din cărţile lui Lawrence. Pentru prima dată le-
am înţeles, poate mai bine decât le înţelesese Lawrence, pentru că el a descris numai senzaţiile
bărbatului.
Şi Eduardo ce simte? Simte mai multe pentru mine decât pentru oricare altă femeie; cu mine a
gustat cel mai mult din absolut, din propria bărbăţie.
Nu-l puteam zdrobi. Am continuat, cu vorbe blânde: „Nu forţa viaţa. Lasă lucrurile să se
desfăşoare încet. Nu suferi“.
Dar acum ştie.

Totul a fost ca un coşmar pentru mine. Fiinţa mea striga după Henry. L-am văzut astăzi. Era cu
prietenul lui Fred Perlès, bărbatul moale, delicat, cu ochi de poet. Îmi place Fred, şi totuşi mă
simţeam mai aproape de Henry, atât de aproape că nu puteam suporta să mă uit la el. Stăteam în
bucătăria noului lor apartament din Clichy. Henry strălucea. Când am spus că trebuie să plec, după ce
am stat îndelung de vorbă, Henry m-a dus în camera lui şi a început să mă sărute, cu Fred atât de
aproape, Fred aristocratul şi bărbatul sensibil fiind probabil supărat. „Nu pot să te las să pleci“, a
spus Henry. „O să închidem uşa.“ M-am dăruit acelui moment cu frenezie. Cred că îmi pierd minţile,
căci senzaţiile pe care le-a trezit în mine mă bântuie, mă posedă în fiecare moment şi tânjesc după el
tot mai mult.
Ajung acasă. Hugo citeşte ziarul. Totul e tandru, mărunt, lipsit de culoare. Dar îl am pe Henry şi
mă gândesc la ce spunea, sălbatic, în timp ce termina. Mă gândesc că nu am fost niciodată atât de
naturală cum sunt acum, nu mi-am trăit niciodată adevăratele instincte. Nu mi-a păsat azi că Fred mi-a
văzut nebunia. Voiam să înfrunt lumea, să strig lumii: „Îl iubesc pe Henry!“
Nu ştiu de ce am atâta încredere în el, de ce vreau să-i dau totul în seara asta – adevărul, jurnalul
meu, viaţa mea. Mi-am dorit chiar ca June să îşi anunţe brusc sosirea ca să simt durerea pe care mi-ar
provoca-o pierderea lui Henry.

M-am dus la masaj. Maseuza era mică şi drăguţă. Purta un costum de baie. I-am văzut sânii când s-
a aplecat deasupra mea, mici, dar plini. I-am simţit mâinile pe corpul meu, gura aproape de a mea. La
un moment dat capul mi-era aproape de picioarele ei. I le-aş fi putut săruta cu uşurinţă. Eram excitată
nebuneşte. Imediat am devenit conştientă de frustrarea mea. Ceea ce puteam face nu mi se părea
satisfăcător. S-o sărut? Simţeam că nu e lesbiană. Simţeam că m-ar fi umilit. Momentul a trecut. Dar
ce jumătate de oră de tortură! Ce chin să vrei să fii bărbat! Eram uimită de mine însămi, conştientă de
natura sentimentelor mele faţă de June. Şi nu mai devreme de ieri criticam viciul a ceea ce eu şi Hugo
numim sexualitate colectivă, depersonalizată, nonselectivă, pe care acum îl înţeleg.

Către Henry: „Au început persecuţiile – toţi sunt îndureraţi, ofensaţi că îl apăr pe [D.H.]
Lawrence. Mă privesc cu tristeţe. Eu aştept nerăbdătoare ziua când o să pot apăra scrierile tale, aşa
cum tu l-ai apărat pe Buñuel.
Mă bucur că nu am roşit în faţa lui Fred. Ziua aceea a fost apogeul dragostei mele, Henry. Îmi
venea să strig: «Astăzi îl iubesc pe Henry!» Poate îţi doreşti să mă fi prefăcut indiferentă, nu ştiu.
Scrie-mi. Am nevoie de scrisorile tale, ca o afirmare omenească a realităţii. Un bărbat pe care îl
cunosc vrea să mă sperie. Când vorbesc despre tine, spune: «El nu te poate aprecia». Se înşală“.

Către Henry: „E ciudat, Henry. Înainte, îndată ce veneam acasă din tot felul de locuri, mă aşezam şi
scriam în jurnal. Acum îmi vine să-ţi scriu ţie, să vorbesc cu tine. «Angajamentele» noastre sunt atât
de nefireşti – spaţiile dintre ele, când am, ca în seara asta, o nevoie disperată să te văd. I-am sugerat
lui Hugo să ieşim cu tine mâine-seară, dar nici n-a vrut să audă.
Îmi place când spui: «Tot ce se întâmplă e bun». Eu spun: «Tot ce se întâmplă e minunat». Pentru
mine, totul e simfonic şi sunt atât de excitată de viaţă – Doamne, Henry, numai în tine am găsit acelaşi
entuziasm debordant, aceeaşi goană a sângelui, plenitudinea! Înainte, aproape ajunsesem să cred că
ceva e în neregulă. Toţi ceilalţi păreau să aibă frânele trase. Şi când îţi simt entuziasmul în faţa vieţii
înflorind, alături de al meu, ameţesc. Ce-o să facem, Henry, în noaptea în care Hugo o să plece la
Lyon? Astăzi mi-ar fi plăcut să cos draperiile în locul tău, în timp ce tu ai fi vorbit cu mine.
Crezi că suntem fericiţi împreună pentru că simţim că «ajungem undeva», în timp ce cu June aveai
sentimentul că erai condus în tot mai multă obscuritate, tot mai mult mister, tot mai multe
încurcături?“

M-am întâlnit cu Henry în gara cenuşie şi sângele mi s-a învolburat instantaneu. Am recunoscut la
el aceeaşi reacţie. Îmi spune că abia a reuşit să ajungă până la gară, că era schilodit de dorinţa pentru
mine. Refuz să merg la apartamentul lui pentru că e Fred acolo şi propun Hotel Anjou, unde m-a dus
Eduardo. Văd în ochii lui că e bănuitor şi-mi place. Ne ducem la hotel. Vrea să vorbesc eu cu
recepţionera. Îi cer camera numărul trei. Îmi răspunde că ne costă treizeci de franci.
— O să ne-o daţi cu douăzeci şi cinci, îi spun. Şi iau cheia de pe panou. Încep să urc scările.
Henry mă opreşte să mă sărute. Ajungem în cameră. El spune, cu râsul lui cald:
— Anaïs, eşti o drăcoaică!
 Nu răspund. E atât de excitat încât nu am timp nici să mă dezbrac.
Şi aici mă poticnesc, din lipsă de experienţă, ameţită de intensitatea şi sălbăticia acelor ore. Nu-mi
mai amintesc decât voracitatea lui Henry, energia lui, felul în care îmi descoperă fundul, care i se
pare frumos – şi, ah, curgerea mierii, a dulcii mele secreţii, paroxismul plăcerii, ore în şir de coit.
Egalitate! Adâncimile după care am tânjit, întunericul, finalizarea, eliberarea. Esenţa fiinţei mele e
atinsă de un trup care îl domină pe-al meu, mă inundă, îşi răsuceşte limba înfierbântată înlăuntrul meu
cu o forţă uimitoare. Strigă:
— Spune-mi, spune-mi ce simţi!
Şi nu pot. Sângele îmi clocoteşte în ochi, în cap. Cuvintele se îneacă. Vreau să strig sălbatic, fără
cuvinte – strigăte nearticulate, fără sens, din rădăcina cea mai primitivă a fiinţei mele, ţâşnindu-mi
din pântece ca mierea.
Lacrimi de bucurie, ce mă lasă fără cuvinte, cucerită, redusă la tăcere.
Doamne, ce zi, ce ore de supunere feminină, ce dăruire absolută, nu mi-a mai rămas nimic de
dăruit!
Dar mint. Înfloresc. Cuvintele mele nu sunt destul de profunde, nu sunt destul de sălbatice. Ele
deghizează, ascund. Nu voi avea linişte până nu-mi voi putea povesti descinderea într-o senzualitate
tot atât de întunecată, de magnifică, de sălbatică pe cât au fost momentele mele de creaţie mistică:
uluitoare, extatice, exaltate.
În ziua aceea, înainte de-a ne întâlni, el îmi scrisese: „Tot ce pot spune e că sunt nebun după tine.
Am încercat să scriu o scrisoare şi n-am putut. Aştept cu nerăbdare să te văd. Ziua de marţi e atât de
departe! Şi nu numai ziua de marţi – mă întreb când o să vii să rămâi peste noapte, când pot să te am
pentru o perioadă mai lungă. Mă chinuie să nu te văd decât pentru câteva ore şi apoi să te cedez.
Când te văd, tot ce-am vrut să spun dispare. Timpul e atât de preţios şi cuvintele sunt de prisos. Dar
tu mă faci fericit, pentru că pot vorbi cu tine. Ador inteligenţa ta, pregătirile tale pentru salt,
picioarele tale ca o menghină, căldura dintre ele. Da, Anaïs, vreau să te demasc. Sunt prea galant cu
tine. Vreau să te privesc îndelung şi arzător, să-ţi ridic rochia, să te dezmierd, să te studiez. Ştii că nu
prea m-am uitat la tine? Încă îmi inspiri sacralitate. Nu ştiu cum să-ţi spun ce simt. Trăiesc într-o
aşteptare perpetuă. Vii şi timpul alunecă în vis. Abia când pleci îţi realizez pe deplin prezenţa. Şi
atunci e prea târziu. Mă paralizezi. Încerc să-mi imaginez viaţa ta la Louveciennes, dar nu pot. Cartea
ta? Şi asta pare ireal. Abia când vii şi mă uit la tine, tabloul devine mai clar. Dar pleci atât de
repede, nu ştiu ce gândeşti… Da, văd limpede legenda lui Puşkin. Te văd cu ochii minţii stând pe
tronul ăla, cu bijuterii în jurul gâtului, cu sandale, inele mari, unghii vopsite, cu un bizar glas spaniol,
trăind un fel de minciună, care nu e chiar o minciună, ci un basm. E o mică beţie aici, Anaïs. Îmi
spun: «Iată prima femeie cu care pot fi absolut sincer». Îmi amintesc când ziceai: «Tu ai putea să mă
păcăleşti, nu mi-aş da seama». Când hoinăresc pe bulevarde şi mă gândesc la asta, îmi dau seama că
nu te pot păcăli – şi totuşi, mi-ar plăcea. Vreau să spun că eu nu pot fi niciodată perfect loial – nu e în
firea mea. Iubesc femeile sau viaţa prea mult – nu ştiu pe care dintre ele. Dar râzi, Anaïs… Ador să
te aud râzând. Eşti singura femeie care ştie rostul veseliei, are o toleranţă înţeleaptă – nu, mai mult,
pari să mă îndemni imperios să te trădez. Te iubesc pentru asta. Ce te face să fii aşa – dragostea? O,
e minunat să iubeşti şi să fii liber în acelaşi timp!
Nu ştiu la ce să mă aştept de la tine, dar e ceva de genul unui miracol. O să-ţi cer totul – chiar şi
imposibilul, pentru că îl încurajezi. Tu eşti cu adevărat puternică. Îmi plac până şi înşelătoriile tale,
trădările tale. Mi se par aristocratice. (Oare cuvântul «aristocratic» sună prost în gura mea?)
Da, Anaïs, mă gândeam cum te-aş putea trăda, dar n-am cum. Te vreau. Vreau să te dezbrac, să te
vulgarizez puţin – ah, nu ştiu ce spun! Sunt puţin beat pentru că nu eşti aici. Aş vrea să pot bate din
palme şi voilà, Anaïs! Vreau să te posed, să te folosesc, vreau să te fut, vreau să te învăţ lucruri. Nu,
nu te apreciez – Doamne fereşte! Poate chiar vreau să te umilesc un pic – de ce, de ce? De ce nu cad
în genunchi, adorându-te pur şi simplu? Nu pot, te iubesc prea vital. Îţi place? Şi, dragă Anaïs, eu
sunt atât de multe. Acum le vezi numai pe cele bune – sau, cel puţin, aşa m-ai făcut să cred. Te vreau
pentru o zi întreagă, cel puţin. Vreau să fac de toate cu tine – să te posed. Nu ştii cât de nesăţios sunt.
Sau cât de netrebnic. Şi cât de egoist!
Cu tine mi-am arătat numai latura bună. Dar te previn, nu sunt un înger. Cred de fapt că sunt un pic
beat. Te iubesc. Acum mă duc la culcare – e prea dureros să stau treaz. Sunt insaţiabil. Îţi voi cere să
faci imposibilul. Ce înseamnă asta nu ştiu. O să-mi spui tu, probabil. Tu eşti mai rapidă decât mine.
Îţi iubesc pizda, Anaïs – mă înnebuneşte. Şi cum îmi pronunţi numele! Dumnezeule, e ireal. Ascultă,
sunt foarte beat. Mă doare să stau singur aici. Am nevoie de tine. Pot să-ţi spun totul? Pot, nu-i aşa?
Vino repede, atunci, şi regulează-mă. Dă-ţi drumul odată cu mine. Încolăceşte-ţi picioarele în jurul
meu. Încălzeşte-mă“.

Mă simţeam de parcă i-aş fi citit trăirile subconştiente. Simţeam toată viaţa îmbrăţişându-mă în
acele cuvine. Simţeam provocarea supremă a adoraţiei mele faţă de viaţă şi voiam să cedez, să mă
dăruiesc vieţii, care e Henry. Ce senzaţii noi stârneşte în mine, ce chinuri noi, o teamă nouă şi un nou
curaj!
Nici o scrisoare de la el după ziua petrecută împreună. Simţea o imensă uşurare, satisfacţie,
oboseală, întocmai ca mine.
Şi apoi?
Ieri a venit la Louveciennes. Un nou Henry sau, mai degrabă, acel Henry pe care-l ghiceai dincolo
de cel cunoscut de toată lumea, acel Henry de dincolo de ce scrisese, dincolo de orice cunoaştere
literală, Henry al meu, bărbatul pe care îl iubesc acum imens, prea mult, periculos. Părea extrem de
serios. Primise o scrisoare de la June, în creion, haotică, nebunească, precum a unui copil,
mişcătoare, simplă, strigăte ale iubirii ei faţă de el. „O astfel de scrisoare şterge totul.“ Am simţit că
sosise momentul să o eliberez pe June a mea, să i-o ofer pe June a mea, „pentru că“, am spus, „asta o
să te facă s-o iubeşti mai mult. E o June minunată. În alte zile simţeam că ai putea să râzi de portretul
pe care i l-am făcut, să-mi iei peste picior naivitatea. Astăzi ştiu că n-o s-o faci“.
I-am citit tot ce scrisesem în jurnal despre June. Ce se întâmplă? E profund mişcat, sfâşiat. Crede.
— Aşa ar fi trebuit să scriu eu despre June. Cealaltă e incompletă, superficială. Tu ai înţeles-o,
Anaïs.
Dar, staţi. El a eliminat moliciunea, blândeţea din scrisul lui, a notat numai ura, violenţa. Eu n-am
făcut decât să inserez ce a lăsat el deoparte. Dar el nu a lăsat toate astea deoparte pentru că nu le
simte, nu le ştie sau nu le înţelege (cum crede June), ci doar pentru că sunt mai greu de exprimat. Până
acum, scrisul său nu a ieşit decât din violenţă, a fost biciuit până a ieşit la iveală, loviturile l-au făcut
să geamă şi să înjure. Iar acum el stă şi eu am totală încredere în el, în Henry cel receptiv, cel
profund. E cucerit.
 Spune:
— O astfel de iubire e minunată, Anaïs. Nu detest şi nu dispreţuiesc asta. Înţeleg ce vă oferiţi una
alteia. Înţeleg foarte bine. Citeşte, citeşte – e o revelaţie pentru mine.
Citesc şi tremur în timp ce citesc, până la sărutul nostru. Înţelege prea bine.
Brusc, spune:
—Anaïs, tocmai mi-am dat seama că ceea ce-ţi ofer eu e brut şi simplu în comparaţie cu asta. Îmi
dau seama că, atunci când June o să se întoarcă…
Îl opresc.
— Nu ştii ce mi-ai oferit! Nu e brut şi simplu! Azi, de pildă…
Mă înec de sentimente prea încâlcite. Vreau să-i spun cât de mult mi-a dăruit. Suntem striviţi de
aceeaşi teamă. Îi spun:
— Acum vezi o June minunată.
— Nu, o urăsc!
— O urăşti?
— Da, o urăsc, spune Henry, pentru că văd din însemnările tale că suntem prostiţi de ea, că tu eşti
prostită, că există o singură direcţie fatală, distructivă a minciunilor ei. În mod insidios, ele au
menirea de a mă deforma pe mine în ochii tăi şi pe tine în ochii mei. Dacă June se întoarce, ne va
învenina unul împotriva celuilalt. De asta mi-e frică.
— Între noi, Henry, e ceva, o legătură imposibil de înţeles ori de sesizat pentru June.
— Spiritul, a murmurat el.
— Pentru asta o să ne urască, da, şi va lupta cu armele ei.
— Şi armele ei sunt minciunile, a zis el.
Eram amândoi atât de acut conştienţi de puterea ei asupra noastră, de legăturile noi care ne ţineau
împreună.
Am spus:
— Dacă aş putea să te ajut s-o aduci înapoi pe June, ai vrea s-o fac?
Henry a tresărit şi brusc a pornit împleticindu-se către mine.
— Ah, nu mă întreba aşa ceva, Anaïs, nu mă întreba!

Într-o zi vorbeam despre scrisul lui.

— Probabil că n-ai putea scrie aici, la Louveciennes, am zis. E atât de linişte, nu te stârneşte
nimic…
— Pur şi simplu aş scrie altfel, a răspuns.
Se gândea la Proust, a cărui abordare în Albertine îl bântuie.
Ce departe suntem de scrisoarea lui delirantă! Ieri era dezarmant; era atât de întreg! Cum a
absorbit totul! June îi făcea rar confidenţe. Se va răzgândi şi îşi va nega toate sentimentele? L-am
tachinat:
— Poate că tot ce-am scris e neadevărat, atât despre June, cât şi despre mine. Poate că e ipocrizie.
— Nu, nu!
Ştia. Pasiuni reale, iubiri reale, impulsuri reale.
— Pentru prima dată văd o oarecare frumuseţe în toate astea, spune Henry.
Mă tem că nu am fost destul de sinceră. Mă uimeşte emoţia lui.
 — Nu mă port ca-n Idiotul? întreb.
— Nu, tu vezi, pur şi simplu vezi mai multe, zice Henry. Ce vezi tu chiar există. Da.
Reflectează în timp ce vorbeşte. Deseori repetă o propoziţie, ca să-şi dea timp să reflecteze. Ceea
ce se petrece în spatele acelei frunţi înalte mă fascinează.
Extravaganţa limbajului lui Dostoievski ne-a eliberat pe amândoi. A fost un autor important pentru
Henry. Acum, când trăim cu aceeaşi fervoare, la aceeaşi temperatură, cu aceeaşi extravaganţă, sunt în
extaz. Asta-i viaţa, astea sunt discuţiile, emoţiile care îmi aparţin. Acum respir liber. Sunt acasă. Sunt
eu însămi.

După ce-am fost cu Henry, m-am dus să mă întâlnesc cu Eduardo. „Te vreau, Anaïs! Mai dă-mi o
şansă! Tu îmi aparţii. Cât am suferit în după-amiaza asta, ştiind că eşti cu Henry! Eu n-am cunoscut
niciodată gelozia; şi acum e atât de puternică încât mă ucide!“ Faţa lui e înspăimântător de albă.
Întotdeauna surâde când surâd eu. Acum nu poate. Nu sunt încă obişnuită cu priveliştea nefericirii
provocate de mine; sau, mai degrabă, provocate lui Eduardo. Mă întristează. Totuşi, în adâncul
sufletului, rămân rece. Stau acolo şi mă uit la faţa lui contorsionată de suferinţă şi chiar nu simt nimic
altceva decât milă.
— Vii cu mine?
— Nu.
Folosesc toate scuzele care nu-l rănesc. Îi spun totul în afară de faptul că îl iubesc pe Henry.
În cele din urmă, câştig. Îl las să mă conducă la gară cu taxiul ca să mă întâlnesc cu Hugo. Îl las să
mă sărute. Îi promit că vin să-l văd luni. Sunt slabă. Dar nu vreau să-l rănesc, să-l mutilez, să-i
răpesc proaspăt dobândita încredere în sine. A mai rămas destul din fosta mea dragoste faţă de el
pentru asta. L-am avertizat că îl puteam distruge, deşi urăsc să distrug, şi că găsisem un bărbat pe
care nu-l puteam distruge, că acela era bărbatul potrivit pentru mine. Dar el a spus: „Te vreau,
Anaïs“.
Şi horoscopul afirmă: suntem complementari.

Importantă este reacţia la viaţă. June şi Henry reacţionează extravagant, ca şi mine. Hugo e mai
întunecat, mai apatic. Astăzi a ieşit din întuneric descoperind Demonii. L-am rugat să-şi noteze
gândurile, erau minunate. Cele mai bune momente ale lui sunt foarte profunde.
El reprezintă adevărul. El este Şatov, capabil de iubire şi credinţă. Atunci, eu ce sunt? În vinerea
aceea, când stăteam în braţele unor bărbaţi, ce eram?

Către Eduardo: „Ascultă, cousin chéri, îţi scriu în tren, în drum spre casă. Tremur de suferinţă
pentru azi-dimineaţă. Ziua mi s-a părut atât de grea că nu pot respira. …Ai fost minunat în ce priveşte
activitatea, viaţa, emoţia, forţa. E o tragedie pentru mine că eşti în momentele tale cele mai bune
atunci când te iubesc cel mai mult, numai nu senzual, nu senzual. Suntem sortiţi să nu ne întâlnim
niciodată cu sentimente egale. Acum Henry e cel căruia îi aparţine trupul meu. Cousin chéri, am
încercat azi, pentru ultima oară, să regizez viaţa conform unui ideal. Idealul meu era să te aştept toată
viaţa şi am aşteptat prea mult, iar acum trăiesc după instinct şi curentul mă duce către Henry. Iartă-
mă. Nu e pentru că tu nu ai forţa să mă reţii. Ai spune că nu mă iubeai înainte pentru că eram mai
puţin demnă de iubit? Nu. Ar fi tot atât de neadevărat să spui că ţi-a lipsit forţa ca şi să spui că eu m-
am schimbat. Viaţa nu e raţională; e doar nebunească şi plină de durere. Astăzi nu l-am văzut pe
Henry şi nici mâine n-o să-l văd. Ofer aceste două zile amintirii orelor petrecute cu tine. Fii fatalist,
da, aşa cum sunt eu astăzi, dar să nu ai nici un gând răutăcios ori amar, precum ideea că m-aş fi jucat
cu tine doar din vanitate. O, Eduardo, querido, eu accept durerea care vine nu din astfel de motive, ci
din surse reale – durerea reală, în faţa trădării vieţii, care ne răneşte pe amândoi, în feluri diferite.
Nu căuta un motiv – în dragoste nu există motiv, raţiune, explicaţii, soluţii“.

Am ajuns acasă şi m-am aruncat pe canapea; îmi venea greu să respir. Ca răspuns la rugămintea lui
Eduardo m-am întâlnit cu el azi-dimineaţă devreme. Fusese două zile gelos pe Henry, dându-şi seama
că el, narcisistul, era în sfârşit posedat de altcineva. „Ce bine e să ieşi din tine însuţi! M-am gândit la
tine încontinuu două zile întregi, am dormit prost, am visat că te-am lovit tare, o, atât de tare, şi că ţi-
a căzut capul şi l-am purtat în braţe. Anaïs, o să te am toată ziua. Mi-ai promis. Toată ziua.“ Tot ce
vreau e să ţâşnesc afară din cafenea. Îi spun. Rugăminţile, blândeţea, intensitatea lui îmi stârnesc vag
vechea dragoste şi mila, dragostea de la Richmond Hill, cu aşteptările ei vagi, cu vechea obişnuinţă
de a gândi: sigur că-l vreau pe Eduardo.
Mă tem că s-ar putea închide din nou în narcisism, pentru că nu poate suporta durerea. „Şi când te
gândeşti că am ajuns să-ţi venerez până şi oasele, Anaïs!“ Sunt vag, vag excitată, şi totuşi cel mai tare
îmi doresc să fug de el. Nu ştiu de ce, mă supun lui, îl urmez.

Mă simt ofensată citind Albertine disparue, pentru că e adnotată de Henry, iar Albertine e June.
Pot să urmăresc fiecare volută a geloziei lui, îndoielile lui, tandreţea, oroarea, pasiunea lui, şi sunt
invadată de o gelozie arzătoare faţă de June. Pentru moment, această dragoste, care a fost atât de
echilibrată între Henry şi June, încât nu puteam simţi nici urmă de gelozie, această dragoste e mai
puternică pentru Henry şi mă simt torturată şi înspăimântată.
Cu toate astea, azi-noapte am visat-o pe June. Se întorsese pe neaşteptate. Ne-am închis într-o
cameră. Hugo, Henry şi alţi oameni ne aşteptau să ne îmbrăcăm ca să luăm cina cu toţii. O doream pe
June. Am implorat-o să se dezbrace. Piesă cu piesă, îi descopeream trupul, cu strigăte de admiraţie,
dar în coşmar îi vedeam defectele, diformităţi bizare. Şi totuşi, părea dezirabilă. Am implorat-o să
mă lase să mă uit între picioarele ei. Le-a desfăcut şi le-a ridicat şi am văzut carnea acoperită din
belşug de un păr negru, gros, ca al unui bărbat, dar vârful cărnii ei era alb ca zăpada. Ceea ce m-a
îngrozit era că se mişca frenetic, iar buzele i se deschideau şi închideau rapid, precum gura unui
peştişor în acvariu când mănâncă. Am privit-o doar, fascinată şi plină de repulsie, apoi m-am aruncat
asupra ei şi am spus: „Lasă-mă să-mi pun limba acolo“ şi ea m-a lăsat, dar nu părea satisfăcută în
timp ce o lingeam. Era rece şi se mişca tot timpul. Brusc, s-a ridicat, m-a aruncat la pământ şi s-a
aplecat deasupra mea şi, în timp ce stătea astfel culcată, am simţit un penis atingându-mă. Am
întrebat-o, iar ea mi-a răspuns triumfător: „Da, am unul mic; nu te bucuri?“ „Dar cum îl ascunzi de
Henry?“ am întrebat. Ea a zâmbit perfid. Tot timpul visului a planat o senzaţie de mare dezordine, de
mişcări care nu duceau la nimic, o senzaţie că toate întârziau, că toată lumea aştepta, neliniştită şi
înfrântă.
Şi totuşi sunt geloasă pe suferinţa pe care o trăieşte Henry cu ea. Simt că mă scufund dincolo de
orice înţelepciune şi orice înţelegere, că instinctele mele urlă ca nişte animale de pradă. Când îmi
amintesc după-amiezile cu Henry la Hotel Anjou, sufăr. Două după-amiezi: întipărite pe trupul şi în
mintea mea.
Ieri, când m-am întors acasă de la Eduardo, m-am refugiat în braţele lui Hugo. Eram încărcată de
sentimente de nelinişte pentru Eduardo şi dorinţă pentru Henry şi, în acelaşi timp, stând în braţele lui
Hugo şi doar sărutându-i gura şi gâtul, am aflat un sentiment atât de dulce şi atât de profund, încât mi
s-a părut că învinge tot întunericul şi josnicia vieţii. Mă simţeam de parcă aş fi fost leproasă şi forţa
lui ar fi fost atât de mare, încât mă putea vindeca pe loc cu un sărut. L-am iubit aseară cu o sinceritate
ce depăşeşte toate orgasmele după care febra mea m-a făcut să tânjesc. Proust scrie că fericirea e
ceva din care febra e absentă. Aseară am cunoscut fericirea şi am recunoscut-o şi pot spune cu mâna
pe inimă că numai Hugo mi-a oferit-o vreodată şi că ea curge neînfrântă de convulsiile trupului şi ale
minţii mele cuprinse de febră.

Acum, când trăiesc cea mai bogată perioadă din viaţa mea, sănătatea mă trădează din nou. Toţi
doctorii spun acelaşi lucru: nu e nici o boală, nu e nimic altceva decât o slăbiciune generală, o lipsă
de robusteţe. Inima abia îmi bate, mi-e frig, obosesc uşor. Astăzi am fost obosită pentru Henry. Cât de
preţios a fost momentul din bucătăria de la Clichy, unde era şi Fred! Luau micul dejun la ora două,
printre teancuri de cărţi, cele pe care voiau ca eu să le citesc şi cele pe care le adusesem eu. Apoi, în
camera lui Henry, singuri. Închide uşa şi conversaţia noastră se topeşte în dezmierdări, într-o
împreunare abilă, atingându-ne acut esenţa.
Conversaţia e despre Proust şi stârneşte această mărturisire din partea lui Henry: „Ca să fiu perfect
cinstit cu mine însumi, îmi place să fiu departe de June. Atunci mă bucur cel mai mult de ea. Când e
aici sunt morbid, oprimat, disperat. Cu tine… ei bine, tu eşti lumina. Sunt suprasaturat de experienţe
şi durere. Poate că te chinui. Nu ştiu. O fac?“
Nu pot răspunde foarte bine la asta, deşi mi-e clar că el pentru mine e întunericul. De ce? Din
cauza instinctelor pe care mi le trezeşte? Cuvântul „suprasaturare“ m-a îngrozit. Mi s-a părut prima
picătură de otravă turnată în mine. Împotriva suprasaturării lui, eu vin cu înspăimântătoarea mea
prospeţime, noutatea mea, care conferă intensitate lucrurilor care pentru el sunt poate de mai mică
importanţă. Acea primă picătură de otravă, turnată accidental, a fost ca o prezicere a morţii. Nu ştiu
prin ce fisură dragostea noastră se va scurge brusc şi se va irosi.
Henry, astăzi sunt tristă pentru momentele pe care le pierd, acele momente când stai de vorbă cu
Fred până-n zori, când eşti elocvent, strălucitor, violent ori entuziast. Şi am mai fost tristă că ai
pierdut un moment minunat al meu. Aseară stăteam lângă foc şi vorbeam aşa cum rar o fac, uimindu-l
pe Hugo, simţindu-mă imens şi uluitor de bogată, revărsând poveşti şi idei care te-ar fi amuzat. Era
despre minciuni, diferite feluri de minciuni, minciunile speciale pe care le spun din anumite motive,
pentru a îmbunătăţi viaţa. Odată, când Eduardo era excesiv de analitic, i-am turnat povestea
amantului meu rus imaginar. A fost distrus. Şi astfel i-am transmis necesitatea nebuniei, bogăţia
emoţiei care lui îi lipseşte, pentru că este neputincios emoţional. Când sunt la mare ananghie,
perplexă, pierdută, inventez că ştiu un bătrân înţelept cu care stau de vorbă. Povestesc tuturor despre
el, cum arată, ce a spus, ce efect are asupra mea (cineva pe care să mă sprijin o clipă) şi, în cele din
urmă, mă simt întărită de experienţa mea cu bătrânul înţelept şi la fel de satisfăcută ca şi când totul ar
fi fost adevărat. Am inventat şi prieteni atunci când cei pe care îi aveam nu mă satisfăceau. Şi cât de
mult îmi plac experienţele mele! Cum mă umplu, cum mă completează! Broderie.
 Astăzi mă întâlnesc cu Fred şi, în timp ce mergem împreună spre Trinité, soarele iese de după un
nor de ploaie şi ne orbeşte. Şi încep să citez din scrierile lui despre o dimineaţă însorită în piaţă,
ceea ce-l impresionează. Mi-a spus că îi fac bine lui Henry, că îi ofer lucruri pe care June nu i le-a
putut oferi. Şi totuşi recunoaşte că Henry este cu totul sub puterea lui June când ea e prezentă. June e
mai puternică. Eu o să ajung să-l iubesc pe Henry mai mult decât June.
Fred se minunează că Henry poate iubi două femei în acelaşi timp. „E un om mare, foarte mare“,
spune el. „E atâta loc în el, atâta dragoste! Dacă te-aş iubi pe tine, eu n-aş putea iubi o altă femeie.“
Şi eu mă gândeam: eu sunt ca Henry. Eu pot să-i iubesc şi pe Hugo, şi pe Henry, şi pe June.
Henry, înţeleg de ce ne ţii strâns şi pe June, şi pe mine. Una n-o exclude pe cealaltă. Dar poate că
June nu simte asta şi cu siguranţă tu n-ai înţeles de ce June vă ţinea şi pe tine, şi pe Jean. Nu, tu i-ai
cerut să aleagă.
Vom degusta tot ce ne putem oferi unul altuia. Până vine June, o să ne culcăm împreună cât se poate
de des. Fericirea noastră e în pericol, da, dar o s-o devorăm rapid, temeinic. Sunt recunoscătoare
pentru fiecare zi.

Scrisoare către June: „Azi-dimineaţă m-am trezit dorindu-te profund, cu disperare. Am vise
ciudate. Ba eşti mică, moale şi pliabilă în braţele mele, ba eşti puternică, dominantă, conducătoare.
Fragilă şi nestăpânită deopotrivă. June, ce eşti tu? Ştiu că i-ai scris lui Henry o scrisoare de dragoste
şi am suferit. Am aflat cel puţin o bucurie, şi anume aceea de a putea vorbi deschis cu el despre tine.
Am făcut-o pentru că am ştiut că te va iubi mai mult. I-am oferit-o pe June a mea, portretul pe care l-
am scris în zilele petrecute cu tine… Acum pot să-i spun lui Henry: «O iubesc pe June», iar el nu mai
combate sentimentele noastre, nu le dispreţuieşte. E mişcat. Şi tu, June? Ce înseamnă faptul că nu mi-
ai scris?… Sunt pentru tine un vis, nu sunt caldă şi reală? Ce noi iubiri, noi chemări, noi impulsuri te
mişcă acum? Ştiu că nu-ţi place să scrii. Nu cer scrisori lungi, doar câteva cuvinte, ce simţi. Ţi-ai
dorit vreodată să fii din nou în casa mea, în camera mea, ai regrete că am fost atât de copleşite? Îţi
doreşti vreodată să retrăieşti acele ore altfel, cu mai multă încredere? June, ezit să scriu totul, de
parcă simt din nou că ai coborî în fugă scările să mă salvezi, aşa cum ai făcut în ziua aceea, sau
aproape.
Îţi trimit cartea mea despre Lawrence şi pelerina. Te iubesc, June, şi ştii cât de acut, cu câtă
disperare! Ştii că nimeni nu poate spune sau face nimic pentru a-mi zdruncina dragostea. Te-am sorbit
în mine, întreagă. Nu trebuie să ai nici o teamă că vei fi demascată, ci doar iubită“.
Către Fred: „Dacă vrei să fii bun cu mine, nu mai spune nimic împotriva lui June. Astăzi mi-am dat
seama că felul în care îmi iei apărarea nu face decât s-o întipărească pe June şi mai adânc în acea
albie a fiinţei mele. Ştii cum am aflat asta? Ieri te ascultam, îţi aminteşti, cu un fel de recunoştinţă. N-
am spus foarte multe în favoarea lui June. Apoi, azi-dimineaţă i-am scris lui June o scrisoare de
dragoste, împinsă de un instinct de protecţie altruist, de parcă m-aş fi pedepsit pentru că ascultasem
laude la adresa mea ce diminuau valoarea ei. Şi Henry, ştiu, simte la fel şi acţionează la fel. Dar
înţeleg tot ce-ai spus, tot ce simţi şi eşti, şi te plac imens pentru asta“.

Eduardo îi spune doctorului Allendy, psihanalistul lui:

— Nu ştiu dacă Anaïs m-a iubit sau nu, dacă m-a amăgit pe mine sau s-a amăgit pe ea însăşi în
legătură cu sentimentele ei.
 — Te-a iubit, a zis Allendy. Văd asta din cât de preocupată e de tine.
— Dar tu n-o cunoşti, a spus Eduardo. Nu cunoşti măsura compasiunii ei pentru ceilalţi, puterea ei
de sacrificiu.
Mie, Eduardo îmi spune:
— Ce s-a întâmplat, Anaïs? Ce intuiţie ai avut în momentul în care m-ai rugat să te eliberez? Ce-ai
înţeles?
— Exact aşa cum ţi-am scris – conştiinţa importanţei faptului că m-ai cucerit, pentru că ţi-am dat
încrederea în tine care-ţi lipsea, o răscolire a vechii iubiri, pe care am luat-o drept…
O, sunt alunecoasă.
Aşa că argumentează, ca să se apere.
— Atunci şi tu ai un sentiment al incestului.
Fragilitatea încrederii lui (dacă o cuceresc pe Anaïs, am cucerit totul) este demnă de milă. Am
acţionat pentru nevoile lui. Nu m-am supus instinctelor mele, siguranţei mele imperative că îl vreau
numai pe Henry. Dar când mă gândesc că am făcut bine şi am fost profund cinstită, mi se pare că, într-
un fel subtil, insidios, am făcut rău. I-am sugerat lui Eduardo dubiul cu privire la pasiunea sa, care a
fost alimentat de psihanaliză, stimulat artificial de ea. Jocul ştiinţific cu emoţiile. Pentru prima dată
sunt împotriva psihanalizei. Poate că l-a ajutat pe Eduardo să-şi conştientizeze pasiunea, dar, în
esenţă, nu-i sporeşte puterea. Simt că e un lucru efemer, ceva stors în chip dureros, o esenţă subţire
stoarsă din ierburi.

Văd similitudini între mine şi Henry în relaţiile umane. Văd capacitatea noastră de a suporta
durerea atunci când iubim, firile noastre uşor de amăgit, dorinţa noastră de a crede în June, felul în
care ne repezim s-o apărăm de ura altora. El spune că-i vine s-o bată, dar n-ar îndrăzni niciodată. E
doar împlinirea unei dorinţe, aceea de a domina ceea ce-l domină. În Bubu din Montparnasse se
spune că o femeie se supune bărbatului care o bate pentru că el e ca un fel de guvern care o poate şi
proteja. Dar bătaia lui Henry ar fi inutilă, pentru că el nu e un protector al femeii. El se lasă protejat.
June a funcţionat pentru el ca un bărbat, aşa cum spune şi ea: „L-am iubit ca pe un copil“. Da, şi asta
îi diminuează pasiunea. A lăsat-o să-şi simtă propria forţă. Şi nimic din toate astea nu poate fi
schimbat, pentru că e întipărit în amândoi. Toată viaţa lui, Henry îşi va afirma bărbăţia prin
distrugerea şi ura din scrierile lui; de fiecare dată când va apărea June, el îşi va pleca capul. Acum
numai ura îl stimulează. „Viaţa trişează, trişează“, strigă el. Şi cu aceste cuvinte mă sărută şi mă
trezeşte, pe mine, care dormeam de o sută de ani, cu halucinaţii atârnând ca nişte perdele din pânză
de păianjen deasupra patului meu. Dar bărbatul care se apleacă deasupra patului meu e blând. Şi
despre aceste momente nu scrie nimic. Nici măcar nu încearcă să îndepărteze pânzele de păianjen.
Cum să fiu convinsă că lumea trişează? „Nu sunt un înger. Mi-ai văzut numai părţile bune, dar ai
răbdare…“
Visam să-i citesc toate astea lui Henry, tot ce am scris despre el. Şi apoi am râs, pentru că mi se
părea că-l aud pe Henry zicând: „Ce ciudat, de ce atâta recunoştinţă în tine?“ Nu ştiam de ce, până
am citit ce a scris Fred despre Henry: „Biet Henry, mi-e milă de tine. Tu eşti lipsit de recunoştinţă
pentru că eşti lipsit de dragoste. Ca să fii recunoscător, trebuie să ştii mai întâi să iubeşti“.
Cuvintele lui Fred adăugate cuvintelor mele despre ura lui Henry m-au durut. Cred sau nu în ele?
Explică ele uimirea profundă pe care am simţit-o, în timp ce-i citeam romanul, în faţa sălbăticiei
atacurilor lui la adresa Beatricei, prima lui soţie? În acelaşi timp m-am gândit că eu eram cea care se
înşela, că oamenii trebuie să se lupte şi să se urască între ei, că ura e bună. Dar eu luam dragostea ca
pe ceva de la sine înţeles; dragostea poate include ura.

Uneori mă ia gura pe dinainte şi spun „John“ în loc de „Henry“, când vorbesc cu Hugo. Nu este
absolut nici o asemănare între ei şi nu pot să înţeleg asocierea care se face în mintea mea.
— Ascultă, îi spun lui Henry, nu mă lăsa deoparte în cartea ta din delicateţe. Include-mă. O să
vedem ce se întâmplă. Am aşteptări mari.
— Dar, între timp, zice el, Fred e cel care-a scris trei pagini minunate despre tine. Te laudă
întruna, te adoră! Sunt gelos pe paginile alea. Aş vrea să le fi scris eu.
— O să le scrii, spun plină de încredere.
— Mâinile tale, de exemplu. Eu nu le-am observat niciodată. Fred le acordă atât de multă
importanţă! Lasă-mă să le privesc. Sunt într-adevăr atât de frumoase? Da, aşa e.
Râd.
— Poate că tu apreciezi alte lucruri.
— Ce?
— Căldura, de pildă.
Surâd, dar cuvintele lui Henry deschid o puzderie de răni fine.
— Când Fred mă aude vorbind despre June, spune că nu te iubesc.
Şi totuşi, nu vrea să-mi dea drumul. Mă cheamă în scrisorile lui. Braţele lui, dezmierdările lui,
sexul lui sunt devorante. Spune, ca şi mine, că oricât am gândi (cuvintele lui Proust, ale lui Fred sau
ale mele), asta nu ne va împiedica să trăim. Şi ce înseamnă să trăieşti? Momentul în care sună la uşa
Nataşei (e plecată şi stau la ea) şi mă doreşte instantaneu. Momentul în care îmi spune că nu s-a
gândit deloc la curve. Sunt idiot de cinstită şi loială lui June în fiecare cuvânt pe care îl rostesc
despre ea. Cum pot să mă amăgesc cu privire la măsura dragostei lui Henry, când îi înţeleg şi
împărtăşesc sentimentele faţă de June?
Doarme în braţele mele, suntem contopiţi, penisul lui se află încă în mine. E un moment de pace
adevărată, un moment de siguranţă. Deschid ochii, dar nu gândesc. Una dintre mâinile mele se
odihneşte în părul lui cărunt. Cealaltă zace pe piciorul lui. „O, Anaïs“, spusese el, „eşti atât de
fierbinte, atât de fierbinte că nu pot să aştept! Trebuie să-mi dau drumul în tine repede, repede…“
E oare întotdeauna atât de important felul în care eşti iubit? E oare imperativ să fii iubit în mod
absolut, măreţ? Ar spune oare Fred despre mine că pot iubi pentru că îi iubesc pe ceilalţi mai mult
decât pe mine însămi? Sau Hugo e cel care iubeşte atunci când merge de trei ori la gară să mă ia,
pentru că am pierdut trei trenuri? Sau Fred, cu înţelegerea lui nebuloasă, poetică, delicată? Sau eu
iubesc cel mai mult când îi spun lui Henry: „Distrugătorii nu distrug întotdeauna. June nu te-a distrus,
în cele din urmă. Esenţa ta e cea de scriitor. Şi scriitorul este trăire“?

— Henry, spune-i lui Fred că mâine putem merge să luăm perdelele.

— Vin şi eu, zice Henry, brusc gelos.
— Dar ştii că Fred vrea să mă vadă, să meargă cu mine. Gelozia lui Henry îmi face plăcere.
Spune-i că ne întâlnim în acelaşi loc ca data trecută.
— Pe la patru.
 — Nu, la trei.
Mă gândeam că nu am avut destul timp împreună ultima dată când ne-am întâlnit. Faţa lui Henry
este impenetrabilă. Nu ştiu niciodată, după vreun semn, ce simte. Sunt tranziţii, ce-i drept, când e
congestionat şi excitat, când serios şi potolit, când contemplativ şi introspectiv. Ochii lui albaştri sunt
analitici, ca ai unui om de ştiinţă, sau umezi de emoţie. Când sunt umezi, sunt mişcată până-n vârful
unghiilor pentru că-mi amintesc o relatare despre copilăria lui. Părinţii lui (tatăl era croitor) îl luau
cu ei la plimbare sau în vizite duminica, târând copilul după ei toată ziua, până noaptea târziu. Stăteau
în casele prietenilor şi jucau cărţi, fumând. Fumul devenea tot mai gros şi pe Henry îl usturau ochii. Îl
culcau în camera de lângă salon, cu prosoape umede pe ochii umflaţi.
Şi acum îi obosesc ochii de la corectura la ziar şi aş vrea să-l eliberez de asta, dar nu pot.

Azi-noapte n-am putut să dorm. Mi-am imaginat că sunt din nou în apartamentul Nataşei, cu Henry.
Voiam să retrăiesc momentul în care şi-a dat drumul în mine, în picioare. M-a învăţat cum să-mi
încolăcesc picioarele în jurul lui. Astfel de practici îmi sunt atât de nefamiliare, că mă ameţesc. După
aceea, plăcerea îmi explodează în simţuri, pentru că a dezlănţuit o altfel de dorinţă.
„Anaïs, te simt, îţi simt fierbinţeala până în vârful picioarelor…“ Şi el e ca fulgerat. E mereu uluit
de umezeala şi căldura mea.
Adeseori însă, pasivitatea rolului de femeie mă apasă, mă sufocă. În loc să aştept plăcerea lui, aş
vrea s-o iau, să mă dezlănţui. Asta mă împinge oare la lesbianism? Mă îngrozeşte. Acţionează oare
femeile astfel? Se duce June către Henry când îl doreşte? Îl încalecă ea pe el? Îl aşteaptă? El îmi
călăuzeşte mâinile neexperimentate. Să fii cu el e ca un foc în pădure. Noi locuri de pe corpul meu
sunt excitate şi mistuite. E incendiar. Îl las cu o febră de nestins.
Tocmai stăteam în faţa ferestrei deschise a dormitorului meu şi inspiram puternic lumina soarelui,
ghioceii, şofranul, primulele, gânguritul porumbeilor, trilurile păsărilor, întreaga procesiune de
vânturi blânde şi mirosuri răcoroase, de culori fragile şi ceruri cu nuanţe de petale, maroul-cenuşiu al
copacilor bătrâni, avântul crengilor tinere, pământul cafeniu şi ud, rădăcinile rupte. Totul e atât de
plin de savoare, încât gura mi se deschide şi simt gustul limbii lui Henry, mirosul răsuflării lui când
doarme, la adăpostul braţelor mele.
Mă aştept să-l întâlnesc pe Fred, dar Henry e cel care vine la rendez-vous. Fred lucrează. Ochii mi
se deschid larg la vederea lui Henry, bărbatul care a dormit ieri în braţele mele, şi mă trec gânduri
înfiorate. Îi văd pălăria pătată şi gaura din haină. În altă zi asta m-ar fi înduioşat, dar astăzi îmi dau
seama că e o sărăcie voită, calculată, intenţionată, din dispreţ faţă de burghezul care are grijă de
punga lui. Vorbeşte minunat despre Samuel Putman şi Eugene Jolas, despre munca lui, a mea sau a lui
Fred. Dar apoi Pernod-ul i se urcă la cap şi îmi povesteşte cum stătea într-o cafenea cu Fred aseară,
după muncă, despre târfele care îi vorbeau şi despre cum Fred îl privise cu severitate, pentru că
fusese cu mine în după-amiaza aceea şi n-ar fi trebuit să se întreţină cu femeile alea; şi mai erau şi
urâte!
— Dar Fred n-are dreptate, spun, spre surprinderea lui Henry. Târfele sunt un compliment la
adresa mea. Înţeleg uşurarea pe care o simte probabil un bărbat când se duce la o femeie fără
pretenţii la emoţiile sau sentimentele lui.
Şi Henry adaugă:
— Lor nu trebuie să le scrii scrisori!
 Când mă vede râzând, îşi dă seama că-l înteleg perfect. Îi înţeleg până şi preferinţa pentru trupuri
ca pictate de Renoir. Voilà. Reţin însă imaginea unui Fred scandalizat, care mă venerează. Şi Henry
spune:
— Aşa am fost cel mai aproape de a-ţi fi infidel.
Nu ştiu dacă vreau chiar atât de mult fidelitatea lui Henry, pentru că încep să-mi dau seama că
astăzi până şi cuvântul „dragoste“ mă oboseşte. Cu dragoste sau fără. Fred a spus că Henry nu mă
iubeşte. Înţeleg nevoia de eliberare de complicaţii şi o doresc pentru mine însămi, numai că femeile
nu pot atinge o astfel de stare. Femeile sunt romantice.
Să presupunem că nu vreau dragostea lui Henry. Să presupunem că îi spun: „Ascultă, suntem doi
oameni mari. M-am săturat de fantezii şi de emoţii. Nu mai pomeni cuvântul «dragoste». Hai să
vorbim cât vrem şi să ne futem numai când vrem. Lasă dragostea la o parte din povestea asta“. Sunt
toţi prea serioşi. Chiar în momentul ăsta mă simt bătrână, cinică. M-am săturat de atâtea pretenţii.
Astăzi, pentru o oră, mă simt nesentimentală. Într-o clipă aş putea distruge totul, cu excepţia lucrurilor
fundamentale: pasiunea mea pentru June şi adoraţia mea faţă de Hugo.
Poate că intelectul meu îmi joacă o nouă festă. Aşa o fi să ai simţul realităţii? Unde sunt
sentimentele de ieri şi de azi-dimineaţă şi cum e cu intuiţia mea că o să vină la întâlnire Henry în loc
de Fred? Şi ce au toate astea cu faptul că Henry era beat şi că eu, fără să-mi dau seama, îi citeam
despre puterea lui de a mă „frânge“? Nu a priceput, bineînţeles, înotând în Pernod-ul de culoarea
sulfului.
Burlescul situaţiei m-a durut. L-am întrebat:
— Cum e Fred când e beat?
— Vesel, da, dar mereu dispreţuitor cu târfele. Şi ele o simt.
— În timp ce tu devii prietenos?
— Da, eu vorbesc cu ele ca un surugiu.
Ei bine, toate astea nu mi-au făcut nici o plăcere. Mă simt rece şi pustie pe dinăuntru. Odată, am
spus în glumă că într-o zi o să-i trimit o telegramă cu textul: „Nu ne mai întâlnim, pentru că nu mă
iubeşti“. Ajungând acasă, mi-am zis: mâine nu ne întâlnim. Sau, dacă ne întâlnim, nu ne mai culcăm
niciodată împreună. Mâine o să-i spun lui Henry să nu-şi mai bată capul cu dragostea. Dar restul?

Hugo îmi spune în seara asta că faţa mea străluceşte. Nu-mi pot reţine un zâmbet. Ar trebui să dăm
un banchet. Henry mi-a ucis seriozitatea. N-ar fi putut supravieţui schimbărilor lui de dispoziţie, de la
cerşetor la zeu, de la satir la poet, de la nebun la realist.
Când se repede la mine, sunt scutită de plâns ori ripostă din cauza blestematei mele înţelegeri. Nu
pot lupta cu ceva ce înţeleg, orice ar fi, Henry şi târfele lui, de pildă. Dacă înţeleg ceva, îl şi accept,
în aceeaşi clipă.
Henry e în aşa măsură o lume în sine, că nu m-ar surprinde dacă ar vrea să fure, să ucidă sau să
violeze. Până acum am înţeles totul.
Ieri la întâlnire vedeam pentru prima dată un Henry răuvoitor. Venise mai mult ca să-l rănească pe
Fred decât să mă vadă pe mine. Radia când a spus: „Fred lucrează. Ce asuprit trebuie să se simtă!“
N-am vrut să aleg perdelele fără Fred, dar Henry a insistat să le alegem. Nu ştiu dacă mi-am imaginat
sau nu, dar mi s-a părut că exulta de insensibilitate. „Găseam tot atâta plăcere în a face rău…“ spunea
Stavroghin. O plăcere necunoscută mie. Avusesem de gând să-i trimit o telegramă lui Henry, în timp
ce eram cu Fred, în care să-i spun: „Te iubesc“. În loc de asta, voiam acum să mă duc să-l văd pe
Fred şi să anulez răul făcut de Henry. Plăcerea lui Henry era surprinzătoare pentru mine. A spus: „Îmi
plăcea să mă împrumut de la un anumit om şi apoi să cheltui jumătate din suma pe care mi-o dăduse
ca să-i trimit o telegramă“. Când astfel de poveşti se ridică din aburul beţiei noastre, văd în el o
strălucire diavolească, o plăcere secretă a cruzimii. June cumpărând parfum pentru Jean când Henry
murea de foame sau bucurându-se să ascundă o sticlă de Madeira în cufărul ei, în timp ce Henry şi
prietenii lui, lefteri, îşi doreau cu disperare ceva de băut. Ceea ce mă surprinde nu e acţiunea, ci
plăcerea care o însoţeşte. Henry nu se putea abţine să-l chinuie pe Fred. June duce totul mult mai
departe decât el, cu ostentaţie, ca atunci când s-a certat cu Jean în casa părinţilor lui Henry. Această
dragoste de cruzime îi leagă indisolubil. Amândurora le face plăcere să mă umilească, să mă
distrugă.
Îmi simt trecutul ca pe o insuportabilă greutate, ca pe un blestem, sursa fiecărei mişcări pe care o
fac, a fiecărui cuvânt pe care îl rostesc. În anumite momente trecutul mă covârşeşte şi Henry
regresează în ireal. O rezervă teribilă, o puritate nefirească mă învăluie şi mă retrag complet din
lume. Astăzi sunt la jeune fille din Richmond Hill, care scrie pe un birou alb de fildeş despre absolut
nimic.
N-am nici o frică de Dumnezeu, şi totuşi frica mă ţine trează noaptea, frica de diavol. Şi dacă cred
în diavol, trebuie să cred în Dumnezeu. Iar dacă diavolul este incompatibil cu mine, probabil că sunt
o sfântă.
Henry, salvează-mă de beatificare, de ororile perfecţiunii statice. Precipită-mă în infern!
Vederea lui Eduardo, ieri, mi-a cristalizat fiorul unui gând. Ascult explicaţia pe care o dă
sentimentelor mele. Sună foarte plauzibil. Am devenit brusc rece faţă de Henry pentru că am asistat la
cruzimea lui faţă de Fred. Cruzimea a fost marele conflict al vieţii mele. Am asistat la cruzime în
copilărie – cruzimea tatei faţă de mama şi pedepsele sadice pe care ni le dădea mie şi fraţilor mei –,
iar compasiunea pe care o simţeam faţă de mama atingea isteria când ea şi tata se certau, acte care
mai târziu mă paralizau. Am crescut cu o asemenea incapacitate de a fi crudă, încât frizează
slăbiciunea.
Văzând un vag aspect al ei în Henry, mi-am dat seama de celelalte cruzimi ale lui. Şi mai mult
decât atât, Fred a stârnit toate reticenţele mele, umplându-mă de amintiri din copilărie, ceea ce
Eduardo caracterizează drept retrogresiune, făcându-mă să recad într-o stare infantilă, care m-ar
putea împiedica să progresez către o trăire matură.
Îmi dorisem să am încredere în cineva, chiar voiam să mă las călăuzită. Eduardo spunea că sosise
momentul să fiu psihanalizată. Mereu voise asta. El mă putea ajuta discutând totul cu mine, dar numai
doctorul Allendy putea fi un îndrumător, un tată (lui Eduardo îi place să mă ispitească aducând în
prim-plan figura paternă). De ce am insistat, în schimb, să-l fac pe Eduardo psihanalistul meu? Nu
era decât amânarea adevăratei obligaţii.
— Probabil că vreau să te admir, i-am spus.
— În locul altei relaţii, pe care nu o vrei?
Cumva discuţia mi s-a părut extrem de eficientă. Cântam deja. Hugo avea treabă la bancă. Eduardo
a continuat analiza. Arăta extraordinar de bine. Tot timpul cinei am fost captivată de fruntea şi ochii
lui, de profilul lui, de gura lui, de expresia lui ironică – introvertitul care se bucură de secretele lui.
Această mare frumuseţe am absorbit-o mai târziu, când m-a dorit, dar am absorbit-o aşa cum inspiri
aerul sau înghiţi un fulg de zăpadă sau te laşi în voia soarelui. Râsul meu l-a eliberat de seriozitate. I-
am vorbit de alura feţei lui şi de ochii lui verzi. L-am vrut şi l-am avut, ca pe un amant întâmplător.
Dar era un psihanalist prost, l-am tachinat eu, pentru că făcea dragoste cu pacienta lui.
În timp ce dădeam fuga sus să mă pieptăn, ştiam că a doua zi aveam să mă reped să-l văd pe Henry.
Tot ce face ca să-mi ucidă fantomele este să mă împingă în peretele camerei lui şi să mă sărute, să-mi
spună în şoaptă ce vrea de la trupul meu astăzi, ce gesturi, ce atitudini. Mă supun şi mă bucur frenetic
de el. Trecem în viteză peste obstacole fantasmagorice. Acum ştiu de ce îl iubesc. Până şi Fred,
înainte de a ne părăsi, părea mai puţin tragic şi i-am mărturisit lui Henry că nu voiam de la el o
dragoste perfectă, că ştiam că era obosit de toate astea, ca şi mine, că simţeam un curent de
înţelepciune şi umor şi că nimic nu putea pune capăt relaţiei noastre, până când pur şi simplu n-o să
mai vrem să facem dragoste. Pentru prima dată, cred că înţeleg ce înseamnă plăcerea. Şi mă bucur că
am râs atâta aseară şi că am cântat azi-dimineaţă şi că am mers irezistibil spre Henry. (Eduardo mai
era încă aici când am plecat, având în braţe pachetul cu perdelele lui Henry.)
Chiar înainte de asta, fratele meu Joaquin şi Eduardo vorbeau despre Henry, în prezenţa mea.
(Joaquin îmi citise jurnalul.) Ei cred că el e o forţă distrugătoare care m-a ales pe mine, cea mai
creatoare dintre forţe, ca să-şi încerce puterea, că am căzut pradă tonurilor magice ale literaturii (e
adevărat că iubesc literatura), că voi fi salvată – am uitat cum, dar cumva împotriva voinţei mele.
Şi în timp ce stăteam acolo, deja fericită pentru că hotărâsem că astăzi îl voi avea pe Henry al meu,
surâdeam.
Pe prima pagină a unui frumos jurnal cu copertă violet, pe care mi l-a dat Eduardo cu dedicaţie, am
scris deja numele lui Henry. N-am nevoie de nici un doctor Allendy. Nici de vreo psihanaliză
paralizantă. Doar să trăiesc.

aprilie
Când Henry aude vocea frumoasă, vibrantă, loială, tulburătoare a lui Hugo la telefon, e furios pe
amoralitatea femeilor, a tuturor femeilor, a femeilor ca mine. El însuşi practică toate tipurile de
neloialitate, de trădare, dar infidelitatea femeii îl răneşte. Şi sunt foarte supărată când e într-o astfel
de dispoziţie, pentru că am sentimentul că sunt fidelă legăturii dintre mine şi Hugo. Nimic din ceea ce
trăiesc în afara cercului iubirii noastre nu o alterează ori diminuează. Dimpotrivă, îl iubesc mai mult
pentru că îl iubesc fără ipocrizie. Dar paradoxul mă chinuie cumplit. Faptul că nu sunt perfectă sau la
fel ca Hugo e de dispreţuit, da, dar nu e decât un aspect al fiinţei mele.
Henry ar înţelege dacă l-aş părăsi din consideraţie faţă de Hugo, dar a face acest lucru ar fi ipocrit
din partea mea. Un lucru e sigur, totuşi: dacă într-o zi aş fi obligată să aleg între Hugo şi Henry, l-aş
alege pe Hugo fără nici o ezitare. Libertatea pe care mi-am acordat-o în numele lui Hugo, ca pe un
dar al lui, nu face decât să sporească bogăţia şi forţa dragostei mele pentru el. Amoralitatea, sau o
moralitate mai complicată, ţinteşte loialitatea supremă şi o trece cu vederea pe cea imediată, literală.
Împărtăşesc cu Henry o anumită furie, nu pe imperfecţiunile femeilor, ci pe incorectitudinea vieţii în
sine, pe care poate că acest jurnal o proclamă mai răspicat decât toate înjurăturile lui.

Henry a ameninţat ieri că o să mă îmbete cu totul, ceea ce s-a întâmplat abia după ce am citit
scrisorile pudrate şi cristalizate ale lui Fred către Céline. Discuţia noastră se disipează şi se
împrăştie ca un caleidoscop. Când Henry se duce la bucătărie, eu şi Fred vorbim de parcă am fi
aruncat o punte de la o fortăreaţă la alta şi nu mai putem ţine nimic în frâu. Ca o procesiune, cuvintele
trec în grabă un pod care de obicei e ridicat şi chiar a ruginit din dragoste de singurătate. Şi-apoi
apare Henry, în permanentă comunicare cu lumea, de parcă ar prezida întruna un banchet gigantic.
Noi trei în bucătăria mică, fără să ne mişcăm, aproape că ne atingem. Henry s-a mişcat ca să pună
mâna pe umărul meu şi să mă sărute, iar Fred nu s-a uitat la sărut. Stăteam arcuită între două feluri de
dragoste. Pe de-o parte, căldura lui Henry, glasul lui, mâinile, gura lui. Pe de alta, sentimentele lui
Fred faţă de mine, atingând o zonă mai delicată, astfel că, în timp ce Henry mă săruta, îmi venea să
întind mâna spre Fred şi să ţin în echilibru ambele iubiri.
Henry dădea pe dinafară de generozitate universală:
— Ţi-o dăruiesc pe Anaïs, Fred! Vezi cum sunt… Vreau ca toată lumea s-o iubească pe Anaïs. E
minunată!
— E prea minunată, a spus Fred. N-o meriţi.
— Eşti o viespe! a ţipat Henry, uriaşul rănit.
— În plus, a zis Fred, nu tu mi-ai dăruit-o pe Anaïs. Eu am propria mea Anaïs, diferită de a ta. Am
luat-o fără să vă cer voie nici unuia dintre voi. Rămâi toată noaptea, Anaïs. Avem nevoie de tine.
— Da, da! a strigat Henry.
Stau ca un idol, iar Fred îl critică pe uriaş pentru că uriaşul nu mă idolatrizează.

— La naiba, Anaïs, zice Henry, nu te idolatrizez, dar te iubesc! Simt că-ţi pot oferi la fel de mult
ca Eduardo, de pildă. N-aş putea să-ţi fac rău. Când te văd stând acolo, atât de fragilă, ştiu că n-o să-
ţi fac rău…
— N-am nevoie de adulaţie, spune idolul. Tu îmi oferi… ei bine, ceea ce-mi oferi tu e mai bun
decât adulaţia.
Mâna lui Fred tremură în timp ce-mi întinde un pahar cu vin. Vinul tulbură esenţa corpului meu şi
el palpită. Henry iese pentru o clipă. Eu şi Fred tăcem. Fred e cel care a spus: „Nu, nu-mi plac
banchetele… Îmi plac cinele ca asta, cu doi sau trei oameni“. Acum între noi e o tăcere grea şi mă
simt covârşită. Henry se întoarce şi îl roagă pe Fred să ne lase. Nici n-a tras bine uşa după el, că eu
şi Henry ne gustăm unul altuia pielea. Cădem împreună în lumea noastră sălbatică. Mă muşcă. Îmi
face oasele să trosnească. Mă pune să mă întind cu picioarele desfăcute şi pătrunde în mine.
Dorinţele noastre se dezlănţuie. Trupurile sunt în convulsii.
— Ah, Anaïs! spune el,. Nu ştiu cum ai învăţat, dar ştii să te fuţi, ştii să te fuţi… N-am mai spus-o
niciodată până acum cu atâta forţă, dar ascultă-mă, te iubesc nebuneşte! M-ai cucerit, m-ai cucerit…
Sunt nebun după tine…
Apoi spun ceva ce stârneşte în el o îndoială bruscă.
— Nu e numai fututul, nu-i aşa? Chiar mă iubeşti?
Prima minciună. Guri atingându-se, răsuflări amestecându-se; eu, cu penisul lui ud, fierbinte, în
mine, îi spun că îl iubesc.
Dar, în timp ce-o spun, ştiu că nu-i adevărat. Trupul lui are un fel anume de a-l excita pe-al meu,
de a-i răspunde. Când mă gândesc la el îmi vine să-mi desfac picioarele. Acum doarme în braţele
mele, doarme profund. Aud un acordeon. E duminică seara, în Clichy. Mă gândesc la Bubu din
Montparnasse, la camere de hotel, la felul în care îmi apasă piciorul, îmi adoră fesele. Nu sunt eu
însămi în acest moment, vagaboanda. Acordeonul îmi umple inima, sângele alb al lui Henry m-a
invadat. Zace adormit în braţele mele şi eu nu-l iubesc.
Cred că i-am spus lui Fred că nu-l iubesc pe Henry, în timp ce stăteam acolo, în bucătărie. I-am
spus că iubesc vizionarismul lui, halucinaţiile lui. Henry are puterea de a regula, de a curge, de a
înjura, de a mări şi a da viaţă, de a distruge şi a crea suferinţă. Demonul din el îl admir, idealistul
indestructibil, masochistul care a găsit o modalitate de a-şi provoca durere, pentru că suferă din
cauza propriilor trădări, a imaturităţii sale. Mă înduioşează când ceva precum casa mea îl umileşte.
„Sunt un sălbatic şi nu ştiu să mă port într-o astfel de casă, aşa că mă prefac c-o dispreţuiesc, dar o
iubesc. Iubesc frumuseţea şi fineţea ei. E atât de caldă, încât când intru în ea mă simt ca luat în braţe
de Ceres, sunt fermecat…“
Şi apoi Hugo mă duce acasă cu maşina şi îmi spune: „Azi-noapte am stat treaz şi m-am gândit că
există o dragoste mai mare şi mai frumoasă decât cea sexuală“. Pentru că fusese bolnav câteva zile şi
nu făcuserăm dragoste, ci doar dormiserăm unul în braţele celuilalt.
Mă simţeam de parcă aş fi fost pe cale să dau pe dinafară din carapacea mea fragilă. Îmi simţeam
sânii plini şi grei. Dar nu eram tristă. Mă gândeam: dragul meu, sunt atât de bogată în noaptea asta,
dar e şi pentru tine. Nu e totul numai pentru mine. Te mint în fiecare zi, dar vezi, îţi dăruiesc plăcerile
care îmi sunt dăruite. Cu cât absorb mai mult, cu atât este mai mare dragostea mea pentru tine. Cu cât
mă refuz mai mult, cu atât mai săracă voi fi pentru tine, dragul meu. Nu e nici o tragedie dacă poţi
participa la ecuaţia asta. Sunt ecuaţii mai evidente. Una ar fi: te iubesc, prin urmare renunţ la lume şi
la viaţă pentru tine. Ai avea în faţa ta o călugăriţă în stare de prostraţie, otrăvită de dorinţe pe care nu
i le-ai putea satisface şi care te-ar ucide. Dar uită-te la mine în seara asta. Mergem împreună acasă.
Am cunoscut plăcerea. Dar nu te resping. Vino în trupul meu dilatat şi gustă-l. Eu sunt purtătoarea
vieţii. Şi tu ştii asta. Nu mă poţi vedea goală fără să mă doreşti. Carnea mea ţi se pare inocentă şi în
întregime a ta. M-ai putea săruta acolo unde m-a muşcat Henry şi ai simţi plăcere. Dragostea noastră
e inalterabilă. Numai cunoaşterea te poate răni. Poate că sunt un demon, ca să fiu în stare să trec din
braţele lui Henry în ale tale, dar fidelitatea literală este pentru mine goală de sens. Nu pot trăi după
regulile ei. E o tragedie să trăim atât de aproape unul de altul fără ca tu să poţi percepe această
cunoaştere, să fie posibile astfel de secrete, să ştii numai ceea ce vreau eu să-ţi spun, să nu fie pe
trupul meu nici urmă a ceea ce trăiesc. Dar şi să minţi înseamnă să trăieşti, să minţi aşa cum fac eu.

Prezenţa lui Fred mă limitează, ca şi cum ochii mei ar privi o extensie a mea în nişte sfere la care
trebuie să renunţ. Cu Fred aş putea trăi ceva delicat şi complex. Dar eu nu vreau să trăiesc cu mine
însămi. Eu fug de mine. Cu toate astea, nu-mi deformez adevărata natură, ci manifest senzualitatea
care există în mine. Henry răspunde unei forţe din mine căreia nu i s-a răspuns până acum. Vitalitatea
lui sexuală este în acord cu a mea. Când m-am apucat de dans, după Henry tânjeam. Un Henry căutam,
în chip greşit, în John.
Gândurile mele, ca un elastic, sunt întinse până la cel mai tensionat punct. Cu Henry nu discut până
în profunzimea lucrurilor. Nu e un Proust, care să tărăgăneze şi să elaboreze. El e în mişcare. El
trăieşte în vijelii. Vijeliile îmi plac la Henry. Aş putea să stau o zi întreagă după o vijelie şi să-mi
conduc barca încet de-a lungul sentimentelor de care el face risipă.
 Eduardo spune că nu m-am dăruit niciodată întru totul, dar asta mi se pare imposibil când văd cum
mă supun nobleţei şi perfecţiunii lui Hugo, senzualităţii lui Henry, frumuseţii lui Eduardo. Acum
câteva seri, la concert, stăteam transfigurată în faţa lui. El a învăţat să nu zâmbească, ceea ce trebuie
să învăţ şi eu. Fie şi numai culoarea pielii lui mă atrage. Are nuanţa aurie a spaniolului, dar şi o
strălucire nordică, o nuanţă de roz sub brun. Şi culoarea ochilor săi, verdele ăla schimbător,
insuportabil de rece! Gura şi nările sunt cele care promit. Dar din nou am senzaţia că merg cu
Eduardo prin lume şi ne dăm cap în cap. Doar capetele noastre se întâlnesc şi se ciocnesc. N-aş avea
nimic altceva. Îmi place mintea lui, care e ca un sanctuar, foarte bogată datorită permanentelor
sondări şi psihanalize. Pare lipsit de voinţă pentru că se supune subconştientului său şi, asemenea lui
Lawrence, nu poate spune întotdeauna de ce.
Henry a remarcat ceea ce nici un Hugo, nici un Eduardo n-ar remarca. Stăteam în pat şi el a spus:
„Tu mereu pari să pozezi, într-un fel aproape oriental“.
Îmi cere cuvinte puternice când fute şi nu i le pot oferi. Nu-i pot spune ce simt. Mă învaţă gesturi
noi, prelungiri, variaţiuni.
Eduardo m-a întrebat deunăzi dacă mi-ar plăcea să încerc să fac ca June: să plonjez într-o absolută
negare a scrupulelor, să mint (pe mine însămi, în principiu), să-mi deformez firea astfel încât să nu
permit nici un impediment, cum ar fi incapacitatea mea de a fi crudă. Ieri, în plin paroxism al plăcerii
senzuale, nu l-am putut muşca pe Henry, aşa cum ar fi vrut.

Lui Eduardo i-e frică de jurnalul meu. I-e frică de o acuzaţie, de faptul că n-aş fi înţeles. I-a
mărturisit această teamă psihanalistului său.
Am conştiinţa a tot ceea ce omit – lacunele, în special visele, halucinaţiile. De asemenea,
minciunile sunt omise, dintr-o nevoie disperată de a înfrumuseţa. Aşa că nu le notez. Jurnalul este,
prin urmare, o minciună. Ceea ce e omis în jurnal e omis şi în mintea mea. În momentul în care scriu,
mă avânt spre frumuseţe. Dispersez restul, din jurnal, din trupul meu. Mi-ar plăcea să mă întorc, ca un
detectiv, şi să adun ceea ce am eliminat. De exemplu, cumplita, divina credulitate a lui Hugo. Mă
gândesc la ce-ar fi putut observa. Când am venit de la Henry şi m-am spălat, ar fi putut să vadă cele
câteva picături de apă care au căzut pe podea; pete pe lenjeria mea; urme de ruj pe batiste. Ar fi putut
pune întrebări când i-am spus: „Tu de ce nu încerci să termini de două ori?“ (ca Henry), să remarce
oboseala mea excesivă, cearcănele de sub ochi.
Îmi ţin jurnalul foarte secret, dar de câte ori n-am scris în el stând la picioarele lui, lângă şemineu,
şi n-a încercat să citească peste umărul meu! Când Eduardo l-a pus pe Hugo să se întindă, să închidă
ochii şi să reacţioneze la cuvinte – „dragoste“, „pisică“, „zăpadă“, „gelozie“ –, reacţiile lui au fost
uimitor de încete şi de vagi. Numai gelozia i-a provocat o reacţie imediată. Pare a refuza să
înregistreze, să realizeze. Asta-i bine. E forma lui de autoapărare. E fundamentul libertăţii bizare pe
care o am, în ciuda geloziei lui puternice. Nu vrea să vadă. Asta-mi stârneşte o asemenea milă, încât
uneori mă înnebuneşte. Aş vrea să mă pedepsească, să mă bată, să mă încuie. M-aş simţi uşurată.

Mă duc să mă întâlnesc cu doctorul Allendy ca să vorbim despre Eduardo. Văd un bărbat frumos,
sănătos, cu ochii limpezi, inteligenţi, de vizionar. Mintea îmi este trează, mă aştept să spună ceva
dogmatic, în formule. Vreau s-o spună, pentru că, dacă o face, va fi încă un bărbat pe care nu mă pot
sprijini şi va trebui să continui să mă cuceresc singură.
 Am vorbit mai întâi despre Eduardo, despre cum câştigase forţă. Allendy se bucura că remarcasem
o diferenţă sensibilă. Dar am ajuns într-un punct dificil.
— Ştiai, a întrebat el, că ai fost cea mai importantă femeie din viaţa lui? Eduardo a fost obsedat de
tine. Tu eşti imaginea lui. Te-a văzut ca pe o mamă, ca pe o soră şi ca pe o femeie inaccesibilă. A te
cuceri pe tine înseamnă a se cuceri pe el însuşi, a-şi cuceri propriile nevroze.
— Da, ştiu. Vreau să se vindece. Nu vreau să-l privez de proaspăt câştigata încredere în sine
spunându-i că nu-l iubesc senzual.
— Dar cum îl iubeşti?
— Am fost întotdeauna ataşată de el la modul ideal. Şi acum sunt, dar nu senzual. Există un alt
bărbat, un bărbat mai animalic, care are putere asupra mea.
Îi povestesc puţin despre Henry. E surprins că îmi împart astfel iubirile. Mă întreabă care sunt
adevăratele mele sentimente privind experienţa cu Eduardo.
— Eram în totalitate pasivă, îi spun. Nu simţeam nici o plăcere. Şi mă tem că şi-ar putea da seama
de asta şi s-ar învinovăţi. Ar fi mai rău decât orice, mai rău decât dacă i-aş spune acum: „Ascultă, îl
iubesc pe Henry, aşa că nu te pot iubi pe tine“. Pentru că, dacă asta continuă, devine o competiţie, ca
şi cum aş fi permis rivalitatea şi comparaţia şi apoi l-aş fi părăsit. Mi se pare mai periculos. Dar, la
urma urmei, întreb râzând, ştiu bărbaţii când oferă sau nu plăcere unei femei?
Doctorul Allendy râde şi el.
— Optzeci la sută dintre ei nu ştiu niciodată, spune el. Unii bărbaţi sunt sensibili, dar mult mai
mulţi sunt plini de ei şi vor să creadă că o fac, iar mulţi alţii chiar nu ştiu.
(Mi-am amintit întrebarea lui Henry la hotel: „Te satisfac?“)
Apoi spun:
— Decât să continui comedia sexuală, n-ar fi mai bine să-i spun că eu sunt nevrotică, bolnavă, că
de fapt cu mine e ceva în neregulă?
— Şi, bineînţeles, s-ar putea să fie aşa, zice Allendy. E ceva ciudat în felul în care îţi împarţi
iubirile. E ca şi cum ţi-ar lipsi încrederea.
A atins un punct sensibil. Acum câteva minute a făcut o greşeală, când vorbeam despre separarea
dintre dragostea animalică şi cea ideală. A tras concluzia banală că, probabil la vârsta pubertăţii,
asistasem la un act de dragoste brutal, fusesem dezgustată şi mă îndreptasem spre dragostea eterică.
Dar acum se apropie de un adevăr: lipsa încrederii. Tata nu şi-a dorit o fată. Spunea că sunt urâtă.
Când scriam sau desenam ceva, nu credea că o făcusem eu. Nu-mi amintesc nici o mângâiere sau un
compliment din partea lui, cu excepţia episodului când era să mor, pe la nouă ani. Mereu au fost
scene, bătăi, ochii lui albaştri, duri, aţintiţi asupra mea. Îmi amintesc bucuria nefirească pe care am
simţit-o când tata mi-a scris un bilet aici, la Paris, care începea cu: „Ma jolie“. Nu am avut parte de
dragostea lui. Am suferit alături de mama. Îmi amintesc sosirea noastră la Aranchon, unde el îşi
petrecea vacanţa, după boala mea. Se vedea pe faţa lui că nu ne voia. Ceea ce se adresa mamei, eu
credeam că mi se adresează şi mie. Am simţit o tristeţe isterică atunci când ne-a părăsit. Şi în toţi anii
de şcoală la New York am tânjit după el. M-am temut mereu de duritatea şi răceala lui. Cu toate
astea, la Paris l-am repudiat. Eu am fost cea severă şi nesentimentală.
— Aşa că, a spus Allendy, te-ai retras în tine şi ai devenit independentă. În loc să te dăruieşti total,
cu încredere, unei singure iubiri, tu cauţi mai multe. Cauţi chiar cruzimea bărbaţilor mai în vârstă, de
parcă nu te-ai putea bucura de dragoste fără durere. Şi nu eşti sigură…
— Decât de dragostea soţului meu.
— Dar ai nevoie de mai mult de una.
— Mereu de dragostea lui şi de a unui bărbat mai în vârstă.
Eram uimită că încrederea unui copil, odată zdruncinată şi distrusă, are asemenea repercusiuni
asupra unei vieţi întregi. Dragostea insuficientă a tatei şi faptul că ne-a părăsit nu se pot şterge. De ce
nu au fost anulate de toate iubirile pe care le-am inspirat de atunci?
Eduardo voia să stau de vorbă cu doctorul Allendy pentru ceea ce aveam să scriu. Şi sunt dispusă
s-o fac, dar în condiţiile stabilite de mine. Adică mă duc la el rar, ceea ce-mi lasă timp să absorb
materialul şi să lucrez inspirată, iar în acelaşi timp mă face mai puţin dependentă. Cu toate astea, ieri,
când a spus: „Pari foarte echilibrată şi nu cred că ai nevoie de mine“, am simţit brusc o mare tristeţe
că eram părăsită din nou. Munca îmi dă stabilitate, îmi folosesc suferinţele, dar aş vrea să încredinţez
unei fiinţe omeneşti ceea ce încredinţez jurnalului. În relaţiile mele există întotdeauna ceva interzis.
Cu Eduardo nu pot vorbi despre Henry. Nu pot vorbi decât despre boala mea. Cu Henry nu pot vorbi
despre psihanaliză. El nu e un analist, e un scriitor epic, un Dostoievski inconştient. Cu Fred pot să
fiu suprarealistă, dar nu femeia care a scris un studiu despre Lawrence.
Allendy spunea: „Te-ai purtat minunat cu Eduardo în toată povestea asta, cum puţine femei ar fi
făcut-o, căci, în general, o femeie consideră bărbatul un inamic şi se bucură când îl poate umili sau
distruge“.

Joaquin spune că, atunci când mi-a citit jurnalul, a devenit conştient că Henry îmi dăruia mai mult
decât o experienţă senzuală; că răspundea unor nevoi pe care Hugo nu mi le putea satisface. Încă mai
crede că mă pierd în Henry, că mă dăruiesc unor experienţe care nu sunt potrivite cu firea mea.
Şi Allendy începe să sugereze că în mod normal nu ar trebui să iubesc un Henry şi că trebuie
înlăturată cauza pentru care îl iubesc. Aici mă întorc feroce împotriva ştiinţei şi simt o mare loialitate
faţă de instinctele mele.
S-ar putea ca psihanaliza să mă oblige să fiu mai sinceră. Deja conştientizez anumite sentimente pe
care le am, cum e teama de a fi rănită. Când îmi telefonează Henry, mă agăţ de fiecare inflexiune a
vocii lui. Dacă e ocupat la ziar, dacă e cineva acolo sau dacă are un ton impersonal, mă neliniştesc
imediat.
Astăzi Henry s-a trezit şi a zis: „La naiba cu femeile angelice sau literate!“ Apoi îmi spune că mi-a
scris două scrisori de duminică încoace, care mă aşteaptă la Nataşa, şi sunt entuziasmată. Îmi
dispreţuiesc hipersensibilitatea, care necesită atâtea asigurări, dar care totodată mă face conştientă de
sensibilitatea altora. Marea iubire a lui Hugo ar fi trebuit să-mi dea încredere, iar nevoia mea
continuă de a fi iubită şi înţeleasă este cu siguranţă anormală.
Poate că îmi reafirm încrederea încercând să cuceresc bărbaţi mai în vârstă. Sau cochetez cu
suferinţa? Ce simt când văd ochii destul de reci ai lui Henry aţintiţi asupra mea? (Tata avea ochi
albaştri de gheaţă.) Vreau ca ei să se topească de dorinţă pentru mine.

Există acum o mare tensiune între mine şi Fred; nu ne putem suporta privirile. El a scris ceva atât
de exact, atât de străpungător despre mine, încât m-am simţit invadată în cele mai tainice
compartimente ale fiinţei mele. M-a înspăimântat şi ceea ce a scris despre Henry, de parcă s-ar fi
apropiat prea mult de propriile mele temeri şi îndoieli. Scrie ocult. Abia dacă mai putem vorbi după
ce am citit paginile alea. Şi el mi-a citit jurnalul. A spus: „N-ar trebui să mă laşi să citesc asta,
Anaïs“. Am întrebat de ce. Părea uluit. A plecat capul, gura îi tremura. E ca o fantomă a mea. De ce a
fost uluit? Am dezvăluit asemănarea, recunoaşterea? El e o parte din mine. El ar putea înţelege
întreaga mea viaţă. I-aş pune toate jurnalele mele în mâini. Nu mă tem de el. E atât de blând cu mine!

Henry îmi vorbeşte minunat, într-o stare detaşată, înţeleaptă. Îmi spune „te iubesc“ în timp ce mă
ţine în braţe, iar eu răspund „nu te cred“. Îşi dă seama că sunt într-o dispoziţie diabolică. Insistă: „Mă
iubeşti?“ Şi îi răspund vag. Când suntem uniţi senzual nu pot să cred că apropierea noastră e numai
fizică. Când mă trezesc din delir şi stăm de vorbă liniştiţi, sunt surprinsă că vorbeşte atât de serios
despre dragostea noastră.
— Duminică, după ce ai plecat, am dormit un pic, apoi m-am dus să mă plimb şi m-am simţit atât
de fericit, Anaïs, mai fericit decât am fost vreodată! Mi-am dat seama de un adevăr teribil: că nu
vreau să se întoarcă June. Am o nevoie cumplită de tine – absolută! În unele momente simt chiar că,
dacă June s-ar întoarce şi m-ar dezamăgi, nu mi-ar mai păsa de ea, aproape că m-aş bucura.
Duminică noaptea am vrut să-i trimit o telegramă ca să-i spun că n-o mai vreau.
Dar înţelepciunea m-a împiedicat să-l cred. Ştie şi el, pentru că adaugă:
— Sunt slab în mâinile lui June, Anaïs. Dacă, atunci când vine, o să mă port exact aşa cum vrea ea
să mă port, să nu te simţi dezamăgită ori trădată.
Asta mă surprinde, pentru că mi se pare că, atunci când m-am aruncat în vâltoarea asta, cu
intensitate caracteristică, şi am simţit instabilitatea, tragicul situaţiei, m-am retras şi am diminuat
importanţa relaţiei noastre. Mi-am epuizat resursele de tragediană cu John Erskine. Am suferit atunci
până la limită. Nu ştiu dacă o să mai pot suferi vreodată atât de mult şi cred că sentimentele lui Henry
sunt similare. Vreau să mă bucur de clipa prezentă profund, iraţional. Henry aplecându-se deasupra
mea, plin de dorinţă, limba lui Henry între picioarele mele, posedarea viguroasă, torenţială a lui
Henry.
„Eşti singura femeie căreia îi pot fi fidel. Vreau să te protejez.“
Când văd fotografia lui June în camera lui, o urăsc pe June, pentru că în momentul ăsta îl iubesc pe
Henry. O urăsc pe June, şi totuşi ştiu că şi eu sunt în puterea ei şi că, atunci când se va întoarce…
„Ceea ce simt cu tine şi nu simt cu June este că, dincolo de dragoste, suntem prieteni. Eu şi June nu
suntem prieteni.“
Nu poţi să scapi de propria natură, deşi Henry a spus ieri „Bunătatea ta are lacune“. Lacune. Ce
uşurare! Fisuri. Pot evada prin ele. O anume perversitate mă împinge în afara rolului pe care sunt
forţată să-l joc. Mereu îmi imaginez un alt rol. Nu sunt niciodată statică. Când Henry vrea să-mi
citească jurnalul, tremur. Ştiu că bănuieşte că-l trădez constant. Aş vrea, dar nu pot. De când a apărut
el, practic instinctiv fidelitatea târfelor: nu simt plăcere cu nimeni altcineva. Cea mai mare frică a
mea este ca Hugo să nu mă dorească în aceeaşi zi şi asta se întâmplă frecvent. Azi-noapte era
înflăcărat, extatic – iar eu, supusă şi amăgitoare. Simulând plăcerea. I s-a părut o noapte
excepţională. Plăcerea lui a fost imensă.

Oare când par să mă revărs şi chem toate plăcerile senzuale posibile, chiar aşa e? Dacă aş fi
atrasă de o femeie oarecare de pe stradă sau de un bărbat cu care am dansat, aş fi oare capabilă să-mi
satisfac dorinţa? Există oare cu adevărat această dorinţă? Data viitoare când mă cuprinde o astfel de
senzaţie, n-o să mă opun. Trebuie să ştiu.
În seara asta cedez în faţa dorinţei pentru Henry. Îl vreau şi o vreau şi pe June. June e cea care mă
va ucide, cea care mi-l va lua pe Henry, care mă va urî. Vreau să fiu în braţele lui Henry. Vreau ca
June să mă găsească acolo: va fi singura dată când va suferi. După aceea, Henry va fi cel care va
suferi, la cheremul ei. Vreau să-i scriu şi s-o implor să se întoarcă, pentru că o iubesc şi vreau să
renunţ la Henry pentru ea, acesta fiind darul cel mai mare pe care i-l pot face.

Hugo mă dezbracă în fiecare noapte de parcă ar fi prima dată şi aş fi o femeie nouă pentru el.
Sentimentele mele sunt într-un haos pe care nu-l pot limpezi, nu-l pot lumina. Visurile mele nu-mi
spun nimic altceva decât că sunt îngrozită să nu fiu adusă din nou pe punctul de a mă sinucide.
Nu te poţi vindeca numai trăind şi iubind, altfel aş fi vindecată. Hugo mă vindecă uneori. Azi ne-
am plimbat pe câmp, pe sub cireşi, am stat pe iarbă, la soare, vorbind ca doi tineri îndrăgostiţi. Şi
Henry mă vindecă, mă ia în braţele lui vitale, braţele lui de uriaş. Şi astfel, în unele zile mă cred
sănătoasă.

Hugo a plecat într-o călătorie şi m-a sărutat cu disperare, cu tristeţe. Sunt înconjurată de urme ale
lui, mici lucruri care amintesc de obiceiurile lui, defectele lui, bunătatea lui divină: o scrisoare pe
care a uitat s-o pună la poştă, lenjeria lui uzată (pentru că nu-şi cumpără niciodată nimic pentru el),
însemnările lui cu ce are de făcut, o minge de golf – care îmi aminteşte că ieri a spus: „Nici măcar
golful nu-mi face plăcere, pentru că prefer să stau cu tine. Totul face parte din munca mea blestemată“
– o periuţă de dinţi, un borcan de briantină desfăcut, o ţigară pe jumătate fumată, costumul lui,
pantofii lui. Abia l-am sărutat de rămas-bun şi nici nu s-a închis bine poarta după el, când i-am spus
Emiliei: „Curăţă-mi rochia roz şi spală-mi lenjeria de dantelă. S-ar putea să plec la o prietenă pentru
câteva zile“.
N-am uitat ieri să fiu atât de bună cu Eduardo, încât probabil că a crescut cu cel puţin jumătate de
metru. În aceeaşi seară voiam să mă dizolv în trupul lui Hugo, să fiu captivă în braţele lui, în
bunătatea lui. Într-un astfel de moment, pasiunea şi febra par lipsite de importanţă. Nu pot suporta să-
l văd pe Hugo gelos, dar el e sigur de dragostea mea. Spune: „Nu te-am iubit niciodată atât de mult,
n-am fost niciodată atât de fericit cu tine. Eşti toată viaţa mea“. Şi ştiu că îl iubesc atât de mult cât îl
pot iubi, că e singurul care mă are pe veci. Cu toate astea, timp de trei zile am văzut cum ar fi viaţa cu
Henry la Clichy. Îi spun lui Hugo: „Să-mi trimiţi o telegramă în fiecare zi, te rog“. Dar s-ar putea să
nu fiu acasă, ca să le citesc.

Am fugit. Pijamaua mea, pieptenele, pudra, parfumul sunt în camera lui Henry. Găsesc un Henry
atât de profund, că sunt ameţită.
Păşim ca în sincron spre Place Clichy. Mă face conştientă de stradă, de oameni, de realitate. Eu
merg ca o somnambulă, dar el adulmecă strada, observă, ochii îi sunt larg deschişi. Îmi arată târfa cu
picior de lemn care stă lângă Gaumont Palace. Nu ştie cum e să trăieşti într-o lume în care singurul
personaj distinct eşti tu însuţi, aşa cum ştim Eduardo şi cu mine. Stăm în diverse cafenele şi vorbim
despre viaţă şi moarte, în sensul lui Lawrence.
Henry spune: „Dacă ar fi trăit Lawrence…“ Da, ştiu cum se termină fraza. L-aş fi iubit. M-ar fi
iubit. Henry îşi poate imagina aspectul schimbător al camerei mele de scris. Fotografiile lui John.
Cărţile lui John. Fotografia lui Lawrence şi cărţile lui Lawrence. Acuarelele lui Henry şi
manuscrisele lui Henry. Pentru o clipă, stăm şi reflectăm sardonic la spectacolul vieţii noastre.

Eduardo spunea că nici scrisul, nici viaţa lui Henry nu au un şablon. Exact. Dacă ar avea, ar fi un
analist. Dacă ar fi un analist, n-ar fi o forţă vitală, haotică.
Când îi povestesc lui Henry despre John Erskine, e uimit de sacrilegiul meu. John, omul pe care
Hugo îl venera. Spun liniştită: „Poate părea un sacrilegiu şi totuşi, uite cât de simplu e: iubeam la
John chiar ceea ce-l lega pe Hugo de el“.
Stăteam în bucătăria din Clichy la două noaptea, cu Fred, mâncând, bând şi fumând enorm. Henry a
fost nevoit să se ridice şi să-şi dea pe ochi cu apă rece, ochii iritaţi ai băieţelului german. N-am putut
suporta asta şi i-am spus: „Henry, hai să bem pentru sfârşitul slujbei tale la ziar. N-o să mai faci asta
niciodată. Am zis!“
Fred a părut ofensat. A căzut într-o dispoziţie mohorâtă. Ne-am spus noapte bună. M-am dus în
camera lui Henry.
Ne place să stăm împreună, să ne dezbrăcăm, să vorbim, să ne punem hainele pe scaun. Henry îmi
admiră pijamaua japoneză din mătase roşie, care pare extrem de bizară în camera simplă, pe pătura
aspră.
A doua zi am descoperit că Fred nu dormise acolo. „Nu-l lua prea în serios“, a zis Henry. Am luat
micul dejun împreună la cinci după-amiază. Apoi am cusut perdelele gri şi Henry a bătut în perete
galeriile. Mai târziu, el a pregătit o cină consistentă; am băut Anjou şi am fost foarte veseli. Dis-de-
dimineaţă m-am întors la Louveciennes.
Când am revenit în Clichy, Fred se întorsese şi era foarte trist. Am luat cina, dar în tăcere, şi m-am
simţit nefericită. Fred s-a scuturat de starea lui proastă de dragul meu şi a exclamat: „Hai să facem
ceva: să mergem la Louveciennes!“
Am pornit.
Mă simt legănată de magia casei mele. Ne aşezăm cu toţii lângă foc. Acesta e momentul în care
casa împrăştie un farmec anume, iar focul îţi topeşte nervii. Pot sta perfect nemişcată, ca şi cum aş
face parte dintr-o pictură murală. Admiraţia şi dragostea lor mi se par dulci. Pierd sentimentul
secretului. Deschid cutiile de metal şi le arăt jurnalele mele de început. Fred înşfacă primul volum şi
începe să râdă şi să plângă citindu-l. I-am dat lui Henry jurnalul roşu, tot numai despre el, ceea ce nu
am mai făcut cu nimeni. Citesc peste umărul lui.

Eu şi Henry aşteptăm trenul pe un peron înalt. Ploaia a spălat copacii. Pământul emană esenţe ca o
femeie pe care bărbatul a arat-o şi a însămânţat-o. Trupurile ni se apropie.
În momentul acela nu m-am gândit cum stătusem la fel, lipită de June. Mă gândesc la asta acum,
pentru că ieri, pentru prima dată, el m-a rănit, deşi eram pregătită pentru sarcasmul şi ridiculizările
lui. Îi cunosc plăcerea de a descoperi defecte, din tot ce-a scris despre June. Citeam jurnalul meu
roşu. A ajuns la un paragraf în care Fred spusese că sunt frumoasă. „Vezi“, a zis Henry, „Fred crede
că eşti frumoasă. Eu nu cred. Cred că ai mult farmec, asta-i drept.“ Stăteam lângă el. L-am privit
uluită, apoi am pus uşor mâna pe pernă şi am început să plâng. Când mi-a pus mâna pe faţă şi mi-a
simţit lacrimile, a fost uimit. „Ah, Anaïs, n-am crezut nici o clipă că asta ar putea însemna ceva
pentru tine! Mă detest pentru că am spus-o cu atâta cruzime. Dar ţii minte? Ţi-am spus şi că nu cred
că June e frumoasă. Femeile cele mai puternice nu au fost cele mai frumoase. Dar când mă gândesc că
te-am putut face să plângi, că eu am putut face asta, când e singurul lucru pe care n-am vrut niciodată
să ţi-l fac ţie…“
Acum stătea în faţa mea, iar eu zăceam cufundată în perne, cu părul ciufulit şi ochii înotând în
lacrimi. Atunci mi-am amintit cum mă vedeau pictorii şi i-am spus. Şi deodată, l-am lovit. I-am dat o
labă, ca o pisică, a zis el. Iar după scena asta, care l-a amuzat, ne-am simţit în mod ciudat şi mai
apropiaţi, până când i-am zis, tachinându-l, în tren – pentru că el îmi spunea că îi părusem frumoasă
în prima zi când mă văzuse, dar începuse să creadă că nu sunt pentru că Fred insistase atât de mult
asupra acestui lucru, dar şi din cauza lui June –, am zis: „Ai gusturi proaste!“
Dar toate lucrurile minunate pe care mi le-a spus despre jurnalul meu au pălit acum. Încrederea mi
s-a zdruncinat. Nu-mi era de nici un folos să mă gândesc cât de relativă e frumuseţea şi că fiecare om
reacţionează diferit la ea. E nefiresc să fiu atât de rănită. Şi totuşi, am înghiţit această ofensă şi am
spus: „O să suport. O să uit asta, n-o să-mi pese“. Şi câteva ore mi-am adunat curajul, până când am
început să ne dezbrăcăm, în seara aia, iar el a spus: „Vreau să te privesc dezbrăcându-te. N-am făcut
asta niciodată“. M-am aşezat pe patul lui şi am fost copleşită de timiditate. Am făcut ceva ca să-i
distrag atenţia de la mine cât m-am dezbrăcat şi m-am strecurat în pat. Îmi venea să plâng. Cu câteva
clipe înainte, îmi spusese: „Am senzaţia că sunt un bărbat foarte urât. Nu vreau niciodată să mă uit în
oglindă“.
Şi am găsit ceva evaziv şi încântător de spus. I-am spus ce-mi plăcea la el. N-am zis: „ Zilele astea
am avut nevoie de frumuseţea lui Eduardo mai mult ca niciodată“.
A doua zi, la trei şi jumătate, eram în salonul lui Allendy, simţind o nevoie teribilă de el.

M-am dus la Henry şi l-am găsit la lucru. M-a primit cu un sărut vesel. Am lucrat împreună.
Stăteam la masa mea, lângă a lui, revăzând fragmentele pe care urma să le inserez în carte. Eram
plină de forţa scrisului său. Când i s-a făcut foame, m-am oferit să pregătesc eu masa. „Lasă-mă să
mă joc de-a soţia unui geniu.“ Şi m-am dus în bucătărie, în maiestuoasa mea rochie roz.
Chiar şi numai vocea lui Henry mă face să mă simt bine. Mă gândesc cum spunea:
— Când scriu despre tine, va trebui să scriu despre tine ca înger. Nu pot să te plasez pe un pat.
— Dar eu nu mă port ca un înger. Ştii doar…
— Da, ştiu. M-ai epuizat în ultimele zile. Eşti un înger sexual, dar un înger! Senzualitatea ta nu mă
convinge.
— O să te pedepsesc pentru asta, am spus. De acum înainte o să mă port ca un înger.
Două ore mai târziu, Fred a plecat la lucru şi Henry mă săruta în bucătărie. Vreau să mă joc
prefăcându-mă că îi rezist, dar până şi un sărut pe gât mă topeşte. Spun nu, dar îmi bagă mâna între
picioare. Mă atacă precum un taur.
În timp ce ne odihnim, încă îl mai iubesc, îi iubesc mâinile, încheieturile, gâtul, gura, căldura
trupului şi vioiciunea minţii. După aceea, mâncăm şi discutăm despre June şi despre Dostoievski în
cântatul cocoşilor. Faptul că eu şi Henry putem să stăm de vorbă despre dragostea noastră pentru
June, despre momentele ei grandioase, e cea mai mare victorie a mea.
Orele lungi, liniştite petrecute cu Henry sunt cele mai puternice. Cade într-o tăcere gânditoare
stând aplecat asupra manuscrisului său, chicotind din când în când. Are în el ceva de gnom, de satir şi
de savant german. Are nişte umflături tari pe frunte, ce par gata să crească brusc. Corpul lui pare
dintr-odată fragil, încovoiat.
Când stă aşa, simt că îi pot vedea mintea aşa cum îi văd trupul, şi e ca un labirint, fertilă,
receptivă. Sunt plină de adoraţie faţă de tot ce conţine acel cap şi faţă de impulsurile care ies în
rafale.
Stă în pat, cu trupul arcuit peste spatele meu, cu un braţ mângâindu-mi pieptul. Şi în circumferinţa
singurătăţii mele, ştiu că am găsit un moment de dragoste absolută. Măreţia lui umple rănile şi le
închide, amuţeşte dorinţele. Doarme. Cât de mult îl iubesc! Mă simt ca un râu revărsat.
„Anaïs, aseară, când am venit acasă, am crezut că eşti aici, pentru că ţi-am simţit parfumul. Mi-a
fost dor de tine. Mi-am dat seama că nu ţi-am spus cât de minunat a fost să te am aproape. Nu spun
niciodată astfel de lucruri. Uite, aici e un sertar plin cu hainele tale – ciorapi. Vreau să-ţi laşi
parfumul peste tot.“
Cred că mă iubeşte cu tandreţe, cu sentimentalism. June e cea care inspiră pasiuni. Iar eu sunt aici
pentru a-i culege gândurile, inspiraţiile, amintirile, confesiunile. Stau lângă Henry scriitorul şi îmi
este dăruită cealaltă dragoste a lui.
Acum, singură la Louveciennes, încă mai simt amprenta trupului său adormit pe trupul meu. Aş
vrea ca astăzi să fie ultima zi. Întotdeauna îmi doresc ca momentul culminant să fie ultimul. June
poate să se întoarcă şi să sufle ca simunul asupra noastră. Henry va fi torturat de ea, iar eu voi fi
hipnotizată.
Vor rămâne aici, în jurnalul meu, lucrurile pe care le-a spus Henry. Le primesc în dar ca pe nişte
bijuterii, tămâie şi parfumuri. Cuvintele lui cad, iar eu le prind cu atâta grijă, încât uit să vorbesc.
Sunt sclava care îi face vânt cu pene de păun. El vorbeşte despre Dumnezeu, Dostoievski şi fineţea
scrisului lui Fred. Trasează o distincţie între această fineţe şi scrisul lui dramatic, senzaţional, potent.
Poate spune, cu umilinţă: „Fred are o fineţe care mie îmi lipseşte şi erudiţie, are stofa unui Anatole
France“.
Şi eu spun: „Dar nu vezi? Lui îi lipseşte pasiunea, aşa cum îi lipsea şi lui France. Asta ai tu!“
La gândul ăsta, în timp ce ne plimbăm pe un bulevard, îmi vine să-l sărut pe bărbatul a cărui
pasiune curge ca lava printr-o lume intelectuală rece. Îmi vine să renunţ la viaţa mea, la casa mea,
siguranţa mea, scrisul meu, ca să trăiesc cu el, să muncesc pentru el, să mă prostituez pentru el, orice,
până şi să fiu rănită fatal de el.

Noaptea târziu îmi povesteşte despre o carte pe care eu n-am citit-o, Hill of Dreams de Arthur
Machen. Şi eu ascult cu sufletul. Spune, încet: „Îţi vorbesc aproape patern“.
În momentul acela ştiu că sunt pe jumătate femeie, pe jumătate copil. Că o parte din mine ascunde
un copil căruia îi place să fie uimit, învăţat, îndrumat. Când ascult, sunt un copil, iar Henry devine
patern. Imaginea obsesivă a eruditului, a părintelui literar, se reafirmă, şi femeia redevine mică. Îmi
amintesc alte fraze, precum „Nu vreau să te rănesc – pe tine nu“, neobişnuita lui delicateţe faţă de
mine, comportamentul protector. Mă simt trădată. Copleşită de miracolul operei lui Henry, am
devenit un copil. Îmi imaginez un alt bărbat spunându-mi: „Nu pot să fac dragoste cu tine. Tu nu eşti
femeie, eşti un copil“.
Mă trezesc din vise de o profundă senzualitate. Şi apoi, furioasă, vreau să domin, să lucrez ca un
bărbat, să-l întreţin pe Henry, să mă ocup de publicarea cărţii lui. Vreau mai mult decât oricând să
regulez şi să fiu regulată, să afirm femeia senzuală. Henry spune într-o zi: „Ascultă, cred că tu ai
putea să ai zece amanţi şi să te descurci cu toţi. Eşti insaţiabilă“. Şi în altă zi: „Senzualitatea ta nu mă
convinge.“
A văzut copilul!
Detestabil, îngrozitor! Fug de la Clichy şi mă gândesc că-mi iau secretul cu mine. Am speranţa că
Henry nu l-a sesizat. Mă tem de sfredelirea tulburătoare a ochilor săi. Mă furişez din patul lui şi fug
în timp ce el doarme. Alerg acasă şi dorm adânc, multe ore. Trebuie să sufoc copilul. Mâine pot să
mă întâlnesc cu Henry, să-l înfrunt, să fiu femeie.

Acesta ar fi rămas un incident vag, lipsit de importanţă. Acum, din cauza psihanalizei, e greu de
semnificaţii. Psihanaliza mă face să mă simt de parcă m-aş masturba în loc să mă fut. A fi cu Henry
înseamnă a trăi, a curge, a suferi, chiar. Nu-mi place să fiu cu Allendy şi să apăs cu degete uscate pe
tainele trupului meu.
Când îi vorbesc puţin despre teama mea de cruzime faţă de Eduardo, el spune ceea ce spun şi eu:
„Dar îţi foloseşti propriile slăbiciuni. Poţi să le dai sens“. Şi am făcut asta. Dar nu văd nimic bun în
admiraţia mea copilărească pentru bărbaţii mai în vârstă, în adoraţia mea pentru John şi Henry. Nu
văd în ea nimic altceva decât interferenţa cu evoluţia, abdicarea de la propria personalitate. După
cum spune Henry: „E frumos să te privesc dormind. Stai ca o păpuşă, acolo unde eşti pusă. Nici
măcar în somn nu te întinzi şi nu ocupi prea mult loc“.

Întrebările lui Allendy mă lovesc.

— Cum te-ai simţit după prima noastră discuţie?
— Am simţit că am nevoie de tine, că nu vreau să fiu lăsată să-mi gândesc singură viaţa.
— Ţi-ai iubit tatăl cu devotament, anormal, şi ai urât motivul sexual care l-a făcut să te părăsească.
Asta s-ar putea să fi creat în tine un anume sentiment obscur împotriva sexului. Acest sentiment se
afirmă în subconştientul tău, în scena aceea cu John. Ţi-ai dorit pentru el un soi de castrare.
— Atunci, de ce am fost atât de nefericită, atât de disperată când s-a întâmplat, şi de ce l-am iubit
vreme de doi ani?
— Poate că l-ai iubit mai mult ca urmare a ceea ce s-a întâmplat.
— Dar l-am dispreţuit de-atunci pentru lipsa lui de pasiune!
— Nevoia ambivalentă de a domina bărbatul, de a fi cucerită de el şi de a-i fi superioară. L-ai
iubit într-adevăr pentru că el nu te-a dominat, pentru că tu îi erai superioară în pasiune.
— Nu, iată că acum am găsit un bărbat care m-a cucerit şi sunt extrem de fericită.
Allendy îmi pune întrebări despre Henry. În cele din urmă, observă că îl domin social. Mai
remarcă şi că am ales să mă pun în situaţia de rivală a unei femei care ştiu că va învinge, căutând,
prin urmare, suferinţa. Că am iubit un bărbat mai slab decât mine şi am suferit din cauza asta. În
acelaşi timp am o teamă cumplită de suferinţă şi asta mă face să-mi împart iubirile, astfel încât
fiecare să-mi servească drept antidot împotriva alteia. Ambivalenţă. Vreau să iubesc un bărbat mai
puternic şi nu pot.
El spune că am un sentiment de inferioritate cauzat de fragilitatea mea fizică din copilărie. Mi se
părea că bărbaţii nu iubesc decât femei grase, sănătoase. Eduardo mi-a vorbit despre tinere cubaneze
grase. Prima atracţie a lui Hugo a fost faţă de o fată grasă. Toată lumea comenta faptul că sunt atât de
slabă şi mama cita proverbul spaniol „Oasele sunt pentru câini“. Când eram la Havana, aveam
îndoieli că aş putea plăcea cuiva pentru că eram prea slabă. Tema continuă şi în momentul în care
Henry mă face să sufăr cu admiraţia lui faţă de corpul Nataşei, care i se pare bogat.
Allendy:
— Ştii că uneori sentimentul de inferioritate sexuală se datorează conştientizării frigidităţii?
E adevărat că am fost destul de indiferentă faţă de sex până pe la optsprezece sau nouăsprezece ani
şi, chiar şi atunci, extrem de romantică, dar nu pe deplin trează sexual. Dar după aceea…!
— Şi dacă aş fi frigidă, aş fi atât de preocupată de sex?
Allendy:
— Cu atât mai mult.
Tăcere. Mă gândesc că, în ciuda plăcerilor extraordinare pe care mi le-a oferit Henry, nu am avut
un orgasm adevărat. Reacţiile mele nu par să ducă la un punct culminant, ci se disipează într-un
spasm mai puţin centrat, mai difuz. Am simţit uneori orgasmul cu Hugo sau când m-am masturbat, dar
probabil că asta pentru că lui Hugo îi place să-mi strâng picioarele, iar Henry mă pune să le desfac
atât de tare. Dar asta nu-i spun lui Allendy.
Din visele mele el culege dorinţa permanentă de a fi pedepsită, umilită sau abandonată. Visez un
Hugo crud, un Eduardo temător, un John impotent.
— Asta vine dintr-un sentiment de vinovăţie pentru că l-ai iubit atât de mult pe tatăl tău. După
aceea, sunt sigur că ţi-ai iubit mult mai mult mama.
— E adevărat. Am iubit-o enorm.
— Iar acum cauţi pedeapsa. Şi te bucuri de suferinţă, care îţi aminteşte de suferinţa pe care ai
îndurat-o cu tatăl tău. Într-unul din visele tale, când bărbatul te penetrează cu forţa, îl urăşti.
Sunt îndurerată, de parcă întrebările lui ar fi nişte lovituri. Am o cumplită nevoie de el. Cu toate
astea, psihanaliza nu ajută. Suferinţa de a trăi este nimic pe lângă suferinţa acestei analize minuţioase.
Allendy îmi cere să mă relaxez şi să-i spun ce se petrece în mintea mea. Dar ceea ce se petrece în
mintea mea e analiza vieţii mele.
Allendy:
— Încerci să te identifici cu mine, să-mi faci treaba. Nu ţi-ai dorit să-i depăşeşti pe bărbaţi în
munca lor? Să-i umileşti cu succes?
— În nici un caz. Eu îi ajut constant pe bărbaţi în munca lor, fac sacrificii pentru ei.
Îi încurajez, îi admir, îi aplaud. Nu, Allendy se înşală foarte tare.
Zice:
— Poate că tu eşti una dintre acele femei care le sunt prietene, şi nu duşmance, bărbaţilor.
— Mai mult decât atât. Visul meu iniţial era să mă mărit cu un geniu şi să-l servesc, nu să fiu eu un
geniu. Când mi-am scris cartea despre Lawrence, am vrut să colaborez cu Eduardo. Chiar şi-acum
ştiu că el ar fi scris una mai bună, numai că eu sunt cea care are energia, impulsul.
Allendy:
— Ştii de complexul Dianei, femeia care îl invidiază pe bărbat pentru puterea sa sexuală?
— Da, am simţit asta sexual. Mi-ar fi plăcut s-o pot poseda pe June sau alte femei frumoase.
Sunt idei pe care Allendy le abandonează, ca şi cum mi-ar simţi susceptibilitatea. De fiecare dată
când abordează lipsa mea de încredere, sufăr. Sufăr când abordează potenţa mea sexuală, sănătatea
sau sentimentul meu de singurătate, pentru că nu există un singur bărbat în care să mă încred complet.
Mă las pe spate şi simt un val de durere, de disperare. Allendy m-a rănit. Plâng. Plâng şi de ruşine,
de milă faţă de mine însămi. Mă simt slabă. Nu vreau să mă vadă plângând şi îmi mut privirea. Apoi
mă ridic şi mă întorc cu faţa la el. Ochii îi sunt foarte blânzi. Vreau să mă considere o femeie
superioară. Vreau să mă admire. Îmi place când spune: „Ai suferit mult“.
Când plec de la el, sunt ca într-un vis, relaxată, caldă, de parcă aş fi traversat nişte zone fantastice.
Eduardo spune că sunt ca o cloşcă pe ouă.

Allendy:
— Ce anume te-a supărat data trecută?
— Simţeam că unele lucruri pe care le-ai spus sunt adevărate.
Mi-ar plăcea ca pur şi simplu să-i vorbesc despre zilele pe care le-am petrecut cu Henry. După
Henry, analiza mi se pare dezgustătoare. Încep cu docilitate, dar simt o rezistenţă crescândă. Accept
faţă de Allendy că nu-l destest, ci mi-a plăcut, într-un mod feminin, că a reuşit să mă facă să plâng.
„Te-ai dovedit mai puternic decât mine. Îmi place asta.“
Cu toate astea, pe măsură ce trece timpul încep să simt că răscoleşte tristeţi peste care aş fi putut
trece cu uşurinţă, că îmi redeşteaptă spaimele şi îndoielile. Pentru asta îl detest. În timp ce-mi citeşte
visele, observă că sunt scrise cu o francheţe mai mult decât masculină. Acum descopăr că sondează
elementele masculine din mine. Îl iubesc pe Henry pentru că mă identific cu el, cu dragostea şi
sentimentul său de posesie faţă de June? Nu, asta e fals. Mă gândesc la noaptea în care Henry m-a
învăţat să mă aşez deasupra lui şi la cât de tare mi-a displăcut. Eram mai fericită când stăteam
dedesubt, pasivă. Mă gândesc la nesiguranţa mea cu femeile, neştiind bine ce rol vreau să joc. Într-un
vis, June e cea care are penis. În acelaşi timp, recunosc faţă de Allendy că mi-am imaginat că aş
putea avea o viaţă mai liberă ca lesbiană pentru că aş alege o femeie, aş proteja-o, aş munci pentru
ea, aş iubi-o pentru frumuseţea ei, în timp ce ea m-ar putea iubi aşa cum iubeşti un bărbat, pentru
talentul său, realizările sale, caracterul său. (Îmi aminteam de Stephen din The Well of Loneliness 1,
care nu era frumos, ba chiar avea o cicatrice din război, dar era iubit de Mary.) Asta ar fi o uşurare
faţă de chinul lipsei de încredere în puterile mele femeieşti. Ar elimina orice preocupare privind
frumuseţea, sănătatea sau potenţa mea sexuală. Mi-ar da încredere, pentru că totul ar depinde de
talentul meu, inventivitatea mea, spiritul meu artistic, în care cred.
1. The Well of Loneliness (Fântâna singurătăţii) este un roman cu temă lesbiană scris în 1928 de Radclyffe Hall, care a stârnit
mari controverse în epocă. (N. tr.)

În acelaşi timp mi-am dat seama că Henry mă iubea şi pentru aceste din urmă lucruri şi începeam
să mă obişnuiesc cu asta. De asemenea, el acordă o mai mică importanţă farmecelor mele fizice. Aş
putea fi vindecată prin simplul curaj de a continua să trăiesc. M-aş putea vindeca pe mine însămi. De
fapt, nu am nevoie de tine, Allendy!
Ori de câte ori îmi cere să închid ochii, să mă relaxez şi să vorbesc, îmi continui propria
psihanaliză. Îmi zic: „Îmi spune puţine lucruri pe care nu le ştiu“. Dar nu e adevărat, pentru că el mi-a
clarificat ideea de vinovăţie. Am înţeles brusc de ce atât eu, cât şi Henry îi scriam scrisori de
dragoste lui June în timp ce ne îndrăgosteam unul de celălalt. El mi-a clarificat şi ideea de pedeapsă.
Îl duc pe Hugo în rue Blondel şi îl instig la infidelitate ca să mă pedepsesc pentru infidelităţile mele.
O preamăresc pe June ca să mă pedepsesc pentru că am trădat-o.
Eludez următoarele întrebări ale lui Allendy. El bâjbâie. Nu găseşte nimic definit. Sugerează mai
multe ipoteze. Totodată, tatonează terenul ca să-mi descopere sentimentele faţă de el şi îi povestesc
despre interesul pe care îl am faţă de cărţile lui. Am conştiinţa răutăcioasă că se aşteaptă să devin
interesată de el şi nu-mi place să joc jocul ştiind că e un joc. Totuşi, interesul meu e sincer. Îi spun şi
că nu-mi mai pasă dacă mă admiră sau nu. Şi asta e o victorie asupra mea.
Mă simt umilită să îi mărturisesc îndoielile mele. Aşa că azi l-am urât. În timp ce stăteam în faţa
lui, pregătindu-mă de plecare, îmi ziceam: „În momentul ăsta, am mai puţină încredere în mine decât
oricând. E insuportabil!“
Cu ce bucurie m-am dăruit lui Henry a doua zi!

Casa e adormită. Câinii sunt tăcuţi. Simt apăsarea singurătăţii. Aş vrea să fiu în apartamentul lui
Henry, fie şi numai ca să şterg vasele pe care le spală. Îi văd jiletca descheiată, căci costumul de
căpătat i-e mic. Văd reverul destrămat sub care îmi place să-mi bag mâna, cravata cu care mă joc în
timp ce vorbeşte cu mine. Îi văd părul blond de pe ceafă. Văd expresia furişă, pe jumătate ruşinată,
pe care o are când duce afară găleata de gunoi. E ruşinat şi de disciplina care îl obligă să spele
vasele, să facă ordine în bucătărie. Spune: „Faţă de asta obiecta June – zicea că e lipsit de
romantism“. Îmi amintesc, din însemnările lui Henry, dezordinea regală pe care o cultiva ea. Nu ştiu
ce să spun. Sunt amândouă în mine: femeia care se comportă ca Henry şi femeia care visează să se
comporte ca June. O anume tandreţe vagă mă atrage către Henry, care spală cu atâta seriozitate
vasele. Nu pot să-l iau peste picior. Îl ajut. Dar imaginaţia mea nu e în bucătărie. Îmi place bucătăria
numai pentru că e Henry acolo. Mi-am dorit chiar ca Hugo să fie plecat mai mult timp, ca să pot locui
în Clichy. E prima dată când mi-am dorit aşa ceva.

„Uite cum e“, spune Henry. „Am extras cruzimea şi răul din June pentru că eram interesat de rău.
Tocmai asta e problema: nu există pe lume oameni cu adevărat răi. June nu e cu adevărat rea. Fred
are dreptate. Ea încearcă în chip disperat să fie. E unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus în
seara când am întâlnit-o. Voia s-o cred o femme fatale. Pe mine răul mă inspiră. Mă preocupă, aşa
cum îl preocupa pe Dostoievski.“
Sacrificiile pe care le-a făcut June pentru Henry – au fost sacrificii sau lucruri pe care le făcea ca
să-şi înfrumuseţeze personalitatea? Eu sunt cea care pune această întrebare. Ea nu face sacrificii
obscure. Flamboaiante, da. Dramatice. Eu am făcut sacrificii obscure, fie ele mari sau mici. Dar
prefer prostituţia lui June, săpatul după aur, comediile ei. Între timp, Henry poate să moară de foame.
Ea îl serveşte fie îndoielnic, fantastic, fie deloc. Insista ca Henry să-şi lase slujba. Voia să
muncească pentru el. (În taină, m-am gândit şi eu la prostituţie, iar a spune că aş face-o pentru Henry
ar fi numai pentru a găsi o justificare.) Astfel că June a găsit o justificare magnifică. A făcut sacrificii
eroice pentru Henry. Şi toate astea au contribuit la personalitatea ei.
Îi spun lui Henry:
— De ce tuni şi fulgeri împotriva defectelor ei? Şi de ce scrii mai puţin despre măreţie?
— Asta zice şi June. Repetă întruna: „Tu uiţi ba asta, ba astălaltă. Nu ţii minte decât lucrurile
rele“. Adevărul e, Anaïs, că eu iau bunătatea ca pe ceva de la sine înţeles. Mă aştept ca toată lumea
să fie bună. Ceea ce mă fascinează e răul.
 Îmi amintesc un vag efort de a pune în practică una dintre fanteziile mele. M-am întors la Henry
într-o după-amiază în care mă tachinase, plină de draci. I-am spus că în seara următoare aveam să ies
cu o femeie. Văzusem în gara St. Lazare o prostituată cu care voiam foarte mult să vorbesc şi îmi
imaginasem că ies cu ea. Acum, dând buzna în apartamentul lui Henry cum ar fi făcut June, aş fi putut
stârni un eveniment ciudat, despre care lui i-ar fi plăcut să audă mai târziu. Dar brusc am devenit
conştientă că scria, că era într-o dispoziţie serioasă, că-l deranjam. Sperase că aveam să stau cu el şi
să-l ajut să-şi organizeze cartea. Starea mi s-a evaporat. Ba chiar m-am simţit plină de remuşcări.
June i-ar fi întrerupt scrisul, l-ar fi precipitat pe Henry în noi experienţe, ar fi întârziat digerarea
lor, radiind precum Destinul în acţiune, iar Henry ar fi înjurat-o şi apoi ar fi spus: „June e un mare
personaj“.
Aşa că m-am întors la Louveciennes şi am dormit. Şi a doua zi, când Henry mă întreabă: „Ce-ai
făcut aseară?“, îmi doresc să fi avut ce să-i spun. Arborez o expresie bizară. El se gândeşte că va citi
mai târziu despre asta în jurnal.
Mă întreb cum se simte după ce a citit întregul meu jurnal roşu. Henry n-a spus prea multe în timp
ce citea, dar din când în când clătina din cap sau râdea. A zis că jurnalul meu era extraordinar de
cinstit şi că descrierile trăirilor senzuale erau incredibil de puternice. Nu foloseam eufemisme. Îl
înfăţişasem bine, flatant, dar realist. Tot ce spuneam despre June era adevărat. Se aştepta la ceva
precum relaţia mea cu Eduardo. A fost excitat de visul meu cu June şi de alte pagini. „Bineînţeles“, a
zis el, „eşti o narcisistă. Asta e raţiunea de a fi a unui jurnal. Scrierea de jurnale e o boală. Dar e
bine, e foarte interesant. Nu cunosc nici un jurnal mai interesant. Nu cunosc nici o femeie care să
scrie cu atâta francheţe.“
Am protestat, pentru că eram de părere că narcisist e cineva care nu se iubeşte decât pe sine, iar
asta mi se părea…
„Tot narcisism e“, a spus Henry. Dar simţeam că-mi admiră jurnalul. M-a tachinat în legătură cu
Fred, spunând că se temea că aveam să mă dăruiesc lui aşa cum o făcusem cu Eduardo, din
compasiune, şi era gelos. M-a sărutat în timp ce spunea asta.

Hugo se întoarce şi mi se pare ca un fiu. Mă simt bătrână, uzată, dar blândă şi veselă. Mă odihnesc
pe patul de carne al unei imense oboseli. Tot ce port cu mine de la Henry este imens.
Dacă adorm, e pentru că sunt supraîncărcată. Dorm pentru că o oră cu Henry conţine cinci ani din
viaţa mea, iar o frază, o mângâiere răspund aşteptărilor a o sută de nopţi. Când îl aud râzând, spun:
„L-am auzit pe Rabelais!“ Şi îi înghit râsul ca pe pâine cu vin.
În loc să înjure, încolţeşte, acoperind toate spaţiile care i-au scăpat în peripeţiile lui cu June. Se
odihneşte după atâtea chinuri, venin, drame, nebunie. Şi spune pe un ton pe care nu l-am mai auzit la
el, ca pentru a întipări: „Te iubesc“.
Adorm în braţele lui şi uităm să ne terminăm a doua împreunare. Adoarme cu degetele afundate
adânc în mierea mea. Ca să dorm astfel, trebuie să fi găsit sfârşitul suferinţei.
Merg pe străzi cu pas egal. Există doar două femei pe lume: eu şi June.

Anaïs:
— Astăzi te urăsc sincer. Sunt pornită împotriva ta.
Allendy:
 — Dar de ce?
— Simt că mi-ai luat şi bruma de încredere pe care o aveam. Mă simt umilită pentru că m-am
confesat ţie, iar eu mă confesez atât de rar!
— Te temi să nu fii iubită mai puţin?
— Da. Destul de limpede. Am un fel de carapace în jurul meu. Vreau să fiu iubită.
Îi povestesc cum făceam pe copilul cu Henry, din admiraţie. Cum mă temusem că asta avea să-i
răpească lui Henry senzualitatea.
Allendy:
— Dimpotrivă, bărbaţilor le place să aibă sentimentul ăsta de importanţă pe care li-l dai tu.
— Mi-am imaginat imediat că avea să mă iubească mai puţin.
Allendy era uimit de lipsa mea de profundă încredere.
— Pentru un psihanalist, fireşte, e foarte clar, chiar şi din înfăţişarea ta.
— Din înfăţişarea mea?
— Da. Am văzut imediat că ai un comportament şi o atitudine seducătoare. Numai oamenii nesiguri
se comportă seducător.
Am râs amândoi.
I-am spus cum îmi închipuisem că-l văd pe tata la recitalul meu de dans de la Paris, când se
dovedise că, în momentul acela, el era în St. Jean de la Luz. Asta mă şocase.
— Îţi doreai să fie acolo. Voiai să-l uluieşti. În acelaşi timp, ţi-era frică. Dar, pentru că voiai să-ţi
seduci tatăl de când erai mică şi nu ai reuşit, ai dezvoltat şi un puternic sentiment de vinovăţie. Vrei
să uluieşti fizic, dar când reuşeşti, ceva te face să te opreşti. Îmi spui că de atunci n-ai mai dansat.
— Nu. Am avut chiar un puternic sentiment de respingere. Dar nici n-am stat prea bine cu
sănătatea.
— N-am nici o îndoială că, dacă ai să reuşeşti în scris, o să renunţi şi la asta ca să te pedepseşti.
Alte femei care sunt talentate, dar urâte, sunt mulţumite de ele însele, pline de încredere, magnifice,
iar eu, care sunt talentată şi atrăgătoare, aşa-mi spune Allendy, mă plâng că nu arăt ca June şi nu
inspir pasiune.
Încerc să-i explic asta. M-am pus în cea mai proastă poziţie posibilă iubindu-l pe Henry şi
împărţindu-l cu o June care e cea mai mare rivală a mea. Mă expun la o lovitură fatală, pentru că sunt
sigură că Henry o s-o aleagă pe June (aşa cum aş alege-o şi eu, dacă aş fi bărbat). Ştiu, de asemenea,
că dacă June se întoarce, n-o să mă prefere pe mine lui Henry. Aşa că nu pot decât să pierd, în
ambele situaţii. Şi risc asta. Totul mă împinge într-acolo. (Allendy îmi spune că e masochism.) Din
nou caut durerea. Dacă aş renunţa la Henry acum, din proprie voinţă, n-ar fi decât ca să sufăr mai
puţin.
Simt două impulsuri: unul masochist şi resemnat, celălalt căutând o scăpare. Tânjesc să găsesc un
bărbat care să mă salveze de Henry şi de situaţia asta. Allendy ascultă şi comentează.
Într-o seară, în bucătăria lui Henry – eram singuri –, vorbim până la epuizare. El deschide
subiectul jurnalului meu roşu, îmi spune de ce defecte trebuie să mă feresc, apoi zice:
— Ştii ce mă nedumereşte? Când scrii despre Hugo, scrii lucruri minunate, dar ele sunt în acelaşi
timp neconvingătoare. Nu pomeneşti nimic din ceea ce ţi-ar stârni admiraţia sau dragostea. Sună
tensionat.
 Mă simt imediat inconfortabil, ca şi cum m-ar interoga Allendy.
— Nu e treaba mea să pun întrebări, Anaïs, continuă Henry, dar uite, acum nu vorbesc din
perspectivă personală. Mie îmi place Hugo. Cred că e băiat bun. Dar încerc să-ţi înţeleg viaţa. Îmi
închipui că te-ai măritat cu el pe vremea când caracterul tău nu se formase încă sau de dragul mamei
şi al fratelui tău.
— Nu, nu, nu de asta. Îl iubeam. Pentru mama şi fratele meu, m-aş fi măritat la Havana, cu un
bărbat bogat, din înalta societate, şi nu am putut face asta.
— În ziua aceea când eu şi Hugo am plecat să ne plimbăm, am încercat să-mi dau seama cum e.
Adevărul e că, dacă l-aş fi văzut doar la Louveciennes, aş fi venit o dată, aş fi spus că e un tip de
treabă şi aş fi uitat de el.
— Hugo e taciturn, am zis. Îţi ia timp să-l cunoşti.
Şi în tot acest timp vechea, tainica, imensa mea insatisfacţie mă invadează ca o otravă şi spun tot
felul de prostii despre cum banca îl înăbuşă şi cât de diferit este în vacanţe.
Henry înjură.
— Dar e atât de evident că-i eşti superioară!
Mereu fraza asta răutăcioasă – o spunea şi John.
— Numai ca inteligenţă, răspund.
— În toate, zice Henry. Şi ascultă, Anaïs, răspunde-mi. Tu nu faci doar un sacrificiu. Nu eşti cu
adevărat fericită, nu-i aşa? Îţi vine să fugi de la Hugo câteodată?
Nu pot răspunde. Las capul în jos şi încep să plâng. Henry vine şi se apleacă deasupra mea.
— Viaţa mea e vraişte, spun. Încerci să mă faci să recunosc ceva ce nu vreau să recunosc nici faţă
de mine însămi, după cum ai văzut în jurnal. Ai simţit cât de mult vreau să-l iubesc pe Hugo şi cum o
fac. Sunt sfâşiată de viziuni a ceea ce-ar fi putut fi aici, cu tine, de pildă. Cât de satisfăcută am fost,
Henry!
— Însă numai cu mine, zice Henry, ai înflori atât de repede, încât ai epuiza curând tot ce pot să-ţi
ofer şi ai trece la altul. Nu există limite pentru cum ar putea fi viaţa ta. Am văzut cum poţi să înoţi în
pasiune, într-o viaţă amplă. Ascultă, dacă altcineva ar face lucrurile pe care le-ai făcut tu, aş spune
că e o nechibzuită, dar nu ştiu cum faci tu totul să pară foarte normal şi bine. Jurnalul ăsta, de
exemplu, e atât de bogat, extraordinar de bogat! Spui că viaţa mea e bogată, dar ea e doar plină de
evenimente, incidente, experienţe, oameni. Ceea ce e cu adevărat bogat sunt paginile astea cu atât de
puţin material…
— Dar gândeşte-te ce-aş fi făcut cu mai mult material, spun eu. Gândeşte-te ce-ai zis despre
romanul meu, că tema [fidelitatea] era un anacronism. Asta m-a durut. A fost ca o critică a propriei
mele vieţi. Cu toate astea, nu pot comite o crimă, iar a-l răni pe Hugo ar fi o crimă. În plus, el mă
iubeşte cum nu m-a iubit nimeni niciodată.
— Nu ai dat nimănui altcuiva o şansă reală.
Îmi amintesc toate astea în timp ce Hugo se ocupă de grădină. Iar a fi cu el acum mi se pare ca a
trăi într-un stadiu al fiinţei în care mă aflam la douăzeci de ani. E vina lui, oare, această tinereţe a
vieţii noastre împreună? Dumnezeule, pot să întreb despre Hugo ceea ce Henry întreabă în legătură cu
June. El a împlinit-o. L-am împlinit eu oare pe Hugo? Lumea spune că în el nu e nimic altceva în
afară de mine. Marea lui capacitate de a se pierde pe el însuşi, pentru dragoste – asta mă mişcă. Până
şi azi-noapte vorbea despre incapacitatea lui de a se amesteca printre alţi oameni, spunând că eu
eram singura de care se simţea apropiat, cu care era fericit. Azi-dimineaţă, în grădină, radia de
bucurie. Mă voia acolo, lângă el. Mi-a oferit dragoste. Şi mai ce?
Iubesc trecutul din el. Tot restul însă a pierit.

După tot ce i-am dezvăluit lui Henry despre viaţa mea, eram disperată. Era ca şi cum aş fi fost o
criminală, aş fi stat în închisoare şi aş fi ajuns în sfârşit liberă şi dornică să muncesc cinstit, din greu.
Dar îndată ce oamenii îţi descoperă trecutul, nu-ţi dau de lucru şi se aşteaptă să te comporţi din nou
ca un criminal.
Am terminat cu mine, cu sacrificiile şi mila mea, cu ceea ce mă înlănţuie. Am de gând să iau totul
de la capăt. Vreau pasiune şi plăcere, zgomot şi beţie şi tot răul din lume. Trecutul meu se dezvăluie
însă inexorabil, ca un tatuaj. Trebuie să-mi construiesc o carapace nouă, să port costume noi.
În timp ce-l aştept pe Hugo în maşină, scriu pe un pachet de ţigări (pe spatele Sultanelor e un spaţiu
roz destul de mare).
Hugo a aflat următoarele: nu am vorbit cu grădinarul pentru grădină, cu zidarul pentru piscina
crăpată, nu mi-am ţinut socotelile, am lipsit de la proba pentru o rochie de seară, mi-am schimbat
toate obiceiurile.
Într-o seară mă sună Nataşa. Se presupune că mi-am petrecut nopţile în garsoniera ei. Şi mă
întreabă:
— Ce-ai făcut în ultimele zece zile?
Nu pot să-i răspund, pentru că m-ar auzi Hugo.
— De ce te-a sunat Nataşa? mă întreabă el.
Mai târziu, în pat, Hugo citeşte. În timp ce scriu, aproape sub ochii lui, nu poate bănui că ceea ce
scriu conţine atâta trădare. Gândesc în legătură cu el cele mai rele lucruri pe care le-am gândit
vreodată.

Astăzi, în timp ce lucram amândoi în grădină, m-am simţit ca şi cum aş fi fost din nou în Richmond
Hill, îngropată în cărţi şi căzând în transe, cu Hugo trecând pe lângă mine şi sperând să-i arunc măcar
o privire. Mon Dieu, astăzi, pentru o clipă, am fost îndrăgostită de el, de sufletul şi trupul virgin al
acelor zile de început. O parte din mine a crescut incomensurabil, în timp ce eu mă agăţam de iubirea
tinereţii mele, de o amintire. Iar acum, femeia care zace goală în patul uriaş îşi priveşte iubirea
tinereţii aplecându-se deasupra ei şi n-o mai vrea.
De la discuţia aceea cu Henry, când am recunoscut mai multe decât recunoscusem vreodată şi faţă
de mine însămi, viaţa mea s-a schimbat, s-a deformat. Neliniştea care era vagă şi fără nume a devenit
insuportabil de clară. Aici mă înjunghie, în centrul celei mai perfecte, al celei mai solide structuri:
căsnicia mea. Când asta se clatină, întreaga mea viaţă se prăbuşeşte. Dragostea mea pentru Hugo a
devenit fraternă. Urmăresc aproape cu oroare această schimbare, care nu e bruscă, ci iese încet la
suprafaţă. Închisesem ochii la toate semnele. Mai presus de orice, mă îngrozea să recunosc că nu
doream pasiunea lui Hugo. Contasem pe uşurinţa cu care îmi împărţeam trupul. Dar nu e adevărat. Nu
a fost niciodată adevărat. Când dădeam fuga la Henry, nu era decât Henry. Sunt înspăimântată, pentru
că am văzut întreaga dimensiune a prizonieratului meu. Hugo m-a sechestrat, mi-a alimentat dragostea
de singurătate. Regret acum toţi anii aceia în care nu mi-a oferit altceva decât dragostea lui şi, în tot
restul timpului, eu m-am transformat în mine însămi. Ani flămânzi, periculoşi.
Ar trebui să-mi desfiinţez întreaga viaţă şi nu pot. Viaţa mea nu e atât de importantă ca a lui Hugo,
iar Henry nu are nevoie de mine, pentru că o are pe June. Dar tot ce a crescut în mine în afara lui
Hugo, dincolo de el, va continua.

mai
N-am văzut niciodată atât de limpede ca în seara asta că scrisul în jurnal este un viciu, o boală. Am
ajuns acasă la şapte jumate, epuizată de o noapte sublimă cu Henry şi trei ore cu Eduardo. Nu am avut
putere să mă întorc la Henry. Am cinat şi am fumat visătoare. Am plutit spre dormitor, având o
senzaţie de închidere, de cădere în mine însămi. Mi-am luat jurnalul din ultima lui ascunzătoare, de
sub măsuţa de toaletă, şi l-am aruncat pe pat. Şi am avut sentimentul că tot aşa îşi pregăteşte un
fumător de opiu pipa. Jurnalul, ca un fragment din mine, îmi împărtăşeşte duplicităţile. Unde a
dispărut cumplita mea oboseală? Din când în când, mă opresc din scris şi simt o letargie profundă.
Apoi o trăire demonică îmi dă ghes să continui.

Îi fac confidenţe lui Allendy. Vorbesc mult despre copilăria mea, citez din jurnalele mele de
început fraze ostentative dspre tata – atât de inteligibilă e acum pasiunea mea pentru el. De asemenea,
sentimentul meu de vinovăţie: simţeam că nu merit nimic.
Discutăm despre bani şi îi spun că preţul vizitelor mă împiedică să vin mai des. Nu numai că îşi
reduce tariful, dar se oferă să mă lase să plătesc parţial lucrând pentru el. Sunt flatată.
Vorbim despre chestiuni fizice. Sunt subponderală. Câteva kilograme în plus mi-ar da încredere.
Va adăuga Allendy medicamente la tratamentul lui psihologic? Îi mărturisesc teama că sânii mei sunt
prea mici, probabil pentru că am în mine elemente masculine şi, prin urmare, jumătate din corpul meu
poate fi adolescent.
Allendy:
— Sunt complet nedezvoltaţi?
— Nu. Pe când înaintăm în discuţie, spun: Eşti doctor. Pur şi simplu o să ţi-i arăt.
Şi o fac. El râde de temerile mele.
— Perfect feminini, zice, mici, dar bine conturaţi – o siluetă încântătoare! Încă trei–patru
kilograme, da…
Dar cât de disproporţionat e simţul meu autocritic!
A remarcat nefirescul personalităţii mele. Ca învăluită într-o ceaţă, în văluri. Nimic nou pentru
mine, cu excepţia faptului că nu credeam că e atât de uşor de citit. De exemplu, cele două voci ale
mele, care au devenit destul de evidente în ultima vreme: una, în opinia lui Fred, e ca aceea a unui
copil înainte de prima comuniune, timidă, neauzită. Cealaltă e sigură, mai profundă. Aceasta apare
când sunt foarte încrezătoare.
Allendy e de părere că mi-am creat o personalitate complet artificială, ca un scut. Mă ascund. Mi-
am construit un fel de a fi seducător, afabil, vesel şi între toate astea eu sunt ascunsă.
Îl rugasem să mă ajute fizic. A fost oare un gest sincer să-i arăt sânii? Am vrut să-mi încerc
farmecele pe el? Nu mi-a făcut oare plăcere complimentul lui? Faptul că îmi arată mai mult interes?
Oare Allendy sau Henry e cel care mă tratează?
 Noua dragoste a lui Henry mă ţine într-o stare de extaz cum n-am cunoscut niciodată. Voia să-mi
reziste. Nu voia să intre în puterea mea. Nu voia să se adauge pe „lista“ amanţilor mei. Nu voia să
devină serios. Şi acum…! Vrea să fie soţul meu, să mă aibă tot timpul; scrie scrisori de dragoste
copilului care eram la unsprezece ani, care l-a înduioşat profund. Vrea să mă ocrotească şi îmi face
cadouri.
„N-am crezut niciodată că ceva atât de fragil ar putea avea atâta forţă. Am spus cândva că nu eşti
frumoasă? Cum am putut să spun aşa ceva? Eşti frumoasă, eşti frumoasă!“ Acum, când mă sărută, nu
mă retrag.
Acum pot să-l muşc când suntem în pat. „Ne devorăm reciproc ca nişte sălbatici“, spune el.
Îmi pierd teama de a mă arăta goală. Mă iubeşte pe mine. Râdem de faptul că m-am îngrăşat. M-a
făcut să-mi schimb pieptănătura pentru că nu-i plăcea stilul spaniol sever. Mi-am dat părul pe după
urechi şi l-am ridicat. Mă simt ca bătută de vânt. Par mai tânără. Nu încerc să fiu o femme fatale. Nu
are rost. Mă simt iubită pentru mine însămi, pentru sinele meu interior, pentru fiecare cuvânt pe care
îl scriu, pentru timidităţile, tristeţile, luptele, defectele, fragilităţile mele. Eu îl iubesc la fel pe Henry.
Nu pot să-i urăsc nici măcar apetitul pentru alte femei. În ciuda iubirii pentru mine, e interesat de
Nataşa şi de Mona Paiva, dansatoarea. Are o curiozitate diabolică în ceea ce priveşte oamenii. N-am
cunoscut niciodată un bărbat cu atâtea laturi, cu o gamă sufletească atât de largă.
Să am o zi de vară ca astăzi şi o noapte cu Henry – nu cer nimic mai mult.

Henry îmi arată primele pagini din următoarea lui carte. Mi-a absorbit romanul şi a scris o parodie
fantastică la el, incitat în parte de gelozia şi furia lui, fiindcă alaltăieri dimineaţa, când am plecat de
la el, Fred m-a chemat în camera lui şi a vrut să mă sărute. Nu l-am lăsat, dar Henry a remarcat
tăcerea şi şi-a imaginat scena şi infidelitatea mea. Paginile m-au entuziasmat – perfecţiunea şi fineţea
lor, precizia şi tonul fantastic. E şi poezie în ele, şi o tandreţe tainică. A creat un ungher special în el
însuşi pentru mine.
Se aştepta ca eu să fi scris cel puţin zece pagini despre noaptea pe care-am petrecut-o stând de
vorbă până în zori. Dar femeii cu jurnalul i s-a întâmplat ceva. Am ajuns acasă şi m-am cufundat în
plăcerea oferită de el ca într-o zi caldă de vară. Jurnalul e secundar. Totul e secundar faţă de Henry.
Dacă n-ar avea-o pe June, aş da orice să trăiesc cu el. Fiecare gest al lui mă atrage: Henry
corectându-mi romanul cu o grijă uimitoare, cu interes, cu sarcasm, cu admiraţie, cu înţelegere totală;
Henry, lipsit de încredere în sine, extraordinar de modest; Henry, demonul care mă descoase, făcând
însemnări diabolice; Henry ascunzându-şi sentimentele de Fred şi arătându-mi mie o imensă tandreţe.
Aseară, în pat, pe jumătate adormit, încă murmura: „Eşti atât de minunată, nici un bărbat nu e destul
de bun pentru tine…“
M-a făcut să fiu mai cinstită cu mine însămi. Şi apoi spune: „Tu îmi oferi atât de mult, atât de mult,
şi eu nu-ţi ofer nimic!“
Şi lui îi lipseşte încrederea în sine. E stânjenit în anumite situaţii sociale, dacă sunt câtuşi de puţin
şic. Nu e sigur de dragostea mea. Crede că sunt extrem de senzuală şi, prin urmare, l-aş putea părăsi
cu uşurinţă pentru un alt bărbat. Auzind asta, râd. Da, bineînţeles că mi-ar plăcea să fiu futută de cinci
ori pe zi, dar trebuie să fiu îndrăgostită. Asta e cu siguranţă o piedică, un inconvenient. Şi nu pot iubi
decât un bărbat o dată. „Vreau să te opreşti la mine“, spune Henry. „Îmi place că nu eşti promiscuă.
Am fost foarte îngrijorat când te arătai interesată de Montparnasse.“ Apoi începe să mă sărute. „M-ai
cucerit, Anaïs.“ Are uneori pentru mine dezmierdări jucăuşe, aproape copilăreşti. Ne frecăm nasurile
sau îmi mestecă genele sau îşi trece degetul mare peste contururile feţei mele. Şi văd atunci un fel de
Henry pitic, un Henry mic, foarte tandru.
Fred e convins că Henry mă răneşte îngrozitor. Dar Henry nu mă mai poate răni. Nici măcar
infidelitatea lui nu mă poate răni. În plus, am nevoie de mai puţină tandreţe. Henry mă căleşte. Când
aflu că nu-i place parfumul meu pentru că e prea delicat, la început sunt un pic ofensată. Lui Fred îi
place Mitsouko, dar lui Henry îi plac parfumurile înţepătoare, puternice. El cere întotdeauna
afirmare, forţă.
E ca atunci când mi-a cerut să-mi schimb pieptănătura pentru că-i place părul sălbatic. Când a
rostit cuvântul „sălbatic“, am reacţionat la el, ca şi cum ar fi fost ceva îndelung aşteptat. Păr sălbatic.
Îmi trece prin păr mâinile lui mari, ferme. Părul meu e în gura lui când dormim. Şi când îmi
împreunez mâinile pe ceafă, ridicându-mi părul în stil grecesc, el exclamă: „Aşa-mi place!“
Mă simt acasă în Clichy. Hugo nu-mi este necesar. Eu nu-i aduc decât epuizarea mea după nopţi
nedormite, o epuizare veselă. În zori, când mă furişez din apartamentul lui Henry, muncitorii din
Clichy sunt treji. Iau cu mine jurnalul roşu, dar numai din obişnuinţă, căci nu mai am secrete; Henry
mi-a citit jurnalele (pe acesta nu încă). Mai iau cu mine şi câteva pagini din cartea lui Fred, delicată
ca o acuarelă, sau câteva pagini din cartea lui Henry, care sunt ca un vulcan. Vechiul tipar al vieţii
mele e sfâşiat. Atârnă deasupra mea în zdrenţe. Vor ieşi lucruri mari din toate astea. Simt fermentaţia.
Trenul care mă duce acasă la Louveciennes scutură frazele din mintea mea precum zarurile dintr-o
cutie.

Scrisul în jurnal încetează, pentru că era o intimitate cu mine însămi. Acum e întrerupt constant de
vocea lui Henry, de mâna lui pe genunchiul meu.
Louveciennes e ca un cavou, presărat cu petale, sculptat, auriu, cu pereţi de frunze noi, boboci, alei
măturate cu grijă, nume de flori pe stâlpi, copaci bătrâni, iederă albicioasă, vâsc. O să-l umplu cu
Henry. Urc dealul amintindu-mi-l grav, retras, privind dansatorii. Sun la uşă gândindu-mă la una
dintre corecturile lui pline de umor la cartea mea. În dormitor, îmi scot lenjeria pătată. Îmi amintesc
expresii de-ale lui pe care le voi savura în noapte. Încă simt în gură gustul penisului lui. Urechea îmi
arde de muşcăturile lui. Vreau să umplu lumea cu Henry, cu diabolicele lui însemnări, plagiate,
distorsionări, caricaturi, nonsensuri, minciuni, profunzimi. Şi jurnalul va fi plin de Henry.
Cu toate astea, îi spun că a ucis jurnalul. Mă tachinase în legătură cu asta şi tocmai descoperisem
plăcerea vegetativă. Stăteam în pat după cină, cu rochia roz şifonată şi pătată. Jurnalul era o boală.
Eram vindecată. Timp de trei zile nu scrisesem nimic. Nu scrisesem nici măcar despre noaptea
noastră nebună de conversaţie, când am auzit păsările, ne-am uitat pe fereastra bucătăriei şi am văzut
răsăritul. Pierdusem atâtea răsărituri! Nu-mi păsa de nimic în afară de a sta acolo, cu Henry. Nu mă
mai interesa să scriu în jurnal. Apoi tachinările lui au încetat. O, nu, ar fi păcat, a spus. Jurnalul nu
trebuie să moară. I-ar fi dor de el.
N-a murit. Nu pot găsi alt mod de a-l iubi pe Henry al meu decât să umplu pagini întregi cu el când
nu e lângă mine, ca să fie dezmierdat şi muşcat. Când am plecat de la el azi-dimineaţă, devreme,
dormea. Îmi doream foarte mult să-l sărut. M-a cuprins disperarea şi mi-am făcut repede valiza
neagră. Hugo avea să ajungă acasă în patru ore.
Henry a spus că în romanul meu era interesant de observat diferenţa dintre mine, cea care vorbeşte
cu Hugo, şi cea care vorbeşte cu John. Cu Hugo mă comport infantil, naiv, aproape religios. Cu John,
arăt maturitate şi dexteritate. Cu Eduardo la fel, chiar şi acum. Lui Hugo îi ofer explicaţii idealiste
ale acţiunilor mele, pentru că după asta tânjeşte. Exact opusul a ceea ce îi ofer lui Henry. Henry
spune că, după ce mi-a citit cartea, nu mai poate fi sigur de mine niciodată. Deşertăciunea lui îl ajută
să prindă fiecare revelaţie inconştientă, fiecare insinuare. Simt că romanul l-ar răni pe Hugo, în timp
ce Henry simte că, în cele din urmă, l-am ridicat în slăvi. Şi e adevărat. Henry m-a ajutat chiar să
renunţ la câteva pasaje care slăbeau caracterul lui Hugo. Dar n-o să mai scriu niciodată despre Hugo,
pentru că ceea ce scriu pentru el şi despre el e ipocrit şi infantil. Scriu despre el aşa cum scrii despre
Dumnezeu, cu credinţă tradiţională. Calităţile lui sunt preţioase pentru mine, dar nu mă inspiră. Toate
astea s-au sfârşit acum. Şi, renunţând la orice efort de a-mi exalta dragostea faţă de Hugo, renunţ şi la
ultimele vestigii ale imaturităţii mele.
Îmi amintesc după-amiaza în care Henry a venit la Louveciennes după ce mi-a citit jurnalul
copilăriei, aşteptându-se să găsească o fată de unsprezece ani. Era încă mişcat de paginile acelea.
Dar pornirea mea diabolică a anulat cu un râset copilul şi foarte curând Henry era excitat, spunea
lucruri nebuneşti şi mă regula. Am vrut să triumf asupra copilului. Refuzam să devin sentimentală, să
regresez. Era ca un duel. Femeia din mine e puternică. Iar Henry spune că se îmbată uitându-se la
mine. I-am spus că nu-l doream ca soţ (nu ştiu de ce). Am râs de patima lui. Şi în clipa în care a
plecat îl voiam înapoi, ca să-l iubesc cu ferocitate. Fusesem mai tulburată de seriozitatea şi
sentimentalismul lui german decât voiam să arăt. Heinrich! Cât îi iubesc întrebările geloase,
bănuielile cinice, curiozitatea! Străzile Parisului, cafenelele şi târfele îi aparţin. Scrisul modern îi
aparţine; e mai bun decât oricine altcineva. Orice potenţă, de la o şfichiuire de vânt la o revoluţie, îi
aparţine.
Îi iubesc şi defectele. Unul dintre ele e descoperirea de greşeli, un obicei demonic de a contrazice.
Dar ce contează, din moment ce ne înţelegem unul pe altul atât de bine, încât nu-şi poate închipui că
ne-am certa serios pentru nimic? Când mă gândesc la cum vorbeşte despre June, văd un bărbat
profund rănit. Acest bărbat din braţele mele nu-mi face rău, pentru că are nevoie de mine. Chiar
spune: „E ciudat, Anaïs, dar cu tine mă simt relaxat. Majoritatea femeilor fac un bărbat să se simtă
încordat. Şi mă simt în cea mai bună formă“. Îi dau o senzaţie de intimitate absolută, ca şi cum aş fi
soţia lui.
Hugo stă în pat lângă mine, iar eu scriu în continuare despre Henry. Gândul la Henry stând singur
în bucătăria din Clichy îmi este insuportabil. Şi totuşi, Hugo a crescut în aceste zile. Râdem împreună
de asta. Acum suntem amândoi eliberaţi de spaime, luăm lucrurile uşor. A călătorit cu un tip de la
bancă, un om simplu, vesel. Şi au băut împreună, au făcut schimb de poveşti obscene şi au dansat în
cabarete. Hugo era în sfârşit atras de bărbaţi. I-a plăcut. Şi eu spun: „Du-te, călătoreşte mult.
Amândoi avem nevoie de libertatea asta. N-o putem avea împreună. Nu ne-o putem oferi unul altuia“.

Mă gândesc la Fred, remarcând sacrilegiile lui Henry împotriva bunului gust: aprinde chibritul
frecându-l de talpa pantofului, pune sare pe pâté de foie gras, bea vinuri nepotrivite, mănâncă varză
murată. Iar mie îmi place totul.
Ieri, Henry a primit o telegramă de la June: „Mi-e dor de tine. Trebuie să vin curând“. Şi el e
furios. „Nu vreau să vină June, să mă chinuie şi să te rănească pe tine, Anaïs! Te iubesc. Nu vreau să
te pierd. Alaltăieri, imediat ce-ai plecat, a-nceput să-mi fie dor de tine. Nu «dor» e cuvântul; am
început să tânjesc după tine. Vreau să fiu căsătorit cu tine. Eşti preţioasă, rară. Te văd întreagă acum.
Văd copilul, dansatoarea, femeia senzuală. Tu m-ai făcut fericit. Teribil de fericit“.
Terminăm împreună, cu disperare şi frenezie. Sunt într-un asemenea extaz, încât plâng. Aş vrea să
fiu sudată de el.
— Nu e vorba de mine, spune. E ceva ce ai creat tu, din fiinţa ta minunată.
Îl oblig să admită că pe el îl iubesc, un Henry pe care îl cunosc bine. Dar cunosc puterea pe care o
are June asupra amândurora. Îi spun:
— June are putere asupra mea, dar pe tine te iubesc. E o diferenţă. O vezi?
— Aşa te iubesc eu, răspunde. Şi tu ai putere, de un alt fel.
— Lucrul de care mă tem e că June o să ne despartă nu numai fizic, ci complet.
— Nu ceda în faţa lui June, zice Henry. Păstrează-ţi mintea ta minunată. Fii puternică.
— Ţi-aş putea spune acelaşi lucru, îi răspund. Dar ştiu că toată mintea ta n-o să-ţi folosească la
nimic.
— De data asta, va fi altfel.
Ameninţarea. Am vorbit. Acum tăcem. Fred a intrat în cameră. Complotăm să pot petrece câteva
zile cu Henry înainte să plec în vacanţă. Fred ne lasă. Henry mă sărută din nou. Doamne, ce săruturi!
Nu pot să dorm când mă gândesc la ele. Stăm întinşi, lipiţi unul de altul. Henry spune că mă agăţ de el
ca o pisică. Îl sărut pe gât. Când îi văd gâtul ieşind din cămaşa descheiată, nu pot vorbi, atât de tare
mă tulbură dorinţa. Îi şoptesc răguşit la ureche: „Te iubesc“, de trei ori, pe un asemenea ton că i se
face frică. „Te iubesc atât de mult, încât vreau chiar să-ţi ofer alte femei!“

Astăzi nu pot să lucrez, pentru că sentimentele de ieri stau gata să se repeadă la mine din
moliciunea grădinii. Sunt în aer, în mirosuri, în soare, pe mine, ca hainele pe care le port. E prea mult
să iubeşti astfel. Am nevoie de el aproape de mine în fiecare clipă – mai mult decât aproape,
înlăuntrul meu.
O urăsc pe June, dar există frumuseţea ei. June şi cu mine topite laolaltă, cum ar trebui să fie.
Henry trebuie să ne aibă pe amândouă. Şi eu îi vreau pe amândoi. Dar June? June vrea totul, pentru că
frumuseţea ei o cere.
June, ia-mi totul, dar nu pe Henry. Lasă-mi-l pe Henry. Ţie nu-ţi e vital. Tu nu-l iubeşti cum îl
iubesc eu astăzi. Tu poţi iubi mulţi bărbaţi, eu voi iubi doar câţiva. Pentru mine, Henry e rar.
Îi dau lui Henry curajul de a o domina şi uimi pe June. Se umple de forţa pe care i-o dă dragostea
mea. În fiecare zi spun că nu-l pot iubi mai mult şi în fiecare zi descopăr în mine mai multă dragoste
pentru el.
Heinrich, încă o zi minunată cu tine s-a sfârşit, mereu prea devreme! Şi încă nu m-am golit de
dragoste. Te iubeam cum stăteai ieri, cu lumina bătându-ţi părul blond-cenuşiu, cu sângele cald
gâlgâind sub pielea ta nordică. Cu gura deschisă, atât de senzuală… Cu cămaşa descheiată. În mâinile
tale mari ţineai scrisoarea de la tatăl tău. Mă gândesc la copilăria ta pe străzi, la adolescenţa ta
serioasă – dar întotdeauna senzuală –, cu multe cărţi. Tu ştii cum stau croitorii ca nişte arabi aplecaţi
asupra lucrului lor. Ai învăţat să croieşti o pereche de pantaloni când aveai cinci ani. Ai scris prima
ta carte în timpul unei vacanţe de două săptămâni. Ai cântat jazz la pian pentru adulţi, ca să danseze.
Erai trimis uneori să-l aduci pe tatăl tău, care bea într-un bar. Te puteai strecura pe sub uşile batante,
atât erai de mic. Îl trăgeai de haină. Beai bere.
Dispreţuieşti gestul de a săruta mâna unei femei. Râzi de el. Arăţi atât de bine în toate costumele
tale de căpătat, în hainele tale ponosite. Acum îţi cunosc trupul. Ştiu de ce lucruri diabolice eşti în
stare. Eşti pentru mine ceva ce n-am citit niciodată în scrierile tale şi nici n-am auzit de la June sau
de la prietenii tăi. Toată lumea se gândeşte cât de puternic şi de zgomotos eşti. Eu însă am auzit şi am
simţit delicateţea. Trebuie să folosesc cuvinte din alte limbi când vorbesc despre tine. În limba mea,
mă gândesc la: ardiente, salvaje, hombre2.
2. În limba spaniolă, arzător, sălbatic, bărbat. (N. tr.)

Vreau să fiu oriunde eşti tu. Să stau lângă tine chiar dacă dormi. Henry, sărută-mi genele, pune-ţi
degetele pe pleoapele mele. Muşcă-mă de ureche. Dă-mi părul pe spate. Am învăţat să te deschei atât
de repede! Toată, în gura mea, care o suge. Degetele tale, căldura, frenezia, strigătele noastre de
satisfacţie. Câte unul pentru fiecare impact al trupurilor noastre. Fiecare lovitură e o înţepătură de
plăcere, urcând în spirală. Esenţa e atinsă. Pântecele absoarbe, înainte şi-napoi, deschis, închis. Buze
tremurând, limbi de şarpe tremurând. Ah, explozia – o picătură de sânge erupe de plăcere. Dizolvare.

Stăm toţi trei pe canapea şi ne uităm la o hartă a Europei. Henry mă întreabă:

— Tot te mai îngraşi?
— Da, continui.
— Ah, Anaïs, nu te îngrăşa! zice Fred. Îmi placi aşa cum eşti.
Henry zâmbeşte.
— Dar lui Henry îi plac trupurile de Renoir, răspund.
— Aşa e, zice Henry.
— Mie însă îmi place supleţea. Îmi plac sânii feciorelnici.
— Pe tine ar trebui să te iubesc, Fred. A fost o greşeală.
Henry nu zâmbeşte. Îi cunosc expresiile de gelozie, dar Fred şi cu mine continuăm să-l tachinăm.
— Fred, după ce petrec câteva zile cu Henry, o să petrec două zile cu tine, într-un hotel, ca să-l pot
duce pe Henry acolo. Îi place să fie dus la hoteluri unde am fost eu înainte. Două zile…
— O să luăm micul dejun la pat. Parfum Mitsouko… Un hotel şic… Da?
Mai târziu, Henry îmi spune:
— E foarte bine că glumeşti, dar te rog, Anaïs, nu mă chinui. Sunt gelos, cumplit de gelos!
Îmi vine să râd, pentru că eu uitasem deja de trupurile de Renoir, de sânii feciorelnici.
Când îmi telefonează Henry, îi simt vocea în venele mele. Vreau să pătrundă în mine cu vorba. Mă
hrănesc cu Henry, îl respir pe Henry. Henry la soare. Pelerina mea e braţul lui în jurul taliei mele.

Café de la Place, Clichy. Miezul nopţii. Louveciennes. L-am rugat pe Henry să scrie ceva în jurnal.
A scris: „Îmi imaginez că sunt un personaj foarte celebru şi ţin în mână una dintre cărţile mele, să dau
un autograf. Aşa că scriu cu o mână ţeapănă, un pic preţios. Bonjour, Papa! Nu, nu pot să scriu în
jurnalul tău acum, Anaïs. O să mi-l împrumuţi într-o zi, cu câteva pagini albe către sfârşit, şi o să
scriu un index, un index diabolic. Heinrich. Place Clichy. Nu e nimic sacru în caietul ăsta în afară de
tine“.
Ca să-l încurajez, spusesem: „Nu e nimic sacru în caietul ăsta, poţi să scrii în el şi oblic sau
întorcându-l cu susul în jos“.
Purta o beretă şi părea de treizeci de ani.

Aseară, când Hugo a trebuit să se ducă la bancă şi mi-am dat seama că m-aş putea duce la Henry,
într-o noapte blândă de vară, îmi venea să ţip. Singură, în taxi, cântam şi îmi manifestam bucuria,
murmurând „Henry, Henry…“ Şi îmi ţineam picioarele strânse, împotriva invaziei sângelui său. Când
am ajuns, Henry a înţeles în ce dispoziţie eram. Radia din faţa şi din trupul meu. Caldă ca sângele.
Henry regulându-mă. Nu există alt cuvânt.
Săruturile lui sunt ude ca ploaia. I-am înghiţit sperma. El mi-a şters buzele de spermă cu săruturi.
Am simţit mirosul mierii mele pe buzele lui.
Mă duc la Allendy într-o stare de exaltare extraordinară. Îi povestesc mai întâi despre articolul pe
care îl scriu pentru el, pe care îl găsesc descurajant de dificil. Îmi arată un mod mai simplu de a-l
face. Apoi îi povestesc despre un vis de-al meu în care îl invitasem la concertul de pian al lui
Joaquin, pentru că aveam nevoie ca el să fie acolo. În vis, stătea în picioare pe culoarul dintre
scaune, dominându-i pe ceilalţi. După ce îi citisem cărţile, crescuse foarte mult în ochii mei. L-am
întrebat dacă ar veni la concert. Ştiu că e îngrozitor de ocupat, totuşi a acceptat.
I-am povestit despre visele mele „apoase“ şi despre visul cu balul regal. Mi-a spus că umezeala
simboliza fecundarea, iar dragostea regelui însemna cucerirea tatălui meu prin alţi bărbaţi. Pentru
moment, credea el, eram pe o culme şi nu prea aveam nevoie de el. I-am spus că nu-mi venea să cred
cât de repede lucrează psihanaliza. I-am lăudat extravagant efectele. Comportamentul lui faţă de mine
îmi făcea plăcere. Am remarcat din nou frumuseţea ochilor lui celtici. Apoi a făcut o analiză
excelentă a căsniciei mele, din crâmpeie adunate de ici, de colo.
— Dar, spune Allendy, acum vine testul maturităţii absolute: pasiunea. L-ai modelat pe Hugo ca o
mamă, iar el e copilul tău. Nu-ţi poate stârni pasiunea. Te cunoaşte atât de intim, încât probabil că şi
pasiunea lui se va întoarce spre altcineva. Aţi trecut prin nişte etape împreună, dar acum vă
îndepărtaţi unul de altul. Tu însăţi ai simţit pasiunea cu altcineva. Tandreţea, înţelegerea şi pasiunea
nu sunt de obicei legate. Dar, la drept vorbind, tandreţea şi înţelegerea sunt rare.
— Dar sunt imature, am zis. Pasiunea este atât de puternică!
Allendy a zâmbit – trist, mi s-a părut mie. Apoi am spus:
— Am impresia că analiza asta se poate aplica şi sentimentelor lui Eduardo.
— Nu. Eduardo chiar te iubeşte şi cred că şi tu îl iubeşti pe el.
Allendy se înşela. După ce am plecat de la el, încă optimistă şi curajoasă, am vorbit cu Eduardo.
— Ascultă, dragule, am spus, cred că noi doi chiar ne iubim, fratern. Nu putem unul fără celălalt,
pentru că ne înţelegem atât de bine. Dacă ne-am fi căsătorit, ar fi fost o căsnicie ca a mea cu Hugo. Tu
ai fi lucrat, te-ai fi dezvoltat, ai fi fost fericit. Suntem atât de delicaţi şi atenţi unul cu celălalt! Ne
dorim însă şi pasiune. Dar n-o să te pot privi niciodată aşa cum îi privesc pe alţi bărbaţi. Nu poţi
avea o pasiune pentru mine aşa cum ai avea pentru o femeie al cărei suflet nu-l cunoşti. Crede-mă,
aşa e! Nu suferi. Mă simt aproape de tine. Ai nevoie de mine. Avem nevoie unul de altul. Pasiunea o
s-o găsim în altă parte.
Eduardo realizează că parţial am dreptate. Stăm aproape lipiţi, într-o cafenea. Mergem cu trupurile
aproape lipite. Suntem pe jumătate trişti, pe jumătate veseli. E cald. El îmi adulmecă parfumul. Eu îi
privesc faţa frumoasă. Ne dorim. Dar e un miraj. E numai pentru că suntem atât de tineri şi e vară şi
mergem cu trupurile lipite.
Hugo vine să mă ia acasă, aşa că eu şi Eduardo ne sărutăm, şi asta-i tot.
La concertul lui Joaquin, Eduardo stă lângă mine, atât de frumos! Amantul meu Henry stă undeva
unde nu-l pot vedea. Când ne ridicăm cu toţii în pauză, Allendy e în picioare pe culoar. Ochii ni se
întâlnesc. E în ei o tristeţe, o seriozitate care mă tulbură. Păşind cu mişcări de felină, ştiu că îi seduc
pe Allendy, pe Eduardo, pe Henry şi pe alţii. E şi un violonist italian frumos, înflăcărat. E şi tata,
care îşi schimbă locul ca să se aşeze în faţa mea. Mai e şi un pictor spaniol.
Un strat de încredere fizică, un strat de seducţie timidă, un strat de disperare infantilă, pentru că
mama a făcut o scenă cumplită când l-a văzut pe tata sosind la concert. Şi bietul Joaquin era supărat
şi emoţionat, dar a cântat superb.
Henry era intimidat de mulţime. L-am strâns foarte tare de mână. Părea străin şi distant. L-am
înfruntat pe tata cu o atitudine statuară. Simţeam copilul din mine încă speriat. Allendy domina
mulţimea. Voiam să mă duc să stau lângă el, ca în vis. Mi-ar da oare forţă? Nu. El însuşi e slab
uneori. Oricine îşi are timidităţile, îndoielile sale. Eu am straturi de sentimente, de senzaţii. Lameul
greu pe trupul meu gol. Mângâierea pelerinei de catifea. Greutatea mânecilor ample. Strălucirea
hipnotică a luminilor. Sunt conştientă de mersul meu plutitor, de mâini care le strâng pe-ale mele.
Eduardo e drogat. De cuvintele mele, de parfumul meu (Narcisse Noir). Când l-a întâlnit pe Henry
s-a îndreptat de spate, mândru, frumos. În maşină, picioarele lui le caută pe-ale mele. Joaquin mă
acoperă cu pelerina lui. Când intru în Café du Rond Point, toată lumea se uită la mine. Văd că i-am
păcălit. Am ascuns fetiţa din mine.
Hugo e patern, protector. Plăteşte el şampania. Mi-e dor de Henry, care ar putea împrăştia toate
straturile care mă sufocă, ar putea deschide stridia hipnotizată de teama ei de lume.

I-am spus lui Henry:

— Ai avut parte de multă pasiune, dar n-ai cunoscut apropierea, intimitatea cu o femeie,
înţelegerea…
— E foarte adevărat, a răspuns. Femeia a fost pentru mine un inamic, un distrugător, cineva care
mă jefuieşte, nu cineva de care să pot fi apropiat, cu care să fiu fericit.
Încep să văd cât de preţios e ceea ce simţim unul pentru altul, ce îmi oferă mie şi nu i-a oferit lui
June. Încep să înţeleg zâmbetul gânditor al lui Allendy când dispreţuiam iubirea tandră, prietenia.
Ce nu ştie el e că eu trebuie să umplu porţiunile neîmplinite ale vieţii mele, că trebuie să am ce mi-
a lipsit până acum, să mă umplu pe mine şi povestea mea.
Dar nu mă pot bucura de sexualitate de dragul sexualităţii, independent de sentimentele mele. Sunt
inerent fidelă bărbatului care mă posedă. Acum simt o fidelitate absolută faţă de Henry. Am încercat
astăzi să mă bucur de Hugo, să-l mulţumesc, şi n-am putut. A trebuit să mă prefac.
Dacă astăzi n-ar exista June pe lume, aş putea cunoaşte capătul neliniştilor mele. Într-o dimineaţă
m-am trezit plângând. Henry îmi spusese: „De fapt, corpul tău nu-mi produce nici o plăcere. Nu
corpul ţi-l iubesc“. Şi tristeţea acelui moment revine. Cu toate astea, ultima oară când am fost
împreună a spus lucruri de-a dreptul sălbatice despre frumuseţea picioarelor mele şi despre cât de
bine ştiam să mă fut. Biată femeie!
Atât lui Hugo, cât şi lui Henry le place să-mi privească faţa când fac dragoste cu mine. Dar acum,
pentru Hugo, faţa mea e o mască.
 Allendy i-a spus lui Hugo la concert că sunt un subiect foarte interesant, că reacţionez rapid şi cu
sensibilitate. Că sunt aproape vindecată. Dar în seara aceea am avut din nou senzaţia că încerc să-l
uluiesc pe Allendy, ascunzând o parte adâncă din adevărata mea fiinţă. Trebuie să rămână
întotdeauna ceva secret. De Henry ascund faptul că rareori am parte de satisfacţia sexuală supremă,
pentru că îi place să stau cu picioarele larg desfăcute, iar eu am nevoie să le strâng. Nu vreau să-i
diminuez plăcerea. În afară de asta, am parte de un fel de plăcere disipată care, chiar dacă e mai
puţin intensă, durează mai mult decât un orgasm.

Henry mi-a scris o scrisoare după concert. Am pus-o sub pernă azi-noapte: „Anaïs, am fost orbit
de frumuseţea ta! Mi-am pierdut capul, mă simt ca un nenorocit. Am fost orb, orb! îmi spuneam.
Stăteai acolo ca o prinţesă. Erai Infanta! Păreai atât de dezamăgită de mine… Ce s-a întâmplat?
Arătam caraghios? Probabil că eram. Îmi venea să îngenunchez şi să-ţi sărut poala rochiei. Mi-ai
arătat atâtea variante de Anaïs – şi acum asta! –, parcă pentru a-ţi dovedi forţa proteică. Ştii ce mi-a
spus Fraenkel? «Nu m-am aşteptat niciodată să văd o femeie atât de frumoasă. Cum poate o femeie cu
o asemenea feminitate, asemenea frumuseţe, să scrie o carte [despre D.H. Lawrence]?» Ah, mi-a
făcut o plăcere imensă! Şuviţa care ieşea peste diademă, ochii strălucitori, superba linie a umerilor şi
mânecile alea pe care le ador, regale, florentine, diabolice! Nu vedeam nimic mai jos de piept. Eram
prea entuziasmat ca să stau deoparte şi să te contemplu. Ce mult aş fi vrut să te iau de-acolo pentru
totdeauna! Să fugi cu Infanta – Doamne, Dumnezeule! Febril, l-am căutat pe tată. Cred că l-am
descoperit. Indiciul a fost părul. Un păr ciudat, o faţă ciudată, o familie ciudată. Presentimentul
geniului. O, da, Anaïs, iau totul cu linişte – pentru că tu aparţii altei lumi. Nu văd nimic în mine care
să-ţi trezească interesul. Dragostea ta? Asta mi se pare fantastic acum. E o farsă divină, o glumă
crudă pe care mi-o faci… Te vreau“.

I-am spus lui Allendy:

— Nu mă psihanaliza astăzi. Hai să vorbim despre tine. Cărţile tale mă entuziasmează. Hai să
vorbim despre moarte.
El consimte. Apoi discutăm despre concertul lui Joaquin. A spus că tata arăta ca un bărbat tânăr.
Henry l-a făcut să se gândească la un faimos pictor german – prea moale, poate dual? Un homosexual
inconştient? Acum eu sunt cea surprinsă.
Articolul meu e bun, spune Allendy, dar de ce nu vreau să fiu psihanalizată? Îndată ce încep să
depind de el, vreau să-i câştig încrederea, să-l psihanalizez pe el, să-i găsesc o slăbiciune, să-l
cuceresc pentru că eu am fost cucerită.
Are dreptate.
— Cu toate astea, protestez eu, mi se pare că e un semn de compasiune.
Zice că aşa e, pentru că aşa îi tratez pe toţi cei pe care îi iubesc. Deşi vreau să fiu cucerită, fac tot
ce pot ca să cuceresc şi, după ce am cucerit, îmi este stârnită tandreţea, iar pasiunea moare. Şi
Henry? E prea devreme ca să ne pronunţăm.
Allendy spune că, deşi păream să caut dominaţia, cruzimea şi brutalitatea la Henry (le-am aflat în
scrisul lui), adevăratul meu instinct îmi spunea că există o slăbiciune a bărbatului. Şi că deşi par
surprinsă că Henry este atât de blând, atât de grijuliu cu mine, acum de fapt îmi pare bine. Am cucerit
din nou.
 Am fost crudă cu Hugo. Ieri n-am vrut să vină acasă. Simţeam o ostilitate teribilă. Şi s-a văzut.
Henry şi prietenul lui Fraenkel erau acolo, seara. L-am oprit pe Hugo când citea cu voce tare ceva
prea lung, monoton, şi o dată am schimbat subiectul atât de brusc, încât Fraenkel a observat. Dar lui îi
place Hugo, îl apreciază foarte mult. O dată Hugo şi-a mutat scaunul, după ce a pus nişte cărţi şi
manuscrise pe jos. Mai târziu s-a aşezat pe el, iar manuscrisul lui Henry era chiar sub un picior al
scaunului. Asta m-a neliniştit. În cele din urmă m-am ridicat şi l-am luat de acolo cu duioşie.
A fost un moment amuzant, când Fraenkel vorbea despre cât de greu şi adânc doarme Henry. M-am
uitat jucăuş la Henry şi am întrebat: „Chiar aşa? Într-adevăr?“
Henry al meu asculta ca un urs mare cum micul, sinuosul Fraenkel explica idei abstracte complexe.
Are o pasiune pentru idei. Fraenkel, cum spune Henry, este o idee. Acum un an, aceste idei m-ar fi
umplut de plăcere. Dar Henry mi-a făcut ceva, Henry bărbatul. Nu pot compara ceea ce simt decât cu
sentimentele lui Lady Chatterley faţă de Mellors. Nu pot nici măcar să mă gândesc la munca lui Henry
sau la el pur şi simplu, fără să simt că-mi fierbe pântecele. Astăzi am avut timp numai pentru săruturi
şi chiar şi ele singure m-au topit.
Hugo mă asigură că instinctul lui îi spune că nu e nimic între mine şi Henry. Aseară, când am
strecurat scrisoarea lui Henry sub pernă, m-am întrebat dacă hârtia va foşni şi Hugo va auzi, dacă va
citi scrisoarea în timp ce dorm. Îmi asum riscuri mari, cu voioşie. Vreau să fac sacrificii mari pentru
dragostea mea. Soţul meu, Louveciennes, viaţa mea frumoasă – pentru Henry.
Allendy spune: „Dăruieşte-te total unei singure persoane. Fii dependentă. Sprijină-te. Ai încredere.
Nu te teme să suferi“.
Cred că am făcut toate astea, cu Henry. Şi totuşi încă mă simt singură şi scindată.
Aseară m-a lăsat la gara St. Lazare. Am început să scriu în tren, ca să echilibrez saltul de şapte
poşte al vieţii mele cu activitatea de furnică a peniţei. Cuvintele de furnică alergau înainte şi-napoi,
transportând firimituri: firimituri atât de grele! Mai mari decât furnicile. „Ai destulă cerneală
heliotrop?“ m-a întrebat Henry. N-ar trebui să folosesc cerneală, ci parfum. Ar trebui să scriu cu
Narcisse Noir, cu Mitsouko, cu iasomie, cu caprifoi. Aş putea scrie cuvinte minunate, care ar emana
mirosul puternic al mierii de femeie şi al sângelui alb de bărbat.
Louveciennes! Stop. Mă aşteaptă Hugo. Retrogresiune. Trecutul: trenul spre Long Beach. Hugo în
costum de golf. Picioarele lui întinse lângă ale mele mă excitau. Am luat cu mine iod, pentru că are
dureri bruşte de dinţi. Port o rochie de organdi, proaspătă şi apretată, şi o pălărie ca de film, cu
cireşe atârnând în dreapta, într-un fald al voaletei mari şi moi. Mulţimea de duminică e îmbujorată,
bronzată, zdrenţăroasă, urâtă. Mă întorc încărcată de primul meu sărut adevărat.
Tot în tren – de data asta, ca să mă întâlnesc cu Henry. Când călătoresc aşa, cu stiloul şi jurnalul
meu, mă simt în siguranţă. Văd gaura din mănuşa mea şi ciorapul cârpit. Totul pentru că Henry trebuie
să mănânce. Şi sunt fericită că-i pot oferi lui Henry siguranţă, mâncare. În anumite momente, când mă
uit în ochii lui albaştri, impenetrabili, am o senzaţie de asemenea fericire torenţială, încât mă simt
pustiită.

Eu şi Eduardo vom petrece toată după-amiaza împreună. Începem cu un prânz copios la Rotisserie
de la Reine Pédaque, un loc care-ţi face poftă de mâncare. Discuţie maliţioasă, psihanalitică. Şi
căpşuni proaspete. Eduardo încălzindu-se, topindu-se, plin de dorinţă. Aşa că spun:
— Hai să mergem la film! Ştiu unul pe care trebuie să-l vedem.
 El e încăpăţânat. Dar în mine nu mai e pic de milă ori slăbiciune. Sunt la fel de încăpăţânată.
Eduardo cu Hotel Anjou în minte. Eu cu sângele lui Henry în vene. Tot timpul prânzului m-am gândit
cât de mult aş vrea să-l duc pe Henry acolo. Să-i dau să mănânce din farfuriile alea enorme, ca într-
un banchet de basm. Eduardo e foarte supărat, într-un fel rece. Spune:
—Te duc la gara St. Lazare. Poţi să prinzi trenul de două şi douăşcinci.
Dar am un rendez-vous cu Henry la şase. Mergem un pic împreună, apoi ne despărţim, amândoi
supăraţi, aproape fără nici un cuvânt. Îl văd mergând fără ţintă, dezolat. Traversez şi intru la
Printemps. Mă duc la vitrina cu coliere, brăţări şi cercei, care întotdeauna mă ameţeşte. Stau ca o
sălbatică, fascinată. Strălucire. Ametist. Turcoaz. Roz sidefiu. Verde irlandez. Mi-ar plăcea să fiu
goală şi să mă acopăr cu bijuterii reci de cristal. Bijuterii şi parfum. Văd două brăţări foarte late din
oţel plat. Cătuşe. Sunt sclava brăţărilor. Curând, îmi sunt prinse la încheieturi. Plătesc. Cumpăr ruj,
pudră, lac de unghii. Nu mă gândesc la Eduardo. Mă duc la coafor, unde pot sta nemişcată. Scriu cu
încheietura prinsă în oţel.
Mai târziu, Henry îmi pune întrebări. Refuz să-i răspund. Recurg la trucuri femeieşti. Păstrez
secretul fidelităţii mele. Ne lipim braţele în timp ce străbatem străzile Parisului. O oră periculoasă.
Deja am experimentat astăzi plăcerea stranie de a-l răni pe Eduardo. Acum vreau să stau cu Henry şi
să-l rănesc pe Hugo. Nu pot suporta să mă întorc singură acasă, în timp ce Henry se duce în Clichy.
Sunt chinuită de dorinţa pe care n-am putut să ne-o satisfacem. El e cel căruia îi e frică acum de
nebunia mea.
Astăzi, Allendy mă supune unui tir de întrebări. Nu pot scăpa. Când încerc să schimb subiectul, îmi
răspunde, dar revine la tema pe care am eludat-o. E nedumerit de ce-i spun despre Eduardo, despre
faptul că vreau să fiu crudă şi cu Hugo în aceeaşi zi şi despre brăţări. Henry este evident favoritul
acum. Dar dacă Allendy porneşte de la presupunerea că-l iubesc pe Eduardo, cu siguranţă se va
rătăci, deşi vede destul de limpede lupta care se dă în mine între dorinţa de a cuceri şi dorinţa de a fi
cucerită. Am căutat dominaţia la Henry şi el mă domină sexual, dar am fost înşelată de scrisul lui şi
de imensa lui experienţă.
Allendy nu înţelege brăţările. Am cumpărat două, spune el, în contradicţie cu sentimentul meu de
satisfacţie că-i rănisem pe Eduardo şi pe Hugo. Îndată ce-mi manifest cruzimea, îmi vine să mă
supun. O brăţară pentru Hugo şi una pentru Eduardo.
Asta nu cred. Am ales cele două brăţări cu un sentiment de absolută supunere faţă de Henry şi
distanţare de tandreţea care mă leagă de Hugo şi Eduardo. Când i le-am arătat lui Henry, mi-am întins
ambele încheieturi, aşa cum face cineva când i se pun cătuşe.
Allendy analizează momentul de la concert când mi l-am imaginat trist şi preocupat. Ce anume îmi
imaginasem, mai exact? Avea griji financiare, privitoare la munca lui, afective?
— Afective, am spus repede.
— Cum ţi s-a părut soţia mea?
— Am observat că nu e frumoasă şi asta mi-a făcut plăcere. De asemenea, am întrebat-o pe
menajera voastră dacă soţia ta e cea care-a decorat casa, pentru că îmi plăceau decoraţiunile. Cred
că făceam comparaţii între noi două. Îmi pare rău c-am spus că soţia ta nu e frumoasă.
— Nu e foarte răutăcios, dacă asta e tot ce-ai gândit.
— Dar am simţit şi că eu eram frumoasă în seara concertului.
 — Cu siguranţă erai en beauté. Asta-i tot?
— Da.
— Repeţi experienţa copilăriei tale. O identifici pe soţia mea, care are patruzeci de ani, cu mama
ta şi te întrebi dacă îl poţi câştiga pe tatăl tău (sau pe mine) în defavoarea ei. Soţia mea o reprezintă
pe mama ta şi de aceea nu-ţi place. Trebuie să fi fost, când erai mică, foarte geloasă pe mama ta.
Vorbeşte mult despre nevoia femeii de a fi subjugată, despre plăcerea pe care nu o cunosc încă,
aşa cum crede el, de a mă abandona total. Mai întâi fizic, pentru că Henry m-a excitat atât de profund.
Încep să găsesc fisuri în formulele lui, să fiu iritată de catalogarea rapidă a viselor şi ideilor mele.
Când tace, îmi analizez propriile acţiuni şi sentimente. Bineînţeles, ar putea spune că încerc să-l
prind pe picior greşit, să fac din el egalul meu, pentru că mi-a smuls mărturisirea despre soţia lui. În
momentul acela simt că e fără îndoială mai puternic decât mine şi vreau să echilibrez acest lucru
făcând singură psihanaliză în privinţa brăţărilor. Sunt, aşadar, pe jumătate supusă, pe jumătate rebelă.
Allendy accentuează ambivalenţa dorinţelor mele. Sesizează că se apropie şi de cheia sexuală a
nevrozei mele, iar eu îmi dau seama că şi el e asemenea unui detectiv abil.

Ca să-l testez pe Hugo, am pomenit o dată sau de două ori ideea unei „seri libere“ – o dată pe
săptămână, poate, când am putea să ieşim separat. Se înţelege că nu-i face nici o plăcere să iasă cu
Henry, din cauza unei gelozii obscure.
În cele din urmă am căzut de acord că aş putea să mă duc la film cu Henry şi Fred, în timp ce el ar
ieşi cu Eduardo. În ultimul moment, Eduardo n-a mai putut să meargă. M-am oferit să-mi amân şi eu
întâlnirea. Hugo nici n-a vrut să audă. A spus că o să iasă oricum şi că ne făcea bine amândurora. A
spus asta pe un ton firesc. Nu ştiu sigur dacă suferea în taină din pricina cererii mele de
independenţă. Susţinea că nu. Indiferent dacă suferă sau nu, e necesar. Simt că, treptat, îşi va folosi
foarte bine propria libertate.
„Crezi că libertatea înseamnă pur şi simplu că ne îndepărtăm unul de altul?“ a întrebat neliniştit.
Asta am negat. Fără îndoială că m-am îndepărtat de el sexual şi, dacă există vreo gelozie în mine
acum, ea nu e cauzată de pasiunea fizică pentru el, ci doar de posesivitate. Şi cum nu-i dăruiesc trupul
meu în sens complet, are tot dreptul la libertatea lui şi chiar la mai mult. Ar fi cât se poate de cinstit
să găsească în altă parte plăcerile pe care le-am găsit eu cu Henry. Dacă e adevărat ce spune
Allendy, amândoi trebuie să găsim pasiunea în afara dragostei noastre. Fireşte, asta cere efort. Aş
putea să-l păstrez pe Hugo pentru mine. Ideea de libertate nici nu i-a trecut prin cap. Eu am fost cea
care i-a sugerat-o. Nataşa ar spune că sunt o proastă.

Ce pot să fac cu fericirea mea? Cum pot s-o păstrez, s-o ascund, s-o îngrop ca să n-o mai pot
pierde? Îmi vine să îngenunchez pe când cade asupra mea precum ploaia, să-i adun stropii în dantelă
şi mătase şi să-i lipesc din nou de mine.
Eu şi Henry stăm complet îmbrăcaţi sub pătura aspră de pe patul lui. Vorbeşte despre bucuria lui
profundă:
— Nu pot să te las să pleci în noaptea asta, Anaïs, te vreau toată noaptea… Simt că îmi aparţii.
Dar mai târziu, când stăm foarte apropiaţi într-o cafenea, îşi dezvăluie neîncrederea, îndoielile.
Jurnalul roşu l-a întristat. A citit despre puterea lui senzuală asupra mea.
— Asta-i tot, asta-i tot?… vrea să ştie.
 Numai atât înseamnă el pentru mine? Atunci se va sfârşi curând, va fi o pasiune trecătoare. Dorinţă
sexuală. El îmi vrea dragostea. Are nevoie de siguranţa dragostei mele. Îi spun că îl iubesc de când
am petrecut acele câteva zile cu el în Clichy.
— La început, da, poate că a fost pur senzual… Dar acum, nu.
Mi se pare că nu-l pot iubi mai mult decât îl iubesc. Îl iubesc tot atât de mult pe cât îl doresc, iar
dorinţa mea e imensă. Fiecare oră pe care o petrec în braţele lui ar putea fi ultima. Mă dăruiesc
freneziei lui. În orice moment, înainte de a-l putea revedea, s-ar putea întoarce June.
Cum îl iubeşte June pe Henry? Cât de mult, cât de bine? mă întreb chinuită.
Când oamenii sunt surprinşi să-l afle blând şi timid, mă amuză. Şi eu m-am plecat în faţa
brutalităţii scrisului său, dar Henry al meu e vulnerabil, sensibil. Cu câtă umilinţă se străduieşte să-l
facă pe Hugo să-l placă, ce mulţumit e când Hugo e amabil cu el!
Aseară Hugo s-a dus la un film, i-a plăcut noutatea experienţei, a dansat într-un cabaret cu o fată
din Martinica, i s-a făcut dor de mine când a auzit muzica, de parcă am fi fost foarte, foarte departe
unul de celălalt şi a venit acasă nerăbdător să mă posede.
După felul blând, uşor în care Henry alunecă în trupul meu, Hugo e cumplit de greu de suportat. În
asemenea momente simt că aş putea să înnebunesc şi să dezvălui totul.
Henry are o fotografie cu Mona Paiva, dansatoarea, prinsă deasupra lavoarului, alături de două
fotografii ale lui June, una a mea şi câteva acuarele de-ale lui. Îi dăruiesc o cutie de tablă pentru
scrisori şi manuscrise, iar în interiorul capacului lipeşte programul concertului lui Joaquin. Pe uşă
prinde însemnări despre Spania.
Tai capacul cutiei mele de pudră – N’aimez que Moi, Caron, Rue de la Paix. Îl poartă în
buzunarul hainei. Poartă la el şi una dintre batistele mele de culoarea vinului.
Aseară a spus: „Sunt atât de bogat pentru că te am pe tine. Simt că ne vor lega mereu multe lucruri,
mereu vor fi schimbări şi noutăţi“.
Numai că n-a spus: „Vom fi legaţi şi captivaţi unul de celălalt dincolo de legătura de moment“. Şi
la gândul ăsta mi s-a strâns inima şi am simţit nevoia să-i ating costumul, braţul, să ştiu că e acolo şi,
temporar, numai al meu.
Plutesc mai departe, desfătându-mă cu amintiri despre Henry – cum arată faţa lui în anumite
momente, gura lui maliţioasă, tonul exact al vocii lui, uneori răguşit, strânsoarea fermă a mâinii lui,
felul în care se uita la haina verde căpătată de la Hugo, râsul lui la filme. Nu poate face nici o
mişcare care să nu reverbereze în trupul meu. Nu este mai înalt decât mine. Gurile noastre sunt la
acelaşi nivel. Îşi freacă mâinile când e entuziasmat, repetă cuvinte, scutură din cap ca un urs. Are o
privire serioasă, castă, când lucrează. În mulţime, îi ghicesc prezenţa înainte de a-l vedea.

Mi-am dat seama azi, cu mare amuzament, de măsura în care a zdruncinat Henry vechea mea
gravitate, cu farsele lui literare, cu manifestele lui nebuneşti, cu contradicţiile, schimbările lui de
dispoziţie, umorul lui grotesc. Mă văd ca pe o persoană ridicolă, din cauza eforturilor mele constante
de a-i înţelege pe ceilalţi. Am auzit că Richard Osborn a înnebunit. „Uraaa!“ a zis Henry. „Hai să
mergem să-l vedem! Să bem ceva mai întâi. E ceva rar, superb; nu se întâmplă în fiecare zi! Sper că e
nebun de-adevăratelea!“ La început am fost un pic deconcertată, dar foarte repede am prins gustul
umorului şi am vrut mai mult. Henry m-a învăţat să mă joc. Mă jucasem şi înainte, în felul meu, cu un
umor blând, dar umorul lui e lasciv şi îmi place până la isterie – ca în dimineaţa în care ne-au prins
zorii stând încă de vorbă. Eu şi Henry am căzut pe patul lui, epuizaţi, dar el încă delira despre sita
care fusese aruncată din greşeală în closet, despre lenjerie neagră, despre coral etc., din care mai
târziu a creat acea parodie unică a romanului meu.
Acum vreo două nopţi am vorbit despre trucul literaturii de a elimina neesenţialul, ca să ne dea o
doză concentrată de viaţă. Am spus, aproape indignată:
— E o amăgire, e cauza unei mari dezamăgiri! Citeşti cărţi şi te aştepţi ca viaţa să fie tot atât de
interesantă şi de intensă. Şi, bineînţeles, nu-i aşa. Sunt multe momente plictisitoare între timp, şi sunt
fireşti şi ele. Tu, în scrierile tale, ai folosit acelaşi truc. Mă aşteptam ca toate discursurile tale să fie
febrile, uimitoare. Mă aşteptam să fii mereu beat şi delirant. Apoi, când am trăit împreună câteva
zile, am intrat într-un ritm profund, liniştit, firesc…
— Eşti dezamăgită?
— E foarte diferit de ce aşteptam, e drept, mai puţin senzaţional, dar sunt satisfăcută.
Am pierdut acel ritm liniştit, ca al Senei, din adolescenţa mea. Şi totuşi, când stau cu Henry în Café
de la Place Clichy, ne bucurăm de curenţii profunzi, nefebrili, ai dragostei noastre.
June e cea care provoacă febră. E însă doar o febră superficială. Febra adevărată, de nevindecat, e
în scrierile lui Henry. Tocmai am citit ultima lui carte şi sunt aproape împietrită de admiraţie. Încerc
să mă gândesc la ea, să-i spun în ce fel mă afectează, şi nu pot. E prea mare, prea puternică.

Totul e foarte dulce între mine şi Hugo. O mare tandreţe şi multă amăgire din partea mea în
legătură cu adevăratele mele sentimente. Am fost mişcată de comportamentul lui alaltăieri seară şi am
încercat să-l răsplătesc oferindu-i multă plăcere. Felul în care mă gândesc la Henry mă îngrozeşte: e
atât de obsesiv! Trebuie să încerc să-mi disipez gândurile.
Cînd vorbesc cu Henry despre June, nu mă gândesc la ea decât ca la un „personaj“ pe care îl
admir. Ca femeie, îmi ameninţă singura mare posesiune şi n-o mai pot iubi. Dacă June ar muri – mă
gândesc adeseori la asta –, numai de-ar muri… Sau dacă ar înceta să-l iubească pe Henry, dar asta n-
o să se-ntâmple. Dragostea lui Henry este refugiul la care se întoarce mereu.
Ori de câte ori sunt în apartamentul lui Henry şi el îi scrie o scrisoare lui June sau rescrie un pasaj
despre ea în cartea lui sau subliniază ceva ce i se potriveşte în Proust sau Gide (o găseşte peste tot),
simt o frică insuportabilă: e al ei din nou. Şi-a dat seama că nu iubeşte pe nimeni altcineva decât pe
ea. De fiecare dată, surprinsă, îl văd lăsând cartea sau scrisoarea şi întorcându-se complet spre mine,
cu dragoste, cu dorinţă. Ultima încercare, telegrama lui June, m-a liniştit profund. Dar de fiecare dată
când vorbim despre ea simt aceeaşi cumplită nelinişte. Asta nu poate dura. Nu mă voi opune
evenimentelor. În clipa în care June se întoarce, renunţ la Henry. Şi totuşi, nu e atât de simplu. Nu pot
să renunţ să trăiesc atât de aproape de el cum o fac în aceste pagini, de dragul de a evita durerea.

Allendy a fost un supraom astăzi. Nu voi putea niciodată să redau discuţia noastră. A avut atât de
multă intuiţie, atât de multă emoţie tot timpul! Până la ultima frază a fost atât de uman, atât de autentic!
Venisem într-o dispoziţie încrezătoare, nechibzuită, zicându-mi: nu vreau ca Allendy să mă admire
dacă nu poate face asta cunoscându-mă exact aşa cum sunt. Primul meu efort de sinceritate totală.
Îi destăinui mai întâi că mi-a fost ruşine de ce-am spus data trecută despre soţia lui. A râs şi mi-a
răspuns că uitase, apoi m-a întrebat:
— Te mai îngrijorează şi altceva?
 — Nimic special, dar aş vrea să te întreb dacă puternica mea obsesie senzuală este o reacţie
împotriva excesului de introspecţie. L-am citit pe Samuel Putnam, care scrie că „modul cel mai rapid
de a ieşi din introspecţie este adularea trupului, care duce la intensitate sexuală“.
Nu-mi mai amintesc exact ce mi-a răspuns, dar simt că leagă cuvântul „obsesie“ de o căutare
frenetică a satisfacţiei. Ce rost are efortul? De unde insatisfacţia?
Aici simt o nevoie imperativă de a-i spune cel mai mare secret al meu: în actul sexual, nu am
întotdeauna orgasm.
Ghicise asta încă din prima zi. Discursul meu despre sex fusese imatur, îndrăzneţ, sfidător. Nu era
în armonie cu personalitatea mea. Era artificial. Trăda o anume nesiguranţă.
— Dar ştii ce e un orgasm?
— O, foarte bine, din ocaziile în care l-am avut şi mai ales din masturbare…
— Când te-ai masturbat?
— O dată, vara, în St. Jean de Luz. Eram nesatisfăcută şi simţeam o chemare sexuală puternică.
Mi-e ruşine să recunosc că, atunci când am fost singură două zile, m-am masturbat de patru sau de
cinci ori pe zi şi, de asemenea, de multe ori în Elveţia, în vacanţă, şi la Nisa.
— De ce numai o dată? Orice femeie o face, chiar foarte des.
— Cred că nu e bine, moral şi fizic. Am fost teribil de deprimată şi ruşinată după aceea.
— E o prostie. Masturbarea nu e dăunătoare fizic. Numai sentimentul de vinovăţie pe care îl avem
în legătură cu ea ne apasă.
— Mă temeam că o să-mi afecteze forţa intelectuală, sănătatea şi că o să mă dezintegrez moral.
Aici adaug noi amănunte, pe care le ascultă în tăcere, încercând să le coordoneze. Îi spun lucruri
pe care nu le-am recunoscut niciodată în întregime nici faţă de mine şi pe care nu le-am scris în
jurnal, lucruri pe care voiam să le uit.
Allendy pune fragmentele laolaltă şi îmi vorbeşte despre frigiditatea mea parţială. Descoperă că
eu consider asta un handicap şi cred că se datorează fizicului meu fragil. Râde. O atribuie unei cauze
psihice, un puternic sentiment de vinovăţie. Şaizeci de femei dintr-o sută simt ca mine şi nu recunosc
niciodată şi, cel mai important, spune Allendy, ar trebui să ştiu ce puţin contează acest lucru pentru
bărbaţi şi cât de inconştienţi sunt de el. Mereu transformă ceea ce eu consider un handicap în ceva
firesc sau într-un lucru al cărui blestem poate fi cu uşurinţă ridicat. Simt imediat o mare uşurare şi îmi
pierd spaima şi nevoia de a ascunde.
Îi povestesc despre June, despre dorinţa mea de a fi o femme fatale, despre cruzimile mele faţă de
Hugo şi Eduardo şi surprinderea mea că mă iubesc la fel de mult sau mai mult după aceea. Discutăm,
de asemenea, despre discursul meu franc, îndrăzneţ despre sex, felul în care îmi inversez modestia
autentică, înnăscută, şi afişez o obscenitate forţată. (Henry zice că nu-i place când spun poveşti
obscene, pentru că nu mi se potriveşte.)
— Dar sunt plină de disonanţe, spun, simţind acel supliciu bizar la care mă supune Allendy – pe
jumătate uşurare, datorită preciziei lui, pe jumătate tristeţe, fără nici un motiv anume, poate doar
senzaţia de a fi fost descoperită.
— Da, şi până nu te vei comporta perfect natural, conform propriei tale firi, n-o să fii niciodată
fericită. O femme fatale stârneşte pasiunea bărbaţilor, îi exasperează, îi chinuie şi vor s-o posede, s-
o ucidă chiar, dar n-o iubesc profund. Tu ai descoperit deja că eşti iubită profund. Acum ai
descoperit şi că, dacă eşti crudă cu Eduardo şi Hugo, asta îi excită şi te vor şi mai tare. Lucrul ăsta te
face să vrei să joci un joc care nu e tocmai în acord cu natura ta.
— Întotdeauna am dispreţuit aceste jocuri… N-am fost niciodată în stare să ascund unui bărbat că
îl iubesc.
— Dar îmi spui că iubirile profunde nu te satisfac. Tânjeşti să oferi şi să primeşti senzaţii mai
puternice. Înţeleg, dar asta e numai o etapă. Poţi să joci jocul din când în când, să sporeşti pasiunea,
dar iubirile profunde sunt cele care se potrivesc cu adevărata ta fire şi numai ele te vor satisface. Cu
cât acţionezi mai mult în acord cu tine însăţi, cu atât te vei apropia mai tare de împlinirea
adevăratelor tale nevoi. Încă te temi îngrozitor să nu fii rănită; o arată sadismul tău imaginar. Ţi-e atât
de frică să nu fii rănită, încât vrei să preiei conducerea şi să fii tu cea care răneşte prima. Dar nu
disper, cred că te pot reconcilia cu propria ta imagine.
Sunt cuvintele lui, redate în mare şi numai pe jumătate reţinute. Am fost copleşită de senzaţia că
slăbeşte nenumărate tensiuni, că mă eliberează. Vocea lui era extrem de blândă şi înţelegătoare.
Înainte să termine, începusem să plâng. Recunoştinţa mea era imensă. Voiam să-i spun că îl admir şi
în cele din urmă i-am spus. A rămas tăcut cât am plâns, apoi m-a întrebat blând:
— Am spus ceva care te-a rănit?
Aş vrea să umplu ultimele pagini cu bucuriile zilei de ieri. Ploi de săruturi din partea lui Henry.
Pătrunderea cărnii lui în a mea, eu arcuindu-mi trupul ca să mă contopesc mai bine cu el. Dacă ar fi
să aleagă astăzi între mine şi June, îmi spune el, ar renunţa la June. Îşi poate imagina că suntem
căsătoriţi şi ne bucurăm de viaţă împreună.
— Nu, răspund eu, în parte ca să-l tachinez, în parte serios. June e singura. Eu te fac mai mare şi
mai puternic pentru June.
Un adevăr spus pe jumătate; nu are de ales.
— Eşti prea modestă, Anaïs! Nu-ţi dai seama încă ce mi-ai oferit. June e o femeie care poate fi
pusă în umbră de alte femei. Ceea ce-mi oferă June pot uita cu alte femei. Tu însă eşti diferită. Aş
putea avea o mie de femei după tine, dar nu te-ar putea pune în umbră…
Îl ascult. E exaltat, aşa că exagerează, dar e încântător. Da, cunosc, pentru o clipă, unicitatea lui
June şi a mea. Balanţa înclină în favoarea mea pentru moment. Îmi privesc propria imagine în ochii
lui Henry şi ce văd? Fata cu jurnalul, care spunea poveşti fraţilor ei, care suspina mult fără motiv,
care scria poezie – femeia cu care poţi vorbi.

iunie
Aseară am fost cu Henry la film. Când povestea a devenit tragică, sfâşietoare, m-a luat de mână şi
ne-am împletit strâns degetele. Cu fiecare apăsare îi împărtăşeam reacţiile. În taxi, în drum spre
Hugo, ne-am sărutat. Şi nu mă puteam smulge de lângă el. Mi-am pierdut capul. M-am dus cu el în
Clichy. M-a penetrat atât de profund, încât atunci când m-am întors la Louveciennes şi am adormit în
braţele lui Hugo, încă mai simţeam că era Henry. Toată noaptea, lângă mine a fost Henry. Îmi
încolăceam trupul în jurul lui, în vis. Dimineaţa m-am trezit contopită cu Hugo şi mi-a luat mult să-mi
dau seama că nu era Henry. Hugo crede că am fost foarte drăgăstoasă noaptea trecută, dar pe Henry îl
iubeam, pe Henry îl sărutam.
 De când Allendy mi-a câştigat pe deplin încrederea, am ajuns să vorbesc foarte deschis despre
frigiditate. Mărturisesc: când aflam plăcere în contactul sexual cu Henry, mă temeam să nu rămân
însărcinată şi mă gândeam că n-ar trebui să am orgasm prea des. Dar acum câteva luni, un medic rus
mi-a spus că nu se putea întâmpla cu uşurinţă; de fapt, dacă voiam un copil, ar fi trebuit să mă supun
unei operaţii. Teama de a rămâne însărcinată a fost aşadar eliminată. Allendy spunea că însuşi faptul
că nu încercasem să mă asigur în această privinţă în cei şapte ani de căsnicie demonstra că nu
dădeam prea multă importanţă acestui lucru, că îl foloseam doar ca pretext pentru a nu-mi da drumul
complet în actul sexual. Când această teamă a dispărut, am putut analiza mai îndeaproape adevărata
natură a sentimentelor mele. Mi-am exprimat neliniştea faţă de ceea ce am definit ca pasivitatea
forţată a femeilor. Cu toate astea, poate de două ori din trei, rămâneam pasivă, aşteptând activitate
numai de la bărbat, ca şi cum nu aş fi vrut să fiu responsabilă pentru plăcerea pe care o simţeam.
— Asta ca să-ţi diminuezi sentimentul de vinovăţie, a zis Allendy. Refuzi să fii activă şi te simţi
mai puţin vinovată dacă cel activ e celălalt.
După discuţia anterioară cu el, simţisem o uşoară schimbare. Eram mai activă cu Henry. El a
remarcat şi a spus: „Îmi place cum mă fuţi acum“. Şi am simţit o plăcere intensă.
Ceea ce mă uimeşte cel mai tare în legătură cu June sunt poveştile lui Henry despre agresivitatea
ei, despre cum ea îl posedă pe el, îl provoacă oricând are chef. Când eu încerc uneori să fiu agresivă,
îmi dă un sentiment de nemulţumire, de ruşine. Simt acum o paralizie psihică temporară, oarecum
similară cu a lui Eduardo, doar că la un bărbat e mai gravă.
Allendy m-a forţat să recunosc că, de la ultima noastră şedinţă, am totală încredere în el şi că am
ajuns să ţin foarte mult la întâlnirile noastre. Totul e bine, aşadar, fiindcă acest lucru e necesar pentru
succesul psihanalizei. La sfârşitul şedinţei putea folosi cuvântul „frigiditate“ fără să mă ofenseze.
Râdeam chiar.
Unul dintre lucrurile pe care le-a remarcat a fost că mă îmbrăcam mai simplu. Simţeam mult mai
puţin nevoia de costumaţie originală. Aproape că puteam purta haine obişnuite. Costumul, pentru
mine, a fost expresia neîncrederii mele secrete. Nesigură de frumuseţea mea, spunea Allendy, cream
haine epatante care să mă distingă de alte femei.
— Dar, am spus eu râzând, dacă devin fericită şi banală, arta costumării, care îşi datorează
existenţa doar unui sentiment de inferioritate, va fi lovită mortal!
Baza patologică a creaţiei! Ce se va alege de creatoare dacă devin normală? Sau doar voi câştiga
forţă, ca să-mi exprim mai complet instinctele? Voi dezvolta probabil boli din ce în ce mai
interesante. Allendy spunea că important era să devin egala vieţii.

Fericirea mea e suspendată şi ceea ce se întâmplă acum e determinat de următoarea mişcare a lui
June. Între timp, aştept. Sunt cuprinsă de o teamă superstiţioasă de a începe un alt jurnal. Acesta e atât
de plin de Henry! Dacă va trebui să scriu pe prima pagină a celui nou „June e aici“, voi şti că îl voi fi
pierdut pe Henry al meu. Nu-mi va mai rămâne decât un caieţel cu coperte violet, o carte a bucuriei,
asta-i tot, atât de repede scrisă, atât de repede trăită!
Dragostea reduce complexitatea trăirii. Mă uimeşte că, atunci când Henry vine spre masa de
cafenea la care-l aştept sau deschide poarta casei noastre, vederea lui e de ajuns ca să mă
însufleţească. Nici o scrisoare de la nimeni, nici măcar de laudă la adresa cărţii mele, nu mă poate
emoţiona atât de mult ca un bileţel de la el.
 Când e beat, devine sentimental într-un fel uman, simplu. Începe să vizualizeze viaţa noastră
împreună, cu mine ca soţia lui: „N-o să-mi pari niciodată atât de frumoasă ca atunci când o să-ţi
sufleci mânecile şi o să lucrezi pentru mine. Am putea fi atât de fericiţi! Ai rămâne în urmă cu
scrisul!“
O, soţul meu german! Râd auzind asta. Aşadar, rămân în urmă cu scrisul şi devin soţia unui geniu.
Îmi dorisem asta, printre altele, dar nu şi treburi casnice. Nu m-aş mărita niciodată cu el. O, nu! Ştiu
că e încântat de libertatea pe care i-o las, dar şi că e extrem de gelos şi nu m-ar lăsa să mă comport la
fel de liber.
Totuşi, când îl văd atât de copilăreşte fericit cu dragostea mea, ezit să fac jocul de a-l îngrijora, a-l
amăgi, a-l tortura. Nu vreau nici măcar să-i stârnesc prea tare gelozia.

Rolul lui Fred este, inconştient, acela de a-mi otrăvi fericirea. Îmi atrage atenţia asupra
neajunsurilor iubirii lui Henry. Eu nu merit o dragoste pe jumătate, spune el. Eu merit lucruri
extraordinare. La naiba, dragostea pe jumătate a lui Henry valorează pentru mine mai mult decât
iubirile întregi a o mie de bărbaţi!
Mi-am imaginat pentru o clipă o lume fără Henry. Şi am jurat că în ziua în care îl voi pierde pe el
îmi voi ucide vulnerabilitatea, capacitatea de dragoste adevărată, sentimentele, prin cel mai frenetic
desfrâu. După Henry nu mai vreau dragoste. Doar sex, pe de-o parte, şi singurătate şi muncă pe de
alta. Nu mai vreau suferinţă.
După ce nu l-am văzut pe Henry cinci zile, din cauza a o mie de obligaţii, n-am mai putut suporta.
I-am cerut să ne întâlnim o oră între două angajamente. Am stat de vorbă puţin, apoi ne-am dus în cea
mai apropiată cameră de hotel. Ce nevoie profundă de el! Numai când sunt în braţele lui totul pare
aşa cum trebuie. După o oră cu el mi-am putut continua ziua, făcând lucruri pe care nu voiam să le
fac, văzând oameni care nu mă interesau.
O cameră de hotel are, pentru mine, o sugestie de voluptate, de taină, de efemer. Probabil că faptul
că nu-l văd pe Henry îmi sporeşte pofta. Mă masturbez adesea, pe-ndelete, fără remuşcări ori dezgust
ulterior. Pentru prima dată ştiu cum e să mănânci. M-am îngrăşat cu două kilograme. Mi se face o
foame nebunească şi mâncarea îmi face o plăcere senzuală. N-am mai mâncat niciodată în felul ăsta
profund carnal. Nu mai am decât trei dorinţe: să mănânc, să dorm şi să mă fut. Cabaretele mă excită.
Vreau să ascult muzică răguşită, să văd feţe, să mă frec de trupuri, să beau benedictină tare. Femeile
frumoase şi bărbaţii arătoşi trezesc în mine dorinţe feroce. Vreau să dansez. Vreau droguri. Vreau să
cunosc oameni perverşi, să fiu intimă cu ei. Nu mă uit niciodată la feţele naive. Vreau să muşc din
viaţă şi să fiu sfâşiată de ea. Henry nu-mi oferă toate astea. I-am stârnit dragostea. La naiba cu
dragostea lui! Ştie să mă reguleze cum nu mai ştie nimeni, dar vreau mai mult decât atât. Mă duc în
iad, în iad, în iad… Sălbatică, sălbatică, sălbatică…

Astăzi m-am dus la Henry în această dispoziţie sau ce-am putut păstra din ea, căci mi se părea că
dă pe dinafară precum lava, şi m-a întristat să-l văd atât de liniştit, serios, tandru, nu destul de nebun.
Nu, nu atât de nebun ca scrisul lui. June e cea care îl arde pe Henry cu cuvinte. În braţele lui am uitat
o oră de febra mea. De-am putea fi singuri câteva zile! Vrea să merg cu el în Spania. Oare acolo o să
se scuture de blândeţea asta şi o să se dezlănţuie?
Totdeauna va fi la fel? Nu întâlneşti niciodată un pandant la starea ta de spirit, la faza prin care
treci. Suntem cu toţii pe balansoare. Când Henry e sătul de ceva, eu sunt înfometată, cu o foame nouă,
proaspătă, viguroasă. Ce vrea de la mine nu sunt în dispoziţia de a-i oferi. Câtă opoziţie în ritmurile
noastre! Henry, dragostea mea, nu mai vreau să aud despre îngeri, suflete, iubire, nu mai vreau lucruri
profunde.

O oră cu Henry. Spune:

— Anaïs, mă copleşeşti… Îmi provoci cele mai stranii senzaţii. Când ne-am despărţit data trecută,
te adoram.
Stăm pe marginea patului său. Îmi pun capul pe umărul lui. Mă sărută pe păr.
După puţin timp, stăm culcaţi unul lângă altul. M-a penetrat, dar penisul lui încetează brusc să se
mişte şi devine moale.
Spun, surâzând:
— N-aveai chef să te fuţi azi.
El zice:
— Nu e asta. E pentru că m-am gândit foarte mult zilele astea că îmbătrânesc şi că într-o zi…
— Ai înnebunit, Henry… Bătrân, la patruzeci de ani! Tu, care nu te gândeşti niciodată la astfel de
lucruri… Păi tu o să te fuţi şi la o sută de ani!
— E atât de umilitor… zice Henry rănit, tulburat.
Pe moment nu mă pot gândi decât la umilinţa lui, la temerile lui.
— E normal, îi spun. Li se întâmplă şi femeilor, numai că la femei nu se vede. Ele pot ascunde
asta. Nu ţi s-a mai întâmplat niciodată?
— Numai când n-o doream pe prima mea amantă, Pauline. Dar pe tine te doresc cu disperare! Mi-e
o frică teribilă să nu te pierd. Ieri îmi făceam griji ca o femeie. Câtă vreme o să mă iubească? O să se
sature de mine?
Îl sărut.
— Vezi, acum mă săruţi de parc-aş fi un copil!
Remarc că nu-i este ruşine. Spun şi fac totul ca să pară firesc. Îşi închipuie că de-acum înainte o să
fie impotent. În timp ce-l consolez, îmi ascund începutul propriilor temeri şi disperarea.
— Poate ţi se pare că trebuie să mă fuţi de câte ori vin la tine, ca să nu fiu dezamăgită, spun.
Asta i se pare cea mai bună explicaţie. O acceptă. Eu însămi sunt împotriva întâlnirilor noastre
nefireşti. Nu putem să ne întâlnim când ne dorim unul pe altul. Asta e rău. Îl doresc mai mult când nu
e lângă mine. Îl implor să nu ia asta în serios. Îl conving. Îmi promite că o să iasă în seara aceea, că o
să meargă la aceeaşi piesă la care trebuie să mă duc eu cu un grup de la bancă.
Dar, în taxi, temerile mele disproporţionate revin. Henry mă iubeşte, dar nu carnal, nu carnal.

În aceeaşi seară a venit la piesă şi a stat în picioare la balcon. Îi simţeam prezenţa. Am privit în
sus spre el, cu infinită tandreţe. Dar greutatea stării mele mă sufoca. Pentru mine, totul se terminase.
Lucrurile mor atunci când încrederea mea moare. Şi totuşi…
Henry s-a dus acasă şi mi-a scris o scrisoare de dragoste. A doua zi, i-am telefonat şi i-am spus:
„Vino la Louveciennes dacă n-ai chef să lucrezi“. A venit imediat. A fost blând şi m-a posedat.
Aveam amândoi nevoie de asta, dar nu m-a încălzit, nu m-a resuscitat. Mi se părea că şi el se futea ca
să-şi sugrume spaimele. Ce greutate de plumb peste mine, peste trupul meu! Am avut doar o oră
împreună. L-am condus la gară. Pe când mă întorceam, i-am recitit scrisoarea. Mi se părea nesinceră.
Literatură. Faptele îmi spun una, instinctele alta. Dar sunt oare instinctele doar vechile mele spaime
nevrotice?
Ciudat, am uitat de întâlnirea de azi cu Allendy şi nu i-am telefonat. Am o nevoie teribilă de el şi
totuşi vreau să lupt singură, să mă iau la trântă cu viaţa. Henry îmi scrie o scrisoare, vine la mine,
pare să mă iubească, mă posedă. Nimic. Sunt ca un aparat care a încetat să înregistreze. Nu vreau să-l
văd mâine. L-am întrebat din nou, deunăzi: „Să-i trimit bani lui June ca să vină, în loc să ţi-i dau ţie
ca să pleci în Spania?“ A spus că nu.
Încep să mă gândesc foarte mult la June. Imaginea mea despre un Henry periculos, senzual, dinamic
a pierit. Fac tot ce pot s-o regăsesc. Îl văd umil, timorat, lipsit de încredere. Când i-am spus în joacă
zilele trecute: „N-o să mă mai vezi niciodată“, mi-a răspuns: „Mă pedepseşti“. Îmi dau seama însă că
nesiguranţa lui e egală cu a mea, bietul meu Henry! Vrea la fel de mult să-mi arate cât de bine poate
face dragoste, să-şi demonstreze potenţa, pe cât vreau eu să ştiu că îl stârnesc.
Dar m-am arătat curajoasă. Când scena aia, atât de insuportabil similară celei cu John, a avut loc,
nu am arătat nici un pic de îngrijorare sau de surpriză. Am rămas în braţele lui, râzând şi vorbind
liniştit. Am spus: „Dragostea strică futaiul“. Dar era mai mult bravadă decât orice altceva. Suferinţa
mea a fost o revelaţie mai autentică.
În ciuda a toate astea, mi-am riscat căsnicia şi fericirea ca să dorm cu scrisoarea lui Henry sub
pernă, cu mâna pe ea.

Mă duc la el fără nici o plăcere. Mă tem de acel Henry blând pe care îl voi întâlni, prea
asemănător mie. Îmi amintesc că din prima zi m-am aşteptat ca el să aibă iniţiativa în discuţii, în
acţiune, în toate.
Mă gândeam cu amărăciune la voinţa magnifică a lui June, la iniţiativa, la tirania ei. Îmi ziceam: nu
femeile puternice îi fac slabi pe bărbaţi, ci bărbaţii slabi le fac pe femei excesiv de puternice.
Stăteam în faţa lui Henry cu supunerea unei femei latine, gata să fiu copleşită. El m-a lăsat să-l
copleşesc eu. S-a temut tot timpul să nu mă dezamăgească. Mi-a exagerat aşteptările. S-a tot întrebat
cât de mult şi cât timp o să-l iubesc. A lăsat gândirea să ne tulbure fericirea.
Henry, tu îţi iubeşti târfuliţele pentru că le eşti superior. Ai refuzat să cunoşti o femeie de nivelul
tău. Ai fost surprins de cât de mult puteam să iubesc eu fără să judec, să te ador cum nu a adorat nici
o târfă vreodată. Ei bine, nu eşti mai fericit să fii adorat de mine, nu te face asta infinit superior?
Oare toţi bărbaţii se fac mici în faţa iubirii mai profunde?
Pentru Henry, totul curge la fel ca înainte. Nu a remarcat ezitarea mea când mi-a propus să mergem
la Hotel Cronstadt. Ora noastră a părut la fel de bogată ca întotdeauna şi el a fost extrem de
drăgăstos. Aveam senzaţia însă că fac un efort ca să-l iubesc. Poate că doar mă speriasem. Mă
aşteptam să fie din nou impotent. Nu aveam aceeaşi încredere sălbatică. Tandreţe, da. Blestemata
tandreţe… Mi-am regăsit fericirea, dar era o fericire rece. Mă simţeam detaşată. Ne-am îmbătat şi
apoi am fost foarte fericiţi. Dar eu mă gândeam la June.
Merg acasă cu maşina, după mult vin alb: artificii de 4 Iulie ţâşnesc din vârful felinarelor de pe
stradă. Înghit şoseaua cu un răget de junglă, înghit casele cu ochii închişi şi gene purpurii, înghit stâlpi
de telegraf şi messages téléphoniques, pisici vagaboande, copaci, dealuri, poduri…
I-am trimis lui Henry prin poştă scrierea mea suprarealistă, adăugând: „Lucruri pe care am uitat să
ţi le spun: că te iubesc şi că, atunci când mă trezesc dimineaţa, îmi folosesc inteligenţa ca să descopăr
mai multe moduri de a te aprecia. Că atunci când o să se întoarcă June o să te iubească mai mult
pentru că te-am iubit eu. Sunt frunze noi pe creştetul tău deja excesiv de bogat“.
Simt nevoia să-i spun că îl iubesc pentru că n-o cred. De ce a devenit Henry pentru mine micul
Henry, aproape un copil? Înţeleg de ce l-a părăsit June şi de ce spunea: „Îl iubesc pe Henry ca pe
copilul meu“. Henry, care înainte era o uriaşă ameninţare, un terorist. Nu se poate!

Cabaret Rumba. Eu şi Hugo dansăm împreună. El e mult mai înalt decât mine, astfel că faţa mea se
cuibăreşte sub bărbia lui, la pieptul lui. Un spaniol neobişnuit de frumos (dansator profesionist) se tot
uită la mine ca un hipnotizator. Îmi surâde peste capul partenerei lui. Îi răspund la surâs, îl privesc
drept în ochi. Le sorb mesajul. Răspund cu acelaşi amestec de plăcere senzuală şi amuzament.
Surâsul îi e vag schiţat pe faţă. Simt o plăcere acută să comunic cu acest bărbat cuibărită în braţele
lui Hugo. Îmi propun, în timp ce-i zâmbesc, să revin aici şi să dansez cu el. Simt o curiozitate imensă.
Am privit în interiorul acestui bărbat, mi l-am imaginat gol. Şi el a privit în mine, cu ochi înguşti de
animal. Emoţia duplicităţii emană o otravă insidioasă. Pe tot drumul spre casă, otrava se întinde.
Înţeleg acum cum pot să mă joc o clipă cu sentimentele pe care le-am ţinut drept sacre. Săptămâna
viitoare, în loc să ies cu „soţul“ meu liniştit, Henry, o să mă duc să-l văd pe spaniol. Şi femei – vreau
femei. Dar lesbienele masculine din cabaretul Le Fétiche nu m-au mulţumit deloc.
Înţeleg acum, de asemenea, garoafa din gura lui Carmen. Eu miroseam iasomie de grădină. Florile
albe îmi atingeau buzele. Erau ca pielea unei femei. Buzele mele le presau, se deschideau şi se
închideau încet în jurul lor. Blânde săruturi cu petale. Muşcam inflorescenţa albă. O bucată de carne
parfumată, piele mătăsoasă. Gura plină a lui Carmen muşcând din garoafa ei; şi eu, Carmen.

Păcat că Henry a fost bun cu mine, păcat că e un om bun. Devine conştient de schimbarea subtilă
care s-a petrecut cu mine. Da, spune el, pot părea eu imatură la prima vedere, dar cât de feminină sunt
când ajung dezbrăcată în pat!
Deunăzi Joaquin a venit pe neaşteptate jos, în salon, să mă întrebe ceva, iar eu şi Henry tocmai ne
sărutaserăm. Se vedea pe faţa lui Henry şi el a fost jenat. Eu nu m-am simţit tulburată sau ruşinată. M-
a deranjat intruziunea şi i-am spus lui Henry: „Ei bine, aşa-i trebuie dacă intră în momente
nepotrivite!“
Dacă Henry îşi dă seama că devin neruşinată, puternică, sigură pe acţiunile mele, refuzând să mă
las impresionată de alţii, dacă îşi dă seama de adevăratul curs al vieţii mele de-acum, se va schimba
faţă de mine? Nu. Are nevoile lui şi are nevoie de femeia din mine care era blândă, timidă, bună,
incapabilă să rănească, să se dezlănţuie. În loc de asta, cu fiecare zi eu mă apropii mai mult de June.
Încep s-o doresc, s-o cunosc mai bine, s-o iubesc mai mult. Acum realizez că fiecare mişcare
interesantă în viaţa lor împreună a fost făcută de June. Fără ea, el e un privitor tăcut, nu un
participant. Eu şi Henry ne potrivim minunat pentru conversaţie, dar nu pentru viaţă. Mă aşteptam ca
acele prime zile (sau nopţi) din Clichy să fie senzaţionale. Am fost surprinsă când am căzut în discuţii
profunde, liniştite şi am făcut atât de puţine. Mă aşteptam la scene dostoievskiene şi am găsit un
teuton blând, care nu putea suporta să lase vasele nespălate. Am găsit un soţ, nu un amant dificil şi
temperamental. La început, Henry nici nu ştia măcar cum să mă distreze. June ar fi ştiut. Dar eram
fericită şi profund satisfăcută pe-atunci, pentru că îl iubeam. Numai în aceste ultime zile am simţit
vechea mea nelinişte.
I-am propus să ieşim, dar am fost dezamăgită când a refuzat să mă ducă în locuri exotice. El era
mulţumit cu un film şi o cafenea. Apoi a refuzat să mă prezinte prietenilor lui dezmăţaţi (ca să mă
protejeze şi să mă păstreze). Cum nu avea iniţiativă, am început eu să sugerez să mergem ba colo, ba
dincolo.
Într-o seară am fost de la gara St. Lazare la un film şi apoi la o cafenea. În taxi, în drum spre Hugo,
Henry a început să mă sărute şi m-am agăţat de el. Săruturile au devenit frenetice şi am zis: „Spune-i
şoferului să ne ducă în Bois“. Eram îmbătată de moment. Dar Henry era speriat. Mi-a amintit cât era
ceasul, mi-a amintit de Hugo. Cât de diferit ar fi fost cu June! L-am părăsit cu tristeţe. Chiar nu e
nimic nebunesc la Henry cu excepţia scrisului său febril.
Fac un efort să trăiesc în exterior, să mă duc la coafor, la cumpărături, spunându-mi: „Nu trebuie
să mă scufund, trebuie să lupt“. Am nevoie de Allendy şi nu pot să-l văd până miercuri.
Vreau să-l văd şi pe Henry, dar acum nu contez pe forţa lui. În acea primă zi, la Viking, a spus:
„Sunt un om slab“ şi eu nu l-am crezut. Nu-mi plac bărbaţii slabi. Simt tandreţe, da. Dar,
Dumnezeule, în câteva zile mi-a distrus pasiunea! Ce s-a întâmplat? Momentul în care s-a îndoit de
potenţa lui n-a fost decât o scânteie. A fost oare pentru că forţa sexuală e singura lui forţă? Oare
numai în felul ăsta mă reţinea? Era o schimbare în mine?
Spre seară încep să simt că nu e foarte important că sunt dezamăgită. Vreau să-l ajut. Sunt fericită
că şi-a scris cartea şi că i-am dat un sentiment de securitate şi de bine. Îl iubesc într-un fel diferit, dar
îl iubesc.
Henry e preţios pentru mine, aşa cum e. Mă topesc când îi văd costumul ponosit. A adormit în timp
ce eu mă îmbrăcam pentru un dineu oficial. Apoi a venit în camera mea şi m-a privit adăugând
ultimele detalii. Mi-a admirat rochia orientală verde. Mi-a spus că mă mişcam ca o prinţesă.
Fereastra dormitorului meu era deschisă spre grădina luxuriantă. Îl făcea să se gândească la decorul
din Pelléas şi Mélisande. Stătea întins pe canapea. M-am aşezat lângă el pentru o clipă şi l-am
îmbrăţişat. I-am spus: „Trebuie să-ţi iei un costum“, întrebându-mă de unde o să fac rost de bani
pentru asta. Nu puteam suporta să-i văd mânecile tocite.
În tren am stat lipiţi unul de altul. Spune: „Ştii, Anaïs, sunt atât de încet, încât nu pot realiza c-o să
te pierd când ajungem la Paris. Peste vreo douăzeci de minute o să merg singur pe străzi şi brusc o să
simt puternic că nu te mai am şi că mi-e dor de tine“.
Iar într-o scrisoare îmi spusese: „Abia aştept acele două zile [Hugo pleacă la Londra], ca să le
petrec cu tine în linişte, să te absorb, să fiu soţul tău… Ador să fiu soţul tău. Voi fi întotdeauna soţul
tău, fie că-ţi place, fie că nu!“
La dineu, fericirea m-a făcut să mă simt bine în pielea mea. În mintea mea stăteam întinsă pe iarbă
cu Henry deasupra; radiam spre bieţii oameni obişnuiţi de la masă. Cu toţii au simţit ceva – până şi
femeile, care voiau să ştie de unde îmi cumpăram hainele. Femeile cred întotdeauna că dacă o să aibă
pantofii mei, rochia mea, coafura mea, machiajul meu, o să obţină acelaşi efect. Nu le trece prin cap
ce vrăjitorii sunt necesare. Nu ştiu că eu nu sunt frumoasă, ci doar par astfel în anumite momente.
„Spania“, spunea vecinul meu de masă, „e cea mai frumoasă ţară din lume, unde femeile sunt cu
adevărat femei!“
Eu mă gândeam că aş vrea ca Henry să poată gusta din peştele ăla. Şi din vin.
 Dar şi Hugo simţea ceva. Trebuia să ne întâlnim la gara St. Lazare înainte de banchet. Ideea era că
Henry venise la Louveciennes ca să mă ajute la roman. Când am ajuns la gară împreună, lui Hugo nu
i-a plăcut. A început să vorbească repede, cu severitate, despre Osborn, „fiul risipitor“. Bietul Hugo,
şi eu încă mai simţeam mirosul ierbii din pădure!
Am mers cu el foarte firesc. Şi unde era Henry? Îi era deja dor de mine? Henry cel sensibil, care
trăieşte cu spaima că nu e plăcut, că e dispreţuit, cu spaima că Hugo ar „şti totul“ sau că mie mi-ar fi
ruşine cu el în public. Care nu înţelege de ce îl iubesc. Eu îl fac să uite umilinţele şi coşmarurile.
Genunchii lui firavi sub costumul ros îmi trezesc instinctele protectoare. E marele Henry, al cărui
scris e furtunos, obscen, brutal, şi care e obsedat de femei, şi e micul Henry, care are nevoie de mine.
Pentru micul Henry mă restrâng, economisesc fiecare cent. Nu pot să cred acum că m-a speriat, că m-
a intimidat vreodată. Henry, bărbatul cu experienţă, aventurierul. Se teme de câinii noştri, de şerpii
din grădină, de oameni când nu sunt le peuple. Sunt momente când îl văd în el pe Lawrence, doar că
el e sănătos şi pasional. Aseară îmi venea să-i spun vecinului meu de masă: „Ştiţi, Henry e atât de
pasional!“

Nu m-am dus la ultima întâlnire cu Allendy. Începeam să depind de el, să-i fiu recunoscătoare. De
ce n-am mai venit o săptămână, mă întreabă. Ca să fiu din nou pe picioarele mele, ca să lupt singură,
să mă recapăt, să nu depind de nimeni. De ce? Din teama de a nu fi rănită. Teama că va deveni o
necesitate şi că, atunci când tratamentul meu va fi ajuns la capăt, relaţia noastră se va sfârşi şi îl voi
pierde. Îmi aminteşte că face parte din tratament să mă facă să nu depind de nimeni. Dar, neavând
încredere în el, am arătat că sunt încă suferindă. Încetul cu încetul, mă va învăţa să mă descurc fără el.
„Dacă renunţi la mine acum, o să sufăr ca medic, pentru că nu am reuşit să te vindec, şi o să sufăr
ca om, pentru că eşti interesantă. Aşadar, vezi, într-un fel, şi eu am tot atâta nevoie de tine cât ai tu de
mine. M-ai putea răni renunţând la mine. Încearcă să înţelegi că în toate relaţiile există dependenţă.
Nu-ţi fie frică de dependenţă. E acelaşi lucru ca şi chestiunea dominaţiei. Nu încerca să înclini
balanţa. Bărbatul trebuie să fie agresorul în actul sexual. După aceea poate să devină un copil şi să
depindă de femeie, să aibă nevoie de ea ca de o mamă. Tu nu eşti dominantă intrinsec, ci în
autoapărare – împotriva suferinţei, împotriva fricii de abandon, care îţi aminteşte perpetuu
abandonarea de către tatăl tău – încerci să cucereşti, să domini. Văd că nu-ţi foloseşti puterea pentru
a face rău sau a comite cruzimi, ci doar ca să-i demonstrezi eficienţa. I-ai cucerit pe soţul tău, pe
Eduardo şi acum pe Henry. Nu vrei bărbaţi slabi, dar până nu devin slabi în mâinile tale, nu eşti
satisfăcută. Ai grijă: renunţă la atitudinea defensivă, renunţă, mai presus de orice, la temerile tale.
Relaxează-te.“

Henry îmi scrie o scrisoare nechibzuită despre mica Paulette, fata de nouăsprezece ani pe care
Fred a adus-o în Clichy să stea cu el. Henry e bucuros pentru că face treburile casei şi îl tot îndeamnă
pe Fred să se însoare cu ea, fiindcă e adorabilă. Scrisoarea mi-a sfâşiat carnea. Îl vedeam pe Henry
jucându-se cu Paulette când Fred era plecat la slujbă. O, îl cunosc pe Henry al meu! M-am retras în
mine ca un melc, nu voiam să scriu în jurnal, refuzam să gândesc, dar trebuia să mă eliberez. Dacă
asta e gelozie, nu trebuie să i-o mai provoc niciodată lui Hugo sau oricui altcuiva. Paulette în Clichy;
Paulette gata să facă totul pentru Henry, să mănânce cu el, să-şi petreacă serile cu el cât e Fred plecat
la lucru.
 O seară de vară. Eu şi Henry mâncăm într-un mic restaurant deschis la stradă. Facem parte din
peisajul străzii. Vinul care îmi curge pe gât curge pe multe alte gâturi. Căldura zilei e ca o mână de
bărbat pe un sân. Învăluie strada şi restaurantul. Vinul ne sudează pe toţi, pe mine şi pe Henry,
restaurantul, strada şi lumea. Strigăte şi râsete de studenţi care se pregătesc pentru balul de la Quatz
Arts. În costumaţii barbare, cu pielea roşie, cu pene, se revarsă din autobuze şi vagoane. Henry
spune: „Vreau să-ţi fac de toate în noaptea asta! Îmi vine să te pun pe masă şi să te fut în faţa tuturor.
Sunt nebun după tine, Anaïs! După cină mergem la Hotel Anjou. O să te-nvăţ lucruri noi“.
Şi apoi, timid, simte o bruscă nevoie de confesiune: „În ziua aia, când am plecat de la
Louveciennes, cam beat – îţi vine să crezi, în timp ce luam masa, o fată a venit şi s-a aşezat lângă
mine. Era o prostituată oarecare. Chiar în restaurant, mi-am băgat mâna sub fusta ei. M-am dus la un
hotel cu ea, gândindu-mă tot timpul la tine, detestându-mă, amintindu-mi după-amiaza noastră.
Fusesem atât de satisfăcut! Aveam atât de multe gânduri, încât când a sosit momentul, n-am putut s-o
fut. A fost plină de dispreţ. A crezut că sunt impotent. I-am dat douăzeci de franci şi-mi amintesc că
m-am bucurat că nu costa mai mult, pentru că erau banii tăi. Poţi să înţelegi asta, Anaïs?“
Încerc să-mi ţin privirea calmă, îi spun mecanic că înţeleg, dar sunt uluită, rănită mai presus de
cuvinte. Şi acum simte nevoia să continue: „Încă ceva. Trebuie să-ţi mai spun ceva şi gata. Într-o
seară, Osborn tocmai luase banii şi m-a dus la un cabaret. Am început să dansăm şi apoi a adus două
fete acasă, în Clichy. Când stăteam în bucătărie, au vrut să discutăm afaceri. Au cerut un preţ mare.
Eu voiam să plece, dar Osborn le-a plătit cât voiau şi au rămas. Una era acrobată şi ne-a arătat
câteva din trucurile ei goală, doar cu nişte papuci în picioare. Apoi a venit Fred acasă, la trei, furios
să descopere că îi folosisem patul, a scos cearceafurile şi mi le-a arătat, zicând: «Da, da, şi pe urmă
spui că o iubeşti pe Anaïs!» Şi te iubesc, Anaïs. Mă gândesc chiar că ai fi putut afla o plăcere
perversă în a mă vedea“.
Acum îmi plec capul şi lacrimile ţâşnesc. Dar spun în continuare că înţeleg. Henry e beat. Vede că
sunt rănită. Şi apoi mă scutur. Mă uit la el. Pământul se cutremură. Din stradă se aud strigătele şi
râsetele studenţilor.
La Hotel Anjou stăm culcaţi ca lesbienele, sugându-ne. Din nou, ore în şir de voluptate. Firma
hotelului, cu luminiţe roşii, străluceşte în cameră. Căldura urcă. „Anaïs“, spune Henry, „ai cel mai
frumos fund!“ Mâini, masturbare, ejaculări. Învăţ de la el cum să mă joc cu corpul unui bărbat, cum
să-l excit, cum să-mi exprim dorinţa. Ne odihnim. Trece un autobuz mare plin cu studenţi. Sar din pat
şi alerg la fereastră. Henry doarme. Mi-ar plăcea să fiu la bal, să gust din toate.
Se trezeşte. E amuzat să mă găsească goală la fereastră. Ne jucăm din nou. S-ar putea ca Hugo să
fie la bal, îmi zic. Când i-am oferit libertatea, ştiu că avea de gând să se ducă. Hugo e la bal cu o
femeie în braţe, iar eu sunt într-o cameră de hotel cu Henry, cu luminiţe roşii strălucind pe fereastră,
într-o noapte de vară plină de strigătele şi râsetele studenţilor. Am alergat goală la fereastră de două
ori.
Toate astea sunt acum un vis. Atunci când s-au petrecut, aveam în trup o senzaţie ca înainte de o
rupere de nori. Corpul meu îşi aminteşte fierbinţeala, febrilitatea dezmierdărilor lui Henry. O
poveste. Trebuie s-o scriu de o sută de ori. Acum însă îmi provoacă durere. Ca gest de autoapărare,
va trebui să mă distanţez de Henry. Nu pot suporta. Stau pe loc în timp ce Henry trece neglijent de la
o femeie la alta.
 Astăzi m-am înmuiat pentru o clipă: nu contează. N-are decât să-şi aibă femeiuştile banale, dacă
asta îl face fericit. Uşurarea gestului de a deschide pumnul şi a da drumul a fost imensă. Dar curând
după aceea, m-am încordat din nou. O dorinţă de răzbunare, o dorinţă stranie. Mă dăruiesc lui Hugo
cu asemenea resentimente faţă de Henry, încât încerc o mare plăcere fizică. Prima mea infidelitate
faţă de Henry.
Ce forţe subtile acţionează asupra fiinţei senzuale! O mică ofensă, un moment de ură, şi mă pot
bucura de Hugo complet, frenetic, la fel de mult cum m-am bucurat de Henry. Nu pot suporta gelozia.
Trebuie s-o ucid prin echilibru. Pentru fiecare dintre târfele lui Henry mă voi răzbuna, dar într-un
mod mai cumplit. A spus adeseori că, dintre noi doi, într-un anumit sens, eu comit de departe acte mai
profane.
În spatele beţiei mele se află întotdeauna o anume conştiinţă, destul cât să mă facă să refuz să
răspund la întrebările şi îndoielile lui Henry în legătură cu mine. Nu încerc să-l fac gelos, dar nici nu-
mi recunosc fidelitatea stupidă. În felul ăsta sunt împinse femeile în război cu bărbaţii. Nu există nici
o posibilitate de încredere absolută. A avea încredere înseamnă a te lăsa pe mâinile altcuiva şi a
suferi. O, cum o să-l pedepsesc mâine!

Deja mă bucur că atunci când Hugo s-a întors de la Londra l-am lăsat să mă sărute îndelung şi să
mă ducă în braţe în fundul grădinii, printre tufişurile de iasomie.
În timp ce era plecat, m-am întâlnit cu Henry, luându-mi cu mine pijamaua, pieptenele şi periuţa de
dinţi, dar pregătită să fug. Îl las să vorbească. „Paulette şi Fred“, zice, „sunt drăguţi împreună. Nu ştiu
cum o să se termine. E mai tânără decât a spus. Ne-am temut la început că părinţii ei o să-i facă
necazuri lui Fred. Mă roagă să am grijă de ea seara. Am dus-o la film, dar adevărul e că mă
plictiseşte. E prea tânără. Nu avem nimic să ne spunem. E geloasă pe tine. A citit ce-a scris Fred
despre tine: «Astăzi o aşteptăm pe zeiţă».“
Râd şi îi spun la ce mă gândisem. Văd pe faţa lui cât de neinteresat e de Paulette, deşi recunoaşte
că e prima dată când e indiferent. „Ei, Paulette nu înseamnă nimic“, spune el. „Am scris scrisoarea
aia cu entuziasm pentru că îmi plăcea entuziasmul ei, participam la el.“
A devenit subiect de glumă. Era o tortură pentru mine să merg în Clichy să mă întâlnesc cu
Paulette. Îmi era frică de ea şi voisem să-i duc un cadou, pentru că era o prezenţă străină, o persoană
nouă în viaţa noastră, care trăia acolo aşa cum aş fi vrut să trăiesc eu.
Nu era decât o copilă slăbănoagă şi lipsită de graţie, dar temporar atrăgătoare, pentru că tocmai
devenise femeie cu Fred şi pentru că era îndrăgostită. Mie şi lui Henry ne-a plăcut o vreme
giugiuleala lor copilărească, apoi ne-am plictisit şi, în restul zilelor pe care le-am petrecut în Clichy,
am fugit de ei.
Într-o seară, când am ajuns, pe Henry îl durea stomacul. Stătea în pat, expunând un frumos
abdomen alb. A dormit puţin şi s-a trezit vindecat. Am citit împreună. Am avut o contopire uluitoare
şi am adormit în braţele lui. Dimineaţa m-a trezit cu dezmierdări, mormăind ceva despre expresia
mea.
Mi-e imposibil deocamdată să-mi închipui cealaltă faţă a lui Henry, cea care s-ar putea să
repudieze într-o zi toate astea.

Chiar înainte de asta, i-am făcut o vizită lui Allendy, în care am arătat limpede o retrogresiune. I-
am înapoiat un préventif de cauciuc pe care mă sfătuise să-l port. Interpretare: voiam să-i arăt că sunt
într-o dispoziţie de penitenţă pentru „viaţa mea desfrânată“. Asta pentru că Joaquin se îmbolnăvise de
apendicită, trezindu-mi un sentiment de vinovăţie.
Apoi am mărturisit că anumite practici în jocurile sexuale nu mă atrag de fapt, cum ar fi suptul
penisului, pe care îl accept ca să-i fac plăcere lui Henry. În legătură cu asta, mi-am amintit cum cu
câteva zile înainte de întâlnirea cu Henry, nu puteam înghiţi mâncarea. Aveam o senzaţie de greaţă.
Cum există o legătură între mâncare şi sexualitate, Allendy e de părere că arătam o opoziţie
inconştientă faţă de sexualitate. De asemenea, opoziţia revine mai puternic când vreun incident îmi
redeşteaptă sentimentul de vinovăţie.
Mi-am dat seama că viaţa mea a fost din nou oprită. Am plâns. Dar probabil datorită acestei
discuţii cu Allendy am putut continua, am putut să mă duc la Henry, să-mi depăşesc gelozia pe
Paulette. Presupun că e un semn al mândriei şi independenţei mele să spun că mi-e greu să acord
credit exclusiv psihanalizei pentru diferitele mele victorii şi cred că ele se datorează marii omenii a
lui Henry şi eforturilor mele.
Eduardo mi-a atras atenţia cât de repede am uitat adevărata sursă a noii mele încrederi şi cum
tocmai această încredere (dată mie de Allendy) e ceea ce te face îţi foloseşti propriile forţe. Pe scurt,
nu ştiu încă destule despre psihanaliză ca să realizez că îi datorez totul lui Allendy.
Nu m-am lăsat să zăbovesc sentimental asupra lui. De fapt, îmi pare bine că nu-l iubesc. Am
nevoie de el, da, şi îl admir, dar fără senzualitate. Am senzaţia că aştept să se supere pe mine. Îmi
place când recunoaşte că, în ziua în care ne-am cunoscut, l-am intimidat sau când vorbeşte despre
farmecul meu senzual. Aici, conştiinţa faptului că transferul afectiv este o emoţie stimulată artificial
îmi inspiră mai multă neîncredere ca oricând. Dacă mă îndoiesc de manifestările autentice de
dragoste, cu atât mai mult mă îndoiesc de acest ataşament provocat mintal.
Allendy vorbeşte despre a-mi găsi adevăratul ritm. A dezvoltat această idee dintr-un vis acut
vizual pe care l-am avut. Din câte îşi putea da seama, studiindu-mă, eram în mod fundamental o
cubaneză exotică, cu farmec, simplitate şi puritate. Tot restul era literar, intelectual. Nu e nimic rău în
a juca roluri, cu excepţia faptului că ele nu trebuie luate în serios. Eu însă devin sinceră şi merg până
la capăt. Şi apoi devin stânjenită şi nefericită. Allendy mai crede că interesul meu pentru perversiuni
este o poză.
Multă vreme după ce a spus acest lucru, mi-am amintit că locul în care am fost cel mai fericită a
fost Elveţia, unde am trăit purificată de toate rolurile externe. Mă cred interesantă cu pălărie, rochie
comodă, puţin machiaj, cum eram în Elveţia? Nu. Dar mă cred interesantă cu o căciulă rusească!
Lipsă de încredere în valorile mele fundamentale.
În acest punct încep să mă descurajez un pic. Dacă psihanaliza va anihila orice nobleţe din
motivele personale şi din artă prin descoperirea rădăcinilor nevrozei, ce va pune în loc? Ce-aş fi eu
fără accesoriile, costumele, personalitatea mea? Aş fi oare un artist mai viguros?
Allendy spune că trebuie să trăiesc cu mai mare sinceritate şi naturaleţe. Nu trebuie să depăşesc
limitele firii mele, să creez disonanţe, devieri, roluri (cum a făcut June), pentru că asta înseamnă
nefericire.

Aştept în salonul lui Allendy. Aud o voce de femeie în cabinetul lui. Sunt geloasă. Mă simt iritată
pentru că îi aud râzând. A şi întârziat, pentru prima dată. Şi îi aduc un vis preţios – e prima oară când
mi-am permis să mă gândesc la el fizic, sexual. Poate n-ar trebui să-i povestesc visul. Ar însemna să-
i ofer prea mult, în timp ce el…
Sentimentele mele negative pier când apare. Îi povestesc visul. Asta, îşi dă el seama, arată o
îmbunătăţire. Acum câteva luni m-aş fi retras. Se bucură de căldura care apare acum în relaţia
noastră. Dar îmi spune că visul trădează faptul că fericirea mea vine mai mult din aceea că neglijează
alţi oameni ca să-mi acorde toată atenţia lui decât din atenţia în sine. „Ajungem din nou în punctul
sensibil. Nesiguranţa ta, nevoia de a fi iubită în exclusivitate. Există în visele tale şi un acut simţ al
proprietăţii. E rău să te agăţi de dragoste şi asta nu vine decât din lipsa încrederii. Prin urmare, când
cineva te înţelege şi te iubeşte, eşti excesiv de recunoscătoare.“
Allendy reinstaurează întotdeauna sinceritatea. Descoperă că îmi suprim geloziile şi furia, că le
întorc asupra mea. Zice că trebuie să le exprim, să scap de ele. Practic o bunătate falsă. De fapt, nu
sunt bună. Mă forţez să fiu generoasă, iertătoare. „O vreme“, spune el, „acţionează cu câtă furie vrei.“
Această sugestie are rezultate cumplite. Ies la suprafaţă o mie de motive de resentimente împotriva
lui Henry, a faptului că îmi acceptă prea uşor sacrificiile, că apără nejustificat orice este atacat, că
laudă femeile comune, ordinare, că se teme de femeile inteligente, că vituperează la adresa lui June,
fiinţa magnifică.

M-am trezit cu senzaţia că Allendy avea să mă sărute în timpul întâlnirii noastre. Ziua părea şi ea
aleasă pentru asta, era o zi tropicală, luxuriantă. Mă simţeam lascivă şi foarte tristă că mă despărţeam
de el.
Când am ajuns la el şi i-am spus că n-aveam să mai vin, a lăsat deoparte psihanaliza şi am stat de
vorbă. Îi priveam nasul de mujic şi mă întrebam dacă un astfel de bărbat o fi senzual. Eram conştientă
de faptul că adoptam pozele mele obişnuite. Dar eram foarte panicată. La sfârşitul conversaţiei mi-a
luat mâinile. M-am ferit puţin. Mi-am pus pălăria şi pelerina, dar când eram gata să plec, s-a aplecat
deasupra mea şi a spus: „Embrassez-moi“.
Două senzaţii ies în evidenţă foarte clar: că voiam să mă apuce zdravăn şi să mă sărute fără să-mi
ceară voie şi că sărutul a fost prea scurt şi prea cast. După aceea, îmi venea să mă întorc să mai capăt
unul. Mi se părea că fusesem timidă şi el la fel, că ne-am fi putut săruta mai bine. Era deosebit de
arătos în ziua aceea, strălucitor, visător, interesant şi foarte ferm. Un adevărat uriaş.
Am fost foarte fericită după sărutul lui. În acelaşi timp ştiu că cel mai banal sărut al lui Henry îmi
poate zgudui trupul din temelii. Mi-am dat seama acut de acest lucru astăzi, când l-am văzut după o
despărţire de cinci zile. Ce convergenţă a trupurilor! Ne întâlnim ca într-un cuptor. Cu toate astea, zi
de zi îmi dau seama mai limpede că doar trupul meu e tulburat. Cele mai bune momente cu Henry sunt
în pat.

iulie
Luni însă, când Hugo a plecat la Londra, am dat fuga la Henry. Două nopţi de extaz. Mai port încă
urmele muşcăturilor lui, iar azi-noapte a fost atât de impetuos, încât m-a durut. Amorul a fost presărat
cu discuţii profunde.
E gelos. M-a dus în Montparnasse şi un ungur frumos s-a aşezat lângă mine şi mi-a făcut avansuri
îndrăzneţe. Henry mi-a spus după aceea că îi venea să mă ţină sub cheie, că eu sunt făcută pentru
intimitate. Când m-a văzut în Montparnasse, i s-a părut că eram prea moale şi delicată pentru
mulţime; îi venea să mă ocrotească, să mă ascundă.
Se frământa dacă s-o părăsească sau nu pe June. Cu mine se simte întreg şi ştie că eu îl iubesc mai
bine. Stăm treji în noapte, vorbind despre asta, dar ştiu că nu poate şi nu trebuie să se gândească să
renunţe la June, pasiunea lui. Eu, în locul lui, n-aş renunţa la ea. June şi cu mine nu ne anulăm una pe
alta; suntem complementare. Henry are nevoie de amândouă. June e stimulentul şi eu sunt refugiul. Cu
June cunoaşte disperarea, iar cu mine armonia. Toate astea i le spun ţinându-l strâns în braţe.
Şi-apoi, eu îl am pe Hugo. N-aş renunţa la el pentru Henry. Ceea ce nu-i pot spune lui Henry e că
el este în primul rând un bărbat fizic şi că de aceea June este esenţială pentru el. Un astfel de bărbat
inspiră dragoste senzuală. Şi eu îl iubesc senzual. Dar, în cele din urmă, această legătură nu poate fi
durabilă. E sortit să mă piardă. Ceea ce îi ofer eu ar fi prea mult pentru un bărbat mai puţin senzual.
Dar nu pentru Henry.
Stăm treji în noapte şi vorbim şi, deşi braţele mele îl ţin strâns, înţelepciunea mea deja îi dă
drumul. Mă imploră să nu risc pe timpul verii; încă mă sărută, după convulsiile orgasmului, ceea ce
este, cum spune el, ca şi cum s-ar fi spart termometrul.
Am cucerit un bărbat aproape de necucerit. Dar îmi cunosc limitele puterii şi ştiu că e nevoie de
mine şi de June împreună ca să satisfacem nevoile bărbaţilor. Accept asta cu o bucurie tristă.
Henry mă iubeşte; o, sunt femeia lui! Am parte de tot ce-aş putea dori de la el, de cele mai tainice
straturi ale fiinţei lui, de cuvinte, sentimente, priviri, dezmierdări, toate arzând numai pentru mine. L-
am simţit alinat de blândeţea mea, extaziat de dragostea mea, pasional, posesiv, gelos. Am pus
stăpânire pe el, nu trupeşte, ci ca o viziune. Ce-şi aminteşte cel mai viu din clipele petrecute
împreună? După-amiaza când stătea întins pe canapeaua din dormitorul meu în timp ce mă îmbrăcam
pentru cină, în rochia mea orientală de un verde intens, parfumându-mă, iar el, covârşit de impresia
că trăieşte într-un basm, cu un văl între el şi mine, prinţesa! Asta îşi aminteşte în timp ce eu zac caldă
în braţele lui. Iluzii şi vise. Sângele pe care îl toarnă în mine cu gemete de plăcere, muşcăturile în
carnea mea, mirosul meu pe degetele lui, totul dispare în faţa forţei basmului.
„Eşti un copil“, spune, pe jumătate deconcertat, dar în acelaşi timp: „Şi ce mai ştii să te fuţi! Unde-
ai învăţat, unde?“
Şi totuşi, când mă compară cu Paulette, adevăratul copil, remarcă seducţia din gesturile mele,
maturitatea exprimării, spiritul pe care îl iubeşte. „Sunt în armonie cu tine, Anaïs. Am nevoie de tine.
Nu vreau să se întoarcă June.“

Când ştii câtă brutalitate a existat între Henry şi June, e ciudat să vezi cât de atent e la cel mai mic
semn de plictiseală sau oboseală din partea mea. A dezvoltat noi percepţii şi o nouă blândeţe. Ca să-l
tachinez, când vorbea despre lipsa mea de duritate, îi spuneam că mă aşteptasem să capăt asta de la
el, sperasem să mă ciocnesc de el, să înfrunt ridicolul, brutalitatea, să învăţ să lupt, să ripostez, să
vorbesc mai tare, dar că el nu reuşise să-mi ofere această experienţă. Îl dezarmasem pe Bubu, cel
care avea să facă din mine o femeie dură. Nici măcar nu sunt criticată. Cu mine, el renunţă la
judecăţile impulsive, cum ar fi s-o numească pe Paulette „adorabilă“. Prin răbdare şi bunătate, câştig
echilibru cu un bărbat care e tot numai reacţii, oscilaţii, contradicţii. Uneori, când se miră de
agilitatea degetelor mele, fie că îi aranjez cravata sau curăţ peşte, mă gândesc la Lawrence, atât de
iritabil, atât de amar şi de nervos, şi mă gândesc că parcă aş cânta la acelaşi instrument. Încă îi simt
săruturile pe palme şi detest să fac baie, pentru că sunt impregnată de mirosuri minunate.
Hugo vine acasă în câteva ore şi viaţa continuă astfel în tipare contradictorii. Câtă vreme o să
tânjesc după senzual? mă întreb. Înainte de a adormi, mi-a spus: „Ascultă, nu sunt beat şi nu sunt
sentimental şi îţi spun că eşti cea mai minunată femeie din lume“.
Când spun că îl iubesc senzual, nu e întru totul adevărat; îl iubesc în multe alte feluri – când râde la
filme sau când vorbeşte foarte liniştit în bucătărie; iubesc umilinţa, sensibilitatea, sâmburele de
amărăciune şi furie al fiinţei lui.
Avea de gând să-i scrie lui June o scrisoare zdrobitoare, plină de acuzaţii. Şi în momentul acela i-
am adus un document care justifică toate acţiunile ei. A fost ca şi cum ar fi ridicat mâna s-o lovească,
iar eu fusesem nevoită să-l opresc. Ştiu acum că June este dependentă de droguri. Am găsit descrieri
într-o carte care confirmă ceea ce eu doar bănuiam.
Henry a fost copleşit. Poate fi păcălit cu uşurinţă. June vorbea mereu despre droguri, precum
criminalul care se întoarce la locul faptei. Avea nevoie să atingă subiectul în timp ce nega violent că
luase vreodată droguri (poate doar de două sau trei ori). Henry a început să pună lucrurile cap la cap.
Când i-am văzut disperarea, m-am speriat. „Nu trebuie să fii prea sigur de ce-ţi spun. Uneori mă
grăbesc să sintetizez.“ Dar simţeam că am dreptate.
Aici, a emis singura judecată etică pe care l-am auzit vreodată formulând-o în legătură cu
autodistrugerea, şi anume că drogurile denotă o carenţă în firea cuiva. Asta e ceea ce făcea ca relaţia
lor să fie lipsită de speranţă.
Am simţit o mare milă pentru el când a început să se întrebe cât de mult îl iubea June, să compare
dragostea ei cu a mea. Am apărat-o, spunându-i că îl iubeşte în felul ei, care este inuman şi fantastic.
Dar e adevărat că eu nu l-aş părăsi aşa cum face ea. E adevărat, după cum spune el, că cea mai mare
dragoste a ei e dragostea de sine. Dar dragostea de sine e ceea ce a făcut din ea un mare personaj.
Henry e uneori uimit de admiraţia mea faţă de June. Aseară a spus:
— La început ţi-ai dorit foarte tare ca June să se întoarcă. Am dreptate când cred că acum nu-ţi mai
doreşti?
— Da.
Şi-am mai recunoscut şi alte lucruri, deşi nu am răspuns niciodată la întrebările lui despre amanţi.
O dată, mă strângea în braţe atât de călduros, zicând: „Spune-mi că nu m-ai înşelat! M-ar durea
îngrozitor, spune-mi…“, încât i-am spus că nu-l înşelasem. Am renunţat la misterul meu, ştiind că nu
ar trebui, dar incapabilă de orice altceva.
Să exasperez un bărbat poate fi o plăcere; dar să stau în braţele lui Henry şi să mă livrez atât de
total mi se părea o plăcere şi mai mare – să-i simt corpul relaxându-se şi să-l văd adormind cu
fericirea lui. A doua zi, îmi pot recupera scutul feminin, pot relua războiul crâncen şi inutil. La
lumina zilei îi pot reda un pic din nelinişte, gelozie, teamă, pentru că le vrea. Henry, Soţul Etern. I-a
plăcut suferinţa cu June, deşi îi place şi eliberarea de suferinţă cu mine.

Am avut o discuţie amuzantă despre începuturile noastre. Henry îşi dorise să mă sărute în ziua în
care am rămas pentru prima oară singuri, ziua plimbării noastre prin pădure, când am vorbit despre
June.
— Dar recunoaşte că pentru tine era un joc la început, am zis.
— La început de tot, nu. La Dijon, da, aveam nişte idei crude, reci, despre cum să te folosesc. Dar
în ziua în care m-am întors la Paris şi ţi-am văzut ochii – ah, Anaïs, privirea ta la restaurant, când m-
am întors! Asta mi-a pus capac. Dar viaţa ta, seriozitatea ta, trecutul tău mă speriau. Aş fi fost foarte
precaut dacă tu n-ai fi…
Râd acum, când mă gândesc la asta – la ce i-am citit din jurnalul roşu, visul despre scrisul lui. Eu
am fost cea care a spart carapacea, pentru că voiam cu disperare să mă cunoască. Şi ce surpriză am
fost pentru el, îmi spune. Mi-am urmat un impuls cu îndrăzneală, cu curaj. Asta pentru că am văzut
mai repede şi am ştiut că eu şi Henry… Sau a fost naivitate?
Ne mărturisim cele mai caraghioase îndoieli ale unuia asupra celuilalt. Mi l-am imaginat pe Henry
spunându-i lui June: „Nu, n-o iubesc pe Anaïs. Am acţionat ca tine, în virtutea a ceea ce-ar putea face
pentru mine“. Iar el şi-a imaginat cum peste câteva luni aveam să vorbesc cu dipreţ despre el. Stăm în
bucătărie şi schimbăm între noi aceste produse diabolice ale unor minţi hiperfertile, pe care o
mângâiere le va disipa într-o clipă. Eu sunt în pijama. Mâna lui Henry alunecă pe umărul meu şi
râdem, întrebându-ne care se va dovedi a fi adevărul.

Contrastul dintre senzualitatea lui Hugo şi a lui Henry mă chinuie. Ar putea fi Hugo mai senzual?
Durează atât de puţin cu el! Se crede un fenomen pentru că m-a posedat şase nopţi la rând, dar cu
mişcări rapide, ca de pumnal. Până şi după un orgasm tandreţea lui Henry este mai penetrantă, mai
voluptuoasă. Micile lui săruturi blânde, ca o ploaie, rămân în trupul meu aproape la fel de mult ca
dezmierdările lui violente.
— Eşti foarte uscată, mă tachinează.
Îi mărturisesc că Hugo trebuie să folosească vaselină. Apoi realizez întreaga semnificaţie a acestei
confesiuni şi sunt covârşită.
Noaptea trecută am atins în somn penisul lui Hugo, aşa cum am învăţat să-l ating pe-al lui Henry.
L-am mângâiat şi l-am strâns în mână. Pe jumătate adormită, am crezut că era al lui Henry. Când
Hugo s-a excitat şi a început să mă posede, m-am trezit complet şi am fost profund dezamăgită.
Dorinţa mea a pierit.
Îl iubesc pe Hugo fără pasiune, dar tandreţea este şi ea o legătură puternică. N-o să-l părăsesc
niciodată, cât o să mă vrea. Cred că pasiunea asta pentru Henry se va istovi.
Pentru bărbaţii care nu sunt în primul rând fizici, sunt femeia esenţială, pentru bărbaţii ca Hugo,
Eduardo şi chiar Allendy. Henry se poate descurca şi fără mine. Cu toate astea, este extraordinar să
văd cum l-am schimbat, cum a devenit întreg, cum rareori mai atacă mori de vânt sau delirează. Eu
sunt cea care nu poate trăi plenar fără Henry. Şi eu m-am schimbat. Mă simt neliniştită, plină de
temperament, aventuroasă. Ca să fiu absolut sinceră, sper în secret să întâlnesc pe altcineva, să
continui să trăiesc aşa cum trăiesc, senzual. Am închipuiri erotice. Nu vreau singurătate, introspecţie,
muncă. Vreau plăcere.
Zilele astea mă ocup cu frivolităţi. Slujesc zeiţa frumuseţii, sperând să-mi ofere daruri. Muncesc
pentru o piele uimitoare, pentru un păr vibrant, pentru o sănătate bună. E drept, nu am haine noi, din
cauza lui Henry, dar asta nu are importanţă. Am vopsit, am modificat, am rearanjat nişte lucruri. Luni
am de gând să risc o operaţie care va înlătura pentru totdeauna curbura caraghioasă a nasului meu.
După o noapte împreună, eu şi Henry nu ne puteam despărţi. Promisesem să mă duc acasă duminică
şi să petrec seara cu Eduardo. Dar Henry a spus că vine cu mine la Louveciennes, orice s-ar
întâmpla. N-o să uit niciodată ziua şi noaptea aceea. Servitoarele erau libere; aveam casa numai
pentru noi. Henry a explorat-o şi i-a plăcut enorm. Când s-a aruncat pe patul nostru mare şi moale,
voluptatea acestuia l-a impresionat. M-am întins lângă el şi m-a penetrat repede, flămând.
Am stat de vorbă, am citit împreună, am dansat, am ascultat înregistrări cu muzică de chitară. A
citit fragmente din jurnalul roşu. Dacă el simţea un anumit caracter de basm al locului, şi eu începeam
să simt un fel de vrajă, în care Henry era o fiinţă extraordinară, un sfânt, un prodigios maestru al
cuvintelor, cu o minte uluitoare. Sunt uluită de sensibilitatea lui. A plâns în timp ce mă privea
ascultând discurile; şi a refuzat să citească în continuare din jurnal, îndurerat de revelaţiile prea
intime din acesta – Henry, care nu are nimic sacru!
Eduardo a venit la patru şi l-am lăsat să sune la uşă. Lui Henry îi plăcea, mie nu. „Eşti prea
umană“, a spus el, adăugând: „Acum ştiu ce simţi faţă de mine când mă pui în aceeaşi situaţie“. Eu şi
Henry stăm în pat şi Eduardo sună la uşă, pleacă şi încearcă din nou, jumătate de oră mai târziu.
Luni, la unu şi jumătate, Henry m-a lăsat, crezând că plec în vacanţă în noaptea aceea. La două
eram la clinică. Eram uimită că mă dusesem acolo singură, să-mi asum un risc imens pentru faţa mea.
Stăteam întinsă pe masa de operaţie, conştientă de fiecare gest al chirurgului. Eram în acelaşi timp
calmă şi înspăimântată. Nu spusesem nimănui nimic despre asta. Sentimentul de singurătate era imens
şi, odată cu el, simţeam o siguranţă care mă copleşeşte în toate momentele importante. M-a ajutat să
trec prin această încercare. Dacă operaţia nu reuşea şi rămâneam desfigurată, aveam de gând chiar să
dispar complet, să nu-i mai văd niciodată pe cei pe care-i iubesc. Apoi a sosit momentul când mi-am
văzut nasul în oglindă, pătat de sânge şi drept – grecesc! După aceea, bandaje, umflături, o noapte
dureroasă, vise. Îmi vor mai fremăta oare nările vreodată?
Dimineaţa, infirmiera îmi aduce hârtie de scris cu antetul clinicii. Asta îmi dă o idee. Îi scriu lui
Eduardo, cu o mână tremurătoare, că am plecat la ţară, am luat cocaină şi am fost adusă la spital
pentru că nu mă mai trezeam. Cochetez cu ideea, chicotind în timp ce scriu. Ca să fac viaţa mai
interesantă. Ca să imit literatura, care e o farsă.
Ceea ce-ţi imaginezi e ceva ce-ţi doreşti. Cum ar fi fost ziua şi noaptea aceea la Louveciennes,
singură cu June, dacă am fi avut cocaină?

Sunt acasă, bântuită de miracolul orelor petrecute cu Henry şi de o oroare întârziată faţă de clinică.
Nasul meu e greu, dar frumos.
Amân să mă duc la Allendy până când arăt prezentabil. Îmi spune că l-a văzut pe Eduardo şi că
acesta e foarte nefericit. Vreau ca şi Allendy să creadă povestea cu cocaina.
Pe pat sunt raze de soare, dar nici un sentiment de sacrilegiu pentru că Henry a dormit acolo. Mi se
pare firesc. Casa e în ordine. Cufărul meu e făcut şi stă la intrare. În poşetă am bani austrieci şi un
bilet spre Innsbruck.

Henry era disperat a doua zi, după discuţia care se presupunea că avea să rezolve totul. Am hotărât
să nu fugim împreună. I-am spus cu tristeţe: „O să mă pierzi în curând, pentru că nu mă iubeşti
îndeajuns“. Dar n-am ajuns încă acolo.
Pe măsură ce pasiunea mea creşte, la fel se întâmplă şi cu tandreţea mea faţă de Hugo. Cu cât creez
o distanţă mai mare între corpurile noastre, cu atât mai exotice mi se par perfecţiunea, bunătatea lui,
cu atât mai mare e recunoştinţa mea, cu atât sunt mai conştientă că, dintre noi toţi, el ştie cel mai bine
să iubească. În timp ce el călătoreşte şi eu stau singură, nu mă simt legată de el, nu mă închipui alături
de el, nu-l doresc, deşi mi-a dat darul cel mai preţios cu putinţă, iar când mă gândesc la el văd un om
extrem de generos, de cald, care m-a salvat de sărăcie, de sinucidere şi de nebunie.
Nebunie. Mi-ar fi uşor să intru din nou în starea pe care-o aveam la bordul vaporului spre New
York, când voiam să mă înec. Când îi scriu lui Eduardo scrisoarea mea imaginară, spun: „Mă bucur
că am scăpat din infern pentru douăzeci şi patru de ore de vise“. Cred asta. Atracţia mea faţă de
droguri se bazează pe o dorinţă imensă de a-mi anihila conştiinţa. Deunăzi, când l-am părăsit pe
Henry, eram atât de profund conştientă că-l părăseam, încât aş fi putut cu uşurinţă să mă întorc spre
şoferul de taxi şi să-i cer să mă ducă direct în Sena.
Ceea ce am inventat pentru Eduardo o să se întâmple într-o zi. Cât o să pot să suport conştiinţa
vieţii depinde de munca mea. Munca a fost pentru mine singurul element stabilizator. Jurnalul e un
produs al bolii mele, poate o accentuare şi o exagerare a ei. Vorbesc de uşurare când scriu; poate,
dar e şi o întipărire a durerii, un tatuaj al fiinţei mele.
Henry crede că jurnalul devine important numai când scriu adevăruri, ca amănuntele infidelităţilor
mele.
Mi se pare că urmăresc numai firul cel mai accesibil. Trei sau patru fire pot fi balansate, ca nişte
linii de telegraf, în acelaşi timp, şi dacă ar fi să le interceptez pe toate, aş dezvălui un amestec de
inocenţă şi duplicitate, generozitate şi calcul, teamă şi curaj. Nu pot spune tot adevărul, pur şi simplu,
pentru că ar trebui să scriu patru jurnale în acelaşi timp. Adeseori ar trebui să revin, din cauza
viciului meu de a înfrumuseţa.

Hotel Achenseehof, Tirol. Aseară, în pat, am întins mâna dezolată, vrând să-l ating pe Henry cel
mereu viu, senzual. Mi-a părut rău când mi-a mărturisit că-mi scrisese o scrisoare pasională din
Dijon şi apoi o distrusese, pentru că scrisoarea mea conţinea o aluzie la hipersexualitatea lui, pe care
eu n-o intenţionasem ca reproş, dar pe care el o înţelesese astfel.
O, să dorm până voi fi din nou întreagă, să mă trezesc liberă şi uşoară! Gândul la multele scrisori
pe care trebuie să le scriu mă apasă. Până şi lui Henry i-am trimis doar un bilet scurt. Munţi, nori
grei, ceţuri, plăpumi, pături şi eu, stând nemişcată ca un hârciog. Nasul e normal. Îmi ascund jurnalul
în sobă, în cenuşă.

Pentru Henry m-am trezit şi am scris o scrisoare. M-am trezit ca să-mi amintesc visul: sosise June.
Venea să mă vadă pe mine înainte de a-l vedea pe Henry, părând tot rezervată şi indiferentă, ca în
alte vise. Eu dormeam. Ea mă trezea cu un sărut, dar începea imediat să-mi spună ce dezamăgită era
de mine şi să-mi critice înfăţişarea. Când îmi spunea că nasul meu e prea gros, îi explicam că mă
operasem. Apoi regretam imediat, pentru că îmi dădeam seama că avea să-i spună lui Henry. Îi
spuneam că ştiu foarte bine că e mai frumoasă decât mine. Ea îmi cerea s-o masturbez. O făceam cu
foarte multă pricepere şi mă simţeam de parcă mi-aş fi făcut-o mie. Era recunoscătoare pentru atâta
plăcere şi pleca mulţumindu-mi. „Acum mă duc să-l văd pe Henry“, spunea.
Scrisoare către Henry: „Aseară mă întrebam cum aş putea să-ţi arăt, prin ceva ce m-ar costa
enorm, că te iubesc; şi nu mi-a venit altă idee decât să-ţi trimit bani ca să-i cheltuieşti cu o femeie.
M-am gândit la Negresă. Îmi place pentru că măcar îmi pot simţi propria moliciune topindu-se în ea.
Te rog, nu te duce la femei prea ieftine, prea comune! Şi apoi nu-mi povesti despre asta, pentru că
sunt sigură că ai făcut-o deja. Lasă-mă să cred că eu ţi-am oferit totul“.
 În acelaşi timp, cu ce bucurie îl primesc pe Hugo aici! Şi aflu o mare plăcere, frenezie chiar,
făcând dragoste cu el. Nu ştiu cum, într-un loc ca ăsta, nu poate să-mi fie dor de Henry, pentru că el
nu se potriveşte cu munţii, lacurile, sănătatea, singurătatea, somnul. Aici Hugo triumfă, cu picioarele
lui foarte frumoase în pantaloni scurţi tirolezi. Stau aici cu el şi viaţa mea de la Paris cu Henry e ca
visele de noapte.
Eu şi Hugo ne reluăm tandreţea şi tachinările. O săptămână departe de mine îl maturizează. Cred că
nu ne putem maturiza împreună. Împreună suntem moi, slabi, tineri. Depindem prea mult unul de
celălalt. Împreună trăim într-o lume ireală. Şi trăim în lumea exterioară, cum spune Hugo, numai
pentru că o avem pe asta, a noastră, ca plasă de siguranţă.
A fost dezolat de nasul meu perfect. „Dar adoram cocoaşa aceea mică şi caraghioasă! Nu-mi place
să te văd schimbată.“ În cele din urmă îl conving de progresul estetic. Mă întreb ce-o să spună Henry.
Într-un fel mi-e frică să primesc vreo scrisoare de la el. O să-mi provoace febră. M-am obişnuit
din nou cu siguranţa devotamentului lui Hugo. Mă odihnesc pe pieptul lui mare şi păros. Din când în
când devin un pic plictisită şi iritată, dar n-o arăt. Suntem fericiţi împreună, bucurându-ne de
lucrurile mărunte. Oamenii ne cred, ca întotdeauna, în luna de miere.
Ce mă întreb acum e dacă rămân în lumea lui Hugo pentru că-mi lipseşte curajul să mă aventurez
complet în afara ei sau pentru că nu am iubit încă pe nimeni destul cât să vreau să renunţ la viaţa mea
cu Hugo. Dacă el ar muri, nu m-aş duce la Henry; asta mi-e clar.

Simt o mare bucurie primind o scrisoare lungă de la Henry. Îmi dau seama că el şi June au făcut ca
Dostoievski să fie viu şi cumplit pentru mine. În unele momente mă topesc de recunoştinţă gândindu-
mă la ceea ce mi-a oferit Henry, pur şi simplu fiind ceea ce este; în altele, sunt disperată din cauza
instinctelor eliberate care fac din el un prieten imposibil. Îmi amintesc cum arătase mai mult orgoliu
rănit decât iubire atunci când ungurul încercase să-mi bage mâna sub rochie în seara aceea, la Select.
„Mă crede prost?“ Când e beat, e în stare de orice. Acum s-a ras în cap ca un condamnat, ca să se
înjosească. Dragostea lui pentru June e autoflagelare. În cele din urmă, tot ce ştiu e că m-a fecundat în
mai multe feluri şi că voi avea puţini amanţi atât de interesanţi ca Henry.
Când ne reluăm duelul de scrisori – scrisori nebuneşti, vesele, libere –, absenţa lui îmi provoacă o
durere fizică, foarte chinuitoare. Astăzi mi se pare că Henry o să facă parte din viaţa mea mulţi ani,
chiar dacă e amantul meu de numai câteva luni. O fotografie a lui, cu gura lui grea deschisă, mă
înduioşează. Încep să mă gândesc repede la o lampă care ar fi mai bună pentru ochii lui, mă preocupă
vacanţa lui. Mă face profund fericită faptul că şi-a terminat de rescris a doua carte în ultimele două
luni, că e atât de energic şi de productiv. Şi ce-mi lipseşte? Vocea, mâinile, corpul lui, tandreţea,
grosolănia, bunătatea şi cruzimea lui. Şi spune: „June n-a fost niciodată în stare să descopere dacă
sunt un sfânt sau un diavol“. Nici eu nu ştiu.
În acelaşi timp am multă dragoste să-i ofer lui Hugo. Mă mir de asta, în timp ce ne comportăm ca
nişte amanţi, înjurând paturile separate şi dormind inconfortabil într-un pat prea mic, ţinându-ne de
mână peste masă la cină, sărutându-ne în barcă. E uşor să iubeşti şi sunt foarte multe feluri de-a o
face.
Când îl întreb pe Henry ce l-a împiedicat să citească restul jurnalului meu violet, răspunde: „Nu
ştiu mai bine decât tine de ce am încetat să citesc la un moment dat. Poţi să fii sigură că regret. Nu pot
să-ţi spun decât că a fost o tristeţe impersonală, lucruri care ieşeau prost nu din cauza răului sau a
răutăţii, ci printr-un soi de fatalitate inerentă, care făcea până şi cele mai valoroase şi sacre lucruri să
pară iluzorii, instabile, trecătoare. Dacă ai înlocui un anumit personaj cu X, ar fi acelaşi lucru. De
fapt, probabil că mă înlocuiam eu însumi“.
Nimeni nu poate să nu plângă distrugerea „căsniciei ideale“. Dar eu nu mai plâng. Mi-am epuizat
scrupulele. Hugo are cea mai frumoasă fire din lume şi îl iubesc, dar iubesc şi alţi bărbaţi. Stă la un
metru de mine în timp ce scriu asta şi nu mă simt vinovată.
Trăiesc în regatul lui. Pace. Simplitate. În seara asta vorbeam despre rău şi mi-am dat seama că
trăieşte cu o siguranţă absolută în ceea ce mă priveşte. Nu poate să-şi imagineze vreodată că… în
timp ce eu îmi pot imagina cu uşurinţă. Este oare mai inocent decât mine? Sau pur şi simplu ai
încredere atunci când tu însuţi eşti atât de integru?

Cu cât îl citesc mai mult pe Dostoievski, cu atât mai multe întrebări îmi pun în legătură cu June şi
Henry, de pildă dacă nu cumva sunt doar imitaţii. Recunosc aceleaşi expresii, acelaşi limbaj elevat,
aproape aceleaşi acţiuni. Sunt ei fantome literare? Au suflete proprii?
Îmi amintesc un moment în care mi-am permis să am un resentiment mărunt faţă de Henry. Era la
câteva zile după ce îmi spusese că acceptase avansurile târfelor. Trebuia să ne întâlnim la Fraenkel
ca să discutăm posibilitatea ca să-l ajut să-şi publice cartea. Mă simţeam foarte dură şi cinică.
Detestam să fiu privită ca soţia unui bancher care putea proteja un scriitor. Îmi detestam neliniştea
extraordinară, nopţile de veghe, în care căutasem mijloace de a-l ajuta pe Henry. Brusc mi s-a părut
un parazit, un egoist feroce. Înainte de sosirea lui am vorbit cu Fraenkel, i-am spus că era imposibil
şi i-am spus şi de ce. Lui Fraenkel îi era foarte milă de Henry; mie – deloc. Apoi a apărut Henry. Era
îmbrăcat cu multă grijă, pentru mine, mi-a arătat costumul lui cel nou, pălăria şi cămaşa nouă. Era
bărbierit cu atenţie. Nu ştiu de ce, asta m-a înfuriat. Nu l-am întâmpinat prea călduros. Am continuat
să vorbesc despre munca lui Fraenkel. Henry a simţit că ceva nu era în regulă şi a întrebat: „Am venit
prea devreme?“ În cele din urmă, a spus ceva de ieşit la masă. I-am răspuns că nu puteam să merg.
Hugo nu plecase la Londra, aşa cum crezusem. Trebuia să iau trenul de şapte şi jumătate spre casă.
Am privit chipul lui Henry. Mi-a făcut plăcere să văd că era teribil de dezamăgit. L-am părăsit.
Dar am fost foarte nefericită imediat după aceea. Toată tandreţea mea a revenit. Mă temeam că îl
rănisem. I-am scris un bilet. A doua zi, Hugo a plecat şi m-am dus imediat la Henry. În noaptea aceea
am fost atât de fericiţi împreună, încât, adormind, Henry a spus: „Ăsta e paradisul!“

august
Când citesc scrisorile înflăcărate ale lui Henry, nu sunt tulburată. Nu sunt nerăbdătoare să mă
întorc la el. Defectele lui rămân în prim-plan. Probabil că pur şi simplu am revenit la Hugo. Nu ştiu.
Sunt conştientă de distanţa uriaşă dintre noi. Şi mi-e greu să-i scriu drăgăstos. Mă simt nesinceră.
Evit problema. Scriu mai puţin decât ar trebui. Trebuie chiar să mă forţez să scriu. Ce s-a întâmplat?
Hugo e surprins că sunt atât de agitată. Fumez, mă ridic, mă mişc de colo-colo. Nu-mi pot suporta
propria companie. Nu am învăţat încă să înlocuiesc introspecţia cu gândirea. Aş putea medita la
Spengler, de pildă, dar după zece minute mă devorez din nou pe mine însămi. Cum spune Gide,
introspecţia falsifică totul. Probabil că mă înstrăinează de Henry. Am nevoie de vocea şi
dezmierdările lui. Îmi scrie o scrisoare minunată despre ultimele noastre zile în Clichy, despre cum
mă doreşte, cât e de pierdut fără mine.
Şi totuşi mi-e imposibil să-l doresc în prezenţa lui Hugo. Râsul lui Hugo, devotamentul lui Hugo
mă paralizează. În cele din urmă îi scriu, făcând aluzie la toate astea. Dar, îndată ce pun scrisoarea la
poştă, sentimentele înăbuşite în mod artificial mă copleşesc. Îi scriu un bilet furibund.
A doua zi dimineaţa primesc o scrisoare uriaşă de la el. Sunt înduioşată la simpla ei atingere.
„Când te întorci, o să-ţi ofer o orgie literară. Asta înseamnă futut şi vorbit, vorbit şi futut. Anaïs, o să-
ţi deschid până şi măruntaiele! Dumnezeu să mă ierte dacă scrisoarea asta va fi vreodată deschisă din
greşeală. Nu mă pot abţine. Te vreau. Te iubesc. Eşti hrană şi băutură pentru mine, pentru toată
maşinăria asta nenorocită. Să fiu în tine e una, dar să mă apropii de tine e cu totul altceva. Mă simt
aproape de tine, una cu tine, eşti a mea indiferent dacă recunoşti sau nu asta. Fiecare zi de aşteptare e
acum un chin. Le număr încet, dureros. Dar vino cât de repede poţi. Am nevoie de tine. Doamne,
vreau să te văd la Louveciennes, să te văd în lumina aceea aurie a ferestrei, în rochia ta verde ca
Nilul şi cu faţa palidă, o paloare îngheţată ca în seara concertului! Te iubesc aşa cum eşti. Îţi iubesc
coapsele, paloarea aurie, curba feselor, căldura din interior, sucurile. Anaïs, te iubesc atât de mult,
atât de mult! Îmi simt limba legată. Stau aici şi-ţi scriu cu o erecţie uriaşă. Îţi simt gura moale
închizându-se peste mine, piciorul tău strângându-mă ca-ntr-o menghină, te revăd aici, în bucătărie,
ridicându-ţi rochia şi aşezându-te deasupra mea, văd scaunul săltând pe podeaua bucătăriei, boc,
boc.“
Răspund pe acelaşi ton, includ biletul furibund, trimit o telegramă. O, n-am cum să lupt împotriva
invadării mele de către Henry!
Hugo citeşte. Mă aplec deasupra lui şi revărs dragoste, o dragoste acut penitentă. Hugo suspină:
„Jur că n-aş putea afla cu nimeni în afară de tine atâta plăcere!… Eşti totul pentru mine“.
Am o noapte de insomnie, cu o suferinţă devastatoare, gândindu-mă la cuvintele înţelepte ale lui
June: „Lasă lucrurile să curgă“. A doua zi îmi fac încet bagajul, gândindu-mă la Henry. E hrană şi
băutură pentru mine. Cum am putut, fie şi pentru câteva zile, să mă desprind de el? Dacă Hugo nu ar
râde aşa, ca un copil, dacă mâinile lui calde, păroase, nu s-ar întinde întruna spre mine, dacă nu s-ar
apleca să-i dea ciocolată unui terier scoţian negru, dacă nu şi-ar întoarce spre mine faţa lui fin
cizelată spunând: „Mă iubeşti, păsărică?“
Între timp, Henry sare în trupul meu. Îi simt ţâşnirea, pomparea neîncetată. Noaptea de luni e
insuportabil de departe.
Lungimea scrisorilor lui, douăzeci sau treizeci de pagini, e simbolică pentru cât de mare e acest
om. Torentul lui mă biciuieşte. Nu vreau decât să fiu femeie. Nu să scriu cărţi, să înfrunt lumea direct,
ci să trăiesc prin transfuzie de sânge literar. Să stau în spatele lui Henry, hrănindu-l. Să mă odihnesc
de atâta autoafirmare şi creaţie.

Alpinişti, fum, ceai, bere, radio. Capul îmi pluteşte desprins de trup, suspendat în fum de pipe
tiroleze. Văd ochi de broască, păr de paie, guri ca nişte carnete deschise, râturi de porc, capete ca
nişte bile de biliard, mâini de maimuţă cu palme de culoarea şuncii. Încep să râd, de parcă aş fi
beată, şi spun cuvinte de-ale lui Henry: „la dracu’“, „futut“, iar Hugo se supără. Sunt tăcută şi rece.
Capul îmi vine plutind înapoi. Plâng. Hugo, care a încercat să se racordeze la veselia mea, observă
acum tranziţia rapidă şi e deconcertat.
Trăiesc din ce în ce mai mult această monstruoasă deformare a realităţii. Înainte de a pleca în
Austria, am petrecut o zi la Paris. Am închiriat o cameră în care să mă odihnesc, pentru că nu
dormisem cu o noapte înainte, o cămăruţă cu lucarne, la mansardă. Stând acolo, am avut senzaţia că
se rup toate legăturile, mă despărţeam de fiecare fiinţă pe care o iubeam, atent şi complet. Îmi
aminteam ultima privire a lui Hugo din tren, faţa palidă şi sărutul fratern al lui Joaquin, ultimul sărut
lăptos al lui Henry, ultimele lui cuvinte – „E totul în regulă?“ –, pe care le spune când e fâstâcit şi ar
vrea să spună ceva mai profund.
Mă despărţeam de ei exact aşa cum mă despărţisem de bunica mea la Barcelona, când eram mică.
Aş fi putut muri într-o cămăruţă de hotel, deposedată de toate iubirile şi averile mele, absentă din
registrul hotelului. Dar ştiu că, dacă aş fi rămas câteva zile în camera aia, trăind din banii pe care mi-
i dăduse Hugo pentru călătorie, aş fi putut începe o viaţă complet nouă. Spaima de această nouă viaţă,
mai mult decât spaima de moarte, m-a trezit. M-am ridicat fulgerător din pat şi am fugit din camera
care creştea în jurul meu ca un năvod, captându-mi imaginaţia, devorându-mi memoria, ca să uit în
cinci minute cine eram şi pe cine iubeam.
Era camera numărul treizeci şi cinci, în care m-aş fi putut trezi a doua zi târfă, nebună sau şi mai
rău, probabil, complet neschimbată.
Azi sunt fericită, aşa că mă amuz imaginându-mi tristeţea. Ce-aş simţi dacă ar muri Henry şi aş
auzi, în diferite colţuri din Paris, acordeonul pe care îl auzeam la Clichy? Dar voiam să sufăr. Mă
agăţam de Henry din acelaşi motiv din care se agăţa de el şi June.
Şi Allendy?
Am iar nevoie de ajutorul lui, cu siguranţă.

Paris. Nu aveam nevoie de ajutorul nimănui. Numai să-l văd pe Henry la gară, să-l sărut, să
mănânc cu el, să-l aud vorbind, printre săruturi.
Voiam să-l fac gelos, dar sunt prea fidelă, aşa că am sondat trecutul şi am creat o poveste. Am
scris o falsă scrisoare de la John Erskine, am rupt-o şi am lipit-o la loc. Când Henry a venit la
Louveciennes, focul devora restul scrisorilor lui John. Mai târziu, seara, i-am arătat fragmentul care
scăpase, chipurile, de distrugere, pentru că fusese pus în jurnal. Henry a fost atât de gelos, încât pe a
doua pagină a noii lui cărţi a trebuit să arunce o bombă împotriva textelor lui John. Jocuri copilăreşti.
Şi între timp eu sunt fidelă ca o sclavă – cu sentimente, gânduri şi trup. Lipsa mea de trecut mi se pare
acum un lucru bun. Mi-a conservat ardoarea. M-am întors la Henry ca o virgină, proaspătă,
nefolosită, încrezătoare, dornică.
Eu şi Henry suntem una, stăm nedezlipiţi patru zile. Nu cu trupuri, ci cu flăcări. Doamne, lasă-mă
să mulţumesc cuiva! Nici un drog nu poate fi mai puternic. Ce bărbat! Mi-a absorbit viaţa în trupul
său aşa cum şi eu am absorbit-o pe-a lui. Asta e apoteoza vieţii mele. Henry, Louveciennes,
singurătate, căldura verii, cântecul brizei şi, în noi, tornade şi acalmii uluitoare.
Mai întâi m-am îmbrăcat în costumul de Maja – flori, bijuterii, machiaj, duritate, strălucire. Eram
furioasă, plină de ură. Veniserăm din Austria cu o noapte în urmă şi dormiserăm împreună într-o
cameră de hotel. Credeam că mă înşelase. El jura că nu. Nu contează. Îl uram pentru că îl iubeam cum
nu mai iubisem niciodată pe nimeni.
Stau la uşă cu mâinile-n şolduri, când intră. Am o privire sălbatică. Henry se apropie, uluit, şi nu
mă recunoaşte până nu ajunge foarte aproape şi îi surâd, îi vorbesc. Nu-i vine să creadă. I se pare că
am înnebunit. Apoi, înainte să se trezească de tot, îl iau în camera mea. Acolo, pe grătarul căminului,
sunt o fotografie mare a lui John şi scrisorile lui. Ard. Zâmbesc. Henry se aşază pe canapea.
— Mă sperii, Anaïs, spune el. Eşti atât de diferită, atât de ciudată! Atât de dramatică!
Mă aşez pe jos între genunchii lui.
— Te urăsc, Henry! Povestea aia despre Jeanne [prietena lui Osborn]… M-ai minţit.
Îmi răspunde cu atâta blândeţe, încât îl cred. Şi dacă nu-l cred, nu contează. Toate trădările din
lume nu contează. John e mistuit de flăcări. Prezentul e magnific. Henry mă roagă să mă dezbrac şi
totul cade, în afară de mantila din dantelă neagră. Îmi cere s-o păstrez şi se întinde pe pat, privindu-
mă. Stau în faţa oglinzii, scuturându-mă de garoafe, de cercei. Îmi priveşte trupul prin dantelă.

A doua zi mă agit prin casă, gătind. Brusc, îmi place să gătesc, pentru Henry. Gătesc bogat, cu
infinită grijă. Îmi place să-l văd mâncând, să mănânc cu el.
Stăm în grădină, în pijamale, beţi de aer, de dezmierdările copacilor legănaţi de vânt, de cântecul
păsărilor şi câinii afectuoşi care ne ling mâinile. Dorinţa lui Henry e întotdeauna impetuoasă. Sunt
arată, deschisă.
Noaptea, cărţi, discuţii, pasiune. Simt cum devin frumoasă în timp ce-şi toarnă pasiunea în mine. Îi
arăt o sută de feţe. Mă priveşte. Totul trece ca o procesiune, până la orgasmul din dimineaţa asta,
înainte de-a pleca, atunci când vede o faţă arsă, grea, senzuală, maură.
Aseară a fost furtună. Grindină cât cireşele. Furie a copacilor. Henry stă într-un fotoliu şi întreabă:
„Acum o să citim din Spengler?“
Stă şi toarce ca o pisică. Are căscatul unui tigru, întreaga junglă rage de mulţumire. Vocea îi
vibrează în abdomen. Am pus capul acolo şi am ascultat, aşa cum asculţi o orgă. Stau întinsă în pat.
Port o rochie de dantelă, nimic altceva, pentru că îi place să se uite la mine. „Acum“, spune el, „arăţi
ca un Ingres.“
Nu pot suporta distanţa dintre noi. Mă aşez pe podea. El îmi mângâie părul, îmi dă săruturi
înaripate pe ochi. E tot numai tandreţe şi grijă.
După-amiază, senzualitatea e epuizată. Dar se uită în jos şi îmi arată din nou dorinţa lui fermă. El
însuşi e surprins: „Te iubesc, nici măcar nu mă gândeam la sex… Dar numai atingerea ta…“ Mă aşez
pe genunchii lui. Şi apoi ne cufundăm în acea beţie a suptului. Multă, multă vreme, cu ochii închişi,
doar cu limbile. Apoi penisul şi pereţii de carne cedând, încleştându-se, deschizându-se, pulsând. Ne
rostogolim pe podea până nu mai pot suporta şi stau nemişcată, spunând nu. Dar când mă ajută să-mi
scot rochia şi mă îmbrăţişează prin spate, sar pe el, cu dorinţa reaprinsă. Ce somn după aceea,
pierdut, fără vise!
„Când vine vorba de senzualitate“, spune Henry, „eşti aproape mai senzuală decât June. Pentru că
ea poate fi un animal splendid când o ţii în braţe, dar după aceea, nimic. E rece, dură chiar. Ţie sexul
îţi penetrează mintea, ţi se mută în cap după aceea. Tot ce gândeşti e cald. Eşti mereu caldă. Singurul
lucru e că ai un corp de adolescentă. Dar ce forţă ai de a păstra iluzia! Ştii cum se simt bărbaţii după
ce au avut o femeie. Le vine s-o dea afară din pat. Cu tine e la fel de înălţător după ca şi înainte. De
tine nu mă satur niciodată. Vreau să mă însor cu tine şi să mă întorc la New York cu tine.“
Vorbim despre June. Râd de eforturile lui de-a o rupe cu ea, în minte. Suntem doi împotriva ei, doi
în armonie, în dragoste, într-o fuziune profundă, şi totuşi ea e mai puternică. Ştiu asta mai bine decât
el. A recunoscut multe împotriva ei şi în favoarea mea. Dar surâd cu o înţelepciune ce-şi are
rădăcinile în îndoială. Nu vreau decât ceea ce mi s-a dat în aceste ultime zile, ore atât de fecunde,
încât o viaţă întreagă de amintiri nu le-ar putea epuiza, toci.
„Asta nu e o grădină obişnuită“, spune Henry la Louveciennes. „E misterioasă, plină de
semnificaţii. Într-o carte chinezească e pomenită o grădină celestă, un regat suspendat între cer şi
pământ: asta e.“
Peste toate se profilează probabilitatea fericită ca romanul său, Tropicul Cancerului , să fie
publicat. Când sunt singură, îl aud vorbind. Ca la şarpele lui Lawrence, gândirea lui vine din
măruntaiele pământului. Cineva l-a comparat cu un artist cunoscut ca „pictorul de pizde“.

E mult mai clar pentru mine. Faţă de anumite femei, arată duritate şi asprime; faţă de altele, un
romantism naiv. La început, June îi părea un înger răsărit pe fundalul sălii de dans şi i-a oferit
fidelitatea unui nebun (ea afirmă că în nouă ani a avut numai doi amanţi şi până acum el a crezut asta).
Îl văd acum ca pe un bărbat care poate fi înrobit de miracol, un bărbat care poate crede orice despre
femeie. Îl văd căutat de femei (aşa a fost cu toate femeile pe care le-a iubit cu adevărat). Femeile sunt
cele care iau iniţiativa actului sexual. June a fost cea care şi-a pus capul pe umărul lui şi l-a invitat la
un sărut în seara în care s-au cunoscut. Duritatea lui e numai exterioară. Dar, ca toţi oamenii slabi,
poate comite cele mai nesăbuite acte în anumite momente, îndemnat de propria slăbiciune, care îl
face laş. Părăseşte o femeie în modul cel mai crud pentru că nu poate înfrunta ruperea legăturii.
Şi senzualitatea lui duce la acţiuni de cea mai joasă speţă. Numai înţelegându-i violenţa
instinctelor ajungi să crezi că poate fi cineva atât de necruţător. Viaţa lui galopează mai departe într-
un ritm atât de nebunesc, încât, cum spunea el despre June, numai îngerii sau demonii pot ţine pasul
cu el.
Am fost despărţiţi trei zile. E nefiresc. Căpătasem mici obiceiuri: să dormim împreună, să ne
trezim împreună, să cântăm în baie, să ne ajustăm preferinţele şi fobiile astfel încât să ne armonizăm.
Sunt atât de înfometată de micile intimităţi! Şi el?

Am un puternic simţ al vieţii, inimaginabil atât pentru Hugo, cât şi pentru Eduardo. Sânii îmi sunt
umflaţi. Când fac dragoste ţin picioarele desfăcute larg, în loc să le strâng, ca înainte. Îmi place să-i
fac felaţii atât de tare încât aproape ajung la orgasm. În sfârşit mi-am eliminat sinele infantil.
Îl resping pe Hugo, îi exacerbez dorinţa, spaima de-a nu mă pierde. Îi vorbesc cinic, îl iau peste
picior, îi atrag atenţia asupra diferitelor femei. Nu am loc pentru tristeţe ori regrete. Bărbaţii mă
privesc şi eu îi privesc, cu fiinţa descătuşată. Gata cu vălurile. Vreau mulţi amanţi. Acum sunt
insaţiabilă. Când plâng, îmi vine să mă fut ca să-mi treacă.
Henry vine la Louveciennes într-o după-amiază fierbinte de vară şi mă pune pe masă, apoi pe
covorul negru. Stă pe marginea patului meu şi pare desfigurat. Bărbatul distrat, uşor de dominat, se
adună acum ca să-mi vorbească despre cartea lui. În acest moment este un om mare. Stau şi mă uit la
el uluită. Cu o clipă mai devreme, congestionat de băutură, îşi împrăştia bogăţiile. Momentul în care
se cristalizează e înălţător. M-am adaptat treptat dispoziţiei lui. Eu m-aş fi regulat toată după-amiaza.
Dar mi-a plăcut şi trecerea la discuţii serioase. Discuţiile noastre sunt minunate intermezzouri; nu
dueluri, ci rapide iluminări reciproce. Eu ştiu să dau sens gândurilor lui încă vagi. El le dezvoltă pe
ale mele. Îl aprind. El mă face să curg. Întotdeauna e mişcare între noi. Şi el înşfacă. Mă ia în
stăpânire ca pe o pradă.
Şi stăm întinşi, făcând ordine în ideile lui Henry, hotărând locul incidentelor realiste din romanele
lui. Cartea lui creşte înlăuntrul meu, de parc-ar fi a mea.
Sunt fascinată de tumultul din capul lui, de surprize, curiozitate, elan, amoralitate, sensibilităţi şi
ticăloşii. Mi-a plăcut foarte mult ultima lui scrisoare către mine: „Nu te aştepta să fiu sănătos la
minte. Hai să nu mai fim raţionali! La Louveciennes a fost o căsătorie, nu poţi nega asta. Am plecat cu
o bucată din tine agăţată de trupul meu; înot într-un ocean de sânge, distilat şi otrăvitor. Tot ce fac,
spun sau gândesc are legătură cu căsătoria noastră. Te-am văzut ca stăpână a casei, o maură cu faţa
greoaie, o negresă cu corpul alb, cu ochi pe toată suprafaţa pielii, femeie, femeie, femeie… Nu
înţeleg cum de mai pot continua să trăiesc departe de tine – pauzele astea sunt moarte curată. Cum ţi
s-a părut când s-a întors Hugo? Eram încă acolo? Nu mi te pot imagina stând cu el aşa cum stăteai cu
mine. Cu picioarele strânse. Fragilitate. Dulce supunere trădătoare. Docilitate de pasăre. Cu mine ai
devenit femeie. Am fost aproape îngrozit de asta. Nu ai numai treizeci de ani – ai o mie de ani.
Iată-mă acasă, încă mocnind de pasiune, ca vinul fumegând. Nu mai e o pasiune a cărnii, ci o
foame totală de tine, o foame devorantă. Citesc în ziare despre sinucideri şi crime şi înţeleg profund
totul. Mă simt criminal, sinucigaş.
Încă te mai aud cântând în bucătărie… un fel de vaiet cubanez monoton, dizarmonic. Ştiu că eşti
fericită în bucătărie şi mâncarea pe care o găteşti tu e cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată
împreună. Ştiu că, dacă te-ai opări, nu te-ai plânge. Simt cea mai mare pace şi bucurie stând în
sufragerie şi ascultându-te cum te învârţi de colo-colo cu rochia ta, precum zeiţa Indra împodobită cu
o mie de ochi. Anaïs, doar am crezut până acum că te iubeam, nu era nimic pe lângă certitudinea pe
care o simt acum. A fost oare atât de frumos pentru că a fost scurt şi pe furate? Jucam oare teatru unul
pentru celălalt? Eram mai puţin eu însumi sau mai mult, iar tu erai mai puţin sau mai mult tu însăţi? E
oare o nebunie să cred că ar putea continua? Când şi unde ar începe monotonia? Te studiez atâta ca
să-ţi descopăr posibilele defecte, punctele slabe, zonele periculoase. Nu le găsesc – nici unul. Asta
înseamnă că sunt îndrăgostit, orb, orb, orb. Să fiu orb pentru totdeauna!
Mi te imaginez punând mereu discurile – discurile lui Hugo. Parlez moi d’amour. Viaţă dublă, gust
dublu, plăcere şi nefericire duble. Ce urme adânci trebuie să lase în tine! Ştiu toate astea, dar nu pot
face nimic ca să le împiedic. Aş vrea ca eu să fiu acela care să trebuiască să le îndure. Ştiu acum că
ochii tăi sunt larg deschişi. Anumite lucruri nu le vei mai crede, anumite gesturi nu le vei repeta,
anumite tristeţi, nelinişti nu le vei mai simţi niciodată. E un fel de fervoare criminală rece în tandreţea
şi cruzimea ta. Nici remuşcare, nici răzbunare, nici tristeţe, nici vinovăţie. O trăire totală, fără nimic
care să te salveze de căderea în prăpastie, în afară de o puternică speranţă, o credinţă, o bucurie pe
care ai gustat-o, pe care o poţi repeta când vrei.
Când tună şi fulgeră, stau în pat şi trec prin vise sălbatice. Suntem la Sevilla, apoi la Fez, la Capri,
la Havana. Călătorim întruna, dar avem întotdeauna maşina de scris şi cărţile, iar trupul tău e mereu
aproape de mine, expresia din ochii tăi nu se schimbă niciodată. Oamenii spun că vom fi nefericiţi, că
vom regreta, dar suntem fericiţi, râdem mereu, cântăm. Vorbim în spaniolă, franceză, arabă şi turcă.
Suntem primiţi peste tot şi calea ne este presărată cu flori. Spun că e un vis sălbatic – dar visul ăsta
vreau să-l împlinesc. Viaţă şi literatură combinate; dragostea, dinamul; tu, cu sufletul tău de
cameleon, dăruindu-mi o mie de iubiri, ancoraţi mereu în cine ştie ce furtună, acasă, oriunde-am fi.
Dimineaţa reîncepem de unde ne-am oprit. Înviere după înviere. Tu te afirmi, ai parte de viaţa bogată
şi variată pe care ţi-o doreşti; şi, cu cât te afirmi mai mult, cu atât mă vrei mai mult, ai mai multă
nevoie de mine. Vocea îţi devine din ce în ce mai răguşită, mai profundă, ochii mai negri, sângele mai
gros, trupul mai plin. Un servilism voluptuos şi o nevoie tiranică. Mai crudă acum decât înainte –
conştient, voit crudă. Încântarea insaţiabilă a experienţei…“
E ironic că cea mai profundă experienţă a vieţii mele vine când sunt înfometată nu de profunzime,
ci de plăcere. Senzualitatea mă consumă. Privesc cu mai puţină intensitate lucrurile profunde şi
serioase, dar asta îl fascinează pe Henry, adâncimile pe care nu le-a trăit încă în dragoste.
Ăsta e momentul culminant? Numai de s-ar întoarce June acum, ca să lase în mine şi în Henry acest
gust al apogeului, imposibil de atins din nou, imposibil de anihilat!
Henry a spus: „Vreau să las lumii o cicatrice“.
Îi scriu ce părere am despre cartea lui. Apoi: „N-o să mai fie niciodată întuneric, pentru că în
amândoi e mişcare, înnoire, surpriză. Nu am cunoscut niciodată stagnarea. Nici măcar introspecţia nu
a fost o experienţă statică… Dacă e aşa, gândeşte-te ce găsesc în tine, care eşti o mină de aur. Henry,
te iubesc cu asemenea revelaţii: cu o cunoaştere a ta care te absoarbe pe de-a-ntregul, cu forţa minţii
şi a imaginaţiei mele, dincolo de cea a trupului. Te iubesc astfel încât June să se poată întoarce.
Iubirea noastră poate fi distrusă, şi totuşi nimic nu poate scinda fuziunea care a avut loc… Mă
gândesc astăzi la ce ai spus: «Vreau să las lumii o cicatrice». Te voi ajuta. Eu vreau să las cicatricea
feminină“.
Astăzi l-aş urma pe Henry până la capătul lumii. Ceea ce mă salvează e că suntem amândoi lefteri.
Luciditate: e în Henry o lipsă de sentiment (nu o lipsă de pasiune ori emoţie) care se trădează prin
accentul pe care îl pune pe sex şi discuţii. Când vorbeşte despre alte femei, ceea ce-şi aminteşte
despre ele sunt defectele, caracteristicile senzuale sau disputele. Restul fie lipseşte, fie e implicit. Nu
ştiu încă. Dar sentimentele sunt lanţuri. Henry nu trebuie adulat ca fiinţă umană, ci ca geniu-monstru.
Poate fi bun la inimă, dar numai fără discriminare. I-a dat lui Paulette, din generozitate, perechea de
ciorapi pe care o lăsasem în sertarul lui, cea mai bună pereche a mea, în timp ce eu purtam ciorapi
remaiaţi ca să economisesc bani pentru a-i cumpăra lui cadouri. Banii pe care i-am trimis din
Austria, pentru o femeie, i-a cheltuit pe discuri pentru mine. Cu toate astea, a furat cinci sute de franci
din banii lăsaţi de Osborn prietenei lui când a plecat în America. Îi dă câinelui meu jumătate din
friptura lui, dar păstrează restul prea mare pe care i-l dă din greşeală un şofer de taxi. Aceste acte
bruşte de cruzime, pe care le avea şi June, mă uluiesc şi mă aştept să sufăr din pricina lor, deşi Henry
jură că nu s-ar putea purta niciodată astfel cu mine. Şi până acum nu văd în felul în care mă tratează
decât cea mai aleasă delicateţe. N-a ezitat să emită cele mai crude adevăruri – e perfect conştient de
defectele mele –, dar în acelaşi timp cade victimă vrăjii, blândeţii. De ce am atâta încredere în el, de
ce cred în el, de ce nu mă tem de el? Poate că e o greşeală la fel de mare ca aceea pe care o face
Hugo având încredere în mine.

Tânjesc după Henry, numai după Henry. Vreau să trăiesc cu el, să fiu liberă cu el, să sufăr cu el.
Mă bântuie fragmente din scrisorile lui. Şi totuşi am îndoieli cu privire la dragostea noastră. Mă tem
de impetuozitatea mea. Totul e în pericol. Tot ce am creat. Îl urmez pe Henry scriitorul cu sufletul
meu de scriitor, intru în sentimentele lui aşa cum el hoinăreşte pe străzi, împart cu el curiozităţile,
dorinţele, târfele, îi gândesc gândurile. Totul în noi e mariat.
Henry, tu nu mă minţi; eşti tot ce simt eu că eşti. Nu mă înşela. Dragostea mea e prea nouă, prea
absolută, prea profundă.
 Coborând dealul cu Hugo, am văzut Parisul înecat într-un abur de fierbinţeală. Paris. Henry. Nu mă
gândeam la el ca bărbat, ci ca viaţă.
Cu perfidie, i-am spus lui Hugo: „E cumplit de cald. N-am putea să-i invităm pe Fred, Henry şi
Paulette să ne facă o vizită în noaptea asta?“
Asta pentru că am primit azi-dimineaţă primele pagini din noua lui carte, nişte pagini uluitoare.
Acum scrie cel mai bine, febril, dar coerent. Fiecare cuvânt îşi atinge ţinta. Omul e întreg, puternic,
cum n-a mai fost niciodată. Vreau să-i inhalez prezenţa câteva ore, să-l hrănesc, să-l răcoresc, să-l
umplu de acea răsuflare grea a pământului şi copacilor care îi biciuieşte sângele. Doamne, parcă aş
trăi fiecare clipă într-un orgasm, care se opreşte numai între plonjări!
Vreau ca Henry să ştie asta: că pot subordona încleştarea geloasă a femeii unui devotament
pasionat faţă de scriitor. Simt un servilism mândru. În scrisul lui e splendoare, o splendoare care
transfigurează tot ce atinge.
Aseară, Henry şi Hugo au vorbit unul pentru celălalt, s-au admirat unul pe celălalt. Generozitatea
lui Hugo a înflorit. Când am ajuns în dormitor, l-am răsplătit. La micul dejun, în grădină, a citit
ultimele pagini ale lui Henry. L-a cuprins entuziasmul. Am profitat de asta ca să propun să avem casă
deschisă pentru el, marele scriitor. Ţinându-mă de mână, cântărind asigurările pe care i le dădeam –
Henry mă interesează ca scriitor, asta-i tot –, a consimţit la tot ce-am vrut. Mă duc la poartă să-l
conduc. E fericit să fie pur şi simplu iubit şi sunt uluită de propriile minciuni, de teatrul pe care-l joc.

Nu am ieşit neatinsă din infernul vizitei peste noapte a lui Henry. Evenimentele acelor două zile au
fost complexe. Tocmai când începeam să mă port ca June, „capabilă de adulaţie, devotament, dar şi
de cea mai mare cruzime ca să obţină ce vrea“, cum spusese Henry, el a devenit sentimental.
Era după ce Hugo plecase la slujbă. Henry a spus: „E atât de sensibil, unui asemenea om n-ar
trebui să-i facă nimeni rău“. Asta a stârnit o furtună în mine. Am plecat de la masă şi m-am dus în
camera mea. A venit să mă privească plângând şi s-a bucurat de asta, însă fără să fie crud. Dar am
devenit încordată, nesuferită.
Seara, când s-a întors Hugo, Henry a început din nou să-l asculte cu atenţie, să vorbească aceeaşi
limbă cu el, grav, cumpănit. Stăteam toţi trei în grădină.
Discuţia noastră a fost la început haotică, până când Henry a început să pună întrebări despre
psihologie. (La un moment dat, în timpul zilei, probabil din gelozie faţă de June, spusesem ceva ce
stârnise gelozia lui Henry în legătură cu Allendy.) Tot ce citisem în ultimul an, toate discuţiile mele
cu Allendy, consideraţiile mele asupra subiectului, toate astea se revărsau din mintea mea cu
uimitoare energie şi claritate.
Deodată Henry m-a oprit şi a spus:
— Nu am încredere nici în ideile lui Allendy, nici în gândirea ta, Anaïs. L-am văzut o singură dată.
E un tip brut, senzual, letargic, cu un anume fanatism în privire. Şi tu – tu îmi explici totul atât de clar
şi de frumos, totul pare simplu şi adevărat. Eşti extraordinar de agilă, de deşteaptă. Nu am încredere
în deşteptăciunea ta. Construieşti un model minunat, totul e la locul lui, pare convingător de limpede,
prea limpede. Şi, între timp, tu unde eşti? Nu la suprafaţa limpede a ideilor tale; tu te-ai scufundat
deja mai adânc, în zone mai întunecate, astfel încât cineva doar crede că i-ai expus toate gândurile
tale, doar îşi imaginează că te-ai vărsat în acea claritate. Dar sunt straturi şi straturi – eşti
insondabilă, impenetrabilă. Claritatea ta e înşelătoare. Eşti gânditorul care trezeşte cea mai mare
confuzie în mine, cele mai multe îndoieli, cea mai mare tulburare.
Asta e schema atacului său. A fost lansat cu extraordinară iritare şi vehemenţă. Hugo a adăugat
liniştit:
— Ţi se pare că îţi dă un model curat şi apoi alunecă ea însăşi din el şi râde de tine.
— Exact, a zis Henry.
Am râs. Mi-am dat seama că suma criticilor sale era flatantă şi mă bucuram că îl iritasem şi îl
nedumerisem, dar apoi m-am simţit roasă de amărăciune la gândul că deodată mi se împotrivea. Da,
războiul era inevitabil. El şi Hugo au continuat să discute în timp ce eu încercam să mă înăspresc. Era
ceva neaşteptat pentru mine. Admiraţia lui Henry faţă de Hugo era şi ea deconcertantă, după tot ce
spusese.
Îmi amintesc că mă gândeam că acum cei doi bărbaţi înceţi la minte, germanul cumpănit şi
scoţianul plat, se solidarizau împotriva agilităţii mele. Ei bine, voi fi mai agilă şi mai vicleană.
Henry se identifică acum cu Hugo, soţul, aşa cum eu mă identific cu June. Eu şi June i-am fi biciuit cu
plăcere pe cei doi.
Ce noapte! Cum poţi să te duci la culcare înveninat, greu de lacrimi, încă mocnind de furie? Dă-i
înainte, Henry, compătimeşte-l pe Hugo, pentru că o să-l înşel de o sută de ori. L-aş înşela şi pe cel
mai mare şi mai bun bărbat de pe pământ. Idealul fidelităţii e o glumă. Aminteşte-ţi ce te-am învăţat
în seara asta: psihologia încearcă să restabilească fundamentul vieţii nu pe idealuri, ci pe sinceritatea
faţă de tine însuţi. Loveşte, loveşte cât vrei! O să ripostez.
M-am dus la culcare plină de ură şi de dragoste pentru Henry. Hugo m-a trezit mai târziu cu
dezmierdări şi a încercat să facă dragoste cu mine. Pe jumătate adormită, l-am respins, fără să simt
nimic. Am găsit scuze pentru asta mai târziu.
Dimineaţa m-am trezit greoaie, arţăgoasă. Henry stătea în grădină. Rămăsese ca să putem vorbi.
Era îngrijorat cu privire la seara precedentă. L-am ascultat doar. Mi-a spus că s-a comportat în felul
lui obişnuit. A spus şi a făcut lucruri pe care nu le intenţiona.
— Nu le intenţionai? repet.
Da, se lăsase purtat de intenţia de a-şi disimula dragostea faţă de mine. Nu-l admira pe Hugo atât
de mult cât spusese, nici pe departe. Adevărul era că îl făcusem praf cu tirada mea. Îi venea să mă
îmbrăţişeze. Nu mă văzuse niciodată tratând un subiect cu atâta profunzime. Cea mai mare parte a
gândirii mele i se păruse stenografică. Se împotrivise unui sentiment de admiraţie, de gelozie faţă de
Allendy şi, de asemenea, unei uri perverse faţă de un om care îi putea spune ceva nou. Îi deschisesem
nişte lumi.
Mi-a trecut prin minte că ar putea să joace teatru, o comedie după alta, că acum, dintr-un motiv sau
altul, îmi juca o farsă. I-am spus. A răspuns încet:
— Aşa să-mi ajute Dumnezeu, Anaïs, nu te-am minţit niciodată. N-am ce face dacă nu mă crezi.
Explicaţia lui mi s-a părut slabă. Ce nevoie era să disimuleze? Aveam eu grijă ca Hugo să rămână
orb. Nu cumva, mai degrabă, îi plăceau obstacolele, iar ultima noastră săptămână de întrepătrundere,
armonie, încredere îi stârnea acum obişnuitul dor pervers de discordie?
— Nu, Anaïs, nu vreau război. Dar mi-am pierdut încrederea. Ai spus că Allendy…
A, Allendy! Aşadar, l-am rănit, l-am provocat. Gelozia l-a inspirat. Am spus:
— N-o să te privez de plăcerea pe care o afli în gelozie răspunzându-ţi la întrebări.
 Atunci a spus ceva care m-a mişcat. A început:
— Ceea ce vrea un bărbat [ce vrea un bărbat!] e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult,
încât n-o va interesa nici un alt bărbat. Ştiu că e imposibil. Ştiu că fiecare bucurie îşi conţine propria
tragedie.
Oare puteam să fim din nou deschişi? Dacă eu eram sinceră?
— Ascultă, am spus stângaci, ceea ce vrea un bărbat este ce ţi-am oferit eu până acum, cu un
absolutism pe care nu ţi l-ai putea închipui niciodată.
— E minunat, a zis, foarte tandru şi ameţit.
Primul nostru duel se sfârşise.
Era o mare doză de nebunie în toate astea, mai mult în explicaţiile lui decât în acţiunile iniţiale. A
fost oare într-adevăr o scenă de gelozie sau prima expresie a instabilităţii lui în relaţiile cu oamenii,
a iresponsabilităţii lui? Pentru prima dată mă aflu în faţa unei naturi mai complicate decât a mea.
Poate că am devenit mai interesanţi unul pentru celălalt cu preţul încrederii. El e bucuros că m-a
văzut scoţând toată gama de sunete, ca un instrument. Uman, am pierdut ceva. Credinţa, probabil. În
locul acelei deschideri oarbe faţă de el, îmi convoc inteligenţa.
Mai târziu, când plânge povestindu-mi că tatăl lui moare de foame, stau paralizată şi nu simt nici
un fel de milă. Aş da orice să ştiu dacă i-a trimis tatălui său ceva din banii pe care i-am dat eu,
înfometându-se el însuşi ca să facă asta. Tot ce vreau să ştiu e dacă mă poate minţi. Eu am fost în
stare atât să-l iubesc, cât şi să-l mint. Mă văd învăluită în minciuni, ce nu par să-mi penetreze
sufletul, de parcă n-ar face cu adevărat parte din mine. Sunt ca nişte costume. Când îl iubeam pe
Henry, ca în acele patru zile, îl iubeam cu un trup gol care se dezbrăcase de costume şi îşi uitase
minciunile. Poate că nu se întâmpla la fel şi în cazul lui. Dar dragostea, în toate astea, tremură ca o
lance într-o dună de nisip. Să minţi înseamnă, bineînţeles, să dai naştere nebuniei. În clipa în care
păşesc în peştera minciunilor mele, cad în întuneric.
Nu am avut timp să-mi notez minciunile. Vreau să încep. Presupun că nu am vrut să le privesc.
Dacă unitatea e imposibilă pentru scriitorul care este o „mare de protoplasmă spirituală, capabilă să
curgă în toate direcţiile, să înghită orice obiect aflat în calea ei, să pătrundă în fiecare fisură, să
umple fiecare formă“, cum spunea Aldous Huxley în Punct contrapunct, măcar adevărul e posibil
sau sinceritatea în legătură cu nesincerităţile tale. E adevărat, cum spunea Allendy, că ceea ce mintea
mea produce fictiv eu îmbogăţesc cu simţire adevărată şi sunt absorbită, cu bună-credinţă, de
propriile invenţii. El m-a numit le plus sympathique dintre nesinceri. Da, sunt cea mai nobilă dintre
ipocriţi. Motivele mele, după cum revelează psihanaliza, au cel mai mic grad de rea-voinţă. Nu ca să
fac pe cineva să sufere îmi las amantul să doarmă în patul soţului meu. Ci pentru că nu am simţul
sacrului. Dacă Henry ar fi fost mai curajos, i-aş fi dat lui Hugo un somnifer în timpul vizitei lui, ca să
mă duc să mă culc cu el. El era însă prea timid şi ca să-mi fure un sărut. Abia după ce a plecat Hugo,
m-a aruncat pe frunzele de iederă, în fundul grădinii.
Am petrecut cândva patru zile cu un amant pasional. În ziua aceea am fost regulată de un canibal.
Zăceam emanând sentimente umane şi ştiam că, în acel moment anume, era neuman. Scriitorul e
îmbrăcat în umanitatea lui, dar nu e decât o deghizare.
Discursul meu din seara precedentă despre sinceritate, despre dependenţa unuia de celălalt, despre
fluxul de încredere pe care nu-l poţi avea nici cu fiinţa iubită mersese la ţintă.
 Poate că dorinţa mea de a păstra splendoarea acelor patru zile cu Henry este un efort irosit. Poate
că, asemeni lui Proust, sunt incapabilă de mişcare. Aleg un punct din spaţiu şi mă învârt în jurul lui,
aşa cum m-am învârtit vreme de doi ani în jurul lui John. Mişcarea lui Henry e o frecare constantă
pentru a scoate scântei, indiferentă la mutilările pe care le poate produce.
L-am întrebat mai târziu:
— Când o să-ţi revină sentimentele faţă de June, ele vor altera, fie şi pentru o clipă, relaţia
noastră? Se va rupe legătura dintre noi? Vor curge sentimentele noastre înapoi spre un izvor al
dragostei sau vor curge în direcţii diferite?
Henry a spus că era o dublă curgere. Că purta în minte o scrisoare către June: „Te vreau înapoi,
dar trebuie să ştii că o iubesc pe Anaïs. Trebuie să accepţi asta“.
Înstrăinarea dintre trupul meu şi al lui Hugo o să mă înnebunească. Dezmierdările lui permanente
îmi sunt insuportabile. Până acum mă puteam împietri, puteam găsi o plăcere tandră în apropierea lui.
Astăzi însă, parcă trăiesc cu un străin. Detest când se aşază lângă mine, plimbându-şi mâinile de-a
lungul picioarelor mele şi pe sânii mei. Azi-dimineaţă, când m-a atins, am sărit în sus furioasă. A fost
teribil de surprins. Nu-i pot suporta dorinţa. Îmi vine să fug. Corpul meu e mort pentru al lui. Cum o
să fie viaţa mea de-acum încolo? Cum pot să continui să mă prefac? Pretextele mele sunt atât de
inutile, atât de slabe – nu mă simt bine, sunt într-o dispoziţie proastă. Sunt minciuni transparente. O
să-l rănesc. Cât tânjesc după libertate!
În timp ce ne făceam siesta, Hugo a încercat din nou să mă posede. Am închis ochii şi m-am lăsat,
dar fără plăcere. Dacă e adevărat că anul acesta am atins noi culmi de plăcere, este de asemenea
adevărat că nu am atins niciodată astfel de adâncimi întunecate. În seara asta mi-e teamă de mine
însămi. Aş fi în stare să-l părăsesc chiar în clipa asta pe Hugo şi să devin o epavă. M-aş vinde, aş lua
droguri, aş muri în plăceri voluptuoase.
I-am spus lui Hugo, care se lăuda că se îmbătase un pic:
— Ei bine, spune-mi ceva ce nu ştiu despre tine, spune-mi ceva nou. N-ai nimic de mărturisit? Şi
n-ai putea inventa ceva?
N-a priceput ce voiam. N-a priceput nici când m-am ferit de dezmierdările lui. Dulce încredere. Să
se râdă de tine, să fii folosit. De ce nu eşti mai deştept, mai puţin credul? De ce nu ripostezi, de ce nu
ai absurdităţi, pasiuni, comedii de jucat, cruzime?

Astăzi, în timp ce lucram, mi-am dat seama că i-am dat lui Henry multe dintre ideile mele despre
June şi el le foloseşte. Mă simt sărăcită şi el o ştie, pentru că îmi scrie că se simte un escroc. Ce mi-a
mai rămas de făcut? Să scriu ca o femeie şi numai ca o femeie. Am lucrat toată dimineaţa şi chiar m-
am simţit bogată.
Ceea ce mi-a cerut Henry este intolerabil. Nu numai că trebuie să mă mulţumesc cu jumătate de
dragoste, dar trebuie să-i hrănesc lui concepţia despre June şi să-i alimentez cartea. Pe măsură ce
ajunge la mine fiecare pagină în care îi face din ce în ce mai mult dreptate, simt că a împrumutat
viziunea mea. Cu siguranţă nici unei femei nu i s-a mai cerut atât de mult. Henry nu i-ar cere asta
primitivei June. Îmi testează curajul până la limită. Cum pot să mă smulg din coşmarul ăsta?
Henry m-a urmărit ca să-mi prindă prima slăbiciune, prima străfulgerare de gelozie, şi a prins-o, s-
a delectat cu ea. Pentru că sunt o femeie care înţelege, mi se cere să înţeleg totul, să accept totul. Îmi
voi cere drepturile. Vreau un milion de zile ca acelea patru cu Henry şi o să le am chiar dacă nu de la
el. O să-i redau pe Henry şi June unul altuia şi o să mă spăl pe mâini de toate rolurile supraomeneşti.
Nu înveţi să suferi mai puţin, ci să eviţi durerea. Încep să mă gândesc la Allendy ca la o evadare.
Ideile lui au stat la baza multora dintre acţiunile mele. El e cel care m-a învăţat că nu numai un bărbat
mă poate înţelege, că e o slăbiciune să te agăţi, că suferinţa nu e necesară. Cred că sentimentul meu
faţă de el s-a cristalizat când Henry l-a descris în noaptea aceea, în grădină. A vorbit despre el ca
despre un bărbat senzual. Am o amintire vie a înfăţişării lui din ultima zi când l-am văzut. Eram prea
plină de Henry pe-atunci ca să observ. Deunăzi, i-am scris lui Allendy o scrisoare încărcată de
recunoştinţă şi am adăugat o copie parţială a uneia dintre scrisorile pe care mi le trimisese Henry.
Avea o legătură logică cu ceea ce spuneam şi era o dovadă a ceea ce, din punct de vedere
psihanalitic, putea să constituie o lucrare reuşită. Dar adevărul este că speram să-l fac gelos.

Ceea ce am găsit la Henry e unic; nu se poate repeta. Dar mai sunt şi alte experienţe de trăit. În
seara asta însă, mă gândeam cum să aduc îmbunătăţiri ultimei lui cărţi, cum să-l întăresc, să-l
liniştesc.
Dar şi el m-a întărit pe mine, aşa că acum mă simt destul de puternică pentru a mă descurca fără el,
dacă e nevoie. Nu sunt sub puterea unui blestem din copilărie. Mitul că am căutat să retrăiesc
tragedia copilăriei mele este acum anulat. Vreau o dragoste completă şi egală. Voi fugi de Henry cât
de activ pot.

A venit ieri. Un Henry serios, obosit. Trebuia să vină, mi-a spus. Nu mai dormise de câteva nopţi,
înfrigurat să-şi termine cartea. Mi-am uitat supărările. Henry e obosit. El şi cartea lui trebuie hrăniţi.
— Ce vrei, Henry? Întinde-te pe canapea. Bea nişte vin. Da, asta e camera în care am lucrat. Nu
mă săruta încă. O să luăm prânzul în grădină. Da, am multe să-ţi spun, dar trebuie să aştepţi. Amân
intenţionat tot ce-ar putea bruia respiraţia cărţii tale. Totul poate să aştepte.
Şi atunci, Henry, palid, intens, cu ochii foarte albaştri, a zis:
— Am venit să-ţi spun că, în timp ce lucram la carte, mi-am dat seama că între mine şi June totul a
murit acum trei sau patru ani. Că ceea ce am trăit împreună ultima oară când a fost aici n-a fost decât
o continuare automată, ca o obişnuinţă, ca prelungirea unui impuls care nu se poate opri brusc.
Fireşte, a fost o experienţă extraordinară, cea mai mare revoluţie. De aceea pot să scriu atât de
frenetic despre asta. Dar ceea ce scriu acum e cântecul de lebădă. Tu trebuie să poţi face diferenţa
între evocarea trecutului de către scriitor şi sentimentele lui actuale. Îţi spun, te iubesc. Vreau să vii
cu mine în Spania, sub orice pretext, pentru câteva luni. Visez să lucrăm împreună. Te vreau aproape
de mine. Până când lucrurile se vor aranja în aşa fel încât să te pot proteja total. Am învăţat o lecţie
amară cu June. Tu şi June sunteţi femei cu personalităţi care nu pot înflori în monotonie, în mijlocul
greutăţilor. Nu este elementul vostru. Sunteţi amândouă prea importante. Nu vă voi cere aşa ceva.
Rămăsesem uluită.
— Fireşte, a adăugat el, a trebuit să trăiesc asta, dar tocmai pentru că am trăit-o, am terminat cu ea
şi pot experimenta un nou fel de dragoste. Mă simt mai puternic decât June şi totuşi, dacă June se
întoarce, lucrurile ar putea reîncepe dintr-un soi de necesitate fatală. Ceea ce simt este că vreau ca tu
să mă salvezi de June. Nu vreau să fiu diminuat, umilit, distrus de ea din nou. Ştiu destul ca să fiu
sigur că vreau s-o rup cu ea. Mi-e groază de întoarcerea ei, de distrugerea muncii mele. Mă gândeam
cum ţi-am absorbit timpul şi atenţia, te-am îngrijorat, te-am făcut să suferi, chiar; cum şi problemele
altor oameni se revarsă asupra ta; cum ţi se cere să rezolvi probleme, să ajuţi. Şi, între timp, nimeni
nu dă doi bani pe munca ta, mai profundă şi mai valoroasă decât a oricui, nimeni nu te ajută la asta.
Am râs:
— Dar, Henry, tu dai doi bani şi, în plus, eu pot aştepta. Tu eşti cel care a întârziat şi trebuie să
primească o şansă de a recupera.
I-am povestit puţin despre furtuna prin care trecusem în ultimele zile. Mă simţeam ca un condamnat
la moarte brusc graţiat. Nu mai părea să conteze de câte ori June avea să-l ia înapoi pe Henry. În
momentul ăsta, el şi cu mine eram căsătoriţi indisolubil. Fuziunea trupurilor noastre care a urmat a
fost aproape neesenţială —pentru prima dată, numai un simbol, un gest. O fuziune atât de rapidă, încât
părea să aibă loc în spaţiu, iar mişcările trupului o urmau într-un ritm mai lent.

Am scris treizeci de pagini despre June într-o manieră intensă şi total imaginativă, cele mai bune
pe care le-am scris până acum. E bine să vezi toate experimentele de laborator culminând într-o
izbucnire lirică.

Aseară m-am simţit foarte bine la Grand Cuignol: convulsiile unei femei robite de pasiune, zăcând
goală pe o canapea de catifea neagră. O femeie robustă îşi scoate pijamaua. Am simţit o excitaţie
sexuală imensă.
Împreună cu Hugo am vizitat şi o altă casă, unde femeile erau mai urâte decât cele din rue Blondel
32. Încăperea avea pereţii îmbrăcaţi în oglinzi. Femeile se mişcau ca o turmă de animale pasive,
două câte două, pe muzica fonografului. Înainte de asta îmi făcusem speranţe mari. Nu-mi venea să
cred cât de urâte erau femeile, pe măsură ce intrau. În capul meu, dansul femeilor goale era totuşi o
minunată şi voluptuoasă orgie. Când am văzut sânii lăsaţi cu buricele lor mari de piele cafenie,
picioarele albăstrui, burţile proeminente, surâsurile cu dinţi lipsă şi masa aceea brută de carne
învârtindu-se fără viaţă, ca nişte cai de lemn într-un carusel, sentimentele mele au sucombat. N-a mai
rămas nici măcar mila. Doar observaţia rece. Din nou vedem poze monotone şi între ele, când e cel
mai puţin cazul, femeile se sărută fără pasiune, fără dorinţă. Şolduri, fese vălurite, întunecimea
misterioasă dintre picioare – totul expus atât de fără sens, încât ne-au fost necesare, mie şi lui Hugo,
două zile ca să rupem asocierea dintre trupul meu, picioarele mele, sânii mei şi turma aia de animale
învârtindu-se. Mi-ar plăcea să mă alătur lor într-o noapte, să intru goală într-o încăpere împreună cu
ele, să mă uit la bărbaţii şi femeile care stau acolo şi să le văd reacţia când apar eu, eu cu aureola
mea de iluzie.

Cruzime faţă de Eduardo. După ce a elaborat un plan de dominare intelectuală a durerii, mă aşez
foarte aproape de el pe canapea şi îl pun să citească din scrierile lui Henry, ceea ce detestă. Spune că
eu cresc un mic monstru. Îl văd uitându-se la sânii mei agresiv. Îl văd pălind şi plecând în grabă cu un
tren mai devreme.
Astăzi era să-mi pierd minţile tânjind după Henry. Nu pot să trăiesc trei zile fără el. O robie
teribilă, plăcută. Ah, să fii bărbat, capabil să te satisfaci singur atât de uşor, atât de nediscriminat!
M-am întors, pe căi foarte întortocheate, la afirmaţia simplă a lui Allendy că dragostea exclude
pasiunea şi pasiunea dragostea. Singura dată când dragostea mea şi a lui Hugo s-a transformat în
pasiune a fost în timpul certurilor noastre cumplite de după întoarcerea de la New York; în acelaşi fel
i-a dat şi June lui Henry maximum de pasiune. Eu i-aş fi putut oferi maximum de iubire. Dar refuz,
pentru că deocamdată pasiunea pare mai valoroasă. Poate că sunt oarbă acum la valori mai profunde.
A existat un pericol în împăcarea mea cu Henry deunăzi, pericolul de a ne îndrăgosti. N-ar fi trebuit
să-l las numai să fie gelos pe Allendy, ar fi trebuit să-l înşel cu Allendy. Asta ne-ar fi ridicat
dragostea la pasiune. Până şi vocabularul lui Henry se schimbă când îmi scrie mie sau când scrie
despre mine; tonul e mai puţin extravagant, mai profund. Şi eu mă opun acestui tratament, pentru că eu
însămi sunt biciuită până la paroxism. Nimic mai puţin decât pasiunea nu mă mai poate satisface
acum. Cu toate astea, nu pot acţiona conform delirurilor mele. Allendy m-a făcut să-mi fie frică de
acţiuni premeditate. Instinctele mă conduc de fiecare dată la dragoste.
După un weekend lung, Henry îmi telefonează ca să-mi spună că nu vine să mă vadă până miercuri.
Îl aşteptasem toată ziua. I-am spus că eu nu puteam să mă văd cu el decât joi, că lucram pentru
Allendy. Am vrut să-l rănesc. Şi când am pomenit de planurile noastre pentru Spania, el a spus: „În
cazul ăsta, e mai bine să nu mergem“.
Am ştiut atunci că mă iubea numai ca să se consoleze pentru pierderea lui June, să se ajute să
trăiască, numai pentru fericirea pe care i-o puteam oferi. Până şi călătoria în Spania fusese
planificată ca să se salveze de June, nu ca să fie cu mine. Îndată ce se întoarce Allendy, mă voi dărui
lui.

Hugo citeşte cele treizeci de pagini pe care le-am scris despre June şi exclamă că sunt bune. Din
nou mă întreb dacă e numai pe jumătate viu sau doar taciturn. Îl întreb asta şi îl rănesc. Face o
afirmaţie remarcabilă: „Dacă asta e fiinţa ta adevărată, cea pe care o afirmi, aş spune că e o fiinţă
foarte dură“.
Da. Această afirmaţie este începutul lui June, al unui nou vulcan. Am dormit un somn dulce secole
în şir şi erup fără avertizare. Duritatea mea, o cantitate inepuizabilă, s-a acumulat încet prin eforturile
pe care le-am făcut pentru a supune voracitatea egoului meu. Şi Henry va avea de suferit. I-am cerut
să vină azi.
A venit imediat, pe bicicletă, blând şi neliniştit. L-am lăsat să citească o scrisoare lungă de-a mea,
care conţinea tot ce încredinţasem jurnalului. Nu a protestat. A râs, pe jumătate trist. Apoi s-a aşezat
pe canapea, complet absorbit de spaima de a şti cât de uşor se putea prăbuşi totul. Am aşteptat,
deconcertată de meditaţia lui. În cele din urmă, s-a scuturat şi a spus: „Nu sunt decât ce-ţi imaginezi
tu că sunt“. Nu ştiu ce ne-am mai spus. Mi-am dat seama atât de dimensiunea, cât şi de limitele iubirii
lui Henry, de faptul că era posedat de June împotriva voinţei lui, ca şi mine, şi de faptul că mă iubea
profund, cum îl iubeam şi eu. Când mi-a spus, chinuit: „Am nevoie să ştiu ce vrei tu“, i-am răspuns:
„Nimic altceva decât apropiere. Când totul e bine între noi, îmi pot suporta viaţa“.
A spus:
— Mi-am dat seama că o vacanţă de câteva luni în Spania nu e o soluţie. Şi ştiu că, dacă ne-am
lua-o, nu te-ai mai întoarce niciodată la Hugo. Nu te-aş lăsa să te întorci.
I-am răspuns:
— Iar eu nu pot gândi mai departe de o vacanţă din cauza lui Hugo.
Ne-am privit şi am ştiut cât de mult plătea fiecare dintre noi pentru slăbiciunea sa: el pentru că era
înrobit de pasiune, iar eu pentru că eram înrobită de milă.
Zilele care au urmat au fost unice, superbe. Discuţii şi pasiune, muncă şi pasiune. Ceea ce am
nevoie să păstrez, să strâng cu căldură la piept, sunt orele petrecute în acea încăpere de la etaj. Henry
nu putea să mă părăsească. A stat două zile, care au culminat într-o asemenea explozie de frenezie
sexuală, încât am rămas în flăcări multă vreme după aceea.
Am încetat să-mi fac griji. Mă las pe spate şi îl iubesc pur şi simplu şi am parte de atâta dragoste
din partea lui, cât să-mi justifice întreaga existenţă. Mă bâlbâi când îi pomenesc numele. În fiecare zi
este un bărbat nou, cu adâncimi şi sensibilităţi noi.
Astăzi am primit de la el o fotografie. A fost un sentiment ciudat să-i văd atât de limpede gura
plină, nasul animalic, ochii palizi, faustici – amestecul de delicateţe şi animalitate, de duritate şi
blândeţe. Simt că iubesc omul cel mai mare al epocii noastre.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii îmbogăţind cât am putut aşteptarea lungă, lungă a
marilor evenimente care mă umplu acum atât de profund, încât sunt copleşită. Acum înţeleg neliniştea
cumplită, sentimentul tragic al eşecului, adânca nemulţumire. Aşteptam. Acesta e ceasul expansiunii,
al trăirii adevărate. Tot restul n-a fost decât pregătire. Treizeci de ani de pândă neliniştită. Iar acum,
acestea sunt zilele pentru care am trăit. Şi să fiu conştientă de asta, atât de deplin conştientă, asta e
ceva aproape de nesuportat pentru un om. Fiinţele omeneşti nu pot suporta cunoaşterea viitorului.
Pentru mine, cunoaşterea prezentului este la fel de ameţitoare. Să fii imens de bogat şi să ştii asta!

Aseară, Hugo şi-a pus capul pe genunchii mei. În timp ce-l priveam tandru, mi-am spus: „Cum i-aş
putea dezvălui vreodată că nu-l mai iubesc?“ Mai mult, îmi dau seama că nu sunt total acaparată de
Henry, că Allendy mă preocupă, că deunăzi am fost tulburată emoţional de prezenţa lui Eduardo.
Adevărul e că sunt capricioasă, cu mişcări senzuale în multe direcţii. Mă văd cu Allendy joi. Abia
aştept întâlnirea asta. În închipuirea mea, am ieşit cu el la restaurantul rusesc şi el m-a vizitat aici, la
Louveciennes. Henry poate foarte bine să fie gelos pe Allendy. Allendy însuşi m-a eliberat de
sentimentul vinovăţiei.
Henry a fost dezorientat de noile mele pagini. Era mai mult decât dantelă, a întrebat, mai mult decât
un limbaj frumos? Eram supărată că nu înţelege. Am început să-i explic. Apoi a spus, cum spunea
toată lumea:
— Ei bine, ar trebui să dai un indiciu, să trimiţi cumva la asta… Suntem aruncaţi pe neaşteptate în
bizar. Trebuie să citeşti de-o sută de ori.
— Cine-o să citească de o sută de ori? am spus eu trist.
Apoi m-am gândit la Ulise şi la notele care îl însoţesc. Dar Henry, cu meticulozitatea lui
caracteristică, nu voia să se oprească aici. Se plimba de colo-colo şi tot insista că trebuie să devin
umană şi să spun o poveste umană. Aici mă confruntam cu problema pe care o aveam de-o viaţă. Eu
voiam să continui în felul acela abstract, intens, dar putea cineva să suporte? Hugo înţelegea proza
mea, neintelectual, ca poezie; Eduardo – ca simbolism. Pentru mine însă, frazele acelea dantelate
aveau sens.
Cu cât vorbeam mai mult despre ideile mele, cu atât era Henry mai entuziasmat, până a început să
strige că trebuie să continui exact pe acelaşi ton, că făceam ceva unic. Oamenii vor fi nevoiţi să facă
eforturi ca să mă descifreze. Ştiuse întotdeauna că aveam să fac ceva unic. În afară de asta, a spus el,
datoram asta lumii. Dacă nu făceam ceva bun, trebuia să fiu spânzurată, după ce alimentasem această
operă cu o viaţă întreagă de scris în jurnal, storcătorul de portocale, unde rămâneau toate cojile şi
sâmburii.
 Stătea lângă fereastră şi spunea:
— Cum să mă mai întorc acum în Clichy? E ca şi cum m-aş întoarce la închisoare. Ăsta e locul
unde creşti, te extinzi, devii mai profund! Cât iubesc singurătatea asta! Cât e de bogată!
Iar eu stăteam în spatele lui şi mă agăţam de el, spunându-i:
— Rămâi, rămâi…
Când e el aici, Louveciennes e pentru mine bogat, viu. Trupul şi mintea îmi vibrează continuu. Nu
numai că sunt mai femeie, ci şi mai scriitoare, mai gânditoare, mai cititoare, mai de toate. Dragostea
mea pentru el creează o ambianţă în care el străluceşte. E vrăjit şi nu poate să plece până nu
telefonează Fred să-i spună că întreabă lumea de el şi trebuie să-şi ridice corespondenţa.
Ce salturi extraordinare face gândirea noastră, cu opoziţie de teme, contraste şi acord fundamental!
El nu are încredere în viteza mea, îmi încetineşte ritmul, iar eu plonjez în creativitatea lui ca într-o
bunăstare infinită. Operele noastre sunt interrelaţionate, interdependente, mariate. Opera mea e soţia
operei lui.
Adeseori Henry stă în mijlocul dormitorului meu şi spune: „Mă simt de parcă eu aş fi soţul în casa
asta. Hugo nu e decât un tânăr încântător, la care ţinem amândoi foarte mult“.
Îmi dau seama din ce în ce mai acut că viaţa lui cu June a fost o aventură periculoasă, zdrobitoare.
Înţeleg când vrea să îl salvez de ea. Când începe să vorbească despre a închiria o casă ca
Louveciennes undeva şi eu zic: „Când îţi apare cartea, o să trimiţi după June şi o să faci toate astea“,
zâmbeşte trist şi îmi spune că nu vrea. Ştiu asta sau, mai degrabă, ştiu că îşi doreşte să fie posibilă cu
June o viaţă ca a mea cu Hugo.
Aseară, pentru că Henry era obosit şi căuta un moment mai puţin lasciv, mai puţin senzual, m-a
cuprins o asemenea tandreţe pentru el, încât îmi venea să mă duc la el în faţa lui Hugo şi a mamei şi
să-l îmbrăţişez, să-i spun să vină jos, în patul nostru foarte moale şi să se odihnească. Voiam atât de
mult să am grijă de el! Aproape că plângea vorbind despre femeile care se iubeau în filmul Jeunnes
filles en uniforme.
Apoi a spus, în faţa mamei: „Trebuie să vorbesc cu tine câteva minute. Ţi-am corectat
manuscrisul“. Ne-am dus jos şi ne-am aşezat pe patul meu. Eram mişcată de munca pe care o făcuse.
Am început să ne sărutăm. Limbi, mâini, umezeală. Îmi muşcam degetele ca să nu ţip.
M-am dus sus, încă palpitând, şi am stat de vorbă cu mama. Henry m-a urmat, arătând ca un sfânt,
cu o voce mieroasă. Iar eu îi simţeam prezenţa până-n vârful unghiilor.
Hugo cântă la pian şi din voce aşa cum cânta la Richmond Hill, stângaci, ezitant. Degetele lui sunt
ţepene şi vocea îi tremură. Tristeţea pe care o simt în timp ce-l ascult arată cât de profund s-au retras
pentru mine cântecele şi drăgălăşenia lui într-un trecut legat de ceasul prezent doar prin continuitatea
amintirilor. Numai amintirile ne mai ţin împreună pe mine şi pe Hugo, iar jurnalul meu le conservă.
O, de-aş putea să fac un salt înainte fără pânza asta de păianjen în jurul meu!

septembrie
Mă uit la faţa lui Allendy cu o forţă nou-născută, îi văd ochii fanatici, de un albastru intens,
topindu-se şi aud tensiunea din vocea lui când mă roagă să mă întorc curând. Ne sărutăm cu mai multă
căldură decât data trecută. Henry mă împiedică încă să mă bucur pe deplin de Allendy, dar dorinţa
mea diabolică e mai profundă. Repet sărutul nostru în spaţiu, ţinând capul sus în timp ce merg pe
străzi, cu gura deschisă pentru o băutură nouă.
Toată seara, ochii lui, gura lui şi asprimea bărbii lui rămân în mine.
Îl chinui pe Eduardo şi îi stârnesc gelozia trezind admiraţia unui tânăr doctor cubanez, ai cărui ochi
zăbovesc pe contururile trupului meu. Ne-am dus să dansăm, eu, Hugo şi Eduardo. Eduardo vrea să
mă tragă din nou spre el, să-mi omoare exuberanţa. E rece, retras, răuvoitor. Luptă cu căldura trupului
meu în timp ce dansăm, cu atingerea obrazului meu, cu vocea ce-i toarce în urechi. Îmi strică seara cu
furia lui cu ochi verzi şi, după ce mi-o strică, e nefericit. Văd cum i se umflă venele la tâmple.
Încheie seara spunând: „Ce mi-ai făcut acum câteva luni!“

Allendy îmi atrage atenţia că mă abandonez cruzimii devoratoare a vieţii cu Henry. Durerea a
devenit plăcerea supremă. Pentru fiecare strigăt de plăcere în braţele lui Henry, există o flagelare de
ispăşire: June şi Hugo, Hugo şi June. Allendy vorbeşte cu fervoare împotriva lui Henry, dar ştiu că nu
dezbate numai planul meu de autodistrugere, ci e mânat şi de propria gelozie. La sfârşitul analizei,
văd că este profund tulburat. Am exagerat intenţionat. Henry e cel mai sensibil şi mai bun bărbat din
lume, mai sensibil chiar şi decât mine, deşi aparent amândoi terorizăm şi suntem amorali. Dar îmi
face plăcere grija lui Allendy faţă de mine. Puterea pe care a alimentat-o în mine e periculoasă, mai
periculoasă decât fosta mea timiditate. El trebuie să mă protejeze acum prin dibăcia psihanalizei lui
şi prin forţa braţelor şi a gurii sale.
Nu cred că bărbaţii au avut vreodată un asemenea potenţial inamic şi prieten adevărat într-o
singură femeie. Sunt plină de o dragoste inepuizabilă pentru Hugo, Eduardo, Henry şi Allendy.
Gelozia lui Eduardo de aseară era şi gelozia mea, durerea mea. L-am însoţit pe distanţa scurtă pe
care-a vrut s-o parcurgă pe jos – ca să-şi limpezească mintea, mi-a spus. Ochii mei priveau în gol,
mâinile îmi erau reci. Cunosc atât de bine suferinţa, încât nu o pot provoca. Mai târziu, acasă, Hugo
aproape că s-a aruncat asupra mea, iar eu mi-am desfăcut picioarele pasiv, ca o prostituată, goală de
sentimente. Şi totuşi ştiu că numai el iubeşte generos, fără egoism.
Ieri i-am spus lui Allendy că mi-ar plăcea să duc o viaţă periculoasă cu Henry şi să pătrund într-o
lume mai dificilă, mai precară; să mă port eroic şi să fac sacrificii imense ca June, ştiind foarte bine
că, fragilă cum sunt, aş sfârşi într-un sanatoriu.
Allendy a spus: „Îl iubeşti pe Henry dintr-o excesivă recunoştinţă, pentru că el te-a făcut femeie.
Eşti prea recunoscătoare pentru dragostea care ţi se oferă. Ţi se cuvine“.
Îmi amintesc comuniunile profanatoare din copilărie, în care îl primeam pe tata în loc de
Dumnezeu, închizând ochii şi înghiţind pâinea albă cu un tremur exaltat, îmbrăţişându-l pe tata,
intrând în comuniune cu el, într-o nebuloasă de extaz religios şi pasiune incestuoasă. Totul era pentru
el. Voiam să-i trimit jurnalul meu. Mama m-a convins să n-o fac, pentru că s-ar fi putut pierde pe
drum. Ah, ipocrizia ochilor mei plecaţi, accesele secrete de plâns noaptea, tainica obsesie
voluptuoasă pentru el! Ceea ce-mi amintesc cel mai bine despre el în momentul ăsta nu este nici
ocrotirea paternă, nici tandreţea, ci o expresie de intensitate, de vigoare animală pe care o recunosc
în mine însămi, o afinitate de temperament pe care o recunoşteam cu intuiţia inocentă a copilului. O
foame vulcanică de viaţă – asta îmi amintesc şi încă mai particip la ea, admirând în taină o potenţă
senzuală care neagă automat valorile mamei.
Am rămas femeia care iubeşte incestul. Încă mai practic cele mai incestuoase delicte cu sacră
fervoare religioasă. Sunt cea mai coruptă dintre femei, căci eu caut un rafinament în incestul meu,
acompaniament de splendide incantaţii, muzici, ca toată lumea să creadă în sufletul meu. Cu o faţă de
Madonă, încă îl înghit pe Dumnezeu şi sperma, iar orgasmul meu seamănă cu un extaz mistic. Bărbaţii
pe care îi iubesc îi iubeşte şi Hugo şi îi las să se comporte ca nişte fraţi. Eduardo îşi mărturiseşte
dragostea lui Allendy. Allendy o să fie amantul meu. Acum îl trimit pe Hugo la Allendy, ca să-l
înveţe să fie mai puţin dependent de mine pentru fericirea lui.
Când i-am sacrificat copilăria mea mamei, când dăruiesc tot ce posed, când ajut, înţeleg, slujesc,
ce crime cumplite ispăşesc – plăceri bizare, insidioase, precum dragostea mea pentru Eduardo, sânge
din sângele meu; pentru părintele spiritual al lui Hugo, John; pentru June, o femeie; pentru soţul lui
June; pentru părintele spiritual al lui Eduardo, Allendy, care e acum îndrumătorul lui Hugo. Nu-mi
mai rămâne decât să mă duc la tata şi să mă bucur din plin de experienţa asemănării noastre senzuale,
să aud de pe buzele lui obscenităţile, limbajul brutal pe care eu nu l-am formulat niciodată, dar pe
care îl ador la Henry.
Sunt oare hipnotizată, fascinată de rău pentru că nu am nici o picătură de rău în mine? Sau în mine
se află ascuns răul cel mai mare?

Psihanaliza mea s-a terminat de fapt atunci când Allendy m-a sărutat la ultima noastră întâlnire şi
am simţit naşterea unei relaţii personale. Mi-a făcut mare plăcere sărutul lui şi, o oră mai târziu, eram
în braţele lui Henry. Henry doarme acum în biroul meu, iar eu stau câţiva metri mai încolo şi scriu
despre sărutul lui Allendy. Mi-au plăcut masivitatea lui, gura lui şi mâna lui pe gâtul meu. Henry mă
aştepta la gară după aceea. Ştiu că-l iubesc şi că nu e decât cochetărie cu Allendy, un joc plăcut pe
care învăţ să-l joc.
Allendy spune că, dacă ar fi să-i provoc câteva şocuri lui Hugo, cum ar fi faptul că-l doresc pe
John, l-aş excita, dar nu pot face asta şi prefer să-l dau pe mâna lui Allendy. Să-l trezesc prin durere
– aici e limita mea, eşecul meu. Şi, în taină, mă tem să sondez limitele lui. Mi-e teamă că nu voi găsi
decât un fond de sentimente profunde şi nimic altceva. Cât spirit, câtă imaginaţie, câtă senzualitate
este în el? Poate fi vreodată resuscitat sau voi continua această cursă de la un bărbat la altul? Acum,
că mă mişc, mi-e frică. Încotro mă îndrept?
Văd ce nu-mi place la Allendy – un anume spirit convenţional, o spoială de conservatorism; e o
fiinţă superficială, în timp ce mie îmi plac bărbaţii tragici, cu suflet greu, aşa cum Henry spunea că-i
plac femeile romantice.
Astăzi Allendy n-a vrut să admită că mă simt bine. Vrea să am nevoie de el. Analiza lui a fost mai
puţin reuşită, acum că există în ea un element personal. Vedeam cum i se fisurează obiectivitatea. Nu-
mi vine să cred că omul ăsta, care ştie tot ce e mai rău despre mine, e atât de puternic fascinat. Sunt
creaţia lui.
Henry citeşte jurnalul lui Hugo şi i se pare a fi al unui infirm. Începe să suspecteze că şi eu eram
infirmă când m-am măritat cu el.
Când mi-a spus asta, mi-am adus jurnalul din perioada aia, când aveam nouăsprezece ani, şi i l-am
citit. A fost surprins, dar a şi jubilat. A vrut să citească mai mult şi să citească şi romanul pe care îl
scrisesem la douăzeci şi unu de ani.
Hugo era plecat într-o călătorie de afaceri şi, timp de cinci zile, am trăit aici cu Henry, nemergând
deloc la Paris, lucrând, citind, plimbându-ne. Într-o după-amiază l-am invitat şi pe Eduardo. Au
discutat astrologie, dar în secret se dădea o luptă între ei. Henry i-a spus lui Eduardo că era mort, era
o stea fixă, în timp ce el era o planetă mereu în rotaţie, mereu în mişcare. Acesta a rămas calm,
superior prin răceala, dibăcia, amabilitatea lui. Henry a devenit confuz şi s-a pierdut. Eduardo părea
dintr-odată un faun sprinţar. Henry era lent şi germanic, zâmbindu-mi infinit de înduioşător.
Îmi părea bine că Henry era cel care stătea la Louveciennes – Henry cel uman, cald, blând. Era
într-o dispoziţie calmă, neajutorată. Stăteam în grădină. Mi-a spus că vrea să fie înmormântat acolo,
să nu fie gonit niciodată, să se metamorfozeze într-un urs care să treacă prin dormitorul meu ori de
câte ori cineva făcea dragoste cu mine. A devenit copilăros, legănat de tandreţea mea. Nu-l mai
văzusem niciodată atât de mic şi de fragil. E un contrast bizar între beţia lui, când stă aprins la faţă,
combativ, distructiv, senzual, tot numai instinct, un bărbat a cărui vitalitate animalică seduce şi
subjugă femeile, şi momentele în care e treaz, când poate să stea în faţa unei femei şi să-i citească,
să-i vorbească pe un ton aproape religios, să devină melancolic, palid, sfânt. E o transformare
uluitoare. Poate să stea în grădină asemenea acelui Eduardo blând de acum cincisprezece ani, apoi,
câteva ore mai târziu, să muşte feroce şi să rostească cele mai obscene cuvinte în timp ce eu tresalt
de plăcere.
Cu toate astea, creşte în mine o mare tandreţe odată cu întoarcerea lui Hugo. Vreau să-i ofer
plăcere, fac un efort şi încep să răspund sincer la pasiunea lui. Îmi amintesc că, într-o seară când
stăteam întinsă pe canapeaua din biroul meu cu Henry, s-a rupt o coardă de la chitara lui Hugo,
coarda cea mai profundă, cu rezonanţa vocii lui. M-a îngrozit, ca prevestirea unui final pe care nu-l
doresc.

M-am dus la Allendy luni şi am refuzat să fiu psihanalizată pentru că, am spus eu, începusem să-l
mint. Aşa că am stat de vorbă şi a devenit conştient de ostilitatea mea. Când am intrat i-am evitat
sărutul. Ceea ce simţeam era că-mi distrugea relaţia cu Henry; o fisura. Nu-mi plăcea influenţa lui
puternică, faptul că mă domina. El îmi răspundea cu înţelepciune. Deodată, am vrut din nou să mă
supun lui. I-am spus că eram pregătită pentru psihanaliză, că nu aveam să mai mint, că exagerasem
pericolele fugii mele cu Henry numai ca să văd cât de preocupat era de viaţa mea. Bizarii lui ochi
albaştri mă fascinau. M-am ridicat şi m-am plimbat prin cameră cum făceam de obicei, cu braţele
ridicate desupra capului. El a întins mâinile spre mine.
Are un trup mare, copleşitor, ca al lui John. Mă ţine atât de strâns, încât aproape mă sufoc. Gura lui
nu este la fel de voluptuoasă ca a lui Henry şi nu ne înţelegem. Dar rămân în braţele lui. Îmi spune:
„O să te învăţ să te joci, să nu mai iei dragostea atât de în tragic, să nu mai plăteşti un preţ atât de
mare pentru ea. Ai făcut din ea ceva prea dramatic şi intens. Acum o să fie plăcut. Te doresc atât de
puternic!“ O înţelepciune detestabilă. Ah, îl urăsc! În timp ce vorbeşte, plec capul şi surâd. El mă
scutură, vrând să afle ce gândesc. De fapt, îmi vine să plâng. Aspirasem la genul ăsta de relaţie şi
acum o am. Allendy e echilibrat, puternic, dar eu l-am destabilizat. L-am făcut să mă iubească el
primul, să-şi trădeze dragostea. Dacă asta înseamnă plăcere, n-o vreau. E conştient de reacţia mea.
„Asta-nseamnă că m-ai îmblânzit?“ Numai trupul lui mă fascinează. El e necunoscutul.
Lui Eduardo, căruia îi spun povestea asta, îi pare bine că mă îndrept spre Allendy. Amândoi îl
urăsc pe Henry.
Şi totuşi, în seara asta îl vreau pe Henry, dragostea mea, soţul meu, pe care îl voi trăda curând cu
aceeaşi tristeţe pe care am simţit-o când l-am trădat pe Hugo. Tânjesc să iubesc total, să fiu fidelă.
Îmi place făgaşul pe care a mers dragostea mea pentru Henry. Dar sunt scoasă de pe orice făgaş de
forţe diabolice.
Hugo a fost ajutat şi întărit în mare măsură de Allendy. Începe să-l iubească, pentru că are în el o
pornire spre homosexualitate.
Allendy este acum un zeu diabolic care ne conduce vieţile. Aseară, în timp ce Hugo vorbea, am
remarcat influenţa încântătoare şi abilă a lui Allendy. Am râs zgomotos când Hugo a zis că Allendy îi
spusese că am nevoie să fiu dominată. Hugo a răspuns: „Da, dar asta e uşor. Anaïs e latină, deci
pliabilă“. Probabil că Allendy a zâmbit. Apoi Hugo vine acasă şi se aruncă asupra mea cu o
sălbăticie nouă şi mă simt bine, ah, mă simt bine! Mi se pare că în momentul ăsta sunt binecuvântată
cu trei bărbaţi minunaţi şi absolut capabilă să-i iubesc pe toţi trei.
Presupun că numai scrupulele mă împiedică să mă bucur de ei. Aş vrea ca Allendy să fie mai
puternic. El se supune femeilor. Îi plăcea agresivitatea mea în jocurile noastre sexuale. Prima lui
experienţă sexuală a fost una pasivă, când avea şaisprezece ani şi o femeie mai în vârstă a făcut
dragoste cu el.

M-am întors la el foarte nerăbdătoare să-l revăd, tremurând ba de frig, ba de febră. Am renunţat la
psihanaliză. Am vorbit despre Eduardo, Hugo, astrologie. I-am spus să vină să mă vadă, dar simte că
încă nu poate, pentru că face psihanaliză cu Hugo. Am râs împreună de chestiunea dominării. Îmi
place cum mă mângâie. Nu face nici unul dintre gesturile obscene ale lui Henry şi totuşi simt bărbatul
al cărui simbol planetar e Taurul. Îmi place când ne sărutăm în picioare şi mă simt mică în braţele
lui. Mă cunoaşte mai bine decât îl cunosc eu pe el. Sunt deconcertată de caracterul lui enigmatic. I-am
spus că am încredere oarbă în el, că ar trebui să lăsăm lucrurile să curgă. Am refuzat să analizez.
Asta a înţeles.
De la el de-acasă m-am dus la o cafenea de la colţ, unde îi cerusem lui Henry să ne întâlnim.
Înainte de a-l vedea pe Allendy, vorbisem cu Eduardo. Iar la opt şi jumătate stabilisem să mă
întâlnesc cu Hugo. Când l-am văzut pe Henry, m-am simţit înstrăinată de el. Îmi detestam firea
capricioasă.
Acum trebuie să ţin secrete faţă de Henry şi nu mai pot să-i mărturisesc totul lui Allendy, pentru că
suntem un bărbat şi o femeie între care se naşte pasiunea. Am pierdut un tată! Nu-i pot spune că încă
îl iubesc pe Henry. Dar cu Henry, să încerc să fiu oare pe deplin sinceră?

În seara asta, Hugo cântă la chitară în timp ce eu scriu şi mă trage spre el cu o violenţă nouă,
stârnită de psihanaliză. A scris din abundenţă în jurnal şi a vorbit expansiv şi, în sfârşit, interesant.
Eduardo nu-mi crede destăinuirile despre Allendy. Crede că am plănuit să-l salvăm stârnindu-i
gelozia – dragul meu copil bolnav, Eduardo, pe care într-un anume fel o să-l iubesc etern. Singura
clipă când suntem fericiţi împreună e când ne retragem într-o sferă magică a frumuseţii. Şi-a şters din
memorie orele noastre de sex, dar nu şi jignirea mea. Visează că într-o zi o să mă duc la el şi o să mă
târăsc în genunchi, ca să mă poată face să sufăr pentru că i l-am scos în faţă pe Henry.
Se luptă cu mine orbeşte, cu furie, făcându-mi reproşuri pentru noaptea în care ne-am dus la dans,
pentru că încercasem să-l forţez să fie viu. În acelaşi timp, gelozia lui este evidentă şi îi arată lui
Allendy un bilet în care îi spun că-l iubesc şi că-l voi iubi întotdeauna, într-un fel ciudat, mistic.
Dau fuga să-i cer ajutorul lui Allendy, căci aparenta mea dorinţă pentru Eduardo a fost exprimată
doar ca să şterg ofensa pe care n-o poate îndura. Am vrut ca el să aibă ultimul cuvânt, să simtă că el
mă refuzase, pentru că are nevoie să-şi simtă forţa. Dar când Allendy îmi arată dragostea cea mai
tandră, cea mai ocrotitoare, mă revolt împotriva ei. Vrea să amâne intimitatea personală de dragul
psihanalizei, de care crede că mai am încă nevoie. Pentru că mă opun psihanalizei, dezvălui exact
ceea ce bănuieşte: că eu cer demonstraţii de iubire extravagante, pasionale, nu tandreţe sau ocrotire.
A simţit că îi vreau dragostea ca pe un trofeu, nu pentru ea în sine. Totuşi, îndată ce scriu aceste
cuvinte, ştiu că nu sunt pe deplin adevărate.
Îl las complet zguduit. Şi astăzi îmi primesc adevărata dragoste, pe Henry, cu mare bucurie şi cu
fierbinte contopire. Cum strălucim! Şi apoi realizez că nu pot iubi total decât atunci când am
încredere. Sunt sigură de dragostea lui Henry, aşa că mă abandonez.
Apoi Henry îmi spune, pentru că a fost gelos şi îngrijorat, că a citit despre femei isterice capabile
să iubească profund doi sau trei bărbaţi în acelaşi timp. Oare asta sunt?

Singurul lucru pe care îl reuşeşte psihanaliza este să te facă mai conştient de nefericirile tale. Am
dobândit o cunoaştere mai limpede şi mai înspăimântătoare a pericolelor din calea mea. Nu m-a
învăţat să râd. Stau aici, în seara asta, la fel de încruntată cum stăteam când eram copil. Numai Henry,
cel mai viu dintre bărbaţi, are puterea să mă facă să fiu luminoasă.
Am avut o scenă uluitoare cu Allendy. I-am adus două pagini de „explicaţii“, ceea ce la început l-a
deconcertat. Atrăgeam atenţia asupra a două momente care mă făcuseră să mă retrag – unul când
spusese: „Şi ce-o să se aleagă de bietul Hugo dacă mă las dus de val? Dacă află că l-am trădat,
tratamentul lui va fi imposibil“. Scrupule. Ca scrupulele lui John. Pentru mine sunt insuportabile,
pentru că am suferit prea mult din cauza scrupulelor, de aceea iubesc lipsa de scrupule a lui Henry. Şi
a lui June. Creează un echilibru care mă face să mă simt în largul meu. Dar, după cum arată Allendy,
echilibrul nu trebuie căutat prin asociere cu alţii; el trebuie să existe în tine însuţi. Ar trebui să fiu
destul de liberă de scrupule cât să nu am nevoie să fiu cucerită de lipsa de scrupule a altcuiva.
A doua nemulţumire: marea tandreţe a lui Allendy, stârnită de lectura jurnalului meu din copilărie.
Detest orice aparenţă de tandreţe, pentru că îmi aminteşte de felul în care se poartă cu mine Eduardo
şi Hugo, care aproape m-au distrus. Aici Allendy s-a supărat, pentru că m-a înţeles greşit. Îl
comparam cu Eduardo şi Hugo? Dar am avut destulă prezenţă de spirit, deşi plângeam, să-i spun cât
de conştientă eram de faptul că reacţia mea deforma adevăratul sens al tandreţii, că nu era nici o
slăbiciune în el, ci mai degrabă o abominabilă agresivitate şi dorinţă de siguranţă în mine. Mi-a
vorbit blând atunci, explicându-mi că separarea eroticului de sentimental nu era o soluţie, că deşi
experienţa mea cu dragostea, înainte de Henry, fusese un eşec, nu aveam să obţin fericire dintr-o
legătură pur erotică.
La început a rătăcit prin labirintul ramificaţiilor pe care le creasem. Voiam să-l încurc, să camuflez
adevărul. Spre marea mea surprindere, a desfiinţat brusc tot ce spusesem, zicând:
— Data trecută ai avut impresia, pentru că vorbeam liniştit despre Hugo şi munca mea, că te iubesc
mai puţin. Şi imediat te-ai retras, ca să nu suferi. Ai devenit dură. Se repetă tragedia din copilăria ta.
Dacă, atunci când erai copil, ai fi fost făcută să înţelegi că tatăl tău trebuia să-şi trăiască viaţa, că
fusese nevoit să te părăsească, că în ciuda a toate astea te iubea, nu ai fi suferit atât de cumplit. Şi
mereu e la fel. Dacă Hugo e ocupat la bancă, ţi se pare că te neglijează. Dacă eu vorbesc despre
munca mea, eşti rănită. Crede-mă, te înşeli foarte tare. Te iubesc într-un fel mult mai profund şi mai
adevărat decât cauţi tu. Am simţit că încă mai ai nevoie de un psihanalist, că nu ţi-ai găsit echilibrul.
Am fost hotărât ca atracţia faţă de tine să nu interfereze cu grija pe care ţi-o port. Dac-aş avea o
nerăbdare sălbatică de-a te poseda, ţi-ai da seama curând ce dar sărăcăcios îţi fac. Eu vreau mai mult
decât atât. Vreau să te scap de conflictul ăsta care îţi provoacă atâta suferinţă.
— Nu mai poţi face nimic pentru mine, am spus. De când am început să depind de tine, mă simt
mai slabă ca oricând. Te-am dezamăgit acţionând nevrotic tocmai în momentul în care ar fi trebuit să
demonstrez înţelepciunea îndrumării tale. Nu vreau să mă mai întorc niciodată la tine. Simt că trebuie
să mă duc să lucrez şi să trăiesc şi să uit de toate astea.
— Nu e o soluţie. De data asta, trebuie să înfrunţi totul împreună cu mine. O să te ajut. Trebuie să
las deoparte orice dorinţă personală pentru moment, iar tu trebuie să renunţi complet la îndoiala asta.
Mereu îţi distruge fericirea. Dacă poţi să accepţi ce-ţi spun de data asta – că te iubesc, că trebuie să
aşteptăm, că trebuie să-ţi dai seama cât de încurcat sunt cu Hugo şi cu Eduardo, că trebuie, mai întâi
de toate, să-mi fac datoria de medic ca să mă pot bucura de relaţia noastră personală –, o să putem
învinge suferinţa ta pentru totdeauna.
Vorbea cu atâta fervoare, cu atâta logică! Stăteam în fotoliu, plângând în tăcere, dându-mi seama
câtă dreptate avea, sfâşiată de durere, nu numai din cauza efortului meu de a-l câştiga, ci şi din cauza
amărăciunii acumulate a tuturor relaţiilor mele nefericite.
Când am plecat de la el, mă simţeam ameţită. Era să adorm în tren.

Către Henry: „Îţi aminteşti când ţi-am spus că sunt într-o mare revoltă faţă de Allendy şi
psihanaliză? M-a făcut să ajung într-un punct în care, cu un mare efort de logică din partea lui, mi-a
netezit haosul, a stabilit un tipar. M-a înfuriat să mă gândesc că puteam fi făcută să încap într-unul din
acele «câteva tipare fundamentale». Pentru mine, a devenit o chestiune de deformare a tiparului. Mi-
am propus să fac acest lucru cu cele mai ingenioase minciuni, cel mai elaborat teatru pe care l-am
jucat în viaţa mea. Mi-am folosit tot talentul la analiză şi logică, pe care el a recunoscut că-l am într-
o mare măsură, ca şi uşurinţa de a da explicaţii. După cum ţi-am sugerat, n-am ezitat să mă joc cu
sentimentele lui, mi-am folosit fiecare strop de putere pe care l-am avut pentru a face un spectacol,
pentru a lăsa în urmă teoria lui, pentru a complica şi a arunca văluri. Am minţit mai atent, mai
calculat decât June, cu toată puterea minţii mele. Aş vrea să-ţi pot spune cum şi de ce… Oricum, am
făcut totul fără a pune în pericol dragostea noastră: a fost o luptă a inteligenţelor pe care am savurat-o
la maximum. Şi ştii ce? Allendy ne-a înfrânt, Allendy a găsit adevărul, a analizat corect totul, a
detectat minciunile, a navigat (n-o să spun cu voioşie) prin toate cotloanele mele şi în cele din urmă a
demonstrat încă o dată, astăzi, adevărul acelor blestemate «tipare fundamentale» care explică actele
tuturor fiinţelor omeneşti. Îţi spun: n-aş lăsa-o niciodată pe June să se ducă la el, pentru că ea ar
înceta pur şi simplu să existe, ea fiind toată numai ramificaţii de nevroză. Ar fi o crimă s-o explici
până la epuizare… Şi mâine mă duc la Allendy şi începem o nouă dramă sau, mă rog, eu încep o nouă
dramă, cu o minciună sau o expresie, o dramă de alt fel, efortul de a explica, profund dramatic în sine
(nu sunt uneori discuţiile noastre despre June la fel de dramatice ca evenimentul pe care îl
discutăm?). Descopăr că nu ştiu ce să cred, că nu m-am hotărât încă dacă psihanaliza ne simplifică şi
ne de-dramatizează existenţa sau dacă e modul cel mai subtil, cel mai insidios, cel mai minunat de a
face dramele mai cumplite, mai înnebunitoare… Tot ce ştiu e că drama nu e în nici un caz moartă în
aşa-numitul laborator. E un joc tot atât de pasionant cât a fost pentru tine să trăieşti cu June. Şi apoi,
când îl vezi pe psihanalistul însuşi prins în curent, eşti gata să crezi că drama e peste tot…“
Scrisoarea mea către Henry dezvăluie minciunile pe care i le spun, minciuni necesare, majoritatea
menite să-mi sporească încrederea în mine.

octombrie
Petrec o noapte cu iubitul meu. Nu-i cer decât să nu se întoarcă în America cu June, ceea ce îi arată
cât de mult îmi pasă. Iar el mă pune să jur că orice se va întâmpla când va veni June, trebuie să cred
în el şi în dragostea lui. Mi-e greu să fac asta, dar Allendy m-a învăţat să cred, aşa că îi promit. Apoi
Henry mă întreabă:
— Dacă astăzi aş avea bani şi ţi-aş cere să pleci cu mine pentru totdeauna, ai face-o?
— Din cauza lui Hugo şi a lui June, n-aş face-o, n-aş putea. Dar dacă n-ar exista o June şi un Hugo,
aş pleca împreună cu tine şi dacă n-am avea bani.
E surprins.
— Uneori m-am întrebat dacă pentru tine a fost un joc.
Dar îmi vede faţa şi este atât de mişcat, încât amuţeşte. O noapte de conversaţie limpede, calmă, în
care senzualitatea este aproape superfluă.

Allendy veghează asupra vieţii mele. M-a hipnotizat, făcându-mă să cad într-o somnolenţă
încrezătoare. Vrea să fiu legănată de fericirea mea, să mă odihnesc în dragostea lui. Hotărâm, de
dragul lui Hugo (Hugo a început să fie gelos pe el), să nu mai vin să-l văd vreo zece-douăsprezece
zile. E şi un fel de test pentru încrederea mea. Brusc îmi relaxez dorinţa febrilă faţă de el şi îi accept
nobleţea, seriozitatea, sacrificiul de sine, preocuparea pentru fericirea mea şi mă simt umilă. Ceea ce
mă face umilă e faptul că el crede că-l iubesc, iar eu simt că mint. Mă tulbură să mă gândesc că pot
să-l mint pe omul ăsta mare, sincer. Mă întreb dacă ştie mai bine decât mine pe cine iubesc sau dacă
îl amăgesc, aşa cum i-am amăgit pe toţi. În 1921, când încă mai corespondam cu Eduardo, eram deja
îndrăgostită de Hugo. De-ar şti Hugo că la Havana, în timp ce schimbam scrisori de dragoste, eu
eram atrasă de Ramiro Collazo! De-ar şti Henry că îmi plac săruturile lui Allendy şi de-ar şti
Allendy cât de profund îmi doresc să trăiesc cu Henry!…
Allendy crede că viaţa mea cu Henry, viaţa mea josnică, nu e adevărată, reală, durabilă, în timp ce
eu ştiu că-i aparţin. Îmi spune: „Ai traversat experienţe tenebroase, dar simt că ai rămas pură. Sunt
curiozităţi temporare, ai o foame de experienţă“. Eu ies nevătămată din orice experienţă. Toată lumea
crede în sinceritatea şi puritatea mea, până şi Henry.
Allendy vrea să-mi văd dragostea pentru Henry ca pe o incursiune literară ori dramatică în
adevăratul meu eu, în timp ce eu cred că este exact opusul. Henry mă are, spirit şi pântece; Allendy
este „experienţa “ mea.

De la noul nostru radio se aude muzică tot timpul. Hugo ascultă, totodată contemplând în extaz
beneficiile ajutorului lui Allendy. Crainicul vorbeşte de la Budapesta, într-o limbă ciudată. Mă
gândesc la minciunile pe care i le-am spus lui Allendy şi mă întreb de ce mint. De pildă, mi-am făcut
griji în chip exagerat pentru problemele pe care le are Henry cu ochii. Ce s-ar alege de el dacă ar
ajunge orb ca Joyce? Îmi spun: „Ar trebui să renunţ la tot şi să mă duc să trăiesc cu el, să am grijă de
el“. Când îi mărturisesc lui Allendy teama mea, exagerez pericolul în care se află Henry.
Minciunile sunt un semn de slăbiciune. Mi se pare că nu am curajul să-i spun deschis lui Allendy
că nu-l iubesc şi, în schimb, vreau ca el să vadă ce sunt dispusă să fac pentru Henry.

O după-amiază cu Henry. Începe prin a-mi spune că discuţia noastră de acum două seri a fost cea
mai profundă şi mai apropiată pe care am avut-o, că l-a schimbat, i-a dat putere.
— Să fug de June nu e o soluţie, acum ştiu asta. Întotdeauna am fugit de femei. Astăzi simt că vreau
s-o înfrunt pe June şi problema pe care o reprezintă. Vreau să-mi testez forţa. Anaïs, tu m-ai răsfăţat
şi acum nu mă mai satisface o căsnicie întemeiată numai pe pasiune. Nu mi-am imaginat niciodată că
aş putea găsi la o femeie ceea ce mi-ai oferit tu. Cum vorbim şi lucrăm împreună, cum te adaptezi,
cum ne potrivim ca o mână-ntr-o mănuşă! Cu tine, m-am descoperit pe mine însumi. Trăiam cu Fred
şi îl ascultam, dar nimic din ceea ce spunea nu ajungea cu adevărat la mine până n-am trăit cu tine
acele câteva zile, cât a fost Hugo plecat. Îmi dau seama acum cât de profund m-ai influenţat. N-am
prea simţit, dar brusc realizez profunzimea acestei influenţe. Tu ai făcut ca totul să capete sens.
— O s-o accept pe June ca pe o tornadă devastatoare, în timp ce dragostea noastră va rămâne
profund înrădăcinată, am zis.
— O, de-ai putea! Ştii că neliniştea mea cea mai mare a fost că ai putea porni o luptă cu June, că
aş fi prins între voi, neştiind ce să fac pentru tine, fiindcă ea mă paralizează cu sălbăticia ei. Dacă ai
putea să înţelegi şi să aştepţi! S-ar putea să fie o tornadă, dar mă voi ridica odată pentru totdeauna
deasupra a ceea ce reprezintă June. Am nevoie să duc această luptă până la capăt. E cel mai
important lucru din toată viaţa mea.
— O să înţeleg. N-o să-ţi îngreunez şi mai mult situaţia.
Şi iată-ne, eu şi Henry, stând de vorbă astfel încât sfârşitul serii ne prinde bogaţi, dornici să
scriem, să trăim. Când ne culcăm împreună, mă cuprinde o asemenea frenezie, încât nu pot aştepta să
fim la unison.
Mai târziu stăm în lumina slabă a acvariului irizat, încovoiaţi de nelinişti. Henry se ridică şi se
plimbă prin cameră.
— Nu pot să plec, Anaïs. Eu ar trebui să fiu aici! Eu sunt soţul tău!
Îmi vine să mă agăţ de el, să-l îmbrăţişez, să-l ţin prizonier.
— Dacă mai stau un minut, continuă el, o să fac o nebunie…
— Pleacă repede! îi spun. Nu pot suporta asta.
În timp ce coborâm scările, simte mirosul cinei care se pregăteşte. Îi lipesc mâna de faţa mea.
— Rămâi, Henry, rămâi…

— Ceea ce-ţi doreşti tu, a zis Allendy, are mai puţină valoare decât ceea ce ai găsit.
Datorită lui, în seara asta înţeleg că şi John m-a iubit în felul său. Cred în dragostea lui Henry.
Cred că, şi dacă June câştigă, Henry mă va iubi pe vecie. Ceea ce mă tentează puternic este s-o
înfrunt pe June împreună cu Henry, s-o las să ne tortureze pe-amândoi, s-o iubesc, să câştig şi
dragostea ei, şi pe-a lui. Îmi propun să folosesc curajul pe care mi-l dă Allendy în planuri şi mai mari
de autoflagelare şi autodistrugere.
Nu-i de mirare că eu şi Henry clătinăm din cap în faţa asemănărilor noastre: urâm fericirea.
 Hugo vorbeşte despre şedinţa lui cu Allendy. Îi spune că dragostea este acum ca o foame pentru el,
că simte dorinţa de-a mă mânca, de-a muşca din mine (în sfârşit!). Şi că a şi făcut-o. Allendy începe
să râdă din toată inima şi întreabă:
— I-a plăcut?
— E ciudat, a zis Hugo, dar aşa se pare.
La care Allendy râde şi mai tare. Şi, din cine ştie ce motiv ciudat, asta îi trezeşte gelozia lui Hugo.
A avut impresia că pe Allendy l-a încântat această discuţie şi că şi lui i-ar fi plăcut să muşte din
mine.
Auzind asta, eu sunt cea care râde nebuneşte. Hugo continuă serios:
— Psihanaliza asta e o chestie extraordinară, dar cât de cumplit trebuie să fie când intervin
sentimentele! Ce-ar fi dacă, de pildă, Allendy ar deveni interesat de tine?
Aici devin atât de isterică, încât Hugo aproape că se înfurie.
— Ce găseşti atât de caraghios în toate astea?
— Inteligenţa ta, am zis. Cu siguranţă, psihanaliza îţi bagă în cap idei noi şi amuzante.
Îmi dau seama că nu e decât cochetărie cu Allendy, cochetărie fără prea multe sentimente. E un
bărbat pe care vreau să-l fac să sufere, vreau să-i provoc rătăciri, să-i ofer eu lui o aventură! Născut
din oameni care au străbătut mările, acest bărbat mare şi sănătos e acum prizonier în grota lui tapetată
cu cărţi. Îmi place să-l văd stând în uşa casei, cu ochii strălucindu-i ca albastra mare de la Mallorca.

„Să purcezi de la vis în afară…“ Când am auzit prima dată aceste cuvinte ale lui Jung, m-au
înflăcărat. Am folosit ideea în paginile mele despre June. Astăzi, când i-am repetat aceste cuvinte lui
Henry, l-au afectat puternic. Şi-a tot notat visele pentru mine, apoi antecedentele şi asociaţiile. Ce
după-amiază! Îmi era atât de frig acasă la Henry, încât ne-am băgat în pat să ne încălzim. Apoi
discuţii, munţi de manuscrise, dealuri de cărţi şi râuri de vin. (Hugo vine în timp ce scriu, se apleacă
şi mă sărută. Abia am avut timp să întorc pagina.) Mă aflu într-o stare febrilă, izbind frenetic în
gratiile închisorii mele. Henry a zâmbit trist când a trebuit să plec, la opt şi jumătate. Îşi dă seama
acum că, neştiind că e un om de mare valoare, a ajuns aproape la autodistrugere. O să am timp să-l
aşez pe tronul lui? „Ţi-e destul de cald?“ mă întreabă, înfăşurându-mi haina în jurul meu. Deunăzi se
împiedica de obstacole pe drumul întunecos, cu ochii lui slabi orbiţi de farurile maşinilor. Era în
pericol.
În acelaşi timp, îl conduc pe Hugo la Allendy, care nu numai că îl salvează omeneşte, ci trezeşte în
el un entuziasm pentru psihologie care îl face interesant.
Privindu-l pe Henry, realizez din nou că ceea ce iubesc e senzualitatea. Vreau să pătrund mai
adânc în ea, vreau să mă scald în ea, s-o gust la fel de profund cum a făcut-o el, cum a făcut-o June.
Simt asta cu un fel de disperare, un resentiment secret, ca şi cum Hugo şi Allendy, ba chiar şi Henry
ar fi vrut cu toţii să mă împiedice, deşi ştiu că eu sunt cea care mă împiedică. Sunt îngrozitor de
îndrăgostită de Henry, de ce nu mi se atenuează neliniştea, febra, curiozitatea? Clocotesc de energie,
de dorinţa de călătorii lungi (vreau să merg în Bali), iar aseară, în timpul unui concert, m-am simţit ca
Mary Rose, personajul din piesa lui Barrie3 care aude o muzică în timp ce vizitează o insulă, se
îndepărtează şi dispare pentru douăzeci de ani. Simţeam că pot să ies din casă ca o somnambulă, să-
mi uit complet, ca în acea cameră de hotel, toate relaţiile şi să păşesc într-o nouă viaţă. În fiecare zi
se nasc tot mai multe pretenţii ale celorlalţi de la mine, ceea ce mă privează de libertatea de care am
nevoie: pretenţiile crescânde ale lui Hugo asupra trupului meu, pretenţiile lui Allendy asupra a tot ce
e mai nobil în mine, dragostea lui Henry, care face din mine o soţie supusă şi fidelă – toate astea,
împotriva aventurii la care trebuie să renunţ mereu. Când prind rădăcinile cele mai adânci, simt
nevoia cea mai sălbatică de a mă dezrădăcina.
3. J.M. Barrie (1860-1937), romancier şi dramaturg scoţian, autorul, printre altele, al celebrului Peter Pan. (N. tr.)

Citind cărţile lui Allendy, Hugo s-a convins că nu-l iubesc pe psihanalist şi nici el pe mine. E pur
şi simplu o atracţie reciprocă născută din psihanaliză, intimitate, anumiţi curenţi puternici de
compasiune.

Petrec o oră într-o cafenea cu Henry, care îmi citeşte jurnalul din 1920, de când aveam
şaptesprezece ani, şi plânge cu el în braţe. Citea despre perioada în care Eduardo nu-mi scria pentru
că trecea printr-o experienţă homosexuală. Henry mi-a spus că îi venea să-mi scrie o scrisoare pentru
fiecare zi de dezamăgire, să răspundă tuturor aşteptărilor mele, să mă despăgubească pentru fiecare
dar care îmi fusese refuzat până atunci. I-am spus că exact asta făcea.
Mai târziu, scria despre dragostea mea la şaptesprezece ani: „Ea exclamă: «Inima toată îmi cântă
de dor de dragoste». E îndrăgostită de dragoste, dar nu ca orice adolescentă, nu ca o fată de
şaptesprezece ani, ci ca un artist în germene ce e, cea care va fecunda lumea cu dragostea ei, cea care
va provoca suferinţă şi vrajbă pentru că iubeşte prea mult…
În mâinile unui individ oarecare, jurnalul poate apărea ca un simplu refugiu, o evadare din
realitate, balta unui Narcis, dar Anaïs refuză să-l lase să intre în această matriţă…“
Bărbatul care înţelege asta, care a scris aceste rânduri, acceptă dintr-o lovitură provocarea
dragostei mele şi zdruncină ideea de narcisism. Stau întinsă pe canapea tot recitind scrisoarea imensă
a lui Henry, cu acută plăcere, de parcă el s-ar afla deasupra mea, posedându-mă. Nu mai trebuie să
mă tem să nu iubesc prea mult.

Aseară, după ce a băut o sticlă de Anjou, Henry a vorbit despre neputinţa lui de a trece de la
amabilitatea faţă de femei la flirt. Fie conversează cu ele, fie se aruncă asupra lor şi se dezlănţuie. A
avut prima experienţă sexuală la şaisprezece ani, într-un bordel, şi a luat o boală. Apoi a venit femeia
mai în vârstă pe care nu îndrăznea s-o reguleze. A fost surprins când s-a întâmplat şi şi-a promis să n-
o mai facă. Dar s-a întâmplat, iar el a continuat să se teamă că nu era bine. A scris chiar de câte ori,
cu date, de parcă şi-ar fi înregistrat multele cuceriri. O extraordinară exuberanţă fizică, jocuri,
cascadorii, scandaluri.
Mi-a povestit despre discuţia lui cu o târfă, de acum câteva seri. Era la o cafenea şi citea
Keyserling. Femeia l-a abordat şi, pentru că nu era atrăgătoare, el a respins-o la început. Dar a lăsat-
o să se aşeze la masă şi să-i vorbească. „Mi-e greu să atrag bărbaţii, dar când ajung să mă cunoască,
îşi dau seama că sunt mai bună decât cele mai multe curve, pentru că îmi place să fiu cu un bărbat.
Ce-mi vine să fac acum e să-mi bag mâna în pantalonii tăi, să ţi-o scot şi să ţi-o sug.“
Henry a fost impresionat de cât de directă era, de imaginea pe care i-a lăsat-o, dar a fugit de ea.
Nu putea înţelege de ce fusese atât de sensibil, când doar cu o clipă înainte se afla într-o altă lume şi
nici măcar nu-i plăcea femeia. Prefera agresivitatea la femei. Era asta o slăbiciune? m-a întrebat. Nu
ştiam, dar trebuia să învăţ să fiu agresivă, ca să-l mulţumesc.
După ce mi-a vorbit aşa, îmbujorat, entuziasmat, dansând în faţa mea, arătându-mi cum se
dezlănţuie şi muşcă de fund o femeie, a tăcut brusc, devenind gânditor, iar faţa i s-a schimbat profund.
„Am depăşit toate astea“, a spus. Iar eu, care îi aplaudam spectacolul, eram tentată să spun: „Eu nu
le-am depăşit încă. Mai vreau să mă dezlănţui“.

Mă uit la faţa chinuită a lui Hugo (o perioadă de chin şi gelozie în psihanaliza lui) şi simt mari
efuziuni de tandreţe. Iar Henry spune: „Când ne căsătorim, o luăm pe Emilia cu noi“. În timp ce urcăm
scările spre „bârlogul“ meu, îmi bagă mâna între picioare.
Mă cufund iar în haosul lui June. Pe ea o vreau, şi nu înţelepciunea lui Allendy, nici măcar
dragostea de agresivitate a lui Henry. Vreau erotism, vreau acele vise umede pe care le am noaptea,
încă patru zile ca acelea din vară cu Henry, când mă arunca întruna pe pat, pe covor sau pe iederă.
Vreau să mă scald în sexualitate până o depăşesc sau devin o fiinţă la fel de saturată ca Henry.
Ajung în Clichy la cină, beată şi înfierbântată. Henry a scris despre textele mele. Ultima pagină e
încă în maşina de scris. Şi citesc rândurile acestea extraordinare: „A fost o impertinenţă din partea
mea să vreau să-i schimb limbajul. Deşi nu e englezesc, e totuşi un limbaj şi, cu cât pătrunzi mai mult
în el, cu atât pare mai vital şi mai necesar. E o violare a limbajului ce corespunde unei violări a
gândirii şi sentimentului. N-ar fi putut fi scris într-o engleză pe care o poate folosi orice scriitor
capabil… Mai presus de toate, e limbajul modernităţii, limbajul nervilor, al reprimărilor, al
gândurilor larvare, al proceselor inconştiente, al imaginilor nedesprinse total de conţinutul lor oniric;
e limbajul nevroticului, al pervertitului, „marmorat şi străbătut de vinişoare gri-verzui“, cum spune
Gautier, referindu-se la stilul decadent…
Când încerc să mă gândesc cui îi datorezi acest stil, sunt frustrat – nu-mi amintesc de nimeni cu
care să semeni câtuşi de puţin. Îmi aminteşti doar de tine însăţi…“
M-am bucurat pentru că mi se părea că Henry scrisese contrapartea masculină a operei mele. M-
am aşezat cu el la masa din bucătărie, beată şi zdruncinată:
— E minunat ce-ai scris!
Ne-am îmbătat şi mai tare, ne-am regulat delirant. Mai târziu, în taxi, îmi ia mâna de parcă am fi
amanţi doar de câteva zile. Ajung acasă cu două dintre expresiile lui întipărite în minte:
„supraîncărcată de viaţă“ şi „saturată de sex“. Şi o să-i ofer enigme mai mari şi mai înspăimântătoare
de dezlegat decât minciunile lui June!
În relaţia noastră e ceva atât uman, cât şi monstruos. Munca noastră, imaginaţia noastră literară sunt
monstruoase. Dragostea noastră e umană. Simt când e răcit, sunt îngrijorată pentru vederea lui slabă.
Îi fac rost de ochelari, de o lampă specială, de pături. Când vorbim şi scriem însă, are loc o
deformare minunată, în care înălţăm, exagerăm, colorăm, dilatăm. Sunt plăceri satanice cunoscute
numai scriitorilor. Stilul lui muscular şi stilul meu emailat se luptă şi copulează independent. Dar
când îl ating, miracolul uman e înfăptuit. El e bărbatul pentru care aş freca podelele, pentru care aş
face cele mai umile şi mai înălţătoare lucruri. El se gândeşte la căsătoria noastră, care, presimt eu, n-
o să aibă loc niciodată, dar e singurul bărbat cu care aş vrea să mă mărit. Suntem mai mari împreună.
După Henry, n-o să mai existe niciodată această polaritate. Un viitor fără el înseamnă întuneric. Nu
pot nici măcar să mi-l imaginez.
Allendy recunoaşte faţă de Hugo că prieteniile mele literare sunt periculoase, pentru că mă joc cu
experienţa ca un copil şi îmi iau jocurile în serios, că aventurile mele literare mă poartă în medii
cărora nu le aparţin. Marele, milostivul Allendy şi fidelul şi gelosul Hugo, neliniştiţi în privinţa
copilului cu o atât de periculoasă nevoie de dragoste.
Allendy nu mi-a luat în serios latura literar-creatoare şi mi-a displăcut faptul că mi-a redus natura
la aceea de simplă femeie. A refuzat să-şi umbrească imaginea luându-mi în calcul imaginaţia.
Sinceritatea absolută a unor bărbaţi ca Allendy şi Hugo e frumoasă, dar nu prezintă nici un interes
pentru mine. Nu mă fascinează la fel ca nesincerităţile, dramele, escapadele literare, experimentele,
ticăloşiile lui Henry. Când stăm îmbrăţişaţi, eu şi Henry, toate jocurile încetează şi în momentul acela
ne aflăm integralitatea funciară. Când ne reluăm munca, ne infiltrăm imaginaţia în viaţă. Credem în a
trăi nu doar ca fiinţe umane, ci ca nişte creatori, nişte aventurieri.
Această latură a mea pe care Allendy o ignoră, latura tulbure, periculoasă, erotică, e tocmai cea pe
care Henry o sesizează şi la care reacţionează, cea pe care o împlineşte şi o extinde.
Allendy are dreptate în privinţa nevoii mele de dragoste. Nu pot trăi fără dragoste. Dragostea e
rădăcina fiinţei mele.
Vorbeşte pentru a calma gelozia arzătoare a lui Hugo, poate pentru a-şi calma propriile îndoieli.
Pasiunea lui e protectoare, plină de compasiune, aşa că îmi subliniază fragilitatea, naivitatea; în timp
ce eu, cu un instinct mai profund, aleg un bărbat care îmi limitează forţa, care are pretenţii imense de
la mine, care nu se îndoieşte de curajul sau duritatea mea, care nu mă crede naivă sau inocentă, care
are curajul de a mă trata ca pe o femeie.

JUNE A SOSIT ASEARĂ.

Fred mi-a telefonat să-mi dea vestea. Am rămas împietrită, deşi îmi imaginasem scena de atâtea
ori. Am fost conştientă toată ziua că June e în Clichy. M-am înecat în scris şi în hrană, amintindu-mi
cuvintele rugătoare ale lui Henry: să aştept. Dar perioada de aşteptare e insuportabilă. Înghit doze
mari de somnifer. Sar în sus de câte ori sună telefonul. Îl sun pe Allendy. Sunt ca un om care se
îneacă.
Henry mi-a telefonat ieri şi din nou astăzi, grav, buimăcit: „June a venit într-o dispoziţie decentă. E
supusă şi rezonabilă“. E dezarmat. O să dureze? Cât o să stea? Eu ce trebuie să fac? Nu pot să aştept
aici, în camera asta, faţă-n faţă cu munca mea.
Mă duc la culcare asuprită de suferinţă. Dimineaţa, când mă trezesc, îmi suflă-n ceafă ca un
monstru. Dragostea lui Hugo, în momentul ăsta, e extraordinară, supraomenească. Şi a lui Allendy la
fel. Ei luptă pentru mine. Când eram mică, era să mor pentru a câştiga dragostea tatei, şi m-am lăsat
să mor psihic din acelaşi motiv, ca să-i chinui şi să-i tiranizez pe cei pe care-i iubesc, să le atrag
afecţiunea. Această revelaţie m-a zguduit. Acum lupt ca să mă ajut singură.
Nu trebuie să renunţ la Henry numai pentru că June e rezonabilă. Şi totuşi, sunt nevoită să renunţ la
el temporar, iar pentru a face asta trebuie să umplu imensul gol pe care îl lasă plecarea lui din viaţa
mea.

June mi-a telefonat şi nu am simţit nici o panică la auzul vocii ei, nici o fericire, nimic din
tulburarea pe care mă aşteptam s-o simt. Vine la Louveciennes mâine-seară.
Hugo m-a dus cu maşina la Allendy. Plănuisem o călătorie la Londra, unde aveam să întâlnesc
oameni şi să-mi aflu salvarea, sănătatea psihică. Iar când am ajuns la Allendy, deja mă puteam
controla. Era foarte bucuros că m-a vindecat de masochism. Îşi închipuia că e sfârşitul supunerii mele
faţă de Henry şi June. În timp ce-mi săruta întruna mâinile, vorbea cu elocvenţă şi căldură. Gelosul
Allendy versus Henry. E atât de abil! S-a întâmplat să spun că marea nevoie de femeie a lui Henry se
datora faptului că era atât de bărbat, sută la sută bărbat; slavă zeilor păgâni că nu era pic de
feminitate în el. Allendy a spus însă că bărbatul matur din punct de vedere sexual este tocmai acela
care are şi calităţi feminine, tandre şi intuitive. Adevăratul mascul are puternice instincte de ocrotire,
pe care Henry nu le are. Allendy e un înţelept, cu excepţia cazurilor în care e vorba de Henry. El,
marele psihanalist, este atât de gelos, încât a făcut afirmaţia ridicolă că probabil Henry e spion
german.
Vrea să fiu eliberată de nevoia de dragoste, ca să-l pot iubi pe el din proprie voinţă. Nu vrea ca
nevoia de dragoste să mă împingă în braţele lui. Nu vrea să-şi folosească influenţa asupra mea ca să
mă posede, cum ar putea. Vrea ca mai întâi să fiu pe picioarele mele.
Mi-a spus că lui Henry i-a plăcut puterea iubirii pe care i-am oferit-o eu, că n-o să mai aibă în
viaţa lui un dar atât de preţios, că asta s-a întâmplat numai pentru că eu nu aveam sentimentul propriei
valori. Spera, de dragul meu, că se terminase.
Raţional, acceptam toate astea. Am încredere în Allendy şi sunt atrasă de el. (Mai ales astăzi, când
am văzut grimasa senzuală a gurii lui, promisiunea dezlănţuirii sălbatice.) Dar în sinea mea simţeam,
ca orice femeie, o dragoste puternică, protectoare pentru Henry – cu cât mai imperfect, cu atât mai
iubit.

Devin puternică. Îi telefonez lui Eduardo ca să-l ajut, ca să-l susţin. Renunţ la călătoria la Londra.
N-am nevoie de ea. Pot să-i înfrunt pe Henry şi June. Nodul sufocant de durere a dispărut. Nu am
nevoie să mă sprijin pe schimbări exterioare, pe prietenii noi.
Toate astea nu sunt decât o formă de apărare îndârjită împotriva pierderii amantului pe care nu-l
voi uita niciodată. Ce-o să se aleagă de munca lui, de fericirea lui? Ce-o să-i facă June? – lui Henry,
iubitul meu, pe care eu l-am umplut de forţă şi de autocunoaştere; copilul meu, creaţia mea, moale şi
supus în mâinile femeilor. Allendy spune că n-o să mai aibă niciodată parte de o dragoste ca a mea,
dar eu ştiu că-i voi sta la dispoziţie mereu, că în ziua în care June o să-l rănească, eu voi fi acolo, ca
să-l iubesc din nou.

Miezul nopţii. June. June şi nebunie. Stăm în gară şi ne sărutăm, în timp ce trenul trece în goană pe
lângă noi. O conduc. Braţul meu îi înconjoară talia. Ea tremură. „Anaïs, sunt fericită cu tine.“ Ea e
cea care îşi oferă gura.
În timpul serii petrecute împreună a vorbit despre Henry, despre cartea lui, despre ea însăşi. Ori a
fost sinceră, ori sunt cea mai mare fraieră care a existat vreodată. Nu pot să cred decât în extazul
nostru. Nu vreau să ştiu, nu vreau decât s-o iubesc. Am o singură mare spaimă, că Henry îi va arăta
scrisoarea pe care i-am scris-o şi o va răni, o va ucide.
M-a comparat cu profesoara din Jeunes filles en uniforme, iar pe ea cu Manuela, fata care o
adora. Profesoara avea ochi frumoşi, plini de compasiune, dar era puternică. De ce vrea June să
creadă că eu sunt puternică şi ea un copil pasional, iubit de profesoară?
Vrea ocrotire, un refugiu în faţa durerii, în faţa vieţii care o înspăimântă. Caută în mine o imagine
intactă a ei înseşi. Aşa că-mi spune toată povestea ei şi a lui Henry – cealaltă faţă a poveştii. L-a
iubit pe Henry şi a avut încredere în el până când a trădat-o. Nu numai că a trădat-o cu alte femei, dar
i-a distorsionat personalitatea. A creat o femeie crudă, ceea ce ea nu era, rănind-o în tot ce avea mai
tandru, mai vulnerabil. Simţea o profundă neîncredere, o nevoie imensă de dragoste, de fidelitate. S-a
refugiat în Jean, în loialitatea, credinţa, înţelegerea lui Jean. Iar acum şi-a ridicat un baraj de minciuni
autoprotectoare. Vrea să se protejeze împotriva lui Henry, să-şi creeze o personalitate nouă,
inaccesibilă lui, invulnerabilă. Îşi trage forţa din credinţa, din dragostea mea.
„Henry nu are destulă imaginaţie“, spune ea. „E fals. Nu e nici destul de simplu. El e cel care m-a
făcut complexă, care m-a devitalizat, m-a ucis. A creat un personaj fictiv care îl putea face să sufere,
pe care îl putea urî; trebuie să se autoflageleze prin ură ca să creeze. Eu nu cred în el ca scriitor. Are
momente umane, fireşte, dar e un escroc. E tot ce mă acuză pe mine că aş fi. El e cel mincinos,
nesincer, bufon, actor. El e cel care caută drame şi creează monstruozităţi. Nu vrea simplitate. El e un
intelectual. Caută simplitatea şi apoi începe s-o distorsioneze, să inventeze monştri. Totul e fals,
fals…“
Sunt înmărmurită. Nu şovăi între Henry şi June, între versiunile contradictorii despre ei înşişi, ci
între două adevăruri pe care le văd limpede. Cred în umanitatea lui Henry, deşi sunt pe deplin
conştientă de monstrul literar. Cred în June, deşi sunt conştientă de puterea ei distructivă inocentă şi
de histrionismul ei.
La început voise să se lupte cu mine. Se temea că şi eu crezusem versiunea lui Henry despre ea.
Voia să vină la Londra în loc de Paris şi să mă roage să ne întâlnim acolo. De cum m-a privit însă, a
avut din nou încredere în mine.
Aseară a vorbit frumos, coerent. A scos în relief cu cruzime slăbiciunile lui Henry. I-a demontat
sinceritatea, integralitatea. A pus sub semnul întrebării ocrotirea pe care i-o dăruiam. În versiunea ei,
eu nu realizasem nimic. „Henry doar se preface că înţelege, ca să se întoarcă apoi şi să atace, să
distrugă.“

Voi şti adevărul doar prin intermediul propriei experienţe cu fiecare dintre ei. N-a fost Henry mai
uman cu mine şi June mai sinceră? Eu, care împărtăşesc firea fiecăruia, voi eşua oare în a le distruge
pozele, în a le capta adevărata esenţă?

Allendy m-a privat de opiumul meu; el m-a făcut lucidă şi sănătoasă mintal şi sufăr crunt din cauza
pierderii vieţii mele imaginare.
Şi June a devenit sănătoasă mintal. Nu mai e isterică ori confuză. Astăzi, când am realizat această
schimbare a ei, am fost dezamăgită. Sănătatea ei mintală, umanitatea ei, asta voia Henry şi asta i se
oferă. Acum pot sta de vorbă. Eu l-am schimbat, l-am îmblânzit şi o înţelege mai bine.
Apoi stăm împreună, cu genunchii atingându-ni-se, şi ne privim. Singura nebunie e febra dintre noi.
Spunem: „Hai să fim sănătoase cu Henry, dar împreună hai să fim nebune!“
Intru în haosul lui June şi al lui Henry şi îi aflu devenind mai limpezi pentru ei înşişi şi unul pentru
altul. Şi eu? Eu sufăr de nebunia pe care ei o lasă în urmă. Pentru că le culeg nodurile, nesincerităţile,
complexităţile. Îi retrăiesc în imaginaţie. O văd pe June răpindu-i din nou lui Henry încrederea în
sine, zăpăcindu-l. Îi distruge cartea. Prin dragostea ei pentru mine, caută să-mi anuleze influenţa
asupra lui, să mă câştige de partea ei, să-l domine din nou, numai ca să-l lase deposedat şi slăbit;
pentru asta, mă va şi iubi. Îl sfătuieşte insistent să nu-şi publice cartea pe calea pe care i-am deschis-
o eu. Îi displace că şi-a pierdut încrederea în capacitatea ei de a-l ajuta. O văd folosind acum
mijloacele mele – e rezonabilă, calmă – ca să ducă la bun sfârşit aceeaşi distrugere.
Sunt în braţele ei, într-un taxi. Mă ţine strâns şi spune: „Tu îmi dai viaţă, tu îmi dai ceea ce mi-a
luat Henry“. Şi mă aud răspunzând cu vorbe înfierbântate. Această scenă din taxi – genunchi
atingându-se, mâini înlănţuite, obraz lângă obraz – continuă, deşi suntem conştiente de ostilitatea
dintre noi. Avem scopuri opuse. Cu toate astea, nu pot face nimic pentru Henry. E prea slab când e ea
aici, aşa cum e slab şi în mâinile mele. În timp ce-i spun c-o iubesc, mă gândesc cum îl pot salva pe
Henry copilul, care nu-mi mai este amant, pentru că slăbiciunea lui l-a transformat în copil. Trupul
meu îşi aminteşte de un bărbat care-a murit.
Dar ce joc superb jucăm noi trei! Cine e demonul? Cine e mincinosul? Cine e fiinţa omenească?
Cine e cel mai deştept? Cine e cel mai puternic? Cine iubeşte mai mult? Suntem oare trei egouri
imense care luptă pentru dominaţie sau pentru dragoste, ori sunt aceste lucruri amestecate? Mă simt
protectoare atât faţă de Henry, cât şi faţă de June. Îi hrănesc, mă sacrific pentru ei. Tot eu trebuie să
le dau şi viaţă, pentru că ei se distrug reciproc. Henry e îngrijorat pentru că mă întorc pe jos de la
gară la miezul nopţii, după ce o conduc pe June, iar June spune: „Mă tem de perfecţiunea ta, de
agilitatea ta“ şi se cuibăreşte în braţele mele, se face mică.
Apoi o scrisoare minunată de la Henry, cea mai sinceră, prin simplitatea ei: „Anaïs, ţie trebuie să-
ţi mulţumesc fiindcă nu sunt zdrobit de data asta… Nu-ţi pierde încrederea în mine, te implor! Te
iubesc mai mult decât oricând, cu adevărat, cu adevărat! Detest să scriu ce vreau să-ţi spun despre
primele două nopţi cu June, dar când o să te văd şi o să-ţi spun, o să-ţi dai seama de sinceritatea
absolută a cuvintelor mele. În acelaşi timp, în chip straniu, nu mă cert cu June. E ca şi cum aş avea
mai multă răbdare, mai multă înţelegere şi compasiune decât înainte… Mi-a fost foarte dor de tine şi
m-am gândit la tine în momente în care, Dumnezeu să mă ajute, nici un bărbat normal, sănătos la minte
n-ar trebui s-o facă… Şi te rog, dragă Anaïs, nu-mi spune lucruri crude aşa cum mi-ai spus la telefon
– că te bucuri pentru mine! Ce înseamnă asta? Nu sunt fericit, nu sunt nici profund nefericit; am un
sentiment de tristeţe, de melancolie pe care nu-l pot explica prea bine. Te doresc. Dacă mă părăseşti
acum, sunt pierdut. Trebuie să crezi în mine, indiferent cât de greu poate părea uneori. Mă întrebi de
plecarea în Anglia. Anaïs, ce să spun? Ce mi-ar plăcea? Să merg acolo cu tine – să fiu mereu cu tine.
Îţi spun asta când June a venit la mine purtând cea mai bună mască a ei, când ar trebui să existe mai
multă speranţă decât oricând, dacă vrea speranţă. Dar, ca şi în cazul tău cu Hugo, văd totul sosind
prea târziu. Am trecut mai departe. Iar acum, fără îndoială, trebuie să trăiesc o frumoasă şi tristă
minciună cu ea o vreme, ceea ce te chinuie şi asta mă doare îngrozitor.
Şi poate că tu vei vedea mai mult decât oricând în June, ceea ce ar fi just, şi poţi să mă urăşti sau
să mă dispreţuieşti, dar ce pot face? Ia-o pe June aşa cum e – s-ar putea să însemne foarte mult pentru
tine –, dar n-o lăsa să intervină între noi. Ceea ce aveţi voi două să vă oferiţi nu e treaba mea. Te
iubesc, doar asta ţine minte. Şi te rog, nu mă pedepsi evitându-mă“.
Aseară am plâns. Am plâns pentru că procesul prin care am devenit femeie a fost dureros. Am
plâns pentru că nu mai eram un copil, cu credinţa lui oarbă. Am plâns pentru că ochii mei au văzut
realitatea – egoismul lui Henry, dragostea de putere a lui June, creativitatea mea insaţiabilă care
trebuie să se preocupe de alţii şi nu-şi poate ajunge sieşi. Am plâns pentru că nu mai puteam să cred
şi ador să cred. Încă mai pot iubi cu pasiune fără a crede. Asta înseamnă că iubesc omeneşte. Am
plâns pentru că de-acum înainte voi plânge mai puţin. Am plâns pentru că mi-am pierdut durerea şi nu
sunt încă obişnuită cu absenţa ei.
Aşadar, în după-amiaza asta vine Henry, iar mâine ies cu June.
 Raftul
Denisei

Colecţie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
 ANAÎS NIN

Foc Din
Jurnalul dragostei
necenzurat
1934-1937

Cu o prefaţă de RUPERT POLE

şi
note biografice de GUNTHER STUHLMANN

Traducere din engleză de

LUANA SCHIDU

HUMANITAS
 Prefaţă

Foc este al treilea volum din seria Jurnalul dragostei, după

Henry şi June şi Incest.
Din 1931, anul primei sale aventuri amoroase cu Henry
Miller, Anais Nin a pornit într-o căutare a dragostei per-
fecte ce avea să dureze toată viaţa şi pe care a încredinţat-o
jurnalului său. (Obişnuinţa de a scrie zilnic în jurnal înce-
pând din 1914 îi dăduse lui Anais abilitatea stranie de a-şi
descrie cele mai adânci emoţii „la cald“, imediat după con-
sumarea vreunui eveniment.) Şi-a continuat jurnalul - în-
totdeauna scris de mână - până la moartea ei, în 1977. Cele
35 000 de pagini se află acum în Secţia de Colecţii Speciale
a UCLA, unde pot fi studiate de cercetători.
în anii ’20, după ce John Erskine şi alţii i-au spus că jur-
nalul era cea mai bună dintre scrierile sale, Anais a început
să se gândească la posibilitatea de a-1 publica fără a ofensa pe
nimeni. Mai târziu, Henry Miller i-a spus să publice „toată
chestia - n-are decât să se afle totul “. Anais a conceput dife-
rite planuri pentru a-şi publica jurnalul: să-l transforme în
ficţiune, să-l publice sub formă de jurnal, dar folosind nume
fictive, ori folosind atât nume adevărate, cât şi fictive. Nici
una dintre aceste variante nu satisfăcea însă nevoia ei de a-şi
proteja soţul şi alte persoane apropiate, astfel încât a revenit
la ficţiune.
în cele din urmă, pe la mijlocul anilor ’50, obosită să se
bucure de recunoaştere numai printre cunoscuţi, a decis să-şi
publice jurnalul cu numele adevărate, menajându-şi pe cât
posibil viaţa personală, soţul şi amanţii. Primul jurnal cenzurat,

5
publicat în 1966, nu era numerotat: pe copertă scria sim-
plu Jurnalul lui Anai's Nin, deoarece nimeni, nici măcar
Anai's, nu credea că avea să existe şi un al doilea volum. După
succesul covârşitor de care s-a bucurat Jurnal unu, Anai's
a cenzurat şi apoi a publicat încă şase volume, până la sfâr-
şitul vieţii.
Cu multă vreme în urmă, la începuturile relaţiei noastre,
Anai's mi-a spus că nu voia să-i citesc jurnalele necenzurate.
I-am respectat dorinţa. Dar pe la începutul anilor ’70, pe
când pregăteam jurnalele pentru a le trimite la UCLA, Anai's
mi-a spus: „A sosit timpul să citeşti jurnalele. Vreau să le
citeşti pe toate".
Am stat cinci zile şi am citit cele 35 000 de pagini.
— Mă judeci ? a întrebat Anai's.
— Nu. Ai avut curajul să-ţi trăieşti visurile şi să scrii de-
spre ele. Toate astea trebuie să fie publicate într-o zi.
— Foarte bine, asta e sarcina ta. Vreau să publici jurnalele
exact aşa cum le-am scris.
Publicarea Jurnalului dragostei, jurnalul necenzurat al
lui Anai's Nin, a început în 1986 cu Henry şi June. Nu a fost
şters nici un amănunt important din volumele publicate.
Cronologia urmează exact zilele trecute în caiete de Anai's.
Gramatica şi punctuaţia reflectă scrierea „la cald", maniera
tipică autoarei.

In volumul de faţă, Foc, decorul alternează între Europa

şi America. Anai's îşi continuă viaţa alături de soţul ei, Hugh,
şi relaţiile amoroase cu Henry Miller şi dr. Otto Rank. Des-
părţirea de Rank este însă inevitabilă, aşa cum este, probabil,
şi căutarea „bărbatului care mă va mântui de ei toţi". Şi ast-
fel apare Gonzalo More: „Tigrul care visează. Un tigru fără
gheare". Anai's rămâne fidelă filozofiei ei despre dragoste.
„M-am întors [în Franţa] ca să-mi trăiesc propria viaţă -
să-mi găsesc şinele, dar asta e o nevoie minoră în compa-
raţie cu aceea de a iubi... iubirea este pe primul loc... iubirea,
pierderea, cedarea."

6
 Realitatea lui Altai's nu poate fi descrisă în fapte, după
cum ea însăşi o spune cel mai bine: „Trăiesc într-un fel de cup-
tor de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii, activităţi
şi reverii. Nu-mi pot descrie viaţa în fapte pentru că exta-
zul nu rezidă în fapte, în ce se întâmplă sau în ce fac, ci în ce
se stârneşte în mine şi ce se naşte din toate astea... Vreau să
spun că trăiesc o realitate foarte fizică şi metafizică deopo-
trivă...
Este adevărat că, din cauza îndoielilor şi neliniştilor mele,
eu nu cred decât în foc. Este adevărat că atunci când am scris
cuvântul Foc pe acest volum nu ştiam ce ştiu astăzi, că tot
ce am scris despre June, care nu credea decât în foc, este
valabil şi pentru mine. Că asta e povestea nevrozei mele in-
cendiare ! Nu cred decât în foc.
Viaţă. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi înflăcărez pe alţii.
Niciodată moarte. Foc şi viaţă. Le jeu“.
După cum am notat în prefaţa mea la Incest, când seria
Jurnalul dragostei va fi încheiată, vom avea o relatare extra-
ordinară, acoperind durata unei vieţi întregi, a evoluţiei emo-
ţionale a unui artist creator, a unui scriitor care posedă tehnica
de a-şi sonda cele mai profunde emoţii şi curajul de a le dez-
vălui lumii întregi.
RUPERT POLE
Executor, Trustul Anaîs Nin
Los Angeles
Ianuarie 1995
 Notă

Textul volumului Foc este preluat din caietele 48-52, aşa

cum au fost ele numerotate de Anai's Nin. Caietul 48 nu are
titlu, dar titlurile celorlalte sunt: Revoltă, In derivă, Vive
la dynamite şi Nanankepchu şi Foc.
Toate traducerile în engleză ale pasajelor scrise în fran-
ceză sau spaniolă au fost făcute de Jean L. Sherman. Lisa
Guest a dat un ajutor nepreţuit la pregătirea dactilogramei.
 Decembrie 1934
In drum spre New York, vasul pe care mă aflam a bătut
recordul de viteză. In loc să ajung dimineaţa, am ajuns noap-
tea - cum nu se poate mai potrivit, căci noaptea este acum
pentru mine începutul şi rădăcina tuturor zilelor. Orchestra
cânta şi zgârie-norii scăpărau cu un milion de ochi pe fun-
dalul întunecat; şi un bărbat şoptea:
— Ascultă-mă, draga mea, te iubesc, ascultă-mă, draga
mea, te iubesc. Draga mea, eşti minunată. Nu e minunat,
draga mea, să ajungem la New York în timp ce facem dra-
goste ? Sunt nebun după tine, dragostea mea. N-o să mă ne-
dreptăţeşti ? N-o să mă uiţi, dragostea mea ? îmi place părul
tău, dragostea mea. Ascultă-mă...
— Muzica e prea tare, am spus. Nu aud decât muzica.
Dar eu îl căutam pe Otto Rank, pe celălalt, priveam lu-
minile, oraşul babilonian, cheiul, oamenii, nu „dragostea
mea", ci „iubito", şi ochii strălucind ca pielea lăcuită, cu o dra-
goste mai înaltă decât zgârie-norii, o dragoste încrustată cu
un milion de ochi şi de ferestre, şi de limbi.
Ochii lui.
— O, iubito!
Dar era un vis. Eram înfăşuraţi în vată, în fire de mătase,
în plase, în muşchi, în ceaţă, în mare - aroma distanţei ce
trebuia anihilată.
Camera mea. Care, spunea el, fusese „camera de aştep-
tare". Râsetele încep să înflorească şi să scapere, ca o cutie

11
plină de comori. Le adunaserăm, bănuţ cu bănuţ, ca să le
folosim astăzi. Asta avea să fie textura, parfumul şi culoa-
rea alianţei noastre: umor şi râsete îndelung adunate.
Foarte încet, cu mâinile, limbile şi gurile, ne dezveleam
şi ne dezlegam, scoţând la iveală daruri. Ne dădeam naştere
unul altuia din nou, corpuri separate ce se bucură de coli-
ziune. Nu amanţii Parisului, ale căror dezmierdări n-ar fi
putut fi prelungite la nesfârşit în spaţiu, trăind zi de zi, miş-
cându-se şi acţionând zi de zi.
L-am găsit pe cel cu care pot cânta, cânta cu adevărat,
cânta femeia, cânta tot ce se află în capul sau în trupul meu,
în ritmul sângelui. Nu cântecul ideilor, în care instinctul se
revoltă împotriva logicii. El spune: „Am o idee“. Şi inven-
tează, creează, fantastic şi magic - viaţa. Fiecare detaliu al
vieţii.
Nu improvizez singură. El sare, el conduce, el realizează.
El se pricepe la asta, e mai abil în ceea ce priveşte detaliile;
el poate fi infractorul şi detectivul, Fîuckleberry Finn şi Tom
Sawyer, Don Quijote, June, Louise sau dr. Rank, psihana-
lizând în felul lui ciudat, generându-şi propriul eu, născut
din dragostea noastră.
Proaspăt amanţi. In acest New York care indică ascen-
siune, exultare, culminare, înălţare. New York, uriaşa ju-
cărie strălucitoare cu articulaţii atât de bine unse. In mâinile
noastre, în mâinile lui nervoase, grăbite. Am o idee şi într-un
ritm nou şi sacadat începem să înotăm: replici, răspunsuri,
interacţiune... lumea mea, împărtăşită.
Ştiam că simţim la fel, dar nu şi că gândim la fel. Plăcerea
improvizaţiei, a complexităţii, în schimbul plăcerii eliberării.
îmi citea din Huckleberry Finn. Eliberarea negrului, cu
accent pe spiritul de aventură. Trucul literaturii. Adăugi-
rile, complicaţiile, maniera ocolită. Ne-am găsit acolo „ar-
mura", spiritul jocului, creaţiile şi invenţiile.
Unul dintre primele lucruri pe care m-a dus să le văd a fost
„uşa magică" [la gara Pennsylvania]. Toată din metal, se des-

12
chide exact în momentul în care e atinsă de umbra ta. I-a
plăcut să mă vadă alunecând spre ea.

N-am mai cunoscut o asemenea bucurie. Trăiesc con-

tinuu în fantezie, dar şi în realitatea omenească. Instinctele
mele sunt calme. Nici control, nici revoltă, dezgust sau con-
flict. Şi imaginaţia mea e liberă. Sunt eu însămi. încrederea
lui în mine îmi dă aripi.
în ziua cea mai senină, cea mai însorită, m-a dus la
Empire State Building.
Ca să privim New Yorkul pentru că este oraşul nostru şi
se potriveşte cu starea noastră de spirit şi, de asemenea, ca
să-l posedăm. Fără să fim intimidaţi. Aliaţi în mod inso-
lent, având complicitatea New Yorkului, favorabilă plăce-
rilor şi bucuriilor noastre. Cu o acustică bună pentru râs.
Teatrul. îi lipsea ceva, aşa că el a început să inventeze
tot felul de lucruri. Eu am sugerat să-l „scrie". Rescriam pie-
sele. Inventam jocul. Am pomenit de admiraţia mea pen-
tru Ferdinand Bruckner. Coincidenţă. Cineva, într-un ziar
vienez, crezuse că „Bruckner" era pseudonimul lui Rank.
Aşa că l-am botezat pe Rank „dramaturgul".
Stăm amândoi cu răsuflarea tăiată înainte de ridicarea cor-
tinei. E singurul moment în care lumea magică nu se află în
spatele acesteia. S-a răspândit într-o unică simfonie vastă:
discuţiile noastre, ideile noastre, dragostea noastră, munca
lui, la toate nivelurile deodată, aşa cum mi-am dorit întot-
deauna să trăiesc. Să trăiesc cu fiecare celulă. Dezvăluind o
mie de noi euri.
Broadway. O baie de electricitate. Simfonia de celofan.
Strălucirea transparentă deasupra tuturor obiectelor. Această
textură care nu e reală.
Micul dejun în restaurantul întunecat al hotelului. îi fac
un rezumat al ştirilor zilei. Adică suprapuneri amuzante de
frânturi de frază, aranjate surprinzător, cu un rezultat hilar.
I le strecor pe sub uşă când psihanalizează un pacient. în-
dată ce pleacă pacientul, le citeşte. Vine în camera mea râ-
zând.

13
 Cu el am ajuns în zona de umor născută din şocul că-
lătoriei. O călătorie e ca jocul de zaruri. Zilele sunt lumi-
noase şi strălucitoare aici. Simţi fiecare nouă zi. Poezia mişcării
line, a împlinirii tuturor dorinţelor, a ghicirii şi satisfacerii
tuturor nevoilor tale.
Oameni pe care nu îndrăznesc să-i privesc prea de aproape.
Pare să le lipsească ceva. Şi ei sunt din celofan, un fel de per-
petuă dimineaţă de Crăciun. Nu ştiu. Sunt de-a dreptul în-
drăgostită de El şi de clădiri, de granit, electricitate, 6 400 de
ferestre, survoltage, tensiune, străzi şi mulţimi. Nu-i ascult
pe americani. Mă joc cu El în oraşul viitorului. O bună acus-
tică pentru râs!

Intr-o scrisoare către Rank spusesem că nu voiam să dan-

sez; că asta însemna să dau un spectacol pentru lume. Prefe-
ram să joc toate rolurile pentru el.
Am început jocul cu „secretara". Secretara nu a fost prea
grozavă la început, din cauza blestemului severităţii tatălui
ei şi a lui: „Tu n’apas Tesprit scientifiqueAşa că tremura
şi făcea greşeli născute din panică. Dar când el a văzut că fata
pusese din greşeală pe o scrisoare data sosirii ei, n-a fost de-
cât amuzat, ba chiar i-a plăcut. Mintea îmi stătea, evident, la
povestea noastră. Amuzamentul, toleranţa şi tandreţea lui
au surprins-o, au mişcat-o şi au schimbat-o ca prin farmec
pe secretară. Adică a devenit o secretară bună. A doua zi era
stăpână pe ea şi a început să pună în aplicare cu stricteţe un
neîndoielnic talent pentru ordine şi acţiune rapidă, sub în-
drumarea lui abilă.
Secretara pleca de la lucru la ora şase. O oră mai târziu
eram la restaurant, schimbând între noi cele mai uluitoare
replici. Ca discuţiile minunate pe care le porţi cu tine însuţi,
regretând că nu eşti niciodată la fel de scăpărător în public.
Valuri-valuri de umor şi ironie.
Teatrul.
Broadway. Băuturi cremoase. Harlemul.
Să stai în lumini ceţoase cu negri dezlănţuiţi.

14
 Nu mi-am imaginat niciodată că nu ştie să danseze. Nu
mi-am imaginat niciodată că dr. Rank ar fi putut duce o via-
ţă atât de serioasă încât să nu fi dansat niciodată. Dar el nu
e dr. Rank. E un omuleţ al cărui sânge poate pulsa nebu-
neşte.
„Dansează cu mine."
II fac să-şi uite temerile şi neîndemânarea. Pur şi sim-
plu dansez. La început e ţeapăn, se împiedică, e dezarticu-
lat, pierdut. Dar la sfârşitul acelui prim dans începe să
danseze. Intr-un fel magic. Şi ce mult se bucură! „O lume
nouă - o, iubita mea, m-ai dus într-o lume cu totul nouă."
Bucuria lui mi-a adus bucurie. Primul pas al dansului său,
cu toată semnificaţia pe care o dau eu dansului. Peste tot
în jurul nostru negri dezlănţuiţi, dansând sălbatic. Şi el miş-
cându-se încet, stângaci, de parcă ar fi învăţat să meargă.
Nu-1 învăţam. Dansam, iar el dansa împreună cu mine.
Era uluit de bucuria mea. Voiam în taină să dansez cu ne-
grii, liber şi sălbatic, dar era atât de ciudat să-l conduc pe
el într-o libertate de mişcare ca în vis, după ce el îmi dă-
ruise libertatea de mişcare pentru a trăi. Să-i ofer plăcere,
muzică şi uitare de sine, în schimbul a tot ce-mi dăruise el.
Să nu mai gândesc. Să nu mai gândesc. L-am îmbătat.
Mergem acasă. In taxi, radioul. Din nou muzică. Ii râd
ochii. Gardenii la butoniera lui şi la gulerul hainei mele de
blană. Gardenii, orhidee sălbatice, violete albe, poleială şi
ace cu gămălii din perle false.

O noapte orgiastică. „Dansăm în continuare", zicea el;

„dragostea ca un dans". Abandon sălbatic.
Se trezeşte la cinci dimineaţa, extrem de conştient; e la
fel de entuziasmat cum eram eu cu Elenry [Miller], inca-
pabil să doarmă de uimire. Se trezeşte plin de pasiune, dând
pe dinafară de idei. Eu sunt mai somnoroasă, mai relaxată.
O anume ardoare supremă s-a stins. Mi se pare că-mi dă-
ruieşte marea, arzătoarea dragoste pe care i-am dăruit-o eu
lui Henry, dragostea activă, dragostea agitată, neobosită,

15
extrem de trează în care eu mă odihnesc aşa cum Henry se
odihnea în a mea. Eu visez, dorm, primesc. El e treaz, con-
ştient, plin de activitate, putere, inspiraţie.
Harlem. Nu-1 putea uita. Era nerăbdător să se întoarcă.
Visa la el. Abia îşi ducea la bun sfârşit ziua de muncă.
Lucrează în apartamentul 905 [la Hotelul Adams], unde
există un salon şi un dormitor. Eu am o cameră lângă a lui,
care seamănă cu un living.
Curând am vorbit despre nevoia mea de a avea o altă lo-
cuinţă. Nu voiam alta, nu voiam să mă fragmentez din nou.
Nu. Dar, practic, nu se putea altfel. Din nou, am făcut glu-
me pe seama celor două periuţe de dinţi. M-am opus. Dar
tot timpul mă gândeam că dacă e să am altă cameră va fi la
Hotelul Barbizon Piaza. Voiam să văd vechea locuinţă cu
alţi ochi, să-mi amintesc de John [Erskine] ca să mă asigur
că îl uitasem. Rank m-a ajutat să mă hotărăsc, mai întâi prin
firea lui hotărâtă, apoi pentru că îi plăcea ideea ca eu să fiu
din când în când în alt loc, care să fie nou pentru el şi de-
parte de cabinetul lui şi de dr. Rank. Caută să scape de acest
rol în aceeaşi măsură în care eu caut să scap de a fi doamna
Hugh Guiler.
Am mers împreună şi am ales camera cea mai mică, lată
cât lungimea patului, cu un mic birou, totul maro roşcat,
semănând foarte mult cu interiorul unei valize sau al unei
casete de bijuterii. M-am mutat, parţial, departe de Rank
în lunea care a urmat sosirii mele. Am hotărât că el avea să
mă ajute cu detaliile jocurilor mele de infidelitate, fiindcă el
poate fi mai exact şi mai realist şi pentru că zice că femeia
din mine lasă întotdeauna urme, vrea să fie descoperită, stă-
pânită, vrea să piardă.
In camera asta sunt acum singură, seara. El a trebuit să
se ducă la un dineu şi eu n-am vrut să ies cu altcineva. Mi-am
vrut jurnalul, fiindcă pentru prima dată cel mai frumos din-
tre jocurile mele s-a transformat într-o tragedie. I-am trimis,
din greşeală, o scrisoare pentru Hugh lui Henry, şi una pen-

16
tru Henry lui Hugh.1 („Din dorinţă de a-i spune, de a evada",
a spus mai târziu Rank.) La aceeaşi oră la care am primit
telegrama lui Henry în care spunea: „Anais, fii atentă, Hugh
a primit prima scrisoare cu cecul, plicurile schimbate, lasă
scrisoarea de la Bremen, acum e OK“, Rank făcuse urmă-
toarea însemnare între două şedinţe de psihanaliză: „Le spu-
ne tuturor, vrea să ştie toţi. Secretul e imposibil".

In toate acele zile dinainte, ne petrecuserăm timpul în

lumea noastră minunată. Piese de Gilbert şi Sullivan, Ba-
letul American, o zi la hotel în Hartford. Scrisorile lui, di-
mineaţa devreme (dorm în patul lui numai în zilele libere),
strecurate pe sub uşă cu o broscuţă.
Scrisori pline de cumplite semnificaţii pentru mine. Le
încui într-un fel de nişă a biroului meu, care are o uşiţă.
Acesta e căţelul. Mai târziu, el adaugă un mic pinguin şi un
sfeşnicel pe care l-a furat din casa de păpuşi de la Institutul
de îndrumare pentru copii. (Voia să-mi aducă toată casa.
Le-a cerut-o directorilor rămaşi uluiţi!)
In piesa lui Gilbert şi Sullivan2, soldatului care încearcă
să joace rolul unui poet i se pune un cârcel. Simt acum că
mie n-o să mi se întâmple niciodată aşa ceva cât sunt cu el.
Am ieşit şi i-am trimis o miniatură cu o grădină japoneză,
cu o căsuţă şi un pod. Grădina noastră. Ca o avanpremieră

1 Scrisoarea către Henry Miller, datată 26 noiembrie 1934, nu era, aşa

cum s-a plâns el mai târziu, o „scrisoare de dragoste", ci o relatare scurtă
şi oarecum neutră a activităţilor lui Anais Nin. Conţinea două cecuri
de câte o sută de franci, unul pentru Miller şi unul pentru fotograful un-
gur Brassa'i, care îi făcuse lui Nin câteva fotografii la Paris înainte de ple-
carea ei. întâmplător, scrisoarea a folosit pentru a-1 linişti pe soţul ei, Hugh
Guiler, în privinţa naturii relaţiei dintre ea şi Miller. Vezi A Literate Passion:
Letters of Anais Nin and Henry Miller, 1932-1953, editată şi cu o prefa-
ţă de Gunther Stuhlmann, Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1987,
pp. 233-246.
2 Faimoşi autori de librete de operetă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea. ’

17
la Mikado. Cu o invitaţie din partea „Anitei Aguillera"1 de
a veni la camera 703 de la Barbizon Piaza, la unsprezece,
după curs. El îmi trimite o superbă plantă roşie, care în seara
asta îşi răsfiră frunzele în timp ce radioul cântă blues.
A venit şi a intrat în joc cu dragostea lui ciudată, plină
de adulaţie. A venit vorbind, ca întotdeauna, despre minu-
nile pe care le săvârşise în timpul zilei.

Seara în care am văzut spectacolul Baletului American :

încă o capitulare, încă o abdicare. Nu pot ajunge pe scenă,
mereu din cauza unui bărbat. Spectacole solitare, nu colec-
tive ! Priveam dansul cu încântare, nelinişte şi disperare. Toată
arta, tot dansul, toată imaginaţia dăruite dragostei, totul dă-
ruit dragostei, dragostei. Ea se învârtea, se învârtea ca un
disc, se învârtea, în mijlocul scenei, de parcă n-ar mai fi pu-
tut să se oprească nicicând. Alte femei o atingeau, o îmbră-
ţişau; ea continua să se învârtească. Roată şi pământ, stele
şi cicluri, învârtindu-se, ceasuri şi rotiţe învârtindu-se. Un
bărbat a îmbrăţişat-o şi ea s-a oprit. Aici m-am dizolvat în-
tr-o tristeţe inexplicabilă, pe care Rank a simţit-o fără să
mă privească.

A doua zi îi puneam întrebări despre copilăria lui. Ime-

diat a început să toarcă poveşti nesfârşite. Apoi s-a oprit să
plângă. „Nimeni nu m-a întrebat asta. Mereu trebuie să-i
ascult eu pe alţii... “ Am auzit despre băiatul ştrengar şi vi-
sător, Huckleberry Finn. Soţia lui nu fusese în stare decât
să aibă grijă de băiatul bolnav, aşa cum Hugh avea grijă de
copilul bolnav din mine. Dar eram singuri. Nu aveam cu cine
să ne jucăm. Copilul vesel, copilul inventiv, copilul inteligent
şi sălbatic era singur.

In noaptea aceea, în camera de hotel din Hartford, am

descoperit cu siguranţă îngemănarea. Spune că gândesc la

1 Nume de scenă pe care Anai's Nin l-a folosit în câteva spectacole

de dans susţinute la Paris.

18
fel ca el. Ghicesc ce urmează să spună. Sesizez atât de repede
sentimentele, emoţiile, deopotrivă, extazul, extravaganţa,
viteza, introspecţia, atitudinea faţă de dragoste, alegerile,
închipuirile, rolurile create.

Cu cât mai fantastice sunt jocurile noastre, cu atât dra-

gostea devine mai reală. Şi el atinge totul cu magia semni-
ficaţiei. Pe el găsirea semnificaţiei nu-1 îmbătrâneşte, ca pe
alţii. Astfel, el leagă tot ce ni se întâmplă de psihanaliza sa,
sintetizând, creând, înlocuind, dăruind. In tren îşi scrie con-
ferinţele. în camera de hotel scrie însemnări la „Viaţă şi joc“.
Pentru asta, ne deghizăm, el în chimonoul meu de catifea,
eu cu pălăria şi trabucul lui (pălăria am descoperit-o într-o
noapte pe Broadway, o pălărie în stil Huckleberry Finn, şi
am cumpărat-o pe loc), ca el să poată pătrunde psihologia
şi trăirile feminine. Eu stăteam la maşina de scris şi îmi scri-
am din când în când propriile idei, cu panglică roşie, prin-
tre paragrafele lui.

3 ianuarie 1935
Sensibilitate şi intuiţie tulburătoare. Nu-i pot ascunde
nimic. Poate ghici fiecare nuanţă a stărilor mele. Plânge şi
râde uşor. Ah, să fii atât de viu, să fii viu. Râd şi plâng. E
minunat.
Viaţa - un vârtej ameţitor. Rank curtându-mă cu înţe-
legere; cu imaginaţia lui, care e infinită; cu mintea lui pă-
trunzătoare şi sclipitoare; cu Huck, acel Huck care s-a pierdut
în dr. Rank - pistruiat, lipsit de graţie, zdrenţăros, stân-
gaci, din topor. Apoi Henry, revenindu-şi încet după şire-
tlicurile mele, revelate de scrisorile încurcate, şi trezindu-se
la pasiunea lui pentru mine, suferind, scriind nebuneşte, tri-
miţând telegrame şi tratându-mă aşa cum o tratase pe June.
M-am transformat în June şi apoi dragostea lui pentru mine
s-a transformat în dragostea lui pentru June - pasiune. Şi
au venit scrisorile lungi, nebuneşti şi telegramele. Şi Huck,

19
Huck începe să sufere exact aşa cum sufeream eu când am
început să-l iubesc pe Henry, când era încă plin de June şi
eu încercam să-l menajez, aşa cum Henry nu m-a menajat
pe mine, să-l menajez de confidenţe etc. Dar Rank nu poate
fi înşelat. Vorbeam, vorbeam. El ştie totul, în afară de fap-
tul că dragostea mea pentru Henry n-a murit de tot, nu va
muri. Ştie totul, în afară de faptul că scrisorile de dragoste
ale lui Henry mă tulbură. O viaţă nebună.

Se trezeşte devreme, la şase. Nu poate dormi de uimire,

în timp ce pe mine uimirea mă face din ce în ce mai umană,
mai flămândă, mai somnoroasă, mai naturală. Se trezeşte la
şase şi vine în camera mea. îmi place momentul acela când
vine în braţele mele; atunci e Huck, nu dr. Rank, un Huck
natural, spontan, impulsiv, cu ochi strălucitori, cu veşnicul
său „am o idee". Cât eram de strălucitoare, de trează pen-
tru Henry, care era somnoros. Acum eu sunt grea de somn.
Râd de noile pozne ale lui Huck, de ideile lui, dar adorm
la loc. El e neobosit şi plin de viaţă. Face o baie. Se simte aşa
cum mă simţeam eu când aşteptam să se trezească Henry. A
găsit o explicaţie şi pentru somn: „Copil al naturii. Tu aparţii
nopţii. Trebuie să te cedez nopţii". Un univers perpetuu
adâncit şi înfrumuseţat. De fapt, credeam că sforăitul lui e
cel care mă ţine trează şi că de dragul somnului trebuia să fug
şi să găsesc alt motiv. Am spus că eram atât de conştientă
de el, încât nu puteam dormi. El se temea că era iubirea lui
prea mare, atenţia lui obsesivă, adulaţia lui covârşitoare. Am
avut o seară de suferinţă. Simţea că mă retrag pentru că el iu-
bea prea mult. Mi se părea, ce-i drept, ciudat şi chiar înspăi-
mântător să nu fiu singură niciodată, după ce mă plânsesem
de singurătate. Nici un pic de singurătate, niciodată, cu acea
conştiinţă atentă, zeloasă, tulburătoare, toată numai tenta-
cule, toată numai prevestire.

Telegrame: „Dragoste eternă, Henry". Scrisori: „Anaîs.

Telegrafiază-mi imediat că eşti femeia mea, că nu mă tră-

20
dezi, că vei trăi cu mine, că vom fi împreună... Sunt dis-
perat. Spune-mi ceva care să mă liniştească../1 Telegramă
către Henry: „Sunt femeia ta pentru totdeauna, Henry. Vom
fi împreună curând. Lucrez pentru libertatea noastră. Ai în-
credere în mine".

Huck şi cu mine începem să facem un album, unul ex-

trem de nostim. Huck îmi face cadou o cuşcă de câine. Scriu
pe uşa ei: „Huck şi Puck. Nu deranjaţi". îi dăruiesc lui
Huck papuci noi şi, cu banii pe care voia să-i dea pe o ma-
şină de scris pentru mine, îi cumpăr un radio-fonograf. Cel
mai adesea ne jucăm unul altuia farse. Farse şi contrafarse.
Tăiem din ziare, din New Yorker, ilustrate de la acvariu.
Inventăm, adăugăm, facem calambururi şi glume. La nesfâr-
şit. Apoi deodată devenim acut, profund serioşi. Atunci el e
recunoscător, se bâlbâie de recunoştinţă pentru viaţa pe care
i-o ofer, viaţa omenească, dansul, plăcerea, materializarea,
concretizarea, transformarea prin simţuri. Din spectator şi
psihanalist - actor, actor pe de-a-ntregul.

7 ianuarie 1935
Henry pe mare. Vine cu vorbe de dragoste imensă şi eter-
nă. îi transmit prin radio: „Te-ai îmbarcat din nou pe co-
rabia fermecată".

Dansam pentru Huck, spontan, în costumele mele spa-

niole, iar el era mişcat pentru că spunea că eram creaţia lui,
dansând, şi că dansa şi el în mine.
Telefoane. Flori. Trandafiri roşii. Curte. Complimente.
Adulaţie. Garoafe. Henry suferă, dar a devenit real. Dra-
gostea noastră a devenit reală pentru el. Cumpăr ţigări, re-
viste, mărunţişuri, haine, pentru camera lui, 703 (la Barbizon
Piaza). îi pregătesc camera. Mă pregătesc să-l învălui. în ul-
tima scrisoare mă imploră: „Fii tandră cu mine, fii iubitoare.
Am atâta nevoie de tine. M-am dăruit ţie". Această dragoste
nouă pentru mine, pentru acea Eu care a fugit, care l-a uitat,
care a fost crudă: o vreau. M-am transformat în June. El
foloseşte aceleaşi cuvinte, dar sună mai sincer acum. Sufe-
rinţă. Suferinţă adevărată. Lacrimi adevărate.
Şi EEugh aleargă după feu follet, după iluzie. Obsedat,
curtându-mă, învârtindu-se în jurul meu.
Esenţa vieţii mele este o situaţie tragică şi profundă pe
care n-o pot înfrunta. Nu pot să-l abandonez pe Elugh. Nu
pot să-l rănesc pe EEenry. Nu pot să-l rănesc pe Eiuck. Le
aparţin tuturor. Aşa că mă gândesc la orhidee. îi trimit lui
Joaquin [fratele meu] o telegramă, pentru că în seara asta dă
un concert în EEavana. îi scriu mamei, care e în Mallorca.

Erskine mi-a telefonat la o oră după ce l-a văzut pe

Joaquin şi a auzit că eram acolo. Nu l-am sunat înapoi. I-am
trimis un bilet spunându-i că plecam. L-am îndepărtat.

Esenţa: EEenry, EEenry al meu. Nebun, ca Knut EEam-

sun, fals şi plin de literatură, lipsit de înţelegere. EEenry.

EEuck, EEuck, atât de sincer în sentimentele lui, atât de

profund în sentimentele lui, râzând şi plângând.
Nici o tragedie. Nu vrem tragedie. Numai de-aş putea
continua cu minciunile, cu iluziile, o, minciunile faţă de
EEugh, şi totuşi nu toate minciuni. Când am primit tranda-
firii roşii de la el în noaptea de Anul Nou, i-am urât, şi to-
tuşi am fost atât de mişcată. Mişcată. Am ţinut unul sub
pernă. Legături inalterabile. Legături indisolubile. Nu pot
decât să adaug, să extind. Nu pot să sparg, să dizolv, să în-
lătur.

Orhidee. Pacienta mea, domnişoara X, dansatoarea. Să

fii mai deştept decât nevroticii. Ca un joc de şah. EEuck vine
între două consultaţii, mereu pe fugă. Ziua noastră de cum-
părături. Lenjerie neagră de tul şi pantofi de dans. Discuţiile

22
noastre. Basmul nostru. Creaţiile noastre. Prea frumoasă,
prea fragilă, spune el. Prea subtilă. Gemenii. Impulsivitate,
emoţie. Abandon, absolutism. Dăruim, dăruim. Mi se dă
înapoi tot ce am dăruit vreodată, Huck e cel care îmi dă. Tot.
Dăruit, învăluit, adorat. „Te ador." Dar suntem umani unul
pentru celălalt. El e Huck şi eu sunt Puck - nu nişte zei.
Spune că sunt foarte cinstită în sentimentele mele. Min-
ciunile sunt numai în cap. Sentimentele sunt în jurnal. Nici
n-am spus prea multe minciuni în jurnal. Ceea ce era im-
portant pentru mine era sentimentul. Acolo nu mint nici-
odată. Nu mint decât pentru ceilalţi.
Henry pe mare. Trebuia să-i pregătesc camera. Trebuia
să-l iau din nou în braţe. Nu ştiu de ce.
Când am plecat cu Huck la New Haven, mi-a fost rău.
La fel de rău ca atunci când l-am părăsit pe tata ca să mă
întâlnesc cu Henry la Avignon.

26 ianuarie 1935
Henry sosind pe vaporul învăluit în ceaţă, cu întârziere,
sosind încet, un om schimbat, un om tremurător, dar în-
treg, hotărât, treaz. Scrisese: „Teamă, ce pradă frumoasă am
fost pentru teamă. Marea teamă de a te pierde. Teama că nu
mă ridicasem la înălţimea imaginii tale despre mine. Asta
aproape m-a distrus. Eram atât de aproape de pierzanie în-
cât m-am temut că o să înnebunesc".
îndată ce-1 sărut ştiu că îl iubesc cu un instinct orb din-
colo de orice raţiune, cu toate defectele lui. Pare însă nou,
puternic, altfel. Da. Şi Rank, psihanalistul, interpretează:
„Schimbat pentru că te-a pierdut, schimbat numai şi numai
pentru că te-a pierdut, dar nimic nu se poate schimba în re-
laţia voastră. E prea târziu".
Prea târziu pentru schimbări, prea târziu probabil pen-
tru explicaţii şi ţesături ideologice, dar dragostea continuă,
dragostea continuă, oarbă faţă de legi şi avertismente, ba

23
chiar faţă de înţelepciune ori temeri. Şi orice-ar fi dragostea
asta, poate o iluzie a unei noi iubiri, o vreau, nu-i pot rezista,
întreaga mea fiinţă se topeşte într-un singur sărut, cunoaş-
terea mea se topeşte, temerile mi se topesc, sângele îmi dan-
sează, picioarele mi se desfac. Henry. Gura lui. Mâinile lui.
Felul lui de a fi întreg, conştient. E plin de mine acum, plin
de mine, conştient. Il duc în cămăruţa pe care am ales-o
Rank şi cu mine şi voiam s-o folosim pentru dans. Radio-
ul era deschis. Erau flori, mici daruri, cărţi, reviste. Era mică,
strălucitoare, caldă. Henry era ameţit, ameţit şi totuşi atât
de viu, viu de durere şi gelozie, punându-mi întrebări, să-
rutându-mă. Ne-am dus în pat. Totul la fel ca înainte, şi to-
tuşi nou. Cum intră în fiinţa mea prin toţi porii şi celulele,
cu vocea lui, cu ochii lui albaştri, cu pielea lui, cu totul. O
invazie. Citesc scrisoarea pe care mi-a scris-o pe vapor. Vor-
bea plin de vervă despre cum nu voia să mai lucrez, cum
voia să mă protejeze, voia să se însoare cu mine, voia să mă
ducă departe de toată lumea. Am plâns de bucurie. „O, Anis,
Anis, Anis1, am nevoie de tine mai mult decât am avut vre-
odată nevoie de o fiinţă omenească. Am nevoie de tine ca
de viaţa însăşi. “
Plângeam, negând orice trădare, plângeam o viaţă pe care
n-o puteam înţelege, căci acum, când îl rănisem pe Henry,
când fugisem de el, îl torturasem, el mă iubea cu atât mai
mult, mă iubea nebuneşte, şi primeam mai mult ca June -
trupul lui, sufletul lui, creaţia lui. îşi ura acum scrisul, ura
toate sacrificiile pe care le făcuse pentru el, ura faptul că per-
misese să fiu târfa lui, aşa cum îi permisese lui June.
Cu toate astea, am avut curajul să plec, să spun că stă-
team la familia soţului meu, ca să adorm îndoielile lui Hugh
şi să-l împiedic să vină. Am plecat la miezul nopţii, între-
bându-mă şi temându-mă de cum mă voi simţi când îl voi

1 Henry Miller îi pronunţa numele greşit în mod frecvent, spunân-

du-i „Anis“.

24
întâlni pe Huck şi dacă voi fi din nou trasă dintr-o parte
într-alta şi sfâşiată.

Probabil că mă obişnuisem cu sentimentele duble, iu-

birile duble, vieţile duble, căci l-am întâlnit pe Huck fără ca
sentimentele mele să se schimbe câtuşi de puţin, ştiind că
oricum dragostea mea pentru el nu era la fel de puternică;
dar i-am putut primi dezmierdările, am putut dormi în pa-
tul lui, am putut plânge un pic de mila lui Henry, m-am
putut purta ca şi cum n-ar fi fost nimic altceva decât milă,
am putut fi tandră şi netulburată; cu toate astea, mă prefă-
ceam, mă prefăceam, eu voiam să fiu cu Henry.

A doua zi l-am găsit pe Henry încă zdrobit, vorbind în-

cet, rănit, fericit, agitat. Scrisese despre trezirea lui, plân-
gând de dorinţa de a-şi găsi un făgaş, cu mine. Rănit că îl
lăsasem singur noaptea. Rănit, dar ştiind că fusesem salvaţi
de puterea lui de a veni, amândoi. întinşi în pat, am bătut
câmpii despre mituri şi legende, despre Tristan şi Isolda, de-
spre lupta lui de a ajunge la mine, lupta lui prin ceaţă. La
Paris, trecuse prin agonii. Nu mâncase şi nu dormise bine
de când se încurcaseră scrisorile, îşi cheltuise toţi banii de
mâncare pe telegrame, fusese indiferent la toate, singur, dis-
perat de gelozie, realizând brusc toate minciunile pe care i
le spusesem, realizând minciunile gratuite, minciunile inu-
tile, precum că Hugh spusese că mă ia cu el pe vapor chiar
dacă sunt bolnavă, şi eu ştiusem tot timpul că aveam să că-
lătoresc singură. Dar prin asta voiam să-i arăt lui Henry cât
de greu îmi era să-l părăsesc, cum mă opuneam, îmbolnă-
vindu-mă, să plec. Mi-a analizat faţa, expresiile, aparenţa
de profundă sinceritate. Henry a venit schimbat, hotărât să
nu mai fac sacrificii pentru el, să nu mai fiu nevoită să cer-
şesc pentru el. Să lupte pentru mine. Camera era atât de mică
şi de caldă, şi el adusese şalul spaniol, cuvertura de catifea oranj,
ceştile de cafea oranj, simboluri ale casei de la Louveciennes
şi ale studioului. Lacrimile lui, sensibilitatea lui, faptul că

25
încă mai tremura din cauza şocului violent pe care i-1 pro-
vocasem, încă tremura din cauza renaşterii violente. Ii dă-
dusem oare naştere în sfârşit lui Henry Miller ca bărbat ?

Spusesem că stăteam la familia Guiler ca să-l liniştesc pe

Henry. A doua zi dimineaţa era din nou disperat. Ţinea în
mână cinci sau şase mesaje telefonice. Telefonul sunase ne-
încetat. Bărbaţi. Voci de bărbaţi. Sunând în repetate rân-
duri. Henry pusese întrebări, debordând de ură faţă de Rank.
Vocea lui mă învăluia, curgea în mine, gura lui atât de plină,
ochii lui atât de intenşi, pielea lui atât de catifelată. Numai
dragostea mea pentru el nu era o minciună, nu era o min-
ciună, era atât de îndrăzneaţă, aşa o pierdere de sine, până
la a pierde fericirea pe care mi-o dăruise Huck, a pierde şi
a renunţa la tot, şi la Huck, pentru Henry, pentru dragostea
oarbă...
Gelozie şi dezmierdări, dezmierdări mai profunde, o do-
rinţă mai mare şi mai aprinsă. întuneric, durere, perversiune,
tragedie şi o dragoste din ce în ce mai omenească.
Pierderea înţelepciunii, a eroismului, a discreţiei. Dra-
goste omenească. Devin mai reală pentru el pe măsură ce
devin din ce în ce mai puţin bună, mai femeie, mai imper-
fectă, mai rea, mai femeie, şi mai multă dragoste, mai mul-
tă dorinţă, mai multă durere şi mai multă bucurie.

Mă întorc la Huck. Huck, pe care nu pot să-l mint pen-

tru că seamănă atât de mult cu mine încât ştie. Ştie tot ce
se întâmplă. Ştie că el va pierde pentru că e prea bun. Văd
cum Huck este tot atât de nobil cum eram eu când Henry
se lupta cu dragostea lui pentru June. Nobil, eroic, sincer -
cu preţul fericirii sale -, plin de înţelegere şi iertare.

Recurg la şiretlicuri ca să-l văd pe Henry. Mici înşelă-

torii. Psihanalizându-mi primul pacient, scriind scrisori pen-
tru Huck, făcând comisioane, vizitând-o pe Lucrezia Bori cu
Joaquin, văzându-1 pe [Theodore] Dreiser de două ori şi re-

26
fuzând să mă culc cu el, întinzându-mă alături de [George]
Turner pentru că Huck lucrează în camera de alături şi vreau
să-l înşel acolo, pe canapeaua pe care ne culcăm noi, în ca-
mera pe care o păstrează pentru mine, dărâmând tot ce e
sacru, profanând, despuind de valoare, numai pentru că Huck
poate să intre şi să vadă, pentru că e camera lui şi pentru
că atunci când va intra trebuie să mă prefac din nou, ino-
centă şi enervată, că sunt sâcâită de Turner. Uitând totul
pe loc ca să dau fuga la Dreiser, apoi la Henry, la miezul nop-
ţii; întorcându-mă târziu la Huck, care plânge. Inventând
weekenduri la ţară pentru că Huck vrea să aibă el sâmbe-
tele şi duminicile, apoi mergând de fapt în weekend la fa-
milia Perkins, apoi inventând o noapte la ţară pentru Huck
ca să petrec o noapte întreagă cu Henry, întorcându-mă cu
o valiză în care se află cămaşa de noapte dăruită de Hugh
ca s-o port numai pentru el, dar pe care o purtam pentru
Henry, precum şi rochia rusească roşie pe care mi-a dat-o
Huck pentru weekendurile cu el, pe care Henry şi-a vărsat
paharul de porto la o petrecere unde i-am cunoscut pe prie-
tenii lui Emil [Schnellock], Interceptând ultimele mele scri-
sori către Henry, returnate de la Paris, pentru că în ele îi spun
că venea Hugh, ca să explic de ce nu sunt liberă noaptea,
apoi hotărându-mă să-i spun lui Huck că vine Hugh, în tur-
neul lui prin California, şi să pot să stau trei săptămâni cu
Henry. Minţind că o să mă întâlnesc cu Huck la New Or-
leans ca să-l ajut să plece, deşi ştiu că n-o voi face; minţind
că vine Hugh; minţind, minţind. In fiecare zi Henry des-
coperă o nouă minciună şi îndoielile îi sunt redeşteptate,
dar dezmierdările noastre sunt atât de complete încât îi spun
că mă mir că mai poate să se îndoiască de mine; cum îşi poate
închipui că l-aş părăsi şi m-aş duce la altcineva după aseme-
nea ceasuri, după o asemenea contopire de sânge şi răsu-
flare ? - şi exact asta fac. Faţa mea nu trădează niciodată
minciuna, pentru că faţa mea trădează doar ceea ce simt, şi
ceea ce simt este o dragoste profundă, oarbă, faţă de Henry.

27
 In seara în care am ieşit cu Henry el a insistat să mă con-
ducă acasă, lucru care nu-i stă în obicei. Mi-am arătat cât se
poate de clar dorinţa de a nu fi condusă acasă la familia Guiler.
Pentru că a insistat atât de mult, i-am dat o adresă falsă de
pe East Eighty-ninth Street. Acum, în timp ce încercam să-i
distrag atenţia de la ideea de a mă conduce, am fost silită
să recunosc că minţisem în legătură cu numărul de teamă
că va veni acolo într-una din dispoziţiile lui nebuneşti şi va
vorbi cu Guilerii sau îi va insulta.
— Naiba să te ia, a spus Henry, eşti incurabilă.
Şi apoi încrederea lui s-a năruit din nou, deşi cu două
ore în urmă stătusem în patul lui, mângâindu-ne delirant.
In cele din urmă, după ce ne-am oprit pe Fifty-sixth Street,
unde l-am convins să bea un suc, crezând că o să mă lase
să mă duc singură acasă, l-am lăsat să mă conducă la staţia
de autobuz de pe Fifth Avenue. Văzând însă chinul şi în-
doiala de pe chipul lui, am zis:
— Bine, vino cu mine. Vreau să vii. Aşa o să te linişteşti.
Ne-am urcat în autobuz şi în timp ce conversam mă gân-
deam în viteză că acum trebuia să găsesc o casă cu două in-
trări. Dar cum nu mai fusesem niciodată pe East Eighty-ninth
Street, mă întrebam ce-o să găsesc la colţ, poate un club sau
o casă particulară, vreo reşedinţă a familiei Vanderbilt. Da,
n-am fost departe, căci acolo nu era nimic altceva decât un
teren viran la dreapta şi case particulare la stânga. Am mers
pe trotuarul acoperit de zăpadă în noaptea îngheţată, vor-
bind tandru despre altceva, vocea lui Henry sunând atât de
vulnerabil, până am ochit un bloc la colţul dintre Eighty-ninth
Street şi Madison Avenue unde ar fi putut foarte bine să
locuiască familia Guiler. Henry m-a sărutat de noapte bună
chiar acolo, un sărut cald, apăsat, care m-a mişcat profund.
Apoi am complicat în mod incredibil jocul. Am spus:
— Ca să vezi că spun adevărul, familia Guiler stă la etajul
şase. Când ajung acolo, o să aprind şi o să sting lumina o
dată, în semn că sunt acolo. Cum aceea este camera lui Ethel

28
[fiica lor], s-ar putea să nu pot veni la fereastră, dar lumina
îţi va dovedi.
Şi l-am lăsat pe Henry în faţa casei. In primul rând, uşa
de la intrare era încuiată şi a trebuit să sun la portar, pe care
nu mă aşteptasem să-l văd. Apoi, când am întrebat:
— Există o uşă spre Madison Avenue, nu-i aşa ? - doar
ca să spun ceva, fiindcă el întrebase foarte brutal „Unde
mergeţi ?“, el a răspuns, tot brutal:
— Unde mergeţi ? Al cui apartament îl căutaţi ?
Atunci am spus:
— Al nimănui. Am intrat aici numai pentru că mă ur-
mărea şi mă sâcâia un bărbat. M-am gândit că m-aş putea
strecura pe cealaltă ieşire, ca să iau un taxi şi să mă duc acasă.
— Uşa aceea este închisă noaptea. Nu puteţi trece pe acolo.
— Ei bine, atunci o să stau un pic aici, până pleacă omul
acela.
Şi m-am aşezat în holul întunecos, cu mochetă roşie, în-
tr-un fotoliu din pluş roşu, în timp ce portarul se plimba
de colo-colo. Mă gândeam la Henry, care aştepta afară sem-
nalul luminos, şi la Huck, care mă aştepta de la miezul nop-
ţii, mă aştepta cu o nelinişte crescândă, căci în noaptea trecută
nu venisem acasă deloc, petrecusem noaptea cu Henry (te-
lefonându-i lui Huck „din New Canaan“ că maşina s-a în-
zăpezit, ceea ce ştia că nu era adevărat, aşa că n-a putut dormi
tot restul nopţii şi l-am găsit dimineaţa galben de suferinţă
şi mânie). Am stat acolo, cu inima bătându-mi nebuneşte,
cu capul pocnindu-mi de durere, cu gândurile învălmăşite.
M-am ridicat, m-am dus cu grijă la uşă şi am văzut că Henry
tot mai aştepta în frig, uitându-se la fereastră. Durere şi râs,
o durere fizică din dragoste faţă de Henry, râs dintr-o sursă
demonică secretă.
I-am spus portarului:
— Bărbatul acela e tot acolo. Ascultă, trebuie să ies cumva.
Trebuie să mă ajuţi.
L-a chemat pe liftier. Liftierul m-a dus la subsol, prin-
tr-un labirint de coridoare cenuşii. A mai venit un liftier. I-am

29
povestit despre bărbatul care mă urmărea. Am urcat câteva
trepte şi ei au descuiat uşa din spate, de la ghenă. Erau lăzi
de gunoi peste tot. Unul dintre băieţi a ieşit să cheme un taxi.
Le-am mulţumit. Au spus că era o mare plăcere şi că New
Yorkul era un loc îngrozitor pentru doamne. M-am urcat în
taxi. M-am lăsat în jos ca să nu mă vadă Henry şi am por-
nit-o pe Madison Avenue.
Huck scâncea. Nu mă puteam gândi decât la Henry,
Henry stând afară în frig, aşteptând. Sărutul lui. Gura lui.
Huck scâncea. Arăta jalnic, dar eu nu-1 simţeam decât pe
Henry, pe Henry, înfrigurat şi chinuit. Am plâns. I-am spus
lui Huck tot felul de lucruri, lucruri liniştitoare, lucruri în-
grozitoare, lucruri adevărate.
— Nu tu eşti cel care ar trebui să plângă. La tine am ve-
nit. M-am luptat să ajung la tine. Dar sunt aici. Şi Henry stă
afară, aşteptând în frig. De ce plângi ?
Mă gândeam, mă gândeam, în timp ce lacrimile îmi spă-
lau rimelul, cum pot să ajung la Henry, cum pot să ajung
la Henry, ce-o să creadă, a ajuns înapoi în camera lui ?
— Ascultă, Huck, mai întâi de toate nu vreau ca Henry
să ştie de tine. Vreau să creadă pur şi simplu că e o pauză
firească. Nu vreau să se chinuie. Dacă sunt presată, va fi ca
atunci când am venit la tine după ajutor.
Ii stârnesc mila în câteva clipe, mai ales când mă refer
la trecut, când am venit pentru că eram prinsă între tata şi
Henry; mai ales când ameninţ să fug şi de el, şi de Henry.
Aşa că am câştigat un scurt respiro şi permisiunea de a-1
suna pe Henry. M-am dus în camera mea. Henry se întor-
sese; aşteptase douăzeci de minute. In timpul scenei cu Huck
mă gândisem ce-o să-i spun lui Henry ca să-i explic de ce
nu se aprinsese lumina. „M-am înşelat în privinţa geamuri-
lor. Când am ajuns acasă, toate luminile erau aprinse, mama
lui Hugh şi Ethel nu se culcaseră. Aveau musafiri, nu pu-
team nici măcar să ajung la fereastră fără să atrag atenţia."
Dar pe Henry nu-1 interesau motivele. Era plin de re-
cunoştinţă pentru că încercasem să-l liniştesc, pentru că-i

30
telefonasem, pentru că încercasem să-i fac semn cu luminile,
recunoscător şi tulburat de nu-ştiu-ce, mai mult de dragos-
tea pe care o simţea. In orice caz, după ce i-am auzit vocea,
m-am calmat instantaneu. Nici o tragedie. Nici o descope-
rire. Acum m-am dus să-l consolez pe Huck. Am început
să-l distrez; l-am făcut chiar să râdă spunându-i povestea
cu blocul. Stăteam în picioare în mijlocul camerei mele, în
cămaşa de noapte din dantelă neagră, povestind şi râzând,
iar Huck se minuna, se entuziasma şi surâdea.
Dar nu-i puteam suporta mângâierile. I-am înăbuşit do-
rinţa. Eram amândoi extenuaţi. Absolut extenuaţi.

Să minţi, să eviţi tragedia. Nu pot fi eu însămi fără să pro-

voc tragedie. Dar tragedia înseamnă viaţă. Huck a spus asea-
ră: „N-am mai trăit niciodată atât de intens, niciodată".
Râdea, plângea; extaz, delir, pace, epuizare, pasiune, durere,
bucurie, pace, iluminare, durere, viaţă omenească. In dimi-
neaţa aceea, la şase, după noaptea pe care o petrecusem cu
Henry, când Huck ştia că eram cu Henry, a făcut o însem-
nare în care, printre altele, spunea că este omenesc să-ţi ur-
mezi doar instinctele, că e nefirească fidelitatea în dragoste,
că moralitatea e ideologie fabricată de om, că negarea de sine,
care este necesară pentru a fi bun, înseamnă negare a sine-
lui rău natural din motive de autoprotecţie, fiind astfel cel
mai egoist lucru dintre toate.
Făcea parte din lupta lui de o noapte întreagă împotri-
va furiei şi geloziei. Voia să fugă, voia să ierte, se purta şi
simţea exact aşa cum mă purtam şi mă simţeam eu din ca-
uza slăbiciunilor lui Henry.

Pentru Huck sunt acum în acelaşi timp June şi Henry.

Acţionez, fac, deranjez, supăr, creez tragedie. Sunt natura-
lă, înşel, trişez, sunt leneşă, îi impun iertarea. Cu toate astea,
mă iubeşte pentru ceea ce sunt. Acum sunt June şi Henry
deopotrivă. Iar Huck este ceea ce eram eu în trecut, când
mă comportam cu Henry eroic, înţelept, supraomeneşte.

31
Astăzi sunt predominant umană. Plâng, râd; fac scene. Lupt.
Mint. Mă apăr. Nu încerc să fiu bună. Mă abandonez dra-
gostei mele pentru Henry. îl înşel pe Huck. îi spun că nu
pot pleca în California cu el pentru că vine Hugh, ştiind că
Hugh nu vine, şi că mă pregătesc să trăiesc cu Henry până
vine Hugh. împrumut inelul pe care i l-am dăruit lui Huck
ca să comand unul asemănător pentru Henry, pretinzând
că vreau să fac un sigiliu. Sunt mereu pe punctul de a fi des-
coperită printr-un mesaj telefonic, prin corespondenţa pe
care Henry o primeşte la Barbizon, uitându-mi sutienul aca-
să la Henry, cel pe care mi l-a dat Huck şi pe care îl ştie şi
observă că lipseşte, prin scăpări inconştiente, spunând ceva
despre cum Huck îmi văzuse peria de păr ruptă şi îmi dă-
ruise un set din lac negru, într-o casetă superbă. Din două
fraze, una e mincinoasă. Ca să-l liniştesc pe Huck când ies
cu Henry, ca să-l liniştesc pe Henry.

1 februarie 1935
Cu Huck lucrurile devin atât de subtile, atât de fragile,
atât de fizice încât e imposibil să scrii despre ele. E înzes-
trat cu o stranie intuiţie, simte totul şi fac eforturi mari ca
să-l pot înşela. Reuşesc uneori să-i eludez interpretările. Cum
nu ştie adevărul, se pierde în explicaţii. De exemplu, acum
se pregăteşte să plece în California. Vrea să mă întâlnesc cu
el la New Orleans. Am planificat o vacanţă de câteva zile
acolo înainte de venirea lui Henry. Acum n-o mai vreau.
Huck îmi cumpără o valiză frumoasă pentru New Orleans.
Are „N.O.“ gravat pe ea. Ne jucăm cu ea; pipăie casetele
de lac negru cu pudră, cremă etc. în tot acest timp ştiu că
îmi fac bagajele pentru Henry, ca să mă duc la Henry. Dar
îi spun lui Huck: „Vezi, îmi fac bagajele pentru New Or-
leans. îmi place să mă gândesc că plec cu tine“. Asta îl face
fericit. îi mai spun că până vine Hugh o să stau în camera
906 - dar chiar în ziua în care pleacă mă mut cu Henry,
undeva într-o garsonieră dublă. Aşa că valiza zace pe un

32
fotoliu, iar Huck îmi cumpără lenjerie, lucruri pe care să
le port numai pentru el, dar pe care eu le voi purta pentru
Henry.

Ieri ne-am făcut poze. Ale mele erau pentru Henry, pen-
tru că la Paris îi dădusem toate fotografiile pe care le avea
Henry cu mine lui Huck.
Timpul pe care l-am petrecut aici a fost imens, atât de
fantastic, atât de aglomerat, încât n-o să-l recâştig niciodată.
Urmărire. Sunt urmărită ca femeie cum n-am mai fost nici-
odată, constant, de fiecare bărbat pe care-1 văd. La început
mi-a plăcut. Acum mă oboseşte. Nici un pic de odihnă. Ge-
lozia lui Henry. Huck atât de posesiv, intens, acaparant.
Prea multă dragoste, prea multă dragoste! Mă înăbuş. Iau
jurnalul pentru că sunt devorată, dezmembrată, de atâta dra-
goste. Iubesc şi mi-e frică de asta. Nici urmă de sine, de li-
bertate; totul, şi eu întreagă, afară, prinsă în capcană, dăruită.

însemnări. Vizită la Dreiser. Balansoarul din dormito-

rul lui. Conversaţie despre mâinile mele „ca tulpina de ţe-
lină". Filozofia materialismului. Nici urmă de suflet, de
credinţă. „Rămâi aici în noaptea asta. Eşti atât de perfect
plămădită. O individualitate, dar deloc agresivă/' Lumina
Broadwayului pe o fereastră mare. „Oamenii vin să ia." Sim-
ţea că eu veneam să dăruiesc, dar a înţeles greşit natura da-
rului.

După scena cu George Turner am simţit teama de a fi

urmărită. Turner şi apoi Dreiser. Obosită să fiu femeie. Poate
că o teamă obscură de ceea ce se întâmplă când eşti o fe-
meie atrăgătoare este tocmai lucrul care te împiedică să devii
astfel. în ziua aceea m-am simţit vânată.

Minunată, dragostea lui Henry. „E abia zece diminea-

ţa şi sunt îndrăgostit nebuneşte." June e anulată. îmi dă-
ruieşte acelaşi fel de dragoste dementă. Sălbatică şi nebună

33
de gelozie. O lună de chin la Paris, fără să dorm, fără să mă-
nânc. Telegramă de la Hugh trimisă la Barbizon, după ce
am spus că Hugh mă obligase să stau la familia lui. Greu de
explicat. Henry spune: „Am nevoie de tine mai mult decât
de orice fiinţă din lume. Ca de viaţa însăşi. Spune-mi, spu-
ne-mi ce s-a întâmplat". îmi cerşeşte adevărul. Exact acel
Henry care era cu June. Dragostea înţeleaptă devenită pa-
siune din cauza durerii. Şi simţeam pericolul, perversitatea
acestui fapt. Aştept vaporul care soseşte în ceaţă. Simt că
indiferent de cum îi iubesc pe alţii, când vine Henry mă cu-
prind o dorinţă şi o agitaţie în pântec ca pentru nimeni al-
tul. A trecut cu greu peste obstacole ca să vină la mine. Ştiind
cât e de pasiv şi neajutorat, efortul lui de a veni ca să nu mă
piardă e un mare semn de iubire. Camera de la Barbizon
pregătită, cu radioul deschis. Luxul unei noi experienţe pen-
tru Henry. Care-i arată haina lui ruptă valetului. Nu ştie
să se poarte. Cum se legau acestea, prin contrast, cu seara
în care ne-am dus să vedem „strada tristeţilor timpurii",
unde s-a jucat pe când era copil. Seara în Brooklyn. Zăpa-
dă. Casa de cărămidă roşie. Satul olandez. Căsuţe şi ulicioa-
re. Şcoala lui. Fereastra lui. Prietenii lui. Fabrica de conserve.
Fundalul Primăverii negre. Totul în paginile de început scri-
se la Louveciennes. Noaptea atât de vie, şi totuşi un vis. Stra-
da ducând la feribot, pe care se plimba cu „mâna în manşonul
maică-sii". Când am auzit asta, am plâns şi am râs isteric.
în seara aceea îl minţisem pe Huck ca să rămân toată
noaptea cu Henry. Tot timpul am făcut legătura cu Lou-
veciennes, unde copilăria prindea viaţă din nou la căldura
entuziasmului meu şi devenea poezia Primăverii negre.
Scrisoare către vărul Eduardo: Despre viaţa mea. Vrei să
auzi ? Suprarealism nu e cuvântul potrivit. E ameţitoare şi
mi-
nunată, deşi extrem de dureroasă uneori, dar, Dumnezeule
-
ce revărsare de daruri. Dragoste, flori, cadouri, violete albe,
găuri
în ciorapii mei, agendă deschisă, pacienţi, telegrame, cutii
34 poş-
tale pline, urmăriri, minciuni, evadări la limită, drame,
lacrimi,
flori, telefoane, drame, râsete, radioul din taxi în timp ce
mergi
 cu el, febră şi extaz şi probleme cu ficatul, plajă, dimineţi
cru-
de, muncă asiduă, scrisori, corespondenţă, dictare. „Da, la
te-
lefon asistenta doctorului Rank; da, se întoarce la New
York
la sfârşitul lui martie. E plecat într-un turneu de conferinţe.
Da. Cine l-a căutat ?“ Am nevoie de un soţ, un protector,
un
baraj. Prea mulţi oameni. îmi place prea mult viaţa. Sute de
oa-
meni. Steaua socială străluceşte deasupra mea. Oameni la
mi-
cul dejun, la prânz, la cină, în pat. Niciodată singură. Dar
fericită.
Acum trebuie să mă duc să comand nişte Vichy. Cu
dragoste.
M-am mutat pe 2 februarie în blocul 28 E, Thirty-first
Street, apartamentul 1202, cu Henry, sub numele de „doam-
na Miller". A telefonat Emil, cerând cu doamna Miller, şi i-a
scris doamnei Miller o scrisoare: „Stimată doamnă Miller,
vă simţiţi bine în noua casă ? Suntem la dispoziţia dumnea-
voastră. Nu trebuie decât să ridicaţi receptorul şi să spuneţi
« soţ ». Bărbatul care vă adoră. Ghiciţi cine e!“
Merg cu Henry pe Henry Street, Brooklyn, către sub-
solul unde a locuit cu June şi Jean.1 Acum este un restaurant
chinezesc ieftin. Traversăm podul Brooklyn, unde el se aşază.
Morbid şi înspăimântător. Străbatem Chinatown. Seri cu
prietenii lui Henry. Henry înnebuneşte imediat ce se apro-
pie un bărbat de mine şi mă izolează. Vorbeşte tare şi bate
câmpii în conversaţie, în timp ce mă supraveghează. E ob-
sedat de mine.
Discuţie lungă într-o noapte, după un spectacol burlesc.
Despre cum şi-a canalizat toate dorinţele asupra mea. Nu
mă vrea
1 Povestea pe menage
decâtunui â trois să
mine. Vrea ştieHenry
al lui dacăMiller
şi eu cu
simt la fel,
prietena în
soţiei
sale. „Jean
mod Kronski“,
absolut. cum oplină
Noapte numeade aceasta,
emoţieaparesfârşind
în mai multe
într-oscrieri ale
orgie.
lui, inclusiv în romanul abandonat Crazy Cock, intitulat iniţial Lovely
Spun că nu am alte dorinţe. Dar: „Tu m-ai împins în viaţă.
Lesbians.
Acum că sunt cu totul vie, te răneşte când alţii fac dragoste
cu mine. înainte, nu te doream decât pe tine. La Clichy, 35
eram nefericită când nu puteam fi singură cu tine". Totul se
inversează. Acum am nevoie de oameni şi Henry nu-mi
ajunge. Henry teribil de pasional. Erecţie în fiecare noapte.
Mă epuizează. Şi eu am orgasme puternice, ca niciodată,
comparabile doar cu nopţile de la Clichy, unde credeam că
o să mor de plăcere.
Nu mi-e deloc dor de Huck. Dar el ştie şi-mi scrie că e
convins că n-aş fi plecat cu el nici dacă n-ar fi venit Hugh.
Pretind că Hugh vine joi. Când o să vină Huck, pe 21 fe-
bruarie (de ziua mea), s-ar putea să iasă scântei, fiindcă o
să afle că Hugh n-a venit.
Telefonez în East Eighty-sixth Street duminică dimineaţa
din camera lui Henry ca să aflu dacă sunt telegrame de la
Huck la care trebuie să răspund, ştiind că nu mă voi întoarce
în camera 906 până luni dimineaţa. Răspunde o fată: Nu.
Ii spun lui Henry: „Nu sunt telegrame (soi disant de afa-
ceri). Dacă ar fi fost vreuna, aş fi rugat-o să mi-o citească şi
aş fi scutit un drum".
Henry: „Să ţi-o citească ? Atunci nu poate fi una amoroa-
să ! Sau e una dintre minciunile alea special inventate ca să mă
faci să cred că nu e nimic amoros în telegramă". (Exact!)

Discuţie cu Huck pe întuneric, stârnită de opoziţia mea

faţă de ideea că „incapacitatea notorie a femeilor de a jon-
gla cu idei, cu abstracţiuni, e doar o aparenţă. E doar o ches-
tiune de planuri". Eu susţin că principiul ideologiei
noastre este acelaşi, doar că a femeii este în miniatură, o ide-
ologie personificată îndreptată spre interiorul simbolului
(bărbatului).

Huck a avut aceeaşi problemă ca şi mine: că nu e uman;

asta vrând să spună că e prea bun. Eu n-am fost umană cu
Henry. Pentru creaţia lui m-am sacrificat pe mine însămi,
aşa cum Huck s-a sacrificat pentru psihanaliza lui. Când
salva oameni, ei deveneau creaţiile lui. Lui nu i se permitea
să fie uman sau măcar să-i iubească. Să scrii despre viaţa
tragică a unui psihanalist!

36
 Serile în 906. Cina în cameră cu Huck. Radio. Cămaşa
de noapte din dantelă neagră. Dansam pentru el. îi citeam
din manuscrisul cu povestea tatălui meu.1 El e preocupat
numai de sens. Filozof, nu artist. Vorbeam despre copilă-
ria lui. Despre dragostea pentru teatru. Cum flămânzea ca
să vadă câte un spectacol la Viena. Mereu afectat pentru că
îl inspir să vorbească despre copilărie. Despre el. Recunos-
cător. Zice că n-a întâlnit niciodată pe cineva cu atâta cu-
riozitate faţă de oameni - atâta compasiune pentru ei. N-a
mai găsit pe nimeni cu care să poată vorbi. Eu eliberez un
torent. Resuscitez întreaga personalitate trezind atât amin-
tiri, cât şi posibilităţi.
După Henry au venit coşmarurile cu Huck dezmembrat.
Un vis care se repetă. Eu sunt cea dezmembrată. Dualita-
te deznădăjduită. Trebuie să mă obişnuiesc cu ea.

Visul lui Huck e să mă ducă departe, unde să fim sin-

guri. îşi aminteşte bucuros cum mergea cu maşina prin Con-
necticut. Dar mie mi-era rău. Nu voiam să fiu singură cu
el - prizonieră din nou, aşa cum îi eram lui Hugh. Dar vo-
iam să fiu prizoniera lui Henry. Este adevărata dragoste po-
sesivă? îl voiam pe Henry singur la Louveciennes.
încercam să fiu totul pentru Henry. Sufeream din cauza in-
teresului său pentru [Walter] Lowenfels şi pentru atâţia alţi
oameni. Acum fac la fel cu Huck. Acum iubesc mai puţin
posesiv. Şi pe unul, şi pe celălalt. Ce înseamnă asta ?

13 februarie 1935
Cu cât descopăr cât de multe mi se vor ierta (puterea
mea), cu atât mai independentă mă simt. Dorinţa mea acum

1 Povestea tatălui lui Anaîs Nin, mult revăzută sub numeroase ti-
tluri de manuscris, inclusiv The Double, a devenit în cele din urmă nu-
vela care a dat titlul volumului 'Winter of Artifice (trei povestiri), publicat
de Obelisk Press la Paris în 1939.

37
este să fug cu Henry. Ştiu că şi Huck, şi Hugh m-ar ierta.
Dar mă îngrozeşte tragicul acestei fapte. Asta înseamnă să
fiu eu însămi: să fiu duală. Şi nu poţi fi dual fără tragedie.
Trăiesc pe o sută de planuri odată. Am creat o lume sub-
tilă, ciudată cu Henry, apoi cu Huck. I-am îmbogăţit pe
amândoi, capabilă de ambele iubiri şi de a-i crea şi hrăni pe
amândoi. Dorindu-mi unitate, dar incapabilă de ea. Jucând
un milion de roluri. Ce sunt eu pentru George Turner. Ce
sunt ca secretară. Dragostea de lux, flori, tot ce e bogat,
scump, liber, colorat, încântător.
Port cu mine un mic breloc cu cheia de la 703 (Barbi-
zon Piaza, nici mai mult, nici mai puţin); cheia de la 905,
camera lui Huck; cheia de la 906, camera mea de la Adams;
şi acum cea de la 1202, unde stau cu Henry.

Mă mut cu Henry. îl conduc pe Huck pe 2 februarie,

la ora unu. Plâng. O zi ca de primăvară. îmi fac bagajele la
jumătate de oră după plecarea lui Huck. Ca să plătesc chi-
ria pentru camera lui Henry, trebuie să împrumut din ba-
nii lăsaţi de Huck ca să merg la el la New Orleans, ştiind
că n-o să mă duc la New Orleans.

Camera lui Henry e veselă, în cartierul comercianţilor

în care tatăl lui avea cândva un atelier de croitorie şi unde
eu am lucrat ca model în magazine evreieşti cu vânzare en
gros. Henry a început să cânte - pentru prima dată de când
l-am părăsit, zice el. S-a trezit cântând. A fost extrem de
tandru şi de pasional. Prefer să-l aud cântând. „Ai o forţă
extraordinară în mâini, Anis.“ îl pot face să sufere la fel de
mult ca June. El spune că mai mult decât June. Că la Paris
a suferit mai mult decât cu June şi a ajuns mai aproape de
nebunie. A avut halucinaţii şi obsesii. Febră. Delir. Aşa de
mult mă iubeşte. Dar după suferinţa pe care i-a provocat-o
June s-a refugiat în creaţie. Nu mi s-a dăruit până acum.
Nu a putut. Era un om distrus. Acum ştiu că-mi aparţine
cu trup şi suflet. Se minunează de propria-i fixaţie asupra

38
mea. Somn profund. Pace. Doamna Miller. Nici un birou
de „consiliere psihologică" (906, camera mea de la Adams)
până luni. îmi fac unghiile în linişte, fleacuri. Nici un fel
de zbatere. Henry scrie povestea unei crime în banlieu. Mă
gândesc la Huck cu tandreţe şi fără dorinţă. Sufletul lui
Huck în ochii lui adânci, în timp ce trenul se îndepărta. Ab-
solut. Dar sentimentul meu a fost unul de libertate şi de
bucurie că pot să fiu cu Henry. în ultima noapte cu Huck,
am văzut filmul The Good, Fairy. Mă vede pretutindeni şi
mă citeşte în orice. M-a rugat să mă reapuc de dansul spa-
niol cât e el plecat, dar nu pot.

Trei zile de crize violente de bilă, pe care Huck le-a in-

terpretat ca pe o fugă de viaţă, pentru că venea Hugh şi pen-
tru că el pleca, dar eu ştiam că răul se datora conflictului.
Greutăţii care mă apăsa, de a mă întoarce la Huck să fac
dragoste cu el după ce fusesem cu Henry. Mi-a fost rău în
camera lui Henry. Voia să aibă grijă de mine. Cum să scap ?
— Ce-ar fi să suni la familia Guiler, a zis Henry. Să le
spui că eşti bolnavă.
Tot ce-mi trece prin cap să spun este că Rank are sin-
gurul medicament care opreşte voma. îl implor pe Henry
să mă lase să plec. El mă conduce la Adams. Pretind că Rank
nu e acolo şi că trebuie să-l aştept. Trebuie să fac rost de
medicament.
Dar Huck ştie. Spune că Henry e nevroza mea, că pro-
babil încă îl iubesc. întoarcerea la el înseamnă întoarcerea la
nevroză, care e mai uşor de suportat decât sănătatea şi fe-
ricirea. Dar în timp ce vorbeşte eu nu ştiu decât că-1 iubesc
pe Henry cu totul, trup şi suflet, şi doar anumite părţi din
alţi oameni. Huck îmi provoacă o repulsie fizică - trebuie
să închid ochii. S-a dus pasiunea oarbă de la început. Dar
nevoia lui de mine mă face să uit ce vreau. Eu sunt cea care
dăruieşte viaţă şi iluzii.
Henry spunea că nu-mi poate fi infidel când îl fac să su-
fere - nu se poate îndura s-o facă din răzbunare. In noaptea

39
pe care a petrecut-o cu Blaise Cendrars [la Paris] s-a gân-
dit la mine obsesiv. Nebunia lui Henry când e îndrăgostit,
ca şi a mea. Şi a lui Huck. Emotivi, dezechilibraţi în dra-
goste. Nevoia de creaţie pentru a ne stabiliza. Gelozia, la
noi trei, ca la Proust. A lui Huck este încă nemărturisită,
cum era şi a mea înainte. Henry spune:
— E zece dimineaţa şi sunt îndrăgostit nebuneşte.
Mai târziu:
— Sunt bolnav de dragoste.

încă o zi. Am fost la o petrecere la Sylvia Salmi - Henry

beat cui. Toţi beau pentru că sunt proşti şi goi pe dinăun-
tru. Am vrut să-l las acolo pe Henry şi să plec, dar n-a fost
chip. S-a ridicat clătinându-se şi m-a urmat. Stăteam la col-
ţul străzii şi eu ţipam:
— întoarce-te acolo, rămâi acolo, bea cât vrei, fii ce vrei,
dar pe mine lasă-mă în pace. Eu nu vreau asta. Nu pot să
fac asta. Mă plictiseşte. E stupid. Pur şi simplu nu vreau să
fiu acolo. Nu vreau să te văd beat.
Henry era beat mort. Şi nu puteam suporta - atâta urâţe-
nie. Se clătina. Nu putea găsi gaura cheii. Spunea tot tim-
pul că-i pare rău. Foarte rău. Nu voia să se întoarcă acolo.
Nu mă voia decât pe mine. în baie, a căzut în cadă. Respi-
raţia îi mirosea îngrozitor. Eram cumplit de tristă, ca atunci
când June arăta rău şi mirosea urât. Henry mă implora să
vorbesc cu el, să nu fiu supărată.
— îmi pare rău, Anis, îmi pare aşa de rău. E umilitor.
Mă detest.
N-am vrut să-l las să mă posede. M-am întors, tulbura-
tă, neştiind ce să fac - ce să simt. Tristeţe şi milă, dar nu
furie. Ştiind doar că nu pot să fac asta. Nici o plăcere. îi urăsc
pe toţi. Idioţii; sunt goi, atât de goi. Proastă dispoziţie şi
singurătate. Tânjesc după Hugh şi Huck, am nevoie de ei,
de bunătatea lor.

40
 19 februarie 1935
Henry s-a trezit într-o dispoziţie gravă. Când m-am în-
tors, în seara aceea, pregătise prima noastră cină acasă. De
asemenea, începuse să scrie. Şi ieri era iar într-una din cele
mai bune dispoziţii poetice, în culmea puterilor sale, revăr-
sând febril pagini în şir din Primăvara neagră despre vis -
turnând imagini.
între timp, în după-amiaza de după beţia lui Henry, mi-a
telefonat din nou Erskine şi a venit să mă vadă. Amabil, mai
grav, mai profund, încă plin de acea strălucire amăgitoare
şi de senzualitate. O voce senzuală.
Am fost afectată în mod neaşteptat de vizita lui - foar-
te emoţionată, mi s-au înmuiat picioarele, mâinile îmi erau
ca de gheaţă, îmi bătea inima. Eram furioasă pe mine în-
sămi. Dar vorbeam febril. Mi-a spus că ceea ce l-a izbit foar-
te tare în seara în care m-a văzut la operă a fost tristeţea
din ochii mei. Mă credea tristă, nefericită. Insista pe tema
asta. Credea că fac paradă. El vedea confuzie şi haos în ceea
ce eu numesc a trăi guvernat de emoţii în loc să trăieşti
guvernat de gândire. Am ţinut un discurs ameţit despre
curgerea mea, despre revărsare. A plecat spunând că era
foarte îngrijorat în privinţa mea. îmi venea să râd. Am fost
răutăcioasă. L-am speriat, povestindu-i cât se poate de bru-
tal despre aventura amoroasă cu tata, chiar l-am speriat şi
l-am şocat.
„Oricine se apropie de tine îţi simte forţa vitală şi sexu-
ală." ’ ’ ’
încă atât de mare. Am simţit nevoia să mă sprijin de ceva.
Când am auzit că pleacă pentru câteva zile într-un turneu
de concerte, m-am simţit pierdută. M-a făcut să mă simt sla-
bă. Dar ăsta nu-i decât un artificiu feminin, o toană femi-
nină.

Adevărul este că sunt în plin extaz, într-o continuă be-

ţie interioară. Violonista, care vine să-mi ceară ajutorul, mă

41
stârneşte şi îmi trezeşte interesul. Fierb de idei pentru po-
vestirile din Alraune1, de obsesii (trăiri incendiare), de emo-
ţii şi de un simţ al miracolului şi al aventurii. Henry mă face
pe cât de fericită, pe atât de nefericită. Când stăm închişi
în casă amândoi şi el scrie poezii şi discutăm, trăiesc numai
în prezent. Nu mă gândesc la dualitate. Le scriu minciuni
minunate lui Hugh şi lui Huck. Nu-mi doresc prezenţa fi-
zică a lui Huck - nici pe a lui Hugh. Când sunt cu Henry
sunt liniştită. Mă scaldă în dragoste. O dragoste continuă.
Câştigă înţelepciune şi înţelegere. Se apleacă plin de deli-
cateţe asupra muncii mele, asupra ideilor, asupra stărilor
mele. Trăiesc într-o atmosferă, o atmosferă fizică. Huck este
din nou tărâmul minţii. Nu ştiu. Nu ştiu. Nu-mi pasă.

După-amiaza în care l-am văzut pe John (care spune în-

truna: „De n-ai fi fost soţia lui Hugh!“) mi-a dat din nou
o stare diabolică. Nimic de-a face cu dragostea. Diabolică.
Atunci când am cunoscut-o pe soţia lui John, Pauline, la
operă - o femeie singuratică, serioasă, căruntă, cu privire
adâncă - am fost izbită de teama cu care se uita la mine.
Teama pe care o au femeile faţă de prostituată, de curvă,
de actriţă, o mare teamă de puterea sexuală. Acum, că nu-1
mai vreau pe John, ştiu că-1 pot avea. Aşa că-1 evit. Nu i
s-a întâmplat nimic în ultimii câţiva ani - putrezeşte în con-
fort şi superficialitate americană. A trăit cu Helen, după
Lilith, vreau să spun, şi a refuzat alte femei ca să nu fie rupt
în două. Recunosc laşul dintotdeauna. L-am simţit tulbu-

1 Figura lui Alraune, inspirată de un film german cu Brigitte Helm în

rolul principal, persona creată artificial, de o sexualitate vorace, i-a servit
lui Anaîs Nin drept simbol în eforturile ei de a prinde trăsăturile esen-
ţiale ale lui June Miller. Manuscrisul ei intitulat Alraune a apărut în cele
din urmă în două variante, ca distilare „poetică" în The House of Incest
(Paris, Siana Editions, 1936) şi ca nuvelă „umană" realistă, Djuna, publi-
cată o singură dată, în prima ediţie a volumului Winter of Artifice (Paris,
The Obelisk Press, 1939) şi omisă din toate ediţiile ulterioare revăzute.
Un fragment, „Hans şi Joanna", a apărut în Ana'is: An International
Journal, volumul 7, Becket, Massachusetts, 1989.

42
rat şi deranjat de întâlnirea noastră, speriat şi crezând că eu
eram mai puternică pentru că nu-mi păsa.
Nu pot să-i spun lui Henry, pentru că ar fi gelos.
Richard Maynard îmi telefonează în fiecare zi. Violo-
nista cântă în seara asta la Primărie. După trei discuţii cu
mine, a cântat cum „n-am mai cântat niciodată în viaţa mea,
gândindu-mă la tine ca la o umbră şi văzându-ţi inelul ver-
de strălucind în faţa mea“.

28 februarie 1935
Bietul Huck - pierdut. A pierdut pentru că nu poate fi
minţit. Trăieşte în prea mare viteză din cauza minţii lui. Re-
fuză să cedeze ritmului amăgirilor şi al suferinţei vieţii.
Când s-a întors, eram la gară, ajunsesem foarte devre-
me. îndoieli. Voi putea să-l las să mă atingă? îi voi supor-
ta săruturile ? Dar vechea dragoste a făcut totulposibil. Am
avut o zi foarte plină, până la miezul nopţii. încuiaţi îm-
preună în cameră - conversaţie, dezmierdări, mese împre-
ună, râsete. Huck ştia că minţeam - nu ştia cum. I-am spus
că am fost nevoită să-l mint pentru că Henry fusese foar-
te bolnav, chiar fusese operat. A trebuit să stau cu Henry,
să am grijă de el. Dar i-am spus lui Huck că n-am putut
să-i scriu despre asta, căci l-aş fi îngrijorat, i-aş fi stricat că-
lătoria. Că mila faţă de Henry era mai puternică decât ori-
ce dragoste sau decât fericirea. Ce contează ce i-am spus ?
Huck simţea întregul adevăr, ştia că pierduse, dar n-o ară-
ta - n-a ştiut totul până n-am plecat. Păream fericiţi. Ne-am
făcut planuri ca eu să petrec jumătate de săptămână la Phi-
ladelphia cu el - jumătate la New York -, ne-am făcut pla-
nuri să mergem să călărim, să avem o zi de odihnă; am făcut
planuri pentru munca lui. Am stat întinşi în întuneric şi am
discutat ca înainte, făcând calambururi, glumind. Nu recu-
noşteam nici faţă de mine ceea ce acum văd atât de limpe-
de în jurnal - că nu-1 iubesc pe Huck. Mereu Henry.
Nimeni în afară de Henry. Credeam că puteam să-l fac

43
fericit pe Huck în continuare. Dar el, el realizase în timpul
călătoriei că trebuia să-i aparţin, că nu putea suporta des-
părţirea de mine.
Totul se schimbase. Nu-i doream săruturile. Darurile cu
care mă copleşea, nu ştiu cum, nu-mi făceau nici o plăce-
re. Dar, oh, mila, mila pe care o simt acum, în timp ce scriu,
mila care este cauza trădărilor mele. Nimeni nu înţelege asta.
Mila care mă face să-i trimit o scrisoare de dragoste, chiar
şi azi.
Am plecat de la el la miezul nopţii. Ştiind că, dacă nu-mi
accepta povestea despre boala lui Henry şi nevoia lui de
mine, atunci totul se sfârşea, pentru că nu l-aş părăsi nici-
odată pe Henry. Ce teribil de sigură eram de viaţa mea cu
Henry - de faptul că era îndreptăţită, în ciuda a ceea ce re-
gret, cumplit, că mi-a dat Huck: înţelegere absolută, dra-
goste înflăcărată, forţă. Am sacrificat totul, şi pe bietul Huck
însuşi - bietul Huck - pentru un absolut. Cu toate astea,
poate spune şi el, ca şi ceilalţi, că în două luni i-am oferit
mai multă dragoste şi fericire decât a cunoscut în toată via-
ţa lui. Ştiu ce am dăruit: viaţă, durere, extaz. Ştiu ce am luat:
încrederea, încrederea lui în femeie, în dragoste, în filozo-
fia lui. Nu se pot echilibra. Niciodată nu se pot echilibra.
Nu ştiu. Acum spune că am fost foarte crudă, că i-am ră-
nit pe toţi încercând să nu îi rănesc, că l-am lovit în punc-
tul cel mai sensibil.
— Am scris o carte despre adevăr şi realitate; asta ai în-
vălmăşit cel mai mult în mine. Nu mai ştiu acum ce e ade-
văr sau realitate. Ce eşti ? Un haos. De ce, cum ai putut să-mi
scrii atâtea amănunte despre sosirea lui Hugh ?
— Ca să poţi să pleci.
Toate astea, cuvintele amare, cuvintele urâte, au venit la
sfârşit, după ce a plecat, luni dimineaţa - a plecat din ca-
mera 906 fără o vorbă, luându-şi cu el toate cadourile. Am
aşteptat, întrebându-mă, nevenindu-mi să cred că plecase
cu adevărat, scriind în jurnal. Apoi a telegrafiat la Adams
(nu mie) că avea să se întoarcă. Aşa că miercuri m-am tre-

44
zit la cinci dimineaţa, o dimineaţă mohorâtă şi friguroasă,
am mers prin întuneric şi zăpadă ca să ajung în camera lui
la şase - oră care avea o anume însemnătate pentru noi (era
şase dimineaţa la Louveciennes când s-a trezit şi a venit la
mine în pat. La şase venea la mine în pat în camera 906) -,
vrând doar să-i redau încrederea cu un sărut, aşa cum îmi
reda mie încrederea Henry, cu un sărut şi un surâs, când
mă torturau îndoielile.
Dar Huck era furios, dur. A insistat să facem schimb de
inele, să-mi dea valiza înapoi, să nu vorbim, să nu ne dăm
explicaţii. A spus că fusesem, tot timpul, extrem de crudă;
că era bucuros că se rupsese de mine; că nu avea nici un re-
gret. Când am auzit asta m-am înfuriat, bineînţeles, dar n-am
înţeles ce simţea de fapt decât atunci când a spus:
— Nu pot să trăiesc aşa - fără să ştiu, fără să ştiu nici-
odată care-i adevărul, plin de îndoieli şi incertitudini, de ne-
siguranţă.
— Doar mintea ta te face să te îndoieşti. Când eşti cu mine
nu poţi să te îndoieşti, nu te îndoieşti, pentru că atunci simţi
adevărul. (Mint în continuare, de ce ?)
— Aşa e, a zis Huck. Dar o să fii cu mine tot timpul ?
Ai văzut cât de insuportabilă mi-a fost călătoria asta.
— Nu, nu pot să trăiesc cu tine tot timpul.
A scuturat din cap deznădăjduit. Mi-a vorbit de un act
de autoconservare. Simţea că înnebuneşte cu mine. Atunci
i-am spus că înţeleg.
Eram încă distrusă şi suspinam pentru că distrusese scri-
sorile lui către mine, poeziile, pe adevăratul, tandrul Huck,
înţelegătorul Huck. Am fost gata să-l lovesc când mi-a spus,
apoi am izbucnit în suspine. Când a vorbit de autoconser-
vare i-am spus, venind spre el:
— Mă bucur că tu eşti salvat.
Apoi, suspinând:
— Ce vreau eu să ştiu, ce vreau eu să ştiu e...
— Ce ? a zis Huck, ceva mai blând.
Dar atunci am fugit. Nici acum nu ştiu ce voiam să aflu.
Nu ştiu de ce am spus asta.

45
 Deşi nu-1 iubeam, depărţirea m-a durut cumplit. Mă gân-
deam întruna la sensibilitatea lui, la dăruirea lui absolută;
îmi aminteam totul, îl regretam, încercam să-mi conştien-
tizez cruzimea. De ce, de ce mă simt întotdeauna nevino-
vată?
Bietul meu Huck. Iartă-mă.
Au fost momente când era foarte greu să-l iubeşti. De
ce vreau întotdeauna să răspund iubirii ? Urâţenia lui. L-am
iubit prin toată urâţenia lui, aşa cum străpungi o carapace;
am iubit un suflet şi o minte, acest omuleţ - acest unic omu-
leţ pe care nu-1 puteam păcăli.
Câteodată mă gândesc numai la singurătatea lui.
Spiritual, pe a mea o accept. Henry îmi oferă apropie-
rea umană - căldura umană.
I-am spus lui Henry versiunea mea (pentru Henry) de-
spre despărţire.
Dar niciodată n-o să mă mai prefac că iubesc - adevă-
rul e însă că mă păcălesc pe mine însămi la fel ca pe ceilalţi.

M-am străduit să înving durerea. Ştiu că am îngropat-o,

refuzând să sufăr. N-a fost nici o furtună, numai întune-
ric. Era încă întuneric când m-am întors la Henry din acea
stranie vizită la ora şase dimineaţa, prin viscol. M-am aşe-
zat în pat lângă Henry. Am încercat să dorm. Refuzând să
sufăr. Nu, nu. Am plâns destul din cauza altora. La nouă
m-am sculat. La zece eram afară, în frigul cumplit, căutând
o cameră pentru pacienţii mei care nu puteau plăti. Nu pot
să vină acolo unde locuiesc sub numele de doamna Miller,
fiindcă ei o ştiu pe doamna Guiler. In timp ce mergeam, în
ciuda lui Henry, în ciuda dragostei lui, mă simţeam pier-
dută. Simţeam din nou acelaşi reproş pe care i-1 făcusem eu
lui Allendy: am venit după ajutor şi nu am avut parte de
nici un ajutor, de nici un pic de pace nicăieri. Singurul care
mă cunoştea, sau putea să mă cunoască, era Huck, iar el a
devenit prea confuz, pentru că mă iubeşte.
Nu există nici un adevăr, nici o realitate. Nu putem cu-
noaşte decât prin sentimente. Mintea noastră ne înşală. Tot
ce ştiu e că îl iubesc pe Henry.

46
 în dimineaţa aceea nu mă puteam gândi decât la şoc, la
dependenţa mea de înţelepciunea lui Huck şi la faptul că
mă dezamăgise. Cu egoism. A spus că eu l-am dezamăgit.
A dat toată vina pe mine.

Henry mă privea în timp ce luam micul dejun.

— Chipul care a lansat o mie de corăbii.
— Nu, am spus, chipul care a deconcertat o mie de psih-
analişti.
I-am spus lui Henry că Rank m-a gonit pentru că nu mai
voia să sufere din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Din nou
un adevăr pe jumătate.
La douăsprezece m-am hotărât asupra unei soluţii.
Aveam să iau o cameră la Barbizon Piaza numai două zile
pe săptămână - să-mi consult toţi pacienţii în aceste două
zile -, să cheltuiesc doar şase dolari, căci trebuia să am în
continuare grijă de Henry şi problema era serioasă.
Tot timpul m-am gândit la o scrisoare pentru Huck:
„Iartă-mă“.

28 februarie 1935
Astăzi, joi, m-am dus la Barbizon la nouă şi jumătate.
M-am întâlnit cu Richard, care mi-a spus câteva lucruri mi-
nunat de pătrunzătoare:
— N-ai putea să-l iubeşti pe Hugh. El nu e viu. Nu poate
nici să trăiască, nici să viseze. încearcă să te urmeze pe tine,
în lumea ta de vis, prin astrologie.
— Nu cred că Hugh a eşuat în a mă urma. în astrolo-
gie, a ajuns destul de aproape...
Henry, la a cărui fotografie se uita, îi plăcea:
— Are simţul umorului.
L-am întrebat brusc:
— Mă adresez celui de-al şaselea simţ al tău: e Rank băr-
batul potrivit pentru mine ?
-Nu.
A adăugat:

47
 — Rank e bărbatul pe care l-ai descris în romanul tău -
nu Henry. Mă refer la aruncatul bombei şi la amărăciune.
A petrecut o oră întreagă psihanalizând psihanalistul. Pe
mine. Apoi au început să-mi vină pacienţii, isterici, plân-
gând, sau bucuroşi graţie îngrijirii mele. Ironic. Am dat pu-
tere unor oameni, trei la număr, care nici nu-şi puteau
imagina prin ce treceam.
Toată ziua m-am gândit la Huck, la Henry, tandru, iu-
bitor, gânditor, şi am lucrat bine.
Dar în momentul în care ajung acolo, singură la Barbizon
Piaza, camera 2 107, îmi amintesc că Huck spusese: Crea-
torul caută să fie singur - el creează în singurătate, pentru
că e asemeni lui Dumnezeu. Eu mi-am creat viaţa şi am in-
sistat asupra singurătăţii mele.
Astfel, accept compania altora doar intermitent. Cu tot
felul de scuze: unul e nepotrivit, altul nu înţelege, altul nu
mă poate urmări etc. Uneori îi nedreptăţesc. Pentru că îmi
plăcea răutatea lui Henry, aşa cum lui Henry îi plăcea rău-
tatea lui June, aşa cum lui Huck îi plăcea a mea (fiecare exa-
gerând răutatea celuilalt pentru a suferi sau a deveni uman!).
Am exagerat-o şi în romanul meu şi am trecut cu vederea
schimbarea petrecută cu Henry. Vreme de trei ani m-am
aşteptat ca Henry să mă rănească mortal, şi n-a făcut-o. S-a
purtat frumos, uman, blând, tandru, sacrificial, fără cusur.
Singurătate. Forţă. Mândrie. Am mai pierdut un tată.
O, iarăşi nesaţul ăsta de un tată, de Tată, de Dumnezeu,
Dumnezeul pe care l-am văzut după operaţie şi pe care apoi
l-am pierdut.1
Cred că toată ideologia masculină e conţinută în para-
bola prin care Huck explica faptul că voiam să mă întorc

1 Pe când se refăcea după avortul traumatizant al copilului lui Henry

Miller, la sfârşitul lui august 1934, Ana'is Nin a trecut printr-o experienţă
mistică în care „s-a dizolvat în Dumnezeu". Vezi Incest: From „A Journal
of Love“; The Unexpurgated Diary ofAnais Nin, 1932-1934 (San Diego:
Harcourt Brace Jovanovich, 1932), p. 384. [Pentru versiunea românească,
vezi Incest, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 399. (N. ed.)]

48
în noapte, de unde venisem, noaptea, când nu puteam să
dorm cu el pur şi simplu pentru că sforăia prea tare.

4 martie 1935
Din câte îmi dau seama, şocul plecării brutale a lui Huck
- gândul că el tremură, atât de îndurerat (s-a dovedit după
aceea că într-adevăr tremurase, nu se putuse opri din tre-
murat, ca un cal de curse), m-a făcut să-i scriu o scrisoare
pe un ton protector (simţeam dorinţa de a-1 proteja pe Huck
de voinţa doctorului Rank). Nu ştiu. Tot ce ştiu e că în zi-
lele acelea, între scena care a avut loc între noi şi împăca-
rea noastră, am simţit că mă înec. Nevroze, spaime, lacrimi,
obsesii, halucinaţii. De ce, de ce nu-mi era Henry de ajuns ?
Ce mă făcea să-i scriu lui Huck-copilul, crezând că mă do-
rea şi că Rank îi distrugea fericirea ? De ce nu puteam să
renunţ, pur şi simplu ? De ce mă gândeam la această rup-
tură cu uşurare: gata cu mângâierile - ca şi cu neliniştea: gata
cu înţelegerea ? De ce nu voiam ca el să creadă că trădasem
dragostea noastră ? De ce încercam să-i redau încrederea în-
tr-o iubire care ştiam că s-a sfârşit ?
El a răspuns: TU: şi eu simt la fel. Şi eu am inima frântă
pentru că m-ai forţat să mă port aşa. Nu era creierul meu,
nu
erau ideile mele; nu, era fiinţa omenească, era Huck. Asta
încă
nu înţelegi tu.
Acum pot să-ţi explic totul fiindcă mi-am pierdut şi
mân-
dria şi acum simt că ai înţelege din nou, aşa cum înţelegeai
la
început, înainte de a recădea în vechile tale proaste
obiceiuri!
TU nu eşti rea, n-ai putea fi niciodată, obiceiurile tale
sunt
rele; şi am sperat că dragostea mea - pe care, desigur, nu o
pot ucide - te va ajuta să le înfrângi. Faptul că nu s-a întâm-
plat aşa a fost destul de dureros. Dar că a trebuit să fii şi cru-
49
dă a fost prea mult. Vreau să vorbesc cu tine, să-ţi explic
omeneşte
ce s-a întâmplat, chiar de dragul tău. Este singura iertare -
iertare reciprocă - pe care o pot concepe: să avem o discuţie
 Scrisoare către Rank: Huck, dragul meu Huck, m-ai im-
plorat să-ţi spun adevărul, m-ai implorat să nu mai mint
nici-
odată. în ultimele zile am dus o luptă cumplită cu mine
însămi.
Ceva s-a schimbat în dragostea noastră. De aceea am plâns
când am plecat de la Adams. Dragostea noastră nu mai e
aceeaşi. Ceva a fost ucis în ziua în care te-am minţit, în ziua
în care m-ai părăsit din cauza minciunii mele. Am ucis
încre-
derea ta în mine, dar tu ai ucis încrederea mea în dragostea
noastră sau în femeia-dragoste. Nu ştiu. Nu mai simt la fel.
Nu mai simt nici un fel de încredere. Brutalitatea plecării
tale
a fost un şoc pe care încă nu-1 poţi măsura pe de-a-ntregul
decât în termenii celuilalt şoc care mi-a blestemat întreaga
via-
ţă. Nu mai cred în dragostea ta absolută - sau în iertarea ta.
Cred că eşti prea puternic (şi eu sunt prea puternică, într-un
fel indirect, laş) ca să suporţi ceea ce sunt - adică faptul că
nu sunt întreagă. Simt că de când am avut şocul am tot
încer-
cat să mă retrag şi am reuşit. Amândoi ne-am retras din du-
rere — doar că au fost multe lucruri preţioase la care nu am
putut renunţa. Ca bărbat - amant, soţ - ai renunţat la mine
când ai plecat, pentru că aveai dreptul să aştepţi un răspuns
la
toată dragostea ta. Eu am plecat ca femeie - amantă, soţie -
când m-ai rănit neiertându-mă; pentru că acum ai devenit
pen-
tru mine, în mod iremediabil, tatăl sever, neiertător. Lucrul
la care nu am putut renunţa, dragul meu Huck, a fost înţele-
gerea pe care o avem unul faţă de altul - singura uşurare în
bles-
temata noastră viaţă singuratică - şi dorinţa mea de a-1 ţine
în viaţă pe Huck - atât de multe lucruri în afara dragostei
băr-
bat-femeie. Nu mă mai simt femeie în faţa ta, Huck. De când
am avut şocul, ţi-am spus, a murit femeia, a murit dorinţa,
pa-
siunea. Şi bărbatul din tine a murit, pentru că ţi-am rănit
ade-
vărul, realitatea, sentimentele cele mai delicate. Te rog în
genunchi, Huck, să mă ierţi. Dar acesta este un moment în
preună - toate astea sunt posibile, nu însă şi dragostea băr-
bat-femeie. Spuneai în dimineaţa aceea, la şase, că nu mai
poţi
trăi în nesiguranţa asta. Totul la mine e înşelător, pentru că
nu e întreg. Vreau să te salvezi de mine, crede-mă. Vreau să
te
salvezi, din cauza naturii iubirii mele pentru tine. Mă
gândesc
neîncetat la tine. Dacă mă urăşti pentru asta - pentru că te-
am
dezamăgit ca femeie - atunci răneşte-mă din nou, pedepseş-
te-mă, fă orice te poate ajuta. Dacă transmutarea dragostei
noastre în înţelegere te doare mai puţin, vreau să fac asta
îm-
preună cu tine. Nu am putea fi fericiţi împreună, dragul
meu
Huck, pentru că tu eşti absolut şi ai o voinţă puternică.
Fiinţa
ta este măreaţă, strălucitoare, generoasă, merită să trăieşti
pen-
tru ea. Tu ai, mai mult decât oricine altcineva, dreptul la o
dra-
goste absolută. Eu sunt, în dragoste, incapabilă de aşa ceva.
Sunt infirmă. Am venit la tine ca infirmă. Tu ai încercat să
tră-
ieşti o viaţă ideală cu o infirmă - să treci cu vederea defectul,
boala. Iartă-mă că te-am dezamăgit, că nu am reuşit să mă
po-
trivesc visului tău. Nu am cunoscut pe nimeni care să merite
mai mult fericirea. Eşti generos, ai sentimente atât de
profun-
de, o minte atât de bogată, un umanism atât de frumos - ai
to-
tul. Vreau să fac orice îmi ceri, să te ajut să mă uiţi cu totul,
şi
acest lucru este posibil dacă îl facem fără amărăciune.
Uitarea
prin voinţă, cum ai încercat tu ultima dată, n-ar face decât
să
te rănească - sau [eu aş putea] să rămân aproape de tine, 51
aproa-
pe de munca ta, de viaţa ta, aş putea să-ţi dau toată forţa pe
care
 5 martie 1935
Şi acum, acum sunt din nou însărcinată! Noapte de tor-
tură. Coşmaruri. Huck îmi întoarce spatele. Eu l-am izgo-
nit. Nimeni nu vrea să mă opereze. Teroarea anestezicului.
Mama spune că ar trebui să păstrez copilul. Trebuie să fac
cezariană.
Huck îmi telefonează să-mi spună că înţelege şi mă iartă
- zice să mă duc să-l văd mâine. Nevroză. Din nou durere.
Mereu tragedie. Să dau forţa mea altora. Am nevoie de un
tată! Am nevoie de un tată!
Sunt încă un copil, sau femeia rămâne mereu un copil ?
Ii spun lui Henry: „Mă sprijin pe tine“. Este încântător
de tandru - divin de tandru -, dar nu simt nici o forţă acolo.
Nici în mine nu este nici o forţă. Lumea mea se prăbu-
şeşte prea uşor.

împăcarea cu Huck - bazată pe compasiune ? Discuţie

pe întuneric. Din partea mea, isterie, plânsete. El a spus:
— Minciuna m-a făcut să mă îndoiesc de dragoste.
— Minciuna a fost spusă din dragoste. Toate minciunile
mele au fost spuse din dragoste. Eu sufăr de nebunia pro-
tecţiei - vreau să protejez.
— Tu nu eşti rea, obiceiurile tale sunt rele.
A spus că era revolta lui Huck împotriva psihanalistu-
lui atotînţelegător, atotiertător.
Ne-am spus mai târziu, râzând, că nu regretăm.
Am zis:
— Psihanaliza este un proces artificial. Ea grăbeşte ob-
ţinerea înţelepciunii. Nu putem trăi din înţelepciune. Bio-
logic însă, viaţa continuă să evolueze în propriul ei ritm.
Psihanaliza nu este decât o altă formă de idealizare. Tu m-ai
psihanalizat - sau m-ai creat -, apoi ai vrut să mă potri-
vesc imaginii tale ideale - potenţiala eu, creaţia ta - şi pro-
priei tale imagini (insistenţa lui asupra faptului că suntem
suflete gemene).

52
 Aseară am spus: „Psihanaliza oferă o perspectivă asu-
pra eului potenţial. Şi false speranţe".
Ii scriu lui Eduardo: Am fost victima încă unui episod
psih-
analitic. O astfel de relaţie se sparge brusc, ca un balon de
să-
pun, când e confruntată cu încercările vieţii reale. Nu mai
există
pasiune.
Ciudat. Când mi-am pierdut pasiunea, am început să-l
văd pe Huck din afară. Urâţenia, vulgaritatea lui. Pe dinăun-
tru, un suflet şi o minte atât de frumoase. Exteriorul însă e
respingător.
Soarele străluceşte pe ce scriu. Dar mă simt ciudat - un
pic nebună şi parcă slăbită. Sânii mi s-au umflat şi mă dor.
Când s-a întors la mine, Huck nu mi-a înapoiat inelul
dragostei, ci mi-a dat un ineluş mic din argint pe care mi
l-a luat din New Mexico, cu două turcoaze mici, pe care îl
numeşte inelul gemenilor. Mi se potriveşte pe degetul mic
- pe degetul copil. El ştie întotdeauna. El ştia că, pentru
el, nu mai eram femeie.
14 martie 1935
Vizită la Philadelphia - după ce mi-a telefonat Huck
să-mi spună că înţelege totul. Un Huck spăşit, purificat, cast.
Eu, cu privirea fixă a zilelor mele de nevroză, hotărâtă să-i
spun: „Nu te mai iubesc". El, întrebându-mă ce vreau. Răs-
punzând, la toate neliniştile mele, „o să am eu grijă de mama
ta şi de Joaquin". Eu însă arătându-i că nu vreau să trăiesc
cu el zi de zi, că încă îl iubesc protector pe Henry şi tre-
buie să-i fiu alături şi să-mi ţin promisiunea că mă voi mă-
rita cu el. Ne-am epuizat vorbind. Huck accepta totul. I-am
spus că femeia a murit. Şi femeia, într-adevăr, murise.
(Umezeala dintre picioare descrisă ca o dorinţă care apa-
re după plâns sau în timpul lui - o excitare sexuală, cea mai
profundă apropiere de masochismul pur experimentată vre-
odată. După scena dintre noi, Huck m-a atins acolo şi a

53
spus: „Ei, vezi, vezi, femeia nu e câtuşi de puţin moartă!"
A luat asta în mod fals drept dorinţă, iar eu am fost atât de
surprinsă încât nu am înţeles semnificaţia întâmplării de-
cât astăzi, pe când copiam această scenă din jurnal.)
Apoi, aşa cum am făcut şi în alte împrejurări, am adân-
cit problema, făcând-o să pară mai subtilă, am anulat gra-
niţele, am estompat albul şi negrul. Toate contururile definite,
problemele, deciziile, alegerile topite într-un vis mai vast -
în miracol. L-am încântat cu o mare de vorbe, ne-am lăr-
git şi extins întreaga viaţă, el şi-a slăbit strânsoarea, a rede-
venit cosmic, înţelegerea lui s-a lărgit, s-a extins. Am vorbit
până ne-am cufundat în iluzie şi miracol, până am ieşit din
realitate. Am stat de vorbă în întuneric. Ceea ce nu am spus
atunci, pentru că am înţeles abia mai târziu, a fost: eu nu
vreau realitatea (viaţa cu tine) pentru că nu vreau tragedie.
Eu vreau doar miracolul.
Cuvântul sublimare aplicat aici nu este de ajuns. Este o
ieşire din comun, este o înălţare, o expansiune, o evadare
din insolubil şi urât. în fine, am plonjat pe un nou tărâm,
ridicându-ne chiar dincolo de umorul lui evreiesc, în creaţie.
El a recunoscut că, în calitate de creator, îşi dorise ca eu să
fiu ceea ce el voia. Atunci când n-am plecat cu el în sud, s-ar
putea să fi fost din cauza iubirii mele pentru Henry, dar s-ar
putea la fel de bine să fi fost pentru că simţeam că trebuia
să fug de posesivitatea lui. Nu i-aş mai fi putut suporta mul-
tă vreme intensitatea, forţa cu care mă strângea în gheare.
El a înţeles toate astea. Dacă ruptura m-a făcut să fiu con-
ştientă că aveam nevoie de el, mi-a arătat şi că, din nou, ca
să-mi fiu fidelă mie însămi, minţisem; minţisem pentru că...
nu ştiam de ce, dar nu aveam să plec în acea călătorie cu
Huck. (Văd acum că fidelitatea faţă de mine însămi şi fide-
litatea faţă de dragostea mea pentru Henry erau unul şi ace-
laşi lucru, dar că fidelitatea faţă de mine însămi era un lucru
pe care i-1 puteam spune lui Huck şi avea să-l rănească mai
puţin, pentru că este o nevoie cosmică mai profundă!)
Oricum, el îmi respectă integritatea. Metodele mele sunt
contorsionate, strâmbe, necinstite, dar adesea pentru că

54
acţionez pe baza unui instinct afectiv pe care nu-1 pot ex-
plica în mod corect la momentul respectiv.
De atunci, am mai fost la Philadelphia. Dacă, spre a eva-
da din rolul meu de femeie, am transpus din nou dragos-
tea noastră pe un tărâm imaginar, stârnind creatorul din
Huck şi oferind artista din mine, nu am făcut decât să îm-
bogăţesc această dragoste. Huck începuse deja să scrie o pre-
faţă la jurnalul meu din copilărie.1 I-am dat jurnalul să-l
citească - după ce a scris prefaţa! I-am vorbit mult despre
munca mea. Lucrasem la câteva pagini din Alraune. I-am
trezit interesul faţă de scrisul meu.
In prima noapte la Philadelphia nu am simţit nici un fel
de pasiune, dar Huck era fericit. Mai târziu, în tren, am sim-
ţit o imensă pace. Simţeam că evadasem din nou din reali-
tate, că adusesem relaţia în ambianţa pe care o doream şi
că temperatura va fi păstrată de absenţe, care lasă visul să
crească proporţional cu realitatea. In timp ce suntem de-
parte unul de celălalt ne ţesem iubirea, construind în jurul
ei. In prezenţa continuă proporţiile se pierd, Huck devine
un soţ obişnuit preocupat numai de fapte din viaţa mea şi de
gelozie. In orice caz, nici o tragedie, nici o victimă, nici o vio-
lenţă. Asta e ceea ce-mi doresc, acum ştiu. Huck m-a pier-
dut când a încercat să mă facă să mă rup de Hugh şi de Henry.

Visul. M-am gândit mult la acest subiect, la cum am

transformat viaţa lui Henry într-un vis, şi cum numai asta

1 Ana'fs Nin şi-a început jurnalul, iniţial scris în franceză, în 1914 când,
la vârsta de unsprezece ani, a plecat în „exil“ la New York, după ce tatăl
ei a părăsit familia. O versiune prescurtată în limba engleză - The Early
Diary of Anais Nin (Linotte) (1914-1920), cu o prefaţă de Joaquin Nin-
Culmell - a apărut, pentru prima oară, în 1978 (Harcourt Brace Jovanovich,
San Diego), deşi Henry Miller încercase de mai multe ori, încă din anii
’30, să aranjeze publicarea ei. Textul complet în limba franceză a fost
publicat de Editions Stock la Paris, în 1979, în două volume. Prefaţa lui
Otto Rank nu a fost folosită niciodată, deşi a apărut, în cele din urmă,
în Anais: An International Journal, volumul 2, Becket, Massachusetts,
1984, pp. 20-23.

55
inspiră creaţia, numai asta hrăneşte artistul - cum, dacă l-aş
fi transformat pe Henry în soţ, aş fi ucis visul.
Şocul a făcut ca totul să redevină ireal, deşi ciudat e că
ultima dată când l-am văzut pe Huck am simţit o excitaţie
sexuală şi am putut să-i răspund - dar acum ştiu că a fost
o reacţie la pasiunea lui intensă. Eu, una, nu am nevoie de
prezenţa lui, nu tânjesc după trupul lui aşa cum tânjesc după
al lui Henry. Şocul a pornit un proces de sublimare şi vi-
sul a fost reinstaurat, deviat în creaţie.

Una dintre discuţiile noastre în întuneric, chiar în acea

sâmbătă după-amiază a întoarcerii lui din sud, a fost despre
mândria creatorului - despre izolarea lui voită. Despre ne-
voia lui de a crea singur, aşa cum Dumnezeu creează sin-
gur. Nevoia lui, aşadar, de minciuni, care sunt o creaţie şi
care provoacă separarea lumii lui de lumea celorlalţi oameni
(eu am spus asta). Minciunile mele sunt o creaţie. Am scris,
în Alraune: „Cel mai rău la minciuni este că ele generează
singurătate". Greu de supus această mândrie şi autosufici-
enţă. Acum Huck le-a supus. Spune că ce fac eu este întot-
deauna bine pentru noi. In momentul în care viaţa noastră
era pe cale să devină una de soţ şi soţie, eu am plecat (pe
când el se afla în sud) şi m-am întors la propriul eu, pentru
că am reînceput să creez, am reînceput să scriu.
în acelaşi timp, când eu şi Henry trebuie să alegem între
viaţa noastră ca soţ şi soţie şi scrisul nostru, o viaţă liberă şi
plină de strălucire, alegem viaţa de vis, şi nu pe cea umană.

Acum câteva zile Henry intrase în conflict cu pragma-

tismul şi valorile americane. Se revolta împotriva compro-
misurilor, se simţea înfrânt şi panicat în faţa eşecului încercării
noastre de evadare. A trebuit să-l curăţ de nelinişte, pen-
tru prima oară fără să sacrific ceea ce doream, ci vrând şi
eu să trăiesc ca artist, fără să creez tragedii în care mă sufoc.
Şi eu eram la fel de chinuită când, pentru a trăi o viaţă ade-
vărată cu Henry, o viaţă de zi cu zi, eram pregătită să sa-
crific trei sau patru oameni şi să mă scufund cu el în

56
monotonie! Viaţa în New York într-o singură cameră, noi
doi luându-ne slujbe obişnuite, gătind, necălătorind. Nici
un pic de libertate. Scriind înconjuraţi de aceste lucruri, prin-
tre oameni găunoşi, într-un oraş mare, care funcţionează
mecanic. Mama şi Joaquin răniţi, Hugh rănit, Huck rănit.
Cealaltă cale: iluzia, visul, fecunditatea vieţii ca artişti - adi-
că nu viaţa aşa cum o văd ceilalţi, ci o viaţă mai profundă.
Henry şi cu mine nu am fi putut trăi mai profund decât am
făcut-o în toţi aceşti ani. Vreau visul. Şi Henry vrea visul.
In autobuz schimb inele în loc de staţii! Ba îmi pun ine-
lul indian de cincizeci de cenţi pe care mi l-a dat Henry,
ba îmi pun inelul cu două turcoaze, pentru că mă voi în-
tâlni cu Huck la Barbizon. Sau port inelul pe care Freud i
l-a dat lui Rank. Sau inelul cu blazon al tatălui meu!

Insă am înapoiat toate darurile. O parte a basmului a fost

ucisă. Nu mai sunt daruri reale. Sunt ca nişte costume pe
care le îmbrac pentru un rol, pe care mi le pun când mă duc
la Philadelphia. Faptul că Huck le-a putut lua înapoi când
s-a înfuriat - asta mi-a ucis credinţa în ele. Au devenit irea-
le. M-am detaşat de ele. Nu-mi mai sunt dragi. Cândva le-am
iubit: rochia roşie brodată, rusească, inelul, brăţara şi cer-
ceii cu turcoaze, cutia de argint cu turcoaze, port-ţigaretul
de jad, şalul spaniol roşu, cămaşa de noapte din dantelă, ne-
glijeul din catifea neagră, tabachera persană, caseta din pie-
le pentru instrumente de scris, scoica, floarea de mare, acvariul
în sticlă, lenjeria din tul, sandalele auriu cu argintiu.

De reţinut importanţa faptului că nu-mi pasă de calita-

tea materialelor, de valorile permanente, de nestematele ve-
ritabile, de argintul şi aurul veritabile, de mahon, de lemnul
solid, de calitatea rochiilor, a lucrurilor - nu sunt impor-
tante. Totul doar de efect, ca pe scenă. Mă mulţumesc cu
bijuterii false, cu lemn lăcuit, cu pereţi zugrăviţi, cu imita-
ţii de lemn. Exact ca decorurile de scenă. Sau costumele de
scenă. Totul la Louveciennes, dacă te uiţi bine, este ieftin,
dar frumos. Mă interesează efectul, iluzia.

57
 Când Huck le-a luat pe toate şi le-a ţinut la Philadelphia,
au devenit ireale, la fel ca veşmintele şi bijuteriile pe care
mi le pun pentru un rol.
Către o pacientă: Port batista pe care mi-ai dat-o şi mă
gân-
desc la tine. Când ne întâlnim în viaţa reală ne e greu să co-
municăm. O parte din tine pare distantă, retrasă, deşi sunt
sigură
că tu nu vrei asta. Deconcertant este că atunci când îţi citesc
cartea simt că îţi înţeleg emoţiile şi sensibilităţile. Şi apoi
în-
cerc să ajung la tine, să vorbesc cu tine, prin intermediul
lim-
bajului artei tale, care îmi este atât de familiară. Dacă ţi-am
înţeles emoţiile, complicaţiile şi subtilităţile de artist, mi se
pare
că ar trebui să ne înţelegem şi ca fiinţe umane. Am vrut să-
ţi
dau să citeşti romanul meu din acelaşi motiv. Mi se părea
că
prin roman mă puteam adresa ţie, puteam vorbi cu tine. Vei
găsi
în roman două femei care se tem să comunice una cu
cealaltă
ca să nu creeze o impresie greşită, ca să nu dezamăgească
sau
să eşueze în a se arăta aşa cum sunt cu adevărat. Amândouă
suntem actriţe, nu în sensul rău, acela că simulăm ceva ce
nu
simţim, ci în sensul că putem trece prin transformări şi
roluri
atât de diverse încât uneori nu ştim pe care să-l prezentăm
lu-
mii sau una alteia. Cea mai mică stânjeneală sau nesiguranţă
(teama de a fi înţelese greşit sau criticate) ne aruncă într-o
ati-
tudine nefirească. Tu pari retrasă şi totuşi simt că nu eşti.
Iar
eu, deunăzi, s-ar putea să fi părut de asemenea ceea ce nu
sunt.
58
Răspuns la o propunere făcută la bordul unui vapor:
„N-aş putea să fiu fidelă nici unui bărbat timp de şase zile“.
MacDonald m-a întrebat:
Am complotat, am minţit, am tiranizat, am luptat, până când
am ajuns la adevărata mea dorinţă: viaţa cu Henry. Să-l
ating, să-l sărut, să-l mângâi pe Henry, să stau culcată lângă
el - Henry şi ambientul nonintelectual lent, senzual din ju-
rul lui. Henry şi râsul lui, veselia lui, letargia lui. Mese cu
Henry. Duminici cu Henry. Filme cu Henry. Henry scriind,
în timp ce eu citesc ce scrie. Henry redactând manuscrisele
mele.
Huck - departe, unde nu sunt nevoită să-l sărut, să-l ating
sau să mă culc cu el. Huck, înţelegerea lui, activitatea lui
mentală, ambientul lui mental. Huck, căruia îi scriu, cu care
vorbesc de la distanţă!
Hugh - departe, muncind cu plăcere, bucurându-se de
noul său sine artistic (pictează) şi gândindu-se la mine, cre-
dincios mie, dându-mi cel mai preţios dintre daruri - liber-
tatea mea -, mereu întorcându-se la mine, dar neajungând
încă.
Sunt fericită astăzi. Sunt un tiran. Huck mă vrea pentru
totdeauna, sunt sigură, şi e trist că nu poate primi asta, dar
tot pot să-l fac mai fericit decât ar putea oricine altcineva.
Henry e singurul satisfăcut.
Sunt fericită, egoist, tiranic fericită.
Stau puţin în pat la Barbizon, camera 2 107, pe o cuver-
tură ruginie; covor, birou şi scaune ruginii. Radioul este dea-
supra capului meu. Grădina japoneză e pe măsuţa de toaletă.
Camera e strâmtă, catifelată, ca un pântece. In cutia de ta-
blă încuiată se află jurnalul meu, Incest. Pe masă, manuscri-
sul lui Alraune şi două scrisori de respingere de la Simon
and Schuster, pentru Chaotica1 şi jurnalul copilăriei, cu pre-
faţa lui Rank. Scrisoare de la tata: „Nu puteam să-ţi scriu
fără să-ţi fac morală, şi nu voiam să-ţi fac morală". Oglinda
de mână a lui Hugh, pe care mi-a dăruit-o cu o poezie.

1 Aparent, o primă versiune a nuvelei The Voice, care a intrat în vo-

lumul The Winter of Artifice. Anaîs Nin îşi botezase locul de muncă, unde
primea pacienţi pentru psihanaliză, „Hotelul Chaotica".

59
 De câte ori mi se ia ceva, de câte ori pierd pe cineva sau
ceva, de câte ori trebuie să mă despart de ceva sau de cine-
va, reacţia mea e creatoare. Huck a remarcat că atunci când
l-am pierdut pe tata, am devenit tata; când mă dezamăgeş-
te Henry, devin scriitoare; când mă dezamăgeşte Rank, de-
vin psihanalist. Totul trebuie înlocuit şi recreat. Totul trebuie
să iasă din mine şi să fie totuşi eu, să fie parte din mine. Eu
creez tot ce e perisabil, evanescent, înşelător. îmi creez au-
tosuficienţa, siguranţa de sine, autofecundarea. Dar pentru
că sunt femeie, nu vreau să trăiesc fără nevoi. Şi continui să
am mari nevoi. Nimic nu înlocuieşte viaţa sau dragostea. Am
avut nevoie de un tată; am avut nevoie de Henry; am avut
nevoie de protecţia lui Hugh, de loialitatea lui, de credin-
ţa lui; am avut nevoie de înţelegerea lui Rank; am avut ne-
voie de scrisul lui Henry; am avut nevoie de echilibrul tatălui
meu; am avut nevoie de dragoste. Cumplite, imense, de-
voratoare, cutremurătoare nevoi. Viaţa mă forţează să pre-
vin şi să tratez nevoile - să fiu un cosmos în sine: bărbat,
femeie, tată, mamă, amantă, copil. Toate rolurile!
Ce extenuant!

Astăzi sunt fericită. Singurul trist e Huck - dar până şi

Huck e fericit pentru că, aşa cum spune el, i se întâmplă atât
de multe lucruri, atât de multe! Atâtea schimbări, atâtea emo-
ţii, atâtea extaze, atâtea experienţe! Trăieşte! Viaţa include du-
rere. Este imposibil să-ţi trăieşti viaţa fără durere.
îl ajut pe Hugh bancherul - îi psihanalizez şefii, ca să-l
scap de temeri, de timidităţi, de închipuiri, pentru el îi uma-
nizez şi pe vicepreşedinţi!

Henry, rămas singur într-o seară, se teme să nu mă piar-

dă. Dacă, dacă ar fi din nou înghiţit de monotonie, de spaţii
îngrădite, de sclavie! Dragostea lui pentru mine este egoistă,
ca a mea pentru Hugh.

împing dorinţa şi viaţa sexuală a lui Huck în fundal, prin

magia vorbelor.

60
 Simbolismul culorilor, culorile de când eram fetiţă. Cum
am învăţat de la mama, albastru pentru minte şi spiritualitate.
Am ales corai şi turcoaz în studioul din Boulevard Suchet,
şi negru. Apoi portocaliu, verde şi negru la Louveciennes
(de la corai la portocaliu - expansiunea unui sentiment pri-
mitiv).
Cu June şi pentru June am adoptat, scurtă vreme, viole-
tul. Culoarea nevrozei şi a morţii.
Am venit la New York în alb şi negru. Am purtat la pri-
mul sărut al lui Rank. Albastru pentru fidelitate!
După Rank, şoc - am tânjit din nou după violet: moarte.
Şi haine bărbăteşti: pentru a-1 suplini pe Rank şi a nu mai avea
nevoie de el.

Huck extrem de impresionat de ceea ce am scris în jurnal

despre minciuni: „iluzii de basm“ (într-un discurs ţinut Iui
Henry într-o după-amiază, în grădină, la Louveciennes, după
episodul cu tata)1.

Sâmbătă m-am destrăbălat la cumpărături. Mi-am cum-

părat o rochie turcoaz şi bijuterii cu imitaţii de turcoaze.
Am închiriat un radio pentru Henry (substitut al cadoului
de la Huck, pentru a mă detaşa de cadourile lui).

Ca metabolism: Henry e prea încet şi eu sunt prea ra-

pidă. Toţi căutăm alchimie umană pentru echilibru. Eu am
nevoie să fiu încetinită şi Henry are nevoie să fie grăbit.
Acum caut (prin medicamente) să fiu încetinită în mod
natural, fără să am nevoie de Henry!

1 „Când am spus o minciună a fost un mensonge vital, o minciună

dătătoare de viaţă", amintea Anais Nin la data de 5 august 1933. „Nimeni
nu mi-a fost recunoscător pentru minciuni. Acum vor şti adevărul. Şi
crezi că lui Hugo [Hugh] o să-i placă ce am scris despre el mai mult decât
ce i-am spus sau am sugerat prin eschivările mele ?“ [Vezi Incest, Huma-
nitas, Bucureşti, 2002, p. 255. (N. ed.)]

61
 Doctoria care mi-a fost pescrisă pentru menstruaţia în-
târziată (toate simptomele unei sarcini) trebuia să dea re-
zultate într-o săptămână, dar după două administrări şi-a
făcut efectul cu câteva minute înainte ca Huck să sosească
de la Philadelphia (aşa cum avortul a devenit realitate când
s-a întors de la Londra).

In discuţiile cu Huck mă obosesc foarte tare explicaţi-

ile lui nesfârşite. Nu poate ignora nimic, nu poate lăsa ni-
mic la voia întâmplării. Viaţa lui înseamnă în principal
analiză. Simt inevitabil nevoia să mă distanţez de intensita-
tea explicaţiilor lui. Tot ce facem sau ce spunem poate fi
explicat, deşi din fericire asta nu ne împiedică s-o facem sau
s-o spunem. Mă inspiră şi mă stimulează, dar trebuie să scap.

Vineri, când a venit, Huck tremura de intensitate şi bucu-

rie.

Am trecut pe lângă un magazin de chilipiruri şi am cum-

părat un jurnal superb legat, la un preţ de nimic. Jurnalul
a renăscut, datorită marelui entuziasm arătat de Rank faţă
de el, ca document uman.
Entr’acte: Analiza violonistei, pacienta mea favorită. (O
iubesc.)
Către Richard (care îmi scrie: „Sunt într-o ceaţă densă
cu privire la cum te-aşputea găsi“): Neînţelegerea nu ţi se
da-
torează ţie, ci faptului că, indiferent cât de inteligentă aş de-
veni, nu am nici un control asupra stărilor mele. Văd
fiecare
zi prin prisma unei stări de spirit care rămâne un element
schim-
bător şi incert. Din fericire, starea predominantă în această
Coney Island a stărilor, care sunt eu, e un sentiment de
mirare,
frumos, magie, miracol. După cum am spus: când încercai
62 să
mă găseşti prin intermediul romanului pe care l-am scris,
eu
deja mă schimbasem. Problema e că mi se întâmplă tot felul
 ranjează atât de tare să ai ca partener un vulcan, Coney
Island
şi cascada Niagara la un loc ? Suntem de acord asupra
esenţei,
a nucleului. Detaliile, care sunt interesante pentru artist -
mă
refer la culoare, fapte dramatice, experienţe, moduri de
expri-
mare - diferă. Dar e distractiv, cred eu. La urma urmei, a
opune
puţină rezistenţă face jocul mai interesant. Stimulente - nu
hipodermice (adică sedative).
Astăzi sunt fericită. Astăzi este Soarele. Te deranjează
stă-
rile de spirit care sar ca greierii, privitul printr-o altă
fereastră
de fiecare dată? Totul este, din punct de vedere mental, un
joc de puzzle, nu-i aşa ? Te deranjează atât de tare să nu poţi
fi
prea sigur sau ca eu să nu fiu prea exactă ? Ştii că în poezie
şi
în viaţă ceea ce contează este extazul, iar extazul este uneori
un
pic difuz, ca beţia. E amuzant să laşi lucrurile să se întâmple,
să le laşi să curgă. Aranjamentele, ordinea, sinteza creativă
vor
veni întotdeauna. Chiar în viaţă, în natură, este mereu un
pic
de dezordine, un pic de capriciu. Te deranjează ? Se
datorează
bogăţiei excesive a materiei.
Va trebui ca lucrurile despre care nu am fost în stare să scriu
să rămână pierdute. Acum nu mă mai pot întoarce. Pe mine
nu mă interesează decât prezentul. Starea prezentă este totul
pentru mine. Extazul momentului. Zi de zi. Plenitudinea fie-
cărei zile este uluitoare. Ieri, femeia de la magazin care mi-a
împrumutat o eşarfă lungă, pentru că singura mea rochie de
seară s-a pătat într-o noapte, când Henry era plin de dorinţă.
Avansurile nerăbdătoare ale lui [William] Hoffman, seara. 63
Poveştile pe care i le spun. îl torturez. Dansul în Harlem. Scri-
soarea mea către Hugh despre prima lui acuarelă, agăţată
pe perete în faţa mea. Darurile neterminate primite prin cu-
Ciorapi remaiaţi cu douăzeci şi cinci de cenţi bucata. Scri-
soare către tata: „Te rog, admiră-mă - tu eşti singurul care
nu e mulţumit de mine. Te rog, fii un tată indulgent". Ra-
dioul mergând. Ţigări Old Gold. Note de psihanalist despre
violonistă. îmi dă primii bani pe care i-a câştigat vreodată,
într-o zi o s-o descriu pe de-a-ntregul. Va fi una dintre prie-
tenele mele. Am plăcut-o din prima clipă. Sărurile de baie de
la Eduardo s-au terminat. Sandalele mele de la Paris s-au uzat.
Am aruncat mănuşile de la Paris. L-am citit pe Hemingway
şi mi-a plăcut sinceritatea lui. A plătit pentru ea. House of
Incest creşte frumos. în fiecare zi ţes şi reţes un nou plan care
o modelează, o reface. Dar ea conţine cheile tuturor miste-
relor. Huck spune că jurnalul copilăriei a fost o scrisoare
către tata, pentru că semnam de fiecare dată. Scriu cu un sti-
lou dăruit lui Joaquin, gravat cu numele lui, pe care el mi l-a
dat mie. Nişte fotografii bune ale mele, făcute pentru Huck
şi cu Huck, trimise lui Hugh şi date lui Henry. Frances Schiff
s-a dus la culcare; [Richard] Osborn a înnebunit şi a fost
internat într-un sanatoriu; prietenii lui Henry sunt toţi
morţi; scrisorile lui Huck, atunci când nu sunt înecate de dra-
goste, sunt o algebră abstractă a emoţiilor umane. Eduardo
se bâlbâie în bilete scrise cu răsuflarea tăiată, dar afecţiunea
dintre noi e solidă şi statornică. Mama nu s-a măritat cu [Senor]
Soler în Mallorca. Joaquin nu a părăsit-o pe mama când a
venit aici singur, ci a realizat că nu poate trăi fără curajul ei.
Nu vreau să-mi petrec un an din viaţă rescriind cartea
lui Rank despre incest. Vreau să-mi scriu propriile cărţi. Eu
sunt scriitoarea şi artista pentru Rank - aşa cum Henry a fost
scriitorul pentru mine şi în locul meu. Dar acum vreau să
fiu eu totul. Vreau să fiu o lume întreagă prin mine însămi,
pentru că - ei bine, pentru că aşa am chef. Am chef să joc
toate rolurile.
Când îmi trimit pacienta dansatoare să danseze, simt că
aş putea s-o fac şi eu, mi-ar plăcea s-o fac. Când îmi trimit
pacienta actriţă să joace, simt că mi-ar plăcea să joc. Când vio-
lonista cântă la vioară eu sunt cea care îi insuflă muzica, mă

64
revărs în toate aceste lucruri, dăruind psihanalizei mai mult
decât dăruiesc alţii, forţa mea, creativitatea mea.
Dar să mă concentrez. Mă concentrez asupra poeticei
Alraune.
Jurnalul însă - jurnalul meu, sunt atât de fericită că te-am
găsit din nou. Uneori, între doi pacienţi, o însemnare fuga-
ră este de ajuns. Este lumea mea, egoul meu. Mărturisit, re-
cunoscut, sincer. Nu-mi va mai fi ruşine de el, nu-1 voi mai
ascunde, nu-1 voi mai înfrumuseţa.

Mă gândesc la asta când spăl vase împreună cu Henry.

Sunt fericită pentru că Henry a mai scris poezie, la fel de
bună ca primele pagini din Primăvara neagră de la Louve-
ciennes, şi i-am spus ce simţeam despre visul renăscut, care
făcuse posibil scrisul de intensitatea asta. Mă bucur şi mă
amuz când mă gândesc la ce ar spune Katrine Perkins dacă
m-ar vedea spălând vase cu Henry, şi Bill Hoffman, cu ma-
jordomii şi portarii lui cu mănuşi albe, şi Patrick, şoferul
familiei Wolfe, şi toţi cei care cred că sunt minunată, fragilă
şi regală! Şi dragostea asta romantică pentru Henry, apă-
rarea lui Henry. Surâd în timp ce frec tigăi, şi mă minunez.
Nimeni nu ştie unde sunt când plec de la Barbizon Piaza.
Spun că sunt la Forest Hill, la familia lui Hugh. Hoffman mă
roagă să joc golf şi să merg să călăresc. Huck mă aşteaptă
cu colivia lui de aur. Cumpăr mănuşi de şaptezeci şi nouă de
cenţi şi violonista spune: „Este cel mai frumos lucru care mi
s-a întâmplat vreodată. Mă simt bine, dar mi-e teamă să nu
mă goneşti". Are o atitudine religioasă faţă de psihanaliză. Am
hotărât că dacă psihanaliza este o seră, o accelerare a do-
bândirii înţelepciunii şi a dezvoltării, experienţa de viaţă tre-
buie oricum trăită până la capăt, complet, în ciuda ei; tot ce
este trăit în imaginaţie este otravă. Ii spun violonistei să se
ducă în Italia şi să-şi trăiască sfârşitul iubirii ei pentru vio-
lonistul italian, chiar dacă acum ştie că iubirea nu e reală, că
e muribundă. Eu neg de fapt valoarea înţelepciunii ca forţă
vitală. înţelepciunea trebuie folosită numai pentru a învinge

65
moartea, ruina sau tragedia, dar nu ca substitut pentru viaţă.
Sunt pentru trăirea plenară a greşelilor, a erorilor. Sunt îm-
potriva accelerării artificiale a procesului de creştere. Să ajuţi
numai în faţa unui obstacol, să sari când călăreţul s-a îm-
potmolit.
Ţin discursuri elocvente pentru a anima, a inspira. îmi
dau mie însămi foarte multă bătaie de cap.

Nu sunt scriitoare sau artistă, ci scriitoare de jurnal, do-

cumentaire. Am acceptat. Jurnalul e opera mea principală.
Post-mortem. Câteva scrieri minore: Alraune şi Chaotica.

Credinţa mea în Henry ca scriitor este absolută. Toţi cei-

lalţi se înşală. Dar eu mai ştiu şi că Henry nu ar fi fost scri-
itor fără mine. Iluminarea interioară şi poetică a vieţii lui a
venit prin mine.

21 martie 1935
Plouă. Mă îmbrac încet, mă urnesc greu, pentru că la ora
unu iau trenul spre Philadelphia şi nu vreau să-l părăsesc pe
Henry. E ca şi cum ai părăsi soarele, marea, hrana, sexul,
visarea sau vinul pentru geometrie. Deşi Huck e plin de pa-
siune şi emoţie, nu asta vreau de la el. Tânjesc după sosirea
lui Hugh, ca să fiu salvată de Huck, de nopţile cu Huck.
Ştiu că merg prin viaţă ca un om beat. Sunt beată de ilu-
zie. Dar oricât de beată aş fi, sunt lucruri pe care nu pot să
nu le văd, lucruri feroce de reale. închid ochii şi mă învâr-
tesc, mă învârtesc. Mă învârtesc, cred, trăiesc febril şi agitat,
mă înalţ în extaz, dar tot timpul realitatea mă priveşte fix,
cu ochi urâţi. Ştiu că dacă deschid ochii voi fi insuportabil
rănită de urâţenie.
Când l-a văzut pe Rank, Joaquin a fost copleşit şi cuprins
de disperare: „O, câtă urâţenie, câtă vulgaritate". Henry spu-
ne: „Un tip cât se poate de neatrăgător". O autoare scrie:
„Am văzut un omuleţ urât, cu dinţii stricaţi". Cât am su-

66
ferit, câtă silă mi-a fost de respiraţia lui urât mirositoare şi
de transpiraţia lui continuă. Este tot timpul înfierbântat şi
apoplectic. înghite hrana vorace şi totuşi fără a-i simţi gus-
tul. Mi-e groază să mă duc acolo, să fiu închisă cu el într-o
cameră o zi şi o noapte. Nu mă lasă să dorm. Mă grăbeşte
când mănânc.
Banchetul intelectual mă va ţine pe linia de plutire. O
orgie de idei. Şampania înţelegerii. Ceea ce m-a sedus este
creaţia lui, „Dr. Rank“ - nu bărbatul. Uneori se temea de
asta: „Sunt ca un om bogat care se teme că este iubit pen-
tru banii lui“ (pentru că este „Dr. Rank“) - şi chiar ăsta e
adevărul.
Creaţie. Forţa creaţiei omeneşti - dar, o, tragedia omu-
lui! Simţeam compasiune pentru Huck-copilul; compasiu-
ne pentru bărbatul atât de singur în lumea de cărţi pe care
a creat-o. Pentru fiecare lucru pe care l-am trăit (Tema du-
blului, Donjuan, Incest, Adevăr&Realitate) el a scris câte
o carte! în cărţi şi-a trăit dublul lui, Don Juan-ul lui, inces-
tul lui. El aparţine cărţilor, locul lui e printre ele. Acolo e
măreţ. în viaţă e comun, vulgar, urât, imposibil.

Sunt încă în epoca tumultului: Coney Island şi cascada

Niagara. Aşa vreau să fiu. Nu vreau să stau pe loc. Să joc
şah cu explicaţii şi să stabilesc un orar (Unde te duci ? mă
întreabă Richard) şi un itinerar. Voyage sans billet de re-
tour.
Stau sub casca de uscat părul, cu unghiile proaspăt lă-
cuite. Prezentul. O servietă cu Alraune - sper să lucrez în
tren. Cu Adevăr şi realitate de Otto Rank. Cu pantofi şi o
pălărie, un ruj şi un fard de obraz şi jurnalul.

25 martie 1935
Omul care mi-a luat jurnalul, aşa cum nevroza mi l-a re-
dat, ca pe o operă unică, datorită entuziasmului arătat de

67
el. El mă incită şi mă inspiră să lucrez. Admiră Alraune şi
vrea s-o publice.
începem acum un alt jurnal geamăn, în care scriem o pa-
gină eu, o pagină el.

26 martie 1935
Modul lui Henry de mă ocroti: spală vasele ca să nu-mi
stric eu mâinile, pe care le adoră; îmi taie carnea când e prea
tare. Dar nu vrea să taie obscenităţile din Tropicul Canceru-
lui pentru a-1 publica [în Statele Unite] şi nu-i cer asta, deşi
integritatea lui înseamnă vieţi separate - omeneşte separate.
Foarte dezordonat şi pervers când se apucă să croiască drum
cărţilor sale. Le dă cui nu trebuie, alege cele mai ineficiente
metode, le respinge pe cele inteligente. Frustrare şi eşec.
Alaltăieri seara i-am vorbit cu o blândeţe aproape divină,
cu tact, cu indulgenţă. A fost impresionat. I-am arătat cât de
contradictoriu se comportă, cât de încăpăţânat este, totul cu
o asemenea blândeţe că a doua zi s-a apucat din nou de lu-
cru, febril şi lucid. Nimeni nu ar mai fi reuşit asta. Oricine
altcineva îl face combativ, recalcitrant, ilogic.
Natura lui Henry este feminină în toate privinţele. Când
ura lui este hrănită de înfrângere, scrie emoţional şi prost.
Aceleaşi emoţii pot trece în poezie şi extaz, în profeţie, când
eu îi calmez emoţiile irosite, depresiile. într-un fel, cu Henry
dau tot ce am mai bun în mine. Sunt tandră, indulgentă;
am un tact divin, pe care nu-1 am cu alţii. El e mişcat, înţe-
lege, se topeşte, reintră în armonie.

Suntem cu toţii oameni parţial nebuni, cu zone de luci-

ditate. Când sunt cu cineva care nu crede în mine acţionez
nebuneşte, dezechilibrat, şi mă simt deposedată de toate ca-
lităţile mele. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi. Mama dă tot ce
are mai bun cu Joaquin. Tata dă tot ce are mai bun cu Maruca.
Henry dă tot ce are mai bun cu mine. Huck dă tot ce are

68
mai bun cu mine. îndoiala creează o formă de nebunie. Frica
zdruncină.

Hugh ar trebui să fie aici, într-una din călătoriile lui, chiar

la Washington, acum. Aşa că trebuie să inventez weeken-
duri la Washington, cu detalii. Vorbesc despre război, de-
spre politică, pentru că dacă Hugh ar fi aici aş fi informată.
Vorbesc despre Ethel şi mama Guiler şi golf, deşi acum o oră
l-am părăsit pe Huck la Barbizon şi am vorbit despre fe-
meie, psihologie, adevăr şi realitate. Trebuie să condensez
ceea ce am aflat şi am discutat cu Rank ca fiind rezultatul unui
prânz de o oră luat împreună, pentru că Henry, când l-am
tatonat, nu a vrut să accepte să mă duc nici măcar la film cu
Huck.
Spun minciuni şi pentru a-1 împiedica pe Henry să des-
copere că Hugh nu este aici (de exemplu, Henry se întâl-
neşte aici cu doamna Nixon, şi ea ştie că Hugh era la Londra).
Nu pot să-mi las nici prietenii să se întâlnească, pentru că
soţii Maynard ştiu că Hugh nu e aici; Frances Skiff ştie că
mă văd cu Rank atunci când se presupune că sunt cu Hugh;
Henry crede că sunt la Forest Hills când eu nu sunt acolo;
iar Hoffman voia să trimită maşina după mine la Forest
Hills, şi eu nu pot lăsa pe nimeni să vină acolo pentru că
am spus familiei Guiler că sunt la Philadelphia, ca să nu mă
întâlnesc cu ei. Huck crede că nu mai am o viaţă sexuală cu
Henry, totuşi sarcina mea datează de când el era plecat în sud,
şi cum nu am bani de avort va trebui să împrumut de la Huck,
iar medicul ar putea menţiona din întâmplare perioada în
care am rămas însărcinată. Lorraine [Maynard], care ştie că
Hugh nu e aici, mă invită la conferinţa lui Seabury, şi cum
eu nu pot să merg, Henry vrea să se ducă şi ar fi stat lângă
Lorraine - doar o întâmplare l-a împiedicat să se ducă. Ne-am
putea întâlni oricând pe stradă cu cineva din familia Guiler,
care şi-ar putea da drumul la gură în faţa lui Henry: „Şi până
la urmă când vine Hugh ?“

69
 Camerista spaniolă care ne face curat în cameră crede că
lucrez în teatru. Femeia de la magazinul de lenjerie crede
că Huck este „tăticul" şi complotează ca să-l facă să-mi cum-
pere desuuri, de dragul ei şi al meu! îmi face cu ochiul pe
la spatele lui. Ethel [Guiler] crede că rochiile americane îmi
vin bine, pentru că sunt mai tinereşti, că redevin fata de altă
dată şi nu mai sunt palida femme fatale. îi trimit Chaotica
lui [Jack] Kahane. Lorraine îmi scrie rece, formal. Huck îmi
scrie că l-am schimbat în mod fundamental, iar tata spune că
nu mai am nevoie de el. îmi trimit pacienta actriţă la Clubul
Art Worker, unde am lucrat ca model, şi îmi doresc să re-
trăiesc perioada aceea pentru că pe atunci încă nu mă tre-
zisem. Beau whisky cu Henry şi mă face să vorbesc despre
violonistă, pacienta mea favorită. îi scriu lui Huck că îmi
place tocmai pentru că e plină de emoţie, de poezie, de ex-
taz. Deteşti să vindeci oamenii de momentul beţiei pentru
că acele momente de beţie sunt cele mai frumoase din viaţă.
Când te îmbată de un sentiment, oricare ar fi acela (pe ea o
îmbată acum un sentiment imaginar), nu mai vezi realita-
tea sau urâţenia. Păcat că sunt nevoită s-o trezesc. M-a făcut
şi să râd, pentru că a spus că ar trebui să-i avertizez dinainte
pe oameni cum arăt, fiindcă altfel ei ar putea avea o aseme-
nea surpriză încât ar fi puşi în inferioritate şi nu ar mai pu-
tea gândi limpede. Revine mereu la ideea că se aştepta la o
fiinţă cu înfăţişare cabalină, masculină, poate foarte în vârstă.
Ideea că femeile delicate nu pot face o meserie bărbătească.

29 martie 1935
Iau prânzul cu Katrine Perkins în camera mea. Ea e ca
o floare, însetată de realitate. Este, spune Huck, întruchi-
parea mea ca soţie ştearsă şi săracă de bancher, tânjind după
libertate; şi mi-e milă de ea şi de cea care eram eu însămi şi
îi vorbesc aşa cum cineva îşi goleşte casa în vreme de război
în beneficiul răniţilor.

70
 Ideea de a include facsimilele a trei paşapoarte în Chaotica
pentru a răspunde tuturor întrebărilor concrete. Ironia de
a da culoarea ochilor, greutatea, culoarea părului, înălţimea,
adresa, naţionalitatea etc., exact ceea ce oamenii spun că
lipseşte.

Henry a scris, în acelaşi timp cu Rank, o prefaţă mai bună

la Child Diary. Mai umană, mai artistică şi mai poetică, pro-
fundă ca intuiţie. Rank, una mai cosmică, filozofică, ide-
ologică. Citind prefaţa lui Rank, Henry a spus: „Ce scrie
aici e prea mult pentru mintea mea înceată. Cazuistică. Minte
de creştin versus minte de evreu".

Huck consideră jurnalul meu nepreţuit: punctul de ve-

dere al unei femei - biologicul separat de ideologic, în mine.
Psihologia feminină dezvăluită (simţul protector al femeii,
agresivă ca o tigroaică numai pentru a-şi apăra copiii. Nici
un pic de masculinitate, numai ceea ce este sigur, categoric,
interpretat greşit drept masculinitate).

Despre scrierile lui Henry: trebuie să epurer (rafinez)

prostul gust, emfaza, excrescenţele. Aşa cum aş fi putut-o
face pentru D.H. Lawrence. în Primăvara neagră (copilăria,
atelierul de croitorie, epilogul), Henry a creat acum o operă
de artă. Dar încearcă s-o mutileze incluzând fragmente mai
vechi, imperfecte, ca şi cum ar acorda o orchestră. Injectează
din nou vaccinurile sălbatice ale epocii lui preartistice!
— Dacă sunt artist, cum spui tu, a zis Henry, atunci tot
ce fac e bine.
— O, nu, am râs, nu eşti artist tot timpul. Doar din când
în când.
Mi-e greu să fiu riguroasă, pentru că îmi plac unele din
aceste bucăţi neorganizate, discordante, fără legătură, fără
nerv.
Henry, ca şi în viaţă, nu judecă. Include totul. Nu poate
evalua; nu poate doza, compara sau selecta. Nu are pic de gust.
Dar când, intuitiv, atinge perfecţiunea sau scrie fragmente

71
perfecte, trebuie să mă lupt cu el ca să nu le strice. Nu ştie
să evalueze nici oamenii, nici propriile scrieri, decât ulterior;
vede tot ce văd şi eu, dar mai târziu.
Un copil care a vrut să plece în Africa. Album cu detalii
şi planuri, orare, poza unui avion etc. Şcoala era departe şi
pentru el a devenit Africa, dar când s-a mutat în apropierea
şcolii nu s-a mai dus, pentru că el îşi dorea călătoria, aven-
tura drumului până acolo.

Lumea mea reală moştenită de la Henry şi June - vul-

garitate şi prost gust -, pentru că alte realităţi, rafinamente,
nu mi se păreau reale.

Eu şi Huck ţinem un jurnal geamăn de idei.

Când scutură pe fereastră faţa de masă verde cehoslovacă,

doamna Miller se teme de fiecare dată că ar putea arunca
lucruri valoroase şi de neînlocuit, bijuterii, manuscrise, da-
ruri. Spală vasele pentru că Henry este cuprins de febra unui
desen în acuarelă. In drum spre casă, de la Barbizon, doam-
na Miller s-a oprit să-i cumpere vopseluri. I-a fost prezen-
tată lui George Buzby, un uriaş blond atrăgător, de tip arian,
un produs exclusiv al rasei nordice, forţă fizică şi prestanţă,
absenţa fantomelor, chipul fără amintiri, tiparul ideal, blân-
deţea şi aerul maiestuos al unui Jupiter. Un fel de regalitate,
implacabilă ca munţii, marea sau cerul. Am fost puternic
atrasă - vreau să spun, doamna Miller. Doamna Miller bea
întruna whisky cu lingura ca să-şi depăşească infirmităţile
ancestrale, negând orice slăbiciune organică şi deloc răb-
dătoare cu hipersensibilitatea ei psihică. Domnul Miller scrie
Primăvara neagră, iar George Buzby consumă un pahar de
whisky la fiecare zece minute pe ceas, fără a-şi pierde duri-
tatea de stâncă.
Alraune nu înaintează, dar Chaotica şi Child Diary au
ajuns astăzi în mâinile lui E.P. Dutton. Am cumpărat costu-
mul negru cu buzunare bărbăteşti - cât mi-am dorit cos-

72
tumul ăla de paisprezece dolari - un nou rol, americanca
elegantă şi optimistă, strălucire şi tinereţe.
Violonista spune că nu-i pot şterge sentimentele faţă
de mine pentru că sunt calde, dulci şi dătătoare de viaţă şi
pentru că sunt numai ale ei. îi scriu pe cartea mea despre
D.H. Lawrence dedicaţia: „Pacientei mele preferate", iar ea
o citeşte în lift şi se împiedică şi cade pe stradă, la ieşirea din
hotel - ca atunci când a vrut cu orice preţ să îngenuncheze
în faţa lui Dumnezeu în plină stradă şi a făcut-o, pretinzând
că îşi leagă şiretul la pantof.
Eduardo îmi scrie atât de uman; îmi spune că Saturn a tre-
cut prin Casa Soarelui şi a lui Jupiter, aşa că e firesc să fi
avut zile mai întunecate. Dr. Finley spune că nu sunt însăr-
cinată şi îmi dă un tratament pentru tiroidă ca să mă îngraş,
să ajung din nou la starea de bine pe care am avut-o în tim-
pul sarcinii.
Huck va ţine o conferinţă despre psihologia femeilor.
Eu i-am îmbogăţit cunoştinţele despre femeie şi viaţă, iar
el mi-a îmbogăţit cunoştinţele cu privire la scrisul meu. In-
terpretarea pe care a dat-o el scrierii Alraune, în care rătăcesc
orbeşte, împiedicându-mă şi şovăind, a fost un mare dar1.
Spune că şi-a dorit întotdeauna să scrie poetic, dramatic, şi
că eu scriu basmul nevrozei, poetizându-i limbajul. îmi amin-
tesc noaptea când nu am putut să mă culc până nu i-am ară-
tat mai întâi pagina despre basm şi minciuni din jurnalul meu.
Iar acum, în timp ce scriu Alraune, sunt conştientă că ştie
foarte bine ce vreau să spun şi că e sensibil la frumuseţea pe
care o adaug povestirii.

1 „Alraune, reinventarea modernă a simbolului răutăţii feminine, de

către o femeie, ne stârneşte interesul şi curiozitatea din multe puncte de
vedere", scria Otto Rank într-o prefaţă la povestirea lui Anaîs Nin. „Ne
va dezvălui mai multe despre secretul femeii sau va confirma pur şi sim-
plu că femeia nu este - nici în viaţă, nici în scris - nimic altceva decât
o reflecţie a ceea ce bărbatul vrea ca ea să fie, reuşind astfel să o trans-
forme?" Vezi Anais: An International Journal, voi. 3, Massachusetts,
1985, pp. 49-54.

73
 Violonista face legătura între ce i-am spus în timpul psi-
hoterapiei despre idealismul ei şi ceea ce am scris despre
Lawrence şi „idealurile moarte". îmi mai dă trei cărţi de
Hemingway şi îmi spune că îmi va face cunoştinţă cu el. Buzby
spune că el consideră cartea mea despre Lawrence una din-
tre cele mai bune două cărţi despre Lawrence (cealaltă fiind
prefaţa lui Aldous Huxley la Scrisori), dar nu poate crede că
eu am scris-o, după ce a văzut „o femeie atât de plină de ti-
nereţe, de farmec, de frumuseţe".

Când dr. Finley îmi spune că nu sunt însărcinată, n-o pot

crede - nu pot crede în fericire. O, Doamne, de ce nu pot
să cred în fericire? Te rog, Doamne, vreau să cred în feri-
cire, vreau să cred că mi se vor întâmpla lucruri bune, că
am ajuns la capătul necazurilor. Pentru că mă simt atât de
bine şi arăt atât de bine, cred că sunt însărcinată şi va trebui
să fiu operată, şi de unde o să iau bani, şi poate o să mă ata-
şez iar de embrionul meu şi se vor ivi alte şi alte complica-
ţii. Clopotele bisericii bat în timp ce stau la Elizabeth Arden
[salonul de înfrumuseţare de pe Fifth Avenue] cu faţa aco-
perită de o mască şi aproape că ajung iar în preajma lui Dum-
nezeu, ca atunci, la spital, şi tot ce îi spun este: Te rog, lasă-mă
să cred în fericire. Nici Henry nu poate să creadă, nici unul
dintre noi, cei care am fost fie foarte săraci, fie foarte bolnavi,
fie foarte singuri. îmi este greu să cred în fericirea continuă,
susţinută, aşa cum îmi este greu să cred în dragoste. Beau
whisky şi mă gândesc: o, la naiba, la naiba cu atâta inten-
sitate, la naiba cu toate. Emoţiile lui Huck, dorul lui de mine
nu-mi trezesc nici un fel de sentiment; mă fac doar dură şi
indiferentă. Impresia egocentrică a lui Henry că tot ce scrie
este interesant, că scrisorile lui ar trebui publicate, şi insis-
tenţa lui că stângăciile, bâlbâielile, şovăielile şi inconsecven-
ţele sale sunt nepreţuite îmi stârnesc cinismul.
Rank preferă să-mi facă daruri pentru care trebuie să-i
fiu recunoscătoare în loc să-mi trimită pacienţi care m-ar aju-
ta să fiu independentă. Soarele străluceşte deasupra paginii

74
pe care scriu; mi-am ondulat părul - o zi de frivolitate, pen-
tru că m-am simţit neagră, tristă şi cinică. Motive în plus ca
să devin tot mai independentă şi mai stăpână pe mine.

Henry a început să se agite şi a scris o operă marginală,

din fragmente disparate, ajungând într-un final la sâmburele
de cristal al Primăverii negre; apoi tot mai voia să includă
şi didactica, opiniile, disertaţiile plicticoase, pe care şi le co-
lecţionează cu multă nostalgie. Nu poate face diferenţa, e
aproape daltonist! S-a prăbuşit la prima audiere a criticii mele,
care a fost extrem de blândă, n-am spus decât că ele nu îşi
au locul în Primăvara neagră, atâta tot. Mediocritate. [Emil]
Conason l-a acuzat că e înconjurat de prieteni mediocri. Este
adevărat. Sunt tot atât de mediocri ca nişte bancheri şi am
fost nespus de deziluzionată de superficialitatea şi slăbiciu-
nea lor. Mai mediocri decât bancherii, pentru că sunt şi le-
neşi. Am zilele mele de luciditate şi de realism.

Huck e surprins pentru că dau numărul camerei sale de

la hotelul din Philadelphia. Văd viaţa dual, realitatea şi vi-
sul. Văd diafragmele, trusa de duş, dopurile de ceară pen-
tru urechi topindu-se pe pernă, pentru că altfel sforăitul lui
Huck sau al lui Henry mă ţine trează. Ştiu că inima îmi bate
prea tare când beau whisky şi că vena albastră de la tâm-
plă, pe care [prietenul meu] Enric o remarca la Richmond
Hill [la începutul anilor ’20], acum se umflă când râd. Văd
tot ce vede Hemingway, tot ce vede Dreiser, tot ce vede
Henry, dar detest asta şi mă îmbăt cu alte lucruri şi îmi plac
lucrurile care mă îmbată ca să pot uita. Văd că îl întrec pe
Huck în generozitate, în puterea de a accepta şi a înţelege.
Văd că mi-e greu să trăiesc cu Henry; că, dacă mă obişnu-
iesc să dorm până târziu şi să stau trează noaptea ca să-i fac
pe plac, imediat ce mă obişnuiesc cu asta, el se trezeşte la
opt dimineaţa, se scoală plin de energie şi mă tachinează că
sunt leneşă. Mereu contra. Exact ca mama, acel mod nega-
tiv de a-şi afirma voinţa. Faptul că planul meu era să scriu

75
un jurnal imaginar al inocenţei mele, să i-1 las lui Hugh şi
să dispar după ce îmi voi fi înscenat sinuciderea dovedeş-
te că nu frica de a fi abandonată sau de a pierde pe cineva
este cea care mă face să mint, ci un profund instinct de a
proteja. Minciuna este singura cale pe care am găsit-o ca
să-mi fiu credincioasă mie însămi, ca să fac ce-mi doresc, ca
să fiu ce-mi doresc, provocând cât mai puţină durere celor-
lalţi. Pentru a menţine iluzia, trebuie să mint. Henry cre-
de că părul meu este ondulat natural. Huck crede că nu mă
culc cu Henry. Henry se încruntă la vederea taiorului pe
care mi l-am dorit atât de mult, aşa încât trebuie să inven-
tez ceva ca să-i explic cum şi de ce l-am luat până la urmă.
Eu, ca femeie care scrie întotdeauna „eu“, sunt mai cin-
stită decât Henry, care generalizează cu „orăşeanul târziu",
omul modern, când de fapt se referă numai la el şi face lu-
crurile să pară cosmice, când de fapt sunt subiective. Eu ac-
cept faptul că sunt în întregime subiectivă şi cosmică doar
pentru că sunt femeie, iar femeia este cosmică, după cum
spune Huck. Huck e plângăcios şi sentimental, atât de po-
sesiv şi acaparator în viaţa amoroasă. Şi-a dat seama că aces-
te crize ale lui se datorează noii vieţi, că eu m-am ales cu
povara haosului, a nebuniei lui afective. Maladif. Dragos-
tea lui nu e dragoste, e o boală, e absolut nevrotică şi mă
simt devorată.

1 aprilie 1935
M-am întâlnit cu Huck în gara Pennsylvania împotriva
voinţei mele. Mă întristase gândul că-1 părăsesc pe Henry.
Eram retrasă şi preocupată. încetul cu încetul, Huck m-a
recâştigat cu spiritul, generozitatea şi pasiunea lui.
Voiam doar să vorbesc. îmi era groază de momentul în
care avea să mă sărute. M-am eschivat. Am propus să ie-
şim (întotdeauna vrea să mă încuie, la fel ca Hugh). Am vă-
zut superbul Planetariu. Am fost uluiţi, am râs, în spiritul
nostru foarte iute. Apoi am luat ceaiul şi Huck mi-a vor-

76
bit despre neliniştea lui în Philadelphia, despre plictiseala
lui. Treptat, a fost ca şi când m-aş fi obişnuit cu Bestia şi
aş fi reuşit să uit totul, în afară de luminozitatea aceea a min-
ţii şi forţa pasiunii lui. Treptat, am putut să-l las să mă mân-
gâie, gândindu-mă mereu cu disperare la Henry.
Ca şi cum Huck m-ar penetra cu noi tentacule, ar pe-
netra noi zone ale mele şi treptat, treptat, Henry este eclip-
sat de un foc intens, de suflarea feroce a vitalităţii şi siguranţei
lui Huck, iar Henry pare să fie teribil de slab şi de inert, acel
Henry care a venit cândva de la Paris nu mai există, s-a în-
tors Henry cel adevărat, cel leneş, inert, lipsit de voinţă. Şi
sunt tristă, sunt tristă, teribil de tristă că există atâtea fisuri
şi crăpături în viaţa mea cu Henry încât forţa lui Huck se
poate strecura prin ele şi mă poate apoi invada. Mă simt pri-
zonieră. Nu-mi pasă, dar asta numai pentru că ştiu că plec
luni. Mă pot bucura de noile discuri cumpărate de Huck,
îmi pun rochia rusească, luăm mese uşoare, afară plouă şi
noi stăm de vorbă cu o seriozitate profundă, dar şi cu umor,
un umor iute, înţepător. Huck a spus cândva cu uimire:
„Doamne, ce iute eşti! Trebuie să fiu pe fază în fiecare cli-
pă". Un astfel de umor nu poate fi reprodus, pentru că este
evaziv, improvizat. Apoi cavernele, explorările: psihologie
feminină.
E drept, cu el sunt cel mai acut eu însămi, dar i-am spus
că deunăzi eram îngândurată pentru că mi-am dat seama că
el avea parte de mine cea firească, imperfectă, egoistă, nu de
mine cea ideală. Nu de mama bună care eram pentru Henry,
nu de falsa veselie, eroismul de faţadă, dulceaţa forţată, ab-
negaţia. El m-a creat pe mine cea adevărată şi ştie că întot-
deauna e aşa. Şi în psihanaliză, când el e nevoit să respingă
dragostea care îi este oferită cu generozitate, femeia progre-
sează de la a dărui la a fi - a fi ea însăşi. Mie îmi era ruşine,
de asemenea, că pentru Huck sunt cam ceea ce au fost Henry
şi June pentru mine, cei slabi, lipsiţi de scrupule, mincinoşi,
cei care m-au folosit pe mine şi darurile mele pentru ceilalţi.
Când am venit aici (pentru mine, pentru fericirea mea, în

77
propriile-mi scopuri egoiste) mi-am extins acest sine dato-
rită lui Huck, înţelegerii sale, încurajărilor sale. Ştiind că în
faţa lui nu are rost să joc teatru, ştiind că el cunoaşte adevă-
rul, am abandonat orice artificiu, orice efort, orice tendinţă
spre ideal. Şi mă bucur de asta. Am regrete melancolice. Am
râs de tot ce ni se întâmplă, am transformat totul în comedie,
de data asta. I-am spus: „O, Huck, nu ştii ce eroină pot să fiu,
cât de înţelegătoare, de iertătoare, de altruistă". Am vorbit de-
spre suferinţa pe care am îndurat-o făcând-o pe confidenta
pentru Henry şi June, ca să poată vorbi cu mine, ca să poată
fi ei înşişi, indiferent cum m-ar fi afectat asta. Cum mă lup-
tasem să nu-i provoc suferinţa asta lui Huck. Din cauza ge-
nerozităţii lui, sunt extrem de tentată să-i spun totul, să uit
de fiinţa omenească. Am ajuns la concluzia că eu nu aş pu-
tea să distrug - că pentru a crea trebuie să distrugi şi, în-
cercând să creez fără a distruge, aproape că m-am distrus pe
mine însămi (minciuni, disociere, acţiuni forţate). Femeia, în
general, nu poate distruge. Ne-am gândit că poate de aceea ea
nu va fi niciodată un mare artist. Am citit horoscopul lui şi
am găsit în el lucruri minunate. Am vorbit despre disolu-
ţie şi voinţă - despre cum se salvează Huck, atunci când
simte că se dizolvă, printr-un act de violenţă şi distrugere
(felul în care a încercat să se salveze de mine). încearcă acum
să fie nobil şi mai puţin uman. Vrea să mă protejeze. M-a
întrebat dacă simţeam că aş vrea să mă mărit cu Henry. Cu
toate astea, crede că nu am o viaţă sexuală cu Henry, pentru
că atunci când am vorbit despre teama mea că aş putea fi
totuşi însărcinată, el s-a gândit că sunt deja două luni de la
plecarea lui în sud. Recunoaşte că nu poate să trăiască fără
mine. Şi totuşi mă place sau mă iubeşte aşa cum sunt, cu
ceea ce eu numesc slăbiciunea mea (incapacitatea de a dis-
truge) şi egoismul meu (faptul că trăiesc fiindu-mi credin-
cioasă mie însemi), pe care el le numeşte altfel. Poate că
acceptarea greşelilor omeneşti e necesară pentru a intra în
viaţă. Aşa cum eu am fost tolerantă cu Henry şi June, tot
astfel Huck se înclină în faţa acestui fapt pentru că este răs-

78
plătit cu miracolele vieţii înseşi, a vieţii omeneşti pe care eu
i-o aduc. E tot numai blândeţe şi înţelegere. Intr-o zi s-ar pu-
tea să explodeze (aşa cum explodam eu de câteva ori pe an
din cauza torturilor provocate de expansiunea egocentrică
a lui Henry), dar pot suporta asta, pentru că nu mă tem de-
loc că l-aş putea pierde şi de aceea sunt puternică şi fericită.
Am vorbit despre rolul lui matern în psihanaliză. El era
mamă pentru pacienţii lui, la fel cum eu îi eram tată lui Henry
(principiul activ, curajos, călăuzitor). „Aşadar, am trecut
dincolo de nevoia de tată sau de mamă“, a spus Huck. Oare ?
Poate spre asta mă îndrept. Cu siguranţă lui Huck îi este
uneori greu că nu are mamă. Eu refuz să joc rolul ăsta, îl aban-
donez, nu-mi pasă de soarta lui omenească sau de singură-
tatea lui. Eu sunt pentru el doar femeie şi târfă; accept pasiunea
lui fără să i-o întorc, din recunoştinţă faţă de marea lui dra-
goste.

Când ajung aici, la hotel, găsesc două scrisori de la Hugh,

care îmi mulţumeşte că am aţâţat focul din el şi promite să
se întoarcă la mine cu toate calităţile pe care le admiram la
Erskine, Henry Miller şi Rank. îl îmbată puterea materială
proaspăt descoperită şi, între timp, eu îmi rup de la gură ca
să-i dau lui Henry, care nu vrea să-şi ia o slujbă, şi trec prin
tot felul de greutăţi financiare.

Huck îmi cere să termin House of Incest. în tren mă gân-

desc la florile pe care vreau să le includ şi la ceea ce a scris
Huck despre mine pe 20 martie: „Eşti măreaţă. Eşti măreaţă
în viaţă aşa cum eu sunt măreţ în creaţie (scris). Tu ai trăit
creaţia mea (dinainte - eu nu te-am creat decât ca femeie).
Şi în acest sens tu eşti mai bună, iar filozofia ta de trăire (nu
de viaţă - asta e ceva abstract) este adevărată - este cea la
care am ajuns eu în Truth and Reality - pe hârtie! Ca psiha-
nalist, am urmat calea abstractă. Ca fiinţă omenească vreau
s-o trăiesc din plin pe cealaltă acum, aşa cum ai făcut tu, cu
tine.

79
 Şi pentru că tu eşti măreaţă în trăire, scrisul tău nu este
numai un document uman rar - unic ci este măreţ. Dacă
va fi prezentat într-un anume fel, care va permite oameni-
lor să-i vadă măreţia. Şi asta vom face“.

în autobuz am scris: „Tocmai omul care a ucis jurna-

lul, catalogându-1 drept nevroză, mi-a redat acum dorinţa
fierbinte de a-1 continua". într-o zi, la Philadelphia, în ca-
mera 1 205, îi dădusem să citească volumul Incest din jur-
nal şi apoi îl rugasem să nu-1 citească, gândindu-mă că detaliile
despre trecutul meu l-ar putea răni ca fiinţă omenească. Dar
voiam să-l citească pentru conţinutul lui. în tren, în drum
spre el, îmi dădusem seama foarte limpede că eu fusesem cea
care, tot timpul, interpretase şi trăise filozofia lui Rank. Opera
lui conţinea introspecţia psihologică şi interpretarea vieţii
mele. Eu fusesem actriţa. încercasem toate rolurile (şi de
asemenea, a adăugat Rank, exprimarea lor poetică în scris).
Aceasta era prima pagină a unui volum cu copertă verde, că-
ruia după aceea i-am adus un frate, legat în piele roşie, şi
acum le folosim pe amândouă ca jurnale gemene, făcând
schimb în fiecare săptămână.

Mă întorc mereu cu teama că l-am pierdut pe Henry, că

poate s-a dus undeva, s-a îmbătat şi a rămas la vreo femeie.
Mi se strânge inima de durere şi poate de sentimentul că me-
rit o astfel de pedeapsă. îi telefonez cu voce răguşită.
A venit să ia prânzul cu mine; nu mai aveam răbdare
până seara. Am făcut dragoste. Henry a spus: „Crezi că am
fost la un chef, nu-i aşa ? Ei bine, am o surpriză pentru tine.
N-am fost, am stat acasă, am lucrat şi am pictat acuarele cu
Emil". ’
Brusc, sunt atât de fericită, atât de fericită că este încă al
meu, încă aproape. Când ajungem acasă ne odihnim şi îl pri-
vesc cum doarme, cu o bucurie ciudată, deplină, pur şi sim-
plu pentru că este acolo, indiferent de cum se comportă sau
dacă eşuează; îl iubesc foarte mult, într-un fel orb, necondi-

80
ţionat. îl privesc cum doarme şi mi se pare că asta e tot ce îmi
doresc, pe Henry, doar pe Henry întins lângă mine. Nimic
altceva, nimic altceva. Imediat uit ridicarea pe culmi împre-
ună cu Huck - pentru o singură mângâiere, o singură atin-
gere a trupului lui Henry, a mâinii lui Henry pe piciorul meu,
pentru plăcerea de a sta întinsă lângă el, răsuflarea lui pe faţa
mea, buzele lui pline lângă ale mele, aş arunca tot restul - pen-
tru sunetul vocii lui, pentru râsul lui, pentru părul de pe ceafa
lui, pentru ochii lui albaştri ca dimineaţa, pentru faţa lui de
chinez melancolic, pentru pălăria lui lăsată pe o ureche.

Dacă Huck e cel care îmi dă puterea de a fi fericită cu

Henry, şi poate că aşa este, numai cu Huck nu aş putea fi
fericită. Ce-i drept, nu ştiu care dintre ei mă face fericită.

2 aprilie 1935
Controlul medical arată că nu sunt însărcinată. Huck ştia.

15 aprilie 1935
Cum îl ajut pe Huck să scape de probleme şi cât de mult
îi place să fie şi el, la rândul lui, ajutat. După o încleştare
sexuală în Atlantic City, în după-amiaza sosirii noastre, m-a
dorit din nou noaptea, când eu nu mai voiam. Simţea asta,
dar nu se putea abţine, aşa că m-a posedat în timp ce eu pur
şi simplu zăceam, pasivă. Pe când stăteam întinsă, lăsându-1
să-şi facă plăcerea, alunecasem undeva departe, ca atunci
când eram nevoită să-i cedez lui Hugh; numai că Hugh nu
simte totul la fel de intens ca Huck - nu atât de conştient.
Aşa că la sfârşit a fost trist şi l-am lăsat să fie trist - nu aveam
ce să spun. Pasivitatea mea era tot atât de naturală ca şi do-
rinţa lui. Nu puteau fi împăcate. Şi dacă vorbeam, simţeam
că mă puteam învinovăţi singură de indiferenţă, trădând ast-
fel faptul că îi sunt în mod fundamental indiferentă sexual lui
Huck. Aşa că l-am lăsat să adoarmă, simţindu-mă oarecum

81
dură şi nepăsătoare. Abia în după-amiaza zilei următoare,
după o împreunare fierbinte, oarbă, care l-a liniştit, m-am
simţit destul de sigură pe mine încât să pomenesc de tris-
teţea lui din noaptea precedentă, spunând:
— Erai trist pentru că am fost pasivă aseară ? De ce să
suferi din cauza asta - am dat atât de mult ieri după-amiază,
a fost atât de intens! Aseară mă simţeam pur şi simplu li-
niştită şi împăcată.
— Da, a zis Huck. Când e numai sex, când nu e o expre-
sie a comuniunii noastre, mă întristează, pentru că sexul pur
şi simplu este un lucru care separă, nu uneşte. Ştiu că ar fi
trebuit să te las în pace aseară. Erai obosită. Ştiam că nu fac
bine, pentru că nu mă pot bucura când tu eşti pasivă. Pur
şi simplu nu pot.
I-am vorbit despre dragostea lui posesivă, despre felul în
care se agăţa de mine, spunându-i:
— Tu m-ai învăţat să cred şi să nu mă agăţ cu disperare,
iar acum vreau să-ţi ofer şi eu acelaşi curaj pe care mi l-ai
oferit tu.
Mi-a răspuns că nu era din pricina spaimei, ci a vârstei
lui, a faptului că era mai aproape de sfârşitul vieţii, a fricii că
se apropia de final. Ori de câte ori vorbeşte despre vârsta lui
îi spun lucruri minunate, ca acum:
— Organic, eşti foarte tânăr, pentru că nu ai trăit, nu te-ai
mistuit.
— Dar se spune că, dimpotrivă, organismul se atrofiază
dacă nu trăieşti.
— Nu cred asta. Şi în orice caz eu sunt cea în măsură să
judece tinereţea ta organică!
Adevărul este că Huck e insaţiabil. Cere mai mult decât
Henry.

16 aprilie 1935
Scrisoare către Huck: Tu m-ai salvat atât de durere, cât şi
de irealitate şi vreau să fac acelaşi lucru pentru tine. Ai tre-

82
zit-o pe Prinţesă (la şase!) şi m-ai eliberat de toată durerea
vieţii. Vreau să fac la fel pentru tine. Sper că fac. Sper că
ceea ce
ţi-am spus în ultima noastră dimineaţă a fost adevărat. Ştii,
în
noaptea aceea când m-am dus la culcare, după ce mi-ai
vorbit
şi eu te-am înţeles greşit, cred că n-a fost atât faptul că nu
te-am
înţeles, cât convingerea că nu puteam face nimic, pentru că
tu
sufereai de durerea vieţii, de sentimentul unei posibile
pierderi,
de primejdia prea plinului şi de durerea de a te retrage, dar
nu
vreau să spun că trebuie să te retragi din nou în carapacea
ta.
Nu ai cum să fii prea mult pentru mine. îmi place felul tău
de
a fi, exploziv, îmi plac sifoanele, îmi plac bogăţia şi
plenitudinea
ta. Nu ezita. Nu ezita, nu te reţine. Ştiu ce simţeai. Şi eu mă
simţeam la fel după ce mă confesam, după ce îmi
dezvăluiam
secretele, sau unele dintre ele! Mă cuprindea panica.
Simţeam,
în mod straniu, că tot ce puteam face pentru tine era să
adorm,
să-mi păstrez veselia şi nepăsarea, pentru că asta era ceea ce
îmi oferise viaţa; şi că te puteam ajuta să trăieşti mai
departe,
lucru care cere curaj, doar rămânând insouciante; dar te
iubesc
atât de mult încât dimineaţă starea ta m-a afectat şi pe
mine,
fără a-mi schimba însă propria stare, aceea de încredere,
lipsa
oricărei dureri, curaj, seninătate, graţie înţelepciunii tale şi
tu-
turor lucrurilor pe care le-am trăit până acum. Doar
1 în limba franceză, în original.
noutatea
ne face şovăielnici, sensibili şi trişti. După aceea, tristeţea
se 83
epuizează şi nu mai rămâne decât ceea ce e bun, solid.
Triste-
ţea rămâne o parte a trăirii creative. E toată acea foame de
 în ultima ta scrisoare îmi spui că unul dintre motivele
pen-
tru care nu mi-ai mai scris e că nu am nevoie de tine. Nu
uita
însă că atunci când mi-am dat seama că nu am de jucat nici
un rol în viaţa ta, sau în orice caz nici un rol pe măsura
ener-
giei mele şi a bogăţiilor pe care le-am adunat, pentru că eu
mă
revărs, sunt prea vie ca să trăiesc „între paranteze", cum
spu-
neai tu cândva, aşteptând vizita anuală la Valescure - când
mi-am dat seama de asta, eu nu te-am părăsit. Am bătut din
picior furioasă şi am plâns; apoi mi-am asumat o sarcină, un
rol, un loc al meu în care să fie nevoie de tot ce am de oferit.
Nu eu te-am părăsit pe tine prima, ci mai degrabă tu care,
des-
coperind un Vezuviu, ai crezut că îl poţi pune în fereastra
ta
ca pe un mic ghiveci, în timp ce lucrai!
Vezi tu, acum pot râde de toate astea. Dar acum ar trebui
să fii bucuros că ai scăpat de Vezuviu, bucuros că cer altora
ceea ce tu nu mi-ai putut oferi.
Fiecare dintre noi e făcut să joace un rol principal. Iarna
trecută, când credeai că ar trebui să mă mulţumesc să stau
la
maşina mea de scris şi să vorbesc cu tine o după-amiază pe
săptămână, mă simţeam sufocată. Acum sunt fericită. Am o
viaţă plină - o viaţă adâncă, liberă, bogată şi incitantă. între
Henry şi psihanalistul meu, îţi poţi închipui că funcţionez
la
capacitate maximă: soţie, iubită, critic, mamă, muză, soră,
par-
teneră, sfătuitoare, amantă etc., etc. Da, am o mulţime de
lu-
cruri de făcut.
Să nu ai nici un regret, dragă papa. Fii fericit. Scrie-mi
aşa
cum stăteam noi de vorbă pe întuneric, când ne spuneam
toa-
84 te secretele. Acum mă pot purta atât de firesc cu tine.
Amân-
doi avem o asemenea pasiune pentru perfecţiune încât ne e
greu, aproape imposibil, să acceptăm o înfrângere. Să ne re-
 ei devine dureroasă, distructivă. A înţelege, a ne înţelege
unul
pe altul reprezintă un lucru pozitiv şi constructiv. A
construi,
a crea, asta îţi dă forţă. A nu înţelege doare şi distruge. Scri-
sorile sunt un efort de a înţelege. Fără să vrem, ne rănim
unul
pe altul. Dar nu crezi că am putea să ne facem şi bine ?
N-aş vrea să crezi că din vanitate mi-am dorit admiraţia
ta,
cum ţi-am spus în glumă într-o altă scrisoare; mai degrabă,
îmi
lipseşte încrederea în mine şi trăiesc din dragostea şi
încrede-
rea altora. Am nevoie de asta, aşa cum ei au nevoie de
încre-
derea mea în ei, de admiraţia mea. E o slăbiciune, dar nu e
vanitate. Tu ai crezut că maman mi-a distrus încrederea în
tine,
dar de cum te-am văzut, de data asta, această încredere a
re-
17 aprilie 1935
născut, exact aşa cum o simţeam când eram mică, pe
vremea
Felul
când teîn iubeam
care amatât
remediat
de multfaptul
încât că nu-1 doresc
plecarea pe Huck
ta aproape că a
a fost foarte straniu. Adopt o atitudine pe care nu am adop-
spul-
tat-oberat-o.
niciodatăTe admir cu adevărat.
în legătură cu sexul. Mă pregătesc pentru îm-
brăţişareaAşadar, unde e nostimul
lui gândindu-mă sex -papa,
la meu căruia
la sex îi place
în sine. armo-
Exact pe
dos nia
faţă? Cum vreacecasimt
de ceea eu săpentru
continui să scriu
Henry, asemenea
a cărui scrisorio
apropiere
de Mă excit gândindu-mă şi simţindu-mă o femeie hi-
doresc.
una singură
persexuală, ? Trimite-mi
o târfă. o mică
închid ochii îmbrăţişare.
şi caut să devinTeconştientă
port prin
Sta-
de cât de mult doresc un bărbat - orice bărbat, orice mână,
tele Unite ca pe o emblemă religioasă, ca pe un idol, un zeu
orice gură, orice penis - spunându-mi: Orice bărbat, vreau
al soarelui mut, numai al meu. Hei, tu, străluceşte un pic!
orice bărbat. închid ochii şi încerc să uit că e Huck, să uit
imaginea lui Huck, e doar un bărbat foarte pasional. Nici
aşa nu-i pot suporta gura (aşa cum nu pot suporta gura lui
Hugh). Abia în ultima vreme am descoperit, în urma unei
discuţii cu Henry, că târfele se feresc întotdeauna să fie

85
sărutate, sub diferite pretexte (pentru că nu e dragoste, dra-
gostea trezeşte dorinţa gurii). Gura lui Henry mă atrage ca
un magnet. Aşa că mă comport ca o târfă cu Huck. Mă ex-
cit chiar din recunoştinţă, gândindu-mă la tot ce mi-a ofe-
rit el; sau mă excit devenind dură: Ei bine, asta e, el ţi-a oferit
atât de multe, acum plăteşte, răsplăteşte-1! Răsplăteşte-1! Nu
simt nici o dorinţă. Trebuie să mimez sexul. Şi Huck e atât
de plin de dorinţă şi de dragoste!

Viaţa e plină de profunde nedreptăţi. Pe unele încerc să le

remediez. De exemplu, l-am făcut egoist pe Henry deter-
minându-1 să trăiască pentru el însuşi, răsfăţându-1 şi ado-
rându-1, îndeplinindu-i toate dorinţele; şi acum Huck m-a
făcut pe mine egoistă, ajutându-mă să devin în mai mare
măsură eu însămi prin psihanaliză şi prin călătoria mea [când
l-am urmat la New York], răsfăţându-mă şi iubindu-mă, orice
aş spune sau aş face. Eu nu pot decât să-l ajut să trăiască şi
el pentru el însuşi, pentru plăcerea lui. îl întreb: Ce vrei ?
Dar nu pot reechilibra balanţa. El este Cel Care Dăruieşte!
Weekendurile noastre la Atlantic City au fost frumoase,
chiar dacă ne iubim din motive diferite şi în feluri diferite.
El m-a convins să termin Alraune. El m-a ajutat să desco-
păr sensul şi apoi am putut face o sinteză. El hotărăşte: „Păi
se termină aici, cu dansatorul, bineînţeles. Şi pagina asta de-
spre droguri (când îi spun lui Alraune: « Voi scrie pentru
tine - ăsta va fi drogul nostru ») nu poate fi eliminată. E
importantă. Spune exact ce am simţit când am citit manu-
scrisul în tren. E ca un drog. M-am trezit când am ajuns la
sfârşit, ca dintr-un vis. Dacă oamenii îţi acceptă limbajul,
vor fi drogaţi".

Am dobândit elocinţa de care aveam nevoie prin discursu-

rile rostite în timpul psihanalizei. Ca şi perioade mai sus-
ţinute de luciditate. Arta limbajului. Efectul limbajului artistic
în locul celui ştiinţific. Henry stă şi pictează acuarele. Scenă
pe tema muncii şi a leneviei. Spune că sunt atât de activă
din cauza unor dereglări glandulare. Eu îl acuz de falsitate,

86
de glorificarea leneviei chiar atunci când scrie, adică lucrează.
Nu-mi place felul în care dispreţuieşte şi batjocoreşte oa-
menii care lucrează. Ne certăm. Eu zic: „Eu nu te fac să te ru-
şinezi de lenea ta, nici tu nu trebuie să mă faci să mă ruşinez
de munca mea“. A refuzat o slujbă. Nu cer o schimbare con-
cretă (să-şi ia o slujbă), ci o schimbare de atitudine. Nu-mi
plac rândurile false din Primăvara neagră: „Moţăi în timp
ce se aud sirenele fabricii". Insultă toţi muncitorii din lume.
Pentru că am spus că sunt dezamăgită, Henry a fost zdro-
bit. I-am spus că nu şi-a ţinut promisiunea pe care mi-a fă-
cut-o la început: „Literatura nu înseamnă nimic pentru mine
dacă nu te pot avea. Vreau să construiesc o lume pentru noi“.
Nu a construit o lume pentru mine ca femeie. Ştiu că e prea
leneş şi prea slab ca să facă asta. Nu vrea decât să scrie. Am
plâns.
Zădărnicie. Slăbiciune. îl accept aşa cum e. Pictează. E ca
un copil. Ascultător. Cedând. E gata să moară când îmi pierd
încrederea în el. E zdrobit de cea mai mică îndoială a mea.
în scris e un criminal, un asasin, un caricaturist. E vitriolic.
Nu mă mai chinui să cer de la oameni ceea ce nu pot da.
Fiecare cu firea lui. Henry mi-a împlinit visele despre el ca
scriitor. A scris o prefaţă minunată la secţiunea „nopţii" din
Alraune, dovedind extraordinare noi profunzimi de înţe-
legere1. îl iubesc. Nu vreau să-l arunc în lumea largă, în mij-
locul greutăţilor, al slujbelor detestabile. Nu pot s-o fac. Sunt
dispusă să muncesc pentru el.

Credinţa mea este uneori ezitantă şi nesigură, am nevoie

de realitate şi realism.

1 Comentariile lui Miller la prima parte din Alraune, secţiunea „nop-

ţii", au fost incluse probabil în prefaţa la ceea ce a devenit The House of
Incest. „Este un limbaj dincolo de limbajul nervilor. Efectul este acela
al luminii stelare aduse în miezul zilei şi această imagine este potrivită,
pentru că diferitele personificări ale nevrozei sunt aici captate şi fixate
în noapte..." Niciodată folosit în legătură cu cartea, acest text a apărut
pentru prima dată în Anais: An International Journal, voi. 5, Becket,
Massachusetts, 1987, pp. 111-114.

87
 Cantina. Să preferi camera ta nu din indiferenţă faţă de
lume, ci dintr-o capacitate exacerbată de reacţie la ea. Am
obosit să-l compătimesc pe portarul care dormitează în faţa
mâncării la cantina unde mă duc de obicei. Evit locul pentru
că italianul cel chipeş îmi mai dă nişte sos şi se interesează dacă
mă hrănesc bine sau nu, aşa că trebuie să fiu recunoscătoa-
re, iar eu am obosit să mai simt. Prefer să mă duc undeva
unde nu sunt cunoscută şi unde mă pot odihni după efor-
tul pe care mi-1 cer toate lucrurile omeneşti. Admiraţia ca-
sierei. Mă crede dansatoare sau actriţă. Vorbim despre lacul
de unghii.

In timp ce aştept o pacientă trebuie să fac nişte schim-

bări printre fotografiile din faţa mea. Trebuie să pun foto-
grafiile lui Hugh peste cele ale lui Henry, Huck şi Eduardo.
Fiecăruia îi pot scrie fără să-l înşel, la momentul potrivit:
„Am în faţă fotografia ta“.

18 aprilie 1935
Pacienţii. Plâng atunci când descoperă că sunt propriii
lor călăi, şi nu victime ale altora. Sunt psihic responsabili
pentru atitudinile lor faţă de lume. O interpretare imagina-
tivă, în funcţie de faţetele subiective, personale. Lumea se
schimbă conform conceptelor noastre. Vinovăţia pentru
toate conceptele noastre şi partea ei creativă în construirea
unui adevăr dureros. Rank spune că psihanaliza e reevaluare.
Lipesc aici chitanţa pentru curăţarea rochiei mele roşii de
catifea de pata făcută de X. întâlnire în cabina mea, când a
încercat să mă violeze, şi în cele din urmă a terminat pe ro-
chia mea, în timp ce eu mă opuneam. I-am arătat această
chitanţă lui Huck fără a-i spune adevărul.
Psihanaliză: 1. Dansatoarea: banală, neinteresantă. 2. Sora
ei: actriţă, inertă, pasivă, interesantă. 3. Violonista: bogată
în sentimente şi poezie şi originală în acţiunile ei. 4. Evreica
rusoaică: poetică, sensibilă, visătoare.

88
 Huck a spus: „Trebuie să fie minunat să fii psihanali-
zat de tine“. Şi ne jucăm schimbând rolurile. Are nevoie de
ajutor, dar nu l-a mai primit de la nimeni până acum. In viaţă
îi lipseşte complet experienţa. Inteligenţa lui, mintea lui iute
îl ajută, dar îi lipsesc blândeţea, graţia, relaxarea, uşurinţa
şi fluiditatea.
Nu o dragoste homosexuală, ci o dragoste pentru diferite
părţi din noi înşine încorporate sau trăite de alţii. Henry îşi
iubeşte eul sensibil în Fred [Perles]. Eu mi-am iubit eul dra-
matic în June, realizat în June. Henry îşi iubeşte propria
slăbiciune în Joe O’Regan şi în Emil Schnellock, ca reflecţii
ale feminităţii şi bolii lui.

Supărarea lui Huck pentru că mi-am vărsat geanta când

m-am urcat în tren. Singura imperfecţiune în weekendul
nostru. Dragostea şi nevoia de perfecţiune. Henry m-a vin-
decat de asta, dar tot nu pot să închei nici o discuţie cu o frază
stridentă. Neliniştea mea la gândul de a-1 pierde cu totul pe
Hugh este inexplicabilă, poate cu excepţia ataşamentului faţă
de o primă iubire ideală, ireală, romantică.
Am terminat manuscrisul lui Alranne. Henry a fost im-
presionat de noua lui formă.

Dragostea mea imensă faţă de toţi oamenii şi toate lu-

crurile nu este nevroză, ci dragoste, ataşament, pasiune.

Vorbind cu Huck de romanul despre Henry şi June

[Djuna], i-am spus: „Vei fi şocat de irealitatea lui!“, pen-
tru că el zisese (ca să se consoleze) că viaţa mea omenească
împreună cu Henry nu fusese reală (numai că acum este -
a devenit reală atunci când i-am dăruit durerea). Huck a spus
că trebuia să scriu despre ea ca s-o fac reală, a trebuit să joc
rolul de a trăi şi apoi să trăiesc cu adevărat (cu Huck). Dar
eu ştiu foarte bine că îmi trăiesc acum viaţa reală cu Henry
şi că viaţa mea cu Huck, cel puţin în ceea ce mă priveşte, este
ireală, pentru că eu sunt îndrăgostită de o minte, de creaţia

89
unui om. Este reală însă pentru el, mai reală decât tot ce a
trăit. Asta e iluzia pe care trebuie să continui să i-o ofer.

22 aprilie 1935
E ca şi când m-aş afla într-o barcă şi m-aş strădui să mă
salvez, şi mereu cineva mi-ar cere ajutorul cu atâta dispe-
rare încât nu mi-aş mai putea permite să trăiesc pentru mine
însămi. Huck m-a ajutat şi apoi, când am devenit puterni-
că, s-a prăbuşit; iar acum vrea grijă, ajutor, psihanaliză şi
nu ştie cum să trăiască, sau cum să fie fericit, şi faptul că-1
învăţ mă înfundă la loc în beznă, în toate îndoielile şi ge-
loziile mele legate de dragostea lui Henry.
Niciodată liberă. El e atât de întunecat, atât de greoi, ca
Hugh. Nici un pic de bucurie. E obosit. Şi mereu eu vin să-mi
dea forţă şi capăt slăbiciune. Abia am ieşit eu însămi din bez-
nă şi trebuie să-mi cheltui forţele pentru a-1 salva pe Huck.
Partea cea mai rea e că nu simt nici un pic de dragoste
omenească faţă de Huck, nu simt tandreţe sau milă. Ieri,
când s-a prăbuşit, am fost furioasă şi dură. Oboseală. Dar
mai ales tristeţe, pentru că nu poate avea totul aşa cum îşi
doreşte - pe mine. Absolutul.
Voinţa creatorului, spuneam cândva, care nu se poate îm-
plini decât în creaţie. Cu siguranţă niciodată în viaţă, unde
trebuie să accepţi atâtea limitări, atâtea imperfecţiuni şi com-
promisuri, pentru a fi fericit. Acum Henry e cel înţelept, în-
ţelept pentru că a trăit. Huck e tânăr, pentru că înţelepciunea
câştigată din idei este inutilă, de fapt contrarie vieţii. Din-
tr-o relaţie stimulantă, creativă, a devenit acum una distruc-
tivă, pentru că eu nu-1 iubesc pe Huck şi trebuie să mă prefac.
Şi nu mai pot să mă prefac. Trebuie să trăiesc conducân-
du-mă după adevăratele mele sentimente. Şi Huck e cel care
m-a ajutat să aflu care îmi sunt adevăratele sentimente. Ilu-
zia pe care trebuie să i-o ofer lui Huck îmi este insuporta-
bilă acum. Vreau s-o risipesc chiar de la temelii, în loc s-o
sporesc. Fiindcă însuşi Huck spunea: „Fericirea întemeiată

90
pe o iluzie nu e posibilă. Poate face un univers rău“. El simte
ceva din adevăr, dar eu îl amăgesc. Simulez. Boala mea în
weekenduri e cauzată de repulsie, de dezgustul de a fi în
locuri izolate cu Huck, pentru că asta înseamnă apropiere
de corpul lui. Interpretez altfel. El vrea să mă creadă. E uşor
să dai iluzia dragostei. Te ajută celălalt.

Psihanaliză: Un tânăr sculptor spune ceea ce eu am spus

mereu, că psihanaliza e ca o aventură amoroasă. Produce
acelaşi extaz, eliberare, înnoire. A-ţi descoperi intriga vie-
ţii. Ideea limitării creatoare în viaţă. Uşi care se închid pe
măsură ce mergi înainte, cortine de tăcere şi inerţie. Obsta-
cole ca nişte aisberguri. Animale sălbatice. Păduri de păr,
cactuşi. Ideea că limitarea este înăuntrul nostru, ca o mal-
formaţie, dorind imposibilul. Imaginaţia care ne trage spre
trop (prea mult). Evadarea posibilă prin renunţare în viaţă
şi creaţie în artă.
Merg spre casă şi mă gândesc: In cartea mea pot ordona,
conduce, merge, râde, striga, comite acte de violenţă, ucide.
Sunt creator şi rege. Aceeaşi voinţă, aplicată în viaţă, te ucide.
Toţi creatorii sunt nefericiţi în viaţă. Toţi creatorii sunt ab-
solutişti. Obosiţi să lupte împotriva limitărilor vieţii. In artă
nu există limitare. Cred că asta nu e ideea mea, ci a lui Rank.

Huck înţelege că mă înfurie să mă văd în el, luptându-mă

cu vechile mele tristeţi idealiste, vechile mele complicaţii,
de care sunt deja atât de departe. Tristeţea lui în viaţă - ca
a mea când Henry doarme fără griji sau mănâncă vesel, sau
se uită la un film fără nici o nelinişte. Eu, complet singură,
luptând cu îndoielile, temerile, tristeţile, şocurile, surprizele
mele. După multă experienţă vine nepăsarea, înăsprirea. Su-
ferinţele lui Werther, mari şi profunde, cauzate de conce-
perea propriei vieţi ca un întreg. Nu e nici o bucurie în
asta. Bucuria e doar în lucrurile mărunte, cele care sunt dis-
truse de marile filozofii ori de prea multă cunoaştere. Aşa
cum nu mă pot bucura de cele mai multe discuţii pe care
le aud, pentru că am dobândit prea multă înţelepciune. Am

91
lăsat să mă cuprindă somnul în timp ce Huck învăţa să tră-
iască, pentru că asta nu se poate învăţa decât trăind. Eu am
învăţat să trăiesc din felul în care adormea Henry. Am învă-
ţat astfel că nu trebuie să-ţi pese prea mult, că e mai bine să
adormi.

Psihanaliză: După ce e vindecată, nevroza rămâne ca o

singurătate şi mai acută într-o lume nouă, pentru că sunt mai
mulţi nevrotici decât non-nevrotici.

Dacă nu m-aş fi revoltat sexual împotriva lui Hugh, nu

l-aş fi urât niciodată. îl iubesc ca pe un frate, profund. Nu-1
urăsc decât sexual, aşa cum şi pe Huck îl urăsc sexual.

I-am spus lui Henry: „Am acceptat totul, te-am accep-

tat aşa cum eşti, ţi-am acceptat scopul, nevoia de credinţă,
nevoia de libertate. Nu am încercat niciodată să te îngrădesc
într-o casă şi într-o slujbă. Te vreau liber. Sunt dispusă să fac
sacrificii. Vreau să continui să trăiesc visul nostru, nu să-l
transform în realitate. Dorinţa mea de femeie, sau lumea mea,
trebuie sacrificată. Viaţa împreună e imposibilă. întrerupe-
rile sunt concesii făcute realităţii. Va trebui să mă întorc la
Hugh în fiecare weekend. Dar tu eşti fericit ? Vocea ta sună ca
şi cum aş fi ucis ceva în tine, ca şi cum ai fi deziluzionat. Eu
nu sunt deziluzionată, dar nu mai am iluzii. Cred în tine şi
în ceea ce faci, dar nu aştept fericirea ca pe un panaceu. Când
ai bani îi ai doar pentru o zi. I-i dai lui Joe într-un acces sen-
timental de beţiv. Dar nu mă deranjează. Aşa eşti tu. Aşa e
viaţa. Nu pot să-ţi cer să joci toate rolurile. îmi place fantezia
în care trăim. Sunt mai fericită trăind visul nostru dement“.
Henry a spus: „Cred că în felul nostru dement, fantastic,
noi vom ajunge mai departe decât reuşesc alţi oameni prin mij-
loace realiste".
Dar mai departe în fantezie, nu în viaţa omenească. Pen-
tru viaţa noastră omenească şi pentru a fi împreună am lup-
tat eu, cu toate minciunile şi şiretlicurile mele. Durerea din

92
glasul meu e doar preţul pe care l-am plătit pentru a ajunge
la asta. M-am revoltat. Recunosc. M-am revoltat aşa cum se
revoltă orice femeie. Scopul bărbatului: să sacrifice întot-
deauna ceea ce este cald şi uman. M-am revoltat împotriva
faptului că nu sunt scopul vieţii tale.
Am văzut un film, Living on Velvet, care ne-a întristat
pe amândoi. Bărbatul posedat de aeroplanul său. Femeia în-
cercând să-l reţină pe pământ. La un moment dat, înfrântă,
îi dă drumul spunând: „Nu mă iubeşti". Veşnica lamentaţie.
Diferenţa e că Henry nu l-a înţeles decât pe bărbat, nebunia
acestuia, ambiţiile lui, în timp ce eu îi înţeleg pe amândoi.
Ii spun adeseori lui Henry: „Oferă-mi doar înţelegere şi o
să-mi fie mai uşor să trăiesc, să renunţ la lumea mea de fe-
meie". Toate astea pentru că întoarcerea lui Hugh ameninţă
viaţa noastră împreună, pentru că din nou mă înfurii în sinea
mea că am căutat în Rank (aşa cum am făcut cu tata, cu Henry,
cu dr. Allendy) un mariaj mai apropiat de ideal, mai intim.
Ideal. Asta am spus la început: o atracţie ideală faţă de
Rank. Era o atracţie faţă de un ideal. Instinctul se revoltă
împotriva idealului. Trebuie să rămân cu Henry, indiferent
cât de mult sufăr. Nu pot trăi cu idealuri. Este, aşadar, Hugh
un ideal ? Natura e împotriva idealului. Rien ăfaire. Eu am
încercat. Am încercat din răsputeri. Am încercat să acţionez
împotriva naturii, a lui Rank, a idealului, a înţelegerii, a pă-
cii, a fericirii. Să trăiesc numai pentru mine. Să trăiesc un in-
stinct şi un vis - pentru un aviator! îl tachinez pe Henry în
legătură cu avionul lui. E ciudat. Sacrificiul pe care îl fac pen-
tru Henry nu pare prefăcătorie. Joc teatru, mă prefac veselă,
curajoasă - dar e mai firesc decât să pretind că îl iubesc pe
Rank.

24 aprilie 1935
Aspectele caricaturale ale vieţii reapar atunci când păleşte
beţia iluziei: Huck, altundeva decât în apartamentul lui, pri-
ma dată când l-am văzut purtând pălărie, în plină lumină a

93
zilei, la Bois. La New York, cu melon şi guler de blană, cu
trabuc, ca un negustor evreu. Noaptea în care şi-a dorit tan-
dreţe aici, noaptea în care mi-a fost atât de rău după două
zile de criză biliară încât nu am putut suporta să doarmă
cu mine în patul meu mic. I-am văzut venele varicoase de
pe picioare şi am simţit mirosul răsuflării lui. Dar când iu-
beşti, nimic nu îţi repugnă. Eu văd caricaturi în toate. Văd
caricaturi ale mele în Huck, în tata. Văd tot ceea ce a înfă-
ţişat Henry atât de sălbatic, cu ura lui faţă de deziluzie.

Viaţa cu Henry se apropie de un sfârşit temporar, pen-

tru o lună sau două, şi mă apasă o mare tristeţe. Uit de egois-
mul lui, uit fereastra deschisă chiar dacă mi-e frig, masa din
mijlocul camerei, ca la ţărani, lumina din tavan în loc de ve-
ioze şi penumbră, orele neregulate, capriciile, fobiile, ne-
bunia, contradicţiile lui. Uit egoismul lui profund. îl iubesc.
A terminat de rescris Primăvara neagră. A scris minuna-
tul capitol despre „Orăşean". „Burlescul", în care sunt frag-
mente ce mă fac să plâng. Aseară mi-a citit cu voce tare. Ştiu
că e minunat. Ştiu că merită multe sacrificii.
Sunt obosită.

Mă bucur că vine Hugh, de parcă ar veni Joaquin. Şi to-

tuşi asta mă ia de lângă Henry. Dar lupt cu tristeţea. Mă gân-
desc la asta ca la o nouă aventură. împachetez. Pregătesc
surprize pentru Hugh. Montreal. Iar ne mutăm. în weeken-
dul trecut petrecut cu Huck, i-am trimis lui Hugh o tele-
gramă amuzantă în care făceam aluzie la numeroasele lui
profesii: „întâlnim vapor. Sper recunosc bancher, artist, pic-
tor, astrolog, înţelept, pungaş. Voi flirta cu toţi". Şi înainte
de asta, ceva despre eterna aventură. Ce fidelitate faţă de tre-
cut ! Mă gândesc la Hugh în termeni de pace, de odihnă.
Orice altceva necesită efort, curaj, tensiune, muncă.

Lui Henry îi lipseşte decadenţa Parisului, bătrânul Paris

somnoros. Mie îmi place viteza animalică de aici, uraganul

94
unei rase tinere. Nu mă deranjează că nu are sens, că e ca o
fabrică. Am propriul meu sens. Are optimism, mai presus
de toate - optimism. Izvoare. Nerv. Dinamism.
Sunt obosită.
Am lucrat din răsputeri. Am dobândit elocvenţă. Dar
ajung mereu la aceeaşi concluzie: vreau să-mi trăiesc propria
viaţă, nu să-i ajut pe alţii să trăiască. Mă frământ. Devin agi-
tată şi nerăbdătoare în fotoliul meu de psihanalist. Naiba
să vă ia, pot face totul mai bine ca voi, am făcut totul mai
bine ca voi, am trăit cu mai mult curaj, am făcut tot felul de
lucruri, am plâns mai mult, am râs mai mult, m-am mişcat
mai mult, am adunat în mine mai mult; ceea ce îmi spuneţi
e rareori nou, rareori mai bun decât ceea ce gândesc, fac,
spun eu în fiecare zi. Am fost mai bolnavă decât voi. încă
mai sunt. Sufăr nebuneşte de gelozie. Voi suferi întotdea-
una de îndoielile dragostei. Mai mult decât voi toţi. Intre
discuţiile noastre, am scris.
Dar nu am nici un fel de regret. Dragostea mă face să
cedez din nou, dragostea, compasiunea, interesul. Dragostea
îmi inspiră discursuri minunate, vehemente, pentru a com-
bate obsesiile lui Henry că scrie în gol, că e asemenea unui
şobolan prins în cursă, în timp ce Tropicul Cancerului cir-
culă [printre editorii americani], iar Primăvara neagră nu
a fost încă arătată nici unui editor. „Ce-ai spune dacă şi căr-
ţile tale ar fi arse, ca ale lui Lawrence, sau dacă ai fi într-a-
devăr persecutat şi trimis la închisoare ?“ Nu poate suporta
refuzurile, tăcerea editorilor tradiţionali, excluderea formală
din reviste, comentariile stupide ale agenţilor literari. Se smior-
căie, se frământă. Ce vrei tu, Henry al meu ? O să-ţi publici
singur cărţile. O să facem rost de subvenţii. O să reuşim şi
ştii foarte bine asta. Nu te-am dezamăgit până acum, nu-i aşa ?
Ceea ce trebuie să combat nu sunt decât temeri şi frus-
trări de anticipare. Dar când vorbesc, el înţelege. înţelege
atât de mult încât în ziua în care am spus: „Femeia adoptă
ideologia bărbatului, aşa cum eu am adoptat-o pe a ta“, s-a
arătat plin de îndoieli! I-am absorbit filozofia de viaţă. îmi

95
place vocea lui plângăcioasă, dar când mă trezesc într-o în-
căpere plină de prieteni de-ai lui, „oameni calzi, smiorcăiţi,
indolenţi, fleşcăiţi, nepăsători", atunci e prea mult şi mă în-
furii şi mă revolt, sub aparenţa de bucurie şi toleranţă, mă
înfurii pe tot acest gunoi alb. Şi totuşi, văd întotdeauna aceeaşi
înflorire caldă a sângelui, a instinctului şi a nepăsării şi e bine,
ca la tropice.

Tata îmi scrie ca un pastor protestant, Joaquin ca un pre-

ot catolic, mama ca unul iubitor, dar permanent deconcer-
tat, Hugh încearcă să recupereze, să devină, spune el, mai
mult decât Rank, Henry şi Erskine.
„I Believe in Miracles“, se tânguie radioul la fiecare colţ
de stradă. „Blue Moon“, cântă toate radiourile, pe toate fe-
restrele deschise. „Night and Day“ se aude plângăreţ, ca o
incantaţie primitivă. Night and Day. Night and Day. Night
and Day!

Un pacient îmi spune: „Am o aventură amoroasă cu o

voce. O voce care ajunge la lucruri atât de profunde din mine
încât nu pot să-mi dau seama ce mi se întâmplă. E magic".
El e cel care a folosit cuvântul. Spune că a descoperit din nou,
prin mine, sentimentul miracolului. Miracol.

Bucuria lucrurilor mărunte e tot ce avem pentru a com-

bate tragicul vieţii. Plăcerea de a primi o poşetă albă de la
Huck. Plăcerea de a mă plimba pe străzi aglomerate. Săru-
rile de baie Elizabeth Arden: muşcată. Cămaşă de la Ascot
verde-smarald pentru Hugh şi aparatul electric de bărbie-
rit, plus calculatorul de buzunar. Setul de sticluţe miniatu-
rale lucrate manual, găsite la Grand Central, amintind de
perioada în care Huck lucra într-o fabrică de sticlă de lângă
Viena. Colecţia mea de peşti rari, exotici, conservaţi de ja-
ponezi în sticle pictate.

Din jurnalul dublu ţinut împreună cu Huck: Ei minciuna

îi e necesară pentru a menţine ruptura. Negarea - întot-

96
deauna doi dar raţionalizată ca fiindu-i necesară celui-
lalt - pentru a-1 face fericit pe celălalt. Menţinând iluzia
sau, mai degrabă, construind iluzia. Acest lucru trebuie con-
tracarat dacă e prea ireal prin realitatea pură, prin rutina vie-
ţii care nu e nici reală, nici viaţă, dar prin durere devine reală :
crearea realităţii (ca şi a irealităţii) prin posedarea durerii,
dar din nou, pentru echilibru, prin posedarea irealităţii, care
e fericire.

El îmi spune: Dând oamenilor iluzia dragostei, iluzia de

a fi iubiţi aşa cum vor ei să fie (Maya), ea îşi foloseşte in-
stinctul matern, transformându-1 în iluzie ca scut. Faţă de ce ?
Faţă de viaţă sau de sine ? Autoamăgirea e necesară pentru
a-1 înşela pe celălalt, dar dacă autoamăgirea devine adevăr
(adică o minciună conştientă), atunci minciuna indică auto-
amăgirea; adică dacă minciuna e necesară pentru a asigura
dragostea (faţă de sine şi faţă de celălalt), atunci şi dragos-
tea e neadevărată. Minciuna de teama pierderii (furie), a pier-
derii dragostei! Pierderea dragostei interpretată pentru
celălalt, dar poate tot pentru celălalt - crearea unei lumi ute-
rine în care să poată trăi; lume uterină înseamnă lume a ego-
ului, unde totul este aşa cum vrea el să fie, sau aşa cum are
nevoie. Ea ştie, simte când şi de ce are el nevoie, asta e adap-
tabilitatea ei; ea este mediul bărbatului, mediul schimbător,
posibil. Unde este adevăratul tău eu - nu e în scrierile tale,
nici în trăirile tale, nici în jocurile tale - unde ?

2 mai 1935
Park Avenue nr. 7. Chiria 125 dolari. Apartamentul 61.
Cumpăr o cămaşă de noapte albă, aşa cum mi-a cerut Hugh,
pentru înnoirea căsătoriei noastre. Tout ce que jefais, c’estpour
me distraire de mon grand amour pour Henry.
Când îl las singur pe Henry în weekenduri, el vine acasă
seara, pentru că nu găseşte nimic altceva de făcut.

97
 Mă lupt să baricadez intruziunea lumii, a politicii, a răz-
boiului, a comunismului, a revoluţiilor, pentru că ele ucid
viaţa individuală când ea e tot ce avem, tot ce am. După dis-
cuţiile cu Emil sau alţi bărbaţi, Henry se întoarce la mine
zdrobit, pesimist, iar eu rămân indiferentă la problemele lu-
mii, căutând să menţin o fericire de zi cu zi. Alţii îşi doresc
această dezintegrare exterioară, pentru că este un bun pre-
text sub care să-şi accepte distrugerea interioară. Gata cu arta,
gata cu cărţile, pentru că se apropie războiul. N-a mai rămas
nimic pentru care să trăieşti în afară de lumea feminină -
dragostea dintre bărbat şi femeie. Femeia are în mod funda-
mental dreptate. Apăr din ce în ce mai mult viaţa. Urăsc po-
litica, istoria. Te privează mişeleşte de fericirea individuală.
Războiul, care distruge viaţa individuală.

Către Henry, într-o seară: De ce să n-o luăm în glumă ?

Nu vrem să fim liberi din punct de vedere economic, trăind
banal, ca nişte oameni obişnuiţi. Tu nu vrei o slujbă obişnuită.
Eu nu vreau psihanaliza, sau orice altceva, ca pe o rutină, ci
ca pe o aventură. Ei bine, atunci ar trebui să ne conformăm
cu slujba mea ca soţie a lui Hugh. Gândeşte-te cum ar fi dacă
te-ai fi căsătorit cu un căpitan de vas (o, semnificaţia!): „Tre-
buie să plec pentru câteva luni“. Imaginează-ţi că eşti căsă-
torit cu o actriţă: „Plec în turneu" - sau cu o dansatoare.
Acceptă separarea. Eu voi continua să fac tot felul de scama-
torii ca să trăim cât mai mult împreună. (Ce mai scamatorie
s-a dovedit a fi! Huck m-a convins să vin de la Paris, făcând
astfel posibilă viaţa mea cu Henry. Ce ironie!)

Henry, solemn: „Avem nevoie de o tipografie. Visăm.

In felul nostru fantastic, am putea fi liberi. Nu ştiu".
Discurs elocvent ţinut lui Henry, ca să-l vindec de a-şi
mai dori slujba mea ca psihanalist. După discuţie, Henry
renunţă. Devine din nou vioi şi jucăuş. Simt că am câştigat
o bătălie împotriva tragediei. Sunt veselă, deşi despărţirea
îmi rupe inima.

98
 Am ales un apartament lângă Henry. I l-am arătat lui
Huck pentru aprobare. Numai de nu s-ar mai văicări, n-ar
mai transpira, nu şi-ar mai pierde suflarea!
Durerea identificării: Când sunt cu Huck, confund şi
identific unele dintre sentimentele mele faţă de el cu cele ale
lui Henry faţă de mine, pentru că par similare, iar asta mă
face să mă tem de toate (să mă îndoiesc de dragostea lui
Henry), la fel cum, pentru că unele dintre sentimentele tatei
semănau cu ale mele, am ajuns încurcată şi confuză în ceea
ce-1 privea.

E a doua oară când asupra lui Huck s-a lăsat un giulgiu

negru. Depresiile lui sunt cumplite şi animalice. Zace of-
tând, prăbuşit, cu faţa pământie, cu răsuflarea ca moartea.
Moarte zugrăvită pe toată faţa lui. Şi atunci nu simt nici un
fel de milă, doar furie. Nu vreau să fiu mama lui. îmi cere prea
mult. E prea greoi, prea tragic, prea tânăr în viaţă, în trăire.
Nu găsesc vorbe de compasiune, nu am răbdare cu el. Eu
îi iubeam forţa. îi iubeam talentul, nu pe Huck cel slab, bol-
nav, uman. îl găsesc extrem de ridicol - pentru că nu-1 iu-
besc. Nu sunt mişcată de suferinţa lui - pentru că nu-1 iubesc.
Mi se pare ridicol, comic în cămaşa lui de noapte, ca o fe-
meie, ca o femeie bătrână. Atunci îl urăsc. O arăt. Spun lu-
cruri dure. Nu pot să-l sărut. Mă dezgustă. îl dojenesc că nu
ştie să fie fericit. Dacă încearcă să se poarte ca Henry (pen-
tru că i-am spus că tot ce am făcut pentru Henry în iarna
asta a fost pentru că era foarte bolnav), va descoperi că nu-1
iubesc. Poate că a descoperit deja. I-am explicat furia mea
ca o revoltă împotriva rolului de mamă milostivă.
Stau în apartamentul din Park Avenue, într-un salon
american tipic, cu mobilă din perioada Adams, aşteptându-1
pe Huck, care de luni nu mai poate lucra. Zice că e obosit,
obosit şi fără chef de viaţă, dar totul e plin de aluzii la ne-
voia lui de mine. Şi îi detest dependenţa. Nu i-am putut scrie.
I-am trimis telegrame, în care e mai uşor să scrii cuvinte goale.

99
Sunt gata să mă prefac din nou, indiferent de ce ar avea ne-
voie, ca să-l fac să se simtă bine, să-l ajut să treacă prin ex-
perienţa americană, pe care numai eu am făcut-o posibilă,
pentru că la Paris nu ar fi avut curajul să plece dacă nu aş fi
promis că vin şi eu. Ştiu că l-am dezamăgit - n-am vrut să
merg cu el până la capăt. Dar mi-a cerut prea mult. Tot ce
vreau este să nu-mi otrăvesc viaţa cu tragedie. Lacrimile îmi
sunt epuizate, capacitatea mea de suferinţă e epuizată. Am
ajuns la nepăsarea, nonşalanţa şi egoismul lui Henry!
Sunt capabilă să stau în faţa unei ceşti de cafea în timp
ce Huck suferă, în faţa unei ceşti de cafea şi a unor felii de
pâine prăjită, bând şi mâncând încet, cu plăcere, şi simţin-
du-mă infinit mulţumită, stând pur şi simplu singură, eli-
berată de griji, eliberată de milă.
Am ajuns la capătul milei descoperind că eu am fost cea
care şi-a creat propria suferinţă, aşa cum şi alţii îşi creează
propria suferinţă. Eu sunt de vină pentru atitudinea mea,
pentru dorinţa mea de a suferi. Aşa că acum ştiu că Huck
trebuie lăsat în pace până când îşi epuizează suferinţa, aple-
carea tragică. Bietul Huck. El m-a făcut puternică şi acum
e gelos pe ceea ce mi-a oferit. învăţ atât de repede! El e mai
bătrân, mai inflexibil.

2 mai 1935
A venit Huck. Din nou furios şi dur. Mi-a spus că via-
ţa lui a fost întotdeauna un dezastru, că întotdeauna va fi
un dezastru, că a ştiut tot timpul că în viaţa mea nu era loc
pentru el, că nu-i plăcea rolul pe care l-am făcut să-l joace,
că îl folosisem.
Toate astea erau adevărate. Nu am putut spune decât:
„Şi nu ţi-am dat nimic în schimb ?“ Da, nu nega asta, dar
el, el dăduse totul, pe el însuşi. Stătea în faţa mea, plângân-
du-şi de milă şi contemplând ce-mi oferise. Eu nu socotesc
niciodată ce i-am oferit lui Henry; nici nu iau vreodată îna-
poi. Am înţeles că Huck fusese mai puţin generos cu mine

100
decât am fost eu cu Henry. Dar în privinţa dragostei nu era
nimic de spus sau de negat. A ştiut tot timpul. A plecat, după
ce amândoi am spus foarte puţin. Nu am simţit nici un re-
gret, nici măcar nu am putut să mă mişc de pe canapeaua pe
care stăteam. L-am lăsat să plece. L-am urmărit pe fereastră.
Nici un sentiment. Avea şi valiza cu el.
M-am aşezat şi i-am scris lui [George] Buzby: „Uită de
publicarea manuscrisului meu“. Oricum ne întrebam dacă
n-ar fi prea periculos să-l publicăm. Apoi m-am întins.

Inelul pe care i l-am dat lui Huck - cel al tatei - îi fu-

sese dăruit unui tată şi nu unui soţ. Nu mi-a trecut nicio-
dată prin minte să i-1 dau lui Henry. Dar acum o voi face,
pur şi simplu pentru că Henry e tot ce îmi trebuie. Mă pot
dispensa de tot ce nu este el. Lui Huck i-am dat ceea ce pu-
team dărui - plăcere - asta-i tot. Viaţă.

Huck mă roagă să-l iert. „Poţi, pentru că ştii că nu eram

în apele mele ieri. E o nebunie ce-am spus şi ar fi trebuit
să mă opreşti. Faptul că am fost atât de nedrept cu tine m-a
îmbolnăvit şi mai tare, fireşte. N-a fost corect."
In trenul spre Montreal: Dragul meu Huck, nu ai fost
ne-
drept şi nu ai spus lucruri nebuneşti deunăzi. Ai spus adevă-
ruri cumplite, fatale. Este adevărat că relaţia noastră a fost
unilaterală şi că doar tu ai oferit; este adevărat, din păcate,
că
nu ai putut să fii tu însuţi cu mine - tu, cel uman. Este ade-
vărat că rolul pe care ţi l-am distribuit în viaţa mea nu este
destul de important pentru importanţa şi absolutismul tău.
In
privinţa afirmaţiei că te-aş fi folosit, care m-a durut cel mai
mult, am ştiut şi m-am luptat din răsputeri să nu fie aşa. M-
am
străduit să nu te folosesc, să nu am nevoie de tine, şi tu ştii
asta. Am luptat împotriva generozităţii tale. Nu mă justific.
Am avut într-adevăr nevoie de tine. N-o să mai am
niciodată,
îmi este imposibil să te ajut sau să-ţi ofer ceva, dar aş fi putut
s-o fac dacă... 101
Huck, ai spus întotdeauna că nu voiai o fericire
construită
pe o iluzie. Tu ai fost dragostea mea ideală. Meriţi cea mai
 dragoste, dar eu îl mai iubesc încă pe Henry şi nu pot să-ţi
ofer ceea ce meriţi. Iubirea pentru el, oricât de imperfectă,
e
fatalitatea şi destinul meu. Când mi-am dat seama de asta,
în-
dată ce a venit Henry, am încercat să salvez dragostea noas-
tră ideală pentru că m-am gândit - mai mult decât atât, m-
am
identificat atât de profund cu tine încât am văzut în dragos-
tea pe care mi-o purtai acelaşi fel de dragoste pe care eu i-o
port lui Henry şi îmi ziceam: Dragostea mea pentru Henry
o să se stingă încet, ca dragostea lui Henry pentru June. Nu
mă
puteam împiedica să simt că era la fel. Că tu vei suferi, pro-
babil, aşa cum am suferit eu aşteptând ca sentimentele lui
Henry
pentru June să se stingă. Şi în acelaşi timp detestam să te
văd
suferind.
Spui că nu te-am lăsat să ai reacţii omeneşti. Nu, dar am
fost conştientă tot timpul de toate reacţiile omeneşti pe care
le-ai avut. Le simţeam şi eu cu tine. Fiecare etapă era o
tortură
pentru mine. Am eşuat. Te-am făcut nefericit. Aveam atâta
încredere în final! Nu mai am, pentru că tu eşti prea corect
ca să poţi trăi. Eu am acceptat inegalităţile dragostei. Tu, nu.
Nu poţi. Şi ai dreptate. De ce ai face-o ? Tu nu eşti femeie.
Tu
eşti cel care are curajul să se rupă de ceea ce îi provoacă du-
rere. Nu am ce să-ţi iert. Ai fost minunat, ai făcut lucruri
su-
praomeneşti, lucruri divine. Ceea ce ai oferit nu te va sărăci.
Iartă-mă pentru iluziile şi amăgirile mele, pentru că te-am
amă-
git pe tine şi m-am amăgit şi pe mine, pentru falsele mele
spe-
ranţe că dragostea ideală o poate învinge pe cea nevrotică,
sau
cum numeşti tu iubirea mea pentru Henry. O, iartă-mă. Mă
simt îngrozitor, îngrozitor de umilă, îngrozitor de tristă,
zdro-
bită, pentru că deşi dragostea mea pentru tine nu este aşa
102 cum
o doreşti, nu este ceea ce îţi doreai ca răspuns la a ta, nu e
ome-
nească, încă mă mai simt cumva legată de tine şi simt tot
 Când erai bolnav ştiam că e revoltă şi nefericire. Eram
fu-
rioasă că nu puteai întreţine iluzia. Vreau să fac ceva pentru
tine, şi totuşi trebuie să mă ţin la distanţă. Sunt ultima per-
soană care ţi-ar putea face bine. Ce ironic şi îngrozitor! Nu
vreau să-ţi fac ceea ce alţii mi-au făcut mie. Cu Henry a
trebuit
să joc un rol supraomenesc. Crede-mă, prefer asta rolului
crud
şi distructiv pe care a trebuit să-l joc cu tine. Ţin prea mult
la
tine ca să-ţi fac asta.
Te implor, Huck, să nu ai nici un fel de regrete. Fiecare
moment de bucurie pe care ţi l-am oferit a fost otrăvit de
un
moment de durere. Ştiu asta. Nu se poate face nimic, nimic.
Forţa pe care mi-ai dat-o dispare când dispari tu, aşa că nu
simt că aş fi luat ceva de la tine. Nu rămâne nimic altceva
de-
cât amintirea a ceea ce eşti ca fiinţă omenească. Aş vrea mă-
car să ştii că ai fost iubit pe deplin şi că iubirii tale i s-a
răspuns
la fel din clipa primului nostru sărut până în cea a sosirii lui
Henry la New York. Total, absolut. Gândeşte-te numai la
asta.
Hotelul Mount Royal, Montreal. Camera 6 022. Mare
emoţie când îl revăd pe Hugh, o iubire tandră. Din partea
lui, pasiune, revărsare continuă de dorinţă. Un nou Hugh,
care îmi mulţumeşte pentru că l-am lăsat să fie el însuşi, con-
tinuând să fiu eu însămi. A trăit din plin la Londra, e mai
liber, mai vesel. îl întristează să descopere că e tratat ca un
înţelept, ca un sfetnic, ca un tată şi nu ca fiinţă omenească.
Femeile îl tratează la fel ca pe Rank. Dar, se consolează Hugh,
forţa spirituală şi forţa senzuală sunt unul şi acelaşi lucru,
sunt la fel de puternice. Are multe de povestit, e plin de viaţă.
L-am întâmpinat parfumată din cap până-n picioare, într-o
cămaşă de noapte albă, transparentă. Acum pot fi mai iu-
bitoare. Trupul lui nu-mi provoacă repulsie. E atrăgător. E
plăcut să mă supun lui, după Huck.
Mă gândesc tot timpul la Huck, la ce i-am făcut, la cum
va supravieţui. Sunt bântuită de el. Nu mai e nimic de făcut,103
nu are rost să încerci să-i protejezi pe bărbaţi de cruzimile
vieţii. Ei nu sunt recunoscători. Te urăsc pentru că i-ai amă-
git. Nu iubesc prefăcătoria. Şi totuşi e groaznic să spui ade-
 Viaţa mea cu Hugh e absolut ireală şi lipsită de sens. Ca-
lităţile, nobleţea lui mă mişcă. Spune: „Când mă întorc la
tine, mă întorc la singura viaţă reală - singura viaţă ome-
nească pe care o am. Am învăţat să te apreciez mai mult ca
oricând, să-ţi apreciez reacţiile şi expresivitatea".
Cred că viaţa lui la Londra a fost un început, ca viaţa mea
în Montparnasse. Nu încă reală, dar din ce în ce mai reală,
aşa cum mi s-a întâmplat şi mie. Acum juca un rol, cum spu-
nea Huck despre mine; mă imita. Se gândea la mine în timp
ce făcea asta, se gândea la viaţa mea pariziană cu artiştii, viaţa
pe care nu am împărtăşit-o cu el. E tânăr, puternic, fidel,
loial. Trăieşte de pe o zi pe alta. Măcar acum sunt dreaptă
cu Hugh. înainte am fost profund nedreaptă, în lupta mea
pentru integritate. îl uram. Acum îl iubesc aşa cum îl iubesc
pe Joaquin.
Trăim numai de pe o zi pe alta. Ne plimbăm cu o canoe
pe Râul Ottawa, ca într-o lună de miere. Facem glume, joc
mici scene de gelozie ca să-i fac plăcere. Râdem.
Rezist impulsului de a mă duce să-l îngrijesc Huck cel
bolnav. Nu pot să fiu şi amantă, şi infirmieră. O altă femeie
va trebui să fie infirmiera. Dacă dăruieşti viaţă, dăruieşti şi
durere. Bietul Huck, atât de singur.
Acceptare, fatalism, resemnare. în timp ce Hugh vor-
beşte despre afacerea lui, eu studiez stucatura pereţilor. Spu-
ne că îi place puterea, vrea putere. Acum are putere, voinţă,
dinamism. Putere. Putere. Putere. Vrea puterea şi vrea să fie
înconjurat de artişti. S-a întors cu un pulover pe gât, de cu-
loarea smaraldului, pantaloni gri cu pătrăţele delicate şi o
haină cum poartă artiştii. A locuit pe Charlotte Street, a fă-
cut horoscoape pentru pictori, a cunoscut-o pe amanta lui
Epstein1, a stat la Royal Automobile Club, a băut bere şi

1 Jacob Epstein (1880-1959), născut la New York, a studiat la Paris

cu Auguste Rodin, apoi s-a stabilit în Anglia, devenind unul dintre cei
mai importanţi sculptori britanici. A fost implicat, se pare, într-o serie de
aventuri extraconjugale cu modelele sale şi a avut cinci copii cu trei femei

104
whisky. îşi trăieşte propria viaţă. Desenează. îmi dăruieşte
libertate. îmi doreşte trupul. Facem schimb cu tandreţe. El
îmi acordă libertatea pe care Huck nu mi-a putut-o acorda,
libertatea de a-mi fi credincioasă mie însemi, iubirii mele
pentru Henry. E fericit pentru că e liber şi uman cu mine. E
mândru de mine. împreună suntem o mare forţă. E în el un
amestec minunat: dragoste de putere pe pământ şi dragoste
de artă. „Sprijină-te pe mine“, îmi spune. Bietul Huck! O
prea profundă cunoaştere a adevărului, o prea mare capaci-
tate de sondare distruge viaţa, care este iluzie. Şi-a distrus
propria viaţă prin absolutism. A vrut să fie Hugh, şi Henry,
şi toată lumea pentru mine. întotdeauna pierzi ceva. Eu îmi
pierd marea compasiune, care mă făcea slabă; tandreţea,
blândeţea. îndrăzneală. Trebuie să mergi mai departe. Eu
mă crispam şi eram laşă. Am fost nevoită să-l rănesc pe
Huck; era inevitabil. Durerea pe care o provoc ca femeie, ca
amantă, vreau mereu s-o şterg din cauza dragostei mele ma-
terne. Vreau să am grijă de bărbaţii pe care îi rănesc.
O, Doamne, nu sunt atât de imună afectiv cum par.

11 mai 1935
Park Avenue nr. 7. Ap. 61. Biroul luminat de soare. Zgo-
motul traficului de pe Thirty-fourth Street. Razele soarelui
încălzindu-mi pielea în timp ce copiez liniştită în jurnal ul-
tima însemnare a lui Huck: „îţi mulţumesc pentru scrisori.
Eu chiar nu am putut scrie. Mă doare prea tare. Nu ştiu când
o să se termine, sau cum“. Copiez totul încet, de parcă ar
fi un text foarte vechi. Mi-e un dor acut, profund de Huck
numai ca interlocutor. Nu fizic, nu uman. Doar de acea în-
ţelegere divină, acea capacitate de reacţie şi clarviziune, de
perechea minţii mele. Dar adulterurile mele spirituale şi

diferite, în timp ce era căsătorit cu credincioasa lui susţinătoare Margaret

(Peggy) Dunlop, care a murit în 1947. „Amanta" pe care a cunoscut-o
Hugh Guiler s-ar putea să fie Kathleen Garman, care avea să devină cea
de-a doua doamnă Epstein.

105
mariajele de gânduri au luat sfârşit. E mai bine să fii singur.
Mai bine să fii singur decât să te prefaci că iubeşti. îmi port
părul ridicat în coc, a la Recamier. Sunt îmbrăcată într-o
rochie de seară cu flori, pe care am cumpărat-o ca să i-o arăt
lui Hugh când vine acasă. E pentru weekendul la familia
Perkins. împachetez bijuteria de turcoaz ca să i-o înapoiez
lui Huck. îi trimit o telegramă, pentru că Hugh vrea să-l
vadă. Mă simt rece, fatalistă, profund sătulă de luptă şi in-
diferentă. Analiza, fericirea, ambele îi fac egoişti pe oameni.
Până şi Hugh a devenit egoist, pentru că el e mai natural, iar
toţi ceilalţi pretind că sunt ideali. O lume mai puţin ideală,
mai puţin falsă, mai onestă, fiecare pentru el însuşi. Totuşi,
lui Henry încă îi mai dăruiesc.

Henry a terminat Primăvara neagră şi se întâlneşte cu

William Carlos Williams. I-am spus că ceva s-a frânt în mine,
nu spiritul, nu curajul, ci absolutul. Absolutul. O altă cău-
tare a idealului. Am ajus să mă resemnez cu realitatea - cu
faptul că, dacă fac din Henry un soţ responsabil, îl distrug
pe Henry vagabondul şi visele noastre, de dragul vieţii ome-
neşti. Dar era greu, cumplit de greu să îi separ. Henry era ca
de obicei, resemnat, trist, blând, dezmierdător, înfrânt. El nu
luptă decât în scris.

Iat-o, aşadar, pe doamna Guiler într-o nouă rochie de

seară, cu ceva zdrobit pe veci înăuntrul ei, absolutul. Ceea ce
voiam era Henry şi viaţa cu Henry. Să te îndrepţi direct că-
tre ce vrei, aşa cum atât de naiv a tins Huck spre mine, în-
seamnă să distrugi acel obiect al dorinţei, să-l cufunzi în
realitate şi tragedie. Eu, cea rebelă, cea încrezătoare, am fost
zdrobită exact în acelaşi moment în care eu însămi am zdro-
bit absolutismul, intransigenţa, idealismul lui Huck.
Numai în creaţie există posibilitatea perfecţiunii.
Trena rochiei s-a aşezat în cercuri în jurul picioarelor
mele. Acvariul e expus sub sticlă. Floarea de mare înfloreşte

106
albă, cu picouri de praf de cărbune. Scoica s-a despărţit de
geamăna ei, pe care o păstra Huck. Huck are jurnalele pe care
le scriam împreună.
Un pacient îmi dă treizeci de dolari, pe care i-i voi da lui
Henry pentru chirie, şi o carte, Moll Flanders a lui Daniel
Defoe, cu dedicaţie: „Practic primul roman în limba engleză,
celei dintâi şi celei mai minunate doamne din lume, de la
cineva pe care l-a înviat din morţi".
Ciudat. Pe prima pagină scrie: „Moli Flanders... a fost
doisprezece ani târfă, de cinci ori nevastă (o dată, chiar, târfă
pentru propriul ei frate), doisprezece ani hoaţă, opt ani in-
fractoare deportată în Virginia, iar în cele din urmă s-a îm-
bogăţit, a trăit cinstit şi a murit căindu-se“.
îmi place totul în afară de sfârşit.

Montreal. Mimez dragostea pentru Hugh. Cred că une-

ori şi el face acelaşi lucru, dar nu ştie, căci el e mai mult scla-
vul obişnuinţei şi al idealurilor. De-abia mai pot să-mi dau
seama acum dacă emoţiile lui sunt reale. Sunt atât de obiş-
nuită să cred că Hugh e sincer! Dar mă întreb şi dacă există
un Hugh, dacă nu e doar robotul meu, care face şi este tot ce
m-ar putea mulţumi pe mine.
însă râdem împreună. Suntem veseli. îmi place puloverul
lui verde smarald.
Mă trezesc ţipând:
— Ascultă, şarpe de peluză englezească, închide fereastra!
— Ia ciripeşte, a zis Hugh, cu cine ai flirtat ?
— Fă-mă să ciripesc.
Mă prefac că-1 iubesc. Mă prefac că cele cinci luni au fost
prea lungi.
Când mă port frumos, Hugh spune: „A, deci ţi-e frică
de mine! “
Da, frică să nu mă procopsesc cu alte cinci luni. Incon-
ştient, pregătesc o nouă evadare, prefăcându-mă că despăr-
ţirea a fost dureroasă.
Hugh zice că mă iubeşte mai mult acum, comparân-
du-mă cu alte femei sau alţi bărbaţi pe care i-a cunoscut.

107
Că îmi iubeşte slăbiciunea şi curajul cu care lupt împotri-
va acestei slăbiciuni. El nu regretă nimic; nu are nici un re-
gret pentru durerea pe care i-am provocat-o. Totul a fost bine,
aşa a simţit la Londra. A trăit. Spune că cel mai mult iu-
beşte sensibilitatea reacţiilor mele. A cunoscut artişti şi mo-
dele şi şi-a amintit de vremurile când eram şi eu model.
Tensiunea şi eforturile mă obosesc. Hugh vrea să mă pro-
tejeze. O să-l las. Spune că, atunci când lucrez, îi răpesc orice
stimul de a lucra şi el. M-am simţit oarecum prăbuşită când
dorinţa mea de absolut a fost zdruncinată de viaţă. Mă simt
înfrântă, aşa cum a fost înfrânt Huck. Nu poţi avea abso-
lutul. Cu cât te resemnezi mai repede, cu atât mai bine. Eu
mă resemnez cu viaţa aşa cum e, pentru că a o reface în-
seamnă o luptă îndelungată, o ratare a tuturor momentelor
ei bune. Am învăţat să accept limitele impuse dorinţelor şi
visurilor mele, ceea ce e foarte greu pentru naturile cu o voinţă
puternică. Hugh spune că nu se poate dizolva până la capăt
cu artiştii. Nici eu nu pot să mă dizolv până la capăt. A de-
venit mai dinamic şi mai uman. El e iubit pentru ceea ce oferă
(horoscoape, ajutor, protecţie), nu pentru el însuşi, şi asta
îl întristează, la fel ca pe Huck. Se consolează cu gândul că
puterea spirituală asupra oamenilor este la fel de puternică
sau chiar mai puternică decât puterea senzuală. Aşa cum
Huck spune că s-a temut întotdeauna că e iubit pentru psih-
analiza sa la fel cum alţi bărbaţi sunt iubiţi pentru bani. Din
păcate, exact aşa s-a întâmplat!
Nebunie, provocată de faptul că văd că Huck mă iubeşte
aşa cum îl iubesc eu pe Henry (voia să trăiască pe o insulă
pustie cu mine, mă voia singură, departe de alţi oameni) şi
asta mă face din nou să mă îndoiesc de dragostea lui Henry,
pentru că aveam, în relaţie cu Rank, sentimentele gregare ale
lui Henry, şi asta putea însemna că Henry nu mă iubeşte.
Identificarea dragostei lui Rank pentru mine cu dragostea
mea pentru Henry era foarte dureroasă şi trebuia risipită de
pasiunea lui Henry, de dovezile lui de dragoste mereu re-
înnoite, de fiecare dată când mă întorceam la el. Nu aş mai

108
fi putut îndura analogia asta. E sursa unei mari dureri, această
comparaţie a felurilor de a iubi, întrebarea dacă un anumit fel
înseamnă a iubi cu adevărat şi altul a nu iubi.
Astfel de speculaţii nu duc decât la moarte şi disperare.
Mă vindec prin viaţă, trăind mai departe, îndrăznind, înfrun-
tând. Comparaţia şi identificarea m-au dezintegrat şi m-au
ucis cândva (în relaţia cu tata). Mă simt mai sănătoasă psi-
hic acum decât am fost vreodată, dar am nişte coşmaruri cum-
plite. Am dinamitat un oraş. Am fost într-o încăpere plină
de animale moarte. Am văzut un prunc abandonat şi am
hotărât să-l adopt. Când am dat să-l sărut, a început să se-
mene tot mai mult cu un babuin. Gura îi era respingătoare.
Mi-am zis: bine că bebeluşii nu trebuie sărutaţi pe gură.
Eram atât de îngrozită de urâţenia lui, încât mă întrebam
dacă nu ar trebui omorât pentru că ar fi fost nefericit. Huck
mi-a spus odată că, atunci când l-a născut, mama lui a fost
profund şocată. Zicea că era de o urâţenie monstruoasă, cu
tot corpul acoperit de păr negru. Am vorbit foarte des cu
Huck despre ideea de a-1 adopta pe micul Huck, copilul din
el, faţă de care simţea o bizară, dar foarte puternică autocom-
pătimire. Mi-a dat o poză cu el când era mic. Ochii i-a avut
întotdeauna foarte frumoşi şi însufleţiţi. S-a născut bătrân.

Vis: îmi înfig ace de siguranţă în burtă, apoi le închid de

parcă ar fi perfect normal. în China. Toată lumea pleacă din
case pentru că urmează un cutremur. Apar fulgere, dar cad
în mare. Oraşul e salvat. Cineva îmi spune că Henry a mu-
rit. O durere cumplită. îl caut peste tot. (Scrierile lui Henry
despre artist în China. Deprimat de sterilitatea americană.)

14 mai 1935
Prânz. Rebecca West, care e îngrozită de ceea ce lipseşte
în America: „Ştii cobaii ăia, crescuţi fără magneziu, sau cam
aşa ceva, care şi-au pierdut sentimentul matern ? Ei bine,
americanilor... le lipseşte un anume element. Care este ? Nu

109
i se spune suflet. Se găsesc alte nume pentru el. E vorba de
profunzime; profunzimea le lipseşte".
Vrea lacul meu de unghii. Nu şi-a terminat noua carte
din cauza unei operaţii. A crezut că nu va supravieţui: „N-o
să mai văd niciodată primăvara! “ Abia apoi omenescul. „Poate
eu nu sunt umană", a spus ea. „îmi plac sentimentele dintre
cele două femei din cartea ta. Nu mă deranjează să fiu men-
tal singură, cum pari tu să fii. Dar eu sunt mult mai în vâr-
stă decât tine. Soţul tău e foarte drăguţ, dar am fost atât de
surprinsă că e soţul tău - tu nu ?“
Carne de crab şi căpşuni. Indigestie. Sifon. Nervozitate
din cauza potopului de invitaţii.

Henry mi se pare iar mort, inert, pasiv, ca o plantă, din

punct de vedere intelectual. Cred că îmi este îngrozitor de dor
să vorbesc cu Huck. Această inerţie a lui Henry m-a împins
către Huck. Henry e epuizat. El nu poate decât să scrie cărţi
şi să mediteze. Să trăiască în amintiri. Nu s-a trezit la viaţă
decât când l-am torturat părăsindu-1.
Voi fi în stare să îmi accept cu adevărat singurătatea men-
tală? Voi fi în stare să trăiesc numai din pasiune şi din in-
stinctul omenesc de apărare ?

Weekend la familia Perkins. Katrine e o victimă a vieţii

ei bancare. E prea târziu să mai poată fi salvată. îngropată
de vie în mormântul ceremoniilor, îndatoririlor, obligaţii-
lor, ritualurilor, convenţiilor familiale. Victima subnutriţiei.
E anemică. Peste tot oameni, sute de oameni, fără nici o va-
loare. Sunt înconjurată de oameni făcuţi din celofan. Un pus-
tiu. Da, Huck l-a umplut, dar a trebuit să.plătesc cu dragoste.
Ca să mă consolez pentru lipsurile profunde, înot în sus,
spre suprafaţă, suprafaţa de celofan a sărurilor de baie din
coral, a rochiilor noi, a obiectelor, a sandalelor, a cămăşilor
de noapte delicate, a luxului. Iar sunt moartă de foame. Pro-
babil am tenie. Şi bietul Huck e foarte bolnav, dar ce pot să
fac ? Ce vrea el nu pot să-i ofer.

110
 Scrisoare către Huck: Vreau să ştii că nimeni nu-ţi poate
lua locul vreodată, că îmi este foarte dor de tine, că n-o să
mă
mai simt niciodată atât de aproape de cineva, n-o să mai fiu
niciodată atât de autentic măritată cu sentimentele şi gându-
rile cuiva, că mi se pare o tragedie că tu, din cauza viziunii
tale
prea realiste, nu ai putut să te mulţumeşti cu ce am avut, cu
ilu-
zia, cu îngemănarea şi disparitatea, pentru că acum nu mai
avem
nimic.
Mi-e dor de tine tot timpul, oriunde mă duc. De nu m-ai
fi
iubit! De ţi-ar fi ajuns ceea ce ţi-am oferit! Nu pot să nu te
regret în fiecare clipă. Nu pot să nu-ţi vorbesc. Poate te va
face
să te simţi ceva mai bine să ştii că, în felul cel mai profund,
ceea
ce simt pentru tine e dincolo de dragostea omenească. Intr-
o
zi, Huck, când vei trece dincolo de a mă iubi sau a mă urî
ome-
neşte, întoarce-te la mine ca să nu mai fiu atât de singură,
atât
de îngrozitor de singură. Ai putea crede că am fost crudă re-
cunoscând toate adevărurile pe care tu le-ai ştiut mereu. Eu
cred că mai degrabă tu ai fost crud cu tine însuţi pentru că
nu
ai putut accepta fericirea pe jumătate. Nu există absolut pe
pă-
mânt. Dar vreau să ştii că te regret.
Vreau să ştii că singurul lucru pe care nu ţi-1 pot ierta
este
sentimentul tău că te-am folosit. Nu am făcut decât să iau ce
mi-ai dăruit, pentru că atunci când te iubeam total, mi se
părea
că aşa trebuie. Mai târziu, la despărţire (am recitit scrisoarea
pe
care ţi-am dat-o când ai plecat - acolo spuneam deja ce spun111
acum: nu voiam să mă despart de tine, nu voiam deloc să te
pierd, şi totuşi nu mă mai simţeam femeie în preajma ta), am
început să-ţi refuz cadourile.
 22 mai 1935
Ii trimit mamei exemplare din New Yorker. Le scriu tatei,
lui Eduardo, lui Joaquin. îl psihanalizez pe sculptor şi o pre-
gătesc pe violonistă să plece în Europa. îi înapoiez lui Rank
unul din manuscrisele lui, pe care îl dădusem unui editor. îl
seduc pe Henry şi încerc să-l scot din depresie, ducându-1 să
luăm cina pe Broadway.
Aseară am hotărât să mergem la film. Aşteptăm autobu-
zul. Se uită la mine şi simţim dorinţa în aceeaşi clipă. Spune:
„Hai să ne întoarcem în camera noastră". Şi ajungem în pat.
După aceea vorbim despre viitor, despre renunţarea la
Louveciennes, despre călătorii. Eu vreau să merg în sud. Hugh
o să mai plece. Pictez tablouri foarte luminoase. Strălucesc de
o sănătate firească, de absenţa oboselii, de acceptare, de dis-
poziţii filozofice. îmi place totul, chiar şi să fiu scoasă la tea-
tru de bancheri.
Frances Schiff, o prietenă din anii de şcoală, îşi cumpără
un neglijeu roz şi mascara şi crede că îmi poate imita viaţa.
Rebecca West mă prezintă ca pe „femeia care a scris cea mai
bună carte despre Lawrence" şi zice că sunt „frumoasă".
Doamna X spune că par atât de fragilă încât nu îşi poate ima-
gina cum profesez psihanaliza. Domnul Y este atras de mine
şi spune că se teme, pentru că sunt genul de femeie care lasă
cicatrici.

22 iunie 1935
Louveciennes. Acasă. Amintirile dau buzna. Insomnie, re-
zistenţă, melancolie. Nu, nu, nu. Patul persan. Tic-tacul cea-
sului. Lătratul câinelui. Maria servindu-ne. Mama şi Joaquin
veniţi în vizită. Eduardo vorbind despre astrologie. Tommy
râzând. Becuri lipsă. Chiriaşii au luat din lucruri, cărţile sunt
prăfuite, sticlele colorate nu mai strălucesc la fel de tare, în-
căperile colorate nu mai sclipesc. Covoarele sunt uzate, gea-
mul de sticlă al măsuţei mele de toaletă e spart, galeriile

112
perdelelor lipsesc. Unde sunt scaunele de grădină ? Franţa
e bătrână. Elle est faisandee, răscoaptă. O uram, în timp ce
veneam cu trenul, din cauza ridurilor, a bătrâneţii ei, a mi-
rosului de brânză mucegăită cu viermi verzi, a mirosului de
monede. Pe vapor m-au năpădit fantezii întunecate. Docto-
rul Endler avea să mă aştepte pe chei.1 Urma să fiu dusă îna-
poi la spital şi să trec din nou prin aceleaşi lucruri. Prin toate.
Apoi aveam să-mi amintesc fiecare detaliu al acelei fausse
couche. Sau aveam să-mi imaginez casa cafenie a tatei. Cu
toţi pereţii cafenii. Nu vreau să-l văd pe tata. Nu vreau tre-
cutul. Casa putrezeşte. Ii iubeam bătrâneţea. Acum detest
mirosurile mucegăite ale decadenţei. Trecutul, ah, trecutul.
Rânced, cu miros de naftalină, de brânză, pisici moarte, şoa-
reci morţi, atât de ridat şi de murdar. Stăteam lângă acelaşi
şemineu, acum patru ani, cu Hugh, şi el spunea: „Ştiu că ai
o aventură cu Henry“. Biroul în care am scris despre June/
Alraune pentru că sufeream de gelozie. Grădina unde am
luat cina cu Rank şi unde m-am culcat cu Henry, în spa-
tele tufişurilor. Zidul se prăbuşeşte. Mamei i se pare fru-
mos. Eduardo se bucură să fie din nou în cuibul lui. Eu sunt
tristă. Nu mai e locul meu aici. Şi-a trăit viaţa, e mică, de-
crepită. Am fost pe vârful unui munte, am fost liberă. Tre-
buie să prind trenuri. Am prea mult timp să meditez. Trecutul
meu. In cea mai mare parte, durere. Hugh stând la picioarele
patului, zdrobit, după ce citise romanul despre Henry şi June,
iar eu încercând să-l conving că totul e ficţiune. Greutatea
cu care făceam rost de pâine, unt, lapte. Aerul mohorât de la
Louveciennes, feţele împietrite din spatele perdelelor, câi-
nii lătrând. Pace. Acasă înseamnă pace. O închisoare. Pentru
mine e o închisoare. Mă simt prizonieră. Sunt tristă. Am au-
zit la radio You and the Night and the Music. Brusc am sim-
ţit că tânjesc după New York. E ora zece. Suntem obosiţi.

1 Un doctor german refugiat la Paris, prieten cu dr. Otto Rank, care

se pare că a asistat la avortul lui Anais Nin în august 1934. Vezi şi Incest,
pp. 391-403. ’

113
Avem atâtea de făcut în casă! Bat clopotele bisericii din sat.
Ţânţari. Furnici. Muşte. Şoareci. Câini lătrând. Miros de ca-
prifoi.
Lucrurile noi pe care le-am adus, cadouri pentru toţi,
rochia persană de bumbac imprimat cu fustă largă, pijama-
ua albă şi pelerina albă de beduin tivită cu roşu, o haină albă
şi o pălărie grecească albă, noua valiză pe care mi-a dat-o
Rank, vasele albastre din lemn cu steluţe, lucrurile noi.
Un nou eu, un nou eu care nu-şi mai găseşte locul aici,
într-o casă moartă. Un nou eu, fără casă şi fără loc de odih-
nă, aventurier şi nomad, pentru că acum mi-am acceptat
singurătatea şi astfel nu mai am casă şi nici soţ. Fîenry e
încă pe mare, mereu glasul sentimentelor mele. Am cum-
părat două rochii indiene, dintre care una pentru studioul lui
Henry. Oamenii din jurul meu nu se schimbă, aşa ca mine.
Parcă aş trăi prea repede şi mereu anticipând. Am părăsit
atâţia oameni - soţii Bradley, soţii Vine, Louise de Vilmo-
rin, Roger Klein, soţii Guicciardi, familia lui Hugh -, în
spirit sau în fapt. Să mă întorc aici a fost ca şi cum aş fi prin-
să într-un cerc. Lupt împotriva repetiţiei. Spun: „O să facem
o seară de astrologie, cu farfuriile albastre cu steluţe la cină,
şi o să-i invităm pe [dr.] Allendy şi pe [Antonin] Artaud".
Dar nu vreau să fac asta. Nu mă interesează.
Pe vapor am avut foarte multe coşmaruri. Mi se părea
că femeia de la masa de alături semăna cu doamna Rank.
Şi totuşi, mă plimbam înfăşurată în pelerina de beduin, atră-
gând atât de tare atenţia încât am fost fotografiată. Şi dan-
sam, dormeam şi mâneam caviar, homari şi clătite flambate,
dar nu voiam să mă întorc. Zece şi douăzeci. Radioul. Re-
petiţia. Ceea ce pare un coşmar e repetiţia. întoarcerea. De
asta bărbaţii călătoresc pe vapoare, traversează Africa, merg
prin Tibet, urcă pe Himalaya, trăiesc în colibe, mor de foa-
me, cerşesc, vând, zboară, se târăsc prin deserturile Ara-
biei. Ca să fugă de repetiţie, de banalitate şi de repetiţie. De
asta bărbaţii citesc şi se urcă în avioane, schimbă femeile,
îşi ştampilează paşapoartele, înoată, schiază sau se sinucid.
Faţă-n faţă cu propriul suflet.

114
 Unde o să-l reîntâlnesc pe Rank ? La Cafe du Rond Point,
unde ne întâlneam în drum spre cameră. In Villa Seurat, în
timp ce mă plimb cu Henry sau car sacoşa de piaţă a lui
Henry. Parisul e ca un târg de mâna a doua. Ieftin. Totul e
mic şi anapoda. Nu e vânt. Se spune că are farmec. Eu simt
însă mirosul descompunerii. Sunt îndrăgostită de lumile noi,
posibile numai în America. Sertarele căptuşite cu satin din
casa din Jericho, Long Island. Simboluri. Zăpada de pe per-
vaz care a îngreunat fereastra, când am încercat s-o ridic
după ce m-am culcat cu [George] Turner. Taxiuri prin vis-
col ca să-l prind pe Rank, cu părul în dezordine, scriindu-mi
la şase dimineaţa ca să se poată detaşa şi elibera de durere.
Radiourile din taxiuri. Prăjitură cu glazură la drogherie şi:
„Sunteţi artistă ?“ Culori vii şi întinderi nemărginite, vasti-
tate şi abundenţă, carton şi un târg mai mare, mai plin de
viaţă. Monedele zornăie în aparatul de taxat al autobuzului
de pe Fifth Avenue. Zornăit de nichel în aparatele rotative
de la bariere. Empire State Building, de unde oraşul se vede
ca o hartă. Acolo sus cântă canari. E posibil să cânţi fără să
simţi pământul sub picioare, fără crengi aruncate pe pămân-
tul umed, unde ploaia aduce degradarea, iar vântul hârtii şi
frunze care trebuie măturate. Suc de ananas din America
tropicală la micul dejun şi ştiri de la carnavalul din New
Orleans, negri mari care servesc prânzuri sudice uşoare în
trenurile cu aer condiţionat şi oameni atât de umili şi re-
cunoscători pentru tot ce le dăruieşti, o ţară care îţi cere
originalitate, o ţară în care poţi oferi. .

Tata îşi face tratamentul pentru reumatism; Joaquin nu

ia premiul întâi la Conservator; instalatorul a aşteptat trei
zile ca să repare ţevile; cearceafurile miros a mucegai; casa
asta e acum la fel cu cea din White Plains, din care viaţa mea
se scurgea încet, lăsând în urmă pereţi unsuroşi şi covoare
pătate, şi o tăcere pe care acest jurnal s-a străduit zgomo-
tos s-o rupă.

115
 27 iunie 1935
Mă aşteptasem la prea mult, mă aşteptasem ca Rank să-mi
dea libertatea lăsându-mă să-i moştenesc opera, dar nu mi-a
oferit asta. M-a făcut prizonieră, dependentă de el. Mă aştep-
tasem să fac avere şi să devin editorul lui Henry. Mă aş-
teptasem la mari expansiuni, la uriaşe schimbări exterioare,
pe măsura schimbărilor din mine. Camere luminoase, în cu-
lori perlate, vapoare, călătorii, India, China şi Spania, plu-
tire, înot şi zăcere, o sărbătoare a vitezei, a înălţimilor, a
oceanelor şi senzaţiilor noi.
Dar Henry stă la maşina de scris. Suntem în biroul de la
Louveciennes. Hugh e la Londra. Fred [Perles], Roger [Klein]
şi Maggy vin la cină. Emilia calcă. Sunt din nou fericită, în-
tr-un fel delicat, umed. Fac eforturi serioase pentru un atter-
rissage blând. Am aterizat, am aterizat din călătorii fantastice
prin toate cotloanele vieţii americane, prin lumea minţii şi
a creaţiilor lui Rank, prin experienţa psihanalizei, a eliberă-
rii de Hugh, a flirtului excesiv, a triumfului, a dobândirii
acelei înţelepciuni pe care o avea Henry. I-am spus aseară
lui Henry că era înaintea mea în trei lucruri pe care le-am
învăţat în sfârşit: înţelepciunea vieţii şi nu a minţii, elibe-
rarea de absolutul romantic şi posedarea propriului suflet.
Michael Fraenkel înţelege idei, nu înţelepciune, nu înţelep-
ciunea lui Henry.

Fraenkel mi-a telefonat îndată ce a ajuns. Visez la tipo-

grafie, un vis imposibil. Sunt incurabilă. Tata îmi scrie scri-
sori jucăuşe. Ii răspund şi eu cu unele la fel de pline de umor.
Râs fals. Trebuie să mă mişc altfel, nu pe o distanţă, ci din-
tr-un centru. Trebuie să-mi sublimez dragostea de aventură.
Aşadar - tipografia. Ideea mă înflăcărează, înflăcărează
pe toată lumea. Tuturor le place ideea de a-şi scoate pro-
pria carte, de a munci cu propriile mâini. Din nou China, cum
o numeşte Henry, China artistului. Casa începe să-şi exer-
cite farmecul asupra lui Fraenkel şi Fred. Au venit aseară la

116
cină. Fred a spus că semăna cu casa din Le grand Meaulnes.
Un basm. Am lucrat la ea. Henry lucrează şi el, slavă Dom-
nului. Mese luate pe îndelete, în grădină. Sunt împăcată.
Louveciennes devine un centru. Când eu nu mă deplasez,
oamenii vin la mine. Iar călătoria la Louveciennes este pen-
tru ei o aventură.
Aşa că încep un tourbillon interieur, un misterios vârtej
lăuntric. Mă simt mai puţin intensă, mai puţin creativă. Mă
simt ca un artizan nepriceput. Refuz să trudesc, să transpir,
să revăd sau să rescriu, aşa că n-o să produc niciodată o ope-
ră solidă; dar faptul că emit constant idei şi planuri, că în-
cep, lansez, incit şi anim îi va face pe alţii să producă. Mie
îmi plac numai prospeţimea, aruncarea seminţei, primul elan,
saltul creativ şi deschiderea de noi drumuri.
Aseară, discuţie însufleţită. Henry blând şi profund. O
casă condusă neglijent, destulă nepăsare ca toată lumea să
se simtă în largul ei. Paturi făcute în ultima clipă pentru Fred
şi Fraenkel. Am luat capul de negru sculptat în lemn şi l-am
pus pe pat şi pare uluitor de real - un negru mare adormit
în cearceafuri trandafirii. Am râs. A venit şi Eduardo, expan-
siv şi plin de forţa pe care i-o dă munca lui de cercetare. îl
aduc înapoi pe Fraenkel în seara asta. Soare. Pace. A fost greu
numai să stau pe loc fizic, să schimb nivelul şi ritmul. Acum
îmi place. îmi place ce a scris Henry despre asta.

Fred şi Henry vorbesc despre sinceritatea mea. Toţi scriem

despre aceiaşi oameni, însă atât de diferit. Eu sunt fidelă vie-
ţii, ca orice femeie. Cartea lui Fred [Sentiments limitrophes]
le place foarte mult tuturor, inclusiv tatei.

29 iunie 1935
Fii puternică şi tăcută. Fii puternică şi tăcută. într-o oră,
Fraenkel mi-a spulberat liniştea şi puterea acaparându-1 pe
Henry, tipografia, dominând Louveciennes, vorbind neîn-
trerupt toată noaptea şi toată ziua de azi. Sunt zguduită de

117
antagonism, de gelozie, de singurătate. Iar Henry, ca de obi-
cei, în căutare de hrană, noutate şi stimul, ascultă aşa cum
îl asculta pe [Walter] Lowenfels; Fraenkel, ca şi Lowenfels,
este atât de gelos pe mine încât mă exclude cu totul, spu-
nând : „Primăvara neagră este rezultat a tot ce s-a întâmplat
între Lowenfels, Henry şi mine“.
Henry mi-a luat apărarea în cursul serii: „Discuţia asta a
fost minunată, nu-i aşa ? Ei bine, am avut unele şi mai bune
sin-
gur cu Anais, chiar aici, în camera asta". Henry era uman şi
blând, dar Fraenkel era beat de el însuşi, de propriul discurs,
un egoist suprem, având nevoie mai presus de orice de pu-
tere.
Atunci mi-am dat seama că Louveciennes era un refu-
giu, mi-am dat seama că dacă îl deschideam în faţa lumii
nu aveam unde să mă mai refugiez de lume. Fraenkel nu
a vrut să ia trenul spre casă aseară. A stat şi a tot stat. I-am
lăsat vorbind în grădină. Am venit aici să prind puteri.
Jurnalul meu, sunt cumplit de umană şi de imperfectă.
Numai de-ar fi fost Fraenkel uman şi blând, de m-ar fi in-
clus!
Stăteam în pat. A intrat Fraenkel, schimbat, blând. De ce ?
Pentru că găsise cartea lui, Fratele mai mic al lui Werther,
însemnată de mine şi îi plăcuseră notele. A venit foarte aproape
de mine şi a spus: „Numai tu ştii ce înseamnă cartea asta.
Mai bine decât Henry“. Şi-a atins cartea cu drag, cu tan-
dreţe, cu aceeaşi dragoste de sine pe care o avea Rank pen-
tru micul „Huck", copilul din el; dar această amintire m-a
făcut să-mi fie dor de Rank. Mi-e din ce în ce mai dor de el,
dar ştiu că asta se întâmplă numai când sunt la ananghie,
deprimată, agitată, când îmi pierd puterea, şi nu datorită dra-
gostei pe care o doreşte el. Visez la bunătatea lui, la înţe-
legerea lui.
După sentimentul de invadare pe care l-am avut săptă-
mâna asta, am început să prefer ca tipografia să fie la Villa
Seurat, pe care o numesc acum „Rusia", iar viaţa la comun
- în contrast cu „portul" de la Louveciennes. N-aş putea
118
să-i suport pe toţi aici, atât de aproape. Acolo pot să intru şi
să ies, să plec. Iar ăsta va rămâne refugiul meu.
Intelectualii ca Fraenkel nu au tact, nu au nimic sfânt, nu
au simţul incintei, nu au sensibilitate în relaţii. Sunt anarhici
şi lipsiţi de toate cele omeneşti.

Seara, Henry şi cu mine am discutat singuri despre ti-

pografie. I-am spus că eu consideram imposibilă asocierea
cu Fraenkel şi de ce. Henry ştia că am dreptate. Dreptatea
venea, ca de obicei, dintr-o stare de nervozitate haotică, tu-
multuoasă, în care ştiam că instinctul meu lucrează, dar nu
vedeam clar ce se întâmplă. Ceva mă avertiza în legătură cu
pericolul reprezentat de atitudinea dominatoare a lui Fraenkel,
şi anume cu faptul că în cele din urmă şi eu, şi Henry aveam
să ne revoltăm. Am stabilit să-i spunem că eu aveam deja
banii, aşa că nu putea să participe şi el. Am stabilit să-l lăsăm
să vorbească, ceea ce adoră, în timp ce noi aveam să acţio-
năm. Eu şi Henry mereu la unison, fericiţi să lucrăm singuri.
Fraenkel ca stimul, dar nu ca asociat.
Când ceva nu merge - ce tristeţe. Nu văd foarte limpede.
Simt o revoltă. Mă suspectez de feminitate, gelozie, sindrom
premenstrual, nevroză, toate slăbiciunile posibile; dar aceşti
factori nu fac decât să exagereze, să deformeze şi să spo-
rească, ei nu provoacă în mod fundamental revolta. Sunt semne
de pericol. Trebuie să mă supun lor. Nu vreau ca indepen-
denţa noastră să fie blocată de Fraenkel. Nu mă pot subor-
dona lui Fraenkel, i-am spus lui Henry. El nu e axa mea
feminină. Nu-mi pot schimba orbita. Nu pot să muncesc de-
cât pentru Henry, nu pentru Fraenkel.
Fraenkel vorbeşte despre creaţia perpetuă. E un extre-
mist. Foarte sensibil, complet cerebral. Are o latură respin-
gătoare - atrăgătoare este numai strălucirea minţii lui.

Trebuie să pătrund din nou în interiorul meu şi să su-

blimez energia pe care o simt. Mi-e un dor disperat de Rank
în seara asta. Tânjesc după înţelegerea lui. Cu Henry există

119
o înţelegere a sângelui, a celulelor, a subconştientului, sen-
timente selenare, comunicare vegetală, simbioză între se-
minţe, armonii mai profunde, imposibil de formulat. Este
cu fiecare zi mai frumos. O dragoste selenară. Foarte puţine
discuţii despre relaţie, foarte puţină analiză, doar înflorire
şi stimulare.
Aseară Fraenkel vorbea despre cum ne-am săturat cu to-
ţii de logică, despre cum suprarealismul, umorul şi haosul
au ajuns să distrugă acea logică total diferită de viaţă, de-
loc inspiratoare. Noi elemente ce stimulează. „Fucrul viu“,
cum spune Henry. Am recunoscut această calitate în Henry
şi i-am cedat, în ciuda propriei mele stări de cristalizare, am
cedat haosului său, pe care eu, ca femeie, ar fi trebuit să-l
am, dar pe care l-am strivit pentru a juca rolul tatălui inte-
lectual şi al soţului mamei - pentru a lua locul tatălui meu
absent (Rank) m-am îndreptat către Fawrence, ca să-l laud
în Lawrence, apoi l-am găsit în Henry.
îmi propun să nu mai ies niciodată din jurnal ca să scriu
romane, ci să revăd şi să extind forma jurnalului. Am ta-
lent pentru jurnal şi nimic altceva.

30 iunie 1935
Mi-am dilatat din nou sufletul, l-am extins, l-am lărgit. Prin
astrologie. L-am întrebat pe Eduardo de Fraenkel. Eduardo
a spus că el a fost cel care a plantat sămânţa, el era liderul.
Aşa că am abdicat. Am vorbit cu Henry. Aveam să mă su-
pun lui Fraenkel dacă aşa era bine pentru Ideea, pentru Pla-
nul nostru. Eu, ca femeie, prefer să trăiesc şi să lucrez singură
cu Henry. Aseară am simţit o imensă pace - Henry şi cu mine,
lucrând unul cu altul şi unul pentru altul. Dar trebuia să mă
autodepăşesc. Henry a spus: „Te străduieşti prea mult“.
îndată ce Eduardo m-a dus în zonele stelare, am putut
controla revolta feminină pe care am simţit-o ieri! Astăzi
mă simt împăcată, după o luptă furtunoasă cu mândria şi
egoismul meu. Nu trebuie să mă comport prea mult ca o

120
femelă. Am glumit cu Eduardo pe tema asta. I-am spus, cu
o plecăciune: „Acum, sub influenţa ta, i-am scris o notă de
abdicare lui Fraenkel". Eduardo a aplaudat.
Ieri, ideea de a împărţi tipografia cu Fraenkel era into-
lerabilă. Căci, în afară de faptul că el trebuie să domine tot ce
atinge, nu ştie să răspundă nevoii mele de participare femi-
nină mistică - cea indirectă, pe care Henry o ştie. Henry ştie
cum să-mi dea locul de care am nevoie, pentru că el ştie care
este locul femeii în celulele vieţii unui bărbat. Fraenkel,
nu. Are o anume răceală, la el totul e doar idee. Nici un pic
de sentiment, nici un pic de delicateţe. O minte necruţă-
toare. Mă consideră o minte scăpărătoare, dar ofensează fe-
meia.
Am câştigat o bătălie cu egoul meu. Sunt epuizată, tre-
mur. O, monştrii pe care i-am creat şi cu care trebuie să lupt!
Gelozia mea, hipersensibilitatea mea, nevoia mea de asigu-
rări. Dar am făcut-o şi simt o pace religioasă. Henry, în toate
astea, e infinit răbdător, calm şi tandru.

1 iulie 1935
Mă lupt cu o depresie sufocantă. Nimic nu mă ajută. Nici
discuţia cu Fraenkel, în care m-a lăudat şi mi-a arătat înţe-
legere, nici blândeţea lui Henry, nici soarele, nici tandre-
ţea lui Hugh, nici a lui Eduardo. E un blestem. Sunt asaltată
de tot felul de mici monştri, gelozie pe sănătoasa şi proasta
de Joyce, amanta lui Fraenkel. Inventez scene intermina-
bile în care îl văd pe Henry părăsindu-mă pentru Joyce. Mă
torturez cu imagini, temeri, îndoială de sine.
La New York parcă nu era aşa, sau o fi fost acolo mai
mult echilibru, mai multă strălucire în care toate astea se
înecau? Aici mă simt mai slabă. Tânjesc după New York
şi după Huck. O, singurătate, în atâta dragoste şi grijă din
partea tuturor. Când i-am lăsat pe Henry, Fraenkel, Joyce
şi Fred la cafenea, m-am simţit uşurată. Foarte recunoscă-
toare că puteam să scap de ei, pentru că totul e durere -

,121
cea mai mică privire sau vorbă care nu-mi este adresată sau
e adresată împotriva mea. O clipă de uşurare în maşina mică,
înghesuită între Eduardo şi Hugh, o singură clipă. Apoi din
nou durere, durere peste tot, în toate, fără nici un motiv.
Vechile dureri, cele noi, repetându-se.
Furtunile selenare!
O dată pe lună, furtuna selenară. Praf în ochi şi fantome
în vene. Se varsă sânge de femeie şi toată forţa se scurge.
Neptun şi Luna. Ce coşmaruri, de trădare şi persecuţie. Toţi
sunt trimişi pe pământ ca să facă farse şi răutăţi. Fraenkel
devine un Caligula roman care inventează torturi pentru
mine. O aduce pe fata de la Follies, Joyce, antiteza mea, nu-
mai ca să-l îndepărteze pe Henry de mine. Sănătatea şi pros-
tia ei mă ofensează. Totul mă răneşte. Totul e închipuit. Acum
ştiu asta. E pur şi simplu ca atunci când priveşti spectacolul
nebuniei, dar el continuă, continuă, ca o furtună selenară fă-
cută din tainice şi obscure tristeţi.

5 iulie 1935
Eduardo spune, pe bună dreptate, că a fi conştient nu e
dureros dacă te îndrepţi într-o direcţie, dacă faci sau creezi
ceva în această stare. Dacă stai liniştit şi conştient, putre-
zeşti. Eu sufăr profund pentru că mi-e dor de ritmul elec-
tric al New Yorkului (sau de Rank ?). Era ca şi cum ai fi avut
sub tine o cursă de cai nebunească, dându-ţi o vigoare ani-
malică. Aici e ca într-un tomberon de gunoi. Henry spune
că sufletul se extinde în acest tomberon. Nu şi al meu. Eu am
fost beată de libertate şi senzaţii, de măreţie, spaţiu şi di-
namism.
Parisul este un petic de vegetaţie. Unde îmi sunt aripile,
avioanele, vapoarele, trenurile şi strălucirea New Yorkului ?
Vreau să plec. Louveciennes e prea mic pentru mine. Viaţa
lui Henry e prea înceată şi somnoroasă.
Mă spulber, je pietine sur place.
Sunt în aşteptarea unui amant. Eu trebuie să fiu ruptă, sfâ-
şiată, trebuie să trăiesc urmându-mi demonii şi imaginaţia.

122
Sunt neobosită. Totul mă cheamă. Stelele mă trag iar de păr.
Simt că trebuie să mă supun - cui ? Nestatorniciei. Sunt în
aşteptarea bărbatului la care visam când îmi vorbea Huck -
bărbatul care avea să mă mântuie de ei toţi. Nimeni nu a
fost destul de puternic ca să mă mântuie de ambivalenţe şi
diviziuni. La Louveciennes există o ordine, o Ordine di-
vină de care am nevoie pentru a continua să lucrez. Viaţa
neîntreruptă lângă Henry e imposibilă, pentru că astfel nu
sunt eu însămi. Totul e aşa cum vrea Henry. Mâncăm şi dor-
mim la orele stabilite de el, mergem la cafeneaua lui, la fil-
mele alese de el, citim cărţile lui, gătim pentru prietenii lui,
totul e numai pentru el. La Louveciennes totul e pentru mine.

Astăzi îl învălui pe Henry în dragoste, în tandreţe. în

altă zi îl învălui pe Hugh în tandreţe, pentru că are un car-
buncul. Am grijă de el în mod absolut. Trebuie să-i fac o vi-
zită de două ore tatei, pentru că pleacă în sud.

Acest eu creşte fără a putea fi controlat. Sunt mai puţin

fericită decât atunci când nu aveam un eu.
Când îi pun întrebări lui Eduardo, numesc răspunsurile
pe care le primesc Astroanaliză. Zice că Marte este în casa
Balanţei, aşa că îmi trăiesc propriul Marte în loc să îl las
pe Henry s-o facă. 11 întreb: Să mă îmbarc mâine? Să mă
duc undeva ? Să mă supun mie însemi sau să râd de mine
însămi ?
De ce nu mă poate reţine nimic ? Henry scrie, nu tră-
ieşte. De Fraenkel nu mă pot apropia prea tare, aşa cum nu
ar fi trebuit să mă apropii prea tare de Rank. I-am oferit lui
Rank o viaţă în doi prea plină, prea completă la New York.
După aceea, n-a mai putut fi doar un amant. Dacă n-aş fi
făcut asta, poate că nu mi-ar fi cerut totul. Şi încă ne-am
mai întâlni în camera franţuzească urâtă pentru câteva ore
pe săptămână.
Mă simt atât de bizar eliberată; nici o limită, nici un
zid, nici o teamă, nimic nu mă reţine de la aventură. Mă simt
oarbă, mobilă, fără cămin ori axă. Abia acum devin cu

123
adevărat periculoasă pentru fericirea lui Hugh, a lui Henry,
a mamei sau a lui Joaquin. O tigroaică liberă, dezlănţuită.
Sacrificii. M-am întors de la New York, departe de mun-
ca şi libertatea mea, pentru că Hugh a venit să mă ia, crezând
cu atâta candoare că aveam să mă întorc. M-am întors pen-
tru că Henry nu voia să rămână la New York. M-aş fi întors
pentru Huck, pentru tata, pentru mama şi Joaquin. Nu pen-
tru mine. Pentru mine, voiam New Yorkul, munca mea, in-
dependenţa. Cu Henry acolo, un nou rol mare de interpretat,
de recreat. Aş fi putut oferit atât de multe acolo, aş fi in-
suflat sentimente şi spirit tuturor celor care s-ar fi apropiat
de mine.
Dar aici ?

6 iulie 1935
Tata şi cu mine în grădină. El spune: „După ce s-a în-
tâmplat între noi, atât de intens, atât de fantastic, magnific,
nu am mai putut avea aventuri obişnuite. Totul mi se părea
atât de stupid şi de banal. Ştiam că ăsta a fost punctul cul-
minant al carierei mele".
Ar fi putut fi şi punctul culminant al carierei mele, nu-
mai că eu nu eram pregătită pentru asta; eram slabă, depen-
dentă şi mă agăţam. Aveam nevoie de cineva care să-mi fie
aproape. Propriul suflet nu-mi aparţinea, ca acum. Acum am
învăţat să trăiesc singură. Intr-un fel, chiar trăiesc singură.
Sunt mai izolată şi autosuficientă. Acum înţeleg ce voiai cu
un an în urmă, când mi se părea un loc prea auster şi singu-
ratic pentru mine. După asta, am simţit pace şi un mare val
de iubire şi tandreţe. Les fiances eternels. Maruca încă mai
spune: „Trebuie să-i lăsăm pe logodnici singuri".

însemnări făcute pe vapor: Flirt la New York cu George

Buzby, Donald Friede, Norman Bel Geddes, viceconsulul
cubanez, în ultimul moment, cu o oră înainte de plecare.
Mă simt atrasă de atât de mulţi oameni în acelaşi timp! Dar

124
superficial. Bill Hoffmann nu e deloc supărat pe poznele mele.
Un sărut la despărţire.
L-am condus pe Henry cu o noapte înainte ca Hugh şi
cu mine să ne îmbarcăm. Atât de multă dragoste, întotdea-
una. O imensă tandreţe. Tânjesc să plec cu el. Când am ve-
nit să-l trezesc, în vinerea aceea, era deja treaz şi se gândea:
De-am putea pleca împreună! Şi mi-a spus: „Dar de data
asta totul e bine, navigăm amândoi în aceeaşi direcţie".
El s-a îmbarcat pe SS Veendam vineri, iar sâmbătă Hugh
şi cu mine ne-am îmbarcat pe SS Champlain. Aşa că l-am
simţit aproape. Ne-am trimis unul altuia radiograme. Pe ace-
laşi ocean, în acelaşi timp.
Am plecat încărcată de triumf ca femeie, ca psihanalist,
în ultimul moment, două paciente au venit să-mi ceară aju-
torul, două femei de cincizeci de ani, care se agăţau dispe-
rate de mine. Am căpătat o minunată fermitate blândă.

Lowenfels a capitulat când mi-a citit romanul despre

Henry şi June şi Alraune. A spus că sunt o fiinţă omenească,
un artist creator, şi că mă subestimase (încăpăţânarea lui de
a mă privi ca pe o femeie de societate bogată, care îl patro-
nează pe Henry, dând cea mai ieftină interpretare relaţiei
noastre!).

Uimitor, uluitor, incredibil, să te poţi bucura de o masă

indiferent unde sau cu cine. înainte, nu puteam mânca bine
în faţa unor străini. Eram întotdeauna emoţionată şi încor-
dată. Să poţi scrie scrisori când vrei, să telefonezi fără timi-
ditate, să nu fii intimidat de nimeni. Nu-mi mai e frică de
inteligenţa lui Fraenkel. Am ieşit din închisoarea timidităţii
mele. Nu mai am nevoie de tata, nu mai am nevoie să fiu
înţeleasă. Nu mă mai apasă acum gândurile care îmi aparţin
numai mie. Nu am nevoie să împărtăşesc nimic. Am învăţat
puterea distructivă a comuniunii de la Rank.
Ce odihnă, ce pace simt acum, departe de căutările lui
neîncetate, de scormonelile lui! îndată ce m-am despărţit de

125
Rank am intrat în adevărata mea lume feminină de percepţii
necerebrale. Exaltarea mentală pe care o simţeam cu Rank,
banchetul ideilor au dispărut ca un fum. M-am cufundat
într-o mare seninătate, o viaţă psihologică selenară.
Mi-e dor de el, dar nu mai vreau psihanaliză. Am nevo-
ie de mişcare şi senzaţie; e ca şi cum nu am fi trăit împre-
ună niciodată, ceea ce dovedeşte că ideile şi creaţiile lui Rank
au fost cele care m-au reţinut, ca şi dragostea lui, dar că în
mine n-a fost niciodată dragoste.
Când l-am întâlnit pe Henry la Gare du Nord: ferici-
re. Am făcut dragoste pe canapeaua din garsoniera lui, ceea
ce i-a amintit de suferinţele lui când a crezut că mă pier-
duse. S-a zvârcolit, fără să închidă un ochi, adormind în sfâr-
şit când a văzut luna şi a simţit că îl priveam.

10 iulie 1935
Mi-a fost foarte rău, am fost nevrotică, închisă în mine
şi, în cele din urmă, bolnavă. Mă simt prea mare şi prea pli-
nă pentru toate astea, de parcă aş fi călărit un cal de curse
şi aş fi fost împinsă brusc într-o casă de melc. îmi reprim
o forţă uriaşă pe care n-o pot folosi aici. Am pierdut rit-
mul alert pe care îl aveam la New York, ca o beţie. Rank
avea ritmul meu. Aici mă simt sufocată fără munca mea. Ni-
meni nu are acelaşi ritm cu mine. Ce m-ar putea ajuta ?
Să iau un alt vapor. Nu pot să scriu, nu pot să citesc, sunt
fremissante, neliniştită, febrilă; fac un salt, merg cu paşi mă-
runţi, alerg mereu fără ţintă. O imensă luptă ca să mă liniş-
tesc. Toţi ceilalţi sunt mulţumiţi. Henry e în elementul lui.
Hugh şi Eduardo discută. L-am pierdut pe Rank, şi acum ?
Henry e timorat şi pasiv, dar ritmul lui e rapid. Rank era
îndrăzneţ în toate privinţele. Sunt în aşteptarea cuiva. Un
nou iubit cu cizme de şapte poşte, ca ale mele. Şi tata e ti-
morat. El nu se gândeşte la nimic altceva în afară de a se pune
la adăpost de boală, de bătrâneţe şi de moarte.

126
 11 iulie 1935
Reacţia pătimaşă a lui Henry, gelozia lui pe Fraenkel. Un
film care ne-a dus în Egipt. Am avut experienţa infinitului.
Toate astea m-au ajutat să-mi uit chinurile şi stările de su-
focare. M-am îndepărtat de fricile mărunte ale vieţii, de du-
rerea tuturor relaţiilor; am creat cu speranţă, am adus oameni
la Louveciennes.
O, ce efort am făcut ca să mă adaptez la Louveciennes
şi la Villa Seurat - eu, cea umană, atât de satisfăcută, şi de-
monul din mine mereu îmboldindu-mă, trupul meu atât de
fierbinte de pasiunea lui Henry, viaţa mea atât de ocrotită
de loialitatea lui Hugh.
Viaţă dublă: Villa Seurat, dezordine şi spirit gregar.
Louveciennes, ordine şi izolare. Dar nu pot sta prea mult cu
Fred, Brassaî, Roger, Maggy. In afară de Fraenkel sunt cu
toţii ofiliţi, slabi, plângăcioşi şi lipsiţi de grandoare. Ceva a
deşteptat acum în mine grandoarea şi devin agitată.
Fred îmi descrie romanul ca pe un imn închinat iubirii.
Astăzi el e un romancier reputat, admirat.

Când gelozia mea de femeie s-a calmat în faţa faptului

că Fraenkel a devenit lider, mi-am dat seama că de Fraenkel
avea nevoie Henry şi că recunoscusem acest lucru de mult,
când am încercat să i-1 dăruiesc pe Rank lui Henry. I-am
spus atunci lui Rank în cursul psihanalizei că, în cartea lui
despre Lawrence, Henry ajunsese mai departe decât mine şi
că, deşi puteam să-l urmez, cu siguranţă nu mai puteam să-i
îndrum, ajut sau critic munca. Era nevoie de o minte mai
cuprinzătoare şi mai puternică decât a mea pentru a ordona
viziunile lirice şi instinctuale ale lui Henry. Am crezut că
Rank avea să satisfacă această nevoie. Dar Fraenkel e cel mai
potrivit. El hrăneşte explorările intelectuale ale lui Henry şi
mă eliberează de o povară prea grea, pentru că ani de zile eu
am fost totul pentru Henry, n-a mai fost nimeni altcineva,
îmi amintesc luptele mele cu cartea [lui] despre Lawrence în

127
rue des Marronniers1 şi, în cele din urmă, descurajarea mea.
în timpul perioadei Clichy, înconjurat de Fred etc., Henry
nu avea egal şi eu trebuia să fiu receptorul, stimulatorul de
idei, ceea ce era mult prea greu pentru mine. Spengler, de
exemplu.
Acum, că între mine şi Fraenkel există o înţelegere se-
parată, intimă, chiar mă bucur că Henry şi-a găsit omul, lu-
mea şi egalul intelectual. Se întâmplă un lucru ciudat. în
discuţii, Fraenkel este întotdeauna cel subtil, cel înţelept, cel
înţelegător. Henry nu vorbeşte atât de înţelept când e în faţa
mai multor persoane ca atunci când e singur cu mine. Sunt
nevoită să-i ţin partea lui Fraenkel. Atunci bolboroselile lui
Henry se accentuează şi mă supăr pe el din cauza primiti-
vismului său, a lipsei sale de înţelegere (îl caricaturizează pe
Fraenkel), apoi mă simt prinsă într-o capcană a naturii, pen-
tru că iubesc cu pasiune un bărbat care nu e deloc apropiat
minţii mele, ci sângelui şi corpului meu - adevăratul ma-
riaj este cu Rank şi acum cu Fraenkel. Fraenkel ştie că îl în-
ţeleg şi, ca şi Rank, are foarte puţini oameni cu care poate
stabili un contact, astfel încât preţuieşte mult înţelegerea.
La aceste discuţii, în cele din urmă rămân tăcută. Dacă aş
vorbi mai mult i-aş revela lui Henry un întreg sistem de gân-
dire, pe care nu i-1 dezvălui niciodată, pentru că ar râde de el,
trădând în faţa lui Fraenkel sentimentele şi instinctele care
într-un fel emoţional, obscur, mă leagă de Henry. Nici Henry
nu se gândeşte la mine în termeni de spirit; el nu ştie că pot
sări mai repede şi mai departe decât el, departe şi de Fraenkel,
dar simte că sunt altfel fiindcă am un corp şi un sânge dife-
rite de ale lui Fraenkel, care îi aparţin lui, o fiinţă selenară.
Clipa aceea de căldură trupească pare să te poată uni atât
de profund şi de misterios - mângâierile lui Henry, vocea,

1 în iarna lui 1933-1934, la sfatul doctorului Rank, Anais Nin se mu-

tase singură de la Louveciennes într-un hotel de lângă Bois de Boulogne,
unde închiriase o cameră şi pentru Henry Miller, care renunţase la apar-
tamentul din Clichy pe care îl împărţea cu Alfred Perles.

128
tandreţea, tăcerile lui. Acum, pentru Henry, eu sunt reali-
tatea. Simte dragoste faţă de mine şi nici un pic de dragoste
faţă de Fraenkel, nici un pic de căldură trupească. Face glume
pe socoteala lui. S-ar lăsa unul pe altul să moară de foame.
Pe un alt plan se întâlnesc la altfel de banchete, ca ale mele
cu Rank. Dar pentru Henry, în cele din urmă, acest lucru nu
are o importanţă supremă; şi nici pentru mine nu mai re-
prezintă Ideea.

Pace. Mi-am ucis în sfârşit disperarea. Când am ieşit de

la film, eu şi Henry am traversat Parisul, de la Operă la
Montsouris, mai bine de o oră. M-am epuizat voluntar, am
băut vin, m-am gândit la călătoria noastră în Egipt şi la in-
finit. New Yorkul, spuneam noi, nu a fost construit cu sen-
timentul eternităţii.
Singură cu Henry pentru prima dată de când ne-am în-
tors, pace, tăcere şi profunzime; facem dragoste, eu picotesc,
am un orgasm în tren, în timp ce citesc o carte de pornografie.
îmi iau rămas-bun de la tata, care e trist. Ceea ce avem
noi în comun este această melancolie profundă, deghizată
în veselie pentru toţi ceilalţi.
Pace.

Fraenkel vine mâine-seară. Nu mai simt încordarea mi-

cilor gelozii şi temeri. Mă agăţ mai puţin sălbatic, mai puţin
bolnăvicios de Henry. Din nou îmi înfrâng propriul pri-
mitivism, mă ridic, caut un destin suprapersonal. O, dure-
rea pe care nu o poate măsura nimeni, curajul de care ai nevoie
ca să trăieşti, să iubeşti, să râzi, să uiţi, să lichidezi fiecare
zi aşa cum o face Henry, Henry, care poate lua totul de la
capăt în fiecare zi.

Annis: Zeiţa celtă a Lunii. Zeiţa Pământului.

Anahita: Zeiţa-mamă celtă, cu fiul ei, Myhtra; zeiţa per-
sană a Lunii.
Anatis: Zeiţa egipteană a Lunii. Nana din Babilon.

129
 Anu: în sudul Franţei, cunoscută sub numele de „cea
strălucitoare", patroana fertilităţii, a focului, a poeziei şi a
medicinei. Cunoscută şi ca Anu cea Neagră, care în folclor
devora bărbaţii sau îi transforma în lunatici.
Anaitis: Zeiţa dragostei sexuale, nu a castităţii. Zeiţa maz-
deică a Lunii.

14 iulie 1935
Ne propunem să ne publicăm singuri, deşi nu avem încă
o tipografie. Fred a botezat tipografia „Siana“, inversând
literele numelui meu, lucru pe care cred că l-am făcut şi eu
cândva, în jurnalul meu de copil.
Lucrul care mă face să sufăr e căderea dintr-o viaţă de
mişcare - acţiune - într-un ritm lent. Nu pot să stau cu
Henry şi prietenii lui ore în şir într-o cafenea. Pur şi simplu
nu pot să stau de vorbă zece ore, cum fac Henry şi Fraenkel.
Eu tânjesc după viaţă şi mişcare. Mă străduiesc să-mi re-
prim energia, dar nu pot să scriu, să citesc, să merg la film sau
să ascult muzică. E ca şi cum inima mea ar bate prea repe-
de, ca şi cum aş fi început să alerg, şi sunt singură. Fraenkel
e plin de înţelegere, dar el e necoordonat şi nehotărât.
A venit aici. I-a plăcut Louveciennes, s-a înţeles armo-
nios cu Eduardo. Henry a fost gelos. Fraenkel a vrut să ră-
mână aici pentru totdeauna. Henry e imposibil. Lucrează la
Tropicul Capricornului. îndată ce viaţa îi intră pe un făgaş,
îi plac pălăvrăgeala, cafenelele, lenevirea, superficialitatea,
copilăriile. Se prosteşte cu Fred. Sunt plină de resentimente,
plictisită şi nefericită. Din nou o revoltă secretă, ca atunci
când am plecat la New York cu Rank. Temerile, laşităţile,
patetismele lui. Detest faptul că suntem într-un acord sen-
zual atât de profund. El nu gândeşte ca mine. Sunt furioasă
că bărbaţii care gândesc ca mine (Rank, Eduardo, Fraenkel,
Hugh) nu sunt şi răspunsul sângelui. Sunt furioasă pe natură.
Spiritul gregar al lui Henry. Musafiri la micul dejun, la
prânz, toată ziua, numai că nu dorm cu noi în pat. Nu. Urăsc
modul lui de viaţă. Viaţa lui irosită, de clovn.

130
 Mă întorc cu uşurare la regatul meu de la Louveciennes.
îi ascund lui Henry o anumită austeritate şi spiritul labo-
rios al vieţii mele care înfloreşte la Louveciennes. întotdea-
una mi-am ascuns, din teama de ridicol, marea seriozitate
şi dragoste de muncă. M-am jucat destul cu infantilismul lui
Henry. M-am plictisit. Din nou sentimentele mele par alte-
rate, dragostea mea pare să pălească. Când intru în camera
lui şi îl găsesc dormind şi sforăind, cu gustul vinului pe buze,
când Fred abia a plecat şi Fraenkel trebuie să vină, iar pe
biroul lui sunt doar câteva pagini de zece zile, detest să mă
culc lângă el. Totuşi o fac şi ne cufundăm în senzualitate, până
la fund, dar ceva în mine rămâne mereu intact, singuratic,
mereu fără pereche, neînsoţit, şi nu pot accepta asta; în
străfundul fiinţei mele, nu pot.
în sfârşit cred că mi-am înecat spiritul marţial. După încă
o seară şi o dimineaţă de neagră nefericire, m-am aşezat foarte
hotărâtă şi, ca să mă încălzesc, am început să copiez jurna-
lul de la New York. Dar îmi venea să scriu printre rândurile
acestuia, să extind şi să dramatizez însemnările din jurnal.
Mă întrebam dacă fac asta pentru că l-am pierdut pe Rank
şi îmi este dor de el, de sufletul lui profund şi de mintea lui
sclipitoare. De ce nu-mi încep cartea despre tata ? Adevărul
este că tata înseamnă foarte puţin pentru mine acum; în sfâr-
şit, l-am îndepărtat din viaţa mea. îl iubesc aşa cum îl iubesc
pe Joaquin, o dragoste a sângelui, dar nu mă simt apropiată
de el. Trăim în lumi separate. Fără dragoste sau ură nu pot
scrie despre tata. E indiferenţă. în timp ce pe Rank, într-un
anumit sens, încă îl mai iubesc şi mă gândesc la el.

Cred însă că mi-am găsit stilul. Voi lua jurnalul şi îl voi

rescrie mai complet, mai artistic, păstrând în acelaşi timp
sinceritatea şi exprimarea directă. Jurnalul ca dezvoltare a
graficelor şi evoluţiei febrile.
Să recreez New Yorkul pentru că l-am pierdut, pentru că
sunt bolnavă de dragoste pentru splendoarea şi acceleraţia
ritmului său. Mi-e dor de el. Trebuie oare să scriu mereu

131
sub căpăstrul dorului, să tânjesc după ceea ce e îndepărtat
şi pierdut ?

Când îmi telefonează Henry mă eliberez de durerea ge-

loziei. Mi se pare că, lângă el, am suferit continuu de toate
felurile de gelozie. June, cea supremă; târfele; femeile ca-
re-mi semănau cel mai puţin. Doar celelalte aventuri amo-
roase pe care le-am avut mi-au adus alinare. Am fost distrasă
de incidentele cu Eduardo, Allendy, Artaud, tata, Rank. Iar
acum mă simt pierdută, pentru că nu mai am nimic care
să-mi abată gândurile de la Henry. E insuportabil şi comic,
pentru că şi Henry simte la fel. Nu trebuie să spun decât
că George Buzby arată bine ca să-i stârnesc neliniştea.
In regatul meu de la Louveciennes, Eduardo e acum sin-
gur, aproape de noi. Jucăm badminton, mâncăm împreună,
vorbim.
Eduardo şi cu mine vorbim despre absoluta lipsă de în-
ţelegere a lui Henry, lipsa unui punct de vedere coerent asu-
pra oamenilor, a filmelor, a cărţilor. Totul e distorsionat,
ceea ce permite caricatura, burlescul şi invenţia. Contradic-
ţii, haos şi iraţionalitate. El scrie despre June, dar nu e June.
Ceea ce ştie despre mine e numai ce i-am spus eu, ceea ce
scriu, jurnalul; dar nu l-aş lăsa să mă picteze. Face carica-
tura lui Fraenkel, a lui Fred, a oricui. Ar fi comic dacă eu
aş înfăţişa aceleaşi personaje, sensibilitatea lui Fred, şirete-
nia lui Fraenkel, farmecul lui June.
Henry mi se pare acum răuvoitor pentru că îl văd atât
de adesea cu prietenii lui, dar acel Henry pe care l-am creat
numai pentru mine există numai câtă vreme cred eu în el.
Şi îşi joacă rolul pentru mine, fiindcă asta îl face întot-
deauna să aibă o părere mai bună despre el. Cât detest că
mi se deschid ochii în privinţa lui Henry!
Când suntem singuri, totul e bine; spune lucruri înţe-
lepte, e tandru. Dar l-am văzut atât de mult cu alţii şi mă re-
voltă. Trădare, contradicţie, inconsecvenţă, labilitate, laşitate,
exploatare, răutate, spirit distructiv.

132
 Maggy: „înainte de a citi romanul tău, eram plină de re-
sentimente faţă de lume, plină de amărăciune, de furie şi
încordare lăuntrică. îi răneam pe alţii, dar când l-am citit,
m-a tulburat atât de tare că s-a întâmplat ceva cu mine. A fost
atât de mişcător, atât de plin de simţire...“ Maggy e grecoaică,
are ochi de cărbune şi dinţi uluitori. Se teme de viaţă. Roger,
iubitul ei, este unul dintre puţinii francezi care îmi plac. A
scris o scrisoare romantică despre Louveciennes şi copilă-
ria lui. Se îndepărtează de Franţa spre haosul, geniul şi pro-
funzimile englezilor.

17 iulie 1935
J’ai finalement tordu le cou a Mars.
Această imensă forţă vitală care mă chinuia a fost în sfâr-
şit îmblânzită, pentru moment. Mă refugiez în scris, dar nu
voi scrie decât până va sosi timpul pentru următoarea mea
explozie şi expansiune. Fraenkel scrie. Henry scrie. Este al
meu mai mult ca oricând. Joyce s-a îmbarcat astăzi.
Copiez din jurnalul de la New York în fiecare zi. Mă
alimentează.
Zac prefăcându-mă bolnavă. Vezuviul e intern. Nu vreau
să pierd nici un strop de aventură, sânge, dragoste, sex, miş-
care, giumbuşlucuri, toată acţiunea zgomotoasă. Nu am ce
face cu literatura.
Pentru scrisul vizionar: în linişte perfectă, să devii un me-
dium, să vezi mai mult, mai departe, să simţi cosmosul.
„Bătăile inimii mele m-au trezit", scria Gabriele D’An-
nunzio.

21 iulie 1935
Am ieşit din atelierul Sylviei Maynard din New York
într-un fel ţeapăn, somnambulic. Ceea ce caut eu nu se află
acolo. Mă simt mare, umflată. Nicăieri nu e loc pentru mine,

133
nu am pereche. Henry e atât de timorat şi de pasiv! Rank
era îndrăzneţ.

Eduardo despre povestirea mea Alraune: „O viziune

apocaliptică. O scriere care poate avea un viitor strălucit.
O scriere clarvăzătoare, vizionară".
Prin vis, Henry a făcut un salt în propria lui realitate,
în propria lui lume, unde patru sau cinci cântece se conto-
pesc, iar carnea şi spiritul devin una cu adevărat.

Fraenkel simte nevoia să aibă întotdeauna dreptate. Dar

mă şi apreciază. „Tu şi cu mine avem acelaşi fel de minte.
Un sistem guvernat de minte." Spune că influenţa lui Henry
mă delatinizează (haos, instinct), că m-a scos de pe şine. Dar
cât de tare m-a stimulat! Fraenkel spune că eu ştiu exact când
să mă opresc, că am simţul formei. Henry poate să-şi strice
cele mai bune pagini. Fred numeşte romanul meu un imn
închinat dragostei.

Anaîs către Henry: „Ţi-ar plăcea să-l cunoşti pe Brâncuşi ?“

Henry: „Nu-mi plac profeţii. E o poză".
Henry către Roger Klein: „Tu n-o înţelegi pe Maggy
pentru că ea se află pe un prag superior. Un prag sănătos şi
rezonabil. Tu eşti nebun de legat".
Henry este îndrăgostit de cadranul colorat al ceasului
de la Trinite.

Acum vreo săptămână, Henry a început să scrie despre

June. M-a durut puţin când am citit ce a scris, şi totuşi l-am
simţit atât de aproape - era atât de pasional în dezmierdă-
rile lui, atât de conştient de mine, atât de prezent, fără nici
o nuanţă schimbată în dragostea lui - că nu eram tristă.
Acum două seri, când am sosit, scria. I-am povestit despre
noul mod al lui Hugh de a-şi exprima gelozia. De fiecare
dată când ştie că mă duc la Villa Seurat (acum stă acasă toată
ziua, e în concediu), face dragoste cu mine - nu ratează

134
niciodată; chiar şi în ultimul moment, când mă îmbrac, mă
aruncă pe pat spunând: „Vreau să te obosesc înainte de a
pleca, să fiu sigur de tine, să fiu sigur că nu-ţi mai rămâne
nici un pic de dorinţă". Sau: „Trebuie să-mi plăteşti, altfel
nu te las să ieşi". Spune asta râzând, dar şi serios. Stau pa-
sivă sau mă zbat, prefăcându-mă că sunt excitată. Toate as-
tea mă îngreţoşează, mă rănesc.
Când i-am povestit, Henry a zis:
— Acum înţeleg de ce îi făceam asta lui June când pleca
la întâlnirile ei cu Jean.
Am tăcut. Apoi am spus:
— E ciudat, gândurile tale revin la June; în loc să legi in-
cidentul ăsta de viaţa noastră, îl foloseşti ca să scoţi în evi-
denţă viaţa ta cu June.
Henry a înţeles ce simţeam, dar a spus foarte sincer:
— Totuşi, nu e cum crezi tu. Interesul meu pentru viaţa
aceea este acum aproape ştiinţific, ca al unui detectiv, nu
omenesc. Se întâmplă, pur şi simplu, să mă lupt cu mai multe
mistere. Şi vreau să fiu sincer. Vreau să-ţi arăt paginile. Te
deranjează ? Nu-mi dau seama ce fac.
Am spus că nu mă deranjează. Am citit paginile în care
descrie cum vorbea June, primul lor sărut, prima ei min-
ciună. Am făcut comentarii. Stăteam lângă Henry. El a zis:
— Scriu atât de detaşat, atât de încet. Nu sunt îndrăgostit
de ceea ce scriu. Singurul lucru care te-ar putea răni ar fi dacă
m-aş întoarce în trecut ca să-l îmbrăţişez, dar nu asta fac.
— Am crezut că o să te îndrăgosteşti din nou de June.
— Nu, nu s-a întâmplat asta, a răspuns Henry. Mintea mea
e cea care lucrează. Simt că am dormit în timpul întregii mele
vieţi cu June, că a fost un vis, că am fost somnambul.
— Ea voia, avea nevoie ca tu să fii adormit.
— îmi dau seama că ea a fost creaţia mea. Ştii, Joyce m-a
iritat. Am văzut în ea câteva dintre lipsurile lui June. Face
aceleaşi remarci prosteşti, ignorante. Are toate defectele ame-
ricancelor, încăpăţânarea, lipsa de simţire şi înţelegere. îmi

135
dau seama, Ani's, câte am învăţat din romanul tău, câte am
învăţat din felul tău de a fi direct şi sincer, din integritatea ta.
Mi-am dat seama din nou că îl întregisem pe Henry, că
îi dădusem înapoi sufletul ucis de June. Era mişcat în timp ce
vorbea.
Nu aveam să coborâm să-l vedem pe Fraenkel.
Am vorbit despre lumea lui Fraenkel, despre viziunea
lui asupra lumii, care se potriveşte cu cea a lui [Oswald]
Spengler. Am spus că eu îi înţelegeam lumea, dar nu mă sim-
ţeam conectată la ea, că mă simţeam conectată la viitor.
Fraenkel a zis, mai târziu, că nu făceam decât să sar peste
obstacole, peste război, distrugere, moarte, intrând în viaţă,
pentru că eu reprezint viaţa.

„Lumea întreagă", am spus eu, „a suferit de durerea con-

ştiinţei. A trebuit să fie vindecată prin explorarea inconştien-
tului, pentru a i se regăsi sursa."
Henry: „Dar nu a fost psihanalizată toată lumea".
Eu: „O, ba da, a fost, nu individual, dar prin infiltraţie,
contagiune, contaminare, prin ceea ce circulă în aer; prin
literatură, muzică, pictură, filozofie. Tot ce se întâmplă unui
grup se întâmplă de fapt maselor, lumii".

Ieri i-am spus lui Fraenkel: „Dacă vrei să-l vezi pe Fraenkel
viu, uită-te în ochii mei..." Din nou miracolul. Lui i-a ples-
nit crusta, pielea întărită. Sufletul lui, îngropat de viu pen-
tru a trăi în lume, a înflorit. Fraenkel cel încrezător, cel
sensibil, s-a trezit.
E aici pentru câteva zile. Spune că June e o pisică vaga-
boandă, un hibrid.

Villa Seurat: Chana Orloff, Richard Thoma. Rue des

Artistes: Fujita, o vizită la Brâncuşi, Foret Blanche, Colonnes
sans fins dans Ies nuages, bătrânul profet, Cafe Roumain,
discuri din Bali, ochi negri şi barbă albă. Piscuri acoperite
de zăpadă. Munţi de gips.

136
 Viaţă vegetativă cu Henry. Fiori de dragoste. Umezeală
pe frunze, freamătul revenirii la viaţă. Nimic pe lume nu e
ca topirea şi cedarea în faţa celuilalt. De fiecare dată capi-
tulez cu o parte a fiinţei mele, renunţ la o idee, accept, sa-
crific pentru Henry, îl accept pe Celălalt, e ca şi cum lanţul
inflexibil al Sinelui s-ar rupe. Când descopăr că povestea
târfei pe care a cunoscut-o e adevărată, îl sărut. Mă predau
continuu: pe mine însămi, geloziile mele, pretenţiile mele,
egoismul meu. De fiecare dată când mă topesc, se întâmplă
ceva cu feminitatea mea, cu eul meu femeiesc. Fiecare rafală
de senzaţii, de lepădare de sine, aduce o înflorire ciudată. Sunt
fericită într-un fel divin, nu într-unul omenesc, de parcă asta
ar fi o religie, nu o dragoste obişnuită, mereu mai mare decât
mine însămi.

24 iulie 1935
Sunt din nou îndrăgostită. Nu singură cu Henry. Pur şi
simplu îndrăgostită. Am simţit asta azi-dimineaţă. Ascultam
un disc cu Blue Moon. Tocmai îi servisem lui Henry micul
dejun. Soarele cădea pe balcon. încăperea era plină de lu-
mină şi de celule vii. Henry nu poate să mă urmeze. El cântă
numai în cuvinte. Nu cu sângele, nu ca mine, nu cu aripi. O
dragoste omenească. Simt că o să vină cineva, o să vină cine-
va. Stau cu sufletul la gură, atât de vie, aşteptându-i sosirea.
Când ieşeam de la Villa Seurat 18, Chana Orloff m-a stri-
gat de la fereastra ei. Văzând-o, mi-am amintit de Rank. De
l-aş putea avea pe Rank fără trupul lui sau fără dragoste se-
xuală ! Nu. Nu pe Rank, deşi mă tulbura gândul că l-aş pu-
tea vedea din nou, datorită Chanei Orloff. Ce pot să-i spun ?
în nici un caz adevărul. Să inventez ceva, cum ar fi că eram
îndrăgostită de Rank, că nu puteam suporta să-l revăd ? Atunci
i-ar spune şi el ar fi furios la gândul că tot mai mint. Sau poate
ar crede.
Mă simt ca o femeie îndrăgostită în timp ce cumpăr cafea,
„San Paulo", pepene, pâine şi unt pentru Henry. Abia m-am

137
desprins din braţele lui, dar lumea pare mai vie şi mai săl-
batică decât el. Henry a încetat să se mire. Eu abia încep.
Chana Orloff, la fereastra ei, rugându-mă să vin s-o văd, îmi
provoacă un mic spasm, pentru că ea se vede cu Rank.
Mă simt ca o femeie îndrăgostită în timp ce merg pe Villa
Seurat în rochia rusească roşie şi haina albă, îndrăgostită de
lume şi de cel care va veni, care e pe drum, cel care va călători
cu mine, al cărui trup l-aş putea iubi, indiferent dacă min-
ţile noastre sunt gemene sau nu; un trup pe care l-aş putea
iubi, pentru că acum sunt îndrăgostită de trupuri, de tine-
reţe, de sânge şi carne. Nu caut visul - sau gândul. Mă simt
ca o femeie îndrăgostită în timp ce mă urc în tren ca să iau
prânzul cu Hugh şi Eduardo în grădină, sau în timp ce fac
plajă, când îmi ofer trupul soarelui. E un pic prea suplu, dar
pielea e frumoasă şi catifelată şi pare foarte tânără. Nu am
vârstă, aşa cum alţii nu au vârstă fizică pentru mine. Eduardo
mă întreabă: „Câţi ani are cutare?" Nu ştiu. Niciodată nu
ştiu. Nu ştiu decât vârsta sufletelor lor, a experienţei lor, a do-
rinţei lor, a îndrăznelii lor. Nu există timp. Nu există vârstă.
Sunt încă Bilitis; iubesc bărbatul într-un fel senzual, în sfâr-
şit, iar sufletul meu nu-mi va sta în drum. Aştept bărbatul,
nu mai aştept copilul sau tatăl.

Periam haina lui Henry pentru că avea întâlnire cu edi-

torul lui. O, Doamne, am uitat, [Jack] Kahane mi-a accep-
tat romanul despre June şi Henry, mă pune să semnez un
contract. Da, am un contract în buzunar.1 Periam haina lui
Henry şi el voia să-şi dea pantofii la lustruit pentru că era
timid, pentru că este timid. Devine o celebritate, primeşte
scrisori de la Ezra Pound, T. S. Eliot, o recenzie de Blaise

1 Deşi lui Anaîs Nin îi fusese oferit un contract pentru mai multe
cărţi de către Jack Kahane, editura acestuia, Obelisk Press, a publicat
numai nuvela „Henry şi June“ - intitulată în cele din urmă „Djuna“ -
ca parte a volumului Winter of Artifice, în iunie 1939, cu doar două luni
înainte de moartea lui Kahane. Volumul conţinea şi povestea tatălui, in-
titulată „Lilith", şi „The Voice“, bazată pe experienţa psihanalizei la New
York. ’ ’

138
Cendrars, 130 de exemplare din Tropicul Cancerului vân-
dute până acum. Când se trezeşte mă ia în braţe. Va mai fi
oare cineva atât de tandru - mereu o mână pe trupul meu,
mereu o mângâiere ascunsă în vreun cotlon al trupului meu,
mereu o palmă fierbinte şi dezmierdătoare, o gură deschi-
să ? Aşa că uităm de discuţia noastră, în care eu lupt împo-
triva tendinţei lui de a cataloga totul, pentru că totul i se
pare interesant.

Cât a cântat discul, m-am simţit mişcată până în mădu-

va oaselor, până în fundul stomacului, totul în trupul meu
s-a tulburat şi s-a deschis.
îl caut pe El în mulţime.
Dragostea asta ori o să mă ucidă, ori o să mă salveze pen-
tru totdeauna.

în tren am fost cuprinsă de o febră ciudată, apoi, ajunsă

acasă, m-am aşezat şi am potolit-o copiind pentru Fred po-
vestirea mea „Waste of Timelessness", care încă îmi mai pare
ironică.1 Unde e acum ironia mea ? Rank a făcut-o să înflo-
rească, iar acum a dispărut din nou. Vreau să-mi regăsesc iro-
nia. Nu e nici un pic de ironie în dragostea mea pentru Henry,
deşi ar merita-o atât de des; şi sunt rănită de Scenariul
lui, făcut după Alraune, pentru că nu conţine nimic din
Alraune - nimic în afară de înveliş - şi a adăugat munţi,
măşti, nisip, temple, clădiri, zgomote, spaţiu, schelete,
gemete, dans, dar nici un înţeles, nici un înţeles. Moarte,
boală şi obiecte. Aş putea să-l caricaturizez pe acest Henry
găunos care merge pe străzi observând totul cu ochi leneşi,
ca să înţeleagă mai puţin, şi care compensează din plin acest

1 Nepublicată în timpul vieţii lui Anais Nin, „Waste of Timelessness“

a devenit povestirea care a dat titlul unei culegeri de şaisprezece proze
timpurii, publicată pentru prima dată în 1977 ca o „carte numai pentru
prieteni" (Waste of Timelessness and Other Early Stories, Magic Circle Press,
Weston, Connecticut. Reeditare: Swallow Press/Ohio University Press,
Athens, Ohio, 1993).

139
lucru când inventează cu geniul lui - inventează, da, creează
o altă lume. Dar numai în cartea lui, cum a spus Fraenkel, nu
în viaţă.
Daţi-mi înapoi orbirea! Unde mi-e orbirea ?

A venit Fraenkel pentru câteva zile. A revăzut Alraune

temeinic, cu simţ critic. M-a sfătuit să continui să scriu aşa
cum o făcusem în introducerea la povestirea despre tata, care
începea cu: „îl aştept. L-am aşteptat douăzeci de ani“. M-a
determinat să devin critică, aşa că am făcut tot felul de tă-
ieturi şi corecturi la Alraune.
Siana Press o să publice Scenariul lui Henry. El a stabilit
ordinea. Apoi Alraune a mea. Apoi o scrisoare de o sută de
pagini către Fred despre călătoria la New York, Aller Retour
New York, pe care eu o consider neimportantă1, dar astfel
Henry îşi arată lipsa de valori şi facultăţi critice. E îndră-
gostit de scrisorile lui către Emil et al. - tot ce reprezintă fi-
lozofia sa a imperfecţiunii, cultul pentru natural.

îl înjur pe Fraenkel, îl înjur pentru că o redeşteaptă pe

Anaîs Nin, cea care critică scriitorii şi bărbaţii. Detest asta,
aşa că mă îndrăgostesc. Vreau să iubesc. Nu vreau să văd
o realitate hidoasă sau să râd de ea. Fraenkel spune: „Ai fo-
losit o poveste cu două feţe, simbolismul zi-noapte, dar nu
ai folosit faţa zilei sau faţa nopţii. Eu am inventat asta: faţa
zilei. Mi se pare foarte frumos".2

1 In cele din urmă, Aller Retour New York a apărut sub sigla
Obelisk Press în octombrie 1935, într-un tiraj de 150 de exemplare, sem-
nate Henry Miller. Alraune a lui Anaîs Nin, intitulată în cele din urmă
House of Incest, a apărut în 1936 sub sigla Siana Press (Villa Seurat 18,
Paris), într-un tiraj de 249 de exemplare, tipărite prin relaţiile lui Michael
Fraenkel la tipografia Saint Catherine din Bruge, Belgia. Scenariul lui
Miller, sub sigla Obelisk, a fost publicat în iulie 1937, în 200 de exemplare
semnate şi numerotate. Acest „film cu sunet" a fost, după cum se spunea
în dedicaţie, „direct inspirat de o fantezie numită The House of Incest,
scrisă de Anaîs Nin".
2 Michael Fraenkel a publicat în cele din urmă „The Day Face and
the Night Face" în numărul de Crăciun al efemerei reviste Delta, editată

140
 Cu o zi înainte ca Rebecca West să vină la Paris, am avut
un vis: lucram ca prostituată într-un combinezon roz. Am
fost dată afară pentru că foloseam prea multă aţă. Cineva
ridica bucăţile de aţă şi mi le întindea. (Mă întreb dacă are
legătură cu tiparul meu, cu nevoia mea de a lega lucrurile
între ele, de a coase totul la un loc.)
Ies cu Rebecca. Henry o insultă. Ea îmi oferă o cameră
plină cu săruri de baie, parfumuri, truse de toaletă etc. Mă
copleşeşte cu daruri. îmi dau seama că e lesbiană şi că mă
aşteaptă. Folosesc darurile ei ca să mă aranjez şi mă duc în
camera ei, dar mi-a luat jumătate de oră, iar ea a obosit să
aştepte.

A doua zi după ce i-am primit telegrama, a venit la

Louveciennes cu soţul ei. Toate după-amiezile şi serile noas-
tre s-au scurs într-o cheie umoristică. Mi-am învins timi-
ditatea şi am devenit foarte comică şi foarte ageră. M-am
menţinut la nivelul ei de conversaţie, care este unul de su-
perbă inteligenţă. Ochii ei arzători! La început n-a vrut să
stea cu mine pe scaunul pliant, pentru că păream neglijate,
dar în întuneric i-a plăcut. Hugh şi Harry Andrews con-
duceau maşina, responsabil, în timp ce noi priveam stelele.
Ea spunea că volumul lui [Joseph] Deitel despre Ioana
D’Arc a fost scris de o companie care făcea reclamă la su-
tiene: „Totul despre bustul Ioanei". îi simţeam lipsa de în-
credere în sine. Spunea că nu putea nici măcar să se imagineze
asemenea geniului monstruos care se uită mulţumit în oglindă
şi zice: „Şi când te gândeşti că am talent!" Este hipersen-
sibilă la critici.

de Alfred Perles, Henry Miller et al., în Villa Seurat 18. Prezentând tex-
tul ca pe un fragment din The Personal Experience, Fraenkel îi scrie unei
iubite care pleacă despre dualitatea personalităţii ei: „Numai în acele mo-
mente din noapte când, cum spun eu, îţi cădea faţa ta de zi, puteam ajunge
acolo - la acea altă porţiune din tine, celălalt eu al tău, ascuns de tine,
necunoscut ţie... Pleci şi tot ce rămâne suntem doar eu şi o lume de idei,
dar fără vreo idee de lume".

141
 A doua zi am mers împreună la cumpărături (săruri
de baie). „Ce prostii vorbim, Anais!“ Am râs şi am vorbit
despre rujuri. I-am rimelat genele. Va purta o copie a pă-
lăriei mele albe. S-a dat cu lacul meu de unghii. îmi place
corpul ei, pământesc, plin. Are sâni frumoşi. Şi pielea bron-
zată, ca a creolelor. în adâncul ochilor, melancolia lui Rank,
dar pentru cei din jur - doar scânteie şi umor.
Două ore, singure în camera ei, purtăm o discuţie aprin-
să, încercând să ne povestim vieţile. I se pare că eu sunt mai
puternică decât ea. Ea e încă victima propriei matrice a du-
rerii. Eu sunt liberă. „Tu îţi dansezi viaţa“, îmi spune. Toate
acele grandes lignes ale vieţii noastre sunt la fel. O copilărie
grea: tatăl ei a părăsit-o când avea nouă ani. La douăzeci
de ani a fugit cu H.G. Wells. A avut un copil la douăzeci şi
unu. Soţul ei parcă ar fi fratele lui Hugh, iar amanţii ei sea-
mănă cu Henry. îmi povesteşte despre „Tommy". Eu încerc
să-i dau forţă. „Eşti cea mai remarcabilă femeie pe care am
cunoscut-o“, a spus ea. Emoţie şi haos. Ea nu a fost la fel
de sinceră cu ea însăşi ca mine, nici în scris, nici în viaţă.

29 iulie 1935
Când îi aud vorbind pe Fraenkel şi Henry, îmi amin-
tesc de Rank, care ştia cu mult mai multe decât ei şi care
era mai uman. De ce ştiu deja toate replicile schimbate în-
tre Henry şi Fraenkel, de parcă aş fi auzit totul dinainte ?
Rank îi depăşea cu mult, în ciuda eşecului său ca scriitor.
Fraenkel şi Henry se exprimă mai bine: ei sunt artişti. Rank
era mai profund şi mai mare, dar nu putea nici să scrie, nici
să vorbească bine. Magia lui era dincolo de artă. Ştia prea
multe.

2 august 1935
M-am întâlnit cu Chana Orloff. Mi-a spus că Rank ple-
case la New York la o lună după ce sosise aici. Am simţit

142
o mare durere. Atunci mi-am dat seama că sperasem să-l văd
din întâmplare - să-l întâlnesc când ieşea din Cite Univer-
sitaire, sau la Cafe Zeyer, sau acasă la Chana Orloff. Am
ştiut atunci că sperasem asta, pentru că sunt încă îndrăgos-
tită de mintea şi de sufletul lui. Mă tem de această bruscă
poetizare a lui Rank. Tatăl ideal trebuie să fie mereu departe
şi inaccesibil. Dar cât de mult tânjesc după lucrurile înde-
părtate. Mi-e dor de măreţia lui. Rank-amantul m-a privat de
Rank-tatăl. Un tată trebuie să fie întotdeauna înţelept. Când
i-am spus lui Henry că Rank fusese tatăl ideal, mi-a răspuns:
„Acum eu sunt tatăl, tatăl şi fiul“. Dar nu e aşa, pentru că
Henry e tatăl doar intermitent. El nu trăieşte după înţelep-
ciunea sa şi nu are altă putere decât cuvintele sale. Eu sunt
mereu îndrăgostită de înţelepciune, de divinitate, de creaţie
omenească; mereu îndrăgostită de cea mai apropiată ma-
nifestare a divinităţii în om.
I-am scris lui Rank un bilet care urma să-i fie transmis:
„Nu m-am putut desprinde complet de tine. Atât de mult
din noi era încă profund unit. O să te mai văd ?“

4 august 1935
Numele pe care mi l-a dat Brâncuşi: La Castanuela.
îmi dau seama că mă îngrozeşte dezacordul, pentru că
mi se pare că el distruge dragostea şi conexiunea. Ori de câte
ori Henry şi cu mine suntem în dezacord, cred că n-o să
se mai apropie niciodată de mine. Totul se bazează pe sen-
zaţia că dragostea (apropierea) e fragilă, dar că există o dra-
goste (dragostea ca dorinţă sau antagonism) care e rezistentă
şi se hrăneşte din ură. Dragostea aceea n-o cunosc. Exact ca
Rank. Nu pot crede suficient în legătura mea cu Henry, pen-
tru că nu are continuitate. De multe ori cred că a murit în
intervalele în care nu îl văd. Nu am încredere în distanţă
sau în timp. Când mă întorc la Henry, simt înstrăinarea până
ajungem în pat, iar dezmierdările lui restabilesc curentul din-
tre noi. De aceea spunea Rank că nu putea crede în viaţa

143
sau în dragostea noastră decât dacă trăiam alături de el tot
timpul. Am nevoie de fraza pe care o spune Hugh în fiecare
zi, de gestul pe care îl face întotdeauna Henry, de spiritul
posesiv al lui Rank. Credinţa lui Henry nu are nevoie de asta.
El crede pentru că nu gândeşte în aceste intervale. El crede
aşa cum crede un copil.
Către Rebecca: Trebuie clarificate multe din cele ce-mi spui. Tre-
buie sa vorbim despre asta. Deocamdată nu pot să-ţi spun decât atât:
păstrează-ţi credinţa în dragoste, căci ai tendinţa să şovăi. Face parte
din încrederea ta în tine şi zdruncinările ocazionale ale acesteia. Nu da
prea multă importanţă gesturilor, scrisorii care nu a fost scrisă etc. Stai
liniştită, crede şi aşteaptă. Tot ce se întâmplă în Londra depinde mai
mult de tine decât ai putea crede vreodată. Totul e creat de imaginea
pe care o porţi înăuntrul tău. Dacă te pot ajuta să ieşi din asta măcar
o dată, vei sta cu adevărat de cealaltă parte a suferinţei. Este o evadare.
Aşa cum cineva se poate trezi dintr-un coşmar. Vreau să-ţi dau pu-
tere să te trezeşti. Sunt foarte aproape de tine.
Neptun provoacă îngrijorare cu privire la lucruri care nu ajung
să se întâmple niciodată.

îl iubesc mai puţin pe Henry, proporţional cu antipa-

tia pentru prietenii lui, pentru viaţa lui, cafenelele lui, ne-
sinceritatea lui, cruzimea lui faţă de alţii, înşelăciunile,
imitaţiile, împrumuturile, hoţiile lui. A trebuit să rivalizeze
cu psihanalista din mine şi s-o imite. A trebuit să scrie de-
spre Lawrence. Acum ia tot ce a învăţat de la mine şi îl psiha-
nalizează pe Fraenkel, dând totul drept metodă proprie.
Joacă rolul lui Rank, identificându-se cu el, deşi îl detestă
pe Rank. Toţi facem asta, dar o facem cu sinceritate. Eu am
devenit psihanalistă. Henry într-o zi mimează înţelepciu-
nea psihanalistului, iar a doua zi îşi distruge toată munca.

O dată pe lună devin instinctuală şi nevrotică. M-am dus

la Henry într-o zi când eram la ciclu. El a început să vor-
bească despre Alraune, să spună că o ratasem, că Fraenkel
reuşise acolo unde eu dădusem greş, descriind senzaţia îna-

144
inte de cristalizarea gândului. La asta se adăuga faptul că, de
câte ori vorbeam despre tipografie (un mit), Henry ocolea men-
ţionarea ei şi considera că trebuia să ne ocupăm de jurnalul
copilăriei mele. Aşa că furia mea a crescut teribil, deşi nu
a izbucnit instantaneu. Am alimentat-o o zi întreagă. Apoi,
într-o dimineaţă, am explodat:
„Dacă am ratat Alraune, cum ai zis, nu ar fi avut nici o
importanţă pentru tine, pentru Fraenkel, sau pentru Rank,
aşa cum a avut. De fapt tu eşti o girouette. Acum te întorci
după egocentrismul lui Fraenkel, după nevoia ta de el. Mi-
roase a pisici vagaboande. De ce nu vă futeţi voi trei între voi,
ar fi mai cinstit ? Nu faceţi decât să staţi în cafenele şi să bâr-
fiţi. Dar orice ai spune nu-mi va ucide încrederea în mine.
N-o să-ţi dau voie. Durează o viaţă întreagă să construieşti
această încredere şi n-o să te las s-o ucizi“.
Dar Henry era într-o dispoziţie foarte blândă, foarte în-
ţeleaptă. Mi-a răspuns cu blândeţe. A încheiat zicând:
— Nu vezi ce înseamnă toate astea ? E vorba de încre-
derea ta în tine. Când ea şovăie, mă vezi diferit, vezi toată
lumea diferit. Acum îţi par răutăcios şi distructiv, dar nu m-am
schimbat faţă de tine. In legătură cu scrisul tău, eşti întot-
deauna prea sensibilă. Eu nu m-am schimbat şi ştiu că aces-
te furtuni se stârnesc ori de câte ori simţi că relaţia noastră e
ameninţată de o terţă persoană. S-a întâmplat cu Lowenfels,
cu Fred şi acum cu Fraenkel. Atunci începi să te îndoieşti
de mine. Iţi imaginezi că stăm toţi trei şi te bârfim. Dacă vrei
să ştii, ţi-am apărat Alraune. M-am opus unora dintre in-
tervenţiile lui Fraenkel. Am spus că e ca un recif de corali în-
tr-un bol cu apă. Uneori gândurile tale sunt precum cristalul,
precum coralul. Dar în jurul lor e apă, senzaţie. Fraenkel a
scurs o parte din apă. El nu vrea decât gândul mineral. Eu
cred în nehotărârea ta.
— Henry, am nevoie de încrederea ta în mine, altfel nu pot
lupta cu lumea. Cu Fraenkel trebuie să mă lupt, pentru că El
nu dă nimănui locul pe care îl merită. Are atât de puţină
încredere în el însuşi, încât trebuie să dea pe toată lumea la
o parte.

145
 Henry a zis că şi el trebuia să lupte cu Fraenkel pentru ceea
ce i se cuvenea.
După o vreme ne-am dat seama că eram de acord. Henry
era foarte tandru, plin de înţelegere. Dar el poate înceta brusc
să fie înţelept şi poate deveni naiv.
— Dacă îţi păstrezi mintea limpede tot timpul, zice el,
pierzi foarte mult. Când totul devine absurd şi tu pleci, ade-
seori se întâmplă lucruri chiar în faţa ta.
Henry îmi spune asta în timp ce stăm în pat.
— Da, ştiu, pierd lucrurile acelea, dar ele sunt mărunte şi
neînsemnate, în timp ce, din cauza setei mele de lucruri mă-
reţe, mie mi se întâmplă lucruri măreţe şi deloc stupide, mari
aventuri, precum cele cu Allendy, Artaud sau Rank.
Şi vorbesc, vorbesc despre lucrurile mari şi importante
care mi se întâmplă în timp ce el stă într-o cafenea cu Fred,
clovnul, şi Fraenkel, trapezistul mental.
Mi-e greu uneori să cred că Henry este ceea ce este pen-
tru mine. Rank spunea că acesta nu e adevăratul Henry. Că
adevăratul Henry era omul urii, al cruzimilor, al cicatricilor
lăsate cu sânge rece şi al indiferenţei.
Când descrie felul în care râde de Fraenkel, cum îl ajută
pe Fred să fure de la Fraenkel, Henry îmi dă aceeaşi sen-
zaţie ca atunci când eu îi descriu lui trădările mele faţă de
Hugh, toate şiretlicurile, iar el, văzând diavolul din mine, îşi
pierde pentru o clipă credinţa în loialitatea mea.
E gelos când mă vede în rochia rusească roşie, a lui Rank,
pe care spune că o port prea des. Diferenţa e întotdeauna dra-
gostea. Dacă nu iubeşti, eşti în stare ba de una, ba de alta.
Mi-e greu să cred însă în această dragoste, când pentru toţi
ceilalţi Henry este în primul rând cel care ia.
Când Henry adaugă înţelepciune căldurii şi blândeţii lui,
devine bărbatul pe care îl iubesc la nebunie. Instinctul şi idea-
lul se întâlnesc atunci - dar acest lucru se întâmplă rar.

Fraenkel mi-a scris un Zid Chinezesc ideologic de teorii

ale vinovăţiei, atât de impermeabil încât singura modalitate

146
de a nu-mi petrece următorii douăzeci de ani despicând firul
în patru cu el era să plonjez dedesubt şi să îi atac nevroza.
La asta a răspuns şi mai strălucit, cu o perfectă autoanaliză -
la care eu am răspuns: „Dar celălalt, celălalt lipseşte cu de-
săvârşire din viziunea ta“. Intre timp, Henry îl ataca şi el -
iar Fraenkel, singur în garsoniera lui, s-a simţit persecutat şi
a avut dureri în piept. In aceeaşi noapte, în timp ce-mi răs-
pundea: „Mi-ai retezat capul", i-am scris o scrisoare plină
de omenesc pentru a contrabalansa cruzimea ideologiei. El,
desigur, a fost copleşit atât de violenţă, cât şi de dulceaţă.
A venit la Louveciennes. Am făcut pace. Pace. Noaptea, în
birou, după ce Eduardo şi Hugh s-au dus la culcare, a spus:
— M-am opus protecţiei şi căldurii tale. Ştii de ce. Mă
torturezi când te apropii de mine ca o femeie ce nu poate fi
a mea. Eu sunt un extremist; ori eşti a mea, ori trebuie să
fii bărbat. Dacă aş fi în locul lui Henry, nu te-aş împărţi cu
nimeni.
— Noapte bună.
A fost atât de mişcat încât m-a tras spre el pentru un să-
rut pe jumătate, un sărut ireal. Şi asta a fost tot. Ne înţele-
geam. Admiraţia şi atracţia lui către mine cresc cu fiecare zi.
în cunoaşterea femeii e ca un copil. îmi iubeşte forţa.
Zilele următoare la Louveciennes pot fi definite prin că-
derea carapacelor, a cochiliilor, a crustelor, a măştilor. El a
devenit din ce în ce mai sensibil, mai el însuşi; a început să
fie luminos. Acest trup mic, ca un schelet, fără carne. Totul
numai gând şi sensibilitate, mai cald la atingere decât mi-am
imaginat.
în ziua în care a trebuit să mă duc la Paris să-l văd pe
Henry, a încercat să mă facă să pierd trenul. Cocheta cu
ideea de a mă duce el în Mexic, în loc să fie dus acolo de mine
şi de Henry. Eduardo, spunea el, putea să vină de aseme-
nea, pentru că nu el mă răpise, ci Henry şi Hugh. Eram atât
de fascinată de planurile lui încât chiar am pierdut trenul,
în timp ce Fraenkel spunea: „Tu trebuie să fii păstrată, în-
grijită cu atenţie. N-am simţit asta niciodată în legătură cu

147
Henry sau cu Fred. Ei sunt puternici şi tot nu încearcă lu-
cruri atât de complicate, atât de rare ca tine. Viaţa ta e re-
marcabilă, felul în care ai ţinut-o în echilibru, deşi mereu
atât de plină, totul atât de plin“.

Realitate. Când te afli în inima unei zile de vară ca în in-

teriorul unui fruct, privindu-ţi degetele de la picioare date
cu ojă, privind praful alb al străzilor liniştite şi somnoroase
de pe sandalele tale, soarele care ţi se strecoară pe sub ro-
chie, între picioare, privind lumina care îţi lustruieşte bră-
ţările de argint şi adulmecând mirosurile brutăriei, le petit
pain au chocolat, urmărind maşinile care trec, pline de femei
blonde ca fotografiile din Vogue, apoi o vezi pe bătrâna
femme de menage cu faţa ei arsă, de culoarea fierului, plină
de cicatrici, şi citeşti despre bărbatul care a fost tăiat în bu-
căţi şi acolo, în faţa ta, e trupul ciuntit al unui om în scaun
cu rotile, iar mirosul de coafor înalţă încă un imn realităţii.

5 august 1935
Când am ajuns, Henry îşi terminase toţi banii şi nu mân-
case nimic la prânz, aşa că am început prin a mânca la masă,
în mijlocul camerei; apoi ne-am dus în pat, şi e ciudat cum
ne contorsionăm noi trupurile în poziţii atât de diferite de
cele ale corpurilor umane, astfel încât la paroxismul bucu-
riei trupurile noastre să nu pară omeneşti, ci de animale, sa-
tiri, rădăcini de copac, negri, sălbatici, indieni. Irecognoscibili.
Nu Henry şi Anaîs, atât de deformaţi, de alteraţi de sen-
zualitate. Apoi parcă pregătim din nou masa şi eu tai o vâ-
nătă, căutând, cu multă grijă, suculenţa. Şi cădem într-o pace
profundă, întinşi pe canapea, vorbind despre opiu - opiul
somnului şi opiul acţiunii. Henry spusese: „Când sunt trist,
mă culc“. Şi brusc am înţeles că atunci când sunt tristă, eu
trebuie să acţionez.

Când ies din mica bucătărie corpurile ni se ciocnesc, se

freacă unul de altul, se lipesc; între timp, eu scriu povestea

148
despre Rank, despre cum sângele nostru nu se lipeşte, în
ciuda pasiunii.
La micul dejun e soare pe balcon. Arunc aşternuturile pe
balustrada aflată în plin soare. Spălăm vase. Scriem. Henry,
după ce i-am criticat părţile prea faptice ale scrisorii lui de
două sute de pagini către Fred, e jignit în amorul propriu,
dar face nişte adaosuri şi o transformă într-o frumoasă căr-
ticică.
Sugerez să pornim o campanie mai târziu ca să adunăm
un grup de donatori în jurul lui Henry cu această scrisoare,
în loc de Scenariu, care este ezoteric şi limitat. O botezăm
Aller Retour New York. Vorbim despre diferenţe, despre
diferenţele supreme dintre mine, Fraenkel şi Henry. Henry
vorbeşte despre diferenţele sufleteşti şi despre cum Fraenkel,
până şi când pare să aibă dreptate, e depăşit de Henry, care
are dreptate într-un mod mai profund, mai aproape de su-
flet şi oarecum miraculos. In timp ce vorbeşte despre Fraenkel,
eu mă gândesc la Rank şi scriu despre Rank.

Fraenkel îmi admiră scrisoarea pe care i-am trimis-o, care

avea un scop fatal, mai limpede. Se pierde însă în marea ce-
lor cincisprezece pagini de atacuri instinctuale, ca de taur,
ale lui Henry. Henry are miros bun, nu însă şi minte. Dar
are miros foarte bun. Ori de câte ori Henry adulmecă, mi-
roase, urinează, cu siguranţă e ceva în neregulă! Iar când eu
nimeresc exact locul, atunci ştim. împreună suntem mor-
tali ! Când îi văd nările fremătând, când transpiră şi înjură,
ştiu că suntem pe calea cea bună, dar adeseori el se pierde
la jumătatea drumului. Şi atunci intru eu, adulmecând ae-
rul cu un nas care seamănă mai degrabă cu un aeroplan sau
un far!

Uneori mă tem că jurnalul oferă o imagine meschină,

pentru că las la o parte arta şi ideologia, adevăratul conţi-
nut al discuţiilor mele cu Rank, cărţile, critica, descoperirile,
ideologiile. Dar nu scriu cartea care conţine toate cărţile.

149
Cuprind numai viaţa care curge în jurul cărţilor, în spatele
lor. Găsesc motivaţii pentru anumite acţiuni, în misiunea
mea de a-i scuza şi justifica pe ceilalţi. Sunt precum paznicul
pitonului despre care vorbea Rebecca [West]. Când a fost
întrebat cum hrănea pitonul fără a-şi pune viaţa în pericol,
el a răspuns: „A, îl hrănesc cu un băţ, pentru că el nu are
destulă minte cât să facă diferenţa dintre o mână şi un băţ“.

Cum spuneam, Henry se temea să iasă din bârlogul lui

(comunicarea noastră din garsonieră), de teamă să nu-1 piar-
dă. „Crezi că o să te întorci, ca prin vis, şi o să găseşti Villa
Seurat 17, Villa Seurat 19, dar nu şi 18.“

Henry, devenind din ce în ce mai Bărbat, începe să de-

teste rolul de Tată al lui Hugh. Să-i spună Hugh (din cauza
situaţiei financiare) unde să se ducă, ce să facă. Semn bun!
Când vorbim despre călătorii, zice că i-ar plăcea dacă banii
ar veni de la el. Voinţă negativă. Obiectează la mutarea din
octombrie pentru că e fericit. Dar trebuie să mă îndepărtez
de Hugh.
Hugh a găsit un limbaj în astrologie. Acum poate spune
tot ce spunem noi şi poate înţelege tot ce suntem şi ce spu-
nem. înainte, singurul lucru de care mă plângeam era faptul
că nu-şi putea articula gândurile. In astrologie e creativ, activ
şi expresiv.
Henry crede în viaţă, dragoste şi bani aşa cum crede un
copil. Vor veni întotdeauna de la Dumnezeu, de undeva.

Lucrez la jurnal, copiez nişte însemnări pe care le-am

făcut rapid într-un carneţel la Villa Seurat. Fac însemnări
despre povestea cu Rank şi copiez jurnalul de la New York.
Retrăiesc minunata intensitate a New Yorkului. Dactilo-
grafiez pentru Eduardo, fac plajă, joc badminton. O zi la
Louveciennes. Scrisori de la John şi [Norman] Bel Geddes.
Dar nu scriu nici o carte. Scriu circular, periferic, în jurul a
toate. Amantul, amantul pe care îl aşteptam cu atâta nerăb-

150
dare era din nou starea de graviditate, care e fericirea su-
premă. Cât îi regret sfârşitul de fiecare dată, medicamentul
care face să curgă din nou sângele necreator. N-are rost. Nu
e posibil să nasc un copil fără cezariană, iar cezariana e pe-
riculoasă pentru inima şi starea mea generală.
Al cui copil ?

Instantaneitatea gândului produce gândul cristalizat - cel

mai pur, în opinia lui Fraenkel. Eu spun că teama de lume
produce cristale în scris. Fraze cristalizate, fără cusur, per-
fecţiunea şi luciul lucrurilor neomeneşti, ca stilul meu de în-
ceput, în Alraune. Dar astfel de cristale sunt respingătoare
pentru oameni. Nici un fel de imperfecţiuni omeneşti, ume-
zeală, apă, transpiraţie, halou, respiraţie, căldură trupească
ori miros. Inattaquable, suprafaţa invulnerabilă a cuvintelor.
Lucrurile importante care au fost lăsate deoparte în jurnal
pot fi găsite în cărţile lui Rank, în cărţile lui Henry, în căr-
ţile lui Fraenkel, în suprarealism, în operele lui Artaud, în
psihanaliză, în scrierile lui Breton, în revista Minotaure.

10 august 1935
Două zile de arşiţă albă.
Sunt prea plină de Modernes al lui Denis Seurat, de idei,
fraze, planuri, imagini, extaz. Mă grăbesc să-l fecundez pe
Henry. Ameninţ să scriu o carte însufleţită despre scrierile
lui, despre el, aşa că se aprinde. Vorbim despre Spania. Mă
simt clarvăzătoare, ard. Vorbim despre perioada clasică.
Scriem cu bucurie, pentru că ne-am scuturat de nefericire.
Cultul durerii aplicat la scris. Sunt atât de surprinsă că scriu
fără durere încât nu-mi vine să cred că scriu din nou.

în octombrie mă mut. Sacrific New Yorkul pentru Henry.

Ceea ce îmi doresc este să plec la New York, cu Henry, să
fac psihanaliză, să mă bucur, să fiu liberă. Henry vrea Europa.

151
Sunt tânără, pot să aştept. Lui îi lipseşte curajul de a cuceri
lumi noi. Eu pot să aştept.

Când scriam că sunt îndrăgostită, John Erskine ne scria

că vine la noi, Allendy îmi cerea o întâlnire, Fraenkel că-
dea sub vraja mea; dar nimic din toate astea nu e destul de
mare sau destul de bun. Alors f J’attends.

Acum că nu mai e Rank, îl pot iubi în voia mea, mult

mai frumos; sunt liberă să iubesc în el ceea ce poate fi iubit.
Trebuie să existe o distanţă.
Revărs tot ce creez. L-am copleşit pe Elenry cu foc, idei,
viziuni. I-am spus să renunţe la sinteza imposibilă a cărţii
despre Lawrence şi să-i preia fragmentele perfecte.
îmi fac bagajele ca să mă duc să mă întâlnesc cu Rebecca
la Rouen.
Continui, scriu pe îndelete despre nasul, urechile, gura,
părul, mâinile, pielea, aluniţa lui Henry. Corpul celui iubit
trebuie explorat complet. Descrierea e un act de iubire. Poate
că vreau să scriu despre el în loc să scriu despre tata sau de-
spre Rank, ca o altă dovadă de iubire. Iubirea cea mai reală.
Alaltăieri am lucrat până au început să mi se spargă vi-
nişoarele de la ochi.
Oare scriu despre Rank ca să fiu aproape de el ? Am fost
învăluită de sentimente de compasiune în timp ce îi citeam
scrisorile.

Seara m-am îmbătat cu Eduardo şi Hugh. Am fost ca-

raghioasă. Hugh a spus că dimineaţa, în drum spre Paris, s-a
gândit tot timpul la cât de mult mă iubea şi cât de minunat
era că trăia cu mine. Cu toate astea, Eduardo spune că el
compătimeşte foarte tare pe oricine încearcă să fie soţul meu!

Nu mai am nevoie de suferinţă. Mi-am confecţionat un

suflet, mare cât lumea întreagă, care tot dă pe dinafară, şi
trebuie să chem mereu instalatorul.

152
 Să scriu tot ce văd în Henry şi în jurul lui. Pur şi sim-
plu să scriu ce văd. Văd întotdeauna într-o sută de dimen-
siuni. Văd ca un beţiv.

în New York l-am ocolit pe John, când mi-am dat sea-

ma că încă mă poate tulbura. Acum e supărat. Aseară, în
maşină, cufundându-mă în întuneric, ştiam că îl doresc sen-
zual şi că încă mi-ar plăcea să-i simt trupul peste al meu,
asta-i tot - o reacţie foarte animalică. Pur şi simplu o do-
rinţă de a muşca din trupul acela mare, senzual, şi de a auzi
vocea lui senzuală mormăind de plăcere. îmi place să mă
gândesc la ziua în care eram amândoi în călduri. îmi place
să mă gândesc la asta, la John „întărit" în pantaloni, cum a
spus atunci, când m-a şocat pe moment - exprimarea, nu
senzaţia.

N-am scris niciodată despre seara cu Rebecca la New

York, despre nopţile din Harlem, despre scamatorii şi de-
spre foire-u\ de pe Broadway, despre burlesc, care a ajuns
să-mi placă atât de mult. îmi plăcea vulgaritatea. Spectacolele
de pe Broadway. Broadwayul noaptea. Cina la Rainbow
Room cu vechiul meu admirator, domnul Freund, care încă
îşi mai aminteşte de Monte Carlo, Nisa, dansul de la Hotel
Eden. George Turner, care vine într-o după-amiază cu ză-
padă, un don Juan uşor prăfuit, cu un corp care seamănă
prea mult cu al lui Hugh şi care îmi aminteşte de Hugh, im-
plorându-mă. E mai uşor să spui da decât nu. E mai uşor să
te culci la pământ decât să te zbaţi, cum am făcut eu cu alte
ocazii. în New York fiecare invitaţie este o cursă, fiecare
vizită o luptă. Mă simt foarte uşoară şi neatinsă după George,
bucurându-mă că l-am înşelat pe Rank. Când a intrat, câ-
teva minute mai târziu, aprins, zguduit de dragoste, mi-a plă-
cut că îl înşelasem. Nimeni nu are dreptul să se agaţe de o fiinţă
omenească aşa cum a făcut-o Rank.
însemnătatea momentelor de bonheur simple în cărţile
moderne. Ridicate în slăvi pentru că sunt atât de rare pentru

153
noi, nevroticii, aşa cum extazul şi tragedia sunt pentru cei-
lalţi. Harriet Hume mâncând dintr-o pungă cu cireşe, ceaş-
ca de ciocolată a lui Colette, ceaşca mea de cafea la Roger
Williams.

12 august 1935
Rebecca s-a lansat în cea mai fericită aventură amoroasă
a ei. Spune că se simte datoare faţă de mine. Eu i-am dat
curaj, în timpul discuţiilor noastre la Crillon, să-şi ia inima-n
dinţi. Am ghicit limpede situaţia. Ne-am întâlnit la Rouen
cu toţii, Hugh, Eduardo şi Rebecca, într-o dispoziţie de cha-
blis şi Bourgogne. O discuţie spumoasă, cu căderi bruşte în
profunzime. Fermentul admiraţiei. A mea faţă de sânii ei
bogaţi, pielea de ţigancă, ochii arzători, umorul şi ironia ei.
A ei faţă de „frumuseţea“(!) şi accentul meu. Când am tre-
cut podul, ea s-a oprit să mă sărute pentru că spusesem
cow-webs', cu accentul pe vacă, cea care dă lapte. E foarte
caldă, dar umilă şi timidă: „Te-ai plictisit ?“ Se destinde în
aerul tolerant al Franţei. Mâncăm cu poftă, fantastic, la orice
oră. Ne plimbăm prin Rouen dimineaţa. „Ce tălpi frumoase
ai. Ce încântătoare eşti!“ Cu o seară înainte, când Hugh par-
ca maşina în garaj, m-am dus la ea în cameră şi am stat de
vorbă despre „Tommy“ şi am sărutat-o de noapte bună, foarte
pasional, de câteva ori pe obraz, râzând. Intre noi e vigoare
şi căldură. Eu, beată şi drogată, exaltată. Ne întoarcem. Facem
haz de casa dărăpănată, prost îngrijită de la Louveciennes.
Râdem de defectele Emiliei. Nu mai roşesc. Râdem. Ea stă
în pat dimineaţa. Hugh şi Eduardo sunt plecaţi. Ne petre-
cem cea mai mare parte a zilei povestindu-ne vieţile, care
seamănă în mod bizar. îi dau să citească introducerea la po-
vestirea cu tata. E nevoită să se oprească, pentru că o face
să plângă. 1

1 Pronunţie greşită a cuvântului englezesc cobweb, „pânză de pă-

ianjen". Cow, în engleză, înseamnă „vacă". (N.t.)

154
 Facem o plimbare şi ne pierdem în labirintul conversaţiei,
astfel că ne trezim în Marly la ora la care suntem aşteptate
acasă la cină. Suntem nevoite să-i telefonăm lui Hugh, să
vină să ne salveze.
Are limba ascuţită şi nu suferă de naivitate. O să fiu oare
la fel de ageră la vârsta ei ? Descrierile pe care le face oa-
menilor sunt necruţătoare. Are umor. Gesturile îi sunt le-
jere, pământeşti, încântătoare. Cel mai bine îi stă întinsă pe
canapea, ciufulită şi nearanjată, îmbrăcată neglijent, cu pi-
cioarele ei foarte puternice şi curbele accentuate provocân-
du-mi oarecum aceeaşi tensiune ca şi Dorothy [Dudley].
Sunt îmbrăcată în pijama şi sunt tentată să fac dragoste cu ea,
cu sânii ei.
Citind despre copilăria mea, a spus: „A fost exact la fel.
Şi tu îţi aminteşti de pietrele colorate din ferestre ?“
într-o şedinţă de psihanaliză şi-a descoperit o amintire:
tatăl ei o violase. Psihanalistul a spus că era o fantezie obiş-
nuită a femeilor, un vis, o dorinţă, o teamă; a pus la îndoială
veridicitatea amintirii. Rebecca a susţinut că era reală, dar
acum nu mai e sigură.
Două lucruri nu am îndrăznit să-i povestesc: despre
aventura mea cu tata şi despre faptul că mi-am ucis copilul.
Nu ştiu cât de departe m-ar urma în bizar. A ieşit din viaţa
ei englezească rigidă, eliberată de Franţa, liberă şi pasională,
„lacomă ca un porc“, cum zice ea, dar cât de liberă ?
„Eşti atât de plină de viaţă", a spus ea.
Admiră comportamentul meu senin. Nu las niciodată să
se vadă în afară haosul. în viaţă eu am fost mai puternică
şi mai liberă. La patruzeci şi doi de ani, ea spune: „O să în-
chiriez o garsonieră pentru « Tommy ». Cu câtă inteligenţă
îţi conduci tu viaţa, Anais".
în timp ce aştept să se trezească îmi copiez jurnalul de la
New York. Astfel, Rank se amestecă într-un fel viu cu pre-
zentul.
Rebeccăi nu-i place deloc cum scrie Henry. Consideră
prefaţa mea la Tropicul Cancerului o bucată minunat de vie,

155
care nu are nici o legătură cu cartea. „El nu are viziune",
zice ea.
In birou a remarcat că nu a mai văzut niciodată cărţi atât
de serioase într-o atmosferă de veselie, lejeritate şi joacă. Da,
toată seriozitatea îmbrăcată în castaniete, şaluri de dantelă,
acvarii de sticlă, pietre colorate, pereţi portocalii, costume.
Psihanaliza îmbrăcată în poezie şi parfum.
Eu am purtat ieri rochia mea neagră, cea în care m-am
îmbrăcat de atâtea ori pentru psihanaliză şi pentru Rank.
Cele două tăieturi dezvăluie sânii. Rebecca a spus: „Bine-
înţeles, era perfectă pentru psihanaliză, care este o cedare
a sânului pentru a-i hrăni pe alţii..."

Rebeccăi i-a plăcut când Hugh şi Eduardo ne-au dus să

mâncăm languste la unsprezece dimineaţa, fără nici un mo-
tiv, pur şi simplu pentru că păreau apetisante când treceam
pe lângă ele. Şi criza de râs isteric a lui Hugh în grădină,
din cauza serviciului lent al Emiliei, o isterie comică năs-
cută din ani întregi de răbdare faţă de serviciul prost, pen-
tru că eu m-am ataşat de Emilia şi ea mă adoră.
Rebeccăi îi place haosul creativ şi faptul că a trebuit să
rupem langustele cu degetele, pentru că nu aveam cleşti.
Privind ultimul vagon al unui tren: „Chiar trebuie să mă
urc ? E atât de indecent expus".
în tren, sărutându-mă, a spus: „Nu pot să-ţi spun cât
de minunat a fost. E ca şi cum aş fi avut o nouă aventură
amoroasa!
O perioadă magnifică. Ea şi-a întrerupt ritmul convenţio-
nal - acea rupere de ritm după care trăieşte mereu Henry. O
continuă rupere de ritm assouplie la fantaisie, sporeşte ima-
ginaţia. Viaţa cealaltă, convenţională, o ucide. Mi-a spus că
s-a simţit atât de bine la Louveciennes încât, pe viitor, îl va
numi pântecul: „Să toastăm pentru întoarcere!"

Aş vrea s-o ocrotesc, deşi eu am treizeci şi doi de ani,

iar ea patruzeci şi doi.

156
 Mi-a spus că a fost copleşită de bunătatea noastră ex-
travagantă faţă de ea. Tot ce am născocit noi trei, o primi-
re cu adevărat regească, fără prea mult aur.

Eu sunt mama grupului, în sensul că eu o iau întotdea-

una înaintea lui Hugh, Eduardo, Henry sau Fraenkel în a
crea viaţă şi în a da viaţă. Sunt Mama Tuturor, cea care îi
dă lui Henry putere şi înţelepciune să stea pe picioarele lui;
cea care îi oferă lui Hugh psihanaliză, îl incită să trăiască; cea
care îl scoate pe Eduardo de ani întregi din singurătatea lui.
Şi în cele din urmă, când reuşesc - Henry se descurcă sin-
gur şi evoluează uimitor, îndrumându-1 el pe Fraenkel acum,
Eduardo s-a împrietenit cu Fraenkel şi locuieşte cu el, Hugh
a ajuns să se bucure de viaţa lui boemă din Anglia - când ei
zboară din cuib, apoi Joaquin, violonista, toţi - atunci mă
uit la cuibul gol şi plâng. Eduardo, într-o dispoziţie expan-
sivă, fraternizează în sfârşit cu Henry, toţi sunt în mişcare.
Henry vorbeşte ca Rank şi descoperă ceea ce eu ştiam de mult.
în mişcare, când privesc vârtejurile pe care le ridic, schim-
bările pe care le aduc, vieţile transformate, mi se face frică.
Frică să nu fiu abandonată. Lui Henry şi Fraenkel, Rebeccăi,
fiecăruia dintre ei îi spun acel lucru care să-i dea încredere.
Laptele care iese din sânul meu este psihanalitic, ceva din-
colo de analiză, făcut din compasiune, înţelegere, viziune
asupra destinului celorlalţi. Simt că aş putea influenţa şi viaţa
Rebeccăi, spre libertate. Ei mi se supun şi mă urmează, îmi
aruncă în faţă propriile cuvinte. Henry spune acum ceea
ce spuneam eu despre Allendy în întunericul grădinii de la
Louveciennes. Dar el, cu cea mai profundă umilinţă, spune:
„Tu ştii toate astea. Tu ai spus toate astea“.
Dar copiii se întorc. Henry nu m-a iubit niciodată atât
de mult ca acum, ca aseară. Hugh se întoarce, Eduardo se
întoarce. Fraenkel e cel mai pervers dintre ei. Am mai pu-
ţină răbdare cu el pentru că e atât de invidios, atât de lipsit
de generozitate. El se luptă ca o femeie, cu instrumente mes-
chine. // est le plus malade.

157
 Din cine ştie ce motiv ciudat, Hugh a fost foarte îndră-
gostit de mine cât a stat Rebecca aici. Parcă văzându-mă în
carne şi oase, văzându-mă aprinsă, ei vor să facă dragoste
cu această siluetă dansatoare.
Eduardo descoperă acum plăcerile conversaţiilor bogate
pe care eu le-am avut la Clichy, îşi ascunde reticenţele. în-
cercasem de atâtea ori să i le împărtăşesc! Eu am fost cea
care a avut ideea ca el să stea din când în când la Fraenkel.
I-am spus: „Tot oscilezi între Paris şi Louveciennes. Stai
aici câteva zile. Bucură-te de discuţii şi de oameni". Şi acum
se supune şi se duce acolo, îi place, iar eu mă întunec şi stau
cloşcă pe cuibul meu gol!
Când am ajuns la Villa Seurat ieri-dimineaţă, la micul de-
jun, Eduardo a fost cel care s-a aplecat pe fereastra locuinţei
lui Fraenkel să fluiere de „bună dimineaţa". Iau micul dejun
cu Eduardo şi Henry, care încearcă să-mi facă un rezumat
a trei zile petrecute cu Fraenkel. îmi povestesc cum descrie-
rea schizofreniei i se aplică şi lui. Cum Tropicul Cancerului
e o carte de canibalism şi sadism. Henry cel din perioada
aceea, în a cărui cameră mă duceam şi în a cărui sensibili-
tate plonjăm, trecând prin acest edificiu, dincolo de el, din-
colo de această atitudine, această carte pe care el o punea între
el şi lume ca să pareze loviturile.

Cu Fraenkel am vorbit despre Rebecca. O plăcea ca fe-

meie, îi plăcea aerul ei sănătos. Am vorbit despre faptul că
eu le-o iau înainte, ducând o viaţă mult mai aventuroasă da-
torită puterii mele de a acţiona, de a juca feste, de a înşela,
de a minţi. I-am spus lui Henry: „în loc să le numeşti feste,
de ce nu foloseşti un cuvânt mai frumos, numindu-le creaţia
mea ?“ Această creaţie o admiră Fraenkel. Am căzut de acord
că Rebecca era mai realistă decât mine. Şi o scriitoare cla-
sică, în timp ce noi suntem romantici.

Noaptea, Henry îndrăgostit. Mă acoperă cu sărutări. îmi

aşază mâna pe penisul lui. Pe jumătate adormiţi, pe jumă-

158
tate visând, facem amor până mă aduce la paroxism. Va-
luri-valuri de dorinţă. Adormim îmbrăţişaţi. îl anunţ că i-am
spus Rebeccăi că o să mă mărit cu el. Era lună plină.

17 august 1935
L ’inconscience du monde, care făcea posibil ca eu să port
o rochie roşie de catifea dimineaţa, la Richmond Hill, du-
cându-mă la New York ca să-i pozez lui Richard Maynard.
Ieri a fost o zi importantă pentru mine ca scriitoare. In
noaptea precedentă, am ieşit cu Eduardo, Rodina şi prie-
tena ei lesbiană, Carol, şi Hugh. La Balul Tabarin. Eram
obosită după ziua de orgie cu Rebecca, după ziua şi noaptea
cu Henry. Mi se plimbau prin minte diverse sintagme: reve
eveille, vis cu ochii deschişi. (Analiză proustiană.) Uextase
joint â l’analyse. Neplăcerea faţă de realismul meu feminin,
atât de clar separat de eul meu ideal.
Ieri-dimineaţă m-am dus la Elizabeth Arden ca să-mi îm-
prospătez tenul. Faptul că stăteam culcată acolo, relaxată,
mi-a indus un fel de visare, care îmi amintea de starea pe
care am avut-o când am fost sub anestezie, dar era mai plă-
cut. Atunci am văzut realitatea şi subconştientul împreună;
fuzionau sau alternau armonios. Şi Hugh spusese că aveam
momente când eram nebună. Starea de graniţă, trecerea de la
normalitate la fantezie şi nevroză, asta voiam să prind. Am
început un nou monolog despre tata, nu despre Rank. Am dat
fuga la Henry. Avea un comision de făcut. M-am aşezat la
maşina lui de scris şi într-o viteză disperată am scris cinci
pagini într-un stil nou, începând în prezent, în salonul de
la Elizabeth Arden, despre picioarele tatei. Acum ştiu cum
o să scriu cartea asta.

însemnări: Mereu eter. Intru şi ies din tunelul conştien-

tului şi inconştientului cu detalii realiste complete şi cu cel
mai pur reve eveille.

159
 în acelaşi timp primesc încurajări de la Dorothy Dudley,
laude călduroase atât pentru romanul meu, cât şi pentru
Alraune. în roman sunt o pionieră a descrierii relaţiilor din-
tre femei, zice ea. Alraune este flacăra albastră, comuniunea
pură. Pentru mine, romanul este focul. Sunt aproape eu în-
sămi în Alraune pentru că este în consonanţă cu viziunea
mea. Personajul lui Henry din roman - aproape că poţi să-l
miroşi. E atât de dramatic şi de puternic! Şi peste toate as-
tea, o scrisoare entuziastă de la Katrine, care a dat scrierile
mele spre lectură ginerelui ei, editor.
Şi pe deasupra ştiu că acum pot să beau vin fără să mi
se facă rău. La treabă, aşadar!

18 august 1935
După ce am recopiat Alraune, am scris despre jurnalele
care ard în cartea despre tata. Mi se pare că aşa nu mai am
cum să mă împotmolesc. Imit jurnalul, aproximându-i tonul
sincer şi plenitudinea.

22 august 1935
M-am întors acasă de la Villa Seurat cu trăiri foarte in-
tense, am copiat zece pagini din jurnalul de la New York
(am nevoie să retrăiesc mereu aventurile febrile şi trium-
furile de la New York); apoi, într-o stare de mare exaltare,
am scris două pagini despre muzică pentru cartea despre tata.
Muzică. Asta e unul dintre cuvintele-cheie. Muzică. El, mu-
zicianul, nu a făcut lumea să cânte pentru mine, nu m-a lă-
sat să cânt sau să dansez. „Nu am putut niciodată să dansez
în jurul tău, o, tată. Nimeni nu a dansat vreodată în jurul
tău. îndată ce te-am părăsit, tată, lumea întreagă a început
W /V «

sa cânte.

Nevroză: să atribui sarcinii fiecare schimbare fizică. Pen-

tru că m-am îngrăşat, am dat fuga la doctor să mă consulte.

160
încă nu pot crede în fericire. Tânjesc după New York, după
idilele, plăcerea şi intensitatea de acolo. Nu mai tânjesc după
Rank.
Joaquin ne trimite primele drepturi de autor pentru so-
nata lui, şaptezeci de franci. Primele drepturi de autor ale lui
Henry se vor duce pe tipărirea Scenariului. Henry este atât
de uman!

Rebecca îmi trimite o scrisoare necruţătoare despre car-

tea lui Fraenkel, care, crede ea, este patetică pentru că nu
conţine nimic ce n-ar putea fi spus în două pagini. E de pă-
rere că e găunoasă şi repetitivă. Crede că nici Fraenkel, nici
Henry nu au deloc simţul realităţii, care e baza literaturii -
a vieţii, de fapt. Ei stau şi vorbesc despre o Anglie imagi-
nară, despre cititorii imaginari ai lui D.H. Lawrence; îm-
proaşcă peste tot cu platitudini. Nu i se pare că ei ar câştiga
ceva din apropierea mea; nu e decât o imensă pierdere de
timp şi energie, sunt oameni care iau, satisfăcându-mi in-
stinctele materne, dar eu n-ar trebui să-i las să mă distragă,
ar trebui să trudesc mai departe la propria-mi operă...

în seara asta stau în birou, beată de muzică, scriind scri-

sori, dansând scrisori. Muzica este pentru mine un stimu-
lent de primă clasă, mai puternic decât vinul. Sunt beată.
Comunic cu oamenii. Scriu numai ca să comunic cu oame-
nii. Iubesc oamenii.
Gelozia lui Henry e la fel de intensă ca a mea. Nu mă lasă
să-i cunosc prietenii tineri şi frumoşi. Mi-a luat mult timp
să am încredere în dragostea lui. Nu am vrut niciodată să-mi
las haine la el, pentru că îmi aminteam de povestea cu soţia
lui care o găsise pe June îmbrăcată în chimonoul ei. Mi-1
imaginam lăsând o târfă să-mi poarte lucrurile. îmi aminteam
alte pângăriri de care îmi povestise şi propria mea atracţie faţă
de pângărire.
în monologuri nu există punctuaţie.

161
 îmi plac toate lucrurile de dimensiuni anormale, ireale.
Fie prea mari, fie prea mici.

Louveciennes. Hugh e sănătatea mea psihică. Altfel, lu-

mea ar părea întotdeauna cu susul în jos. In Hugh e sănă-
tate, pace, rezistenţă la schimbare, dragoste eternă, rutină. Dar
cel care dă dovadă de cel mai mult simţ ocrotitor e Henry.
Când Fred a spus că anumite părţi din romanul meu sună
ridicol în franceză (ca şi Lawrence), iar eu am fost distrusă,
Henry mi-a luat apărarea şi a venit la mine, şi mi-a luat ca-
pul în mâini, lipindu-se de trupul meu în timp ce vorbea.

5 septembrie 1935
Intr-o după-amiază, la Fraenkel, Eduardo, Henry,
Fraenkel şi cu mine am compus împreună o piesă pe tema
morţii lui Fraenkel. El ne cere să credem în moartea lui, aşa
cum au crezut oamenii în moartea lui Cristos, pentru că
atâta timp cât nu credem în moartea lui, nu va putea învia.
Henry nu a murit niciodată astfel, deşi a atins acelaşi abis
al suferinţei. Probabil pentru că şi-a trăit până la capăt su-
ferinţa; nu a fost o suferinţă provocată de frustrare. Frus-
trarea provoacă moarte. Suferinţa, absolută şi reală, nu ucide.
I-am spus că acest lucru se întâmplă pentru că el ştie atât
de bine că înţelepciunea ucide viaţa, pentru că el insistă me-
reu asupra unui echilibru: o zi de înţelepciune, una de ne-
bunie ! Că el are mai multă dreptate când scrie nonsensuri -
fantezie sau burlesc, ca în scrisorile de la New York -
decât atunci când îşi prezintă descrierile şi impresiile din
New York ca înţelepciune. Nu poate scrie înţelept, precum
Keyserling, sau serios, ca Duhamel. El nu ştie; nu are decât
viziunea lui nebunească, fantastică. E contorsionist. într-o
seară a spus foarte serios, după ce Fraenkel îi demonstrase
că el mereu caricaturizează oamenii: „ Nu mai vreau să fiu
contorsionist". Il atrage înţelepciunea, îl fascinează. Nu ajunge
la ea decât în mari străfulgerări divine, cu multe recăderi.

162
 Am găsit modul în care pot turna tot ce gândesc sau simt
în fiecare zi într-o carte care să nu fie jurnalul. Cartea mea
despre tata e scrisă ca jurnalul. Bineînţeles, nu intră totul
în ea, dar aproape în fiecare zi gândesc sau fac ceva care e
legat de povestea aceea. Cartea mea despre tata e bună pen-
tru că e scrisă la cald. In cartea asta îl descriu pe Henry cu
mai mult umor, mai neglijent. El a izbucnit în râs când a
citit scena în care apare prima oară şi fraza mea de început,
„Totul e bine“. Scriu cu mai puţin respect sau naivitate, dar
nu cu mai puţină dragoste. Lucrez încet, de mână, în timp
ce Henry scrie povestea lui Max.1

Fraenkel e împotriva lui Henry. Hugh e împotriva mea.

Cei fără culoare, care nu fac gesturi mari, sunt acuzaţi că
le lipseşte generozitatea. Henry şi cu mine dăruim într-un
fel atrăgător, dar iluzoriu, nu real. Insă lumea are nevoie
de daruri iluzorii, sau de darul iluziei.
S-a terminat cu regretele în legătură cu Rank.

Sunt din nou prizonieră într-o viaţă prea strâmtă, deşi

Dumnezeu ştie că e destul de plină. Am scris vreo sută de
pagini din cartea despre tata. Luni dimineaţa plec de la
Louveciennes cu Hugh; mă opresc la bancă să pun jurna-
lul de la New York în caseta de siguranţă, pentru că am ter-
minat de copiat. Iau un taxi până la Villa Seurat. Când ajung
îl văd pe Eduardo ducând lapte pentru micul dejun împre-
ună cu Fraenkel. Ne sărutăm unul altuia colţurile gurii. Fug
sus. Henry deschide uşa exact când mă pregătesc să bat. Mă
simte când vin. E în toane bune pentru că a primit o scrisoare
de la un nou admirator şi ne aşezăm să lucrăm la campania
de trimitere prin poştă a abonamentelor pentru Numărul Unu

1 Povestea întâlnirii întâmplătoare a lui Henry Miller cu un refugiat

cerşetor, la Paris, a apărut pentru prima oară în volumul Max and the
White Phagocites, publicat de Obelisk Press în octombrie 1938, apoi în
primul număr al revistei americane The Phoenix (toamnă 1938).

163
din Seria Siana, Alter Retour New York. Scriu o mulţime
de scrisori. Apoi fac cumpărături pentru prânz. Eduardo
îmi duce sacoşa de piaţă, ca să putem sta de vorbă. Băiatul
pe care îl iubeşte se prostituează; „face" Cafe Select; şi în
ciuda horoscoapelor care indică o relaţie de dragoste, bă-
iatul vrea să rămână la profesia lui, iar Eduardo e trist.
Iau masa împreună cu Henry. E foarte afectuos. Tragem
un pui de somn. Mă posedă atât de violent încât îi spun că
trebuie să mă fi transformat într-un vagin uriaş. Sunt atât
de elastică şi flexibilă, stau cu picioarele cât pot de ridica-
te, cu spatele curbat, oferind întregul ca pe un buchet, iar
lui Henry îi place să-l privească, îi place să-l vadă, roşu şi
lucios, alunecând înăuntru şi în afară aţâţător. La un mo-
ment dat îmi pierd complet capul, intru în transă, înnebu-
nesc, toată numai sex, sex orb, fără identitate ori conştiinţă.
Şi Henry, tot inconştient, murmură „Ticălos nenorocit",
ceea ce mă face să râd. Adormim râzând. Draperiile negre
de catifea sunt trase. Henry doarme adânc.
La femme de menage spală vasele. Eu fac o baie. îmi pun
rochia corai cu guler Medici, ascund totul sub o pelerină
neagră şi trec pe la Richard Thoma, ca să recuperez manu-
scrisul lui Alraune pe care i l-am împrumutat şi exempla-
rul meu din revista Minotaure. îmi spune că a creat o rochie
pentru mine. El nu aparţine epocii noastre suprarealiste. E
romantic şi decadent. Nu-mi spune poveşti fantastice, ca
atunci când ne vizita, pentru că ştie că nu le cred, deşi îmi
plac şi ştiu că sunt o prelungire a scrisului său.
Mă întorc la Henry. îi aduc o sticlă cu pudră de talc. îi
fac cafea. Lucrăm până la ora cinei. El corectează ce am scris
despre tata. Zice că e bine. Vrea să meargă la film. în timp
ce priveşte minunatele imagini din China mă ia de mână; ne
comunicăm stările emoţionale prin atingere. Ieşim de la film
transpiraţi. Henry e flămând şi mănâncă supa rămasă. Eu
detest supa la Louveciennes, dar îmi place să-i fac supă lui
Henry, pentru că lui îi place şi pentru că abureşte pe masă
şi pare un liman, tot aburul ăsta, când afară plouă; iar Henry
e fericit că are o locuinţă stabilă şi nu vrea să se mute.

164
 Marţi după-amiază mă duc la familia Harvey. Kahane
e în vizită la Henry, aşa că mă opresc să-l rog pe Fraenkel
să vină cu mine. E singur. Se bucură că mă vede. Henry mă
ţine departe de el. Dorothy i-a spus lui Fraenkel că se vede
că e îndrăgostit de mine. Eu ştiam asta. Ştiam că se va re-
peta povestea din Werther’s Younger Brotther: Henry, exact
ca în cartea lui Fraenkel, şi „Matilda", soţia fratelui său, fe-
meia tabu.1
După vizita la familia Harvey, stau cu Fraenkel la Select.
E puţin beat. Când îi spun că e timpul să mergem pentru că
mă aşteaptă Henry, zice: „O, exact ca Matilda". Toţi sun-
tem victimele unor tipare şi teme obsesive. Când ne întoar-
cem, Kahane e tot acolo, aşa că ieşim cu toţii să cinăm în oraş.

Miercuri. Eduardo vine cu un volum din Encyclopaedia

Britannica despre „culoare", ca să discute cu Henry. Luăm
prânzul. Henry mă sărută din jumătate în jumătate de oră;
după fiecare scrisoare fie îmi face masaj, fie îmi frământă
trupul. La cinci nu mai avem stare şi ieşim. Trecem pe la
librărie să ne luăm banii pe cărţile vândute, în valoare de
douăzeci şi cinci de franci, mottoul nostru fiind „De la su-
prarealism încolo". Cumpărăm a zecea parte dintr-un bi-
let de loterie. La poştă.
Vorbesc din nou despre nevoia de anonimitate, ca să-i
protejăm pe Hugh, pe tata, pe mama, pe fraţii, prietenii,
amanţii mei. I-am scris lui Kahane încercând să-l conving.
La şase şi jumătate trebuie să mă întâlnesc cu Hugh şi să-i
mulţumesc pentru florile pe care mi le-a trimis la Villa Seurat
cu cartea lui de vizită: „Hugh. Pot să te văd mâine ?“ Tran-
dafiri roşii superbi, trimişi la adresa unde se presupune că lo-
cuiesc singură într-o cameră. Mă întorc cu maşina la
Louveciennes.

1 Inspirat de Suferinţele tânărului Werther de Goethe, Michael Fraenkel

şi-a folosit propria experienţă, de a se fi îndrăgostit fără speranţă de iu-
bita fratelui său mai mare („durerea modelatoare a vieţii mele“), ca su-
biect al unui roman, pe care l-a şi publicat la editura proprie, Carrefour,
în 1930. ’

165
 Joi. Nu pot să lucrez. Mă simt dezrădăcinată. Mi-e dor
de Henry. Sunt singură toată ziua cu radioul, sucul de por-
tocale, munca, o scrisoare de la Katrine în care îmi spune
că Jim McCoward n-a înţeles romanul meu: publicarea la
New York este exclusă.
A trebuit să-i spun Emiliei că plecăm în America, pen-
tru că Hugh n-o mai poate suferi şi a angajat pe altcineva, iar
eu îl las, pentru că nu intenţionez să stau acasă prea mult şi
vreau să fie bine servit şi îngijit când ne vom muta la Paris.
Ea a plâns, am plâns şi eu. Dacă n-ar fi fost el, aş fi păs-
trat-o pe Emilia până la moartea mea, din milă, dorinţă de
a o proteja şi afecţiune, până când pânzele de păianjen m-ar
fi sufocat, până când mizeria din jur m-ar fi dizolvat, până
când hainele mele ar fi putrezit, până când m-aş fi dezinte-
grat din cauza nepăsării şi ineficienţei care mă înconjoară.
M-am apucat să rescriu romanul la persoana a treia, în-
cercând să adaug puţină substanţă şi să atenuez naivitatea
începutului.

12 septembrie 1935
Nu are destulă substanţă.
Tata şi cu mine nu ne scriem. Refuz să mă port ca un copil
ascultător care îi scrie mereu, aşa cum am făcut la New York.
Ceea ce urăsc cel mai mult e o zi întreagă la Louveciennes
în compania trecutului meu. Trebuie să merg înainte foarte
repede, să pun multe întâmplări între mine şi trecut, pentru
că încă este o povară.
Ieri, a fost o seară frivolă cu Bill Hoffman, cu soţii
Barclay Hudson, Henri Hunt şi Hugh. Lumini strălucitoare,
o cină savuroasă la Maxim, Cabaret aux Fleurs cu Kiki.
Hoffman a fost din nou ameţit de mine. E îndrăgostit
de veselia mea. M-a întrebat din nou: „N-ai vrea... ?“ Era
foarte roşu, după o lună de vânătoare în Scoţia. Cu şampa-
nie, totul ar fi fost posibil chiar acolo, cu ajutorul luminilor,
al muzicii, al alipirii în dans, al căldurii trupurilor împere-
cheate, al sânilor goi ai dansatoarelor, care l-ar fi făcut cu-

166
rios în privinţa alor mei. Dar a doua zi îmi dau seama că e
imposibil.

Faţă de Henry nu am niciodată remuşcări. El a luat în-

totdeauna de la viaţă tot ce i-a oferit. El m-a învăţat să iau.
Nimic nu m-ar putea împiedica vreodată să iau ceva ce mi-aş
dori, dar Bill, care vânează în Scoţia şi poartă cămăşi de mă-
tase, nu mă tentează. Acum însă cunosc adevărata veselie,
departe de Henry, adevărata uitare de sine, şi cunosc beţia,
iar când sunt beată sunt spirituală şi de o veselie contagioasă.

Plăcere. Henry îmi refuză mereu plăcerea, instinctiv. Mă

îngrădeşte. Se afirmă exact aşa cum făcea Eduardo, spunând
„Nu“. Dacă vreau să aprind focul, Nu. Dacă vreau să merg
la Select, Nu. Dacă vreau să văd un film bun, n-are chef să
mergă prea departe şi mă duce la cinematograful din cartier,
Alesia, unde mă chinuie plictiseala şi puricii!

Astăzi m-am gândit serios să devin o cocotte de lux. Vreau

bani, parfum, lux, călătorii, libertate. Nu vreau să stau în-
chisă în Villa Seurat şi să gătesc pentru imbecili ca Fred şi
prietenii timoraţi, burghezi, slabi, plângăcioşi ai lui Henry.
Şi irosirea. Nu pot să-mi irosesc viaţa astfel. Am nevoie
să creez continuu sau să mă bucur de viaţă intens. Nu pot
nici să stau ore în şir cu Fred, Benno, Max, Roger, Brassaî,
Fraenkel.

Eduardo este în situaţia în care eram eu cu June. Suferă

de aceleaşi greutăţi de a intra în viaţă, nervozitate, stomac
deranjat, insomnie, surescitare, nelinişte, spaime, retragere,
nevoia de a se izola ca să-şi regăsească forţa, teama de a se lăsa
în voia lucrurilor, nevoia de a juca şah. Il vit encore en jouant
â la vie.
Se identifică pe el şi pe băiatul pe care îl iubeşte cu mine
şi June. In acelaşi timp, cum se întâmplă cu îndrăgostiţii,
descoperă că puterea lui de a iubi creşte şi se extinde, aşa
că dă fiecăruia ceea ce merită, iar eu sunt copleşită! Stăm

167
la Select şi îl privim pe iubitul lui căutându-şi clienţi. Are
pălărie şi cravată noi, verzi. îl zăresc în trecere pe Marcel
Duchamp, arătând ca un om mort şi îngropat de mult, care
joacă şah în loc să picteze, pentru că e mai aproape de imo-
bilitatea completă, cea mai bună poză pentru un mort. Ochi
de sticlă şi piele de ceară.
Şi Dorothy Dudley, care nu mai ştie unde se află, arată
ca un câine şpiţ. Recunoaşte anumiţi oameni, mâncarea, bău-
tura. Dar în restul timpului ochii ei privesc lumea ca dintr-o
corabie pe valuri, fără a părea că disting ceva.

Am în mine microbul jazzului american. Predomină o

globulă de jazz, nici albă, nici roşie. Aştept pe cineva. Nu
e în Franţa. Simt asta. Unde e ? Dacă nu vine curând, o să
mă rătăcesc în cine ştie ce periculoasă aventură banală. Mi-e
atât de frică de aventuri banale! J’ai la fievre de nouveau
(Iar am febră). Il est en retard (întârzie). El nu trece prin
faţa cafenelelor franţuzeşti, unde eu am întâlnire cu Pre-
zentul.
Trece pe aici Anne Harvey, care îmi spune că Brâncuşi
e en arret. Şi-a descoperit filozofia şi nu mai vrea să fie stră-
mutat, ceea ce se aplică şi tatei. Nu vor să fie mutaţi din loc.
Mi-e groază să mă duc în Spania cu Henry, pentru că asta
va însemna cafenele, străzi, târfe, străzi, cafenele şi filme. Nici
o aventură uriaşă sau fantastică. Cafenele. La fel cum stau
aici cu Eduardo, bând vin d'Alsace şi uitându-ne la June, mi-
norul - o, atât de tânăr - făcând rost de clienţi.
Vreau să fiu curvă, dar nu ştiu cum se face. Să stau la Cafe
Marignan şi să las un bărbat cu maşină galbenă şi terrier sco-
ţian să mă ia cu el ? Banal. El, cel pe care îl aştept, trebuie să
ştie să asculte. S-ar putea să fie în Spania.
Adaug pagini la cartea despre tata, despre perioada eclip-
sată a vieţii mele, a vieţilor noastre. Eclipse. Vremea când po-
zam pentru pictori. Nici un pic de savoare. Viaţa mea la
Havana. Primul an al căsniciei mele. Savoarea întâmplări-
lor. De ce adesea vine doar en retard, când trăieşti o altă

168
viaţă sau când povesteşti cuiva incidentul ? In discuţiile cu
tata s-a redeşteptat în mine toată aroma copilăriei. în timp
ce vorbeam, am simţit toate gusturile. Dar nu toate revin cu
aceeaşi intensitate. Multe lucruri pe care i le-am descris ta-
tei le-am spus fără nici o plăcere, fără nici un gust în gură.
Unele porţiuni din viaţa mea au fost trăite ca sub efectul
eterului, şi multe altele într-o stare de eclipsă totală. Unele
s-au limpezit mai târziu; adică s-a ridicat ceaţa, evenimen-
tele au devenit mai clare, mai apropiate, mai intense, şi au
rămas parcă dezgropate pentru totdeauna. De ce unele au
revenit la viaţă şi altele nu ? De ce unele au rămas fără aro-
mă, iar altele s-au încărcat de o aromă sau un sens nou ?
Anumite perioade, ca aceea în care am lucrat ca model, atât
de intensă la vremea ei, aproape violentă, nu au avut nici-
odată gust. Ştiu că am plâns, am suferit, m-am revoltat; am
fost umilită, am fost şi mândră.
Povestea pe care i-am spus-o tatei despre vremea în care
pozam, sau lui Henry, nu a fost lipsită de culoare ori intri-
gă, dar a rămas fără aromă. Nu a fost neînsemnată în lanţul
vieţii mele, căci am reţinut-o ca pe prima mea confruntare
cu lumea.
A fost perioada în care am descoperit că nu eram urâtă,
un moment foarte important pentru o femeie. A fost o pe-
rioadă dramatică, începând cu prima oară când am pozat pen-
tru pictori în costumul Watteau şi sfârşind cu a fi starul
Clubului, fata de la Gibson şi model pentru multe coperte
de reviste, tablouri, miniaturi, statui, desene, acuarele. Am
scris chiar şi un roman despre asta.1
Nu cred că ceea ce trăim vag sau într-o stare de ireali-
tate, ca prin vis sau ceaţă, dispare complet, pentru că îmi

1 Anai's Nin şi-a abandonat în cele din urmă romanul Aline’s Choice,
pe care îl începuse în 1923; i s-a părut că suferea de o „viziune dezechi-
librată". „Evadam din mizerie, tristeţe, naturalism, cinism, urâţenie fizică
şi sufletească", nota ea în jurnal în februarie 1926. „Falsificam cu scopul
de a înfrumuseţa." Deşi numele eroinei ei aminteşte de Aline et Valour,
se pare că Anai's Nin nu cunoştea pe atunci romanul lui Sade.

169
amintesc de o plimbare cu maşina prin Louveciennes cu mulţi
ani în urmă, când eram nefericită, bolnavă, indiferentă, ca
într-un vis. Plimbarea asta, pe care am făcut-o cu toate sim-
ţurile adormite, am repetat-o aproape zece ani mai târziu cu
simţurile treze, sănătoasă, cu ochii limpezi şi am fost surprin-
să văzând nu numai că îmi aminteam drumul, ci şi fiecare de-
taliu al acestei călătorii pe care eram convinsă că n-o văzusem
şi n-o simţisem. Era ca şi cum aş fi fost somnambulă, în timp
ce o altă parte a corpului meu ar fi înregistrat şi observat
prezenţa soarelui, albeaţa drumului, striaţiile radiatorului,
în ciuda incapacităţii mele de a gusta. Astăzi văd fiecare frun-
ză din fiecare copac, fiecare chip de pe stradă - şi totul lim-
pede, ca frunzele după ploaie. Totul foarte limpede.
E ca şi cum, înainte, aş fi avut perioade de miopie, un
fel de orbire psihologică faţă de momentul prezent, şi mă
întreb ce a provocat această boală. Poate un singur necaz, un
şoc, să provoace orbire, surzenie, somnambulism, irealitate ?
Astăzi totul e absolut clar, ochii se concentrează cu uşurinţă
asupra prezentului, se concentrează pe conturul şi culoarea
lucrurilor, care devin la fel de luminoase şi de clare cum sunt
la New York ori în Elveţia, sub zăpadă. Intensitate şi lim-
pezime, dincolo de percepţia senzuală.
Nevroza e ca o pierdere a tuturor simţurilor, a percepţiei
cu ajutorul simţurilor. Provoacă surzenie, orbire, somn sau
insomnie. Dar de ce anumite lucruri revin la viaţă şi altele nu ?
Psihanaliza, de pildă, a redeşteptat vechea mea dragoste pen-
tru tata, pe care o credeam îngropată. Care au fost construc-
ţiile vieţii ce au căzut complet în uitare ? Ceea ce a fost intens,
viu, dispare uneori pentru că intensitatea însăşi a fost in-
suportabilă. Dar de ce lucrurile fără însemnătate se întorc
limpezi şi curate, brusc întrupate ?

18 septembrie 1935
Eduardo e influenţat de suprarealism. Strălucirea de după,
umbrele aruncate de lucruri de mult trecute. Unde e Rank ?

170
 Tendue vers I’impossible toujours, moi. Mereu caut im-
posibilul. Când scriu, îmi consum nevroza. Din nevroză, scriu.
Astfel, procesul creaţiei este pentru mine unul trist. Aş pre-
fera să fiu animatoare într-un club de noapte şi să dansez
jazz până mor.

Ieri, furtună selenară. Aşa că am făcut o dramă din două

lucruri: prietenii lui [Henry] banali, buni de nimic, şi faptul
că se foloseşte de oameni. M-am revoltat împotriva faptului
că îi foloseşte pe prietenii mei ca să-l ajute pe Fred, şi îm-
potriva susţinerii lui Fred, care nu e decât o copie ieftină a
lui Henry.
Oricum, i-am dezvăluit lui Henry neliniştea şi deziluzia
mea. Să plec de la Louveciennes, care e în afara lumii; să
intru la Villa Seurat, dacă Villa Seurat ar fi numai Henry -
dar Henry e înconjurat de Fraenkel şi de Fred. Ce sărăcie şi
monotonie! Pot să fac piaţa pentru Henry, pentru că îl iu-
besc; nu pot să fac piaţa pentru Fred. La New York era la
fel. Acum văd mai limpede. Henry are prieteni banali şi îi
face să pară extraordinari caricaturizându-i. Ii inventează.

Eu, ca şi June, atrag oameni neobişnuiţi, extraordinari,

ca Louise, Artaud, Rank, Eduardo, Allendy, Rebecca, Bel
Geddes.

A folosi oamenii: Henry a pierdut prietenia lui [Aleister]

Crowley împrumutându-se de la el şi apoi fiind prea timid
ca să-l abordeze, convingându-1 astfel pe Crowley că de fapt
nu-i pasă de el şi doar l-a folosit. Iar acum îi scrie o scrisoare
de scuze. De data asta a fost sincer. Dar tot restul timpului,
nu abordează oameni decât pentru a-i folosi. L-am văzut fo-
losind nenumăraţi oameni. Nu înţelege că pe ceilalţi îi ră-
neşte să fie folosiţi. Nu ştie că numai în dragoste poţi să te
foloseşti de celălalt. In dragoste nu se cheamă că te foloseşti.
Dar în rest, ceea ce face se numeşte curvăsărie.

171
 îmi amintesc că atunci când i-am cunoscut pe June şi
Henry nu auzisem niciodată cuvântul folos. Eu nu ştiam ce
înseamnă să cerşeşti sau să foloseşti pe cineva în mod deli-
berat. Am învăţat. Am făcut de multe ori asta pentru Henry.
I-am imitat pe ei. Henry e profund viciat. Se poartă ca o
curvă în mod natural. Şi cât de urât cerşeşte, cu aroganţă,
cu cinism. Uneori cu umor. Atunci îţi e mai uşor să-l ierţi.
Scrisoarea lui imploratoare către Fred1, pe care are de gând
s-o trimită la toată lumea, e plină de umor. Dar lista lui m-a
înfuriat. Toată lumea. Toată lumea pe care abia am cunos-
cut-o şi cu care vreau să mă împrietenesc. Asta e mai uşor
de înţeles - simte că ei l-au înşelat într-un fel şi vrea o com-
pensaţie - dar ce compensaţie! Exact ca June: când l-a pier-
dut pe Henry, a vrut bani.

Furtuna a trecut. Henry îşi înclină capul şi aşteaptă să

treacă furtuna. Pare blând şi plin de remuşcări. Am plâns.
N-am câştigat nimic, nu s-a schimbat nimic. îmi dau sea-
ma că sunt singură. Stăm în pat şi el îşi acoperă defectele cu
o revărsare de mângâieri. Mă culc. N-am câştigat nimic, nu
s-a schimbat nimic. Aventuri, petreceri strălucitoare depar-
te de Henry, nu cu Henry. Viaţa lui e nebunească, e ca un
circ. Nu pot să râd tot timpul. Nu e întotdeauna amuzant.
E ca şi cum ai avea un copil care te epuizează jucându-se.
Nu poate ieşi nimic extraordinar de aici. Mereu un circ. Fred
ca o maimuţă. Fraenkel ca un şoarece, ronţăind cuvinte. I-am
spus lui Henry că a încercat mereu să facă o glumă din orice
ca să eludeze responsabilitatea a tot ceea ce face.
Acum sunt bolnavă fizic. întoarcerea în Franţa a fost un
pas înapoi.

1 Un pamflet de douăzeci de pagini, „What are you going to do about

Alf?“ („Ce aveţi de gând să faceţi pentru Alf?“), care solicita subven-
ţii pentru a-1 trimite pe Alfred Perles în Ibiza, ca să-şi poată termina ro-
manul. Acest pamflet a fost publicat în octombrie 1935 din fonduri
furnizate de Henry Miller şi distribuit gratuit.

172
 Poate că îmi periclitez fericirea. Există fericire şi există
aventură. De la Rank, nu am mai avut parte de aventură. Rank
a fost o aventură pe care el a luat-o prea în serios. Aventu-
rile nu trebuie niciodată considerate reale. Poate că eu mi-am
făcut viaţa cu Henry prea reală pentru că îl iubesc atât de
omeneşte, realitatea lui îmi răneşte dragostea.
Dar dragostea lui, dragostea noastră ne ţine în viaţă. în-
cercăm să reparăm fisurile, crăpăturile, cu săruturi pasionale.
Ne agăţăm unul de altul. Suntem geloşi. Dragoste. Dragoste.
Dragoste. Nu vrea să mă ducă în cafenele. Se teme să nu mă
piardă. Dacă vorbesc de Londra, întreabă: „Ce vrei să faci
la Londra ?“ New Yorkul e condamnat, fiindcă pentru mine
e plin de strălucire.
întorcându-mă la Louveciennes cu Hugh şi găsind două
scrisori de mulţumire de la pacienţii mei din New York,
amândoi înotând prin viaţă datorită mie, recunoscători, uit
din nou de propria-mi tristeţe.

Când sunt tristă, îmi păcălesc uneori tristeţea plimbân-

du-mă până la epuizare. îmi ofer o fete des yeux. Mă uit în
fiecare vitrină. Rue Saint-Honore, rue de la Boetie, rue de
Rivoli, avenue des Champs-Elysees, Place Vendome, ave-
nue Victor Hugo. îmi cumpăr reviste de modă şi contem-
plu viaţa aristocraţilor din Vogue, întrebându-mă unde aş
putea purta asemenea lucruri - nici la Louveciennes, nici
la Villa Seurat. Efemerul teatral al combinaţiilor mele. Nici
un fel de valori solide, pentru că ştiu că totul se va schimba
curând, pentru a se potrivi schimbărilor interioare. Nu cum-
păr niciodată pentru durabilitate, ci pentru efect, pentru ilu-
zie. Se instalează o deteriorare rapidă, ca în cazul decorurilor
de scenă. Irealitate. Nu am unde să mă aşez.
Mobilitatea creatorului, schimbarea, transformările nu
inspiră încredere umană. Toţi avem nevoie de un lucru sau
de o fiinţă stabilă. Iar fiinţa stabilă e stagnantă. Henry e Knut
Hamsun, chiar şi când spune că nu mai vrea să fie contorsio-
nist. în clipa următoare zice: „Poate că nu asta vreau să spun“.

173
 A doua zi dimineaţa îşi reîncepe povestea despre Max.
îl falsifică pe Fraenkel, de dragul poveştii, dar şi pentru că
nu-1 cunoaşte. Când cunoşti, e greu să falsifici. E ca acum,
când cunosc sensibilitatea şi înţelegerea lui Dorothy Dudley,
în ciuda caricaturii pe care i-am făcut-o.
Fixaţia mea pentru Henry este axa lui stabilă. Câtă vreme
eu cred în el, nu va trebui să fie închis!
Hugh este axa mea şi mă împiedică să înnebunesc. Dacă
aş trăi cu Henry, aş înnebuni. îi datorez totul lui Hugh, toată
forţa mea, tot curajul de a trăi până la capăt pe alte planuri,
îi sunt atât de recunoscătoare pentru că îmi dă libertate, pen-
tru că mă lasă în banii mei şi pentru că e mereu acolo când
mă întorc, întotdeauna şifonată şi cu destule cicatrici. Dul-
cele, tânărul meu tată.
Acum ştiu ce vreau. Pe cineva care să mă ajute să fiu rea,
să mă împingă în miezul aventurii. Henry, Hugh, tata,
Rank - ei toţi mă trag înapoi, mă trag înapoi în seriozitate,
pentru ei înşişi.
Strălucirea, strălucirea New Yorkului, chiar şi pe o tej-
ghea de drogherie. Atâţia bărbaţi îndrăgostiţi de mine acolo,
pe care nu i-am gustat: Buzby, Donald Friede, Bel Geddes;
acum şi Frank Parker, ginerele Katrinei, pentru că mi-a citit
romanul. Vreau să merg la New York cu Hugh în primăvară,
şi totuşi nu vreau să-l părăsesc pe Henry. Sunt posedată de
dorinţa mea de a pleca şi risc să pierd tot ce iubesc cel mai
mult de dragul aventurii.

5 octombrie 1935
Nu am cunoscut niciodată atât de multă plăcere şi atât
de puţină mulţumire. Plăcere: intrarea în familie a lui Feri,
băiatul ungur iubit de Eduardo. Un băiat drăguţ, care sea-
mănă cu Joaquin. îmi place. Are doar douăzeci şi unu de
ani. Mă îndrăgea încă dinainte de a veni la Louveciennes.
M-a văzut la cafenea cu Fraenkel. Mi-a trimis un parfum

174
prin Eduardo. îl iubesc cum îmi iubeam fraţii. Odată cu el,
mi-a intrat veselia în casă. Eu eram singura care dansa ne-
obosită, mima, se juca. Acum eu şi Feri îi însufleţim împre-
ună pe Eduardo şi Hugh. Dansăm. Eu l-am învăţat să danseze.
Spunem ghicitori. Mergem la curse duminica după-amiază.
La Prunier, să mâncăm stridii cu vin alb. M-am îmbrăcat în
hainele lui, care mi se potrivesc. Nu aş putea arăta ca un băr-
bat, dar ca un spiriduş, da. Nu mai vrea să se întoarcă la
Select sau la meseria lui. Pune flori în vaze, face fotografii,
sculptează, repară fonograful şi îşi scrie jurnalul în maghiara.
Atmosferă de râsete, de joacă: de asta am avut atâta nevoie
în viaţa mea cu Henry, care mă limitează la monotonie, re-
fuză să călătorească, vrea să stea pe loc. O supapă. Vreau să
mă îmbrac ca un bărbat şi să pornesc în aventură. Simt plă-
cere. Mă pot bucura acum de lucrurile de care nu m-am pu-
tut bucura până acum. Mâncare, băutură, automobilism,
plimbări, băutură, brioşe la Cernay-les-Vauz. Cluburi de
noapte, jocuri de noroc. Fântânile de pe Champs-Elysees
jucând în soare. Eleganţă, aristocraţi, pedichiură, o nouă pă-
lărie Borgia, violet, o geantă neagră de muşama şi mănuşi.
Vogue. Să dansez cu americanul Roberts şi să fiu îndrăgos-
tită de el o seară, şi el la fel, datorită ritmului. Senzaţia de eli-
berare de vină, de restricţii.

Disperare pentru că viaţa lui Henry şi a mea nu pot fu-

ziona, în ciuda pasiunii. Izbucniri şi revolte amare din par-
tea mea. Una a fost provocată de gestul lui prostesc de a-i
trimite lui June o scrisoare în care cerşea pentru Fred (umor
macabru, aş zice); un formular de abonament lui Dreiser,
care l-a umilit la New York; scrisori rugătoare lui Buzby,
care îl umileşte tot timpul.
— Vreau să-l irit continuând să-i cer, zice Henry.
— De ce continui să cerşeşti ? spun. Am făcut din tine un
om liber. întâlneşte-te cu oamenii ca un egal, nu întotdeau-
na ca să obţii ceva de la ei. Asta îţi distruge toate relaţiile.
Aşa l-ai pierdut pe Crowley. Ai complexul unei curve, uiţi

175
că oamenii au complexe când se simt folosiţi. Adu-ţi aminte
ce ţi-am spus despre tragedia lui Dreiser. In ziua în care vei
ajunge o celebritate, vei cunoaşte durerea de a vedea că oa-
menii vin la tine nu din dragoste, ci pentru strălucirea nu-
melui tău şi ceea ce poţi să faci pentru ei. Femeile vor vrea
chiar să se culce cu tine pentru numele şi puterea ta. Tu nu
înţelegi niciodată ce simt alţii, care vor să-i placi pentru ei
înşişi şi care văd că nu faci decât să-i foloseşti. încerc să te
fac conştient de propria-ţi valoare. De ce trebuie să mergi tot
timpul din uşă-n uşă, ca un cerşetor ?
Henry spune că asta dă celorlalţi plăcerea de a dărui.
— Da, îi răspund, dar nu le face plăcere să fie obligaţi să
dăruiască, să fie bruscaţi şi insultaţi, cum faci tu. Eu refuz să
mai cerşesc pentru tine. V-am imitat în joacă pe tine şi pe June,
împotriva adevăratei mele firi. Detest să cerşesc sau să fo-
losesc oamenii. Ce făceai în Clichy ca o farsă este acum, în-
tr-o relaţie reală cu lumea, pur şi simplu pueril, ridicol.
Nu a protestat. Era convins. Dar şi eu eram convinsă de
inocenţa lui. El nu cunoaşte pe nimeni altcineva decât pe el
însuşi, sau ceea ce face el altora. E absolut incapabil să în-
ţeleagă alţi oameni. Adorm gândindu-mâ: „Eşti inocent. Eşti
un inocent".
Henry a fost rănit. Simt din nou, din cauza pasivităţii lui,
a lipsei de reacţie, că l-am rănit. Apoi mă simt vinovată, slă-
bită pentru că a trebuit să fac o asemenea operaţie. Mă simt
zdrobită şi obosită. Gata să-i accept gesturile nebuneşti sau
prosteşti de dragul bietei noastre iubiri.
Fraenkel e supărat din cauza caricaturii pe care i-a făcut-o,
iar Henry nu vede de ce.
Şi astfel - trebuie să trăiesc singură, fără Henry. Să re-
nunţ la absolut.
L-am urât o zi şi o noapte. Apoi m-am întors la el. Să-
ruturi pasionale, scuze. Mângâieri atât de plăcute, poate din
cauza suferinţei şi antagonismului, a disperării. Asta e tot ce
am. Asta e tot ce-mi oferă. Primesc, dorindu-mi să sudeze

176
 totul în aceeaşi clipă. Dar sunt frustrată de visul imposibil.
Despărţirea e necesară, iar în cele din urmă pasiunea va muri.
Cu disperarea asta, mă arunc în senzaţie, plăcere, analiză,
băutură, jocurile cu Feri. O să mă duc singură la Londra. O
să găsesc un alt Rank. Mă simt aproape de Hugh, care e atât
de bun cu mine; îl iubesc cu o recunoştinţă profundă. Şi în
legătură cu el am refuzat să accept limitarea. Să-i întorc spa-
tele, să abandonez absolutul, să alunec spre stânga, spre dreap-
ta, să mă dezintegrez ?
Henry! Henry! O, Henry al meu! Toate femeile trebuie
să-ţi fie infidele, trebuie să te părăsească, pentru că tu nu eşti
bărbat, tu eşti copilul care suge la un sân până dă sângele.

6 octombrie 1935
Jazz la radio. Feri a dansat cu mine până am atins exta-
zul. Dar mi-e rău fizic, rău pentru că puternica mea dorinţă
de aventură şi intensitate e frustrată. Limitări peste tot. Ba-
nii, inerţia lui Henry, ura lui faţă de New York. După câ-
teva zile de plăcere cu Hugh, Eduardo şi Feri, ne-am potolit
pentru că ni s-au terminat banii. M-am simţit profund în-
frântă, pentru că nu puteam să mă duc la New York, să lu-
crez şi să trăiesc liber. Trebuie să mă descurc cum pot cu
Parisul, pe care îl urăsc. Henry mă sacrifică fiecărei nevoi a
lui. A trăi cu el şi a fi dependentă de el ar însemna moartea
mea ca individ, ca artist, ca femeie, ca tot. Numai Hugh m-a
ţinut în viaţă, iar Henry nu mi-a dat nimic în afară de ceea ce
dă o mare pasiune - şansa de a te dărui. Dar dincolo de o
anumită dăruire faţă de Henry, se află moartea.
Aşadar: aventură.
Nu ştiu cum s-o găsesc, de unde să încep. Mă duc singură
la Londra, în prima săptămână din noiembrie. Mi-ar plăcea
să merg la Veneţia şi în India.
Ce nu pot să fac: să-mi termin cartea despre tata - să
psihanalizez oameni ca să câştig bani pentru nimicuri de lux.

177
 14 octombrie 1935
încă mă mai lupt cu demonul. Am găsit un titlu pentru
romanul meu chiar înainte de a i-1 da lui Kahane -104° Fah-
renheit. Am avut mare grijă de Henry cât a avut gripă, dar
l-am părăsit pentru că era weekend - simţind profund dra-
gostea lui.
Deunăzi, când se lăuda cu fericita lui stare de nepăsare,
inconştienţă, nevinovăţie, o lume ca a unui copil, fără neli-
nişti de nici un fel, zicând: „Sunt atât de fericit", nu m-am
putut abţine şi am replicat:
— Da, dar nu-i faci şi pe ceilalţi fericiţi. Aşa ai pierdut-o
pe June.
Mi-a răspuns:
— Vrei să spui, de fapt, că aşa o să te pierd pe tine.
După asta s-a îmbolnăvit, parcă pentru a mă chema îna-
poi. Dar mă simt împietrită, singură şi deziluzionată. Henry
a spus: „Simt că nimic nu ar putea merge vreodată rău între
noi. Toţi oamenii care dau ceva lumii provoacă mari sufe-
rinţe. Eu sunt unul dintre aceştia". Henry trăieşte după le-
gile egoului său, aşa că trebuie să fac şi eu la fel. Mai târziu,
noaptea, când s-a îmbătat, a spus că vrea să meargă la Londra,
după o seară oribilă la Kahane, unde a vorbit ca într-un de-
lir. M-am culcat lângă el, chemându-1 pe Hugh ca un copil
rătăcit. Suferind din cauza diferenţelor. Dimineaţa, pe ju-
mătate adormiţi, ne-am sărutat şi mi-am uitat durerea. O zi
minunată, armonioasă. Amor sălbatic.

Feri e vanitos, fermecător, orgolios, timid, de casă; iu-

beşte ca un copil, nu ca un bărbat; e marţial, lăudăros, iubi-
tor de senzaţii. Grijuliu, galant, aristocratic, deloc moale. Când
dansez cu el îi simt sensibilitatea şi nervozitatea, ca pe a unui
cal de curse. Are un cult pentru mine, ca şi un fel de atracţie.
Ne apropiem foarte mult de dragoste. De-ar avea dublul
vârstei pe care o are! Arată minunat în hainele lui, deloc
efeminat, ci îngrijit şi elegant. Avem aceeaşi înălţime şi con-
formaţie.

178
 Adevărul este că revin încet la firea mea, la tot ce am lă-
sat în urmă iubindu-1 pe Henry, la dragostea mea profundă
pentru frumos, armonie, ordine, pentru o imaginaţie nei-
rosită. în plus, la recunoştinţa şi dragostea mea pentru Hugh,
care mă lasă să fiu eu însămi. O dorinţă inconştientă de a nu
mă duce la Villa Seurat, unde fiecare oră e irosită, risipită, dis-
persată, pierdută în haos, vorbe, pustiu. Nu pot să lucrez acolo.
Mi-e dor de Louveciennes, pe care înainte îl detestam. Mi-e
groază de ziua de luni. Simt că mă dezintegrez, că Villa
Seurat îmi devorează creativitatea. Mă întorc din dragoste,
dar ştiu acum că această dragoste e un compromis, o cedare
laşă în faţa iubirii, împotriva nevoilor şi tânjirilor sufletului
meu, împotriva a tot ce-mi trebuie, iubesc şi sunt. Cu o por-
nire religioasă, îl iubesc pe Hugh, tot ce mă lasă să fiu, să
fac, să simt, să gândesc. Adevăratul meu tată ideal e Hugh.
Henry e copilul meu; aşa că voi muri fără un partener, fără
o dragoste egală, o dragoste care să aibă vârsta pe care o am
eu astăzi.

16 octombrie 1935
O fericire profundă când l-am văzut pe Henry ieri şi to-
tul a fost ca înainte. Mi-am epuizat furtuna de critici. Refuz
să sacrific viaţa şi dragostea pentru o idee despre cum ar tre-
bui să fie sau să trăiască Henry. O profundă tandreţe, pa-
siune, pace.
Henry lucrează la Primăvara neagră, paginile despre
plimbări obsesive. Iubesc această carte. El încearcă să fie atent,
după ce a trecut prin spaima că m-ar putea pierde. Trecem
de la izolare la cea mai pasională apropiere.
Dar suntem singuri. Descurajează vizitele prietenilor pen-
tru că are mare chef de lucru. îmi regăsesc bucuria şi îmi tri-
mit la naiba toate ideile şi idealurile. îmi vreau iubitul, pe
Henry, pur, întunecat, fără cuvinte, instinctiv, o negare a
planurilor mele, a dorinţelor cerebrale. O, cel ce-şi poate ani-
hila simţul critic faţă de viaţă şi fiinţele omeneşti ne apropie

179
de divinitate. Gătesc - cântând încet. îmi port părul ca o ţi-
gancă, buclele îmi ajung până la nas! Henry e gelos pe Feri.
„Să nu faci un bărbat din el!“ Şi astăzi, când am plecat, spu-
nând că o să mă întorc vineri, Henry a spus că era prea mult
până atunci!
Să nu fii niciodată critic, să-ţi râzi de absolut, să-ţi râzi
de ideal. închide ochii.

19 octombrie 1935
Ieri, când am ajuns la Villa Seurat, Henry m-a întâmpi-
nat cu sărutări şi m-a vrut în pat imediat. Era într-o stare care
încă mă mai mişcă atât de mult încât mă pierd în dragoste şi
dor. Moale, vulnerabil, serios, visător, tandru şi atât de aproape
de mine - dincolo de orice cuvinte. Ne-am privit şi ne-am
tot privit. Uneori, când vin cuvintele, dacă Henry spune sau
scrie ceva ce pare să demonstreze că nu ne-am înţeles unul
pe altul, trebuie să-mi amintesc această tăcere şi apropiere cu
care mintea nu are nimic de-a face, o apropiere mai profundă
decât înţelegerea. Dacă vorbim sau dacă o anume scenă arată
că atunci când folosim cuvinte nu suntem la fel de apro-
piaţi, asta nu face decât să dovedească falsitatea cuvintelor,
a gândirii, a expresiei. Tot ce nu s-a spus între mine şi Henry,
tot ce nu se va spune niciodată, e ceea ce există de fapt între
noi, ceea ce nu poate fi spus decât cu degetele, cu buzele, cu
penisul, cu picioarele, cu atingerea pielii, cu mirosul trupu-
rilor, cu vocile ce scot doar gemete, sunete animalice, cu atin-
gerea părului, divinul limbaj al trupului.
O simfonie, un vis. Stăm întinşi pe canapea ascultând Le
Sacre du printemps, paginile din Primăvara neagră sunt pe
birou, cina pe aragaz. Sunt îmbrăcată în rochia persană. Am
scris aici aproape fiecare mângâiere, pentru că numai asta în-
seamnă viaţă şi de rest nu-mi pasă. El e aşa cum e.

Mă întorc la Louveciennes să-mi trăiesc propria viaţă -

să-mi găsesc propriul eu, dar e o nevoie minoră în compa-

180
raţie cu aceea de dragoste. Dragostea e pe primul loc. Dra-
gostea, pierderea, capitularea.
Mi-am descoperit adevărata dragoste pentru Hugh, mi-am
recunoscut nevoia de el. Dragostea pentru pacienţii mei bol-
navi.

Plăcere. O noapte în Louveciennes cu Eduardo, Feri, so-

ţii Guicciardi; spunem ghicitori, ne prăpădim de râs. îmi
regăsesc inteligenţa şi limba ascuţită, când nu sunt timidă.
Mimez într-un stil comic. Bucurie. Nu vreau discuţii. Dis-
cuţiile nu mă satisfac, cu excepţia acelora dintre doi oameni,
care înseamnă a relaţiona. Discuţia de aseară dintre Kahane,
soţii Roberts, Henry şi Fred a fost stupidă.

Colette Roberts face o distincţie subtilă: „Romanul tău

m-a mişcat. E uman şi real, dar este o experienţă recreată
şi, pentru că se petrece la un nivel mai profund decât cel la
care experimentează oamenii de obicei, e un fel de geam în
jurul ei, ca geamul pus deasupra tablourilor la Fuvru. Vezi
foarte bine tabloul real, aproape că-1 simţi, dar există un geam“.

însemnare: Teama de moarte vine atunci când nu tră-

ieşti ; a fi viu înseamnă a trăi cu fiecare bucăţică şi celulă din
tine. Părţile care nu au acces se atrofiază când li se pune sta-
vilă, ca un braţ mort, şi infectează restul corpului cu germe-
nele morţii.

Am învăţat de la Henry să fac dragoste râzând, cu veselie.

Asta iubea Rank cel mai mult la mine, că râdeam de plăcere
în timp ce făceam dragoste, în loc să fiu intensă ori drama-
tică. Spunea că toate femeile pe care le cunoscuse erau prea
serioase în dragoste.

Fraenkel: „June era un copil patologic care făcea din în-

tâmplare combinaţii de culori reuşite, cum fac nebunii, nu
era o creatoare".

181
 Am ucis artistul din Hugh pentru că sunt eu însămi un
artist atât de complet. El mi-a ucis trăirea intensă şi veselia.
Asta a fost efectul pe care l-am avut unul asupra altuia. Când
ne despărţeam, el devenea artist, iar eu îmi regăseam exu-
beranţa.
Sunt mereu vie, entuziastă, surâzătoare, deşi în străfun-
dul meu totul mă întristează şi am un simţ tragic al vieţii.
Sunt geloasă maladiv pe toţi iubiţii şi prietenii mei.

La New York citeam Vogue, ca să aflu mai multe de-

spre weekenduri stilate şi despre cum să te porţi cu major-
domul !

Suntem acasă la Henry. Henry, Fraenkel şi cu mine stăm

de vorbă. Henry a ieşit să ia câte ceva pentru cină. Fraenkel
s-a repezit la mine strigând: „Anis! Anis!“ şi m-a sărutat,
cerându-mi să-l sărut şi eu. Ne-am sărutat de mai multe ori,
în picioare. N-am simţit nimic. Cred că zâmbeam, probabil
ironic. Simţeam la fel ca pentru Artaud - o dorinţă de a
excita, dar nu şi de a răspunde. Eram ameţită. N-am spus
nimic. Fraenkel a zis: „De când aştept asta! Eşti minunată".
M-a lăsat rece.
Mi-am şters rujul şi mi-am pudrat faţa. Apoi am văzut pe
masă portofelul lui Henry, pe care îl uitase. Mecanic, m-am
uitat ce avea înăuntru. Am găsit o fotografie de-a fetiţei lui1
şi una de-a mea. Asta m-a făcut atât de intens fericită, să
descopăr că purta cu el fotografia mea, încât aproape mi-au
dat lacrimile. Mă iubeşte, mă iubeşte. Şi întreaga seară a luat
altă savoare.

Mutându-mă într-un apartament din Paris [subînchiriat

de la Louise de Vilmorin] şi făcându-mi bagajele, văd etiche-

1 Barbara, născută pe 30 septembrie 1919, când Henry Miller era că-

sătorit cu Beatrice Sylvas Wickens, a fost primul lui copil. După divor-
ţul său, în 1924, Miller nu a mai avut nici un contact cu fiica lui vreme
de mulţi ani.

182
tele de New York pe geamantan. Tânjesc după New York.
Dar am discutat din nou cu Henry despre asta şi nu vrea să
meargă. Pentru el e deprimant şi respingător. Fac bagaje. Mă
gândesc la Rank.

28 octombrie 1935
Avenue de la Bourdonnaise 13, al şaselea arondisment. Ei
bine, avionul meu a decolat de la Louveciennes şi s-a oprit Ia
Paris. Mi se pare că nu e decât o escală. încerc să mă con-
ving să mă stabilesc aici. Am venit cu bolul pentru peşti pe
genunchi, cu scoica, acvariul, cristalele mele. Am schimbat
decorurile Louisei, am ascuns figurinele de porţelan, cea-
sul franţuzesc cu mozaic, tablourile franţuzeşti bon-bon,
bric-â-brac-ul Louis XV, XVI sau XX! Am o dulce senzaţie
de lux pentru că telefonul se află lângă cotul meu, ca în filme,
iar eu stau culcată într-un pat alb din satin, cu cearceafuri bro-
date cu iniţialele Louisei. Am găsit scoicile ei, puse bine.
După divorţul ei de Henri [Hunt], stă la Verriere şi vine
să-şi viziteze copiii. Henri şi copiii lui locuiesc la celălalt ca-
păt al marelui apartament, până când vor pleca la New York.
Am dat fuga să-l văd pe Henry, atât de fericită să fiu mai
aproape de el. Un pat alb de satin, un telefon, un apartament
mare. Când pleacă Henri, cei doi copii ai mei, Eduardo şi Feri
(Chicuelo y Chiquito), se vor muta aici. îmi face bine pre-
zenţa Louisei. O s-o vizitez şi pe ea.

New Yorkul pare ceva mai aproape. O trimit pe una din

pacientele mele acolo, eliberând-o de sub autoritatea tată-
lui ei. într-un fel indirect, mistic, anul ăsta am dansat, am
jucat teatru, am cântat la vioară şi am fost la New York. Pa-
cienţii mei au făcut toate astea. Am câştigat o mie de franci
pe douăzeci de şedinţe, pe care i i-am dat lui Hugh, pen-
tru că suntem cam strâmtoraţi. Simt o dulce, stupidă fericire.
Vedem Turnul Eiffel foarte aproape. Oamenii studiază pia-
nul şi cântă prost. Totul e dulce, veridic, real.

183
 Nu pot să mă odihnesc niciodată. încerc să creez o nouă
viaţă. N-aş putea trăi viaţa de rigolă a lui June; poate că aş
putea să trăiesc una ca a Louisei, în stratul superior, şi să
aduc în ea tot ce mă deosebeşte de ei: profunzimea mea. Lu-
xul e dulce, e minunat. Am nevoie de lucruri exterioare pen-
tru că mă trezesc tristă în străfundul meu; apoi, cu ajutorul
frumuseţii, al căldurii, al decorului, al soarelui, al lucruri-
lor liniştitoare, al voluptăţii, mă înalţ către bucurie. Climat,
ambianţă - mă influenţează, mă ajută să visez.
Cum mă ajuta Rank să visez! îmi amintesc cu recunoş-
tinţă sosirea mea la New York, camera pregătită, florile
primite în fiecare zi, cum eram servită, mesele în cameră,
taxiurile, piesele, restaurantele superbe; ideile cu care ne hră-
neam, mai multe cu fiecare zi, înflorind în fiecare zi. Te poţi
îndrăgosti de ceea ce spune un bărbat. în camera mică, în-
călzită de adulaţia lui, intram în transă. Visam. Eram legă-
nată. Instinctul lui de ocrotire, de posesiune era imens. Mă
învăluia. Eram bucuroasă. Scriam scrisori vesele. Nu lucram.
Strângeam tăieturi din ziare ca să-l fac să râdă. Planificam
şi interpretam viaţa: scrisori aruncate prin tubul de sticlă,
ascensoare cu uşi de aramă, cameriste în rochii apretate, de
culoare verde deschis, eleganţă, lumini blânde, radiatoare du-
duind, fluierând. Afară, zăpadă. Eu făceam decupaje şi li-
peam fragmente în albumul nostru amuzant, pe care el l-a
distrus. Ieşeam să cumpăr obiecte simbolice, o căsuţă din
bârne pe uşa căreia am scris: „Nu deranjaţi". Puck - Huck.
Un automobil în miniatură înainte de a alege unul adevărat,
creioane cu capac în formă de inimioară sau două lumână-
rele lipite, care ardeau, pe care le-a găsit când a venit acasă
de la o conferinţă. Se juca. îşi punea haina ca pe o pelerină
şi dansa prin cameră, ca-n filme, urcându-se şi coborând de
pe canapea, de pe scaune. Eu mă îmbrăcam special pentru
el, dansam pentru el. în fiecare seară un alt costum.
Venea între două şedinţe de psihanaliză: „Scumpa mea \“
Ca să râdă de biletul pe care îl găsise în uşă sau ca să-mi
spună cum se descurcase cu pacienţii, ce se mai întâmplase.

184
Atât de ager, atât de intens. Fericirea lui ca un foc, arzân-
du-1, mistuindu-1.
Intr-o duminică după-amiază am îmbrăcat rochia roşie
rusească. încăperea era inundată de reflexiile soarelui şi ză-
pezii. într-o vază erau nişte flori albe. El s-a aşezat pe cana-
pea şi a remarcat luminozitatea lucrurilor din jur. Şi eu eram
luminoasă; asta îl uluia. Eram ca în transă, ca într-un vis.
De-ar fi putut continua visul, de-ar fi ştiut că pentru mine
era un vis - apropierea, acelaşi ritm de gândire şi de sim-
ţire -, de n-ar fi vrut ca totul să fie atât de real! Cum a des-
trămat, cum a distrus realul cea mai frumoasă dintre irealităţi;
căci acum ştiu că bucuriile mele cu Rank erau mistice, de un
fel de care s-ar putea să nu mai am parte niciodată. Ce tra-
gedie că trupul lui a devenit atât de important, că a şters, a
distrus îngemănarea. Eu, în căutarea unei uniuni mistice,
amintindu-mi doar minunatele discuţii în întuneric, în pat,
şi nici una din dezmierdările lui - nici una în afară de atin-
gerea părului lui dimineaţa, când venea în patul meu ca un
copil; uimită că părul lui era atât de moale. Discuţiile noas-
tre aveau un efect magic, un conţinut atât de profund, în-
cât astăzi, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, încă mă mai simt
mistic căsătorită cu un omuleţ care nu a putut transcende
micimea umană, care a distrus un vis, o iluzie, o fantezie şi,
odată cu ele, viaţa.
Ştiu că ne înţelegeam unul pe altul până la capăt. Ştiu că
astăzi, dacă Henry ar vorbi, ar ieşi la iveală tot ce el nu în-
ţelege. Dragostea noastră trebuie să înflorească din tăcere
şi mângâieri.

30 octombrie 1935
Ieri am început să mă gândesc la scrisul meu - viaţa pă-
rându-mi-se insuficientă, uşile închise fanteziei şi creaţiei.
Mai scrisesem câteva pagini din timp în timp. In dimineaţa
asta m-am trezit serioasă, lucidă, hotărâtă, într-o dispozi-
ţie austeră. Am lucrat toată dimineaţa la cartea despre tata.

185
M-am plimbat pe malul Senei după prânz, fericită că sunt
lângă râu. Comisioane. Oarbă în faţa cafenelelor, a strălu-
cirii, a agitaţiei, zumzetului şi culorii vieţii, care stârnesc do-
ruri atât de mari şi nu dau niciodată răspuns. A fost ca o febră,
ca efectul unui drog. Avenue des Champs-Elysees, care mă
tulbură. Bărbaţi care aşteaptă. Ochi de bărbaţi. Bărbaţi care
mă urmăresc. Dar eu eram severă, tristă, retrasă, scriindu-mi
cartea în timp ce mergeam.
N-am nici un ban. Aşa că închid ochii în timp ce trec pe
lângă magazine.
Henry lucrează. A tăiat paginile care nu mi-au plăcut la
New York, cu „Eu moţăi în timp ce voi munciţi, fraţilor".
Trebuie să se ferească de două lucruri: unul e stilul bom-
bastic şi moralizator al filozofului de mâna a doua; celălalt,
pasajele feminine, personale, banale - cele meschine.
E clar acum că eu am mai multe de spus şi n-o să le spun
niciodată atât de bine, iar el are mai puţine de spus, dar le
spune minunat. Este de asemenea clar că suprarealismul este
pentru el, nu pentru mine. Stilul meu e simplu în cartea de-
spre tata, direct ca în jurnal. Documentaire. Al lui e bogat şi
nu se adresează minţii.

2 noiembrie 1935
A doua zi, am început să lucrez cu zel. Am intrat într-o
stare gravă, intensă, meditativă. Mi-am pierdut interesul pen-
tru viaţă, pentru tot ce mă mişca luna trecută; m-am întors
spre înăuntru, scriind toată ziua la cartea despre tata, chiar
şi în timp ce mă plimb sau mă duc la filme. Mă simt severă,
singură, plină de amărăciune, înfrântă. Viaţa nu a reuşit
să se materializeze, să fie ce vreau eu, astfel încât cartea creşte.
Sunt palidă, retrasă, izolată. Urăsc arta, munca, scrisul, dar e
singurul remediu. Trăiesc bucurii întunecate atunci când simt
că am lucrat bine. Anumite pagini despre tata sunt profunde
şi tulburătoare. Sunt profund sinceră. Stilul meu e alb - nu

186
mă gândesc niciodată cum voi spune ceva pur şi simplu
spun.

L-am întâlnit pe Cristos pe Champs-Elysees, cerşind.

Cristos sub înfăţişarea unui artist ungur care cerşea. Mă voi
duce să-l văd.

Viaţa şi-a pierdut gustul miraculos. Totul pare realist,

ca viaţa lui Henry. Scriu, scriu tot timpul, tânjind totodată
după noi amanţi. Ceea ce a murit sunt discuţiile mele cu
Henry. Nu-i mai simt tovărăşia, pentru că spune absurdi-
tăţi. Proust nu e profund pentru că a scris despre societate!

7 noiembrie 1935
Am scris ultima pagină a cărţii despre tata, despre ultima
oară când am ieşit de sub anestezie ca să văd o fetiţă moartă,
cu gene lungi şi cap micuţ. Fetiţa a murit în mine şi, odată
cu ea, nevoia de un tată. Marea emoţie cu care am scris ul-
timele pagini, înţelegând ultimele rânduri abia după ce le scri-
sesem, în timp ce Eduardo şi Chiquito jucau cărţi zgomotos,
iar Hugh lucra la un horoscop.
Cartea nu e terminată, e gata numai pe jumătate, pentru
că scriu mai întâi paginile încărcate de emoţie, haotic, aşa
cum am scris romanul despre Henry şi June. Apoi va tre-
bui să umplu golurile şi să construiesc. începând din 28 oc-
tombrie am fost serioasă, capricioasă, profundă, solitară,
retrasă, cunoscând doar bucuriile austere ale creaţiei. Luna
trecută puteam găsi plăcere în a mă îndrăgosti de o pălărie,
o pălărie luxoasă din catifea violet, cu o pană lungă, chiar
din anii 1860, cancan - şi a o purta, făcând senzaţie.
Şi acum.
Dumnezeu Tatăl.

Nouă şi jumătate. Familia Hunt pleacă la New York -

cele trei fetiţe se pregătesc. Mama şi Joaquin, care se pre-
gătesc şi ei să plece la New York, stârnesc o furtună de dor.

187
Nu există nici o îndoială că dacă îmi doresc cu putere un
lucru trebuie să-l fac, sau mă va ucide - dar se pare că îmi
doresc întotdeauna ceea ce nu pot avea: pe tata când eram
mică, pe John, New Yorkul.

A doua furtună, când Roger îl dă afară pe Fred, aşa că

Fred vine la garsonieră. Deja i-am dat de tradus ca să-l ţin
pe linia de plutire - nu pentru că aş avea nevoie. Aşa că îl
implor pe Henry să nu ne strice viaţa. Prefer să-i plătesc nota
de la hotel lui Fred, orice. Henry a fost dulce şi chiar s-a
simţit prost că eram obligată să-l întreţin pe Fred, când ştie
că-1 dispreţuiesc. Am fost conştientă tot timpul de exage-
rarea sentimentelor mele, dar nu m-am putut abţine. Când
îmi vine ciclul, înnebunesc. Tremuram, îmi venea să plâng,
eram cufundată în tragedie. A trebuit să plec de la Henry deşi
eram liberă, iar în taxi l-am strigat pe Hugh cu voce tare.
Fără Hugh aş fi într-un spital de nebuni acum. E în mine
o anumită slăbiciune - o cumplită nevoie de alţii. La un mo-
ment dat totul se prăbuşeşte în interiorul meu şi ajung la
disperare. O înţeleg atât de bine pe Louise că ia droguri! Sau
pe June.

Fred în garsoniera noastră! Henry îmi spune că vrea să

facă sacrificii. „Dar ştii că n-o să te las să mori de foame,
Henry. Du-te şi fă un sacrificiu adevărat, atunci. Cere-ţi
drepturile de autor şi dă-i-le lui Fred, în loc să-ţi publici
Scenariul - atunci vei afla cum mă simt ajutându-1 pe Fred,
când tot ce pot să fac aş vrea să fac pentru tine.“
Intre timp, Kahane îmi spune că mai trebuie să lucrez
la romanul despre Henry şi June. Stuart Gilbert îl admiră.
Zice că oricine îl citeşte are impresia că Henry e un porc
norocos, un geniu care scapă mereu cu faţa curată şi pe care
femeile n-ar trebui să-l iubească!
Dar Henry, foarte tandru, foarte serios, nu vrea să mă lase
să plec până nu vom găsi amândoi seninătatea şi înţelegerea.
Despre New York: eu îi vorbeam înţelegător, când el a spus:

188
„Mă simt atât de egoist". I-am spus că nu ar avea nici un
rost să meargă la New York numai ca să-mi facă mie pe plac,
dacă asta l-ar face să sufere. Că nu e vina nimănui că avem
nevoi diferite. Am părut mai înţeleaptă, mai blândă decât mă
simţeam - înăuntrul meu totul era furtună, durere şi ne-
bunie. Ură faţă de Fred, care e fleşcăit, slab, sournois, inert,
parazit, neajutorat, prostănac, inutil. Stă cu gura deschisă,
imitându-1 pe Henry, murdar, o caricatură a celor mai mari
defecte ale lui Henry - un fel de Henry mai mic, mai slab,
mai prăpădit. Revoltă! Simbolism: Fred ca întruchipare a
tot ce detest în viaţa lui Henry. Simplul fapt că îl văd mă în-
furie. Dar eu şi Henry păşim braţ la braţ, stând de vorbă până
târziu în noapte, pentru a găsi o altă cale, a hotărî ce să fa-
cem. Henry înţelege că nu vreau să-i dau mai mult lui Fred.
Deodată devin tăcută, admiţând. Să-l ajut cumva, dacă Henry
nu va strica echilibrul vieţii noastre. Nu pot veni în garso-
nieră cu Fred acolo. E bizară şi urâtă această exagerare. Nu
greşesc cu totul, dar sunt prea vehementă. Nu am nici o încre-
dere în dreptatea mea. Mi-e ruşine de izbucnirea mea, pentru
că Henry e tandru. La naiba cu dorinţa de dreptate, drep-
tate numai cu alţii, pentru alţii. Apoi mi-e ruşine de Hugh,
care îşi face griji în legătură cu banii şi e atât de generos.
Hugh, sufletul meu, izvorul meu de viaţă, fratele meu, tatăl
meu, puterea mea pe pământ.
Vine un moment când simt bucurie în capitulare - ca o
ispăşire religioasă a sinelui. Acest sine enorm, atât de ego-
centric, de flămând, de devorator. Trebuie să-l anihilez, aşa
că mă plec, mă plec. E oare necesar ?

8 noiembrie 1935
Sunt departe zilele când plecam de la Clichy pentru că
eram epuizată sau bolnavă din cauza mâncării proaste, la
ore neregulate. Acum plec ca să-mi salvez fericirea, să salvez
frumuseţea. Mă întreb când - chiar înainte de a deveni totul
monoton, sau când simt că mă sufoc, că nu mai am răbdare ?

189
 în seara asta nu voiam să-l părăsesc pe Henry, pentru
că era într-o dispoziţie tandră, pasională. Dar apoi a tre-
buit, din recunoştinţă faţă de Hugh, care m-a salvat de dis-
perare aseară. Am plecat spunându-mi că încă un minut mi-ar
putea ucide fericirea. Fred şi aerul lui de cartier de rataţi.
Fraenkel, bolnav de propriile gânduri, mirosind a moarte.
Dar am plecat la timp. Eram tristă că plec, cu gustul săru-
tului lui Henry pe buze. Henry mă regretă, îl aud spunând:
„Mă exciţi atât de tare... atât de t a r e . . î i văd faţa schimo-
nosită de dorinţă, îmbătrânită, crudă, zguduită de dorinţă.

Am văzut-o pe Louise plângând la plecarea copiilor ei.

Incapabilă de tristeţe îndelungată. Ca şi June - doar o fur-
tună. Viaţă ireală.

Scriu cartea despre tata. Pagina despre Amazon. Scriu

despre simbolismul bulevardului Champs-Elysees. Angoisse.
Să pierd ceea ce am, să fiu prizonieră într-o viaţă sau în alta.
Ambele insuportabile, singură. Angoisse, temeri, îndoieli.
Ce mă ajută să visez: luxul, frumuseţea. Nimeni nu în-
ţelege. Toţi cred că iubesc luxul pentru el însuşi, intrinsec,
nu ca pe nişte obiecte ce înăbuşă realitatea. Sordidul mi-a stâr-
nit curiozitatea, dar şi ura.
încerc să nu-1 scot pe Henry din elementul lui, cum fac
alte femei. Doamna Rank l-a scos pe Rank din elementul lui.
Lui îi place ce-i place şi lui Henry, dar ea îi aranja casa, îm-
prejurimile, prietenii, viaţa. în secret, el voia să trăiască aşa
cum trăieşte Henry.

9 noiembrie 1935
Allendy vine la cină. Eduardo şi Chiquito se mută la mine.
Eu, slăbită de furtuna selenară, pierd sânge. Plâng la unison
cu mama, foarte sentimental, ea încercând să-mi înţeleagă
motivele - şi sfârşind prin a mă crede inocentă, deşi trăiesc
cu un „homo“ şi mă duc în Montparnasse. „Cred că tu poţi
să atingi murdăria fără a te murdări. “

190
 O sărut şi mă simt foarte aproape de ea. I-am explicat că,
dacă societatea i-ar exila pe homosexuali, ei ar deveni pe-
riculoşi - răi - ca tinerii vinovaţi de delicte minore, care sunt
trimişi la închisoare şi apoi devin infractori. O discuţie emo-
ţionantă. De ce îl întreţin pe Eduardo ? Ca să-i dăruiesc un
cămin, înţelegere, încredere în sine. Toată lumea din Havana
vorbeşte. Se vorbeşte despre mine la ceaiuri. Pfui. Nu-mi pasă.
„Dar vreau să mă înţelegi tu, mamă. Trebuie să încerci să
înţelegi de ce fac anumite lucruri, chiar dacă nu-mi accepţi
ideile. Pur şi simplu ca să ştii şi să fii de partea mea.“

13 noiembrie 1935
Tot ce scrie sau face Henry este „burlesc". Acum el şi
Fraenkel scriu un Hamlet burlesc. Burlesc: bicicleta de pe
peretele garsonierei. Discuţii, mic dejunuri, scrisori, relaţii
burleşti. Nu ştiu ce caut aici. In fiecare zi trebuie să rânjesc
şi să flămânzesc. Tot ce simt e prea sincer, prea uman, prea
omenesc, prea real, prea profund. îmi scriu cartea despre tata
şi mi-e foame.
Sunt cumplit, cumplit de singură, cumplit de singură. Plină
de revoltă şi ură faţă de Henry. Ură faţă de dragostea care
mă ţine acolo. De ce nu pot să mă desprind ?
Un conflict imens între eul meu feminin, care vrea să tră-
iască într-o lume condusă de bărbat, să trăiască împreună cu
bărbatul, şi creatoarea din mine, capabilă să creeze o lume a
ei şi un ritm al ei, în care nu poate găsi un bărbat cu care să
trăiască (Rank a fost singurul care avea ritmul meu). In
această lume creată de bărbat, adică de Henry, nu pot să tră-
iesc ca eu. Simt că îl întrec în anumite lucruri, singură, sin-
guratică.

15 noiembrie 1935
Odată ce am atins fundul, m-am ridicat din nou ca să-mi
reconstruiesc viaţa. M-am trezit şi am scris cincisprezece
scrisori, ca să chem oameni în jurul meu şi să stârnesc un

191
uragan. Apoi m-am luptat cu Henry ca să înţeleagă ce se
întâmplă şi, cu ajutorul lui, mi-am dat seama că resentimen-
tele şi agitaţia mea erau provocate de faptul că el mă sacri-
ficase - mă privase de New York şi de orice posibilitate
de expansiune şi viaţă modernă (New Yorkul îl ucide). Eu
îl iubesc şi nu vreau să-l sacrific. De aceea am început să
lupt împotriva lui Henry însuşi. Dar cred că s-a terminat
cu asta. încerc să mă bucur de viaţă, ştiind că destinul meu
este să iubesc cu tristeţe, şi mereu numai ce e nociv pentru
mine, să fiu limitată, sufocată de dragoste, sacrificată dra-
gostei, tradiţionalismului lui Henry, iar acum definitiv pri-
zonieră înăuntrul vieţii lui burgheze. Dar trebuie să găsesc
compensaţii, chemins detournes: Londra. New Yorkul pri-
măvara. O viaţă febrilă aici, la Paris. Mă simt prinsă şi to-
tuşi trebuie să mă extind cumva.
în braţele lui Henry capitulez. îndată ce-1 părăsesc, do-
rinţa mea e atât de puternică încât mă ucide - dorinţa mea
de aventură, expansiune, febrilitate, fantezie, frumuseţe,
grandoare.

Vizita Louisei a schimbat tot - m-a purtat în vis. Cu ea

pot să visez. A citit Alraune şi a fost foarte mişcată. Mi-a
citit din a doua ei carte. Irealitate, basm, descântec, evadare
din viaţă. Ochii ei deschişi larg, nebuneşte, ca ai lui Artaud.
Viaţa ei are grandoarea pe care o iubesc; ea are aripile, pu-
terea. Discursul ei e creaţie. Greşeala pe care am făcut-o îna-
inte, care a pus capăt relaţiei noastre, a fost că timiditatea
şi pasiunea mea de a intra în conexiune nu s-au armonizat
cu incapacitatea ei de a intra în conexiune cu cineva, cu schi-
zofrenia ei. „Je ne bâtis rien de durable“ (Eu nu constru-
iesc nimic durabil). Am învăţat să mă descurc fără acest lucru
omenesc... să accept aceeaşi plutire pe care o are tata... să
trăiesc în fantezie, fără partea omenească.
Prezenţa ei m-a transportat. Cu câteva ore înainte, scri-
am în jurnal şi simţeam cum totul se prăbuşeşte în mine.
Când am văzut-o, mi-am dat seama unde puteam să-mi re-
găsesc corabia, călătoriile: numai în vis, în droguri, în creaţie

192
şi perversitate. Am hotărât să mă port necugetat, să fac şi
să încerc totul, pentru că nimic nu mă reţine pe pământ şi
nu mă tem de moarte. Dacă nu mor eu prima, va muri dra-
gostea mea pentru Henry. îmi voi trăi până la capăt febri-
litatea, mă voi deghiza în bărbat, mă voi intoxica de oameni,
viaţă, zgomot, mişcare, muncă, creaţie, şi totul pentru a şti
şi a simţi. Nici o teamă şi nici un respect pentru viaţă, pe
care nu merită să o târăşti după tine.

Jazz. New Yorkul, în anumite zile, mi-e mai aproape de-

cât alte lucruri. Acum New Yorkul la care visez este proba-
bil Rank, fericirea pe care mi-a oferit-o în tot ce era în afara
realităţii. Poate că la tot ce se află în afara realităţii omeneşti
voi ajunge singură.

Louise se întoarce ca să-şi schimbe rochia pentru seară.

Les metamorphoses. Sunt foarte importante. Voi trăi prin
metamorfozele mele în loc să plec în călătorie. Louise mă poate
ajuta să rezist. Dorinţele mele par să fie atât de bizar inu-
mane. De ce NewYork - departe de Henry, Hugh, Eduardo
şi Chiquito ? De ce nu mă reţine dragostea, dragostea mea
pentru ei ? Să mă reţină ? Ce mă bântuie oare, făcându-mă să
mă îndepărtez de ceea ce alţii numesc fericire ?

Ceea ce era atât de important şi de frumos cu Rank erau

jocurile noastre, jocuri de vorbe în întuneric, mersul la teatru
şi rescrisul pieselor, descoperirea, notă cu notă, a simfoniei
lumii, a sensului ei; jocul gândurilor noastre, căsătorindu-se
în spaţiu, alergatul, cântatul şi strigatul pe coridoarele inven-
ţiilor noastre! El a distrus un vis pentru a mă ţine în braţe,
pentru a-mi penetra corpul, pentru a-mi atinge pielea! A dis-
trus o lume, o mare exaltare, ca aceea pe care o simt din nou
în seara asta. Louise, Louise, Louise, Louise. Ceea ce ne-a în-
străinat cândva a fost gelozia ei pe mine. Are atât de puţină
încredere în ea. N-o să-i fac asta. N-o să încercăm să ne

193
întâlnim în lume, ci întotdeauna singure, în visul nostru de
opiomane.

Nouă şi jumătate. Am terminat de scris paginile pline de

emoţie ale cărţii despre tata.
Mă lupt cu dualitatea şi ambivalenţa lui Henry când scrie
despre idei. Exprimă o idee şi, simultan, burlescul sau ne-
garea ei. Cartea lui despre Lawrence suferă din pricina asta.
Am avut o ceartă zdravănă, în care m-am străduit să-i arăt că
un om poate fi contradictoriu, dar nu ambivalent, pentru că
atunci creaţia este imposibilă.
încet, îmi descoperă înţelepciunea.
I-am prezis ce vor crede oamenii despre campania de spri-
jinire a lui Fred, pentru care Henry a scris acea caraghioasă
scrisoare de cerşetor. Nici un răspuns.
Alter Retour New York; în nici un caz destule abona-
mente cât să acopere cheltuielile, iar reacţia foarte slabă. Ca
femeie, detest să am dreptate. Să am dreptate în legătură cu
Fred, cu faptul că lumea urăşte să fie folosită şi jefuită. Mă
tem acum de golul pe care Henry l-a creat în jurul meu. în-
dată ce cerşesc pentru el pierd un prieten, Henry insultă şi
înstrăinează. Trebuie să încep să-mi creez o lume separată de
Henry, aşa cum a trebuit să încep să scriu astfel, departe de
Henry şi Fraenkel. Dar, Doamne, cât urăsc singurătatea!
Este de asemenea adevărat că gelozia mă împinge să mă
retrag. E ceva între Henry şi prietenii lui bărbaţi ce eu nu pot
împărtăşi, un element acrobatic, nesincer, burlesc, iar eu mă
simt geloasă şi singură. E adevărat că asta mă face să-i abando-
nez şi să merg mai departe pe cont propriu. Acum Henry
miroase a Fraenkel, aşa cum înainte mirosea a Lowenfels.

21 noiembrie 1935
Lovindu-mă mereu de imposibilitatea de a atinge abso-
lutul, reîncep să dansez. Din ziua în care am văzut-o pe
Louise am început să compun un tourbillon, un balet, o sim-

194
fonie. Am scris scrisori, chemându-i pe toţi în jurul meu,
pe [Rene] Lalou, pe [John] Charpentier, [Salvador] Dalî,
Anne Greene. Şi, simultan, am primit invitaţii de la Colette
Roberts, de la familia Ferrant, de peste tot. Din disperare,
o disperare profundă, fundamentală, am început să dansez.
I-am scris lui Monsieur le Verrier, căruia îi plăcuse mult
cartea mea despre Lawrence. Un bărbat de cincizeci de ani,
înalt, evreu, tipul intelectual-religios. S-a îndrăgostit de mine
la prima vedere. Iar eu mă simt exaltată şi dezgustată deo-
potrivă, mereu vrăjită de minte, de vârstă, de spirit. Mi-a te-
lefonat în dimineaţa asta, extaziat de romanul meu despre
Henry şi June. Kahane refuză să-l publice aşa cum e, în fa-
voarea cărţii despre tata, din care a citit câteva rânduri şi a spus:
„Clasa-ntâi. N-am nici o îndoială".

Seară febrilă cu Henry, Fraenkel şi Colette. Fraenkel îi

spune lui Henry exact ce i-am spus şi eu, numai că se ex-
primă mai bine, punând totul pe seama acelei voci firave din
interiorul lui Henry care mormăie: „Rahat, rahat, rahat, por-
cării de la un cap la altul" şi care va sfârşi prin a-i distruge
viziunea asupra conexiunii tuturor lucrurilor.

Radioul merge. Scriu. Dansez ca să nu mor. Am nervii

întinşi la maximum. Febră. Disperare în faţa vieţii. Abso-
lutul. Henry e îndrăgostit de mine. Eu învăţ să trăiesc de
la el; adică să fac compromisuri, să cedez, să accept; aşa că
trec în cealaltă extremă a absolutului - dispersie, febră, scin-
dare, tensiune, boală, febră.
Am început paginile despre Orchestră din cartea cu tata,
în care apar vioara şi trupul de femeie văzute într-un ta-
blou pe quai Saint-Michel. Ideea de orchestră germina deja
în mintea mea. Dar marea suferinţă pe care am simţit-o
noaptea trecută, din cauza geloziei pe doamna Ferrant -
care are un chip minunat şi nişte sâni generoşi, tipul vulgar
de frumuseţe, foarte pe gustul lui Henry - m-a împins să
scriu nişte pagini isterice.

195
 Asta e boala mea, acum ştiu, cea mai însemnată cauză a
suferinţei. Aseară, în taxi, în drum spre casa Ferrant, alar-
mată deja de descrierea lui Henry, „o femeie cu un chip foar-
te interesant", cântam, mă străduiam să fiu puternică,
hotărâtă să-l seduc pe Ferrant, încurajată de admiraţia lui
le Verrier. In timpul serii mi-am dat seama că Henry n-ar
putea-o iubi pe doamna F. Ar putea fi doar sex. M-am re-
semnat, amintindu-mi de câte ori mă înşelasem imaginând
scenarii, câtă suferinţă inutilă, cum încercam să râd de ge-
lozia lui Henry, de frica lui de a nu mă pierde, care e chiar
mai mare decât a mea. Dacă eu îl pierd, îmi pierd durerea.
Dacă el mă pierde, îşi pierde viaţa şi fericirea. Eu aş fi sal-
vată fără el. El s-ar scufunda.

Cancerul geloziei. Viaţa e prea grea. Mă întorc, ca o fe-

meie care se îneacă, la adăpostul iubirii lui Hugh, la camera
albă, la senzaţia de căldură, de moliciune, de lux ca paliativ.
Am scris zece pagini fără să mă opresc, într-o oră şi jumă-
tate. Sufăr de mici disconforturi, nevralgie, probleme cu sto-
macul. Sunt slabă, nervoasă.

Rank a avut dreptate. Am crezut că o să fiu fericită fără

el. Nu pot. Sunt momente când mă simt gata să renunţ la
Henry şi la Hugh pentru Rank, aşa cum voia el; aşa cum
renunţi la viaţa pământească pentru mănăstire, pentru pa-
cea şi puterea pe care mi le dădea. Mi-aş forţa trupul să se
supună. Mă gândesc intens cum mi-aş forţa trupul să se su-
pună, să-i cedeze lui Rank, uitându-mă la poze erotice, care
au efectul ăsta asupra mea.
Mai târziu: După rândurile de mai sus, scrise în pat,
m-am masturbat, pentru că noaptea trecută, când Henry
m-a posedat, după petrecerea de la Ferrant, n-am simţit ni-
mic. Apoi am stat liniştită o vreme, spunându-mi: Stai foarte
calmă şi nemişcată. După care am mai scris două pagini. Şi
sunt extenuată.

196
 25 noiembrie 1935
Suferinţa a durat o zi şi o noapte. O noapte de adevă-
rată agonie, în care mi-am imaginat că totul s-a întâmplat
deja. O zi urâţită şi mai tare de Fred, care mi-a spus că Henry
zisese că doamna Ferrant semăna cu June. Eu, cea raţională,
spunând: „E bine dacă se întâmplă ceva care să ne despartă.
Nu am fost în stare să mă desprind din proprie voinţă. Nu
sunt fericită cu Henry. în ziua în care o să ne despărţim,
voi fi salvată, viaţa mea va începe“.
Apoi l-am văzut pe Henry cu alţi oameni. Am devenit
mai tăcută, resemnată, indiferentă. în seara aceea ne-am în-
tâlnit la Kahane ca să vorbim cu Jonathan Cape, care m-a
ţinut de mână în taxi, în faţa lui Henry. Această mică vic-
torie m-a amuzat pentru câteva minute. Dar mă simt moartă
şi rece. Toate astea după ce îi sacrificasem New Yorkul. Prea
mult.
Din nou durerea mă face să scriu. Şi astăzi, în sfârşit, car-
tea mea m-a acaparat. Viaţa, New Yorkul, Henry - totul a
devenit mai puţin important. Sunt obsedată de cartea mea.

Aştept o schimbare a lui Henry, dar este foarte pericu-

los să-i măsor dragostea în funcţie de dorinţă, în funcţie de
sex. Ieri, când am stat o oră împreună, îi era frig şi se simţea
obosit, aşa că l-am încălzit cu trupul meu şi a adormit ca
un copil. Altădată mi-ar fi plăcut tandreţea lui. Ieri mi s-a
părut ca un semn rău. Şi trebuie să-l pierd pe Henry, pen-
tru că nu-1 pot părăsi. Mereu acelaşi lucru. L-am părăsit de
atâtea ori, dar nu mă pot desprinde complet. Ce chin!

Azi-dimineaţă m-am trezit şi am lucrat bine, dar mo-

horât, fără nici o bucurie. Din nou trebuie să lucrez discipli-
nat, ordonat. Trebuie să mă trezesc devreme. Fac gimnastică,
iau medicamente, mă străduiesc să fiu puternică în acest chin
al creaţiei, care mă ucide. îl detest. Dar e singurul lucru care
îmi face viaţa suportabilă.

197
 Astăzi m-am eschivat de la o petrecere la Colette. Nu
pot înfrunta oamenii - e un efort prea mare. Henry a fost
posomorât şi concentrat pe munca lui. Mă simt abandonată
şi gata să fac ceva nebunesc. Dacă nu aş scrie cartea, aş ple-
ca la Londra.
Acum ştiu că pasiunea mea pentru Henry agonizează
încă de când l-am părăsit pentru Rank, că revolta mea din
aceste ultime luni o dovedeşte, că nu mai sunt sclava lui, dar
că gelozia mă poate face să sufăr, pentru că sunt sclava du-
rerii.
Astăzi, însă, robia faţă de durere a încetat şi văd limpede
cât de departe sunt acum de Henry; văd că, pe măsură ce dra-
gostea a slăbit, mi-am separat viaţa din ce în ce mai mult
de a lui. Nu-i mai iubesc gesturile infantile, prosteşti, fără sens.
Sunt o mare linişte. Asta după ce ieri i-am spus lui Henry:
„Mă simt ruptă de tine“. El a atribuit ruptura vieţii noastre
agitate, în care i-am acordat mai puţin timp. Dar când am
putut să mă duc la Villa Seurat, am ales să rămân acasă.
Sunt calmă şi detaşată, posedată de cartea mea şi eliberată
de această sclavie faţă de durere care nu are nimic de-a face
cu dragostea, pentru că dragostea mea cedează în momen-
tele când pasiunea nu e destul de puternică încât să sudeze
toate elementele discordante. Pasiunea a murit.

26 noiembrie 1935
Henry mi-a făcut o scene de jalousie din pricina lui
Jonathan Cape. Credea că nu am vrut să merg la Colette
luni seara ca să ies cu Cape. Se simte nesigur, se îndoieşte
de mine. Mi-a vorbit despre greutăţile noastre. Am încercat
să ne unim din nou şi ne-am găsit pentru o clipă liniştea doar
în profunzimea plăcerii sexuale. I-am spus, vorbind despre
cartea mea, că nu aş fi scris-o niciodată dacă aş fi avut de
la viaţă ceea ce-mi doream.
— Ce-ţi doreai ?
— Independenţă.
— Asta e rău, a zis Henry.

198
 — Nu mă gândesc la independenţă faţă de tine.
Se îndoia de asta.

Ca să ies din criza de gelozie, m-am ridicat, în dorinţa

de a răni în loc să fiu rănită, de a-1 face pe Henry gelos, ceea
ce am reuşit, datorită lui Jonathan Cape.
Sau îl iubesc mai puţin. Nu ştiu.

Văd limpede un singur lucru, şi anume că schimburile şi

discuţiile lui cu mine au dat naştere Primăverii negre, care este
divină; că discuţiile lui cu Fraenkel dau viaţă unui Hamlet care
încurajează boala lui Henry, aceea de a încerca să fie un om
al ideilor şi, în acelaşi timp, să nu creeze nimic în lumea idei-
lor - nimic altceva decât imitaţie, travesti, burlesc -, şi care
este acum o creaţie atât de derutantă încât Fraenkel e pier-
dut, aşa cum şi eu m-am pierdut în cartea lui Henry despre
Lawrence pe vremea când îi luam în serios gândirea.
Acum văd nebunia tuturor scrierilor lui, valoroase doar
ca poezie. Când exprimă ideile lui Rank, Spengler, Lawrence,
le exprimă mai bine decât au făcut-o ei: el e scriitor.
Dar aici, cu Fraenkel, imitaţia, parodia ideilor, e flagrantă
şi cred că Hamlet va ieşi o comedie, deşi ştiu că Henry crede
că el contribuie cu atitudini originale, cu idei originale. Se va
râde de el ca filozof, ca psiholog şi critic, aşa cum lumea a
râs la Personal Recollections ofJoan of Arc a lui Mark Twain,
pentru că ştiau că Twain era umorist.
Henry nu scrie Hamlet decât pentru că e mai uşor, dis-
cursiv, cuprinzător, dar nu intenţionează să facă din el o
farsă. îl văd serios, îl aud serios; însă lumea va vedea numai
o farsă.
Şi nu pot să spun nimic: în primul rând, pentru că detest
rolul de critic (prefer să încurajez, nu să ucid); în al doilea
rând, pentru că ar însemna că sunt geloasă pe Fraenkel; în
al treilea rând, pentru că Henry perseverează în anumite di-
recţii perverse, iar dacă ripostez devine şi mai încăpăţânat.
M-am străduit atât de tare să-i abat gândurile de la cartea

199
despre Lawrence, atât de tare! Dar e încăpăţânat, indiferent
cât de blândă sau plină de tact sunt eu.
Ce îi place lui e să poată arunca ceva în cutia de scrisori a
lui Fraenkel, ca să primească apoi scrisori de la el.1 Cred
acum că Fraenkel e o minte strălucită, fără nici o scânteie de
originalitate. Amândoi sunt plastici, dar amândoi sunt scri-
itori, poeţi, da. Expresia nevrozei lui Fraenkel e minunată.
Contribuţia lui Fraenkel în domeniul psihologiei este ab-
solut nulă.
Gândirea, psihologia, filozofia sunt produse ale seriozi-
tăţii, nu ale jocului cu cuvintele. Ei jonglează cu vorbe stră-
lucitoare şi cu ideile altor oameni, în timp ce eu scriu în tăcere,
serios şi omeneşte. Când Henry mi-a citit paginile despre
orchestră, a spus că îl depăşisem.
Mă simt, de asemenea, prea obosită ca să încerc să-l sal-
vez pe Henry. Nici unui om nu i s-au oferit vreodată atât
de multe pentru a deveni măreţ, nici unui om de pe pământ.
Căci, pe lângă dragoste, eu aveam şi înţelepciune.
Nu-1 pot salva de clovneriile lui şi ceea ce mă mişcă e
că, atunci când face pe psihologul sau pe filozoful, este atât
de nepriceput. De ce nu se mulţumeşte să fie un mare poet ?
Am fost hipnotizată, vrăjită multă vreme de limbajul lui
Henry, aşa cum prezenţa lui şi dragostea mea m-au hipno-
tizat, făcându-mă să cred că sunt fericită şi să mă bucur de
lucruri profund găunoase. Ca femeie, mă întristează să fiu
atât de lucidă.

1 Aşa-numita corespondenţă Hamlet (un alt titlu, sugerat la început,

era Valsul văduvei vesele), care a continuat până în 1938, a fost concepută
oarecum în glumă, ca un mod de a prelungi discuţiile celor doi. Avea să
fie publicată în momentul în care atingea o mie de pagini. „Discuţiile
acestea", îşi amintea Henry Miller, mulţi ani mai târziu, „erau orice, nu-
mai discuţii nu. Deşi mi se părea că nu obţin nimic de la ele, eram fas-
cinat. Rar am văzut doi oameni mai deosebiţi decât mine şi Fraenkel.
Aveam impresia că jucăm bowling... El aşeza popicele şi eu le loveam cât
puteam de bine." Fraenkel a publicat primul volum al acestor Scrisori
Hamlet la Puerto Rico, în 1939, iar volumul al doilea în Mexic, în 1941,
în tiraje de câte cinci sute de exemplare.

200
 Seară. Mă lupt să-mi ţin capul deasupra apei. Iau lecţii de
gimnastică după ce l-am părăsit pe Henry. Scriu câte zece
pagini pe zi. Primesc vizite. Scriu scrisori.
Joaquin e la New York cu mama.
I-am trimis lui Henry un mesaj: „Totul e bine“. Am sim-
ţit nevoia să-l liniştesc. Cred că nu poate fi învinovăţit pen-
tru nimic; nici pentru că e bătrân şi îşi doreşte pace, rutină
şi stabilitate, nici pentru că urăşte telefoanele, avioanele, că-
lătoriile, strălucirea.

5 decembrie 1935
Apropiere sexuală - întotdeauna -, dar nu altceva. Dacă
aş avea curajul, m-aş elibera, pur şi simplu pentru că Henry
îmi este acum ca o piatră atârnată de gât. Nu-mi oferă decât
nefericire, pentru că este cu adevărat imposibil şi josnic ca
fiinţă umană. N-o să se desprindă niciodată de Broadwayul
lui, de psihologia căutătorului de aur. Acum se interesează
de adresa lui Rank pe la ziare, ca să-i trimită cartea lui Fraenkel
[Bastard Death], prefaţată de el. Stoarce nume de la toată
lumea. E inflamat de egoism, slăvindu-se pe el, slăvindu-1
pe Fraenkel. înşelătorii grosolane, trucuri ieftine, curvărsă-
rie - merge orice. Aşa că i-am spus: „Bine, n-ai decât să-ţi
continui intervenţiile pentru publicare, dar pe mine să nu
contezi."
Literar, am divorţat de ei. Spiritual. Ideologic. Şi, de fapt,
şi în viaţă. îmi trăiesc adevărata viaţă aici. Numai de-aş pu-
tea divorţa complet! Henry poate să aibă singur grijă de el,
iar eu am obosit să mă tot sacrific. încerc să mă salvez. Vreau
fericire, înţelegere. Nu vreau să-l rănesc sau să-l distrug pe
Henry cu nevoile mele. Aşa cum am descoperit că nu trebuie
să aştept anumite lucruri de la Hugh, voi învăţa şi să nu aş-
tept împlinire de la Henry. Rank avea dreptate. Viaţa lui
Henry este ieftină, vulgară. îndată ce-i pomenesc de cineva,
vrea adresa lui, ca să-l învăluie, să-i cerşească tot ce poate.

201
 Mă înec. Simt că Henry mă distruge. Nu mai simt nici
o bucurie. Nici un fel de expansiune. Doar gelozie de am-
bele părţi. El simte că mă îndepărtez. De ce trebuie să aştept
ca un accident din afară să ne despartă ?
Sunt slabă. Slabă.
Mă simt slabă şi mică. Dragostea lui Hugh e forţa mea
divină. Mă sprijin pe el. Mă ascund în braţele lui. Ii ofer dra-
goste, pentru că am încredere în el. El e puterea mea.
Dacă prin relaţie „nevrotică" Rank înţelegea una care
provoacă durere, atunci nu fac decât să mă salvez de durere
acum, în loc s-o fi făcut cu ani în urmă. Nu pot suporta
această dezintegrare înceată a iubirii noastre. Aş vrea să se
termine repede. încerc o sută de căi de a mă distrage de la
această tristeţe: interes faţă de alţi oameni, Colette, Maggy,
de Maigret, le Verrier, Charpentier, Allendy, Zadkine. înot
cu „suita" mea. Ies cu ei. Mă zbat singură pentru publicarea
cărţilor mele. Iau ceaiul la Smith sau la cafeneaua maghiară.
Sunt foarte apropiată de Eduardo. Ne înţelegem unul pe
altul, pentru că suferim în acelaşi fel. El, cu superficialul lui
Chiquito, care e incapabil de pasiune. Am accese de asce-
tism. O foame de pace. Am rătăcit iar drumul, pentru că
drumul egoului meu - să trăiesc pentru el - nu mă face fe-
ricită. Dar e o dăruire, şi nu acea dăruire de moarte pe care
mi-o provoacă Henry.

Seară! După o săptămână de furtună selenară - deodată

pace, fără nici un motiv. Nu se schimbă nimic în jurul meu.
Când ies din folie de doute, aud vocea lui Henry la telefon:
„Aş vrea să te văd". Ne întâlnim la o cafenea. E tandru, uman.
Pentru el nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a întâmplat nimic,
îmi spun. Dar ce se întâmplă înăuntrul meu ? Mă prefac ve-
selă, pentru că port ceva în poşetă. Sunt ca o femeie care
ascunde un revolver şi e veselă, pentru că stă în puterea ei
ca totul să se sfârşească. Doar cu câteva clipe înainte de a
mă întâlni cu Henry l-am sunat pe Allendy şi l-am linguşit

202
ca să-mi dea nişte chanvre indien [haşiş] - un drog despre
care mi-a spus că e inofensiv.

Mi-am dat seama că o săptămână pe lună, săptămâna de

dinainte să-mi vină ciclul, mă port ca o nebună. Văd totul
enorm, ameninţător, tragic; îndoielile, geloziile şi temerile
mele sunt intensificate, exacerbate: pesimismul, critica dis-
tructivă, actele distructive care urmează intensificării durerii.
Nu există nici un remediu pentru asta. Din aceste inten-
sificări creez. Cartea despre tata, de exemplu. Dar, omeneşte
vorbind, e insuportabil. Faptele sunt prea mărunte: grija lui
Henry pentru Fraenkel, Fraenkel încercând să-l convingă pe
Hugh să iasă cu o târfă, crizele băneşti, ezitările lui Kahane
în privinţa romanului despre Henry şi June.
Apoi, deodată, aşa cum toate astea au fost cauzele sufe-
rinţei mele, la fel de uşor ajung motive de râs, sau măcar de
înţelegere. Ca atunci când Henry mi-a dovedit o grijă şi o
dragoste pe care nu le arată prietenului său, „Boris'*. Când
am văzut femeile frumoase de la Bal Tabarin şi am înţeles cum
putea un bărbat să le dorească. Sau când Kahane i-a spus
lui Henry: „Am trei contracte importante pentru anul vi-
itor: al tău, al lui Anaîs şi al lui Cyril Connolly".

Mergând spre casa lui Allendy, mă gândeam: mă simt

paralizată de atâtea restricţii. Parcă uşile mi se închid. New
York, bani, publicare, psihanaliză, aventură, tot ce vreau,
în schimb, îi duc fructe bietului Monsieur Lantelme, hâr-
tie de scris lui Fred, bani lui Henry.
Dar am cutiuţa cu chanvre indien. N-o s-o folosesc de-
cât dacă o să am nevoie. Pot să-mi ţin capul deasupra apei.
Dar sunt mult prea obosită ca să mai lupt. Lupt, je me de-
bats. Am luptat cu toate problemele mele. M-am luptat pen-
tru New York. Am încercat să obţin ajutorul lui Allendy
pentru psihanaliză. M-am dus la dr. Jacobson. Am vorbit cu
toată lumea. Am scris scrisori. Pentru publicare am fost la
fel de activă, atât în New York, cât şi aici. Pentru bani, am

203
încercat să fac psihanaliză. Aventură ? Nimeni nu mă atrage,
nimeni nu mă tulbură, nu e nimeni pe măsura mea.

Mă plimbam cu Henry pe malul Senei. El spunea: „Mă

simt uşor deprimat de inerţia lumii". Mi l-am amintit pe
Lawrence întorcându-se la Frieda, zdrobit de lupta lui cu
lumea. Un Henry deloc brutal şi un pic descurajat. Aşa că
sentimentele mele curg din nou, ca Sena la picioarele noas-
tre. Encore un moment de bonheur.
Eu şi Henry, braţ la braţ încă o oră, ne plimbăm. Are
nevoie de mine. Ceaţa ne face să tuşim şi îmi încordează
nervul acela din stânga feţei care mă doare şi când beau vin.
Chanvre indien în buzunar. Zi după zi, să poţi trăi numai
din fapte. Henry e aici, lângă mine. Asta e un fapt. Cât e aici,
crede, taci, apoi lucrează.
Simt nevoia să scriu despre Rank.
Credinţa lui Henry în fapte, meditaţia, nimic înainte sau
după. Nici psihanaliză, nici deteriorare. Gelozie, da. A în-
cercat să reconstruiască acţiunile mele prin mici întrebări,
cu un tremur de nelinişte ascunzându-se în spatele fiecăreia.

6 decembrie 1935
Discuţie cu Hugh azi-noapte, în pat:
Anaîs: „O să mai scriu o carte".
Hugh: „Despre ce?"
Anaîs: „Despre Rank".
Hugh: „Trebuia să-mi dau seama. Când scrii, eşti me-
reu cu un bărbat în urmă. Ce aş vreau eu să ştiu, e cine vine
după Rank".
Anaîs: „Asta aş vrea să ştiu şi eu! Aş vrea să-mi poţi spu-
f«

ne!
Tandreţea poate ajunge adesea pe o culme a dragostei,
cum se întâmplă între mine şi Hugh. Tocmai continuitatea
şi soliditatea ei pot da naştere iubirii. In acest moment, tan-
dreţea mea faţă de Hugh se aseamănă cu dragostea. Mă

204
interesează ce face el. Fac totul ca să-l mulţumesc. Când vine
acasă îşi găseşte baia pregătită, cu săruri în ea. Ii dactilo-
grafiez scrisorile cu răbdare. Sunt răbdătoare cu memoria
lui proastă.

Eduardo şi cu mine, gemeni în nevroza noastră, în hi-

persensibilitate, în felul de a iubi, ne sprijinim adeseori unul
pe altul cu o imensă tandreţe, o mare înţelegere.

In timpul acestei săptămâni pline i-am scris lui [Jules]

Supervielle. Astăzi ne-am întâlnit. O faţă ca a lui Erskine,
dar ochii umezi, visători. Un bărbat bântuit, cu rădăcini ome-
neşti. îndrăgostit de mister. Mi-a citit noile lui poezii. Am
vorbit despre suprarealism. Lui nu-i place, preferă simpli-
tatea, simbolurile umane, ca acelea ale mitului. „E haotic
şi ridicol", am spus. „Eu cred că visele au o claritate, o lumi-
nozitate." Supervielle visează toată ziua.
Sunt din ce în ce mai mult împotriva suprarealismului,
a credinţei că la vis se ajunge prin absurd şi negarea tuturor
valorilor. Să montezi o bicicletă într-o cameră, să stărui asu-
pra absurdului, să aşezi o umbrelă pe o masă de operaţie, să
pui orice are valoare, ca psihanaliza, lângă un număr de mu-
sic-hall, e pură distrugere. Să descrii ceea ce merită distrus
în viaţă este altceva decât să faci viaţa ca atare să pară lipsită
de valoare, haotică, de dragul râsului. Henry nu vrea decât
să râdă. Suprarealiştii nu vor decât să râdă de inconştient. Ce
sont des farceurs.
Supervielle creează o lume. Ea are case, mări, oameni,
climă, umor.

înţeleg acum că greşeala mea a fost să îl iau în serios pe

Henry. Am căutat un înţelept, un filozof, acolo unde nu era
decât un umorist.
Eu caut bărbaţi ca Rank, care nu sunt umorişti. Bietul
Rank, a vrut să râdă în biografia lui Mark Twain pe care a

205
scris-o. Dar el nu se pricepe la râs. Mă bucur că Henry m-a
făcut să râd, dar nu vreau să trăiesc într-un circ.

Oamenii critică Aller Retour, spunând că nu are nici o

valoare.
Nu pot să-l salvez pe Henry de a fi tratat ca un elev de
şcoală. Kay Boyle a crezut că e un bărbat foarte tânăr, când
i-a scris o scrisoare de admiraţie în limbajul ei propriu! Henry
glumeşte, dar se crede serios. Ca atunci când a crezut că poate
prelua rolul lui Rank şi s-a închipuit psihanalist. Totul e o
glumă: broşurile, propria reclamă, proiectele, dorinţa bruscă
a lui Fraenkel de a publica toate jurnalele mele sub formă
de set, de pe urma căruia el să câştige apoi treizeci de mii de
dolari. Ţine minte asta, biată Anaîs, cu visele tale, cu serio-
zitatea ta, tot ce face Henry e o glumă: grădiniţă, circ, mu-
sic-hall, teatru de varietăţi. Orice idei, orice cunoştinţe i-aş
aduce, ele trebuie caricaturizate. Şi ce încrezătoare îi ascul-
tam discursul despre Lawrence!

9 decembrie 1935
Mă năpustesc asupra mea cu o severitate clinică. Mă acuz
că îmi distrug viaţa prin critici, îndoieli morbide, obsesii,
îndată ce rămân singură se porneşte un flux maladiv de ima-
gini morbide: autoflagelare, gelozie, obsesia cu Henry, în-
doială. Toate astea sunt o manifestare a nevrozei pentru că
nu am după ce fapte să mă călăuzesc. Oricum, motivele sunt
cele pe care le descriu în jurnal. Dar nu am scris cât timp
petrec torturându-mă astfel. Aşa că mă tratez ca pe o per-
soană bolnavă. Sugestie: citesc, scriu, încerc să mă simt şi să
mă comport activ. Gelozia şi îndoielile sunt negative. Dar
lupta de a trăi pozitiv, adică de a citi, a scrie, a iubi, a vorbi,
e atât de intensă!

Trebuie să mă duc la New York, care mă salvează de

mine însămi. Viaţa într-un ritm lent mă ucide. Melancolia
mă devorează.

206
 îmi propun să mă duc pentru o lună. Cu cei cinci pa-
cienţi care mă aşteaptă, pot să-mi plătesc toate cheltuielile
şi să mă întorc cu trei sau patru sute de dolari. Pentru o
lună ar veni şi Henry. Putem răspândi câteva exemplare din
Tropicul Cancerului.
Acţiunea mă salvează dintr-o mare nefericire. Sunt o fi-
inţă bolnavă. îmi devorez viaţa analizând-o. Trebuie să am
mai multă viaţă şi mai puţin timp.
Aici nimic nu mă interesează. Nimeni nu mă reţine. în-
cetineala mă ucide. Am hotărât şi să-mi arunc cenuşa în cele
patru vânturi! Am obosit de-atâta dragoste profundă, care
nu-mi provoacă decât durere. O, Doamne, vreau fericire,
fericire, fericire.
îndată ce mi-am făcut planul pentru New York, m-am
simţit bine, energică, vie, optimistă. Electricitatea îmi tra-
versa din nou corpul. Am scris scrisori ca să mă anunţ...
Multă muncă, zile pline, tensiune. Un oraş mare cu care
să mă lupt, pe care să-l cuceresc, bărbaţi cu care să mă culc.
Nu pot să mă culc cu paznici de muzeu. Henry vrea să se lase
să râncezească, pentru că acum e bătrân. Dar eu sunt tânără.
Eu am nevoie de foc şi electricitate.

12 decembrie 1935
Acum e mai limpede. M-am revoltat împotriva rolului
meu de mamă. Iar Henry nu a devenit bărbat. Aşa că mă
văd silită să continui s-o fac pe mama, pentru că el este me-
reu copilul. Nu pot să-l fac mai înţelept. Nu pot să-l sal-
vez de greşeli. Nu pot decât să fiu indulgentă, oarbă. Eu
sunt cea care s-a schimbat, nu Henry. Dragostea mea al-
truistă, gata de sacrificiul suprem, s-a sfârşit. Când sunt la
ciclu, instinctele îmi ies la suprafaţă. Gelozie, îndoială şi spi-
rit posesiv, în contrast cu rolul meu conştient de mamă idea-
lă, caracterizată prin înţelegere, toleranţă, altruism. Decalajul
a fost prea mare, aşa că mi-a fost iar rău, ca la New York.

207
Groaznic de rău, am vomat şi am fost ameţită - toată fi-
inţa mea fizică revoltată, scindată, otrăvită.
Conflictul meu interior este că instinctiv am încă nevoie
de Henry, dar tot instinctiv nu am încredere în el. Ştiu că
trăieşte numai pentru el însuşi. Trece printr-o veritabilă fază
de megalomanie. îşi propune să facă o broşură cu scriso-
rile pe care le-a primit în legătură cu Tropicul Cancerului,
cu fotografia lui, horoscopul lui etc. Compusă cu umor. Dar
efectele umoristice sunt adeseori cât se poate de sincere în
intenţie. Ca să compenseze faptul că Jack Kahane nu face
nimic. Publicarea broşurii va costa cinci mii de franci. Acum
Fraenkel e dispus să-l sprijine pe Henry - dar nu e dispus
să-l lase să facă tot ce vrea. Henry trimite telegrame la mii
de oameni. S-a îmbolnăvit pentru că Fraenkel nu i-a dat ba-
nii în mână, pentru că oamenii îi rezistă, îl umilesc. Pentru
că „scrisoarea" de la New York a fost un eşec. Toată lumea
spune că e plină de amărăciune, nu de umor, şi prea perso-
nală, prea lipsită de importanţă, are prea mult din Henry.
Din nou, când s-a îmbolnăvit, am spus: „O să-ţi dau eu
banii pentru broşură. Dar vino cu mine la New York ca să
facem rost de ei. Dacă ajung la New York, pot să câştig 750
de dolari într-o lună. Pot să mă întorc cu 400. Consider-o o
lună sacrificată ambiţiei tale".
Henry spusese deja că o să meargă cu mine - asta n-a
făcut decât să-l îmbuneze, dacă mai era nevoie. O uşoară mită!
I-am spus: „Ştii că sunt singura care îţi va da banii fără să
te întrebe cum o să-i foloseşti". Dar ştiu foarte bine că o să-i
folosească aiurea - că poate va capta atenţia publicului, dar
că oamenii serioşi îl vor crede ţicnit. Tropicul Cancerului nu
e o carte care să scuze megalomania.
Dintr-un sentiment de vinovăţie, mă include în planu-
rile sale fantastice. O să-i ceară bani lui Fraenkel ca să scoată
Alraune. Eu văd însă imposibilitatea tuturor acestor ges-
turi şi îi spun cu blândeţe: „Cere-i lui Fraenkel numai pen-
tru tine. Din punctul lui de vedere, poate părea ciudat să-i
ceri să mă ajute, când îl am pe Hugh. Nu-ţi bate capul cu
mine. Lucrează pentru tine".

208
 Adevărul e că mă revolt împotriva cerşetoriei, a popu-
larizării, exagerării şi prefăcătoriei. îmi face greaţă să acţionez
astfel, să mă folosesc de oameni, să joc farse, să fiu meschină
şi zgomotoasă.
Aşadar, mama nu mai este oarbă. Ea nu mai are nici o
speranţă de a da naştere bărbatului.
Către Allendy: Acum trebuie să fiu inteligentă şi să-mi
tră-
iesc până la capăt viaţa de mamă şi viaţa de femeie. La New
York, am de gând să-i accept pe toţi amanţii care îmi vor
ieşi
în cale, să-mi trăiesc viaţa ca femeie, ca animal sexual, să-
mi
răzbun stupidul rol de mamă, sclavia, să-mi bat joc de
instinc-
tul care mă leagă de Henry. Mă simt plină de amărăciune şi
deziluzionată. Vreau să-mi bat joc de corpul meu, de
sângele
meu, de sexul meu, care mă leagă de un copil, de instinctul
care
mă distruge.
Fraenkel despre romanul cu tata: „Structura este mereu
magnifică. Puternică. Dar cărămizile sunt puse prost“. E ca
şi cum aş vedea armătura, structura, cu puterea viziunii mele,
ca o clarvăzătoare. Dar nu aş vedea cărămizile. N-o să mai
accept nici un fel de ajutor. O să stau în picioare sau o să cad,
aşa cum sunt.

Seara: Henry a venit să mă vadă. Ce comic mi se pare,

sau ce ironic, când îşi exprimă gelozia: „Sigur nu mergi la
New York numai ca să-l vezi pe Rank ?“ Gelozie când mă

15 decembrie 1935
împiedică să trăiesc, gelozie când îi critic colaborarea cu
Fraenkel. Poate că şi Henry e gelos pe lucrurile pe care le
Hughdea pildă
iubesc, plecat astrologia.
la Biarritz. Aşa
Am cădat încearcă
fuga la Henry. Era încă
să le distrugă.
obsedat de scrisorile primite,
Cred că el e mai gelos decât mine!scrisorile trimise, afaceri, pla-
nuri, broşura lui, bani, propria promovare. Nu aud nimic

209
altceva de luni de zile. Şi Hamlet. Către miezul nopţii, am
simţit o descurajare cumplită. Am explodat. Am spus că mă
duc acasă şi că o să mă întorc când o să redevină uman. Eram
orbită de disperare. I-am spus: „înţelegeam când erai ob-
sedat de creaţie, pentru că era ceva ce puteam respecta. Dar
nu înţeleg obsesia asta pentru afacerea de a te promova..."
Şi am plecat. A crezut că o să mă întorc. Fusese blând,
ca de obicei, neavând nimic de spus în apărarea lui. Nu m-am
întors. M-am dus acasă şi m-am culcat, luând drogul.
Am văzut o imagine ca de vis. Marea neagră, nemişcată,
obturată de un zid, blestemată. Dar sub ochii mei barajul
s-a transformat într-un zid de cărţi, nişte cărţi enorme. Hâr-
tie. Cât de limpede este înţelesul. Sugeam penisul unui băr-
bat fără picioare, suspendat în aer. Nimic altceva. O senzaţie
trupească de îngreunare, febră. La patru m-am trezit şi
mi-am zis: am pus prea mult la suflet noaptea trecută.

In după-amiaza asta am lucrat. Tânjesc după forţa, după

înţelegerea lui Rank - mariajul mistic. Şi aseară, dormind
cu Henry, l-am visat pe Rank, ba chiar am visat că îl do-
ream pe Rank. In vis îi spuneam: „O dată, doar o dată".
Am renunţat la aproape toate cadourile pe care mi le-a
făcut Rank. I-am dat turcoazul Marucăi, poşeta albă ma-
mei, cartea despre corăbii micului Paul. N-am păstrat de-
cât cămaşa de noapte din dantelă şi valiza.

Le Monocle, cu Eduardo şi Chiquito. îndată ce am intrat,

am văzut o femeie îmbrăcată ca un bărbat care m-a atras.
Am dansat cu ea. Am întrebat-o cum o cheamă. „Fred." M-a
şocat. Dar m-am gândit mult la ea astăzi şi vreau s-o revăd.
„Fred." Fred e pe jumătate franţuzoaică, pe jumătate ru-
soaică. Ochi albaştri, ca ai lui Allendy, o faţă rotundă, un
nas mic, trăsături blânde, negroide, dar ochi luminoşi.

Comte de Maigret [vecinul lui Henry] vine la petrecerea

de ziua lui. După cină, am întâlnire cu [Joseph] Delteil.

210
 Acum că ştiu că nu e decât vina lui Saturn, caut me-
tode de a supune depresia fără a mă revolta împotriva limi-
tărilor, fără a da vina pe Henry, pe bani ori pe Paris pentru
nemulţumirea mea.

18 decembrie 1935
Bărbaţii - Herbert Read, Lowenfels sau Fraenkel - îi
pot spune lui Henry că Aller Retour nu e bună de nimic
sau că o mie de pagini despre Hamlet sunt prea multe, pot
face orice alt comentariu sau aduce diverse critici: şi el le
primeşte bine. Dacă îi spun eu, o ia personal. Aşa că tac, deşi
cred că în momentul ăsta Henry e pur şi simplu plictisitor.
Ieşind de la un film comic, începe să-l atace ca pe o mani-
festare a nimicniciei Americii, ca un reformist.
Dar trebuie să tac. Lumea îl va lovi pe Henry cu destulă
cruzime. Nu sunt aici ca să judec sau să critic, ci doar să
iubesc. Aşa că, în pat şi la naiba cu valorile!

Am uitat-o pe „Fred“ de la Monocle, pentru că Henry

m-a posedat sălbatic marţi dimineaţă. Marţi a fost o zi de
căldură trupească şi delicii în dormitor, de sărutări multe
şi vorbe puţine, de visare, mâncare, atingeri, mormăieli, ge-
mete, gâfâieli şi alte expresii ale comunicării primitive.
Să scriu despre Henry ca natură.
M-am întors marţi seara obosită, fericită, o adevărată
femelă.

Diferenţe între naturile sexuale. Unora le place furia; na-

tura stârnită până la mânie şi ură, aproape până la nevoia
de a distruge. După aceea, pacea. Pentru că Henry nu are
voinţă, întregul lui corp, mâinile, degetele au ceva malea-
bil, moale, insinuant, relaxat, care e mai propice sexului de-
cât gesturile încordate, nervoase ale lui Hugh sau Rank. Cel
puţin pentru gustul meu. Henry mă înmoaie. Ceilalţi mă
tensionează.

211
 22 decembrie 1935
Pregătiri de Crăciun. împotriva voinţei mele, pentru că
eu şi Hugh suntem obosiţi de superficialitatea, vanitatea şi
egoismul lui Chiquito, iar bradul şi toate celelalte sunt pen-
tru el. Descopăr infantilismul homosexualilor. Pentru că îi
dau lui de Maigret un tort de ziua lui, se bosumflă şi strică
petrecerea.
Pace cu Henry, pentru că am luat hotărârea să joc numai
rolul femeii, al mamei, de a aproba, a încuraja.
Nu mi-a făcut nici o plăcere că l-am văzut pe tata câteva
ore. Când ne sărutăm de rămas-bun, suntem pe punctul de
a ne dezlănţui, dar e un zid între noi.

Stările sumbre, nervoase, sunt mai uşor de controlat. îmi

ascund bucuria că plec la New York. Voi ajunge la timp pen-
tru concertul lui Joaquin. îmi controlez dispoziţia morbidă
spunând „Merde“ sau „Şi ce-i cu asta ?“ Sunt dură cu mine
însămi. Eh bien, et quoi ? înţeleg gelozia ca pe o suferinţă
imaginară, vreau să spun atunci când nu există nici un mo-
tiv pentru ea. Lacrimile le păstrez pentru catastrofele reale.
Devin şi mai dură. Mă lupt cu disperare pentru sănătate.
Când nu pot să scriu, împletesc un preş, ca să-mi ţin mâi-
nile ocupate. Mă întreb dacă o să-l văd pe Rank la New York.
Il sacrific pe Henry numai pentru o lună, faţă de cele şapte
luni pe care eu le-am petrecut aici, în iad. Oare văd lucru-
rile astfel pentru că îmi place să merg înainte, să las în urmă
din straturile vieţii, şi mi se pare insuportabil să mă întorc
într-un loc neschimbat ?

Manii: nu pot să văd sticle pe un raft fără a mă strădui

să torn medicamente în sticlele fără etichetă, în care nu vor
arăta a medicamente. Arunc sticle sau cutii în care nu prea
mai e nimic, pun rămăşiţele într-o altă sticlă, reducând, în-
frumuseţând, eliminând gunoiul, valorificând totul, dând al-
tora ceea ce nu folosesc.

212
 Mania ordinii când sunt nefericită. Să nu las nimic ne-
terminat. Minimum de hârtii, întotdeauna îndosariate. îmi
aranjez mereu în mod automat biroul, masa de lucru, cu
mare precizie. De fiecare dată când ies trebuie să mă întorc
să văd dacă am încuiat cutiile de metal, ca să nu vadă Hugh
jurnalele şi scrisorile. O dată, în timpul unei seri petrecute
cu Henry, am crezut că uitasem cheia acasă. M-am albit. Mi
s-a oprit inima de frică, am îngheţat brusc, imaginându-mi
durerea lui Hugh. Ce uşurare când am găsit cheia în poşetă!

3 ianuarie 1936
O mare fericire cu Henry de când am renunţat la lupta
pentru idei. Dulceaţă, pasiune, umor. îmi corectează roma-
nul despre tata. Spune că sună ca o traducere.
Planurile pentru excursia la New York mă fac puternică
şi încep să acţionez concertat. Acţiunea mă recompune. Sunt
întreagă, încordată, ca un cal gata de cursă. îmi fixez ţeluri.
Fraenkel n-o să-i dea lui Henry banii de care are nevoie pen-
tru Seria Siana decât în schimbul a ceva ce Henry nu poate
să facă: să devină difuzor pentru cartea lui Fraenkel, mer-
gând din librărie în librărie. L-am eliberat pe Henry de sen-
timentul vinovăţiei pentru că acceptase acest lucru. Mereu
intră în câte un conflict. Simte că ar trebui să facă sacrificii
ca să câştige bani. Aşteaptă să-i spun eu să n-o facă. Zice
uneori că simte că n-ar trebui să accepte viaţa ideală pe care
i-o ofer.
Dacă e lângă mine, pot lucra bucuroasă la New York.
Vreau să îi dau lui Henry ce-şi doreşte. Vreau să ajung să fiu
publicată. Nu vreau să cerşesc sau să mă conformez regu-
lilor sau ordinelor cuiva. îmi place psihanaliza, este ceea ce
vrea lumea de la mine. Nu pare să-mi vrea scrierile.
în psihanaliză, ştiu că apropierea de fiinţele omeneşti este
iluzorie: ele sunt discipoli, nu prieteni. Dar eu am prieteni,
iubiţi, tot ce-mi doresc. Vreau să mă întorc cu o mie de
dolari. Şi vreau ca intensitatea vieţii să înece introspecţia şi
obsesiile morbide.

213
 4 ianuarie 1936
Hugh îmi cumpără o pălărie bărbătească albă, o eşarfă albă
şi o bluză rusească de lână albă, pentru costumul cu taior.
Luăm ceaiul împreună. Ultimele ore sunt întotdeauna foarte
dulci. Simt o dragoste profundă faţă de el! Primesc scrisori
de la New York. Cei zece pacienţi care mă aşteaptă. Când
aud jazz simt fiorul aventurii, de parcă psihanaliza pe care
am de gând s-o practic ar fi o idilă. Visez la miracolele pe care
le voi înfăptui. îmi cumpăr bucuroasă noi jartiere, un nou par-
fum, o nouă pereche de mănuşi. îi cer lui Kahane banii care
mi se cuvin din investiţia în Tropicul Cancerului ca să-i plă-
tesc drumul lui Henry. Pe dinăuntru mă simt pregătită pen-
tru un nou ritm, ritmul New Yorkului. O să am grijă de cei
cu vieţile distruse, cei zdrobiţi în maşinărie. Dar eu nu sunt
victima acelei maşinării. Eu stau afară şi mă pot bucura de
pulsaţiile ei enorme, fantastice, şi de zgomot.
Durerea de a mă despărţi de Hugh, de Eduardo e resim-
ţită doar de femeie, de fiinţa omenească, dar altfel sunt po-
sedată de nevoia mea de activitate fructuoasă, de consum,
febră, plenitudine, exces.

Bradul de Crăciun se usucă, Lantelme e salvat, Joaquin

cântă la Havana, mama scrie scrisori vesele, Thorvald plă-
nuieşte să plece la New York, Rank nu e la New York. Eu
şi Eduardo suntem uniţi de suferinţa în dragoste. Louise mi-a
trimis o sticlă de şampanie, Roger mi-a trimis trandafiri,
James Boyd mi-a trimis romanul lui. Katrine „dansează pe
tavan“ de bucurie că vin.
Iau cu mine şase sticle cu prafurile de îngrăşat ale doc-
torului Jacobson. Trebuie să completez toate fragmentele
erotice din jurnal. Când idealizam perioada în care am po-
zat ca model, deghizam adevărul, care a ieşit la iveală în mod
violent într-o noapte, în timp ce vorbeam cu Henry. Şocu-
rile de care am avut parte pe când pozam au fost atât de pu-
ternice, încât s-au scufundat ca nişte bolovani grei. Şi eu am

214
tot înfrumuseţat amintirea, fără să văd, fără să aud, ca în ro-
man, şi până şi astăzi fac aşa când pomenesc de perioada aceea.
Henry m-a forţat să dezvălui adevărul, pentru că are un nas
extraordinar pentru adevăr, pentru realitatea nudă.
Viaţa de aici e prea domestică. Apartamentul drăguţ, ci-
nele drăguţe, prietenii în culori pastel, totul e difuz. Restric-
ţii financiare, restricţii la publicare. Deschideţi ferestrele!
Haideţi să lăsăm să intre magnificul, splendoarea, munca de-
votată, miracolele, cafeaua şi pâinea prăjită, surâsurile, mi-
racolele, cafeaua şi pâinea prăjită, surâsurile, sănătatea, jazzul,
schizofrenia, ascensoarele rapide, bărbaţii cu trupuri numai
bune de iubit, minţile neîngrădite ce nu tulbură fericirea ni-
mănui, primitivii.

5 ianuarie 1936
Visez un prânz pantagruelic pentru care o femeie vine
şi-mi cere bani. Spun că îi voi plăti, deşi ştiu că nu am bani.
Mi se dă o umbrelă uriaşă, pe care abia o pot ridica. încerc
să scap de ea şi o ofer celor trei preoţi atrăgători. Viziuni
după ce citesc ziarele. Râurile se revarsă şi inundă cimitire.
Morţii nu pot fi îngropaţi. Dar cei care au fost îngropaţi
şi-au schimbat oare locul ? Ar putea sicriul unui soţ înşelat
să plutească până la el acasă ? Banii putrezeau în apă. Cada-
vrul zăcea pe pat. Cuplul se înecase şi zăcea pe acelaşi pat.

Despărţirea care se apropie aduce o nouă exaltare dragos-

tei dintre mine şi Hugh. îmi spune că depinde de mine pe
viaţă. Eu îl fac fericit sexual, cu mare tandreţe.

12 ianuarie 1936
Exaltarea creşte. Fraenkel îmi împrumută în mod spon-
tan o sută de dolari şi îmi scrie o scrisoare frumoasă. Toate
iubirile mele sunt exaltate, elevate. Iubirea pentru Eduardo,
pentru Hugh. O ură imensă faţă de Franţa. Cu regiunile ei

215
acoperite de apă, inundate. Aş vrea să se îmbolnăvească de-a
binelea.
Febra creşte. Şi slăbiciunea, de asemenea, şi mă întreb de
ce trebuie să caut mereu confruntări şi necazuri. Am o do-
rinţă irepresibilă de senzualitate, de a scăpa de absolutismul
femeiesc. Femeia e senzuală numai când e îndrăgostită. Asta
mă înfurie. In această privinţă aş vrea să fiu ca un bărbat. O
voce care seamănă cu a lui Erskine, auzită la film, încă mă
mai poate tulbura. O simt în stomac, în intestine, în pântece,
până-n tălpi. La naiba, o să-l am înainte de a muri. O să aud
vocea aia gemând de plăcere.
America, o ţară deloc senzuală, reprezintă pentru mine
senzualitatea, pentru că acolo sunt bărbaţi cu care îmi do-
resc să mă culc. Harlem, jazz şi teatru de varietăţi. Potenţial
de vitalitate fizică, de frumuseţe. Cred că vorbesc despre sen-
zualitatea estetică. Henry poate fi satisfăcut mult mai uşor.

Eduardo şi Chiquito sunt absorbiţi într-un joc de cărţi.

Hugh îl citeşte pe Rank. încă de când am hotărât să plec la
New York, îl citeşte pe Rank şi îmi citeşte din când în când
şi mie cu voce tare, plin de admiraţie, de entuziasm. îl psihana-
lizează pe Eduardo. Participă la rolul meu de psihanalist,
imitându-mă. Cred că atât Henry, cât şi Hugh sunt nişte fe-
mei pe care eu le-am fecundat mintal, pe când Henry m-a
fecundat senzual, iar Hugh are grijă de mine. în mod sim-
bolic, astăzi mi-a donat sânge, ca să mă ajute să combat o ec-
zemă, ca a tatei!
Mi-e greu să mă despart de Hugh, fie şi pentru un timp.
Mi-e teamă să nu-1 pierd. în mod simbolic, caut pretexte ca
să mă duc pe avenue de Champs Elysee, adică la Hugh. De
pildă, în timp ce mă aflu la Villa Seurat, spun că trebuie să
mă duc la coafor. Odată ajunsă acolo, mă simt uşurată. Trec
pe la bancă. Hugh e acolo. Apoi mă întorc la Henry. Lunea,
după un weekend lung, am mereu acelaşi sentiment legat
de Henry. Un sentiment de nesiguranţă. Sunt nerăbdătoare
să ajung la el, temându-mă oarecum de vreo schimbare, de

216
vreun şoc. Pacea nu există aici, pe pământ. Mă cuprinde ne-
liniştea chiar şi atunci când Eduardo sau Chiquito se înde-
părtează de mine.

Când am plecat de la Henry la ora unsprezece, supărată,

şi m-am întors acasă, deşi Hugh nu mă aştepta, am spus:
„M-am întors numai ca să fiu cu tine“, ca Hugh s-o ia drept
o dovadă de dragoste faţă de el. Imit spontaneitatea dragostei
lui. E uşor, pentru că eu chiar îl iubesc. Dragostea mă inspiră
să-i fac demonstraţii lui Hugh, ca să-i hrănesc sentimentele,
aşa că poate părea o dragoste absolută, un lanţ infinit de do-
vezi de afecţiune.
Henry vrea şi el să facă psihanaliză. O să-l las!

13 ianuarie 1936
Am fost la Henry şi el mi-a spus, când eram în autobuz,
că problema noastră cu locuinţa s-a rezolvat pentru totdeau-
na, pentru că Fraenkel îi va închiria o cameră la Villa Seurat
şi, după trei ani, Henry va deveni proprietar şi nu va mai
plăti chirie.
Auzind asta, am înnebunit brusc. Am rostit cuvinte vio-
lente cu o voce joasă: „Dacă aş crede că va trebui să-mi pe-
trec restul vieţii în Franţa, m-aş sinucide astăzi. Henry, tu
mereu alegi calea cea mai uşoară. Ca să poţi dormi mai mult
dimineaţa, în curând o să vrei să trăim într-o colibă. Eu sunt
fericită numai pentru că trăim de la o zi la alta şi sper me-
reu la ceva nou. A avea o proprietate în Franţa îmi ucide toate
visurile de viaţă minunată. E ironic că tocmai tu ai început
să te temi atât de tare, încât să trăieşti ca un nevrotic, sau ca
un burghez, şi să te pregăteşti pentru bătrâneţe. Tu nu faci
niciodată planuri, iar acum faci planuri pentru moarte şi vrei
să mă îngropi de vie. Vrei să mă omori“. A fost ca o furtună
tropicală. Henry nu a spus nimic. A renunţat la idee - atâta
tot. L-am implorat să-mi înţeleagă izbucnirea. Era ca şi cum

217
i-aş fi spus: „Ştii, mi s-a oferit gratuit o cameră la New York,
aşa că trebuie să ne mutăm acolo../'
In garsonieră am avut o cădere nervoasă. O stare de reală
nelinişte, de reală disperare. Henry a fost în sfârşit mişcat.
Ajungem din nou în pat - dezmierdări, dragoste. Dar de data
asta ceva s-a rupt. Henry mi-a ucis speranţele de viitor. Efor-
turile mele sunt în zadar, destinul meu e să fiu îngropată
de vie mai întâi de Hugh, apoi de tata, apoi de Henry. Hugh
îmi dăruieşte acum viaţa, prin faptul că mă lasă s-o caut în
afară. Tata nu mi-a oferit decât moartea. Henry îmi dă viaţă
ca femeie senzuală şi îmi ucide adevăratul eu.

18 ianuarie 1936
La bordul lui SS Bremen, cabina 503C. La început n-am
vrut să te iau cu mine, jurnalul meu. Să fiu nevoită să te as-
cund, să mă tem să nu fii descoperit. Asta începe să mă obo-
sească un pic. Am crezut că voi călători mai uşor, dar, în
acelaşi timp, am simţit din nou ce personaj eşti, cum a te aban-
dona pe tine ar însemna să abandonez o bună parte din mine.
In seara asta, singură în cabina mea, cu Henry dormind în
565 şi mie fiindu-mi dor de Hugh, mi-am acceptat singu-
rătatea, slăbiciunea, nevoia de tine. Cu un spasm de plăcere,
te-am scos din cutia de metal în care ţin exemplare ale jur-
nalelor mele - o prezenţă, o consolare. N-am vrut să-mi arăt
vulnerabilitatea în faţa lui Henry şi să-i spun: „Dormi aici.
Mă simt singură". Trebuie să-mi ascund sentimentalismul
de el, pentru că nu-1 împărtăşeşte. Faţă de tine nu trebuie
să-l ascund. Mă simt mai puternică atunci când te ţin pe ge-
nunchi. Eu nu sunt făcută pentru lume, pentru ceea ce vreau
să dau sau să smulg lumii. Dorinţele mele sunt imense, la fel
şi slăbiciunea mea.
Te prezint detectivului. Ascultă raportul lui: Am ur-
mărit-o pe Anaîs până la apartamentul ei din avenue de la
Bourdonnais şi am văzut-o cărând două valize pline cu cărţi
din Villa Seurat. Examinând aceste valize, am văzut pe ele eti-

218
chete dintr-o călătorie făcută de Henry Miller cu SS Veendam
în iunie. Aceste valize au fost lăsate în hol. Domnul Guiler
a venit acasă la prânz, a comentat prezenţa lor, dar nu le-a
examinat. De asemenea, Anaîs Nin s-a dus la Banca Chase
ieri după-amiază şi a încasat un cec în valoare de două mii de
franci, semnat de Jack Kahane. Cu aceşti bani s-a dus la Li-
niile Maritime Germane şi a cumpărat un bilet împreună cu
domnul Miller, cabina 565. L-am auzit cerând „cabina cea
mai apropiată de 503“. Domnului Kahane ea i-a spus că aceşti
bani erau pentru călătoria ei, o necesitate de ordin practic.
Nu i-a spus că erau pentru domnul Miller. Aceşti bani i se
cuvin în urma investiţiei ei în cartea domnului Miller. Dom-
nul Kahane se poate întâlni oricând cu domnul Guiler, iar
povestea cecului de două mii de franci va fi divulgată.
Nu vă temeţi, domnule Detectiv, am găsit deja o expli-
caţie dacă se întâmplă aşa. O să-i spun domnului Guiler că
aceşti bani erau ai lui Miller, din drepturile de autor, şi îmi
fuseseră viraţi mie pentru că îmi este mai uşor să încasez
cecuri.
Mereu pe punctul de a fi descoperită, am dat o pe-
trecere şi mi-am strâns toţi prietenii la un loc: Supervielle,
Charpentier, Maggy, Colette, Roger, Genevieve Klein,
Kahane, Zadkine, Anne Greene, Jacques, fratele lui Roger,
soţul lui Colette, Barclay Hudson cu soţia lui, madame
Charpentier, madame Lantelme etc. Petrecerea a fost neo-
bişnuit de reuşită.
Detectivul a fost de părere că am acţionat foarte im-
prudent.

I-am scris lui Henry un bilet de capitulare: „Nu-mi face

nici o plăcere să merg la New York. Nu pot să fac nimic din
ce nu vrei şi tu .
O luptă prea dură împotriva feminităţii mele; sunt obo-
sită, în adâncul meu, de atâta luptă.

Voi continua să consemnez aventurile Detectivului: Anaîs

Nin a fost întâmpinată la Cherbourg de Henry Miller, care

219
a strigat-o „Anis \“ pe geamul trenului. Dorinţa lui de a se
simţi bine predomină. Nu voia să meargă la New York, dar
îi plac mâncarea bună şi luxul de pe vapor, de care nu a avut
parte niciodată.

Joi. Traversarea a fost tristă. Henry devine schizofrenic

când călătoreşte. Am avut acelaşi sentiment de frustrare, de
gol, pe care mi l-a dat şi la Chamonix. Numai că de data
asta am înţeles de ce. El însuşi mi-a spus: „Fiecare călăto-
rie pe care am făcut-o a fost dramatică, tragică, şocantă, un
eşec. Nu simt nimic“.
Era atât de dispersat, de vag, de ireal, încât simţeam că
sunt singură pe vapor. Un Henry fantomatic, lipsit de afec-
tivitate, indiferent, non-uman. Am căutat să ajung la el şi n-am
putut, nu avea nici un pic de căldură, nu era în nici un fel
conştient de ce se petrecea în jurul lui. Totul a devenit ireal
şi în fiecare noapte mă simţeam singură şi mă gândeam că
asta se întâmpla pentru că era nefericit. Intr-o dimineaţă, în
zori, m-am dus în cabina lui şi m-am strecurat la el în pat.
M-a sărutat, dar nu era ceva real. Aseară m-a posedat, dar
şi asta a fost ireal. Henry nu era nicăieri. Azi-dimineaţă am
discutat despre asta. El mi-a vorbit despre şocul pe care îl
reprezentase fiecare călătorie. Când a venit în cabina mea,
l-am sărutat tandru şi i-am spus: „Voi fi amortizorul tău
de-acum înainte. N-o să mai ai niciodată şocuri. Sunt un
amortizor bun, uite ce grasă sunt! “
Dar mă bucur că acostăm. E simbolic pentru tot ceea ce
face ca viaţa cu Henry să fie atât de dureroasă pentru mine,
pentru că la cea mai mică mişcare el îşi pierde substanţa, se
dezintegrează; integritatea lui e doar tranzitorie. Ajunge slab,
dispersat, fără identitate, emoţie sau sine. Şi ăsta e bărbatul
de care mă străduiesc să rămân aproape, acest nisip, apă, ceară,
vată, nor numit Henry. Pare palid, şters, pierdut. Nu mai
are vitalitate; ochi palizi, irealitate, lipsă de convingere, plu-
tire, nici un fel de sine sau de voinţă de a se aduna. Pentru
mine, e mai rău decât să fiu singură. Cealaltă călătorie a mea,

220
de una singură, a fost mai uşoară. Iar pe asta, în care am
crezut că o să fiu fericită pentru că mă simţeam atât de în-
treagă cu Henry, pe asta vreau s-o uit.

New York. Barbizon Piaza. înainte de a acosta, mi-am

dat seama că nu după New York tânjeam, ci după compania
lui Rank şi după orgasmul cel mai pasional al lui Henry, care
vine atunci când e torturat. Am acostat cu ochii realişti, cu
ochii deschişi asupra unui New York nud, asupra singu-
rătăţii spirituale şi mentale.
Henry e în continuare într-un fel de stare catatonică, are
dureri de cap puternice etc. îmi pare rău pentru el şi îi pro-
pun să plecăm înapoi. încerc să-i înţeleg nevroza, să-l ajut,
dar propria mea nevroză îmi îngreunează situaţia. Propria
mea boală, care e faptul că mă îndoiesc de dragoste, inter-
pretează o criză de schizofrenie drept indiferenţă. Ceea ce aş
putea înţelege ca psihanalist mă face să sufăr ca femeie. „Simt
distanţa ca pe o rană.“ Mă trezesc plângând. New Yorkul mi
se pare rece - este literalmente dureros de rece, violent. Mă
simt slabă, expusă, singură. Când am nevoie de forţă îmi dau
seama că Henry e povara mea, copilul meu.

Concertul lui Joaquin a fost ca un şoc, o tensiune, un

plonjon în lume. Au răsărit tot felul de fantome din trecut,
oameni din Richmond Hill. Joaquin n-a fost la înălţime.
Simt confruntarea mea cu lumea ca fiind inegală.

27 ianuarie 1936
Oameni. Oameni care vin să le dau forţă şi înţelepciune.
Iar eu mă uit la ei cu tristeţe şi, în taină, mă simt slabă şi şo-
văielnică. Un pacient se simte bine şi spune: „Am nevoie de
un prieten". Un alt pacient e bine şi spune: „Am nevoie
de un prieten". La un moment dat, stând în camera lui Henry
şi ascultându-1 pe prietenul lui, Emil Conason, mi-am zis:
când vor pleca, o să-i telefonez lui Rank. N-o să mă duc cu
ei la cină. Şi nu m-am dus. M-am întins în pat.
 Plăcere provocată de admiraţia agentului literar Barthold
Fles. De puterea mea asupra destinelor altor oameni. Dar vo-
cea umană din mine plânge, aşa cum plângea şi în Rank, ce-
rând să i se permită slăbiciunea. Sunt atât de timidă, încât am
un şoc când sună telefonul.
Nevroză.
Pustietatea unei lumi pline de putere. Nu există destulă
dragoste - am nevoie de mai multă dragoste. Stau şi iau cina
singură, gândindu-mă cum mă jucasem cu un pacient şi cu
Conason. Râd în sinea mea. Râd de propriile-mi scamato-
rii, care nu par scamatorii în momentul în care le fac. După
aceea chicotesc. E ceva mai multă răceală în mine, ceva mai
puţină simţire, şi aş putea deveni diabolică, în felul meu de
a jongla cu sufletele. Nu cred că dragostea unei paciente care
mă adoră e reală. Aşa că mă joc de-a v-aţi ascunselea. Când
cred că sigur nu mai are nevoie de psihanaliză, accept să co-
bor şi să beau un cocteil cu ea. Dar, în timp ce mă pudrez,
mă gândesc că dacă beau un cocteil o să mi se facă rău. Aşa
că trebuie să găsesc o scăpare. Mă prefac atunci că nu m-am
hotărât încă. Et le manege recommence.

Cu Fles, mă ascund în spatele faptului că sunt străină.

Vizita lui Joaquin, prânzurile cu mama, toate încep să mi se
pară ireale, îndepărtate.

31 ianuarie 1936
Intr-o seară, când eram în pat cu Henry, am intrat profund
în starea lui. I-am înţeles paralizia, îndepărtarea de realitate.
Trecutul era prea dureros. încerca să-l uite complet. I-am
propus să ne întoarcem. înţelegeam că suferea. I-am spus
că pentru mine nu conta decât fericirea lui. Atunci mi-a
vorbit din propria-i înţelepciune de viaţă. „Dar poate că îmi
va face bine.“ întotdeauna acceptă. Eu întotdeauna mă lupt.
A doua zi dimineaţa a început să lucreze la Tropicul Capri-
cornului. O alchimie a trecutului. Durerea a devenit creaţie

222
şi, în acelaşi timp, i-a revenit pasiunea. Până atunci nu sim-
ţise nici o dorinţă faţă de mine.
In noaptea următoare am ieşit cu Fles. Am băut whisky.
Am stat la bar, iar Henry a început să se prostească. „La fel
ca supa", am spus eu. Whisky-ul nu m-a ameţit. M-a făcut
să simt disperare, slăbiciune. întreaga disperare a călătoriei
mele a ieşit la suprafaţă; nelinişte, singurătate, nefericirea lui
Henry, teama mea de vechiul Henry, o mie de temeri, ima-
gini întunecate, contorsionate, mă împingeau să-i părăsesc.
Ajunsă înapoi la hotel mi-am luat drogul, sperând să devin
inconştientă. în loc de asta, anxietatea a crescut, inima mea
părea să cedeze, m-am întins pe pat şi am plâns isteric. Doamne,
Doamne, adu-1 pe Henry înapoi, adu-1 pe Henry înapoi.
M-am ridicat. Am sperat să aud zgomotul uşii lui deschi-
zându-se. îmi imaginasem că avea să stea în oraş toată noap-
tea, îmi imaginasem că avea să se poarte cu mine aşa cum se
purtase cu June. Vedeam un Henry crud. îmi pierdusem pu-
terea. Simţeam că în locul inimii aveam o gaură în corp, că
lipsea sâmburele vital, că viaţa mi se sfărâma, credinţa mi se
sfărâma, forţa mi se sfărâma. Am plâns, m-am rugat. L-am
strigat pe Hugh. Am încercat să-i telefonez lui Rank - un
tată! Nu i-am putut găsi numărul de telefon.
Două ore de coşmar. A venit Henry. Nu era beat. Zăceam
pe pat şi plângeam isteric. Henry s-a aplecat asupra mea cu
cea mai profundă îngrijorare: „Anis, Anis, mi se rupe ini-
ma să te văd plângând. Ce-am făcut ? Nu ţi-aş face nici un
rău. Anis, nu face asta". Mi-am mărturisit toate temerile. „Nu
ţi-aş face asta. Trebuie să ai încredere. Ala era un Henry de
acum treisprezece ani..." Era înţelept, tandru. înţelegea. Mă
torturam fără nici un motiv - teama mea de beţie, de un alt
Henry. Şi-a dat seama că mă simţeam vinovată pentru că îl
făcusem să se întoarcă în trecut. Dar scrie. Acceptă viaţa aşa
cum e. Spune că nu trebuie să încerc să-l protejez.
I-am spus, printre suspine: „Nu puteam suporta felul în
care îţi vorbea Fles. Te-am văzut din nou rănit de America.

223
Te-am văzut din nou înnebunit de durere, te-am văzut bând
pentru că erai rănit“.

Henry mi-a spus cândva că trebuie să accepţi - să accepţi.

Acum scrie, în timp ce eu îmi primesc pacienţii în camera
de alături.
După furtuna asta s-a lăsat pacea. Ii simţisem dragostea,
blândeţea. El îmi simţise dragostea. Ceea ce strigam de fapt,
întinsă pe pat, era „Henry, nu-mi face asta, nu-mi face asta,
te iubesc atât de mult!“
Ce să-mi facă ? Să bea - şi de la băutură să treacă la cruzi-
me şi senzualitate. îmi exprimam teama faţă de instinctele lui.
Am hotărât să rămânem, să ne îndeplinim sarcinile con-
crete pentru care veniserăm. Henry are de făcut multe vizite.
I se pare că toate astea ar putea fi benefice pentru Tropicul
Capricornului. Mi-am regăsit forţa. Câtă teamă de durere!
Şi Henry a fost surprins că cineva putea suferi atât fără să
se întâmple nimic.
Să cobori în întuneric. Asta căutam atunci când voiam să
mor, cu Henry şi June, dar acum îmi provoacă nelinişte,
spaimă. Vreau să trăiesc, fără durere - te rog, o, Doamne,
Doamne.

1 februarie 1936
Aici băutura este cel mai mare duşman al meu. Bel Geddes
bea şi mă face şi pe mine să beau. Miriam bea şi încearcă să
mă îmbete şi pe mine. Nu-mi place să mă îmbăt. Dar de-
test şi să stric plăcerea altora. Şi e ceva ce trebuie împărtăşit.
In sfârşit, Henry a înţeles faptul că eu trăiesc într-o lume eli-
zeică în care nu am nevoie de băutură. Pentru că legătura
reală îi ia locul. Aici nu există nici o legătură, nici o conexiune,
doar o teamă de ea - aşa că să bem! Şi sunt pierdută. Mă
ucide fizic. Aseară nu m-am putut opri după şampania băută
cu Bel Geddes. Adevăratele mele bucurii sunt scufundate în
postludii, mahmureli, frustrare. Nu am sentimentul bogăţiei,

224
al plenitudinii, al bucuriei. Doar o lălăială inutilă. Ca să nu
fiu singură, ca să mă apropii de ei, beau. Dar nu sunt fericită.
Eu nu aparţin lumii ăsteia. Eu iubesc oamenii, dar trebuie
neapărat să ajung ca ei, să beau cu ei, ca să mă pot apropia
de ei ?
Bel Geddes a fost dezamăgit să audă că nu eram singură
aici şi voia să mă ducă în Harlem. I-am spus de Henry. Nu
mai vreau să joc nici o comedie. Simt că devin atât de pro-
fundă, atât de gravă, încât mă apucă spaima.
Salvarea prin iubire: suferinţele violonistei sunt acum mai
importante decât mine. îmi simt puterea crescând din nou,
înflorind.

Ce frică le e americanilor de intimitate! De ce ? Din cauza

goliciunii lor interioare! Butoaie de vin. Sticle de whisky.
Miriam, atât de intensă în timpul psihanalizei, nu poate da
ochii cu mine în exterior decât dacă e beată.

Cină de duminică la doamna Thoma. Un cadru estetic,

mâncare excelentă, conversaţie inteligentă. Doamna Thoma
are o faţă ca de porţelan. Dar gura îi tremură în mod ciudat,
de parcă i-ar clănţăni dinţii. Simt o milă imensă. A avut o
cădere nervoasă. Mergem cu toţii la un meci de hochei.
Madison Square Garden. Violenţă, viteză, forţă fizică, lu-
mini puternice, mirosuri puternice, muzică tare, voci răgu-
şite ţipând, nasuri sparte, intensitate. Masă rotundă la bar,
pentru membri. O duzină de pahare de whisky cu sifon. John
Houston îmi vorbeşte cu faţa la câţiva centimetri de a mea
şi cu genunchii atingându-i pe ai mei. Bel Geddes, care crede
că sunt o persoană extrem de interesantă, devine gelos. Nu
a digerat încă faptul că există un domn Miller în viaţa mea.
Aici discuţia devine dură, îngheţată, caustică. Se continuă pe
acelaşi ton la Reubens, în timp ce Eddie Cantor dă o pe-
trecere numai pentru bărbaţi, iar regizorul Max Reinhart ia
cina cu două actriţe şi un scenograf. Doamna Bel Geddes
are nas de nevăstuică şi limbă de viperă. Ochi batjocoritori.

225
Bel Geddes are suflet bun şi e slab. John este în mod ho-
tărât vital, aspru, cinic, dar îmi place. Raymond Massey m-a
interesat la început, cu ochii lui exoftalmici şi faţa uscată, de
drogat, dar John era mai tangibil. Nu m-am putut bucura
de petrecere după miezul nopţii. Făceam eforturi ca să ră-
mân prezentă. Sofisticarea mă descuraja. După o vreme, îmi
venea să fug. Faptul că Bel Geddes îmi strângea mâna din când
în când nu mă consola deloc. Mi s-a făcut frică să nu fiu
batjocorită, ridiculizată. Mi se părea că ei ridiculizează totul,
pe toată lumea. M-am simţit ciudat.

M-am dus la culcare la două şi jumătate şi am visat că mâna

mea stângă fusese înlocuită cu una nouă. Mă uitam la ea şi
spuneam: „Ce ciudat e să ai o mână care nu e a ta. Mă întreb
a cui a fost până acum“. O piscină. Oameni batjocoritori. Tata
într-un bungalow. Se pregătea o cină uriaşă. Nu vreau să-l
supăr pe Cook, dar e ceva ce trebuie să obţin de la tata prin
mijloace necinstite. Mă ascund sub fereastra lui. El mă prinde.

John Huston mi-a spus: „John Erskine încerca s-o facă

pe spiritualul".

La Greenwich am mâncat prepeliţă şi orez sălbatic.

Am vizitat-o pe doamna B. Am păşit în casa ei cu sen-
timentul grav al sacralităţii vindecării. Mă întrebam dacă
aveam să devin o sfântă. Mă tem de spiritualitatea mea. Văd
nenorocita asta de lume concretă extrem de viu, dar mă simt
ruptă de ea. Miros flori, mănânc orez sălbatic, caut căldu-
ra, urăsc frigul, iau trenuri, mă bucur de cafeaua fierbinte,
dar sunt departe. întreg New Yorkul nu mai înseamnă ni-
mic pentru mine acum, fără Rank. îi port cartea cu mine.
în mijlocul cinei de la familia Thoma, îmi amintesc brusc
de Henry şi îmi spun: e posibil să mă fi simţit bine două ore
fără el ? Rareori am parte de o viaţă separată de cea a lui
Henry.

226
 Mă aşez în camera lui acum. Pictează o acuarelă. A fost
într-o dispoziţie morbidă, iar acum se trage mai aproape
de mine. Nu ştiu dacă asta e schizofrenie sau sfinţenie. Mă
simt mai aproape de oamenii care suferă decât de râsul lui
Eddie Cantor. Boala mea câştigă teren. Se instalează me-
lancolia. Pot visa oriunde, reveria mea în tren, în autobuz, în
timp ce mă odihnesc, în timp ce fac baie, e o luptă împotriva
melancoliei.

Seara începe foarte bine. Sunt prezentată ca femeia care

a scris o carte despre Lawrence şi ca prietenă a Rebeccăi West.
Toată lumea este mereu surprinsă că o scriitoare arată astfel.
Oamenii sunt atraşi de mine.
Dar încetul cu încetul, deşi intru cu vioiciune şi sunt gata
să mă dăruiesc, încetul cu încetul, plăcerile şi exuberanţa mea
pălesc. De ce ? O frază neglijentă, absenţa, ironia - chiar şi
când nu-mi sunt adresate mie - încep să-mi îngheţe sângele.
Vocea mi se stinge. Vorbesc mai puţin convingător, revin la
„formă", la fraze convenţionale. Ce e mai rău? îmi pierd
încrederea. Mă tem să plec, pentru că îmi imaginez sarcas-
mul lor după ce aş pleca. Senzaţia asta de disconfort creşte.
Tot ce am vrut să spun îngheaţă în mine. Gâtul începe să mi
se contracte şi nu pot nici să beau, nici să mănânc. Vreau să
plec, simt o nevoie imperativă de a pleca. îmi găsesc scuze
proaste. Fiecare minut rămas devine o tortură. Zâmbesc aproa-
pe rugător, cerând să fiu lăsată în pace. Mă întorc acasă fu-
rioasă. Ştiu că mi-am stricat seara. Am făcut asta de multe ori.
Şi cu Henry.
între timp, Bel Geddes ar vrea să se culce cu mine. Şi John
Huston îmi arată un interes înflăcărat. Doar gelozia îi face
doamnei Bel Geddes nasul mai lung şi limba mai veninoasă.

încet, plenitudinea pentru care am venit aici începe să mi

se dezvăluie. îmi vin pacienţi. Violonistul, cu dulceaţa, în-
crederea, infantilismul lui. Domnul M., a cărui obsesie de a
conduce transformă psihanaliza în duel - dar la prima şedinţă

227
i-am dărâmat falsul eşafodaj şi l-am făcut să spună: „E mi-
nunat. N-am mai simţit niciodată aşa ceva". Doamna B. se
scoală din patul în care boleşte şi se pregăteşte să vină la mine.
Katrine se întinde aproape imediat ce ajung la ea acasă, de
parcă psihanaliza ar fi o plăcere.

Mă duc pe viscol să-l văd pe Waldo Frank, ai cărui ochi

sunt atât de intens strălucitori şi clarvăzători, care este blând
şi uman, delicat, şi vorbeşte ca un adevărat artist. Mă primeşte
cu o privire atât de vrăjită încât îi vorbesc cu uşurinţă. Pot
să dansez pentru el. Atingerea, ochii lui, o bogăţie neaştep-
tată. Aşa că pot vorbi cu propriul meu glas, iar el îmi citeşte
din Virgin Spain descrierea pe care a făcut-o femeii catalane,
pentru că spune că mi se potriveşte. Bem vin de Porto. Ca-
mera lui e simplă, ordonată. Ochii lui par miraţi. Şi astfel, el
îşi poate da seama că nu cunosc nici moartea, nici lucrurile
finite, că nimic nu e finit, că nemulţumirea mea este un ne-
astâmpăr creator şi nu proastă dispoziţie, curiozitate, aştep-
tarea de noi miracole. El îmi dă o senzaţie de tinereţe, de întreg,
de dulceaţă. Pare oarecum descumpănit, de parcă aş fi mate-
rializarea bruscă a unei fantezii, şi mă acceptă în izolarea pe
care o caută, în care trăieşte cu cartea pe care o scrie. Eu nu
bruiez actul de creaţie. Paşii mei sunt tăcuţi, dansează fără
zgomot, iar vocea mea nu face scrisul să tremure. Ne întâl-
nim în tăcere. Exaltare în albastru intens. Şi alb.

Din nou în viscol, nu-mi simt corpul. Sunt ca într-un vis.

Aşa că mă bucur să-l găsesc pe Bill Fîoffman aşteptându-mă,
cu aerul lui de parcă tocmai s-ar fi întors de la o vânătoare
de prepeliţe în Georgia, sau s-ar fi dat jos de pe un cal a că-
rui poză apare în ziarele de duminică. Cu el, merg veselă prin
mocirlă până la barul Piaza; îmi spune: „Crezi că o să facem
dragoste vreodată?"
M-a iertat pentru data trecută, când îi promisesem, îna-
inte de a pleca el în sud, iar apoi îl refuzasem, după ce el pe-
trecuse trei săptămâni imaginându-şi scena. Banalitatea lui,

228
barul Piaza, fac lumea să stea pe patru picioare, iar dezor-
dinea din sângele meu pare să fi încetat. William are o erecţie
în timp ce dansăm, iar când mă întorc la masă, mă joc prefă-
cându-mă că citesc viitorul în sticla de apă, în lipsa unui glob
de cristal, şi spun: „Văd o idilă cinq â sept în viitor". Dar nu
din motivul pentru care am spus „da“ anul trecut.
Anul trecut obosisem să refuz, să eludez, să mint, să spun
„nu", şi îmi doream foarte mult să fiu une femme ordinaire.
De data asta mi-e teamă să nu devin o sfântă. Corpul meu
îmi scapă de sub control. Henry mă posedă febril şi rapid când
sunt pe cale să întâlnesc un alt bărbat, cu dorinţa biciuită de
gelozie. M-a regulat cu mult aplomb înainte de a mă vedea
cu Waldo Frank. E ca şi cum ar vrea să întâlnesc alţi bărbaţi
purtând sperma lui în pântece. I-am dus sperma la Hugh,
la Rank, la Allendy, la Eduardo, la Turner, în multe locuri.
Dar profunzimea răspunsului meu, împlinirea dorinţei noas-
tre, o dorinţă sălbatică, îmi lasă un tremur în trup, ca o sâr-
mă ce continuă să vibreze. Penisul lui Henry mă aruncă în
realitate şi mă duc la Waldo Frank şi la Bill Hoffman cu
teama de a nu deveni o sfântă, de a nu fi ademenită din nou
în cele mai albe colţuri ale visului, cu aripi de călugăriţă ca
nişte mici pânze de corabie, cu zăpadă şi cu păsări de porţe-
lan pictat care se agaţă în pomul de Crăciun. Din penisul lui
Henry curge sperma cu care dansez, iar trupul meu simte do-
rinţa lui Bill şi a încetat să alunece şi aş vrea să vină mulţi băr-
baţi şi să-şi înfigă penisurile între picioarele mele, pentru că
sunt atât de departe de dorinţă, atât de departe de carnea asta
pe care am acoperit-o cu mosc şi patchouli, carnea asta ce
calcă pe zăpada udă în sandale, pentru că am un sentiment
atât de puternic, atât de puternic al minunii, al miracolului.
Nu pot să cred că o să mă ud la picioare, că o să mă doară
gâtul, pentru că oare nu magia l-a făcut pe domnul M. să-şi
înţeleagă astăzi sufletul, iar pe violonist să-şi înţeleagă vi-
sul ? Şi dragostea mea pentru Henry se revarsă într-o do-
rinţă de a fi în mod absolut femeie, de a rămâne lângă el, a
rămâne în lumea lui, pentru că e lumea lui şi el se află în ea.

229
Văd zăpada murdară ca pe un morman de bandaje îmbâc-
site ale unui oraş schilodit. Văd linia gurii violonistului, care
seamănă cu a tatei. E ciudat, iubesc atât de mult lumea, mă
mişcă, nu se revarsă nici un pic de ură din mine, o văd atât
de limpede, cu ochi ce văd corpul şi aparenţa - şi totuşi tre-
buie să-i fiu recunoscătoare unui Bill Hoffman pentru do-
rinţa lui, mâna lui atingându-mă, pentru tot ce e după chipul
şi asemănarea vieţii, banal, simplu, whisky-ul, nota de plată,
chelnerul, câinele care stă legat la garderobă, cuvintele lui:
„Iţi iubesc veselia, umorul, eşti un animal de rasă“.
A, un animal de rasă! N-a spus că sunt o sfântă. Nimeni
n-a spus. Sacralitatea cu care vindec, emoţia pe care o simt la
miracolul naşterii şi renaşterii perpetue a omului, asta mă
face să mă tem să nu mă trezesc în alb, transparentă, izgonită
pentru totdeauna din senzualitate şi pământesc!

15 februarie 1936
Intr-o seară Henry era plecat, lăsându-mi, cum face ade-
sea, senzaţia că el aparţine mulţimii, străzii, vieţii exterioare,
niciodată tăcerii, lui însuşi, mie.
A venit Waldo Frank. Am ştiut, după privirea lui, că voia
să se apropie de mine. M-am îmbrăcat şi m-am parfumat pen-
tru apropiere. Nu-1 primesc nici azi, conştient. In seara în
care a venit am ştiut că va spune: „Lasă-mă să mă apropii
de tine“. Astea au fost primele lui cuvinte. Am simţit că ne
întâlniserăm într-o linişte ciudată, într-un fel neformulat, mis-
terios. Mi s-a părut foarte firesc, foarte simplu, foarte ar-
monios să-l las să mă sărute, să-mi dau hainele jos. Un vis.
Nici un pic de senzualitate, de dorinţă, de pasiune. O străful-
gerare a ochilor, o întâlnire oarbă sub nivelul conştientului.
La Catalana. Dulceaţă, delicateţe şi muzicalitate. Nici o di-
sonanţă, nici o tensiune. „Eu sunt copilul care nu se teme de
nimic.“ Ochi limpezi, de o strălucire intensă. Nici o senza-
ţie de real şi nici un pic de senzualitate, deşi ne culcăm îm-
preună, şi îmi zic: Henry, de ce mă laşi mereu atât de singură ?

230
Nu răspundeam senzual. Dar nu m-am obosit să joc teatru,
să mă prefac. Am fost pasivă şi tăcută ca o plantă. Pasivă şi
tăcută, cum visasem să fiu cu bărbaţii. Netemătoare şi liniş-
tită. Nu-mi era frică să cedez, să-mi arăt goliciunea. Henry,
de ce mă laşi atât de singură în sufletul meu, în sufletul meu,
astfel încât sunt nevoită să-i las pe alţii să se apropie de su-
fletul meu, din cauza singurătăţii ? Tu eşti omul mulţimii, al
străzilor. Eu stau întinsă în pat lângă un străin, ca să mă simt
întreagă ca femeie. Waldo Frank a fost delicat şi firesc. Un
poet ţintuit în realitate, cum sunt poeţii în America, infec-
tat de monotonia vieţii de aici. Nu e nebun, şi nici un om atât
de mare încât să abandoneze şi să lase în urmă America, pă-
mântul lui, banalitatea Americii; el e poet, delicat şi sensibil,
plin de Dumnezeu şi de simplitate. „Dumnezeu mi te-a tri-
mis, la Catalana, ca să-mi pot termina cartea." Ceea ce mă
face să mă simt singură, Henry, sunt oamenii ieftini, stri-
denţi şi banali pe care îi frecventezi. Stau goală lângă Waldo
Frank şi simt aceleaşi dezmierdări ca acum unsprezece ani,
când îi citeam cartea, Rahab, pe care mi-o dăduse Helene
Boussinesq.
Ne-am întâlnit în linişte, dulce, firesc. Am fost fericită după
aceea, neatinsă, ca o fecioară, şi totuşi conştientă că fuse-
sem atinsă, încălzită, că atinsesem şi încălzisem. Ştie că îl iu-
besc pe Henry. Ieri mi-a reproşat: „Nu eşti plină de mine".
Aşa cum i-ar spune o femeie unui bărbat. Nu vrea nimic alt-
ceva, nu vrea să ieşim. Vrea să stea închis, cu mine şi cu car-
tea lui. Vrea visul şi izolarea, vrea acea senzaţie blândă, de
cochilie, în care sufletul îşi găseşte forţa. Henry e pe stradă,
Henry e la film. Henry e cu oameni zgomotoşi, găunoşi. Ochii
lui Henry privesc în afară, totdeauna în afară, nu are pic de
interioritate. O întâlnire, ca o rugăciune într-o lume haotică,
întunecată, cu Waldo Frank. Atingerea liniştitoare a mâini-
lor, ca în cuvintele lui Lawrence: „Orb, orb ne atingeam unul
altuia trupul şi se cobora pacea".

Viscol. Străzile sunt ca o mer de glace. Doamna B. plânge.

Antonia Brico îmi umple cămăruţa cu răsuflarea unui animal,

231
stând cu picioarele desfăcute. Doamna E. strânge din bu-
zele subţiri de femeie anglo-saxonă amărâtă de o viaţă lip-
sită de pasiune. Dorrey suspină în timp ce îmi povesteşte cum
poeziile ei au fost găsite la şcoală şi citite cu voce tare, în bă-
taie de joc, în faţa întregii clase. Helen spune: „Mi-ai dăruit
mai mult decât ar putea dărui altcuiva orice fiinţă umană".
îl salvez pe artistul batjocorit în America. îl salvez pe
copilul brutalizat, pe individualistul supus de mase. Cum-
păr o uncie de mosc şi o uncie de patchouli ca să-mi fac pro-
priul parfum. Sunt torturată de propria-mi boală.

într-o seară, Henry s-a dus la varietăţi.

Am ajuns acasă la miezul nopţii, prea obosită ca să dorm.
I-am încercat uşa - nici un răspuns. Am încercat să dorm.
Tot felul de imagini au început să mi se perinde prin faţa
ochilor. Henry bând cu prietenii lui de nimic. Henry cu târfe.
Toată noaptea. Eram mistuită de febră, de disperare. Am în-
genuncheat să mă rog. Aveam o senzaţie de singurătate in-
tensă, adâncă. Eu îmi bat joc de mine în timp ce Henry se
amuză. Eu sunt prea obosită ca să mă mai joc - ca atunci când
eram mică şi îi priveam pe fraţii mei jucându-se în grădină.
Aveam de făcut treburi gospodăreşti, iar după asta nu mai
aveam putere să mă joc şi să râd. La fel şi azi. Toată ziua au
venit oameni, oameni care mă folosesc, mă tratează ca pe un
simbol, ca pe un oracol, oameni care îmi cer forţă şi înţelep-
ciune. Iar eu sunt slabă, pentru că nu pot fi puternică decât
în doi, în îngemănare, iar Henry nu-mi dă senzaţia că e o
parte din mine.
M-am rugat. Am plâns. Inima îmi bătea cu putere. în zori
m-am dus în hol să iau cheia de la camera lui. Voiam să mă
duc în camera lui. Voiam să-l omor şi apoi să mor şi eu. Bă-
trânul de la recepţie n-a vrut să mi-o dea. Era împotriva re-
gulamentului. La şase am coborât din nou, cu o poveste.
Domnul Miller era fratele meu. Era plecat şi avea în cameră
un medicament pentru somn. Nu dormisem toată noaptea.
N-ar putea să mă lase măcar să iau medicamentul ? A trimis

232
băiatul de serviciu. S-a deschis uşa. Henry dormea, venise
acasă devreme. Dormea şi când bătusem prima dată. Tremu-
ram, plângeam. M-am urcat la el în pat. A fost tandru. Am
adormit.
Şi asta a fost o furtună selenară. Totul pentru că îmi epui-
zez forţele. Prea multe poveri pe umerii mei. îmi dăruiesc
toată forţa, oricui se apropie de mine. Nici unul dintre aceşti
oameni nu îmi dă el mie forţă. Nu am nici un prieten. Sunt
singură şi îi învăţ pe alţii, iar Henry se joacă. încearcă să lu-
creze, dar de fapt se joacă de-a lucrul. Nu face psihanaliză
în mod serios, nu e în stare de asta. Se joacă şi o face pentru
el însuşi, iar oamenii simt asta - că e numai pentru el.

Waldo Frank a venit din nou, tot pentru el însuşi, pentru

cartea lui. Nu-1 mai vreau. El nu e bărbat. M-am prefăcut un
pic, iar el a simţit. Nu-1 sun când telefonează şi-mi lasă vorbă.
E rănit de indiferenţa mea. încearcă să se ţină departe. A spus
că se teme să nu se îndrăgostească. Luăm cina în cameră.
L-am excitat până la exasperare, dar eu am rămas netulbu-
rată. El s-a autodepăşit. Indiferenţă.

Ca psihanalist, îl imit pe Dumnezeu. Iar asta mă aduce

foarte aproape de Dumnezeu — de singurătatea lui. Aşa că îl
simt aproape. I-am simţit prezenţa de două ori - în muzică
şi în soarele din dimineaţa asta. Dar când eşti psihanalist e
mai greu să fii uman. Bolnavii sunt invalizi. Ei nu sunt egalii
unui bărbat sau ai unei femei. Ei nu vor decât un doctor,
un tată, o mamă. Eu vreau să fiu umană. Am obosit să-l imit
pe Dumnezeu, aş prefera să am prieteni.
Am dăruit până am ajuns în pragul morţii. Supraomenesc.
Aşa că am cedat, atât fizic, cât şi în puterea mea ca femeie faţă
de Henry. M-au secătuit invalizii.
Henry nu se dăruieşte. Lui nu-i pasă de alţii. Pentru el ăsta
e un joc.
Astfel, ca psihanalist, el e egoist şi îşi urmăreşte doar pro-
priul interes. Se joacă de-a psihanaliza ca să scrie despre ea.

233
Nefericirea nu-1 mişcă. Dacă n-aş crede că e ataşat de mine,
aş tremura în faţa răcelii lui. Când se joacă de-a psihana-
listul, îi văd latura urâtă.
Vrea să demonstreze că tehnica mea (sau a lui Rank) este
greşită. Nu înţelege. Vorbim ore în şir. El bolboroseşte că
experienţa este mai bună decât psihanaliza. Dar când a în-
cercat, a descoperit că nevroticii sunt incapabili să pătrundă
experienţa. Suntem de acord asupra unui singur lucru: ex-
perienţa ne învaţă să acceptăm imperfecţiunea ca mod de a
trăi. Psihanaliza dusă la extrem, cum o practică Rank, duce
înapoi la o concepţie idealistă despre viaţa fără nevroză. Rank
credea că viaţa mea cu Henry este nevrotică pentru că este
nefericită şi nu înţelegea că nu pot accede la o viaţă fără gre-
utăţi pentru că ar fi fost o viaţă fără pasiune - viaţa cu el, de
exemplu. E aproape la fel de rău ca a crede că perlele şi au-
tomobilele aduc mai degrabă fericirea unei femei. Rank şi-a
împins credinţa în psihanaliză până la aşteptarea unei vieţi
omeneşti fără suferinţă. Dar asta nu e întotdeauna viaţă. Eu
mi-am acceptat propria natură, cu limitările ei. De pildă, na-
tura mea e să dăruiesc, să iubesc. N-aş putea fi fericită fiind
iubită de Rank - primind - deşi ar fi bine pentru mine. Eu
am preluat toată suferinţa. Viaţa mea cu Henry nu e fericită.
Dar natura mea a construit-o, a ales-o. Totul în afară de fe-
ricire e nevroză. Aşa vorbeşte omul înţelept, nu omul expe-
rimentat. Experienţa am dobândit-o de la Henry.

O seară cu bancheri, dineu la Piaza. Lux. Muzică. Urcân-

du-se în taxi, gazda îi spune soţiei sale: „Cum se cheamă
teatrul ? Teatrul Henry Miller. Eşti sigură ? Da. Şofer! La tea-
trul Henry Miller! Nu ştiam că e la teatrul Henry Miller!"

Credeam că m-am îndepărtat de viaţa mea cu Henry. Alte

niveluri. E ca şi cum aş fi într-un ascensor care se tot plim-
bă în sus şi în jos - sute de etaje. Ajung în grădina de nori a
lui Dumnezeu - nu mai sunt etaje deasupra. Un planetariu.
Soare. Şi dâre de umbră pe pereţii unei încăperi. Un alcov.

234
De ce ? întinsa în pat, ca la spital, prezenţa lui Dumnezeu
mai întâi în lumină, apoi în întuneric. Un alcov. De ce ? Ceva
pe care să mă întind, să mă întind. Credinţă.

Lumini roşii. „Jos! Jos!“ anunţă telefonista. Un bărbat care

şchioapătă; un bărbat cu mâna paralizată, care nu poate să
cânte la vioară; un bărbat îndrăgostit de mama lui; un băr-
bat care nu-şi poate scrie cartea; o femeie abandonată; o fe-
meie paralizată de sentimentul vinovăţiei; o femeie care moare
de ruşine din cauza dragostei ei pentru o altă femeie; o fată
care tremură de frică. Să eliberăm sclavii de coşmaruri, de
fantome şi de nelinişti. Să le ascultăm plânsul: mă simt moale
şi iradiantă. Nu e oare o slăbiciune să ascultăm plânsul co-
pilului din noi ? Nu va înceta niciodată să se lamenteze de-
cât dacă va fi consolat, dacă i se va răspunde. Copilul cere să
fie înţeles; atunci va sta liniştit în noi, ca temerile noastre. Va
muri în pace şi ne va lăsa ceea ce lasă copilul bărbatului care
trebuie să supravieţuiască: sentimentul miracolului. Tele-
fonul anunţă: „O telegramă pentru dumneavoastră. Să v-o
trimit sus ?“ Da. „La mulţi ani, Hugh.“ „La mulţi ani, ma-
man, Joaquin. “

Lumini roşii. Coborâm! Virginia mă aşteaptă ca să luăm

prânzul împreună. O, nu ţi-ai pus cizmele. Trebuie să con-
tinui să pozez pentru lume. Virginia a venit să se uite la ciz-
mele mele, la oja mea. Virginia vrea cizme ca ale mele. Vorbim
despre parfumuri. Ea arată ca o bijuterie bizantină. Totul
numai auriu, verde, ruginiu, luciu şi nişte sâni pe care mi-ar
plăcea să-i sărut.

Lumini albe. Urcăm! Henry, în camera lui, îi scrie lui

Fraenkel, aceleaşi cuvinte despre jocul de-a Dumnezeu, de-
spre cum preferă să fie om. Scrie mult despre psihanaliză.
Pictează acuarele şi studiază muzica. Asta mă face să fiu ex-
trem de fericită, în extaz, nu ştiu de ce. Muzică. Petrece ore
în şir studiind muzica. Mi se pare că prin muzică ne ridicăm
în ascensoare rapide, silenţioase spre planetariu, împreună.

235
 Lumini roşii. Coborâm! La drogherie, cer cafea şi ca-
lomel. Mă prăbuşesc fizic. Nu schimbarea de altitudine, ur-
cările şi coborârile bruşte mă ameţesc, ci dăruirea. Părţi din
corpul meu, din viaţa mea trec în alţii. Simt ce simt ei, mă
identific cu ei. Neliniştea lor îmi pune un nod în gât. Limba
mi se îngreunează. Mă întreb dacă pot continua - nici un pic
de obiectivitate. Trec în ei ca să iluminez, ca să revelez. Dar
nu pot rămâne departe. Mă uit pe fereastră. Oamenii pati-
nează în parc, orchestra cântă, e duminică. M-aş putea plim-
ba cu Henry prin Champs Militaires, de-a lungul Senei.
Pe-atunci nu-mi recunoşteam fericirea. Tânjeam după in-
tensitate. Copiii râd şi râsul lor urcă până la etajul douăzeci
şi cinci, la fereastra lângă care stau.

Lumini roşii. Coborâm. Tot timpul cât cobor mă gândesc

la problema simetriei spirituale. Răzbunare. Nevoie de echi-
libru. In cutia poştală sunt scrisori de la Hugh, Eduardo,
Chiquito, Lantelme, Hanns Sachs, un bilet de la Waldo Frank:
„De ce nu mă suni ?“ Un manuscris respins. O invitaţie la
un cocteil. Nota de plată săptămânală. O carte.

Thurema mă scoate la cină - femeia pe care a iubit-o

Joaquin, călugărul. Joaquin, fiul, a repudiat-o de dragul ma-
mei lui. Ea mă atrage. Sunt pustiită, epuizată, dar încă mai
trebuie să lupt. A venit cu tot felul de prejudecăţi legate de
munca mea. Trebuie s-o cuceresc.

Lumini albe. Urcăm! Când Henry deschide uşa, eu mă

aşez în prag râzând de oboseală, iar când mă întind în pat
îşi bagă mâna între picioarele mele şi mă posedă rapid şi
excitat, pe la spate. In timp ce eu vorbesc la telefon cu Bel
Geddes, refuzând pentru a unsprezecea oară să merg cu el
în Harlem, fiindcă nu-mi place dezbaterea cu privire la pla-
nurile amoroase.

La subsol se află cufărul meu gol şi valizele goale, aştep-

tând momentul îmbarcării. Acolo unde ascensorul atinge
pământul, e isterie şi întuneric. La parter mă aşteaptă Anaîs

236
cea luminoasă, care călătoreşte pe valuri de mosc şi pat-
chouli, aşteptând să fie întâmpinată de domni din Norwalk,
doctori din Brooklyn, modele de artişti din Bronx, agenţi
literari care vorbesc impecabil ruseşte, celebrităţi, persoane
necunoscute, oameni săraci, oameni timizi, bancheri, pre-
şedinţi de bancă, asistenţi sociali, comunişti, revoluţionari,
floarea aristocraţiei sudiste, snobi, conducători ai maselor,
muzicieni, navetişti. Bărbaţii cu voci puternice încă mă ex-
cită, dar majoritatea americanilor au voci ca de femeie, iar fe-
meile au voci masculine. Treizeci şi şase de etaje, cu femei de
serviciu care fac curat, cu bărbaţi care mătură covoarele, cu
scrisori care cad prin fanta specială. Treizeci şi şase de etaje
pentru activităţile mele, treizeci şi şase de celule. Dar nu pot
face mai mult de cinci şedinţe de psihanaliză pe zi. Descopăr
o limită a puterii mele. Mereu trupul, care impune limite.

2 martie 1936
Mă sună Hanns Sachs. Din nou monstrul, faţa inumană,
buzele care par jupuite de piele, ochii bulbucaţi, carnea tristă,
o caricatură a lui Rank, un şoc. Mă aşteptasem... aşteptasem ?
A fost cucerit şi m-a invitat un weekend la Boston, unde
locuieşte. „Sper că nu eşti dezamăgită", a spus. Dar eram.

Thurema, femeia pe care Joaquin o iubeşte şi şi-a refu-

zat-o. O femeie pe măsura mea. O iubesc. Mă iubeşte. Două
seri cu ea m-au excitat. Forţa ei, eul ei activ au fost distruse,
ca şi ale mele, de pasivitatea bărbaţilor pe care îi iubim. Dar
ea şi cu mine suntem clocotitoare, extravagante, avem celu-
lele vii, reacţii, ritm, prezenţă, electricitate. Vocea ei răguşită,
trupul plin de forţă, felul de a fi deschis. Joaquin i-a cerut să
mă salveze. Eu însă am câştigat-o pentru viaţa mea. Ea crede
în mine.

Intre timp, mintea mea lucrează plină de zel. Mă folo-

sesc de trucuri, de isteţime, de sprinteneală. Manipulare in-
teligentă. Doamna B. spune: „Ce minte ai!"

237
 Henry, mereu atât de cinstit în legătură cu el însuşi:
— Urăsc munca (psihanaliza).
— Chiar dacă o faci ca să obţii ceva ce-ţi doreşti ? (pu-
blicarea cărţilor noastre).
— Să munceşti pentru ceea ce-ţi doreşti, da, aşa e cinstit,
dar eu nu cred în asta.
— Cum ai de gând să obţii ceea ce vrei ?
— O să fur, o să împrumut. Da, o să jefuiesc.
Aşa că aici se termină avântul lui de a fi psihanalist -
tot în farsă, într-o experienţă hazlie. Eu însă continui. Tot
râzând, dar râzând pentru victoriile mele, pentru înfrânge-
rea zilnică a greutăţilor, râzând atunci când câştig, călăuzesc,
salvez, descopăr.
Am plâns, pentru că am crezut că Henry ar putea de-
veni Rank, prin cine ştie ce minune. Nu, m-am înşelat. Dacă
s-ar întâmpla aşa, asemeni lui Rank, el n-ar mai râde, car-
nea i s-ar întrista, mâinile şi-ar pierde moliciunea. Şi totuşi,
Doamne, ce dor îmi e de dinamism, de voinţă, de forţă. Tân-
jesc după ele. Tânjesc. Asta mi-a lipsit tot timpul - forţa care
îmi dădea viaţă.

Henry e gelos. „Nu te duce în Harlem.“ La fel de ge-

los ca şi mine. Bel Geddes a obosit să mai telefoneze. Apoi
s-a înfuriat. Apoi a devenit gelos. La cină, la ei acasă, soţia lui
spune:
— Sună-1 pe Henry, convinge-1 să vină şi el.
— Nu, Henry nu mă interesează.
S-a certat cu ea toată seara. Ea voia ca Henry să fie acolo,
dar Bel Geddes mă voia pe mine. In Harlem, dansând, eram
uşor beată şi m-am dezlănţuit senzual. Dorinţa lui. Dorinţa
lui - cer atât de puţin din punct de vedere senzual de la băr-
baţi, în afară de Henry. De ce ? De ce trebuie să se îndrepte
toată setea mea numai spre Henry ? Distrug, despart, des-
carc intensitate, gelozie; prind în gheare. îl electrizez pe Bel
Geddes. Nu mai poate dansa. E supărat că i-am rezistat. Dar
în Harlem nu-i mai rezist. Vreau pământ, această poftă pe

238
care celelalte dorinţe ale mele o distrugeau perpetuu. Nu simt
nici o dorinţă pentru Waldo Frank, pentru că el e un om mă-
runt. Nu am nici o dorinţă pentru trup, ci pentru ceea ce se
află înăuntrul lui, ceea ce se află în carne; lumea, gândirea,
creaţia, iluminarea.

Thurema e aici - palpabilă. I-am spus:

— Mi-ai oferit ceva minunat. Nu ştiu ce e. Sentimentul
că am o prietenă. Ai foarte multe să-mi oferi.
— O, Anai's, răspunde ea, la celălalt capăt al firului, în
noap-
tea în care am plecat de la tine n-am dormit. M-ai îngrijorat
atât de tare. Păreai atât de obosită. Am crezut că eu te obo-
sisem. Nu ştii ce fericită mă faci. Nu ştiu dacă am mai ţinut
atât de mult la cineva.
Ne tremură vocile. Plenitudine. Să poţi spune tot ce vrei
să spui. Am luat cina în camera mea pentru că vorbeam cu
atâta entuziasm - despre Joaquin, viaţa ei, viaţa mea. L-a
pierdut pe Joaquin pentru că a făcut ceea ce fac şi eu atât de
des: s-a avântat, a acţionat, s-a exprimat. Şi ei toţi, Joaquin,
Eduardo, Hugh, John dau înapoi de frica naturii, a femeii,
a pasiunii, a plenitudinii. Şi noi îi iubim pe bărbaţii ăştia ne-
gativişti, fricoşi. Lui Henry îi e frică de câini, de o mie de lu-
cruri. Trupul este un instrument care produce muzică doar
atunci când este folosit ca trup: în sex, în senzualitate - ca
trup. Sfinţenia sau extazul religios nu sunt atinse decât prin-
tr-un triunghi: corp-viaţă, minte-viaţă, suflet-viaţă. Me-
reu o orchestră şi, aşa cum muzica trece prin ziduri, la fel
senzualitatea trece prin corp şi atinge extazul dincolo de for-
mele morale, în dragostea de orice fel, între bărbaţi şi în-
tre femei! La orchestră se ajunge printr-o plenitudine ce se
ridică până la Dumnezeu, în timp ce solistul vorbeşte pro-
priului suflet.

Extaz. II simt acum pentru că raţele mele şchioape dan-

sează. Invalizii mei cântă. Aşa că sunt fericită şi mă culc cu
Henry într-o frenezie, şi el mă muşcă de sâni.
239
 Zăpada s-a topit. Hugh îmi telegrafiază: „Mi-e îngrozi-
tor de dor de tine. încearcă să te întorci pe 14 martie".
Henry lucrează. Eu mă joc de-a Dumnezeu cu dragoste,
cu dragoste. Toţi îmi primesc dragostea. Fac însemnări ca să
mă întremez. Cer onorarii scăzute. Facturile mele sunt mici.
îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mă laşi să gust din toate,
să nu las nici o coardă neatinsă, nici o celulă închisă, nici un
nerv tăcut, că am o mie de ochi la fiecare terminaţie nervoasă,
că sunt în simbioză cu planetele, iar umezeala mea curge
peste tot în picături albe ca zăpada.

îmi văd acum pacienţii ca pe nişte victime ale vieţii ame-

ricane. Idealul supravieţuirii celui mai puternic. Nici o ier-
tare pentru cei slabi. Muşuroaie. Pierderea individualităţii
şi a respectului de sine.

Capul lui Henry când se apleacă să se încheie la pantofi:

atât de umil, cu pielea şi părul atât de delicate. Părul lui are
o strălucire specială, o luminozitate, ca al lui Paderewski. Ma-
terialism spun că se datorează luminii reflectate de scalpul
chel.

Am visat fraza asta: „Ce ciudat e să ai o mână care nu

e a ta“.
Singură, în pat. Profund mulţumită. Henry mă posedă
cu pasiune. Pacienţii mei se vindecă. Am devenit aproape un
cult. Sunt dorită, iubită, adulată.

Nu că aş dori alţi bărbaţi. Dar îmi este atât de frică să-mi

reduc viaţa la un absolut (viaţa cu Henry), încât simt că tre-
buie să mă deschid, să mă îmbogăţesc, să mă extind, să mă
salvez de nebunia dependenţei. Nu-1 vreau pe Bel Geddes ca
bărbat, dar vreau o noapte în care să-l pot uita pe Henry. Când
îl înşel, sunt fericită. Mă simt pregătită pentru rătăcirile lui
constante, pentru împrăştierea lui. E a doua oară când îmi
provoacă un şoc. Mi-a vorbit despre fiica lui. A auzit că e

240
frumoasă. Se gândeşte la ea. Dacă ar avea bani, ar căuta-o,
ezită numai pentru că îi este ruşine de viaţa lui.
Când pomeneşte de ea îmi îngheaţă inima - simt şocul,
brusca nemişcare. E ca o înjunghiere. Eu ar trebui să mă duc
s-o văd, să-i reunesc. Eu ar trebui să provoc toate lucrurile
minunate. Dar eu nu mai sunt femeia nobilă de altădată. Simt
că aş putea ucide ca să-mi apăr singura fericire de pe pă-
mânt. Simt că acum, când am convins lumea de bunătatea
mea, sub acoperirea acestei bunătăţi, pot comite crime. Ni-
meni nu m-ar bănui. Era o vreme când m-aş fi dus la fiica lui
Henry, aş fi iubit-o, aş fi servit-o, i-aş fi dăruit-o lui Henry.
Acum însă mă gândesc: dacă se întâmplă între ei ceea ce s-a
întâmplat între mine şi tatăl meu ? Şi vreau să mor, să ucid,
să asasinez. îmi trec planuri nebuneşti prin minte. O să pre-
tind că mă duc să pledez pentru Henry. O să-i înstrăinez.
Apoi visez că Henry şi cu mine o căutăm şi ea are doar şapte
ani - e un copil. îmi zic: realitatea e întotdeauna mai puţin
cumplită decât îmi imaginez eu. Ceea ce-mi imaginez este
cum fiica lui Henry devine o parte din viaţa lui şi el o ido-
latrizează, iar eu nu sunt capabilă să suport asta. Trebuie să
am o dragoste doar pentru mine, iar Henry este bărbatul pe
care sunt nevoită să-l împart cu lumea întreagă, iar acum şi cu
fiica lui. Ceea ce ştiu eu despre viaţă, despre tata, despre mine
însămi nu face decât să mă sperie.

Aseară trebuia să mă duc la apartamentul lui Donald la

unsprezece. Am luat cina cu Henry şi am fost la film. Seara
ne-am bucurat unul de celălalt în pat şi ne-am odihnit îm-
preună. A fost foarte blând; la film m-a ţinut de mână. Şi
nu-mi venea să-l părăsesc şi să mă duc să fac dragoste cu
Donald. Am rămas, pentru că mă ţinea de mână şi pentru că
era tandru, se agăţa de mine.
Mă simţeam sfâşiată între bine şi rău. Să iubesc sau să ucid.
Să distrug sau să dau viaţă. Niciodată până acum nu m-am
mai aflat la o asemenea răscruce, între emoţiile mele primi-
tive şi impulsurile nobile. Nimeni nu aşteaptă de la mine

241
altceva decât nobleţe. Dar acum ştiu că m-am forţat să fiu
nobilă. In străfundul sufletului meu, vreau să ucid, să po-
sed, să păstrez. O, Doamne, o, Doamne. Azi-dimineaţă, când
m-am trezit, m-a învăluit o senzaţie de dulceaţă: o s-o iubesc
şi pe fiica lui şi o s-o primesc în viaţa noastră. O să încerc s-o
iubesc, aşa cum o iubisem pe June.
Nu cred ce spun. N-o să fac asta.

5 martie 1936
Thurema, o ţigancă cu ochi albaştri. Cu păr sălbatic, trup
puternic, gropiţe. Foarte caldă şi vie. Stăm de vorbă cu pa-
siune şi entuziasm. „Vreau să-ţi dăruiesc ceva, Anaîs", şi
îmi dă un minunat medalion de argint pe care îl purta la
gât. Pentru că îl adoră. Nu l-a câştigat pe Joaquin, dar l-a
trezit din morţi. De la June, n-am mai simţit pentru nici o
femeie ce simt pentru ea. Toată seara trece ca un vis. Dan-
sează, vorbeşte spaniolă, a fost crescută în Mexic. E muzi-
ciană. E aprigă, directă. Când a plecat, la miezul nopţii, în
timp ce aştepta liftul, m-am plimbat de colo-colo prin ca-
mera mea, agitată. Apoi am ţâşnit afară. Era încă în hol.
M-am dus la ea şi am sărutat-o. Ea m-a strâns în braţe. A
spus: „O, scumpa mea. îmi vine să te strâng la piept până
te sufoc".

6 martie 1936
Uşorul tremur rămas de la dansul din Harlem, unde am
spus „da", mă face să mă îmbrac agitată, în starea în care te
îmbraci pentru astfel de evenimente, şi să mă întâlnesc cu
Bel Geddes la barul Ritz. De plăcere. Bem, mâncăm. Kit Kat
Club. Teatru de varietăţi. Răspund atingerii lui. Broadway.
Bel Geddes mă găseşte interesantă. Vorbim complet aiu-
rea, nimic nu consonează în afară de curenţii sângelui. E
generos, prietenos, promiscuu, experimentat. „Pari foarte
liberă", spune el. îmi las frazele neterminate. Viaţă obişnuită.

242
Plăcere, în cazul ăsta, pentru că nu e deloc dragoste. Dacă nu
e dragoste, nu e suferinţă. Nu-mi pasă ce face, ce vede, pe cine
strânge în braţe în timp ce mă strânge în braţe. Plonjez în aven-
tură cu gura larg deschisă, către lumină şi negrese lascive,
către şampanie şi promiscuitate. îmi trec pe la urechi diverse
nume. „Când l-am văzut pe Reinhart... Miriam Hopkins...
Când am luat cina la Paris cu Eva le Gallienne... Când am
scos... “
La unu mă duce la el la birou, unde e un salon mare, cu
divan şi şemineu. Aprinde focul. Prima ciocnire e înflăcărată.
Eu sunt numai trup, carne, sânge, excitată de vigoarea lui, de
senzualitatea lui. „Ai talent“, spune el. „Oamenii liniştiţi,
cu atâta febră interioară." L-am surprins şi l-am excitat.
La trei, când am păşit afară, în noapte, m-am întrebat din
nou dacă numai dragostea mă putea face să răspund cu or-
gasm, cu absolut, sau dacă puteam fi liberă să trăiesc pofta
trupească. Dacă sexul ar fi doar o joacă. Părea singurul lucru
care m-ar putea elibera de Henry. Mă gândesc la Bel Geddes
cu căldură, deşi nu iubesc câtuşi de puţin ceea ce este.
Ce ciudată e contopirea asta cu un străin. „Eşti minunată,
eşti minunată, eşti minunată." La trei dimineaţa, hotelul are
un aer bizar. Era supărat că îi rezistasem atâta timp, că ne
pierduserăm timpul. Voia să mă ducă în atâtea locuri! Era
sătul de feţele de păpuşă şi frumuseţile neinteresante de pe
Broadway. Felul în care fraternizează cu lumea mă amuză.
Pentru o seară, m-am amuzat.
îndată ce-1 uit pe Henry, mă simt bine. Faptul că cea mai
profundă dragoste trebuie să fie în cea mai mare parte durere
este o boală din interiorul meu. Imaginaţia mea se avântă me-
reu înainte, să vizualizeze tortura, să creadă ce e mai rău. Până
şi aseară mi-am închipuit că în ziua în care Henry o să-şi
îndeplinească dorinţa, care e chiar aceea de a fraterniza cu
Broadwayul şi Hollywoodul, va trebui să-l părăsesc. Are
dorinţe atât de meschine şi de copilăreşti. O noapte cu Bel
Geddes e un accident pentru mine, dar Henry ar putea să-şi
petreacă toată viaţa cu oameni găunoşi şi să fie fericit.

243
 La zece dimineaţa, îi spun violonistului că a te abţine să
trăieşti înseamnă a muri şi că, pe măsură ce dăruieşti mai
mult din tine vieţii, ea te va hrăni mai mult. Il sfătuiesc să dan-
seze, să se ducă în Harlem, unde negrii sunt fireşti.
La unsprezece, explic sentimentul de vinovăţie al artis-
tului.
La douăsprezece, vorbesc foarte blând şi tandru cu o fată
orfană de mamă.
La unu, iau prânzul la Saint Regis cu doamna Hunt şi
vorbim despre soţii noştri, despre bancă, haine, Elizabeth
Arden şi alţi oameni de la bancă. După prânz sunt ameţită
de băutură şi mi-e somn.

Pacienţii mei se simt atât de bine încât încep să am timp

liber după-amiaza. Katrine scrie despre mine: „Are o extra-
ordinară capacitate de înţelegere a problemelor umane. Arată
ca o fărâmă de copil, dar are înţelepciunea Sfinxului. A fost
un copil foarte sensibil şi suferinţa ei i-a dat atâta compa-
siune faţă de suferinţele altora, încât îşi doreşte să-i ajute. E
foarte frumoasă; are degete lungi şi subţiri, cu unghii vop-
site în culoarea focului. Arată ca o mică prinţesă orientală*.

Schizofrenia seamănă cu indiferenţa. E uşor de interpre-

tat ca atare. Când l-am părăsit pe Henry la Paris era într-o
stare schizofrenică, iar eu am crezut că era inerţie, indife-
renţă, şi am vrut să-l rănesc şi să-l provoc. Pericolul schizo-
freniei este să cauţi un alt şoc ca să te trezeşti, să cauţi durerea.

Rank s-a întors din sud, iar eu n-am făcut nici o mişcare.
Am senzaţia că în sfârşit îmi trăiesc viaţa instinctuală, toate
impulsurile. Credeam că voi înţelege ce simte un bărbat după
ce a fost cu o târfă. Dar e altfel. Mi-e puţin greaţă de sex. Aseară,
la teatrul de varietăţi, când Bel Geddes a ales locurile în lojă,
uitându-mă la scaune, m-am gândit că erau toate pătate cu
spermă şi, brusc, stridenţa, obscenitatea întregii scene m-au
revoltat, deşi râdeam la glume. Am greşit lumea, îmi spuneam.
Asta nu e lumea mea.

244
 Hugh (,,Hugo“) Guiler,
Eduardo Sanchez şi Anais
Nin, în grădina casei
de la Louveciennes,
la începutul anilor ’30

Louveciennes,
vedere parţială a
faţadei casei
 I

Henry Miller şi
Alfred Perles
în apartamentul lor
din Clichy, în 1933
Dr. Otto Rank
Louise de Vilmorin

Rebecca West
 7 martie 1936
între mine şi Thurema se menţine o apropiere necunos-
cută între bărbat şi femeie - adică prin semne: prin atenţie,
expresivitate, prin ceea ce ne spunem una alteia. Când i-am
descris întreaga mea viaţă Thuremei, a spus: „Ai nevoie de
o femeie în viaţa ta“. La fel spusese şi Eduardo. Dar de la June
nu mai iubisem nici o altă femeie. O iubesc pe Rebecca, dar
e prea bolnavă, prea nevrotică, prea dificilă ca prietenă. îmi
place Louise în imaginaţie, nu ca personaj uman, şi e oricum
prea departe. Thurema este foarte caldă şi îmi vine în în-
tâmpinare, astfel că ne ciocnim cu mare forţă, nu în spaţiu,
iar impulsurile uneia către cealaltă sunt sincronizate. îmi place
faţa ei, ca de ţigancă, exceptând părul blond. Are gura mare,
generoasă, spirituală; ochii ei sunt de un albastru intens,
aproape întunecat; poartă rochii la fel ca ale mele (şi-a cum-
părat aceeaşi rochie persană înflorată), bijuterii ca ale mele,
cape; dar ea e mai laisser-aller, mai nesăbuită, mai neglijentă,
lucru care-mi place. Are o voce frumoasă, nu atât de joasă ca
a lui June, dar bogată. E în ea o anume nobleţe, un primiti-
vism, o sensibilitate. Dar viaţa ei a fost atât de săracă, atât de
îngrădită. N-a avut curaj să trăiască. Acesta va fi darul meu
pentru ea.

9 martie 1936
E ca un joc de quilles. într-o zi, la Paris, făcusem o listă
în caietul meu: Bel Geddes, Donald Friede, Waldo Frank,
viceconsulul cubanez, Buzby - nu în ordinea asta. Când l-am
văzut pe Donald cu Kay anul trecut, chiar înainte de a ple-
ca din America, am fost atrasă de corpul lui senzual - o faţă
şi un corp făcute pentru dragoste. Cărnos, flexibil, relaxat;
iar ochii lui au recunoscut în ai mei o curiozitate francă. Sâm-
bătă a spus: „îndată ce te-am văzut, am ştiut că avem aceeaşi
atitudine, aceeaşi reacţie emoţională. Vezi tu, eu sunt realist.
Toată lumea din jur se amăgeşte cu privire la ce vrea. Eu nu.

249
Eu vreau sex. De fapt, prefer orgiile, consider că te satisfac
cel mai profund".
In noaptea în care am ales să rămân la film cu Henry,
Donald mă aştepta în camera lui de hotel cu încă o femeie.
Atitudinea lui nu făcea decât să răspundă stării mele de spi-
rit actuale, evreul rus extrem de chipeş, înalt, gras, ca un spa-
niol, cu piele aurie, ochi strălucitori, o frumuseţe feminină a
trăsăturilor. Ştiam, instinctiv, că acesta era răspunsul la fuga
mea dureroasă de dragoste, de orgie. Ştiam că presimţisem
plăcerea lui Donald, cultul, perversitatea.
Aşadar am ajuns în pat. Mi-am desfăşurat toate talentele.
Mă simţeam în largul meu, relaxată. N-am simţit orgasmul.
Eram fidelă precum îi e târfa bărbatului ei. Dar am intrat în
joc. Iar el era nesăţios. A fost epuizant. Intorcându-mă la ho-
tel, mi-am spus: singurele exerciţii fizice pe care le-am făcut
la New York au constat în futut. Nici o plăcere senzuală -
dimpotrivă. Mă tot gândeam: se termină în curând! Felul în
care mă îmbrăcam râzând pentru ocazia respectivă şi măsu-
rile de precauţie pe care mi le luam arătau limpede ce mă aş-
teptam să se întâmple. Nici o plăcere senzuală, ci un fel de
uşurare că scap de sentiment - ca şi cum prin gimnastică aş-
teptam eliberarea de emoţie şi de suferinţa din dragoste. Ca
şi cum prin gimnastică învăţam nu numai supleţea fizică,
ci şi cum să-mi domin sensibilitatea, o altă souplesse.
Aritmetică: un bărbat, doi bărbaţi, trei bărbaţi. Gimnas-
tică: să cazi pe un pat, să te fuţi, să te îmbraci. Plăcere în loc
de fericire. Donald îngenunchind deasupra mea, cu o burtă
ca a lui Bachus. Nu mai vorbim. N-are rost să le vorbeşti
bărbaţilor. Dacă vorbeşti, descoperi că nu sunteţi de acord.
Dacă vorbeşti, ideea de a sta goală în pat cu un asemenea băr-
bat devine ridicolă. Foarte puţină conversaţie cu Bel Geddes.
Aproape deloc cu Donald. Pe când se îmbracă, îmi place mai
mult. Din ce în ce mai mult, pe când se pregăteşte să plece.
Un bărbat foarte chipeş luându-şi rămas-bun de la mine. Nu
ştiu nimic despre el. Ii cunosc corpul. La naiba cu ce cunosc.
Să te fuţi. Să te fuţi. Să te fuţi. Să-ţi îneci sufletul ce se tân-

250
guie întruna. Să-ţi îneci lacrimile. Să-ţi îneci gelozia. Cu-
riozitate şi aventură. Reportaj. Mişcare. Plec din Hotelul Fifth
Avenue.
La Henry. Henry se odihneşte. A doua zi cu Henry. Re-
gulatul cu alţi bărbaţi mă face mai degajată cu Henry - mai
puţin sentimentală. Să te fuţi. Să te fuţi. Să te fuţi. întotdea-
una mă bucur că l-am înşelat. îmi provoacă plăcere. Mă răz-
bun pentru ceea ce el nu este.
Am uitat de el două ore, o seară - foarte bine. Câtă uşu-
rare ! Acum îl indispun gândurile despre război, nu pentru
ceilalţi, ci pentru că oaza lui pariziană ar putea fi distrusă. Se
teme pentru siguranţa lui - se vaită.
Război. Prima dată când am auzit cuvântul am avut un şoc.
Hugh o să fie în pericol. S-ar putea să fim despărţiţi.

Când i-am făcut o scenă lui Henry - spunându-i că ar

putea lua în serios psihanaliza măcar o lună ca să obţină ceea
ce voia -, deşi a negat, cuvintele mele au avut un efect pu-
ternic asupra lui. L-au întregit. Brusc, a început să lucreze,
să-i predice lui Emil Conason despre diletantismul lui, re-
alizând că întotdeauna eu îl împiedic să se dezintegreze.
Acum lucrează, nu pentru că eu cred în muncă, ci pentru
că eu cred în întreg. I-am spus: „Tu şi Fraenkel aţi sta veşnic
la o masă, ca doi ruşi, discutând despre toate lucrurile pe care
vi le doriţi, dar n-aţi mişca un deget. Eu am dorinţe şi tre-
buie să mi le îndeplinesc. Nu moralitatea mă împinge să mun-
cesc, ci faptul că nu există altă cale de a obţine ce vrei“.

Bel Geddes voia să vină la cinci. în starea de spirit lucidă

în care mă aflu în timpul zilei, n-aveam chef de el. Trebuie să
mă excit în acest scop dansând, mâncând, bând. După aceea
mă aşteaptă William, apoi o orgie cu Donald, apoi am ter-
minat. Pe Waldo Frank l-am abandonat. îmi ofer o şansă re-
ală de a testa gimnastica şi aventurile fără sentiment. Ştiu deja
că asta nu mă poate ţine pe pământ. Te rog, bărbate, ţine-mi
corpul pe pământ, cu dorinţele tale, căci sunt gata de plecare
şi zbor.

251
 11 martie 1936
Luni seara. A venit Thurema. Soţul ei voia să ajungă de-
vreme acasă (la ţară), aşa că ea a hotărât să rămână toată
noaptea. Amândouă ne doream asta. După cină, în camera
mea, am vorbit întruna. I-am dăruit covorul meu alb, fiindcă
dormitorul ei e alb. Când ne-am dezbrăcat au început râ-
setele; ea râdea de lenjeria mea de corp, de dantelă, de că-
măşile de noapte transparente - nu voia să se îmbrace cu aşa
ceva. I-am pregătit o baie parfumată. Voiam să-i văd tru-
pul - nu că aş fi simţit vreun impuls sexual, dar simţeam
atâta dragoste, atâta nevoie de mângâiere şi tandreţe. Eram însă
amândouă timide. Nu i-am văzut decât spatele. Am lăsat-o
să facă baie. Era extrem de naturală. îmi admira mâinile, pi-
cioarele; mă găseşte frumoasă. Am făcut glume, ne-am ta-
chinat, am râs. Cum arătam cu mască pe faţă ? Aveam să-i arăt.
Aveam să mă spăl pe faţă. Aveam să dormim una cu capul
la picioarele celeilalte. Ea a deschis fereastra. New Yorkul
era acoperit de ceaţă. Nu se vedeau decât luminile clădirilor.
Se auzeau sunete înăbuşite, zgomotul raţelor din Central Park,
sirenele vaselor de pe râu. Un aer umed, încărcat de ceaţă
umplea camera. Aveam să fac nevralgie, dar nu-mi păsa.
Thurema stătea întinsă lângă mine, cu vocea ei vibrantă, vo-
cea ei care adună râs şi plâns deopotrivă, cu gura ei mare cu
gropiţe. Vorbea despre viaţa ei. Povestea căsniciei sale era atât
de tristă că m-am dus la ea şi am luat-o în braţe. Mi-a respins
compasiunea, pentru că nu voia să fie ca oamenii care veneau
la mine să-i ajut. E plină de îndoieli în ceea ce o priveşte. Cre-
de că tot ce face, face greşit. Crede că eu sunt ca Joaquin şi
curând mă voi îndepărta de ea. „Aveţi asta în sânge."
Am stat de vorbă, ne-am sărutat, am suspinat şi ne-am
minunat una de alta. Dragostea noastră se revărsa fără um-
bră de sexualitate, dar cu fervoare fizică, cu pasiune. Am stat
de vorbă şi am râs, am încercat să dormim, şi mai întâi ea s-a
simţit protectoare, apoi eu, apoi a început un du-te-vino, un
du-te-vino constant de grijă, de compasiune. E toată numai

252
emoţie. E atât de minunat, o experienţă atât de nouă să-i
simt în întuneric moliciunea şi căldura. îmi doream să-i ating
sânii, dar nu voiam să mă înţeleagă greşit. Nu exista neîn-
ţelegere - din nou o separare de experienţele din jurul nos-
tru. Am râs de Antonia.1 De lesbianism. Ea pare o femeie care
a trăit, aşa cum îi păream eu lui June. Nu-i lipseşte nimic,
deşi nu a cunoscut decât un soţ şi dragostea ei frustrată pen-
tru Joaquin.

îndată ce a plecat, a doua zi dimineaţa, mi s-a făcut dor

de ea. Mă simţeam obosită, dar transportată şi fericită. Atât
de fericită şi de puternică. Thurema a venit când încercam
să mă sinucid din nou (să-mi ucid sentimentele, sufletul, ade-
văratul eu, ca să sufăr mai puţin). Dar îndată ce am văzut-o,
am ştiut că aceasta era o dragoste autentică şi că, având-o pe
ea, nu mai puteam duce o viaţă falsă. Am renunţat imediat
la Bel Geddes, la Donald. Sunt îndrăgostită, sunt îndrăgos-
tită de dragoste, de puritate, de întreg. Faţa Thuremei, to-
tul - viaţa din ea. Vocea Thuremei în urechile mele. în seara
aceea, când m-am întors de la concert, deschizând uşa ca-
merei mele, mă aşteptam s-o găsesc acolo. Singurătatea mea
se sfârşise. Trecând pe lângă uşa lui Henry, nu m-am în-
trebat unde era. A doua zi dimineaţa, când Henry a început
să-mi povestească despre cum îşi petrecuse seara, n-am sim-
ţit şocul rece şi dureros când a ajuns la fraza: „Soţii Matisse
mi-au făcut cunoştinţă cu o fată - un caz pe care vor să-l tra-
tez". (De trei lucruri mă temeam aici: că Henry o să aibă o
pacientă, fiindcă sunt sigură că n-ar rezista ofertei sexuale
aşa cum rezist eu dorinţei tuturor bărbaţilor de care mă ocup;
că o să bea; că o să se îndrăgostească de fiica lui.)

Concertul Antoniei a fost unul dintre punctele culmi-

nante ale carierei mele de psihanalist. M-am dus acolo plină

1 Organizator şi concertmaistru al unei orchestre feminine, Antonia

Brico era faimoasă, se pare, pentru numeroasele ei relaţii cu alte femei.

253
de sentimentul puterii mele, ştiind că mă duceam să-i trans-
mit forţă. Am privit-o şi am vorbit puţin. Voia să urce ime-
diat pe scenă. A dirijat minunat - un demon, o forţă, un
spectacol pasionant, magnific. întreaga Carnegie Hall era
electrizată. Lumea spunea că era cel mai bun concert al ei.
I-a telefonat Thuremei: „Ştii cine a reuşit asta, cine m-a făcut
să dirijez ? - Anais“. Antonia a spus că mi-a simţit prezenţa
toată seara, mi-a simţit forţa în spatele ei. Iar eu am simţit în-
treaga orchestră, şi forţa ei. Puterea ei m-a înfiorat, dar ceea
ce vedeam în faţa ochilor era faţa Thuremei, a Thuremei pe
care mi-era dor s-o văd.
Concertul m-a lăsat în extaz, beată de muzică, de ma-
gie şi de forţa mea de a crea - de a salva, de a construi. Com-
pasiunea, dragostea şi un sentiment religios m-au condus
spre psihanaliză. însă mă tem de sfinţenie. Mă tem să nu fiu
mai degrabă genul religios decât artist.

în seara următoare, Thurema a venit doar la cină. Am

renunţat la întâlnirea cu William (care însemna cină, dans,
futut). Eram fermecată de ea. Ne-am dus la restaurant şi am
comandat ceva de mâncare - apoi am plecat şi am cerut să
ni se trimită în dormitor. Voiam să fim împreună, aproape
una de alta. îmi era rău. Dar am mers cu ea prin ploaie până
la Carnegie Hall. M-am întors şi m-am dus la culcare. La mie-
zul nopţii, a apărut. Voia să mă ia la ea acasă şi să aibă grijă
de mine. Ne-am îmbrăţişat cu pasiune.
A doua zi m-am dus la White Plains, la ea acasă. Când
a cântat la harpă, am plâns. Cântă viguros şi delicat, aşa cum
e şi ea, şi m-a făcut fericită. în aşteptarea trenului, ne-am să-
rutat. Exultam. Se lăsase din nou ceaţa. Ea număra zilele pe
care aveam să le mai petrecem împreună, până la plecarea mea.
Azi la telefon avea o voce rănită. Mi-am dat seama ime-
diat. Am întrebat-o de ce. N-a vrut să-mi spună decât că era
tristă. Am sunat-o şi eu seara şi am descoperit până la urmă
că terminase de citit romanul meu despre Henry şi June. „în-
seamnă că te-a rănit, Thurema. Eu te-am rănit ? Ce s-a în-

254
tâmplat ? E vreo problemă cu noi două ? Asta e tot ce mă
interesează!“ N-a putut să-mi spună. Ea însăşi nu ştie de ce
suferă, sau din ce cauză, sau ce simte. E toată numai incon-
ştient, muzică, mişcare. Vine mâine.

Am refuzat orgia lui Donald. I-am spus râzând că mă

îndrăgostisem şi că nu mai aveam timp pentru „plăcere". Ce
uşurare, când încetez să mă prefac, să trăiesc raţional şi-mi
redevin fidelă mie însemi. Pentru mine, reală e numai dra-
gostea pentru Thurema. Am scăpat şi de Waldo Frank. I-am
citit ce scrisesem (sărind peste „un bărbat insuficient de
mare"), recunoscând delicateţea a ceea ce fusese, dar refuzând
să continui. Thurema a înlăturat totul.
Waldo Frank a fost surprins de lucrurile pe care i le-am
citit, de acurateţea lor. Cum puteam vedea şi spune toate
astea atât de repede ? Surprins, de asemenea, de felul brutal
în care am încercat să-l îndepărtez - o discuţie despre false
motive, cum ar fi: „Nu-ţi place să te joci". Vulgarizând sau
trădând cele petrecute între noi - un gest brusc de distru-
gere, căci să respingi pe cineva e foarte greu. Am fost agre-
sivă şi marţială. Dar el a fost calm şi a început să vorbească
despre asta exact aşa cum scrisesem eu.

16 martie 1936
Thurema era geloasă pe roman şi se temea că tot ce am
făcut a fost poate nesincer şi „doar ca să am despre ce să
scriu" - se temea de literatură. Am luat-o în braţe şi i-am
explicat cu blândeţe diferenţa dintre viaţa omenească şi li-
teratură, aşa cum o învăţasem din viaţa mea cu Flenry. Se
temea de „note false". I-am spus cât de bine îmi distingeam
eu emoţiile reale de jocuri, cum dragostea foarte reală în-
lătură pentru mine jocurile. Am liniştit-o, am forţat-o să-mi
facă mărturisiri. E o femeie rănită, emotivă, nesigură - mă
simt atât de protectoare. Ea e cea rănită - nu eu - ea are su-
ferinţe reale. Mi-am uitat toate stările şi toate dramele ima-
ginare acum, ca să am grijă de ea. Dragostea mea îi dă forţă,

255
dar se pare că am şi puterea de a o răni. Viaţa mea, pleni-
tudinea ei, ceea ce ofer celorlalţi, toţi oamenii îndrăgostiţi
de mine - totul îi provoacă teamă, aşa cum îmi provoacă mie
teamă trecutul şi prietenii lui Henry.

O prietenă scrie în jurnalul ei: „Am luat azi masa cu Anai's.

Este absolut încântătoare, atât de feminină, şi m-am desfă-
tat cu liniştea prezenţei ei subtil parfumate. E prima femeie
la care nu m-a deranjat parfumul. Cred că mă înţelege ne-
obişnuit de bine. E fascinantă. Are o anumită rezervă, şi to-
tuşi nu mă simt câtuşi de puţin constrânsă în prezenţa ei. în
ciuda înfăţişării şi exotismului ei, e foarte umană şi apro-
piată mie temperamental. Sunt întotdeauna complet relaxată
cu ea. L-am cunoscut pe agentul ei, Barthold Fles. E îndră-
gostit lulea de Anaîs“.

Motiv de gelozie: în ziua în care am adus un ceas deştep-

tător ca să mă trezesc, mi s-a stricat ceasul de mână!

17 martie 1936
încă o noapte cu Thurema, care e agitată, încordată, ne-
fericită, explozivă. încerc s-o ajut. Zice că eu nu de un tată
am nevoie, ci de o mamă. Probabil are dreptate. Aşteptam de
la bărbaţi ceva ce numai o femeie îmi poate oferi. Ei e greu
să-i dăruieşti, pentru că ea e toată numai emoţie şi nu are pu-
tere de analiză, e greu s-o ajuţi. E rănită şi şocată de viaţă.
Vorbind cu ea, fie şi despre minciunile mele, văd gura ei mare
surâzând iertător în semiîntuneric. A spune totul despre viaţa
mea înseamnă Henry, June, Rank şi Waldo Frank. Ceva e
lăsat la o parte: tata, aventurile neînsemnate, avortul. Pe mo-
ment, uit de toate astea. Nu au nici o greutate pentru mine.
Când ajunge la concluzia că sunt sinceră, că bănuielile lui
Joaquin privind degradarea mea sunt neîntemeiate - când
ştiu că am câştigat-o şi m-am dăruit cu absolută fidelitate -,
atunci mă întreb. Dacă i-aş spune restul, aş pierde-o ? Nu
e pregătită. Numai lui Rank i se putea spune totul, pentru

256
că el înţelegea totul. Şi mă uit la ea cu ochi limpezi. In
întuneric îi spun:
— Nu te gândi acum la minciunile şi înşelătoriile mele. Eu
sunt ca un magician într-un spectacol de vodevil. E singurul
lucru amuzant din viaţa mea!
— Dar într-o zi, a spus Thurema, vei fi descoperită şi toţi
te vor alunga şi atunci vei fi nevoită să vii la mine.
— Eu trăiesc de pe o zi pe alta. Sunt nechibzuită şi cu-
rajoasă. Râzi, Thurema.
Şi încep să-i povestesc cum le-am promis atât lui Hugh,
cât şi lui Henry banii pe care îi câştig aici. Cum îi datorez
lui Fraenkel o sută de dolari, plus banii pentru tipărirea cărţii
mele. Cum încă nu ştiu cum o să rezolv toate astea.
— Adevărul e că întotdeauna găsesc o soluţie. Rank spu-
nea că aşa îmi folosesc eu energia creatoare. Spunea că astea-s
minciunile mele creatoare!
Apoi ne sărutăm. Mă întind deasupra ei şi o sărut repe-
tat, erotic, îi sărut gura mare cu gropiţe şi simt cum creşte
pasiunea în mine, cum urcă sălbăticia. Simte şi ea.
— Ah, Anaîs, aproape că aş putea...
Apoi suspină.
— Ştiu. Te gândeşti la Joaquin. Ai vrea să fie unde sunt eu
acum.
Tac şi devin mai tandră. O consolez. Fiecare nou val de
emoţie aduce cu el imaginea lui Joaquin. O întristează.
— Gurile voastre nu seamănă.
Gura lui Joaquin e subţire, ca a tatei.
Adormim una în braţele celeilalte. Ii spun că aş vrea să
fiu bărbat şi să-i fiu amant. Ea visează că mă dezbrac în faţa
ei şi că am penis, şi spune în vis: „De ce l-ai ascuns de mine ?
De ce nu mi l-ai dăruit?"
Am visat odată că June avea penis, dar în ambele cazuri
eu sunt cea care joacă rolul amantului, deşi sunt mai femi-
nină. Henry era de părere că Thurema e hotărât masculină.

Intre timp, peste tot în jurul meu, oamenii se trezesc la

viaţă. Prieteni şi pacienţi. Dar cei pe care i-am părăsit - Hugh

257
şi tata - sunt bolnavi şi trişti, şi nu pot să-l resuscitez pe fra-
tele meu, Joaquin.

Henry simte puterea banului şi nu mai vrea să se întoar-

că acasă. Vrea să rămânem aici să lucrăm, să dăm lovitura.
Acum îi e frică de Franţa, pentru că nu mai reprezintă un
liman. Dă dovadă de o laşitate teribilă, bizară, mereu un in-
stinct de conservare; e împins de frică, nu de dragoste. Sper
că nu vorbeşte serios, fiindcă Hugh îmi scrie scrisori de dra-
goste care mă sfâşie şi nu vreau să-l părăsesc. Henry spune:
„Eşti un amestec de emoţii sălbatice şi psihanaliză".
L-am lăsat pe Henry la biblioteca publică şi m-am în-
tors încet pe jos. Vremea era blândă, adia vântul. Mă sim-
ţeam ca June, plimbându-se, tristă şi plină de compasiune.

18 martie 1936
N-am destulă încredere ca să trăiesc sau să iubesc decât
dacă sunt în centru, dacă înrobesc sau posed total. Asta e
eşecul meu. Henry e posedat numai de egoul lui - de el în-
suşi. Şi asta mă va răni întotdeauna. Cred în Hugh, în Rank
şi Thurema, pentru că ei se dăruiesc. Nu l-am văzut pe Henry
înrobit şi posedat decât o dată, când l-am evitat, l-am în-
şelat şi l-am părăsit. Oare neîncrederea mă face să-mi fie greu
să accept dragostea neomenească a lui Henry sau nu sunt
destul de puternică pentru a trăi cu cineva care îşi aparţine ?
E îngrozitor să am nevoie de această sclavie şi să cred numai
în sclavie. Ultima scrisoare a lui Hugh m-a afectat profund.
Am simţit pentru prima oară legătura atât de puternică din-
tre noi. Mă întreb cum de l-am urât vreodată, cum de-am fugit
de el, cum de l-am chinuit. Când mi-a scris: „Sunt nebun ?
Sunt obsedat de tine. M-ai înnebunit", i-am simţit gura, tru-
pul întreg, sensibilitatea, emoţia, şi am simţit cât de mult îl
iubesc - poate era o dragoste ce nu voia să rănească - nu,
e dragoste, căci n-am ezitat nici o clipă să rănesc alţi oameni
sensibili, să-l rănesc pe Turner, sau pe Waldo Frank, sau pe

258
Rank. Dar pe Hugh n-o să-l rănesc. îl iubesc. Nu e doar
milă, e în sângele meu, în sufletul meu. El nu îmi e doar
sclav. A pus, nu ştiu cum, stăpânire pe mine.

Aseară, după ce a zis: „Mă întorc pe la zece“, Henry a

plecat să caute cărţi şi să bea cu un barman. S-a întors după
miezul nopţii, desfătându-se cu nişte fraze din Goethe. L-am
aşteptat, iar când a venit i-am spus că viaţa noastră nu e umană,
că el nu e uman. A răspuns că de vină era „situaţia", munca
noastră, camerele noastre de hotel - dar ştiu că de vină sunt
eu. Cu Rank puteam crea o lume, un cămin, o lume completă
în orice cameră de hotel, oriunde, oricând.
Dar în timpul furtunii selenare, mă îndoiesc de tot ce
simt, analizez totul. Nu vreau decât să-l cred, aşa cum Hugh
vrea să mă creadă pe mine. îndată ce se întoarce şi-l am în
faţa mea, simt că e nevinovat. Asta numai pentru că în sinea
mea sunt profund onestă şi ştiu că nu e bine să vrei să po-
sezi sufletul şi trupul altcuiva, simt că supliciul vieţii mele
cu Henry egoistul este o pedeapsă bună, o pedeapsă bună,
binemeritată, pentru că i-am făcut pe ceilalţi (pe Hugh, şi
mai ales pe Rank) să sufere din cauză că nu mă pot poseda.

19 martie 1936
Discuţie cu Henry după film despre creştin şi barbar.
Attila şi Cristos. Ambii cucerind în cele din urmă lumea,
unul prin forţă, celălalt prin dragoste şi blândeţe, ambii fă-
când şi bine, şi rău. I-am spus lui Henry că Tropicul Cance-
rului este „barbar", că scrisul lui în general este barbar. E
într-o asemenea contradicţie cu blândeţea lui, dar sub blân-
deţea şi moliciunea lui, Henry e inuman - adică ar face orice
ca să obţină ce vrea, iar ceea ce vrea este întotdeauna pentru
el însuşi. Nu dăruieşte nimic; adică nu se dăruieşte. Cristos
s-a dăruit.
Henry m-a încolţit cu întrebarea de ce mai scriu încă în
jurnal - fiindcă nu-mi pot lăsa la o parte adevăratul eu; adică

259
nu pot obţine ce vreau pentru că întotdeauna renunţ sau
cedez în favoarea altcuiva. Dar i-am răspuns:
— Nu mă descurc rău, cu şiretlicuri şi aşa mai departe.
Deodată, ochii lui Henry s-au umplut de lacrimi, gura
i s-a strâmbat şi a spus:
— E vina mea, bineînţeles. E vina mea. Am făcut exact ca
toţi ceilalţi. Te-am secătuit. Am folosit sprijinul tău ca să
mă dezvolt eu însumi. Dar dacă trebuie să cresc pe seama ta
şi să te sufoc, mai bine mă lipsesc de tot. Te rog, fă ce vrei,
mereu de-acum încolo...
Emoţia lui era extraordinară. S-a întins deasupra mea şi
m-a sărutat. I-am spus de mai multe ori:
— Sunt fericită, sunt fericită. Nu ştiu de ce.
Apoi m-a posedat, cu sălbăticie, iar eu am ţipat, dar n-am
simţit nimic. Eram prea emoţionată.
Mi se părea că acele clipe de omenesc ale lui Henry re-
compensau totul. Sunt singura care-1 poate face să se simtă
uman. In rest, Henry este Attila, câştigând forţă, devorând,
luptând pentru el însuşi, pentru egoul lui.

înainte de această discuţie, într-o agonie a singurătăţii

(Thurema e o povară), i-am scris lui Rank, rugându-1 să ne
întâlnim. Acum mi se pare mai puţin important şi mi-am
dat seama că apelez la el ca la dătătorul de viaţă.

Pe Thurema o durea capul. „Tata avea dureri de cap de

felul ăsta şi a înnebunit. Crezi că o să înnebunesc şi eu, Anai's
?“
Visează că e adormită cu eter şi se trezeşte îngrozită.
Scrisoare către Hugh: încă mă mai doare când mă gândesc
că ai fost bolnav. N-ar trebui să-mi risipesc toate forţele aici în
timp ce tu eşti singur la Paris. Nu ştiu ce demon inuman mă
împinge, iubitule, să împlinesc un destin inuman şi te rog umil,
umil de tot, să mă ierţi pentru toate lucrurile inumane pe care
ţi le-am făcut sau ţi le-am cerut. îţi mulţumesc spăşită pentru
că ţi-ai sacrificat fericirea ca să mă laşi întotdeauna să fac ce
vreau, chiar şi atunci când te rănea. Mă doare să mă gândesc
260
 la tot ce ai făcut, şi cu câtă dragoste; sper doar că ai aflat şi tu
un pic de fericire în viaţa noastră. Sper că ceea ce-ţi pot eu oferi
merită toate astea, că atunci când dăruieşti, dăruieşti, înţelegi,
ierţi - că asta îţi poate aduce bogăţii, că acest ego monstruos
care mă împinge să creez, să trăiesc bizar şi complicat, departe
de casa mea, departe de bărbatul pe care-1 iubesc, îţi poate îm-
bogăţi cumva viaţa. Poate oare această expansiune pe care ţi-o
datorez, poate ea să revină mereu către tine, către sursa ei, să
revină şi să te umple de viaţă, de bucurie şi extaz ? O, dragul
meu, dacă mă iubeşti, poate că aceste lucruri inumane pe care
le fac nu sunt atât de monstruoase; totuşi, în seara asta aş re-
nunţa la orice, la scris, la psihanaliză, la cultul care creşte în ju-
rul meu, la acţiunea mea în lume, pentru o clipă alături de tine,
o clipă de apropiere de tine, trup lângă trup, să te mângâi, să
te iubesc şi să te primesc înăuntrul meu pe tine, care eşti deja
încastrat în mine, eşti parte din mine, sălăşluieşti în sufletul şi-n
trupul meu...

Dragostea asta, ştiu, e născută din recunoştinţă, dintr-o

legătură care nu e liberul-arbitru. Dragostea pe care o simt
e fraternă, dar când o revărs - n-are decât s-o interpreteze
cum vrea - e dragoste.
Lui Eduardo (care suferă de o gelozie nebună): Am revenit
la dorinţa de a dărui individual celor pe care îi iubesc: lui Hugh,
ţie, prietenilor mei - şi nu colectiv. Nu mi se pare uman şi nici
satisfăcător să ajut oameni pe care nu-i cunosc când i-aş putea
ajuta pe mon petit cousin, pe soţul meu, pe prietenele mele.
Mă întorc la intim, la personal. Poate că de fapt relaţiile dor -
psihanaliza însă nu doare, doar mă oboseşte -, însă femela din
mine nu-i satisfăcută. Vin acasă curând, ca să mă dedic iubi-
rilor mele - adică ţie.
Şi Thuremei, care e isterică şi pe care n-am avut timp s-o ajut.

20 martie 1936
Altă discuţie vitală cu Henry despre prietenii noştri. El
e de părere că sunt distantă şi că nu mă dăruiesc, fiindcă eu
nu mă pot dărui superficial tuturor; mă ataşez în schimb

261
puternic, intens, de câţiva. El nu înţelege sau nu ştie ce au
însemnat Rank, Louise, Thurema, Rebecca West, Eduardo.
I-am spus că noi doi căutăm lucruri diferite. El e mulţumit
să fie înconjurat de o mulţime de oameni care nu sunt vital
importanţi pentru el. Singur spune că nu l-ar deranja dacă
vreunul dintre ei ar muri, oricare. Acestei mulţimi îi con-
sacră timpul lui, energia lui; el discută, dar nu se dăruieşte.
Eu da. Şi mă ţin departe de mulţime. Am discutat despre
firea lui extravertită. I-am spus că n-a avut decât un an sau
doi de trăire interioară, la Clichy şi la Louveciennes, unde eram
practic singuri, şi că o lume în care are doar munca lui şi o
femeie înseamnă pentru el singurătate. E un cerc complet, care
a produs Primăvara neagră. Pe urmă, când a început să tân-
jească din nou după lume şi eu i-am oferit o casă şi o viaţă
deschisă către lume, s-a întors din nou înspre afară. L-a lăsat
pe Fraenkel să-l cotropească, pe Fraenkel, care are pretenţii
pe care eu nu le-am avut niciodată, pretenţii egoiste, căruia
nu-i pasă de scrisul lui Henry; aşa că Henry a trăit tot anul
trecut pentru Fraenkel, pentru scrisori, pentru Hamlet, şi pen-
tru conversaţii, şi s-a pierdut pe el însuşi. Venirea aici a schim-
bat ceva - l-a reintegrat. Când îl izolez, n-o fac doar pentru
mine, Dumnezeu ştie, căci devine el însuşi. Eu îl influenţez
să devină el însuşi, nu să mi se dăruiască.
Oricum, în privinţa prietenilor, am clarificat totul. Am
făcut glume. Henry a spus: „O să-i aliniem şi o să-i împuş-
căm“. I-am răspuns că nu-mi pasă de nimic câtă vreme di-
ferenţele noastre de opinie nu ne despart. Interpretează în
mod greşit distanţa pe care o păstrez, şi care se datorează în
mare parte timidităţii, drept spirit critic. Este adevărat că
în sinea mea îi critic pentru că nu sunt importanţi pentru mine,
dar nu-i detest şi nu mă port urât cu ei.
Munca lui Henry, pe care acum o ia în serios, îl face să
înţeleagă mai multe. A înţeles că mă comportam după cum
îmi era firea; deşi am plâns în timp ce stăteam de vorbă, i-am
spus că visasem să descopăr că prietenii şi viaţa lui aveau să
fie şi viaţa mea, dar îmi fusese greu să despart viaţa mea şi

262
prietenii mei de ai lui şi să creez o viaţă nouă. Asta nu se
întâmplase fără suferinţă, căci visul meu e căsnicia. Văd acum
că New Yorkul este locul unde pot trăi cel mai bine această
a treia viaţă, care nu e nici a lui Hugh, nici a lui Henry, ci a
mea. La Paris trec din patul lui Henry în al lui Hugh, nu-mi
mai rămâne timp ori energie pentru nimic. Aici da, pot chiar
să scap concret de amândoi. Henry nu ştie la ce oră vin acasă.
Rezultatul a fost, anul trecut, relaţia cu Rank; anul acesta,
cu Thurema. E greu să crezi în dragoste. In pasiune, e mai
uşor, pentru că e intensă şi evidentă. Să scriu despre Sinu-
ciderea unui suflet.

23 martie 1936
Sâmbătă dimineaţa sunt în tren, în drum spre Thurema.
Soarele cade pe scrisoarea pe care i-o scriu tatei. Thurema,
într-o haină roşie, cu părul ca o coamă de leoaică, rătăcin-
du-se cu maşina. Micul Johnnie, băieţelul ei de şapte ani,
patinează în timp ce noi stăm de vorbă. Thurema şi cu mine
stăm întinse pe canapea după prânz şi eu zic:
— Tu nu crezi în dragoste. Ţi-ai pierdut încrederea în tine.
Sună telefonul:
— Fiul dumneavoastră a fost lovit de o maşină. E la spi-
tal.
Thurema plânge isteric. Ne ducem la spital. Pe drum, ve-
dem bicicleta lui zăcând pe marginea drumului, făcută zob.
— A murit, o, Doamne, a murit.
Pantofiorii lui sunt lângă bicicletă.
— A murit, o, Doamne...
— Nu, nu, spun - nu, nu.
Johnnie n-a murit. E doar plin de zgârieturi şi plânge
isteric.
în drum spre gară, Thurema spune:
— Ce simt eu pentru tine, Anaîs, e atât de ciudat încât
încep să cred că e anormal - suntem anormale.
Atunci am paralizat. Să te joci în fiecare zi de-a Dumnezeu,
să salvezi oamenii de nefericire, tragedie, boală, moarte - şi

263
apoi, Johnnie e lovit de o maşină şi brusc mie nu-mi mai
pasă. Există un destin mai puternic. In faţa lui, abandonez
orice efort. Nu-mi mai pasă de ziua de mâine, de munca mea,
de Hugh sau de Henry. Nu-mi pasă. Nu mai am sentimente.

Aseară, odată cu duritatea, au venit şi eliberarea, nesă-

buinţa. Teama de moarte, apropierea morţii, ne aruncă in-
tr-o viaţă nesăbuită. Rank spunea că atunci când am hotărât
să mor, să mă duc oriunde, să fac orice (înainte de a-i întâlni
pe Henry şi June), atunci am început să trăiesc. Aşa că, din
nou, sunt nesăbuită. Simt că trăiesc doar clipa.
Aseară am ajuns la familia Hilers (Hilaire) într-o dis-
poziţie rebelă, o dispoziţie profund comică. Am dansat ca-
raghios, am dialogat cu Hiler cu un accent du Midi şi el a zis:
„Eşti singura de aici care nu e cenuşie. Tu ai culoare". Bucle
până la nas, un parfum care stârneşte comentariile liftieri-
lor, pleoape verzi, limbă ascuţită, cruzime. îl fac gelos pe
Henry. Gelozia îi trezeşte dorinţa. Toate instinctele crude
trezesc alte instincte. Simt că dacă aş înceta o clipă să simt,
aş deveni un demon. Când nu am sentimente, sunt crudă şi
îmi vine să fac rău. Aşa că bag frica în Henry, ceea ce-1 face
să uite să mă facă geloasă, aşa cum face prin trecutul lui, prin
dragostea faţă de femeie, susceptibilitatea lui superficială faţă
de toate femeile şi fidelitatea profundă faţă de mine, pe care
o văd, dar în care nu cred în mod absolut.
Simt că semăn cu June astăzi mai mult decât oricând. Ne-
săbuinţa, prin neîncrederea în ziua de mâine, prin conştiinţa
violenţei vieţii - ele biciuiesc instinctul de a trăi, un bici,
o bicicletă sfărâmată pe şosea. Nişte pantofiori zăcând lângă
ea. Furie împotriva lui Dumnezeu.
Am fumat o ţigară cu marijuana la familia Hiler.
Când creezi eşti grijuliu, îţi economiseşti forţele pentru
creaţie. Nu bei, pentru că devii inconştient, încetezi să tră-
ieşti, şi-ţi iubeşti conştiinţa, iar violenţa te umple de o furie şi
o ură oarbă, de impotenţă poate, deci nu e o putere supremă.
Foarte bine, Doamne, dacă e să fie distrugere, o să-mi zdro-

264
besc mai întâi sufletul, care mă doare, care mă împiedică să
râd, să mă frâng şi eu, să trăiesc, să lovesc, să urăsc. Nu cu-
nosc nimic între durere şi duritate, indiferenţă. Fie simt tot
ce i se întâmplă Thuremei, fie nu simt nimic altceva decât
violenţă şi furie, ca Henry. Nu-i pot salva pe toţi cei răniţi.
Vreau să ucid acest suflet care vede rănile.

29 martie 1936
Donald nu s-a lăsat descurajat. Mi-a telefonat că trebuie
să mă vadă înainte de a pleca definitiv la Hollywood. Nu
puteam să mă duc în după-amiaza aceea. Atunci vineri seara,
pe la unsprezece. Am luat cina cu Henry, care era ameţit şi
som-
noros. L-am părăsit la zece şi jumătate, spunându-i că mă
duceam la o petrecere să-l ascult pe Sasha cântând. Il ascul-
tasem pe Sasha chiar în după-amiaza aceea. Eram beată de
muzică şi de oboseală. Cu o noapte înainte dormisem cu
Thurema. Şi pentru că nu dădeam nici un semn de pasiune,
m-a implorat s-o sărut. Am sărutat-o din ce în ce mai săl-
batic, până când a început să geamă şi să suspine şi iar ne-am
oprit amândouă pe muchia unui gest pe care nici una dintre
noi nu-1 dorea cu adevărat. Am tachinat-o, am râs, am fost
amuzantă. Când m-a întrebat: „Crezi că suntem lesbiene ?“,
i-am răspuns: „Nu încă“. In momentele când deveneam pa-
sionale, îşi amintea de Joaquin. Ar fi vrut ca Joaquin să fi fost
la fel de liber ca mine.
în taxi, în drum spre hotelul lui Donald, mi-am pregătit
intrarea. Aveam să fiu foarte stăpână pe mine, echilibrată,
matură, misterioasă, dar foarte fermă în refuzul de a face amor.
Aveam să-l fac să vorbească despre el. Aveam să spun: „Mă
interesezi, mi-ai stârnit curiozitatea". Aveam să-l farmec cu
conversaţia mea.
Când am ajuns, am fost condusă în apartamentul lui. A
telefonat că era reţinut la o petrecere şi lăsase un bilet în
care îmi spunea să mă delectez cu ţigări, ceva de băut şi o
carte pornografică intitulată Fecioara rătăcitoare. Am citit
265
cartea. Am fost uşor excitată de descrierile de partide se-
xuale. Cel mai mult m-au excitat propriile mele dorinţe şi
imagini erotice, curiozităţile, dorinţa mea pentru o femeie,
dorinţa mea de orgie.
Donald mi-a telefonat din nou: „Dacă vine Arline, ofe-
ră-i ceva de băut şi roag-o să aştepte". Aşadar o invitase şi
pe femeia pe care voia s-o cunosc. Cea care era acolo în noap-
tea în care am rămas la film cu Henry. Ideea mă încânta.
Eram singură în apartamentul lui Donald. Aş fi putut pleca.
In schimb, m-am uitat prin jur. Era amenajat în stil fran-
ţuzesc. Nu-mi plăcea. Mirosea a bătrâneţe şi a urină. Patul
era într-un alcov. Am luat din nou cartea. Două lucruri mi-am
imaginat şi mi-am dorit mereu: să-mi strecor mâna sub fusta
unei femei şi să-i pipăi fundul; să pipăi şi să sărut nişte sâni
frumoşi.
Nu simţeam nici o ezitare, ci doar o anume timiditate.
M-am întrebat dacă aş şti ce să fac, dacă aş face-o bine. Ştiam
ce gesturi fizice se aşteptau de la mine. Eram profund cu-
rioasă în privinţa femeii.
A venit Donald şi, o clipă mai târziu, femeia, Arline. Lu-
minoasă, cu privirea senină, simplă. Faţă albă, deschisă, ges-
turi leneşe, un corp bine făcut, sub o bluză şi o fustă simple.
Ne-am aşezat toţi trei pe canapea, sorbind din whisky.
Donald m-a mângâiat. Arline a început prin a-mi admira mâi-
nile, apoi s-a apucat să mă sărute ca un bărbat, cu limba. Iar
eu am început să-i fac toate lucrurile pe care voiam să le fac
unei femei - să-i mângâi sânii, să-mi strecor mâna sub fusta
ei. Intre timp, Donald îngenunchease în faţa noastră şi se uita
sub fustele noastre, cu un deget în ea şi unul în mine. Am
început să mă ud. Gura ei avea gustul lui June.
Ne-am dezbrăcat. Ea s-a ridicat o clipă ca într-un salt, cu
sânii plini iţindu-se în sus, cu un trup frumos, catifelat, cu ro-
tunjimi. Donald m-a aşezat pe pat şi a început să mă lingă.
Făcea dragoste mai mult cu mine, poate pentru că eram oas-
petele de onoare. Multă vreme am stat toţi trei înlănţuiţi,
dezmierdând, sugând, muşcând, sărutând, folosindu-ne de-

266
getele şi limbile. Donald n-a penetrat-o pe nici una dintre
noi. S-a lăsat supt până a terminat. Eu am simţit cu buzele
gustul unui vagin de femeie. Nu mi-a plăcut. Avea un pu-
ternic miros de scoici, detestabil. Mi-a plăcut însă când mi-a
oferit fundul. îmi plăceau sânii ei, gura ei şi mă amuza că,
în timp ce-1 mângâiam pe Donald şi ne îndeplineam obli-
gaţiile de femei, eram de fapt mult mai interesate una de alta.
Ne priveam peste trupul lui cu o anume apropiere, în vreme
ce Donald rămânea pe dinafară, neutru. Câteodată capetele
noastre ajungeau unul lângă altul, când îl sărutam amân-
două pe Donald. Ne plăcea să ne găsim gurile în acelaşi loc
şi atunci ne opream şi ne sărutam. Când Donald, satisfă-
cut, a adormit, noi am continuat să ne sărutăm şi să ne spu-
nem: Ce încântătoare eşti, ce catifelată, ce frumoasă. Ea a
zis: „Ai cea mai fină piele, un trup ca de fată. Trebuie să ne
mai vedem". Nu avusesem nici un orgasm, deşi umezeala
curgea şi eram excitată. în adâncul meu, nu eram destul de
liberă. Mă prefăceam. Dar curând, curând, abandonul to-
tal avea să vină. încă mai tânjesc după dragoste, dragoste,
dragoste.
Simţeam că nu avusese orgasm. Nici măcar nu era udă.
M-am întrebat de ce s-ar preface. Mi se părea că era doar
dornică să ne satisfacă pe mine şi pe Donald. I-am spus:
„N-am mai făcut asta niciodată". A râs: „De ce nu?"
Ceea ce-mi place e abandonul. Donald, Bel Geddes, Arline.
Cât sunt de feriţi de griji şi gelozie. Uşurinţa. E o lume în care
oamenii folosesc vesel şi firesc şiretlicurile pe care le folo-
sesc şi eu ca să-mi asigur alibiuri, fără a fi acuzaţi. Am auzit-o
pe Arline telefonându-i cuiva care o aştepta şi spunându-i
că era la o petrecere. Apoi ea şi Donald au inventat pe cine
ar fi putut vedea acolo. Se mişcă, se fut, uită, totul cu gra-
ţie. Ea stătea în faţa oglinzii, privindu-şi chipul. Donald mi-a
spus: „îmi pare rău că nu te mai văd. îmi place felul tău di-
rect de a fi".
Am condus-o acasă. în taxi, în faţa unei Arline complet
îmbrăcate, mă simţeam timidă. Mi-a mărturisit că Donald

267
îi spunea mereu că îi va face cunoştinţă cu o femeie frumoasă,
dar n-o făcuse niciodată până în seara asta. îmi spunea „iu-
bito". N-aş fi întrebat-o niciodată dacă ne mai puteam ve-
dea. Nu ştiam dacă trupul meu avea vreo valoare în lumea
aia de rahat. Dar, din tot felul de teste, descopăr acum că sunt
considerată un animal valoros.
Am vrut s-o întreb dacă îi plăcuseră mângâierile mele. Ce
intimitate, când eram goale, şi ce străine ne simţeam acum,
îmbrăcate. Dar un lucru învăţasem despre lumea plăcerilor,
şi anume tăcerea. Lucrurile se savurează într-un fel de tă-
cere şi inconştienţă. Asta ar putea fi legea plăcerii: să nu gân-
deşti şi să nu simţi. Eu am învăţat această tăcere, această
nepăsare. Nu pun întrebări. Mă las dusă.
Mi-am spus, amuzându-mă în sinea mea - dacă m-ar în-
treba cineva: îl cunoşti pe Donald, o cunoşti pe Arline ? Ei
bine, aş răspunde, m-am culcat cu ei, le cunosc intim fiecare
parte a corpului, mirosul, gustul, textura pielii, dar în rest -
vă rog, faceţi prezentările.
Arline mi-a luat numărul de telefon. Nu credeam în in-
teresul ei faţă de mine. îmi ziceam: ea e o cunoscătoare, e
mai sofisticată, mai experimentată. N-o să mă placă. Mă te-
meam că mă va considera neinteresantă, că-mi va descoperi
naivitatea.
Dar mi-a telefonat azi şi, când i-am auzit vocea, am sim-
ţit această caldă cunoaştere trupească, această prietenie tru-
pească sau căldură trupească. Marea mea singurătate a fost
atenuată de contactul trupurilor noastre. în timp ce psih-
analizam oamenii în timpul zilei, pe ea mi-o imaginam fi-
zic, nu pe Donald. îi vedeam vulva, smocul de păr, fundul.
Ce minunat. Femeie. Femeia din ea. Libertatea ei, natura-
leţea ei mă atrăgeau. M-a făcut s-o uit pe Thurema, care era
numai crispare şi inhibiţii. Aşa cum soarele te face să uiţi
de griji. Soare. Mare. Natură. Tăcerea sentimentelor. Eli-
berarea de sentimente. Greutăţile, emoţiile, complicaţiile cu
Thurema. Sufletul mi-e obosit. Sau poate cedează.

268
 4 aprilie 1936
La bordul lui SS Bremen. Beată şi înnebunită de durere,
singurătate, regrete, emoţii. Numai de n-ar fi încercat Rank
să mă posede în exclusivitate, de-ar fi rămas doar amant! Nu
ştiu ce spun.
Când am ajuns la el acasă, stătea în uşă, cu atâta tristeţe,
dorinţă, tandreţe în ochi încât am fost profund mişcată, miş-
cată aşa cum nu mă aşteptasem să fiu. Tot ce a fost frumos
a revenit într-o străfulgerare, am fost copleşită de regrete.
Când vorbeam, magia renăştea, ca înainte. Privirile noas-
tre nu se dezlipeau una de alta. Ah, singurătatea, singură-
tatea. El, mai subţire, mai tânăr, bronzat, blând. Şi surâsul.
Surâsul atotştiutor. Nu mai era rezistenţă fizică, ci dragoste,
doar dragoste. O oră ca să-l văd, mai scund decât mi-1 amin-
team, mai slab, mai sănătos, mai puţin urât, cu ochi atât de
blânzi, cu surâsul atotştiutor. Fatalitate. Totalitate. Da, este
aşa cum i-am scris, am rămas fidelă celor întâmplate între
noi şi nimeni nu a mai ajuns atât de aproape, mistic vor-
bind. Eu n-am acceptat parţialitatea. El spune asta. El n-ar
putea fi mai puţin întreg. Râul [Hudson] curge pe sub fe-
reastra lui, el e resemnat, lucrează ca înainte, nu există nici o
altă femeie în viaţa lui. Dar se teme, se teme de femeie, de
viaţă, de mine. Se controlează.
Ochii noştri spun totul. Vorbele noastre nu spun nimic,
în afară de momentul în care convenim în glumă să sem-
năm un contract în alb. Fără să ştim ce vrem. De ce n-a luat
el tot ce-i puteam dărui ? De ce s-a agăţat de mine, s-a agă-
ţat, s-a agăţat, s-a agăţat ? O oră care mi-a justificat călăto-
ria la New York. Fulgerul înţelegerii. Apropierea de el. „O
să te pierd din nou ? O să te pierd din nou ? Mi-ar fi mai bine
în viaţă dacă n-aş cere absolutul", a spus. Mai bine în viaţă,
îmi puteam oferi trupul lui Donald, Arline, Bel Geddes,
Frank - de ce nu i-1 puteam oferi la fel de uşor şi lui Rank ?
De ce nu ? Ei nu cereau sentimente. Oferi carapacea, cu buze
şi vulvă umede. Posesie. Ce înseamnă să fii posedat ? Henry

269
a avut parte de totalitatea mea, dar această totalitate, când
a devenit insuportabilă, când am descoperit că el nu era în-
treg, de teamă, s-a scindat şi m-am îndreptat spre Allendy,
spre Rank şi ceilalţi. La New York am trăit într-un milion
de bucăţi. Un milion de bucăţi. Dragoste fragmentată. Când
am început să mă îndepărtez de un Henry fragmentat, evaziv.
M-am îndepărtat atât de mult!
M-am pierdut din nou. L-am pierdut. Am fost eliberată
zile în şir de obsesiile mele.
Alte iubiri.
Pasiunea pentru Thurema a pierit. Nu ştiu ce a ucis-o.
Are ceva ce paralizează viaţa. Frica. Frica ei. Frica ei de viaţă
ucide viaţa.
Durerea de a-i părăsi pe Rank, pe Thurema. Mi se părea
că întreaga mea fiinţă era atât de stârnită încât îmi simţeam
toate iubirile deodată, şi era insuportabil. Atât de multe iu-
biri. Ce sunt eu ? Amanta Lumii. înnebunită de dragoste. în-
nebunită de dragoste. întregu-mi trup în suferinţă, suferinţa
despărţirii, a pierderii, a schimbării.

Henry a venit la unsprezece, când vaporul începuse să

se mişte, întrebându-se mirat: „Ce se întâmplă?"

Henry era acolo. în toate aceste ultime zile, când îl ve-

deam atât de rar, când îmi petreceam serile cu Thurema, di-
mineaţa mă uitam prin crăpătura uşii lui - crăpătura pentru
micul dejun - şi îi vedeam pantofii, cămaşa albastră de pe
fotoliu, pantalonii şi mă gândeam: Henry e acolo, apoi sim-
ţeam o mare linişte şi mă duceam să-mi iau micul dejun cu
un fel de bucurie recunoscătoare. Henry e acolo. Henry e
acolo.

5 aprilie 1936
Henry şi cu mine stăm de vorbă tihnit, dar cu pasiune,
despre schimbările din noi. Acum înţelege ce am scris pe

270
vapor în drum spre New York anul trecut, că el şi cu mine,
prin interacţiune, am făcut schimb de suflete. El e clasic, mai
înţelept, a câştigat enorm ca putere de înţelegere. Eu am de-
venit guvernată de afecte, primitivă. El are mai puţină ne-
voie de relaţie directă, de experienţă directă; el cunoaşte acum
oamenii prin înţelepciune, prin înţelegere. Eu mă arunc în
trăirea directă, în experienţa plină de pasiune. Călătorim
în sensuri opuse. Remarc toate astea pe un ton tragic. Nu şi
Henry. Spun:
— Pentru că apoi vom fi despărţiţi, ca două planete care
se deplasează în direcţii opuse.
Henry răspunde:
— Spui asta pentru că întotdeauna ţi-a fost frică de des-
părţire, dar eu am încredere. Relaţia noastră e solidă. Poate
suporta totul.
El are încredere. Eu nu. Văd în toate o ameninţare, un
sfârşit, o ruptură. In certuri, în dezacorduri. Mi-e frică să
mă extind complet în felul meu, numai pentru că l-aş putea
pierde pe Henry. încerc să-mi potrivesc ritmul cu al lui şi nu
merge. în zilele acelea, la New York, când îmi trăiam aven-
turile, uitam de Henry, dar mă şi gândeam: probabil n-o să
ne regăsim niciodată.
Pe vapor, sufăr dacă sunt nevoită să stau singură. Distan-
ţa dintre noi - o lungă după-amiază. Se întâmplă ca Henry
să nu fie omul care să se fi simţit vreodată apropiat de cine-
va. A fost întotdeauna independent faţă de părinţi, faţă de
soţii, n-a fost niciodată ca Hugh sau ca Rank, genul care se
dizolvă în celălalt.
Când sunt nevoită să dau ascultare dorinţelor mele, cum
ar fi călătoria la New York, sufăr din cauza unui conflict ori-
bil cu eul meu feminin, care se teme să nu-şi piardă fericirea
personală în efortul de împlinire. Pentru Henry a ieşit bine;
experienţa lui cu psihanaliza i-a sporit înţelegerea. Chiar mă
ajută acum, când iau totul prea personal şi mă implic afectiv.
Asta înseamnă că cea mai mare parte din ce am făcut pentru
mine i-a îmbogăţit atât pe Hugh, cât şi pe Henry. Trebuie

271
să ţin minte asta. Dar femeia din mine se vaită şi visează să
cedeze, să se piardă pe sine, să renunţe, să capituleze.

Henry combate jurnalul. Eu spun că are o raţiune de a

fi pur omenească. E un prieten. Mă face să mă simt mai pu-
ţin singură. Dar el susţine că e dăunător pentru mine ca ar-
tist. E o căutare a adevărului. îmi ucide imaginaţia. (Ciudat
cum am ales ştiinţa psihanalizei, singura care m-ar putea face
mai exactă, mai sinceră.)
Am lămurit multe între noi în această călătorie. Henry
zice că imaginea pe care o arăt lumii încă nu este cea reală.
Este o imagine idealizată, christică. Mi-a vorbit despre mască,
încearcă să-mi scoată la iveală personalitatea reală. Henry şi
psihanaliza mă ajută să fiu sinceră.
La New York am avut odată o seară în care am stat sin-
gură. Am luat cina în grabă, entuziasmată de toate ideile pe
care le aveam în cap. Mă bucuram că sunt singură cu jurna-
lul. Aveam o mulţime de lucruri de spus. E vorba de comu-
niune !

I-am spus lui Henry: „Gândirea tuturor bărbaţilor e ipo-

crită, pentru că e impersonală. Femeia e mai aproape de ade-
văr, pentru că ea ia totul personal".

Rank se consolează cu idei. Eu n-am putut accepta to-

talitatea, pentru că însemna perfecţiune şi mă simţeam vi-
novată dacă acceptam iubirea absolută. Şi am învăţat limbajul
bărbaţilor; folosesc interpretarea lui Rank, care pare mai
cuprinzătoare şi răneşte mai puţin. Vină. Orice vrei. El nu
ştie că totul se leagă de iubirea trupească, atingere, dezmier-
dare, gură.
E ciudat totuşi că, de vreme ce bariera sexuală s-a rupt
în mine (nu în întregime!), de vreme ce am învăţat să mă
culc cu străini, am învăţat să-mi placă trupuri, trupuri de
străini, de vreme ce nu mai sunt Fecioara „sauvage“ şi tot
ce e trupesc pare mai uşor, la fel mi se întâmplă şi cu Hugh

272
sau Rank. E mai puţină senzaţie personală, mai degrabă una
generală, din uter. Bărbaţii, nu bărbatul. Henry voia să-mi
pierd totalitatea (care înseamnă ochi, suflet, sex orientat spre
Henry), astfel că a creat Târfa. Iar acum, de dragul măre-
ţiei sufleteşti şi spirituale a lui Rank, m-aş putea culca cu el.
Dar de ce să facem speculaţii ? Asta nu vom putea recupera
niciodată. A ajuns să-i fie teamă să se dăruiască. N-o să se mai
dăruiască niciodată.

Pacienţi care spun că au încercat să gândească psihana-

liza. Henry i-a spus unuia dintre ei: „Nu gândi. E o aritme-
tică ce se desfăşoară în întuneric".
Henry Mann spunea: „Henry nu are priceperea şi sub-
tilitatea ta. Văd din psihanaliza pe care i-a făcut-o lui C. că
nu ajunge în profunzime. El e mai superficial".
Nici unul dintre pacienţii lui nu a suferit la despărţirea
de Henry. Nu exista un ataşament profund. Henry este destul
de onest ca să recunoască asta, în contrast cu reacţia pacien-
ţilor mei, şi să spună: „Poate nici nu le-am făcut psihana-
liză".
Nu vrea să depindă nimeni de el.
A fost uluit de cât am suferit când am părăsit New Yorkul.
Henry are o anume duritate, o lipsă de ataşament şi de dra-
goste.

La multe din cele spuse de Rank am răspuns: „Nu ştiu.

Am încetat să mai gândesc".
„Te invidiez", a zis Rank.
Mi se părea că în faţa lui eu eram cea dizolvată senzual,
cea care trăia doar prin simţiri, nu prin idei. Poate că asta era
ceea ce salvasem de forţa lui analitică, viaţa mea afectivă. Mă
deranja că nu lăsa lucrurile aşa cum erau. Dar îmi lipseşte
atât de mult forţa lui când sunt cu Henry!
Aş fi lăsat bucuroasă explicaţiile la o parte şi aş fi încer-
cat contactul fizic. June aşa rezolva totul. E un mod de a
fi fericit, orb. Ideea doare. Conştiinţa doare. Ştiinţa doare.

273
Luciditatea doare. Relaţiile dor. Viaţa doare. Dar să curgi,
să pluteşti, să trăieşti natural nu doare. Mi se închid ochii.
Plutesc, plutesc într-o lume de senzaţii.

Henry îl citeşte pe Emerson, pe Emerson care m-a tul-

burat atât de tare când aveam şaisprezece ani. Pe Henry,
Emerson îl trezeşte. Eu nu-1 vreau pe Emerson acum. Nu
mai vreau zone arctice.
Scrisoare către Rank: Ai spus că nu vrei să scrii, dar n-ai
spus că nu vrei să scriu eu. O singură scrisoare, te rog, pen-
tru că sunt lucruri pe care trebuie să le ştii, lucruri care pot
să alunge tot ceea ce ne doare. în scrisoarea pe care ţi-am
tri-
mis-o de la Montreal, scrisoarea de despărţire, n-am avut
drep-
tate deloc. N-am ştiut, n-am ştiut până nu te-am văzut,
acum
câteva zile. Nu m-aş fi despărţit niciodată de tine, niciodată,
dacă n-ai fi vrut să renunţ la iubirile mele materne. N-am
în-
cetat nici o clipă să te iubesc. Deunăzi, când te-am văzut,
m-am
simţit exact ca înainte. Totul era complet, era întreg. N-a
avut
loc niciodată o schimbare în dragostea mea, ci o frică de in-
tegritatea ta, care m-a făcut să mă retrag fizic pentru un
timp.
Nu ştiu de ce trebuie să-ţi spun toate astea. Ştiu că e prea
târ-
ziu. Am văzut totul dintr-odată, în ochii tăi. Am simţit că
to-
tul era ca înainte, dar că nu va reveni nicicând la viaţă,
pentru
că tu nu mai credeai. Ochii tăi păreau blânzi, dar erai
ironic.
Poate mă înşel. înţelegerea mea păleşte. Acea căsnicie
supremă
a eşuat, dar nu-mi mai pasă. Trăiesc orbeşte, natural. Poate
că
ne-am provocat răni mortale. Tu mi-ai dat lovitura de
274 graţie
când ai spus că te-am folosit. Eu, când am crezut că nu sun-
tem făcuţi să fim amanţi. M-am înşelat. Poate că e mult
prea târ-
să-l păstrez pe bărbatul care simte şi gândeşte ca mine în-
cât aş fi făcut şi aş fi spus orice. M-am oprit pe la mijloc ca
să-mi beau cafeaua cu Henry, să facem o plimbare pe chei,
să luăm cina, în timpul căreia am mai avut o discuţie intimă,
personală, din acelea care stârnesc din nou tot ce simţim;
Henry spunea că sunt în mine atâtea lucruri latente, în sens
emersonian, atât de multe pe care nu le exprim, dar pe care
oamenii le simt; oamenii simt toate misterele, secretele, stra-
turile infinite. „Crezi că am caracter în sensul emersonian ?“
l-am întrebat. „Asta e bogăţia ta cea mai mare“, a zis Henry.
Apoi am citit din Emerson şi am fost invadată de puritate
şi grandoare. I-am spus lui Henry că probabil el are un su-
flet mai mare decât al meu, pentru că el era simplu, nu ca
mine, deşartă, zgomotoasă şi strălucitoare. Am citit până la
miezul nopţii, apoi am făcut dragoste cu sincronizarea per-
fectă a orgasmului şi a spasmului dintotdeauna, o armonie
totală, apoi Henry m-a învelit foarte tandru şi m-a lăsat singu-
ră. N-am putut să dorm. In minte mi se compunea urmarea
la scrisoarea către Rank. Am aprins lumina şi am terminat-o,
simţind o imensă comuniune cu Rank, imediat după comu-
niunea cu Henry. Curgerea a doi curenţi puternici.
Iar astăzi, după noi dezmierdări, Henry se poartă foarte
blând, foarte tandru. Am simţit o undă de forţă. Il voiam
pe Rank în condiţiile puse de mine; îl voiam pe Rank pe culmi,
pentru beţii, nu pentru viaţa de zi cu zi. Mi-am amintit că
mă plimbam pe Fifth Avenue cu Thurema în ultima noastră
seară împreună şi eu am spus: „O să ne urcăm pe Empire
State Building şi o să te las acolo, în vârful lumii, până mă
întorc".

Beţie. De ce a vrut Rank să prindă această flacără care sunt

şi s-o transforme în nevastă ? Eu n-am să stau locului ni-
căieri, din cauza multiplelor mele laturi, a straturilor şi a mis-
terelor latente, a ceea ce voi deveni.
Totalitatea nu e posibilă, fiindcă eu nu pot fi întreagă
decât în relaţie cu mine însămi.

275
 Vorbesc cu Henry despre ceea ce e personal în femeie,
despre suprastructura bărbatului, despre teama mea de in-
venţie, minciunile mele, felul în care caut adevărul, sau o su-
prastructură în artă. Cred că mi-e frică de deformare în artă
pentru că simt că de asta am parte în viaţă.

în zilele în care nu numai că sunt îndrăgostită de lumea

întreagă, de bărbat şi femeie, de fostele mele iubiri, de tre-
cutul meu, de toţi cei pe care îi cunosc, dar şi de mine în-
sămi, atunci iată cum mă văd: vie. Văd şi iubesc dansatoarea,
piciorul uşor, eforturile de a râde, de a fi superficială, gra-
vitatea şi îndrăzneala mea. Ceea ce-mi place cel mai mult
la mine sunt îndrăzneala, trucurile, curajul, felul în care îmi
sunt fidelă mie însemi, fără a provoca prea multe necazuri
sau prea multă durere. Focul din mine, felul în care îi scuz
şi-i înfrumuseţez pe ceilalţi, credinţa mea în ceilalţi.
Ceea ce urăsc sunt vanitatea mea, nevoia mea de a stră-
luci, nevoia de aplauze şi sentimentalismul meu. Aş vrea să
fiu mai dură. Nu pot să fac o glumă, să tachinez, să râd de
cineva fără regrete.

Am aterizat cu bucurie la Paris. Mulţumită. Soare. Liber-

tate. Linişte. Hugh care îmi oferă linişte, care nu mă răneşte
niciodată. Dulceaţă.
Hugh a planificat o excursie în Maroc. Marocul era un vis.1
Fez. Tocmai am plecat de pe balcon, unde am stat să as-
cult rugăciunea de seară ridicându-se deasupra oraşului. Co-
pleşită de tot ce am văzut.

1 Ana'is Nin şi soţul ei s-au îmbarcat la Marsilia pe 15 aprilie 1936,

cu destinaţia Alger, iar de acolo au plecat cu trenul spre Fez. Două zile
mai târziu, de la hotelul Palais Jamai, Nin îi scria lui Henry Miller: „Te
bucuri că am venit fără jurnal ?“ Amintirile ei povestite ulterior, din care
sunt incluse aici numai câteva paragrafe şi care au apărut în întregime
în The Diary of Anais Nin, 1934-1939, au fost adăugate, se pare, la vo-
lumul iniţial din jurnal după întoarcerea ei via Cadiz, Granada şi Sevilla.
O parte din impresiile ei i-au fost transmise şi lui Miller într-o serie de
cărţi poştale şi scrisori scurte (vezi A Literate Passion, pp. 299-305).

276
 Mister şi labirint, străzi complicate, ziduri anonime, taina
caselor fără ferestre la stradă.
Fez e imaginea eului meu interior. Asta explică fascinaţia
pe care o exercită asupra mea. Poartă un văl. E plin şi inepui-
zabil. Labirintic. Atât de bogat şi de proteic încât eu însămi
mă pierd.
Fez e un drog. Te prinde în mreje.
Straturile oraşului Fez seamănă cu straturile şi secretele
dinăuntrul meu. Ai nevoie de o călăuză. Călătorind, adaug
tot ce văd la fiinţa mea. Nu sunt o simplă spectatoare. Nu
e vorba de observaţie pură. Ci de experienţă. De expansiune.
E uitare de Sine şi descoperirea sinelui afinităţilor, a infini-
tului, a lumilor nemărginite din interiorul sinelui.

Mă întorc la un Henry pasional, un Henry mai iubitor

decât îmi amintesc să fi fost vreodată. Atent. Treaz. Eu, atât
de pasională, până-n vârful unghiilor. Noaptea trecută a fost
incredibil - să poţi ajunge la paroxisme fizice din ce în ce
mai înalte. Mi-am băgat limba întreagă în gura lui, cum nu
mai făcusem niciodată, un nou abandon, pur şi simplu lim-
ba întreagă, pe care a reţinut-o între dinţi; şi sexul, ca o gură
larg deschisă, un orgasm cutremurător. Şi o discuţie la cină
despre cea mai profundă diferenţă dintre noi: nobleţea mea,
mândria mea, şi grosolănia lui. Zicea că era ceva ce nu pu-
tea pricepe, aşa cum eu nu puteam pricepe cerşetoria şi auto-
umilirile lui. El a deschis subiectul. Eu m-am bucurat, fiindcă
era o vreme când Henry încerca să sfărâme în mine ceva ce
era întreg, ceva ce el nu putea vedea, poseda, înţelege, şi în
astfel de momente simţeam că încearcă să mă distrugă. Il
imploram să nu încerce să mă schimbe, să mă banalizeze, să
mă vulgarizeze. In timpul călătoriei, ca şi în timpul şederii
cu tata, descoperisem o esenţă care nu se putea dizolva. Pot
să-i cedez lui Henry ca să-i fac pe plac până la un punct, pot
să fiu flexibilă, suplă, înţelegătoare cu el, dar am ceva ce nu
pot schimba care îl deconcertează. Aseară mi-a spus, cu la-
crimi în ochi:

277
 — Dar acum văd că e o nobleţe, ceva ce eu n-o să am
niciodată şi nu pot înţelege.
— Numai să nu fie ceva ce urăşti.
Dar îi stârneşte antagonismul, aşa cum pe mine slugăr-
nicia şi clovneriile lui mă umilesc. In astfel de momente mă
simt întotdeauna răsplătită pentru tot ceea ce Henry nu vede
(şi prin urmare nu iubeşte); eu mă apropii ceva mai mult de
adevărata fericire şi afecţiune. Din când în când, se întâmplă
şi miracole. Henry vede şi atunci ajunge să iubească.

Sunt într-o stare de spirit foarte sănătoasă. Am învăţat

să întorc fluxul gândurilor melancolice. Demonii care mă
devorează par înfrânţi. M-am întors din Maroc dolofană şi
liniştită, psihic vorbind. Nu mă las să lâncezesc. Mai puţin
chin, anxietate, reflecţie asupra unor imagini dureroase; re-
alizez că totul se află în imaginaţie. Nu ştiu ce m-a însănă-
toşit. Am plecat în Maroc fără jurnal. Gândurile despre eşec,
visele de suferinţă, accentul pe limite, înfrângeri, discordie,
toate astea au dispărut. Lucrez şi cu autosugestia; îmi călău-
zesc visele.
M-a ajutat să-l văd pe Hugh cum suferă noaptea când nu
poate să doarmă. Am văzut exagerarea, risipită de ivirea zo-
rilor.
Bucurie. Speranţă. Putere prezentă şi viitoare. Nici o tea-
mă. Nici o nelinişte. Râs. Eu şi Henry am râs chiar şi când
i-am găsit un prezervativ în buzunar. Sunt conştientă de forţa
legăturii noastre. Pot să râd de lucrurile mărunte. Să râd.
Desinvolte.

Henry atât de evident îndrăgostit. Mă tachinează în le-

gătură cu New Yorkul. A visat cum un vapor se scufunda,
dar el mă ţinea în braţe şi nu se temea de nimic. Am ezitat
să pun mâna pe jurnal. E legat de boală. E posibil un jur-
nal sănătos ? Nu ştiu. De ce a fost întoarcerea asta atât de
diferită de cea anterioară? Pentru că am sfârşit-o cu New
Yorkul ? Am atins limita ? Mi-am epuizat febra ? Sunt ca o

278
femeie însărcinată. Plină şi bogată. înfloritoare. Şi trupul
meu la fel.
Sănătate ?
Sfârşit ?

12 iunie 1936
Afară. Afară. Mai întâi a fost Fez-ul afară, soarele, marea.
Apoi Parisul afară şi eu pe străzi, alergând între avenue de la
Bourdonnais şi Villa Seurat. Cartea, The House of Incest, so-
sind în pachete mari. Scrisori de trimis. Coaforul. Rimei tur-
coaz pentru gene. Betty de psihanalizat. Noul apartament ales
pe quai de Passy, pe malul Senei. Scrisori către Thurema, că-
reia Rank i-a dat viaţă. Am grijă de Henry, care trece prin-
tr-un „buzunar de aer“, cum zice el.
Pierdută, dispersată, nisipoasă, frivolă, deconectată.
Injecţii pentru tuse măgărească, tuse grea noaptea şi obo-
seală, dar şi eforturi de a rămâne sănătoasă.
Apoi scrisori superbe de la Charpentier şi Madame Char-
pentier despre House of Incest. Nici un ban de la New York.
De plătit taxele lui Henry. Cumpărături pentru noul apar-
tament, care trebuia să fie modern cu orice preţ, o necesi-
tate psihică. împrejurimi noi, un ceas de perete făcut din
scoici, carpete albe de lână din Maroc, telegrame trimise prie-
tenilor din toată lumea şi prieteni noi, şi vise prevestitoare,
încă nici un nor. Nici un pic de gelozie. Afară.
George Turner devenind din nou febril, nesocotindu-mi
ordinul (dat la New York): doar o dată, apoi uităm totul. El
şi cu mine, împreună cu soţia lui şi cu Hugh, înghesuiţi în
lift, lipiţi unii de alţii, o mare învolburare de globule roşii şi
albe. Ne pipăim unul pe altul prin această învolburare. în
taxi, genunchiul lui lipit de al meu mă face să mă simt ca în
liftul de la Barbizon Piaza coborând rapid, ah, atât de con-
ştientă de această vitalitate fierbinte dintre picioarele mele
în timp ce merg. Aşa că atunci când telefonează şi mă im-
ploră, consimt la o întâlnire cândva în viitor.

279
 Apoi soarele a dispărut cumva. A dispărut. Am rămas
fără bani. Am încetat să trimitem cărţi şi telegrame. Afară.
Să mergi afară. Steaguri roşii fluturând.
Titluri din ziare: „C’est done une reforme ? Non. Sire. C’est
une revolution". „Les greves“ (Greve). „Greves terminees.“
„Greves nouvelles.“ „Greves en cours.“
Afară e numai iarnă şi urât.

13 iunie 1936
Fraenkel pleacă în Spania pentru că Henry este infidel
ideilor, relaţiilor. Nici o continuitate. Roger mă invită la prânz.
Soţii Saharov surâd afectat, hiperestetici, prea multă artă.
Dineu astrologie, căutând un soare în Capricorn şi întâl-
nind-o pe Marguerite Svalberg, scriitoare, visătoare.
La Louveciennes, mă îmbrac din nou cu hainele lui
Chiquito şi Fraenkel e atât de excitat încât îmi fură un sărut.
Mă plimb pe malul Senei, gândindu-mă la agerimea lui
Rank. Agerimea lui Rank. Să scriu acum despre el, să am
bucuria de a retrăi toate astea ? S-o fac ? Sena curge. Eu sunt
în viaţă. Vreau să rămân vie omeneşte. Jonathan Cape mi-a
respins romanul despre tata.

Când a început otrava să acţioneze din nou, insidios ? Când

s-a spart strălucitoarea carapace exterioară ? Mă înec din nou,
brusc, în melancolie. Mă înec. Am obosit să-l ajut pe Henry
să trăiască şi să scrie. Nu. Nu Henry. Ci otrava. Fără nume.
E asta agonia jurnalului ? Ultimele vestigii ale cancerului ?
Vindecare ? Cicatrici ? Găsesc tot mai puţine de spus despre
boală. Iată. Jurnal. Doctor. Iată-mă.
E şapte şi jumătate şi sunt flămândă şi obosită.

15 iunie 1936
Să-l luăm pe Gonzalo [More]. Gonzalo e un tigru care
visează. Un tigru fără gheare. Gonzalo şi soţia lui, Helba

280
Huara. Aud despre ei, despre peruani, femeia al cărei dans
fără braţe a inspirat dansatoarea din House of Incest. Aud
că e bolnavă de doi ani. O visez palidă, epuizată, nici o le-
gătură cu dansatoarea strălucitoare pe care am văzut-o, apoi
o văd intrând în studioul lui Roger, arătând exact ca în vi-
sul meu, şi o îndrăgesc instantaneu, şi ea pe mine. Gonzalo
e înalt, cu pielea smeadă, cu ochi de animal şi păr negru pre-
cum cărbunele. Mă tulbură prezenţa lui fizică şi aerul lui
visător. Astăzi, plimbându-mă, am simţit o fierbinţeală în-
tre picioare, gata să cad în braţele cuiva, din dragoste de dra-
goste şi dragoste de viaţă şi dragoste de bărbaţi, pentru că
simţeam o fierbinţeală atât de mare între picioare.
Gonzalo. Sau George. Mereu un bărbat neobişnuit şi
unul comun, iar din cauza celui neobişnuit, a lui Gonzalo,
mă tem să nu sufăr, aşa cum am suferit din cauza lui Artaud
şi a lui Eduardo. Aşa că ies din nou, dansând cu Helba Huara,
stând de vorbă cu Gonzalo, sărutându-1 pasional pe Henry,
plângând pentru că Henry scrie despre June. Aici e dure-
rea, aici e boala. A pierde. Frica de a pierde.
Mă tem să nu-1 pierd pe Henry în favoarea Helbei, sau
în favoarea femeii din Budapesta cu care urma să se vadă.
Când se discuta despre Budapesta, într-o seară, cu el de faţă,
am suferit atât de mult încât nici n-am putut vorbi. îmi era
rău de durere. Demonul, ăsta e demonul; jurnal, doctor,
lume, Dumnezeu, vindecaţi-mă, ajutaţi-mă, salvaţi-mă. Su-
făr, sufăr cu umilinţă.
Pentru că Henry nu e întreg, nu e un absolutist, trădează
pe toată lumea, până şi pe el însuşi şi pe Dumnezeu (scrie
în cartea despre June). Henry nu a fost sincer decât cu mine,
ceea ce l-a salvat şi ca artist.

După una dintre discuţiile noastre aprinse, Henry s-a re-

tras din viaţa stupidă de cafenea. începe totul singur, dar
atât de dureros, atât de stângaci. Până şi azi îşi începe cartea
despre June cu un citat laborios din Abelard. Eu sunt de pă-
rere că citatele sunt literare. Nu sunt bune decât când ai de-a

281
face cu idei, nu cu experienţa. Experienţa trebuie să fie pură,
unică. Nu-mi spui: „Tot ce simt pentru tine a fost exprimat
de Nietzsche".

Henry se teme de foame sau de boală tot atât de mult

cum mă tem eu să nu-i pierd pe cei pe care îi iubesc.

Când sunt în reverie printre oameni, vocea îmi vine din

altă lume. Henry a remarcat contrastul dintre conversaţiile
mele calde, apropiate, pasionate (în cea mai mare parte cu
el) şi atitudinea mea slabă, ineficientă, de pe altă lume, când
sunt mai mulţi oameni în jur şi îmi pierd interesul.
Le sunt recunoscătoare bărbaţilor care mă pot îmbăta
puţin fizic, pentru că mă eliberează de robia mea afectivă
şi obsesivă faţă de Henry. Plăcere.

26 iunie 1936
Quai de Passy 30, Paris, al şaisprezecelea arondisment.
Etajul 7.
Un nou decor, creat fără speranţă ori bucurie, fără sen-
timentul permanenţei sau convingerea că ar fi potrivit. Dar
inevitabil frumos. Frumos şi modern, simplu, estival, plin de
bucurie. Pereţi portocalii, covoare albe de lână din Maroc,
scaune din stejar natur şi piele crem, o masă uriaşă din lemn
de pin cu suprafaţa sablată ca să arate ca nisipul palid de pe
plajă. Luminozitate, fără formalism, fără somptuozitate.
Creat în zile fierbinţi şi în chinurile unei perioade de se-
parare de Henry, suferind din cauza neomeniei lui atunci
când scrie şi de gelozie.
Ii sunt recunoscătoare lui George Turner pentru puterea
lui de me distraire de ma douleur.
Da. Turner. Din noaptea petrecută în apartamentul lui,
când am dansat împreună şi am simţit o dorinţă violentă;
apoi la New York, unde nu l-am vrut din cauza lui Henry
şi a lui Rank, şi totuşi i-am cedat; apoi la Paris, în lift şi în
taxi, din nou beţie; apoi, într-o după-amiază, a venit să mă

282
vadă şi eu eram înfiorată şi plină de dorinţă, şi am făcut dra-
goste în patul meu, dar eram agitată şi nu mi-a plăcut.
Dar ieri, ieri a venit aici, şi mai erau în apartament
Madeleine, omul care muta mobila şi Chizuito, în camera de
alături; iar eu şi George ne-am aşezat pe canapea şi am simţit
valuri de dorinţă violentă, gurile ni se deschideau din nevoia
de a săruta şi de a muşca, privirea lui era înceţoşată şi a spus:
— Eram excitat numai la gândul că vin aici. Doamne, eşti
cea mai senzuală femeie pe care am cunoscut-o vreodată, aş
vrea să te posed chiar în clipa asta, mă doare cât de mult te
doresc. Hai să ne imaginăm - desfă-ţi picioarele, desfă-ţi pi-
cioarele. Aseară mi te-am imaginat, mă jucam cu tine, făceam
tot felul de nebunii.
Ne-am ridicat în picioare lângă fereastră.
— Pot să-mi bag degetul acolo, pot ? Lângă fereastră, mi-a
ridicat rochia şi mi-a simţit mierea curgând. Şi ameţeala, sen-
zaţia de cădere, de topire, nevoia de gură şi sex.
— Iţi arăt apartamentul de închiriat, ca şi cum ai vrea să
vii să stai acolo, am spus. Hai să ne prefacem.
Am fugit cu el jos, dar apartamentul de închiriat era ocu-
pat, aşa că ne-am oprit în liftul foarte mic şi eu am zis:
— Hai să rămânem aici şi să apăsăm pe butonul de eta-
jul opt.
Şi acolo ne-am oprit. Ii ţineam penisul în mână, era atât
de tare, atât de mare şi deja un pic umed, şi m-a posedat chiar
acolo, în liftul cel mic, sălbatic, oh, sălbatic, în timp ce lif-
tul urca şi cobora de mai multe ori, aşa că acum ori de câte
ori urc şi cobor mă simt beată de dorinţă. Şi cine e George
Turner ? N-are importanţă. Nimic nu mai are importanţă
în afară de beţia asta.

Azi l-am văzut pe Henry. îmi scosesem inelul. A făcut o

scenă. S-a aruncat asupra mea cu atâta dragoste, atâta dra-
goste, agăţându-se de mine, că toate temerile şi îndoielile
mi s-au spulberat. I-am spus că mă simţeam ruptă de el, cum
mă mai simţisem şi în timpul altor izbucniri ale nepăsării

283
lui. L-am rugat, l-am implorat să-mi spună adevărul: era
totul bine între noi ? Dar cum pot să cred în Henry, când
eu ieri l-am putut dori cu pasiune pe George şi azi mă pu-
team topi de dragoste şi pasiune pentru Henry ?
Ce uşurare, faptul că nu-1 iubeam pe George, senzuali-
tatea pură; ce refugiu de suferinţă! Cât îmi plac vorbele lui
George, avansurile lui erotice, felul în care face dragoste, afec-
tivitatea lui, faţa mobilă, feminină, ochii albaştri, pasionali.

Henry e îngrijorat cu privire la vârsta lui, la faptul că îm-

bătrâneşte.

E ciudat cum am dansat cu George acum vreo opt ani

şi el m-a fermecat (farmecul lui era proverbial în bancă; ca-
riera lui amoroasă, cum era vânat de femei). Dar nu existase
acea scânteie violentă care transformă farmecul în dorinţă.

Se pare că sufăr mai mult de teama că îl pierd pe Henry

atunci când îl înşel. Cred că aştept pedeapsa. Nu ştiu. Noap-
tea. Caut noaptea, ca să simt, să trăiesc, să cunosc doar prin
căile nopţii, sensul, viziunea focului. Ori de câte ori Henry
se îndepărtează de creaţia lui, plonjez în noapte, în senzu-
alitate, şi ea vine întotdeauna după un moment întunecat
de durere (ca la New York), când îl simt pe Henry numai
nisip şi material spongios, fără substanţă, nimic de care să te
prinzi, abis, dizolvare.
Nopţile de chin la New York, noaptea în care a început
cartea despre June, când eu am plâns: „Ţine-mă, Henry, ţi-
ne-mă strâns, îmi va fi greu să suport asta omeneşte. Te iu-
besc în felul acela absolut despre care tu spuneai că nu mai
există. Cred că tu mi te-ai dăruit mie, aşa cum mi-ai scris
atunci, prima dată când am fost la New York“. Mi-am re-
vărsat toate sentimentele: „Astăzi am nevoie să te aud spu-
nând că totul e bine între noi doi. Am nevoie să te aud spunând
asta“. In loc s-o spună, Henry m-a sărutat apăsat şi, după
ce am făcut dragoste, a continuat să mă sărute - aici începe
dragostea.

284
 3 iulie 1936
O, jurnalul meu, ce revărsare de viaţă! Toată gelozia, toată
durerea dizolvate în bogăţia trăirii senzuale, în dorinţa mea
pentru George. Eu şi George dansăm din nou la petrece-
rea de casă nouă, dansăm sub felinarele palide din hârtie pe
muzica fredonată de trei tahitieni, în timp ce sora lor dan-
sează. Sena curge, licăreşte, tahitienii dansează şi cântă, pe-
reţii portocalii, lumina felinarelor, şi Gonzalo magnific, le
tigre qui r'eve.
Gonzalo, indian incaş, cu ochi şi păr de cărbune, cu o faţă
frumoasă. îmi amintesc prima noastră întâlnire, când fru-
museţea lui m-a şocat, întunericul, intensitatea. Gonzalo,
mistic, visător, pur; noblesse, grandoare, calitate, profun-
zime, rasă. Gonzalo şoptindu-mi în timp ce dansam: „ Anais,
Anais, eşti atât de puternică, atât de puternică şi atât de fra-
gilă, ai o asemenea forţă! Mă tem de tine. Ce influenţă ai asu-
pra mea! Mă tem de tine, Anaîs, cea mai frumoasă muzică
pe care a creat-o tatăl tău e vocea ta, e atât de ciudată, eşti
toată numai sensibilitate, eşti floarea a tot şi a toate, eşti sti-
lizarea, parfumul tuturor lucrurilor, eşti unică, Anaîs".
Toate astea în spaniolă. Sângele meu înţelege spaniola.
Aud spaniola prin întunecate canale subterane. Mereu am
aşteptat limbajul spaniol al dragostei. Ca să-l aud mai bine,
obrazul meu atinge obrazul lui întunecat de indian şi aş vrea
să mă ţină în braţe aşa cum mă ţine George o clipă mai târ-
ziu, să mă ţină numai ca să mă simtă, să mă strângă fierbinte,
şi dansăm, cu sexele sudate, fierbinţi, arzânde, spunând:
Desfă-ţi picioarele, Doamne, te vreau îngrozitor, te-aş poseda
chiar aici. Curvă, curvă, în sfârşit curvă.
Dar dansul cu Gonzalo e un vis. Anais, te-ai lovit cu
capul de o mie de ori de zidul realităţii, tu nu vezi oraşul,
casele, bărbaţii ca atare; tu vezi dincolo de ele.
„Anaîs, am văzut mii de femei, dar nici una ca tine..."
De ce, Gonzalo, de ce tu nu mă strângi în braţe ca
George ? De ce întotdeauna trupul o ia într-o direcţie şi

285
visurile mele în alta ? Gonzalo, stau aici în seara asta, cu ochii
tăi ca noaptea, o noapte fără lună. Trăiesc acum în noapte ca
o lună ce sunt, ca numele lunii pe care îl port, stau aici cu
tine pentru că m-ai învăluit în visuri. Mă tem de tine tot atât
de mult cât te temi tu de mine. Mă tem de vis, de visul care
mă smulge de lângă George, care dansează fierbinte, lasciv,
erotic, cu gura roşie, cu ochii languroşi. George e gelos pe
Gonzalo, mereu emoţionat, senzual, George mă ciupeşte, mă
înşfacă, i se taie răsuflarea, e bolnav de dorinţă. Gonzalo e
şi el gelos, intuitiv, mă caută, mă găseşte dansând în colţul
cel mai întunecat cu George. Sena licăreşte, curge, luminile
râd, oamenii dansează, sărutându-se pe balcon. Allendy pri-
veşte, de Maigret, Henri Hunt, Marguerite Svalberg, băr-
baţi, femei, femei frumoase, cu feţe catifelate, senzuale, o
ambianţă senzuală, toată lumea e senzuală, mulţumindu-mi
azi pentru o petrecere minunată, minunată, e ca o noapte la
club, pur şi simplu o noapte pe balcon, poezie, Gonzalo -
leul mândru.

A doua zi Henry pare departe şi, odată cu el, durerea

constantă pe care mi-o provoacă spiritul său distructiv, căci
acum ştiu că Henry distruge tot ce iubeşte, devorează tot.
Dacă eu sunt poezie şi iluzie, aşa cum June era poezie şi ilu-
zie, el devorează, devorează totul cu realismul său, distruge,
trebuie să distrugă, să devoreze. E subtil, nu ştiu cum se în-
tâmplă. Trăiesc din nou, singură, cu Helba, cu Gonzalo, din
nou iluzie, poezie. încep să înfloresc iarăşi - noi creaţii, o
pelerină albă pe care o flutur în timp ce revoluţia vuieşte în
jurul meu - trebuie să fie mai multă poezie, mereu mai multă.

Gonzalo. De la bun început, vocea lui m-a chemat. Câtă

tandreţe în vocea lui, câtă ardoare. Prima dată când ne-am
întâlnit el i-a spus lui Henry: „Soţia ta e minunată, e su-
perbă". Şi mie mi-a fost frică, aşa cum ţi-e frică de frumu-
seţe. Casa mea e ca interiorul unei cochilii, alb-crem şi oranj
pal, luminoasă. Cu Gonzalo totul rămâne nespus, el mă simte
întreagă, nu există cuvinte, ci valuri-valuri de cunoaştere mis-

286
tică. Visător. Visător. Adormise cu cartea mea lângă el, o
citise iar şi iar; House of Incest e ca un drog pentru el, mi-a
spus.

Cercuri. Douăzeci de ani în care am aşteptat acest mo-

ment, momentul în care mă întind într-un pat de hotel din
Cadiz fără un jurnal, pentru că apele otrăvite ale regretelor
şi recapitulărilor şi-au încetat curgerea. Jurnalul ca oglindă,
jurnalul ca asigurare, jurnalul în loc de conversaţie, odih-
nindu-se acum în timp ce şi eu mă odihnesc pe un pat din-
tr-un hotel din Cadiz, fără a avea nimic la care să meditez,
nimic de rumegat. Viaţa a trecut aşa cum am trecut eu prin
Fez, nelăsând nici o urmă. Soarele e pe apă, ochii şi gura mea
sunt deschise, trupul meu e deschis, respir şi iubesc fără ne-
voia de a spune: Respir, iubesc. Când am fost prinsă în piv-
niţele întunecate ale catedralei, când eram copil, mi-a fost
frică să nu rămân închisă între zidurile propriilor mele spai-
me; eram legată şi bandajată în durerea mea ca o mumie,
din cauza calvarului de douăzeci de ani de îndoieli. Un lung
şir de lupte cu un sine schilodit.
In trăirea senzuală e numai plăcere, ca în a iubi pe toată
lumea în loc să-l iubeşti pe Unul Singur. Gonzalo, tu eşti Unul.
Ce-o să-mi ceri ? In ziua în care George mi-a putut oferi be-
ţia ca beţie a pasiunii am fost recunoscătoare. Gonzalo, te-ai
întors oare ca să-mi reaminteşti de iubire când sunt o târ-
fă, când mi-am despicat fustele şi mi-am făcut o nouă ja-
cheţică din marochin roşu, când nu mai vreau să tind spre
nimic din ce nu poate fi atins, nici spre lună, nici spre stele ?
Mă bântui, Gonzalo. Mi-ai spus, în spaniolă: „Te-ai putea
amesteca vreodată cu cineva care nu are sângele tău ?“ Vor-
beşte despre sânge din cauza cuvintelor în spaniolă.

5 iulie 1936
Petrecere. în atelier. Cântăreţii tahitieni. Mulţi oameni pe
care nu pot să-i văd ori să-i aud. Gonzalo e mai înalt decât

287
toţi, cu ochi întunecaţi ca nişte caverne fără fund, străluci-
tori, Gonzalo, cu braţele lui brun-auriu goale, Gonzalo, care
încă îmi şopteşte în ureche: „ Anaîs, ce forţă eşti, spirituală
şi vitală, eşti învăluită în mit şi legendă, eşti ca un bici, când
te-am văzut am simţit un şoc, îmi stârneşti orgoliul, mă simt
treaz pentru prima dată, vreau să fiu, Anaîs“.
Dansăm împreună, dar fără senzualitate. Visul ne învă-
luie, ne vrăjeşte. Peru. Hacienda lui. Cultura indiană, le-
gendele, distanţa dintre oameni. Zdrobitoarea imensitate a
naturii. Frumuseţea corpului său, mirosul părului. Sub ate-
lier, cu un etaj mai jos, este o cameră. Când cobor, Gonzalo
coboară şi el; suntem împinşi, mişcaţi, orbiţi. Cobor şi stăm
faţă-n faţă, eu spunându-i că Hugh o s-o conducă pe Helba
acasă (Helba ceruse să fie dusă acasă).
— O duc eu, spune Gonzalo, dar nu se mişcă, se uită la
mine.
— Nu pleca, spun eu, şi magnetismul ne împinge, împinge
trupurile şi capetele laolaltă. Spun: No se vaya, Gonzalo, stând
foarte aproape de el, iar el se uită fix la mine şi mă sărută,
mă sărută. Tăcere. Alerg sus. El vine şi îşi desface braţele pen-
tru dans. Pasiunea creşte, o pasiune uşoară, ca de vis. Ie-
şim pe balcon, în noapte, asta e noaptea, o noapte perforată
de un milion de stele, ca la tropice; stăm suspendaţi dea-
supra râului, noaptea, stelele, atelierul în spatele nostru, şi
ne sărutăm beţi, feroce, deplin, el mă lipeşte de perete, pa-
siune străpunsă de lumini şi stele, pasiune sângerând poezie,
pasiune în extazul recunoaşterii, săruturi ce urcă, apoi capul
lui cade, genele-i lungi şi negre îmi intră în gură, gura lui, tru-
pul lui, mi chiquita, mi chiquita, dime quando nos vemos.
Mă gândisem odată, în atelier, când a plecat după ce mă
vrăjise asemenea unui cântec incaş, îmi vorbise ca prin vis,
fără să se mişte: O să rămâi la marginea nopţii, doar un vis ?
N-o să te las, vor fi mai puţine cuvinte, Gonzalo, trupul tău
e elocvent, visul e intact. Dar săruturile, săruturile ca ploaia
şi fulgerul, săruturile şi ochii ce susţin mândri privirea, ce
se deschid, scrutând adânc trupul. I-am posedat trupul, m-am

288
întins şi l-am posedat, m-am întins aşa cum se întinde o fe-
meie, deschizându-se, deschizându-se electric, Anaîs, Anaîs,
chiquita mia, chiquita mia, adânci sunt măruntaiele nopţii,
înalt e visul de deasupra lumii, groşi sunt norii şi diafan ae-
rul, greu e râul ce curge purtând cu el stele căzute, mituri şi
legende, minerale şi cactuşi.
„Cu cruzime", a spus el, „cu cruzime trebuie să mă biciui
ca să acţionez. Suntem atât de bătrâni încât nu mai putem să
ne întindem după hrană."
Singuri, în apartamentul meu, am continuat să ne săru-
tăm până a doua zi.

Noaptea, pe străzi, ne sărutăm, adulmecăm. „Anaîs, tu

poţi să înnebuneşti un bărbat. Mă simt ca drogat. Mă simt
aşa cum m-am simţit ieşind din speluncile în care se fuma
opiu, orbit, drogat. Cât mă atrage gura ta, frumuseţea ta, Anaîs,
ai nişte gesturi incredibile, ajung la extaz doar privindu-te
cum te mişti şi cum mergi, e nevoie de secole întregi de rasă
pură pentru a da naştere unui corp ca al tău, mă obsedezi, mă
bântui, sunt atât de plin de tine încât nu pot face nimic alt-
ceva, nu mă pot gândi la nimic altceva. Ştii cele şapte cercuri
mistice - şapte cercuri ce trebuie străpunse pentru a ajunge
la miez ? Eu ajung la tine încet, încet. Vreau să-ţi posed su-
fletul înainte de a-ţi poseda trupul. Te vreau numai pentru
mine. Când în sfârşit ne vom ciocni, va fi extraordinar."

Sunt vrăjită de frumoasa lui faţă întunecată, de vehemen-

ţa, de poezia lui. Creează în timp ce mergem, între săru-
turi, o pasiune albă pe care o amplifică subtil, pervers, prin
refuz. Nu vrea să mă posede.
Rătăcim orbeşte prin oraşul urât. E miezul nopţii şi stăm
lângă râu. Pentru prima oară îi simt dorinţa, dar mă sperie.
Prea frumos, prea exaltat. Sunt speriată, mierea îmi curge în-
tre picioare, dar fierbinţeala e sus, pe cer. Suntem atât de
beţi de săruturi încât străbatem străzile clătinându-ne. Piep-
tul lui gol, brun-auriu, silueta lui cu linii molcome, necon-
turând nici un os, şi totuşi suplu, părul lui ondulat, greu,

289
negru, cu câteva fire albe, ochii mai strălucitori decât ai ara-
bilor, intenşi, hipnotici, animalici; gura nu senzuală, ci de-
licată; sprânceana ridicată, nobilă; grandoare şi nobleţe de
leu. E incredibil: tot ce-aş putea dori fizic, şi vehemenţa lui,
capul dat pe spate, revărsând poezie. Nu pot să cred că e al
meu, nu pot să-i cred cuvintele, sunt prea frumoase, ca o
căsătorie indiană - îndrăgostitul îi face curte zile în şir, se
apropie de mireasă atât de delicat.

Plină, plină de Gonzalo, plutind, drogată, ca în vis, m-am

dus la Henry, pe care nu voiam să-l văd. îndată ce l-am vă-
zut a fost ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Henry, vesel,
lucrând, îndrăgostit, dând fuga să-mi iasă în întâmpinare în
timp ce făceam cumpărături, pentru că începuse să plouă.
Henry sprijinindu-mă de o scară şi posedându-mă delirant,
confiscând orgasmul unei nopţi întregi de săruturi cu
Gonzalo. Eu - infidelă exaltării, revin pe pământ pentru
o scurtă vreme, incapabilă să mă adun, dar cu Gonzalo în
mine. Henry putea încă să intre atât de uşor în trupul meu
şi să distrugă pentru o clipă visul!

Câteva ore mai târziu mă întâlnesc cu Gonzalo. îmi spu-

ne : „Ti-am telefonat la douăsprezece, servitoarea mi-a spus
că tocmai ieşiseşi. Am simţit că ştiu unde te duceai, ai fost
la Villa Seurat, Miller are o putere senzuală asupra ta. O,
Anaîs, dar eu te vreau numai pentru mine“.
Aşa încep minciunile.
Semăna atât de mult cu Joaquin: mândria, intransigenţa,
renunţarea. Când îi e sete pune un pahar de apă în faţa lui
şi nu îl bea. „Avem o lume întreagă de creat împreună." Eu
tânjisem după noapte. Iată noaptea, în Gonzalo şi droguri.
Simt, în timp ce vorbeşte febril, fără şir, că ţese în jurul meu
bizarerii, perversităţi, şi mă simt neajutorată. Mă simt prin-
să în jocul lui magic de aşteptare şi atingere a freneziei. E prea
bătrân, spune el mereu, ca să trăiască într-un fel banal; prea

290
 bătrân, prea subtil ca să ia lucrurile de-a gata. Mă conduce
pe căi întunecoase, adaugă parfum, tortură, refuz, exaltare.
Scrisoare către EduardoL Despre mine pot să-ţi spun că
acest bărbat, cel mai nobil, magnific, serios, devotat şi nepre-
tenţios bărbat, m-a salvat de o viaţă banală, m-a salvat de a fi
prostituată. îmi ţine sufletul întreg în mâinile lui aurii. Mă ţine
într-o stare de extaz, ca la prima comuniune. Nu-mi vrea tru-
pul câtă vreme nu-mi poate poseda sufletul. E subtil, profund,
intens şi mă iubeşte la nebunie, o nebunie pe care nu am mai
văzut-o niciodată, o nebunie mistică, fără pericolul de a muri,
pentru că e o pasiune deopotrivă mistică şi omenească, aşa cum
o simt eu. Nu pot să scriu, să gândesc, să mănânc sau să dorm.
Mă transformă şi mă înalţă.
El o caută pe Anaîs cea din trecut, cea deloc banală, cea
mândră şi pură. Luptă împotriva lui Henry, împotriva reali-
tăţii, împotriva a tot ce mi-a violat adevărata natură. Vrea să fiu
0 femeie pasivă. Mă domină, Eduardo. Bărbatul ăsta, din aceeaşi
rasă cu mine, mă domină.
Gonzalo, scriu ca să fiu cu tine, ca atunci când te respir,
când îţi respir răsuflarea, carnea, părul. La început nu te-am
văzut, nu cu ochii sufletului. Ochii sufletului meu erau în-
chişi, Gonzalo, când ai venit tu. Bărbaţii aveau trupuri. Viaţa
era simplă, fizică, fără muzică. Tu eşti mult mai frumos de-
cât ceilalţi. Dar nu te-am văzut. Te-am simţit prin întuneric,
Gonzalo, în seara asta, în nebunia noastră. Mergem pe străzi,
ne sărutăm în plină lumină a zilei. Lumea e distrusă, prăbuşită.
„Anaîs, tu nu erai conştientă de forţa ta spirituală. Dacă
ai fi lângă mine, în noaptea asta, nu te-aş lua, nu aşa pene-
trezi o femeie ca tine. Vreau să penetrez cea mai profundă
parte a sufletului tău.“ Gonzalo, vreau să-mi amintesc în-
totdeauna cuvintele tale, pentru că ai vorbit ca propriul meu
suflet; ai vorbit pentru amândoi.
„Anaîs, te-am iubit din prima zi.“ Până şi în grădina de
la Louveciennes spunea: „Tu îl iubeşti pe Miller“, şi a fost 1

1 In spaniolă, în original.

291
adevărat până în seara aceea când am stat lângă râu şi m-am
uitat la el, m-am uitat adânc în ochii lui de arab şi l-am în-
trebat: Ce spun ochii mei, ce spun ochii mei acum?
Nu scriu, respir cuvintele lui dătătoare de viaţă. Nu vrea
să mă ia simplu, imediat, asta ar fi desacralizare. M-a prins
într-o plasă de vorbe, a suflat asupra mea o vrajă, m-a săru-
tat, m-a ţinut în braţe, a lăsat mierea să curgă, m-a dezbră-
cat, a îngenuncheat în faţa mea, m-a adorat, m-a fermecat,
dar nu m-a posedat.

Singură în dormitorul de la Louveciennes, sfârşitul

Louveciennes-ului, Louveciennes murind în splendoarea
unei noi pasiuni. Louveciennes moare, lemnul putrezeşte,
ploaia cade, fantomele se vaită. Miros de bătrâneţe, cuver-
tura uzată de catifea roşie; şi Gonzalo indianul, orbitor de
frumos ca un vis al Spaniei şi al Arabiei, cu capul între pi-
cioarele mele, adulându-mă.
„Pielea ta a fost făcută pentru mine. Corpul tău e cel mai
minunat din lume. Locul ăsta de la rădăcina nasului tău, dis-
tanţa dintre ochi - aş arde toate muzeele pentru această li-
nie de frumuseţe antică. E atâta frumuseţe în fiecare gest al
tău, în fiecare detaliu al a corpului tău. Anaîs, mă faci să plâng
de fericire. Căldura pielii tale, atâta tandreţe, atâta ardoare."1
Când păşeam goală era în extaz. Toată noaptea, toată noap-
tea am visat. El a dormit câteva clipe. S-a trezit plin de do-
rinţă, alunecând în mine, apoi ieşind, repede, alungându-şi
dorinţa, febra noastră creştea, cuvintele erau ca nişte dez-
mierdări, dezmierdările ca nişte cuvinte, ca nişte droguri.
Din nou dorinţa lui, renunţarea, febra, visul, extazul.
A ucis în mine rolurile false, cele de curtare activă pe care
Henry mi le cerea, instinctul lui de amant spaniol se opunea
activităţii femeii. Am plâns de bucurie, am înţeles pe loc. Am
regăsit tot ce era, înainte de Henry, pasivitatea, capitularea. 1

1 In cea mai mare parte în spaniolă, în original; textul alternează

liber între spaniolă şi engleză.

292
Am plâns de bucurie în faţa subtilităţii lui, a tot ce se pier-
duse în viaţa mea cu Henry, sporind voluptatea visului, fum
şi foc arzând, doi amanţi acum, nu numai eu, amanta; doi
amanţi răspunzându-şi unul altuia.
închid ochii şi îi văd pe ai lui, intenşi şi vizionari. Ana'is,
asta eşti tu, suntem în catedrala Notre-Dame, cântă orga,
eu plâng, nori violeţi cad de la ferestre. Te caut pe tine, înger
şi demon. Ne sărutăm în întuneric, faţa lui e un vis în faţa mea,
atât de gravă, cu gura delicată, nu senzuală.
Ce e sângele pe care el îl face să fiarbă ? Sângele vechii
rase, sângele trecutului meu, mândria tatei, nobleţea lui
Joaquin, frumuseţea regalităţii. Ce face el să fiarbă? Sufle-
tul meu, Dumnezeul meu, puritatea mea - şi mierea curge.
I-am spus, la Louveciennes, că de trei zile curgea şi asta l-a
încântat atât de mult că încă mai râde când îşi aminteşte, mi
vasito de miel, mierea pe care nu vrea s-o bea. Iar acum am
înţeles şi gust aşteptarea, aprofundarea, nu putem sta o zi fără
să ne vedem, dar avansăm printr-un fel de purificare prin foc,
prin cele şapte cercuri magice, către centrul fiinţei noastre,
călătorind încet, ciudat. Vorbind puţin, prin beţia dragostei
noastre, respirând păr, mirosind piele.

„Cum mi-ai umplut viaţa, Ana'is! Alaltăieri a fost o noapte

de dragoste, cea mai frumoasă din toată viaţa mea. Vreau
să te privesc trăind. Ce minune eşti, mi chiquita. Trupul tău
e un miracol misterios. Ştii să stârneşti pasiunea. Nu pot
gândi, scrie sau mânca. Ce beţie, chiquita. Cad. Nu mă pot
gândi decât la tine.“ Vocea lui, vocea lui e joasă, grea, în-
tunecată, bogată. Moliciune indiană, gesturi iuţi, sprâncea-
na ridicată, o buclă neagră grea ce îi cade după ureche, toate
stârnesc o furtună de dorinţă în mine. Moliciunea gâtului
său, pieptul brun-auriu, capul leonin. Bunătate şi nobleţe,
inteligenţă iute, vie, arzătoare.
Scriu ca să-l respir. Un sentiment de fatalitate, de extrem;
o teamă pe care nu am mai încercat-o niciodată ca acum,
acum era o nebunie. Nebunia de a ne săruta pe balconul

293
acela unde Hugh sau Helba, sau altcineva ne-ar fi putut ve-
dea. Nebunia de a dansa mereu împreună, de a sta mereu
împreună. îl pot mirosi pe degetele mele. Carnea lui, când
mă mirosea ameţit în catedrală, cu tămâie. Plângeam că sunt
atât de goală, atât de despuiată de duritatea mea, de viaţa
mea umană, labirintul vieţii mele parcurs din nou pentru a-mi
găsi rădăcinile, în tămâie.
Ce nebunie, unde o să ne ducă ? Nu mi-a fost frică de
nimic câtă vreme am fost eu amanta, cea cu ochii deschişi,
vizionari, dar acum două perechi de ochi ard şi suntem doi
incantând, mirosind, adulând, în cuvinte, rugăciuni, cu sex
şi viziune, trup şi vise, unde o să ne ducă ? Unde ? Unde ?
Scrisoare către mama: Par cam nebună, dar sunt doar foarte
fericită, asta-i tot. Am fost la Notre-Dame ieri după-amiază
şi am ascultat vecernia, am plâns şi mi-am regăsit vechiul suflet.
Nu ştiu unde am fost. îl regăsisem odată, la spital, ţii minte ?
L-am regăsit şi ieri. Am stat în biserică şi am plâns, iar azi sunt
fericită. Totul e atât de bine, suntem atât de liniştiţi, eu şi Hugh,
casa e minunată, pisica e tare caraghioasă, avem biciclete şi o
să plecăm la ţară curând, dar nu e deloc soare, nici cald, şi din
cauza asta nu am reuşit să închiriem Louveciennes, nu s-a în-
tâmplat nimic. O să-ţi plătesc chiria mâine, arată-i asta şi lui
Joaquin, e pentru el, e ceea ce se cheamă stilul modern în scris,
cu toate frazele curgând una după alta, o fac ca să te amuz, pen-
tru că îţi place atât de mult suprarealismul. Sper că Alidei i-a plă-
cut cartea mea, şi ţie o să-ţi placă într-o zi, nu ştiu când, atunci
când o să-ţi dai seama că e toată un vis şi că visele sunt necesare
vieţii, şi tu ştii că nu toate visele noastre sunt sfinte, nu-i aşa,
şi tu ai avut câteva care nu erau sfinte, dar asta nu e rău şi nu
schimbă fundamental sufletul, poate cândva vei crede cu atâta
tărie în sufletul meu profund încât n-or să te mai supere mi-
cile mele nebunii, n-o să te încrunţi, ci doar o să asculţi şi o să
zâmbeşti aşa cum mi te închipui zâmbind şi ascultând când eşti
departe, nu mi te închipui niciodată supărată şi nemulţumită
de mine, sau dezamăgită, când eşti departe totul e dulce, şi e ca
înainte, întotdeauna, când îţi eram pe de-a-ntregul devotată, cum
erai şi tu copiilor tăi, şi acest devotament a rămas, deşi viaţa mea

294
 s-a scindat şi trăiesc cu Hugh, numai că tu nu m-ai crezut şi
m-ai cam îndepărtat, certându-mă pentru lucrurile pe care le
făceam altfel decât atunci când eram o copilă, dar în mod fun-
damental, Mamacita, nimic nu s-a schimbat, dacă eşti bun nu
se schimbă niciodată nimic, te iubesc foarte mult.

14 iulie 1936
Iubesc toată lumea, tot pământul ăsta, toţi oamenii - asta
e pasiunea şi moartea mea, intru în întuneric cu Gonzalo,
întuneric, luptă împotriva posesiei şi invadării; îmi văd toată
viaţa într-o străfulgerare şi din mine rămân doar fâşii când
ies din mâinile lui, tânjind din nou după Henry.
Stau lângă Henry după ce am citit şaptezeci şi opt de pa-
gini din cartea lui, în care afirmă cel mai tragic dintre ade-
văruri : „Viaţa nu mă interesează, tot ce mă interesează e ceea
ce fac acum (cartea asta), care e paralelă cu viaţa, din viaţă şi
totuşi dincolo de ea... Având încrederea lui June, ar fi tre-
buit să devin un zeu“.
Acum că a pierdut-o, o iubeşte prin cuvinte; când era lân-
gă el ura tot ce reprezenta ea, o distrugea, o ataca, aşa cum
în mod insidios mă diminuează pe mine prin absenţa adu-
laţiei, prin faptul că nu pare să vrea să mă reţină; nu un act
al dragostei prezent, ci o îndepărtare perversă, o pierdere.
I-am spus: „Henry, m-am îndepărtat de tine. Simţeam
cum murim lent prin felul în care deromantizai relaţia asta.
Era prea mare. Mai mică n-o vreau. E ceva în tine care pro-
babil nu e capabil de dragoste, care distruge ceea ce iubeşte.
Ştiam asta şi am crezut că pot fi mai puternică, dar mi-ai fă-
cut rău. Am început abia în ultima vreme să trăiesc din nou,
să-mi recapăt forţele, pentru că sunt iubită. In viaţă am gă-
sit ceea ce tu mi-ai refuzat, ceva prea subtil ca să poată fi de-
finit, o moarte pe care ai împrăştiat-o iubind mereu pe alăturea,
altceva, altundeva, nefiind întreg“.
Nici chiar în timp ce scrie despre June nu poate fi fidel
acelei pasiuni; se împrăştie, se pierde în alte femei, în alte

295
dorinţe, ca un fluviu prea larg. Nu a iubit-o niciodată cu ade-
vărat în viaţă, în prezent, în realitate, ci doar prin pierdere
şi prin durere. Adevărul este atât de crud şi toate perversiu-
nile dragostei noastre mă sufocă, propriile mele suferinţe,
concesiile mele, iertarea, încrederea, dăruirea, şi Henry re-
fuzând totul, pasiv, ireal, real numai în prozaic, iar eu renun-
ţând la poezie, căutând-o în altă parte, plângând pentru că
lipseşte în el. In Henry nu există nici un suflet, deşi două fe-
mei i-au dăruit sufletele lor. Nu ştiu.
Am stat foarte tăcuţi, apoi Henry a spus: „Ştiu că e ceva
foarte rău în mine, un fel de perversiune".
Ceea ce aude sunt vocea mea şi a lui June, răsunând din
mormântul pe care îl face el din momentul prezent, care cere
pasiune, şi atât June, cât şi eu ne-am dus să primim dragoste
din altă parte şi am plâns după un Henry nenăscut, amantul
cuvintelor, poetul care ne cheamă abia după ce am murit.
Stăteam foarte tăcuţi şi o lacrimă mi-a căzut din ochi, o
singură lacrimă albastră din cauza genelor rimelate cu albas-
tru, o lacrimă albastră de epuizare a durerii mele, a singu-
rătăţii mele în Henry. „O lacrimă albastră, ce caraghios",
am spus. „Priveşte-o. N-o să fim trişti. Nu ştiu dacă ăsta e
sfârşitul. Te iubesc, Henry, dar mă îndepărtez de tine, ca să
reconstruiesc visurile pe care le-am pierdut şi pe mine în-
sămi; extazul. Scrie-mi, ai grijă de Vis. Aici sunt, râd. Şi n-o
să fim trişti; poate că forţa mea va fi mai mare decât a ta, forţa
cu care cauţi moartea vieţii. Plec să găsesc viaţa pe care tu o
devorezi într-un fel ciudat, prin urile, negările şi renunţă-
rile tale."
Stăteam în capul scărilor. Henry râdea isteric. Henry în-
nebunit, Henry fisurat. Henry în bucăţi, numai crestături,
pierderi, dizolvări, râzând, apoi ţinându-mă în braţe, sărutân-
du-mă. Nu, sunt moartă pentru tine, Henry, mă aşteaptă
Gonzalo. El ştie că am fost cu Henry toată după-amiaza.
îi spun, maliţios şi crud, pentru că îl iubesc o clipă mai pu-
ţin, un grad mai puţin, o răsuflare mai puţin decât mă iubeşte
el pe mine. Henry mă sărută şi eu cad în apă, în obscuritate,

296
disoluţie, mariaj în vid, mariaj în disoluţie, disoluţia lui Henry,
apă, dorinţă, eu cad, el mă duce în braţe până la canapea, e
tot numai dorinţă, el nu poate iubi, el doreşte, sexul îi e fier-
binte şi erect, şi degetele moi, dar eu mă gândesc la Gonzalo,
care mă aşteaptă şi nu răspund, sunt pasivă.

Gonzalo aproape că îngenunchează când mă vede:

„Anaîs!“ Aproape că îngenunchează, zdrobit de nelinişte şi
gelozie. Şi eu sunt ruptă în bucăţi. O, Gonzalo, întregeşte-mă.
O parte din mine continuă să plângă pentru ceea ce nu a fost
împlinit de Henry, pentru ceea ce Henry nu a fost, ceea ce
tu eşti, în mod divin.
Nu puteam fi singuri, trebuia să stăm cu ceilalţi, şi a fost
o tortură, dorinţa noastră de a ne atinge, îl simţeam ca pe
un magnet, ochii lui mă ameţeau. Nu puteam să mănânc. Eram
bolnavă de dorinţă şi, pentru că îmi legănam cerceii de co-
ral, pentru că mă uitam cu tandreţe la Pita, la „Puck“, cum
îi spun eu, ca să nu mă uit la Gonzalo în faţa lui Hugh şi a
Helbei, şi pentru că Pita, când ieşeam, m-a apucat de braţ şi
am început să dansăm graţios, pe stradă, Gonzalo a plecat,
întunecat şi furios, şi a băut toată noaptea, în timp ce eu
tânjeam după el şi îl aşteptam. Se chinuia fără nici un motiv,
mă ura, nu voia să mă vadă nimeni, să mă atingă nimeni.
Am dat fuga la el în dimineaţa asta. Gonzalo, vei avea tu
oare puterea să mă întregeşti ? Rank a eşuat, atâţia alţii au
eşuat.
în culmea durerii lui, spune: „Mergi înaintea mea, vreau
să te văd mergând".
„iQue agonia, chiquita!“ Vorbeşte de renunţare, de su-
ferinţă. E oare pasiunea numai suferinţă, posesie, gelozie ?
E şocat de nesăbuinţa mea, de capacitatea mea de a comite
sacrilegii; ne întindem pe patul lui Joaquin, pentru mine to-
tul e dragoste, dragostea e una singură, Joaquin, tata, Henry,
dragoste, sex, puritate, visul, unul şi-acelaşi, aceeaşi flacără,
aceeaşi arşiţă albă, aceeaşi disperare.

297
 Şi eu, şi June am crezut că nimeni nu ne putea smulge
de lângă Henry. Dacă Henry ne-ar fi reţinut, dacă Henry
ar fi rătăcit pe străzi strigând: „Vocea ta mă învăluie, Anais,
mă înec în ea; vorbeşte astfel încât să te aud, mişcă-ţi capul,
râzi, o, Anais, lupt cu vocea ta şi ea mă frânge". Dacă Henry
s-ar fi luptat cu ceilalţi bărbaţi, ar fi îngenuncheat, m-ar fi
adorat, m-ar fi apărat - dar Henry îmi curge printre degete
ca nisipul şi apa: „Niciodată nu mi-a păsat destul, viaţa ar fi
fost prea dureroasă, nu mi-a păsat nici cât negru sub unghie".
A urlat din dragoste numai când l-am torturat, iar acum tre-
buie să-l torturez pe Gonzalo. El îmi cere asta, el mă cre-
ează, inventează ce trebuie să fac în continuare.
înainte de a mă duce la Henry el a suferit, aşa că am fost
constrânsă să mă duc la el şi să-i spun ce s-a întâmplat, dar
în faţa suferinţei lui îmi vine să râd, mânată de sentimentul
puterii unui demon, a unor case în flăcări, a cărnii otrăvite.
El e viciat, crud - nu puteam avea încredere în el, bucuriile,
toate bucuriile noastre erau transformate într-o durere acută,
aşteptarea, dezmierdările, dorinţa refuzată, labirintul, cla-
ritate în străfulgerări, eu şi Gonzalo trecând podul, vântul
umflându-mi părul, Gonzalo în extaz, Gonzalo privind al-
beaţa feţei mele în semiîntuneric, Gonzalo căutând tot ce
am fost înainte de a apărea Henry, subtilităţile, totul ducând
la lumea brută, simplă, a febrei senzuale în care am căzut,
cu George Turner, înainte de Gonzalo.
Şi totuşi febra senzuală e în mine; visez erotic, visez con-
trariul vieţii mele cu Gonzalo. Visez bărbaţi uriaşi care mă
posedă şi eu am orgasm de mai multe ori; visez bestialitate
şi mă trezesc cu gustul lui Gonzalo pe buze, dorindu-1; lu-
mea cărnii îmi pare infinit de frumoasă pentru că o străbat
atât de iute pe aripile cărnii brune-aurii a lui Gonzalo.
Viaţa e vis, coşmar, dans, foc şi moarte, viaţă şi moarte,
eu şi Gonzalo ne sărutăm într-o frenezie a pasiunii - „Anais,
n-am mai fost niciodată atât de îndrăgostit, e ca o rană" -
şi stau culcată în întuneric lângă Henry, amândoi fără nici
o dorinţă, şi eu plâng isteric, ceva a murit între noi. „Nu

298
pot să trăiesc fără pasiune, Henry. Ajută-mă să mă desprind
de tine. O să am grijă de tine întotdeauna." Henry e împie-
trit şi tăcut. Eu şi Henry ne plimbăm şi el spune cu voce spartă:
„Tu eşti unica. Am crezut că tu eşti Mama, dar e mai mult
decât atât, viaţa nu are sens de când mi-ai spus de Gonzalo,
am trăit un coşmar, e ceva atât de puternic, ceva etern".
Henry folosind cuvântul etern, îmi vine să râd. Henry
foloseşte cuvântul etern, iar eu nu mai am pe deget inelul
iubirii lui din noaptea în care am stat cu Gonzalo pe malul
râului. Eu şi Henry ne sărutăm fără dorinţă, dar cu o dra-
goste ce îmi otrăveşte bucuria, o dragoste muribundă care
îmi tulbură când şi când visul cu Gonzalo.
Eu şi Gonzalo păşim ca într-o beţie, sărutându-ne, pe
rue de la Gaitee, iar eu văd hotelul în care am fost prima dată
cu Henry şi merg singură, plângând moartea pasiunii noas-
tre, şi când îl văd pe Gonzalo fiinţa îmi tremură de cât de
mult ne-am apropiat unul de celălalt, cât de pierduţi eram,
Gonzalo bând, distrus de o femeie pe care n-o iubea, plu-
tind în derivă, şi eu negându-mi adevăratul eu, trăind în afara
visului, ciocnindu-mă de trupuri, doar de trupuri, într-o
lume caldă, senzuală, de acută singurătate.
Cât de departe am pătruns în mister; dezmierdările au
venit înaintea cuvintelor, iar acum ne trezim din beţia să-
rutărilor noastre, ne auzim unul pe altul vorbind în timp
ce visăm fiecare la sufletul celuilalt, şi nu pot să cred, nu pot
să cred în această coliziune a spiritelor, râs şi cunoaştere cu-
prinse în trupul zeiesc al lui Gonzalo, frazele lui netermina-
te penetrându-mă atât de subtil, atât de voluptuos. Gonzalo
e un virtuoz al cuvintelor, prin toate căile sensibilităţii, nuan-
ţelor, simţurilor şi muzicii, concepându-mă şi înţelegându-mă
înaintea disonanţelor, repudiind disonanţele, reinstaurând
visul.
Stăm în faţa uşii lui Roger, Roger e plecat. Stăm pe trep-
tele de la intrare, aşteptând în întuneric. El mă sărută fre-
netic şi eu mă las pe spate, ca atunci când mi-o cerea Henry
şi, tot ca atunci când mi-o cerea Henry, întind mâna să-i

299
deschei pantalonii, dar Gonzalo se retrage, jignit. în tot ce
priveşte sexul, Gonzalo e bărbat, are voinţă, e orgolios, con-
duce; o să-mi pună el mâna acolo în clipa în care o să vrea
şi îmi amintesc eforturile pe care le făceam, violările, pen-
tru a-1 mulţumi pe Henry. Trebuia să fiu eu amantul. Acum
Gonzalo e amantul. Gonzalo dăruieşte, conduce, porun-
ceşte, creează, face curte, adulează; eu trebuie să fiu mândră
şi să primesc. Eu trebuie să fiu. El oferă, creează; el a făcut
pauzele, ocolurile, ocolurile subtile care ne-au sporit visul, au
creat legenda, noaptea din jurul ei, adâncimile, adâncimile.
Plâng de bucurie. „Anaîs, mândria ta, vreau mândria ta,
mândria din tine, tu ai trezit-o pe a mea.“ Şi eu m-am de-
sacralizat, m-am autoflagelat. Am avut şi eu minunata lui
pudeur. Nu i-am văzut încă tot corpul şi, precum frazele lui
neterminate, misterul stă suspendat şi muzica ne umple de
extaz, nopţi de extaz, expansiune în infinit, flori ce se des-
chid, fără a le cădea nici o petală, tăceri, în spatele frumoasei
lui feţe antice, faţa care a inspirat secole de poezie, se află o
lume, o lume imensă, ca aceea din mine, de armonie supe-
rioară. „Quiero vivir, que impulso de vida me das, no sabes
lo que eres para mi.“(„\reau să trăiesc, ce sete de viaţă îmi
dai, nu ştii ce însemni pentru mine.“) El cade în fântâni de
tristeţe, „Porque te quiero demasiado, chiquita. Te iubesc prea
mult.“
Amândoi simţim boala dragostei, durerea, da, febra de-
voratoare şi dorul, dorul neistovit, atât de profundă e rana
făcută de penetrare, cum m-a învăluit, m-a acordat - ce mu-
zician, aşteptând parfumul, ora, cântecul.
Oboseală. Plecându-mă în faţa miracolului. Uneori nu-mi
venea să cred. Privindu-i faţa ce se decupa pe fundalul ce-
rului, în timp ce ne plimbam, ascultându-1, nu-mi venea să
cred. Visez. Visez faţa asta, corpul ăsta, iar în spatele aces-
tei feţe, al acestui trup, o ştiinţă, o subtilitate, un vis al su-
fletului şi al spiritului, o delicateţe a texturii, poezie, muzică
şi ardoare.
O ardoare mai mare decât a lui Henry sau a tatei, o tan-
dreţe pasională, o sumă a senzaţiilor, dragostei profunde,

300
vibraţiei şi senzualităţii. „Ce magie, Anais. Mă pierd în tine,
în ochii tăi, în corpul tău atât de frumos, atât de frumos, în
fruntea ta atât de pură şi ochii deloc puri, în chipul tău, chi-
pul unei spaniole din Antichitate, linia frumoasă a umeri-
lor tăi şi felul în care îţi mişti capul. Sunt două feluri în care
şi-l pot mişca spaniolii, unul comun, în stilul fetelor din Ma-
drid care nu-mi plac, celălalt, cum ţi-1 mişti tu, cu mândrie."1

21 iulie 1936
Ardem ca nişte torţe. Nopţi albe. îmbrăţişări voluptuoase,
direct din somn. M-a posedat abia acum câteva nopţi, sâm-
bătă, în patul lui Joaquin, după ce ne excitaserăm amândoi
şi refuzase orgasmul de fiecare dată, toată noaptea.

Bucurii străpunse de fiori dureroşi când mă gândesc la

Henry. Credinţa şi suferinţa lui Henry. Henry purtând încă
inelul şi spunând: „Nu mă tem de nimic. Relaţia noastră e
dincolo de toate, e eternă". Iar eu spusesem în întuneric:
„Gonzalo şi cu mine ne iubim". Dar când Henry a început
să sufere, să devină palid, cu ochii încercănaţi, cu gura chi-
nuită, cu vocea spartă, am început să retractez: nu mă dă-
ruisem. Aşteptam. Credeam că legătura fizică dintre mine şi
Henry murise. Zile în şir am suferit împreună la gândul des-
părţirii. Astăzi, cu o voce spartă, Henry mi-a spus că voia să
creadă în această legătură indestructibilă dintre noi, că în-
cercaserăm să ne eliberăm unul pe altul, dar era greu. O, cât
de greu. Şi el fusese gelos, dar nu voia să distrugă iubirea
noastră cu gelozie, aşa cum şi eu încercasem să n-o fac. în
momentul ăsta suferă, în timp ce eu am acceptat ceea ce el
a recunoscut cu sinceritate ca fiind infidelităţi superficiale.

Când îl văd pe Henry venind spre mine sunt din nou miş-
cată până în adâncul fiinţei, mă umplu de o tandreţe imensă,

1 In spaniolă, în original.

301
dar nu-1 doresc sexual. E ca o dragoste maternă senzuali-
zată. Nu am acest sentiment faţă de Gonzalo. Pentru mine
el e bărbat, tovarăş. Nu ştiu. Poate geamăn. îşi lasă frazele
neterminate pentru că eu ştiu. El e visul pe care îl exprim
numai în scris. Aşa arată, respiră, vorbeşte, trăieşte. Ce tor-
tură, această ardere căreia nu vrea să-i permită să fie sen-
zuală; fiecare mângâiere conţine un sens, fiecare sărut e o
comuniune, fiecare act de posedare se trage din scânteia cu-
noaşterii. Quiero sublimar todo, subir!

Ascensiune. Corpul meu e distrus, e în flăcări, bolnav

şi neliniştit, pe culmile ameţitoare ale emoţiei.
Ieri, toată noaptea, mierea mea a curs. Dragostea, serio-
zitatea şi profunzimea din ochii lui îmi tăiau răsuflarea.
Gonzalo, n-am mai simţit niciodată, pentru nimeni, ceea
ce simt acum. Nu e instinct arzând, ci un fel de pasiune mis-
tică; corpurile noastre vibrează sub stăpânirea ei, vibrează,
vibrează, ard, se topesc. O asemenea revărsare de dragoste,
dragoste tandră, n-am mai văzut. îmi arde pielea cu săru-
tările lui. Stăm ore în şir într-un vis dulce de săruturi şi mis-
terioasă introspecţie. îşi aminteşte fiecare scenă, fiecare cuvânt,
fiecare nuanţă a întâlnirilor noastre.
Ne-am despărţit în zori, epuizaţi, flămânzi. Am dormit
numai o oră şi jumătate şi credeam că sunt prea obosită ca
să mai simt ceva, dar când am plecat de la Henry la trei şi
jumătate (nu fusesem în stare să răspund mângâierilor lui,
evitându-le), foamea şi durerea au pus stăpânire pe mine şi
nerăbdarea mea a crescut. Gonzalo mă implorase să ne ve-
dem. Ne-am repezit unul în braţele celuilalt de parcă nu ne-am
fi văzut de zile întregi. „Sunt nebun“, a spus el, „sunt nebun."
închide ochii, se topeşte în mine. Suntem ca un drog unul pen-
tru celălalt. Ne întristăm profund când ne trezim.

Toată viaţa mea s-a oprit în loc. Scrisorile zac fără răs-
puns, rochiile mele sunt rupte, House of Incest adună pra-
ful, prietenii sunt uitaţi, psihanaliza aruncată peste bord,

302
viaţa ca o otravă ostoitoare, mintea inactivă. „ Yopersigo lo
irreel“, spunea Gonzalo. „Urmăresc irealul." M-am întors la
starea mea originară, irealul, dar nu boala.

Mintea lui, subtilităţile mi se dezvăluie tot mai mult din

spatele chipului visător, gânditor. Aristocratică, boemă. Când
îşi piaptănă părul lung şi păşeşte maiestuos arată ca un rege.
Cu părul vâlvoi, sărutându-mă sălbatic, arată ca un indian.
Ochii îi ard cu o întunecime sacră. Pielea lui, sexul lui ciu-
dat sunt întunecate. Pudoarea lui - nu-şi arată niciodată tru-
pul dezgolit, nu mă lasă niciodată să-l ating, să-l posed. E
tandru pentru că m-am tăiat la degetul de la picior; m-a spă-
lat, m-a bandajat. Acelaşi deget sângerând în faţa unui Henry
neajutorat şi inert.
Astăzi l-am implorat pe Henry:
— Când eşti atât de îngrozitor de pasiv, de negativist, nu-ţi
eşti fidel ţie.
— Sunt dezgustat de insuficienţa mea, a răspuns Henry.
îmi vorbeşte despre cum June i-a ucis încrederea şi i-a
provocat un şoc teribil:
— Când mă aflu din nou în faţa durerii, sunt paralizat,
fatalist. Nu pot să acţionez.
Când credea că m-a pierdut în faţa lui Gonzalo, nu a putut
decât să rămână tăcut în întuneric.
Văd că atunci când îl rănesc îşi pierde puterea, încrederea
în el însuşi, şi pare imperativ să i-o redau, aşa că i-o redau,
instinctiv, şi apoi mă întreb: ce mă fac ? Nu am decât trei
seri şi i-am promis lui Gonzalo să nu mă duc la Villa Seurat,
dar i-am promis lui Henry că vin, şi nimeni nu va înţelege
că pentru mine dragostea-compasiune e la fel de puternică
precum dragostea-pasiune.
Pe Gonzalo nu l-am minţit. E prea intuitiv. I-am spus:
„Pasiunea mea pentru Henry a murit". I-am mărturisit de
câte ori m-am întâlnit cu Henry.
în acelaşi timp, pasiunea mea pentru Gonzalo mă stârneşte
atât de tare încât mă face isteric de sensibilă şi conştientă de

303
toate iubirile mele, în contact senzual cu toată lumea şi, în
acelaşi timp, mai izolată şi mai mândră în visul meu (bietul
George, a căzut, el aparţine lumii obişnuite), dar fântâna iu-
birii, a compasiunii curge mai adânc, se revarsă. Sunt prea bo-
gată. Trebuie să dăruiesc. Nu e infidelitate faţă de Gonzalo,
Doamne, nu ştiu; e ceea ce decurge din ciocnirile mele in-
time, apropiate, individuale, ceva dincolo de personal şi de
cuplu, care se revarsă peste lume; e o abundenţă, muzica şi
dragostea care abundă după ce mă întâlnesc cu Gonzalo şi
ne atingem cu trupuri şi inimi arzânde, purtând după noi
şi în jurul nostru halouri, şi peste toţi ceilalţi, peste Hugh şi
Henry, plouă cu scântei.

Faţa lui Gonzalo. Se lasă noaptea, în care mă pot îngropa

cu el, în somn şi legături tainice. Cât îi iubesc tristeţea, spi-
ritul meditativ, umorul neaşteptat, felul viclean şi subtil în
care calmează gelozia Helbei. La un moment dat, Helba a
vrut să mă omoare. Gonzalo a intrat în panică. Abia mai
putea vorbi. „Anaîs, mi-e atât de frică pentru tine, o, Anaîs,
mi chiquita.“
Visează Spania, unde zidurile, convenţiile, obiceiurile, le-
gile ar fi făcut întâlnirile noastre mai dificile. Visează drumuri
sinuoase, renunţări; drumul drept te omoară, se miră că eu,
cu libertatea pe care am avut-o, am păstrat acea fervoare a
Evului Mediu, a vieţilor secrete, închise, inhibate, o fervoare
revărsată şi difuzată în viaţa modernă. Aceste continue în-
lănţuiri ale săruturilor noastre, faţa lui pe fundalul boitei în-
stelate sau al unui perete de cafenea... Gonzalo. Imnuri de
dragoste pentru amantul amanţilor, amantul visurilor oricărei
femei, posedat de dragostea lui, incapabil să doarmă, să se
odihnească, apăsat de conştiinţă, frică de a nu mă pierde, ge-
lozie, adulaţie. Scrie pentru mine ca un act de iubire, ca o
dezmierdare; forma trupului său e feminină în delicateţea
conturului, ochii lui când mă îndrept spre el sunt pătrun-
zători, vizionari şi totuşi orbi de emoţie.

304
 23 iulie 1936
Curentul mă poartă, iar el strigă în agonie pentru că m-am
întâlnit cu Henry: „Trebuie să te am numai pentru mine.
Mi-a lipsit puterea de a te smulge complet din viaţa ta; lan-
ţuri grele te trag în jos, mila şi omenia ta“. Gelozia îl tortu-
rează sălbatic, disproporţionat; contorsionează senzualitatea,
nu se supune dorinţei care se aprinde; o lasă să ardă şi să se
stingă, revine pe căi întortocheate când sunt liniştită şi ne-
febrilă, nu-şi arată trupul gol cu mândrie şi naturaleţe, doar
instinctul subconştient arde pur, dar vibrant; şi propria-mi
naturaleţe e zdruncinată, nu pot răspunde, mierea e irosită,
noaptea e plină de gânduri; el caută noaptea, din senzuali-
tatea pură se naşte visul, pe care el nu-1 poate vedea; astfel
că pasiunea nu vine ca o explozie, ca o fuziune, ci ca o luptă
şi o căutare, scăldată în gelozii întunecate, crunte; o vâ-
nătaie pe coapsa mea îl urcă pe culmile disperării. în seara pe
care am petrecut-o cu Henry a fost înnebunit de durere. I-am
telefonat: „Nu suferi, Gonzalo“, şi după aceea mi-a spus: „A
fost bună suferinţa, m-a făcut să mă înalţ. Anaîs, ce sete de
sublimare am!“

Toată dulceaţa pământului mă cheamă, mă invită. Henry

alunecă în mierea mea îmbelşugată cu atâta simplitate, ia pul-
sul cărnii vii; pântecul îmi tresare de viaţă şi ritm, la fel de
firesc ca respiraţia, carnea stă nemişcată şi împlinită, visul
se naşte din împlinire, nu din rezistenţele, pedepsele şi re-
primările de călugăr ale lui Gonzalo; visul se naşte din sim-
plitate, iar eu văd totul sfâşiindu-mă, pământul şi cerul.

Gonzalo, cu setea lui de pericol, moarte, eroism. Energia

lui se naşte din nopţile noastre şi vrea revoluţii, comunism,
acţiune. Născut rege al lumii, el nu vrea creaţie, ci dramă.
Gonzalo, o să vin cu tine în Spania, atunci. O să-mi împli-
nesc obsesia din tinereţe cu Ioana d’Arc. O să mor împre-
ună cu tine în sânge şi tragedie; dar sunt tristă şi, în mijlocul

305
 nopţii, vorbind despre tata, spun: „Da, vreau grandoare", iar
Gonzalo răspunde: „A fost eroic; există eroism în viaţa ta“.

Trag obloanele apartamentului. Urăsc ziua. Stau în atmo-

sfera de opiu a cuvintelor, ochilor, febrei şi sentimentelor lui
Gonzalo. El aruncă în mijlocul visurilor mele comunismul
şi la început n-am înţeles, am fost rănită că eram zvârlită îna-
poi în holocaust, că viaţa era mistuită, că eram smulsă din
dulceaţa vieţii senzuale ca să fiu consumată. Din nou bucu-
rii amare, sacrificiu, comuniune, păcat, confesiune, sacrilegiu.
Pot oare să-l înving ?
U întâlnesc dansând, cu o bucurie ce nu se aprinde între
picioare; lumea varsă sânge, vreascurile se adună pentru ru-
gul Ioanei d’Arc, al lui Gonzalo, zeu de o înfricoşătoare mă-
reţie, pentru care viaţa nu e de ajuns, care trăieşte dincolo
de mângâieri, dincolo de bărbat şi femeie, care trăieşte pen-
tru a nega viaţa şi a-1 reafirma pe Cristos. Ce gust de cu-
minecătură catolică pe buzele mele! Unde e pâinea grosolană,
caldă, de truditor, pe care mi-a dat-o Henry ? Stau întinsă lângă
Henry, blândă, otrăvită de zborul meu la stele cu Gonzalo,
zvârcolindu-mă, cuprinsă de febra spaţiilor vaste, a altor ex-
taze incomensurabile, mă înalţ şi mor în carne şi oase!

„No mires a nadie. Nu te uita la nimeni", spune Gonzalo.

„Nu lăsa pe nimeni să desfacă toţi năsturaşii de la jacheta
ta roşie, fii numai a mea." Şi totuşi e vremea când aleg să fiu
îndrăgostită de lume, când moartea revoluţionarilor din Spania
mă răneşte ca moartea cărnii pe care o iubesc, când percep
vibraţii, prin toate simţurile mele, ale tuturor trupurilor
şi chipurilor pe care le văd pe străzi; e vremea când sunt
sensibilă şi deschisă la fiecare frunză, nor, pală de vânt, la
ochii din jurul meu, la trupuri, când văd mai clar ca oricând
frumuseţea lui Pita, moliciunea pielii lui Henry, poezia lui
[Conrad] Moricand, puritatea adolescentină a lui Hugh, când
mă dizolv de pasiune şi tandreţe dincolo de Gonzalo.
Devin mai uşoară şi mai pură, păşesc străină de toţi şi
de toate, ca pe vremea lui June, fără pălărie, fără lenjerie de

306
corp, fără ciorapi, păşind săracă, pentru a simţi mai bine re-
alitatea, a fi mai aproape, mai puţin învăluită, mai puţin pro-
tejată, pentru a mă purifica, las în urmă oamenii pe care nu-i
plac cu adevărat, falsităţile, formele, continuitatea.
îmi doresc să fiu săracă. Dăruiesc tot ce am, rochia pre-
ferată, bijuteriile, banii, pentru că sunt împlinită, îmbogăţită,
fecundată, rănită şi posedată, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu
că a lăsat un bărbat să vină, să ia, m-a lăsat să trăiesc, să sărut,
să fiu inundată, curtată, arsă, distrusă, să fiu vie. Sunt recu-
noscătoare, recunoscătoare.
Către un prieten: Nu am fost insensibilă, cum crezi tu, la
drama politică din jurul nostru, dar nu am luat partea nici unei
tabere fiindcă pentru mine politica de orice fel e putredă până
la miez şi bazată pe economie, nu pe idealuri. Suferinţa lumii
nu are un remediu decât individual. Cum eu, ca individ, dau
totul, nu simt nevoia să particip la o mişcare. Dar acum drama
continuă. Spania sângerează în mod tragic. Mă simt tentată
să îmi definesc loialităţile. Dar rămân în afară, hotărât, pentru
că nu găsesc nici un lider în care să am încredere sau pentru care
aş muri, nevăzând decât trădare şi urâţenie, nici un ideal, nici
pic de eroism, de dăruire de sine. Dacă aş vedea un comunist
care să fie un om mare, un bărbat, o fiinţă omenească, l-aş sluji,
aş lupta, aş muri. Intre timp însă, ajut în cerc restrâns şi aştept.
Oamenii mă vor lichida din cauza originii mele (împuşcă pe ori-
cine are unghiile curate, se spune în Spania), cu tot cu dăruirea
mea individuală. Şi odată cu parfumul, cu unghiile curate, ca-
tedralele, blănurile şi castelele va pieri şi poezia. Nu pe rege îl
preţuiam, ci simbolul unui conducător. Acum nu mai avem
nici conducători, nici ceremonii, nici ritualuri, nici tămâie, nici
poezie. Doar o luptă pentru pâinea de zi cu zi. Suntem, cu
adevărat, foarte săraci.

25 iulie 1936
Aseară am adormit citind ce scrisesem despre Gonzalo,
ca să retrăiesc şi să gust experienţa. Nu mă pot trezi din vis.
Opiu. Când ne întâlnim alergăm întotdeauna unul spre

307
celălalt. El vine tocmai de la Denfert-Rochereau, numai ca
să mă sărute jumătate de oră. Eu trec pe lângă garsoniera din
rue Schoelcher, unde m-am simţit cândva atât de singură, trec
pe acolo cu Gonzalo. Mergem pe străzi îmbrăţişându-ne,
sărutându-ne. Mister. Vorbim foarte puţin.
Am ieşit aseară cu Hugh şi la unsprezece şi jumătate am
spus: „Acum trebuie să te las, trebuie să-mi fac apariţia la
o petrecere pentru cartea mea“. Hugh acceptă, dar insistă
să mă ducă acolo. Ii dau adresa Colettei. Intru pe străduţa
întunecoasă şi mă ascund în pragul unei uşi până pleacă Hugh.
Aştept câteva minute, cu inima bătându-mi tare. Dacă ar aş-
tepta după colţ, pândind, dacă m-ar urmări de-a lungul stră-
duţei întunecoase din spatele Villei Seurat, m-ar urmări apoi
pe rue des Artistes şi m-ar vedea oprindu-mă la numărul 10,
ar vedea lumina aprinzându-se în garsoniera lui Roger şi l-ar
vedea pe Gonzalo la fereastră ?
Merg repede. Lui Gonzalo îi plac nechibzuinţa mea, în-
drăznelile mele, riscurile pe care mi le asum. Mă aşteaptă în
capul scărilor. Miezul nopţii. Flăcări în ochii lui, şi chin. Chiar
am fost cu Hugh ? A mai venit cineva cu mine ? Veneam de
la Villa Seurat ? Am aruncat salteaua pe podea, în spatele unei
draperii, „ca un bârlog al opiomanului", a zis el, şi aseară l-am
copleşit, tigrul a fost eliberat, l-am încărcat de senzualitate.
In zori, când m-am ridicat în picioare să mă pieptăn, el m-a
tras înapoi; de trei ori în noaptea aceea pasiunea lui a curs în
mine. „Ce diferenţă, cu tine", striga el, „o, ce simt cu tine,
chiquita. De ce mă gândesc mereu la tine când aveai doi-
sprezece ani ? Din pasiunea mea de a crea fiinţe omeneşti (el
a creat-o pe Helba). Mă gândesc la începuturile tale, îna-
inte de America. Atunci aş fi fost mai aproape de tine. Eu
cred în dragostea exclusivă, chiquita. Am nevoie să ştiu că
eşti numai a mea. Nu pot să te împart cu nimeni. Nu am mai
iubit niciodată astfel. La doisprezece ani, erai mai spaniolă."
I-a văzut pe catolicii din Peru biciuindu-se într-o frene-
zie fanatică. Atrage suferinţa. Asta mă face infinit de tristă.
Caută tortura. A găsit-o, în trecutul meu plin, în evadările

308
mele, în sentimentul de nesiguranţă pe care i-1 dau. Dar sunt
tristă. Pentru că dragostea lui e scăldată în durere, cum era
dragostea mea pentru Henry. Mă excită profund. Corpul şi
faţa lui mă ţin prinsă într-o vrajă. îl privesc, îl ador din pri-
viri, vocea lui mă tulbură. Ochii lui. Pudoarea lui. Spune că
el e creştin şi eu păgână. „Eu beau vin roşu, ca sângele lui
Cristos", spune Gonzalo. „Ţie îţi place vinul alb al lui
Bacchus." E surprins că nu-mi place să mă spăl după ce fac
dragoste. Nu te deranjează să simţi că a rămas în tine ?
„îmi place", am spus, „destul cât s-o beau." Noaptea trece
repede. Nu poate dormi din cauza dorinţei de a mă săruta.
îl vede pe Henry la Dome înconjurat de prieteni me-
diocri şi se întreabă: cum rezista Anaîs acolo ? N-o pot ve-
dea pe Anaîs printre ei. Aşa că îi povestesc cât am suferit că
lui Henry îi plăceau scursurile.
Dimineaţa eram cu Henry, evitând posesia. El spunea:
„Ar trebui să am curajul să plec singur şi să scriu". Dar n-o
s-o facă. A apărut Primăvara neagră, dedicată mie. Eu sunt
armătura lui Henry. Ce se va întâmpla acum ? Pot fi muză
fără dragoste ? Dragostea mea e numai compasiune. Nici pic
de dorinţă sau comuniune.

Deasupra unei lumi care se prăbuşeşte. Cu cât se dezin-

tegrează, cu atât îmi vine să afirm mai puternic posibilitatea
dragostei personale, a relaţiilor personale. Stăm pe salteaua
de fumat opiu a unui visător, deasupra vulcanilor, „Como
sabes querer, chiquita“. Cum ştii tu să iubeşti. „Que ternu-
ra“, ce tandreţe. După ce mă posedă, mă iubeşte şi mai mult.
Nu a plecat în Spania cu ceilalţi.

27 iulie 1936
Prima minciună spusă lui Gonzalo. Aseară m-am dus să
iau cina cu Henry. Am discutat ultimele pagini, care sunt cele
mai cumplite descrieri făcute vreodată dizolvării şi vidului.
Am vorbit despre gargantuismul lui Henry, despre faptul

309
că el caută cantitatea, despre dramele şi conflictele sale în
faţa pierderii sinelui, a organelor vitale, cantitativ, şi în faţa
caracterului impersonal, simbolic, al dramei americane a spi-
ritului care stăpâneşte prea mult materialul. I-am spus că
experienţa personală cu June a umbrit brusc experienţa mul-
ţimii, a demonstrat că tot restul nu avea nici o valoare.
L-am ajutat pe Henry să-şi transforme materialul. Am
suflat sens peste străzile şi mulţimile lui. Am încercat să-i pun
organele vitale la loc înăuntrul său. Până şi azi.
Acum, în cartea asta, se dezvăluie înfricoşător boala lui
Henry, toate motivele suferinţelor mele, dizolvările lui, emo-
ţiile lui atrofiate din pricina mişcării continue în mulţime,
eul lui ce se pierde atât de uşor în mulţime („zdrobit de oraş",
scrie el), acest eu pe care l-am urmat, l-am iubit, de care m-am
agăţat, pe care în cele din urmă l-am reinstaurat în relaţiile
noastre personale.
Dar ce lume interesantă, lumea lui. Mereu schimbătoare,
neliniştită. Păşeam prin ea, redescoperindu-i defectele, mon-
struozităţile, perversiunile, vulgarităţile. Vorbeam din nou
în acelaşi sens, creând împreună, simultan, şi eram înflăcărată.
Vorbeam înainte, iar Henry spunea: „Chiar asta aveam de
gând să fac...“
Creaţie.
Nu creez împreună cu Gonzalo. El nu e un creator. El
are ochi, urechi, nas, văl palatin, degete, capacitate vizionară,
dar nu creează.
Amant. Mă aşteaptă în garsoniera lui Roger la miezul nop-
ţii. Ii spun lui Henry: „Nu pot rămâne în noaptea asta, pen-
tru că Hugh e la Helba şi a insistat să mă ducă acasă, şi nu
am nici un motiv să fiu plecată toată noaptea".
Gonzalo stă culcat pe salteaua pe care am aruncat-o pe
podea. Nu m-a văzut cu Henry. E vesel, înflăcărat. Corpul
lui brun e viu, viu. Iar o oră mai târziu spune: „Yo no soy
creador“. (Nu sunt creator.) El analizează, filozofează. Nu
e un creator. De asta trăieşte, de asta a luat toate drogurile,
de asta e comunist, de asta e atât de frumos să-l iubeşti, să
trăieşti cu el. îşi aruncă întregul eu în prezent. în viaţă. Nici

310
o scindare. în viaţa mea e o luptă perpetuă pentru a aduna
bucăţile. Creator şi mort în viaţă, Henry; bărbat în viaţă şi
necreator, Gonzalo; şi eu, atât creând, cât şi trăind; aşa că îl
părăsesc pe Henry, o cochilie, o umbră, pentru corpul brun,
viu, arzător al lui Gonzalo. Dar sunt tristă, plină de amă-
răciune. Nici o schimbare în viaţa mea. Nimeni nu va înţe-
lege. Nimeni. Nimeni. Tristeţe. O luciditate profundă, abisală.
Abisul sub un sărut. Cad.

Ce cred eu despre „lume". Când trimit scrisori, telefonez,

caut oameni, mă duc la o cafenea, la o petrecere, caut ceva,
ca atunci când m-am întors de la New York. Când găsesc
(o experienţă profundă, Gonzalo), mă opresc să gust, să
aprofundez, să mă dăruiesc total.
Henry merge înainte. Alte cafenele, alte filme, alţi oameni,
mediocritate, un flux. Nici un fel de selecţie, nici un fel de
aprofundare, nici o judecată de valoare.

30 iulie 1936
Lumea bărbatului în flăcări şi sânge. Lumea bărbatului
dezintegrându-se în război. Lumea femeii vie, cum e în car-
tea asta, cum va fi întotdeauna, femeia dând viaţă şi bărba-
tul distrugându-se, carnagiu peste tot în jurul meu, moarte şi
ură şi diviziune, şi eu atât de obosită să-i mai ridic pe Henry,
pe Hugh, pe Eduardo, Rank şi acum pe Gonzalo. Slăbiciu-
nea lui Gonzalo, atât de dornic să moară pentru mine, cău-
tând în mine numai beţia şi visul, iar când nu sunt lângă el,
Pernod-ul. Gonzalo cu o sticlă în buzunar, grăbindu-se spre
moarte, cu comuniştii, şi eu plângând la filmul cu marinarii
de la Cronstadt; eroism: eroismul de a muri, dar nu erois-
mul de a trăi, de a iubi, de a mângâia şi de a-ţi apăra propria
lume, sufletul.

Lumea mea personală e nezdruncinată, dar mi-e greu să

aud muzica dacă îmi sună împuşcături în urechi, mi-e greu să

311
aud muzica dacă mama şi Joaquin sunt în pericol în Mallorca,
Eduardo e în pericol, tata e în pericol în Spania.
Henry scrie, iar eu îl întreb: „Dacă ne-am pierde unul pe
altul cum s-au pierdut oamenii în revoluţia rusă, ce-ai face ?“
El se îngrozeşte. Nu are forţă să trăiască, el are forţă numai
în cuvinte.
Capul lui Gonzalo pe sânul meu, visând; tot ce vreau de
la tine este visul, tu ai puterea să mă îmbeţi, şi primul nostru
dezacord apare când spun că tu crezi că visul se naşte din
negarea dorinţei. Eu cred că visul se naşte din dorinţa noas-
tră împlinită; după unire, ne ridicăm mai puternici; din sen-
zualitate ne ridicăm mai sus, înflorim mistic. „Tu eşti păgână
şi eu sunt creştin. Eu vreau sublimarea", spune Gonzalo, înă-
buşind astfel senzualitatea, iar eu mă simt muribundă, otră-
vită, sufocată. Nu mai am senzualitate, acum că ea a murit
între mine şi Henry. Nu-i pic de senzualitate în sălbaticul
Gonzalo, care s-a hrănit cu tămâie, şi toată forţa mea stătea
în trăirea cărnii.
Am obosit să lupt împotriva distrugerii.

1 august 1936
Căldura mea, naturaleţea mea câştigă teren. Noaptea tre-
cută Gonzalo a fost mai liber, aprofundându-şi mângâierile;
adormim saturaţi unul de carnea celuilalt, scăldaţi în ea, el
stând culcat cu capul între genunchii mei, iar eu cu sexul lui
în gură şi, încet, mă îndrăgostesc de carnea lui, pe măsură ce
devine mai carne; încet, ne posedăm unul altuia carnea, în
somn, toată noaptea.
„Sunt un laş, Anaîs. Nu pot să te părăsesc. Nu pot să re-
nunţ la tine şi să mă duc să lupt în Spania. Aşa ar trebui. Mă
copleşeşti şi mă droghezi, Anaîs."
Carnea lui frumoasă, mirosul lui. Voi triumfa eu asupra
morţii ?
„Pentru că te iubesc, Anaîs, vreau să mor. Numai moar-
tea poate veni după asta, numai moartea e destul de mare
pentru asta."

312
 Nu a plecat în Spania. Mă tem în fiecare zi. Din sete de
măreţie, de holocaust, ar muri. Exaltarea duce la disoluţie.
Că Gonzalo distruge viaţa în jurul lui e evident. Oamenii se
uită la mine cu nelinişte. Charpentier, care a ghicit, îmi ofe-
ră forţa lui: „Pari la ananghie, pari pierdută, şovăielnică".
Par obosită, nervoasă. Nu am nici o bucurie. Cântecul meu
meu vine dintr-o lume distrusă. Unde mi-e bucuria ? O bucu-
rie străpunsă de melancolie. Ce tristeţe în dragostea noas-
tră ! Gonzalo spune: „Mi-e ruşine de fericirea noastră, când
tot restul lumii suferă".

La opt dimineaţa dau fuga acasă, la Hugh, la timp ca să-i

pregătesc micul dejun, ca să-l trezesc cu tandreţe. La prânz
dau fuga la Henry şi citim horoscopul lui, făcut de Moricand.
La patru sunt lângă patul Helbei, cu intenţia de a rămâne; dar
Gonzalo mă imploră să nu rămân, să merg cu el la cuibuşo-
rul nostru. Suntem obosiţi, o să dormim liniştiţi împreună.
Dar odată ajunşi acolo, nici pic de somn, doar pasiune arză-
toare. Imediat după noaptea noastră, o nesfârşită sete şi foame.

2 august 1936
Noapte. Gonzalo şi cu mine ne plimbăm prin Parcul
Montsouris. El îi ia pasionat apărarea lui Troţki faţă de Lenin,
ca şi comunismului. Dă din cap vehement, mândru, feroce.
Pare nobil şi eroic. Vorbeşte.
Eu tocmai m-am întors după o seară cu Henry în care
am citit pagini pline de forţă, în care am stat în pat şi Henry
a spus: „îmbătrânesc. Nu mai am dorinţe". Şi eu trebuie să-l
consolez, să-i spun că e temporar, că munca lui îl secătuieşte.
Trupul lui e mort. Şi odată cu el moare toată fericirea mea
senzuală. O covârşitoare tandreţe faţă de el mă face să vor-
besc cu înţelepciune. „Totul e în capul tău acum, scrii despre
sex. Când o să termini asta, o să reînvii." El spune că nu do-
reşte pe nimeni. îi simt dragostea şi chinul. E chinuit pentru
că în horoscopul lui sunt şapte semne feminine şi numai
unul masculin.

313
 La miezul nopţii mă plimb cu Gonzalo şi el vorbeşte de-
spre nevoia de a te sacrifica şi de a muri pentru lume. „O să
mor împuşcat, Anaîs. Până unde vei merge cu mine ?“ Până
la capăt, răspunde femeia, dar spiritul meu rămâne deoparte,
neconvins. In afara lumii, a artei, în moarte. N-o pot ve-
dea decât ca moarte, pentru că nu cred în ea. N-am fost nici-
odată atât de sfâşiată. îmi lipseşte forţa de a-1 smulge pe
Gonzalo din tragica fatalitate, pentru că dacă smulgi pe
cineva care nu e artist din lumea acţiunii şi a dramei, îl ucizi.
Iar acţiunea şi drama mă trag pe mine în jos, pentru că eu
nu cred în politică. Arta e singura mea religie. Politica, pen-
tru mine, e moarte şi sacrificiu inutil.
Şi cartea lui Henry devine uriaşă, scrisă cu spermă şi sânge,
iar Henry devine cu fiecare zi mai delicat, mai fragil, mai plin
de suflet. Şi corpul meu moare încet pentru că Gonzalo, cu
lipsa lui de simplitate, exprimare directă şi naturaleţe, ne otră-
veşte senzualitatea. încordarea, agitaţia, cerebralitatea lui mă
calcă pe nervi, mă fac să mă simt aşa cum mă simţeam îna-
inte ca Henry să mă facă firească şi lejeră. Gonzalo tresare
lângă mine de exaltare şi visuri, tensiuni şi vinovăţie, şi îmi
paralizează propriile dorinţe, nu pot să dorm, am vise ero-
tice violente cu bărbaţi mari şi brutali care mă posedă. Dar
dragostea lui Gonzalo creşte, sexul e sacrificat, dar iubirea...
în timp ce doarme îi privesc faţa, umerii, un Gonzalo fe-
minin, făcut pentru dragoste, frumos de privit când e ex-
citat. Ce importanţă are ce anume îl excită ? El e excitat şi
eu vreau să fiu aprinsă de acelaşi foc, dar nu pot. O pagină
din scrisul lui Henry mă excită mai tare decât cărţile lui Troţki.
Dar Gonzalo vrea să moară.
Trezindu-mă în zori dintr-un somn profund, m-am ui-
tat la el. Slăbiciune şi forţă. Forţa de a muri. Sunt tristă şi gata
să mor şi eu, de nelinişte şi oboseală, gata să mor pentru că
forţa pe care am folosit-o ca să insuflu viaţă operei lui Henry,
să le dau viaţă lui Hugh, Gonzalo şi Helbei, mă slăbeşte.

Mierea nu mai curge. Vremea e cenuşie. Nu e vară, nici

soare. Tragedie şi moarte. Henry spune: „îmbătrânesc". Il

314

i
aud pe Gonzalo murmurând în somn: „ Mi chiquita tan rica,
tan rica tu boquita, tan linda... “ La douăsprezece, trec pe
bicicletă cu Hugh prin Bois de Boulogne. Şi cânt. Cânt de
bucurie că sunt vie, cânt fără nici o grijă, sfidător, ironic. Cânt,
transpir, fac baie, mă fardez, întrebându-mă când o să ajungă
războiul aici şi pe cine voi salva, unde mă voi duce, la cine,
la Henry sau la Gonzalo ? Pe Hugh îl voi părăsi sub acope-
rirea războiului şi a focului. îl voi lăsa să creadă că am murit.
Că viaţa cu el a murit. Hugh nu va suferi dacă e război şi nu
trădare.

2 august 1936
Gândurile pe care le ai între două întâmplări sunt aproape
întotdeauna false. Ce crezi în timp ce trăieşti: numai asta
e adevărat. Ce gândesc în prezenţa lui Gonzalo (credinţă,
emoţie) e mai fidel decât procesul de separare şi înstrăinare
care are loc după aceea, născut din neîncrederea mea în dra-
goste, în mine însămi şi în viaţă. Am încredere numai în ceea
ce simt, în ceea ce trăiesc. în momentul în care gândurile
şi temerile mă despart de Gonzalo, aşa cum m-au despărţit
de Henry - sunt anihilate de emoţie, de prezenţa celui iu-
bit. Aceste gânduri sunt luciditatea care distruge viaţa şi ilu-
zia, luciditatea care l-a oprit pe Rank în pragul dizolvării.
Nimic nu mă opreşte, pentru că dizolvarea este o parte a
vieţii. Rank a refuzat să trăiască şi să sufere.

în studioul lui Gonzalo, cu Hugh şi Emil. Gonzalo şi cu

mine, când stăm unul lângă altul, tremurăm de plăcere şi
încercăm să ne respirăm unul pe celălalt. Un sărut furat pe
scara învăluită în întuneric este extazul însuşi. Simt cum in-
tră încet în trupul meu, cum îmi posedă trupul.

4 august 1936
Aseară, la Henry, am ascultat vorbăria ameţitoare a lui
Moricand. Târfă, copil, drogat, schizofrenic. Pe Moricand

315
l-am ales ca fiind poetul printre astrologi - clarvăzătorul,
îl simt fizic. Mi-ar plăcea să mă atingă. în prezenţa lui simt
ceea ce el numeşte lumea neptuniană, tot ce nu pot exprima,
tot ce se ascunde în spatele faptelor mele, al scrisului meu.

După ce l-am acceptat pe Gonzalo ca amant, dar nu ca

pe bărbatul care mi-ar fi putut schimba întreaga viaţă, m-am
trezit din nou singură. O imensă dezolare. La muncă, aşa-
dar. O muncă serioasă, sobră. E greu să lucrezi într-o lume
haotică. Dar, cu o voinţă extraordinară, am început să scriu,
să fac din apartamentul meu un paradis al păcii, să trăiesc
ca şi cum nimic nu s-ar prăbuşi. Gonzalo a venit cu gripă
şi febră. Stăm înlănţuiţi pe patul lui Joaquin. El a dormit pe
sânul meu şi s-a trezit vindecat, fără febră.

10 august 1936
Lumea e în haos. Panică. Isterie. Epidemie. Mama şi
Joaquin sunt acasă, în siguranţă, răspunzând scrisorilor mele
înflăcărate. Gonzalo e bolnav, prăbuşit, aşa cum mă pră-
buşeam eu înaintea vieţii şi a conflictului, abia târându-se
până la şcoala de artă. E bolnav pentru că e înfometat de
afecţiune, devotament, tandreţe, mari revărsări de pasiune
pură. O după-amiază senzuală cu Henry după ce îi duc, aşa
cum îmi este obiceiul, un strop de mană cerească, şi anume
cartea lui Moricand, Le Miroir astrologique, ca şi VEubage
şi Transsiberien ale lui Blaise Cendrars.

O nevoie profundă, inexorabilă de ordine stoică. Aşa că

lucrez la apartament, pun perdele. îi dau manuscrisele mele
lui Dem'se Clairouin. Corectez jurnalele pentru ea. Trimit
exemplare din House of Incest la Gotham Book Mart, în
New York. Scriu scrisori cu fervoare. Ordine. Şi când, da-
torită ordinii, mă ridic deasupra clocotului, simt forţa. E sin-
teza de care am nevoie pentru acţiune, pentru următoarea
mişcare. Trebuie să-i călăuzesc pe Gonzalo, Henry, Helba,

316
mama, Joaquin şi Hugh departe de pericol. încep să îmi re-
iau rolul de creator guvernând şi dominând în aspecte mă-
runte, apoi mă lupt cu nesiguranţele, cu indeciziile, cu ezitările
şi moleşeala din jurul meu. Henry e complet dezintegrat,
incapabil să muncească. Toţi artiştii renunţă. Eu continui.
E drept că nu pot scrie, dar pot trăi. Pot crea viaţă în jurul
meu, pot da forţă, stimula, apăra, iubi, salva. îmi pun toate
manuscrisele în seif, împreună cu jurnalul ăsta, pe care îl voi
termina diseară.

Noaptea trecută, în casa întunecată a lui Roger, Gon-

zalo stătea picior peste picior şi vorbea: „Am fost crescut
în mijlocul celei mai mari cruzimi. La hacienda tatălui meu
aveam cincizeci de familii de indieni. Servitorii erau trataţi
ca membri ai familiei, dar dacă făceau ceva necinstit şi erau
prinşi, exista un tribunal al familiei care îi judeca şi îi pe-
depsea pe loc. Când eram mic am văzut multe torturi. I-am
văzut pe catolici autoflagelându-se în biserici. Pe prima mea
amantă, am luat-o cu mine într-un sătuc pe care fusesem tri-
mis să-l conduc. Ea avea vreo şaisprezece ani şi eu şaptespre-
zece. într-o zi, nebun de gelozie, gelozie de maur, am
torturat-o. Am spânzurat-o de mâini şi i-am atârnat o gre-
utate de picioare. Am tras eu însumi de sfoară şi am lăsat-o
acolo câteva minute. în zece minute un om moare. Am sim-
ţit o mare bucurie, şi totuşi a fost profund nedrept. Iar când
am dat-o jos murea de dorinţă, se moria de sensualidad.
Toate astea au fost îmblânzite în mine mai târziu, întâi de
iezuiţi, apoi de America, şi încă şi mai mult de Franţa".
Am simţit suflul puternic al vieţii sălbatice. Eram avidă
de el. îmi părea rău că Gonzalo fusese îmblânzit, că astăzi
gelozia lui e masochistă în loc să fie sadică, că atunci când
mă bănuieşte a fi cu Henry se duce la Dome şi se îmbată.
Mă simt nespus de dezamăgită. Mă simt deziluzionată. A
fost oare vulcanul stins ? Leul domesticit ? Spiritul înfrânt ?
Un leu gripat, cu sângele subţiat de Franţa, de America. Şapte
ani la New York. Şapte ani în Franţa. O vitalitate uriaşă

317
secată. Les rayons d’un feu amoindri. Tatăl lui era scoţian,
mama incasă. Poate că indianul din el se ruşinase, învăţase
compasiunea. Până şi catolicii din Peru practicau catolicis-
mul cu sălbăticie şi violenţă. Dar stăm şi râdem în mica gră-
dină de zarzavat a Franţei, parmis les jardiniers. Ce facem
aici, ce naiba facem aici ? Un război şi o revoluţie pot în-
ghiţi Franţa.

10 august 1936
Gonzalo a spus:
— Când te pun în balanţă pe tine, pe de o parte, şi tot res-
tul lumii de cealaltă, tu valorezi mai mult. Nu mă pot des-
prinde de tine. Probabil că sunt un laş.
— Nu eşti un laş, Gonzalo. Doar că nu ai destulă încre-
dere în ceilalţi, în mişcarea troţkistă. Dacă ai simţi o fideli-
tate reală, o pasiune absolută faţă de cauză, nici o femeie nu
te-ar putea opri. Nu spune că eşti laş. Uită-te la mine. Am
fost deschisă, gata să fiu atrasă în politică. îmi las instinc-
tul să mă călăuzească. Nu simt nici o fidelitate şi nici o pa-
siune. Şi am încredere în ceea ce simt. Eu nu spun: „Probabil
eu mă înşel, iar ei au dreptate". Eu spun: „Trebuie să am
dreptatea mea". Instinctul tău a vorbit. E nevoie de mai mult
curaj ca să-ţi susţii credinţa personală decât să adopţi ceea
ce toată lumea împărtăşeşte. Vei avea nevoie de mai mult cu-
raj ca să rămâi decât ca să te duci în Spania.

Dragostea creşte, se adânceşte. Simt un elan extraordi-

nar. Mă gândesc la el obsesiv, chiar şi când sunt cu Henry.
Henry este atât de palid şi tras la faţă!
O viaţă ciudată. Mă culc cu Henry şi facem dragoste
complet, ca înainte. Stau întinsă, liniştită şi satisfăcută. Lu-
mea fizică străluceşte din nou, înfloreşte. Un fel de pace. Dar
asta nu mă reţine. îl las pe Henry şi mă întâlnesc cu Gonzalo,
ca noaptea, ca focul. Ardem împreună într-un fel de tăcere.
Nu m-am luptat ca să-l păstrez. Nu am pledat, nu am vor-

318
bit. Am stat culcată, aşteptând şi iubind. Nici o influenţă
directă. Nici un cuvânt. Am aşteptat. Şi el a ieşit din con-
flictul care îl măcina. Astăzi desenează toată după-amiaza
la şcoala de artă. Se desprinde încet de Montparnasse şi de
băutură. Vrea să aibă putere.

A venit Turner şi, pentru că nu fusesem cu Henry o săp-

tămână întreagă, pentru că săruturile lui Gonzalo mă exci-
taseră, m-a atras erotismul lui, sexul pur. Mă culc cu el şi în
acel moment îmi telefonează Gonzalo, iar Turner mă mân-
gâie între picioare în timp ce vorbesc cu Gonzalo. Turner,
foarte excitat, Turner, care are o erecţie şi când îmi aude vo-
cea la telefon, şi mierea curgând, dar fără orgasm, pentru că
văd înaintea mea chipul lui Gonzalo, în timp ce Turner îmi
şopteşte obscenităţi, cuvinte fierbinţi. Şi o oră mai târziu mă
întâlnesc cu Gonzalo, divin de frumosul Gonzalo, prea ner-
vos şi prea rapid. Erotismul mă devorează, setea mea sen-
zuală îmi pulsează înăuntru ca o inimă separată, un foc între
picioare aprins de Henry, insaţiabil. Nu pot să mă ridic, nu
pot să mă ridic de la pământ, nici chiar cu Gonzalo. El e în
prea mare măsură zeu, aşa că visez noaptea orgasmul la sim-
pla atingere a focului sexual al lui Turner, şi mă trezesc cu
imagini ale feţei lui Gonzalo. Totul în bucăţi. Şi totuşi... în
bucăţi, în bucăţi, trup şi suflet atrăgându-mă, creaţia atră-
gându-mă, focul chemându-mă, apă şi aer, pe toate planu-
rile. înfloresc, plâng, sărut, iubesc, doresc. De ce nu-mi
penetrează Gonzalo nucleul senzual, de ce nu mă posedă
chiar acolo ? De ce ? Şi Henry agonizând sexual, murind, di-
minuându-se.
Mama şi Joaquin au fost salvaţi de o scrisoare elocventă
pe care le-am scris-o ca să plece din Mallorca. Tocmai la timp.
Nu mai am veşti de la tata, dar pentru mine el este deja
mort.
Henry este atât de panicat, atât de slab în faţa acestei des-
compuneri, încât s-a dus la culcare. L-am găsit în pat şi am
fugit ca nişte infractori să vedem un film stupid. Câtă slă-
biciune în viaţă!

319
 Pe scrisoarea către Hilaire Hiler, deasupra monogramei
mele de pe dosul plicului, am scris: „Pentru comunişti: asta
nu înseamnă capitalism, ci poezie".

Ideile sunt un element separator. Senzualitatea e un co-

municant. Cuvintele mentale sunt izolanţi. Zilele senzuale
te fac să îmbrăţişezi totul, toţi oamenii, lumea, creaţia.
Supervielle spunea că el încearcă mereu să ţină pasul cu
omul care îşi doreşte să fie.
Etat amoureux de l’artiste, perpetuu. Vibraţie. In anumite
zile văd atâtea guri pe care aş vrea să le sărut. Pentru că mi
s-a spus că o anume formă a lobului urechii e un semn al cru-
zimii, mergeam de colo-colo obsedată, studiind oamenii în
metrou, mecanicul, pe Gonzalo, pe Henry, privindu-i in-
tens şi întrebându-mă: E crud ? E aia o ureche crudă ? Nu
mai vedeam decât urechi. Ce urâte sunt urechile! Urechi de
muncitori, de beţivi, de vagabonzi, de şoferi de taxi, de mă-
celari. Ce monstruos!
Ceea ce provoacă îndoială şi suspiciune sunt minciunile
şi trădările propriului eu. Dacă joci teatru, te prefaci, în-
şeli, atunci viaţa însăşi devine falsă, înşelătoare.

Primul bilet pe care mi l-a trimis Gonzalo a venit după

prima vizită pe care am făcut-o în atelierul lui, când mi-am
uitat mica agendă. Mi-a adus-o înapoi cu biletul următor:
„Ţi-ai uitat agenda ieri şi, cum presupun că îţi trebuie, ţi-o
aduc înapoi. Aseară atmosfera ascetică a atelierului meu s-a
umplut de parfumul ei. A fost atât de ireal şi a avut o ase-
menea putere magică, încât a trebuit să cobor profund, foarte
profund în mine însumi. Gonzalo".

Fac mai multe însemnări despre Fez. Pe străzile întor-

tocheate din Fez nu mai încercam să zăresc acele părţi din
mine care muriseră, pentru a le împiedica să moară. Nu am
lăsat nici o urmă în Fez. Am trăit total fiecare moment. Nu
mai e nevoie să scriu în jurnal, văd. Respir. Un calvar al

320
îndoielii de douăzeci de ani. îndoieli cu privire la orice. La
viaţă, pur şi simplu. Şi iată Fezul, de forma paginilor din
jurnalul meu, numai că eu pot să-mi dau jos burnuzul, pot
să-mi descopăr faţa către lume.

Relaţia dintre horoscopul lui Henry şi al meu. Aceste

două teme, zice Moricand, sunt intim legate, dar în special
în planul intelectualului. E un fel de fundament spiritual.

Ciudată... înflăcărarea. Mergeam noaptea pe străzi, să-

rutându-ne printre frazele scurte, neterminate. Deodată,
mâna lui foarte caldă, foarte grea s-a aşezat pe gâtul meu,
gura lui pe a mea, şi brusc am fost atât de infinit conştientă,
atât de complet, devastator de conştientă de foc, de dragoste,
că aproape am căzut în genunchi binecuvântând nu ştiu pe
cine, pentru că pot spune cu adevărat că am cunoscut cele
mai înalte culmi ale pasiunii, ale pasiunii totale, senzuale şi
mistice. Atât Henry, cât şi Gonzalo, în feluri diferite, au fost
nişte amanţi minunaţi, am primit şi am dăruit toate mân-
gâierile posibile în lumea oamenilor, şi asta e cea mai mare de
bucurie ce poate fi cunoscută pe pământ. Dragoste, pasiune,
tandreţe.
Gonzalo spune că tandreţea mea e extraordinară, că e de
sorginte spaniolă şi că nici o americancă nu are căldură şi
blândeţe, pe lângă pasiune.
Explorăm împreună viaţa lui în Peru, viaţa la Lima, viaţa
cu indienii. Când îmi exagerez laturile diabolice, o fac pen-
tru că atunci când Gonzalo spune „ Bandida, que bandida mi
chiquita “, mă sărută cu şi mai multă fervoare.
Către Barthold Fles: Dacă aş fi realizat pe de-a-ntregul ce
om schimbător, temperamental, pe care nu te poţi baza eşti,
aş fi spus: Bun, îmi place asta la oameni, toţi prietenii mei sunt
schimbători, nu se ţin de cuvânt, rătăcesc de colo-colo, foarte
bine, numai că nu lucrez cu ei, nu-mi pun planurile, speranţele
sau activităţile în mâinile lor. Munca mea o ţin pentru mine.
Cu excentricii stau de vorbă în cafenele. Asta înseamnă că sunt

321
 dispusă să stau de vorbă cu tine în cafenele. Ştiu că o să mă
simt bine. Dar mai înseamnă şi că vreau să-mi dai înapoi cartea
despre Lawrence şi manuscrisele la romanul despre tata. Nu-mi
place cât timp s-a scurs de când le-ai luat, timp în care altci-
neva ar fi făcut o mie de lucruri pentru mine. Nu-mi place fap-
tul că nu răspunzi la scrisori, că ai venit şi ai plecat fără să-mi
dai nici o veste. Ceea ce-mi place la un prieten nu se potriveşte
cu lucrurile de care am nevoie de la un agent: ordine, conti-
nuitate şi încredere. Aşa că te rog să-mi returnezi ambele cărţi
cât mai repede posibil. Bonjour, prietenul meu, adio, agentul
meu literar.

18 august 1936
într-o seară, când Gonzalo a venit cu Helba şi ne-am plim-
bat împreună cu Joaquin, am ajuns la disperare privindu-ne,
fără să ne putem săruta. După ce ne-am despărţit s-a dus la
Roger, a stat acolo şi s-a gândit la mine. A luat exemplarul
lui Roger din Tropicul Cancerului. A sărit în sus de durere,
furie şi dezgust. Aşadar, ăsta era bărbatul căruia mă dăru-
iam. Brutalitate, realism, meschinărie, vulgaritate. Avea să se
urce pe un vapor şi să nu mă mai vadă niciodată. Ce fusese
viaţa mea, în ce fel de lume trăisem, în promiscuitate, mi-
zerie şi vulgaritate ? Şi totuşi eu, eu eram ceea ce eram, ceea
ce iubea el. Iar ăsta era scriitorul despre care eu spuneam
că e valoros. întunecaţi şi chinuiţi, ne-am întâlnit doar pen-
tru o oră. N-a vrut să-mi spună ce îl apăsa, iar eu eram de-
parte de a ghici. „Ce-o să ne mai certăm în seara asta“, a spus.
M-am gândit că pe tema comunismului. Când a explodat,
când ne-am întins unul lângă altul, am încercat să-i explic
că ăsta era Henry înainte de a-1 cunoaşte eu, că oricum nu
era Henry cel pe care îl ştiam; el mi l-a arătat pe Adevăratul
Henry (astăzi, când femeile se reped la Henry şi îl întreabă:
„Cine e ultima ta pizdă ?“, Henry roşeşte şi se îndepărtează
brusc de ele).
— Dar toată urâţenia din mintea lui, din el...
— Urâţenia are caracter, Gonzalo, ca în caricaturile lui
[George] Grosz sau ale lui Goya.

322
 După un timp însă am realizat că furtuna nu era decât
gelozie şi emoţie şi că tot ce spunea era iraţional, contra-
dictoriu, nechibzuit, aşa că tot ce puteam face era să încerc
să-l vindec pe Gonzalo. Apoi totul m-a copleşit, lucrurile
care mă făceau să sufăr la Henry, gustul lui pentru vulgar,
meschin, superficial. Şi am început să plâng.
— Astăzi, oamenii cu care pot trăi nu sunt prietenii lui.
Atunci Gonzalo a fost mişcat. Am spus:
— Ai răscolit un trecut pe care îl uitasem.
— Nu e trecut, a răspuns Gonzalo, cu aceeaşi intuiţie pe
care o avea şi Rank, de parcă ar fi văzut conturându-se încă
umbra lui Henry.
Iar a doua zi l-am văzut pe Henry şi tot ce detest la Henry;
contrastul dintre el şi Gonzalo este atât de violent încât nu
mă pot abţine de la comparaţii. Şi îi fac o scenă lui Henry
în legătură cu un lucru pueril, o scenă oarbă, plină de amă-
răciune, de deziluzie, fără un motiv concret, inexplicabilă,
pe care el o suportă cu capul plecat, şi sunt atât de tristă că
mi se face rău, pentru că Gonzalo nu mă face fericită cu ob-
sesia lui pentru politică. E dragoste şi pasiune, dar nu împli-
nire ori fericire. El e plin de fisuri, de dualităţi, de contradicţii.
Plin de secrete. Şi când îl forţez să facă mărturisiri găsesc
licăriri de înţelegere, licăriri de luciditate, împreună cu o mare
orbire, o absenţă a unei viziuni fundamentale, mereu lip-
sind esenţa. L-am vindecat de atacurile lui la adresa „tur-
nului de fildeş" şi a artei, pentru că îi spun:
— Ei bine, dacă vrei să iau atitudine, asta pentru mine
înseamnă acţiune. Propriul tău conflict între individualita-
te şi colectivitate se datorează ezitării tale de a acţiona...
— O să-ţi spun sincer, Anaîs, nu ştiu ce să fac.

Nu-1 pot ajuta, pentru că, după cum am spus, suntem

în perioada de envoutement (fermecare) a dragostei noastre.
Când ne întâlnim suntem flămânzi, ne îmbătăm unul cu ce-
lălalt. Nu-1 pot îndemna să se ducă în Spania ca să fie ma-
sacrat. Nu-1 pot îndemna să devină troţkist, pentru că ştie

323
că îmi trăiesc până la capăt ideile. Ştie asta. Ştie că odată ce
credinţa mea va fi aprinsă, nu voi sta să-mi scriu liniştită
cărţile. Dacă nu mă aprind, sunt indiferentă. Nu poate fi
vorba de moyenne. Doar de extreme. Şi stăm acolo, dogorind
de dragoste, şi ne trezim la fel de flămânzi, fără să hotărâm
nimic. In zori ne ridicăm şi plecăm, pe jumătate adormiţi,
la cafeneaua de la Denfert-Rochereau. Cumpărăm un ziar.
Sânge, masacre, torturi, cruzime, fanatism.
Gonzalo, la trei după-amiaza, face schiţe la Colarossis. Ii
fac o vizită. îl privesc lucrând, dezvăluind latura serioasă, gravă
a firii sale. O clipă mai târziu s-ar putea să fie beat şi să râdă
la Dome.

Henry se smiorcăie pentru că Franţa era singura lui spe-

ranţă de stabilitate. E dependent de oraşe, de lucruri exte-
rioare ca să nu se dezintegreze. Mi-e milă de el, dar ştiu acum
că în nici un bărbat care mă caută, mă iubeşte, mă adoră,
în nici un bărbat cu care mă culc n-o să găsesc forţă.

20 august 1936
Forţa asta pe care o dau altora - tu, jurnalul meu, ştii de
unde izvorăşte. Păcat că tu mă vezi întotdeauna în cea mai
nefericită ipostază. Tu mă auzi gemând şi lamentându-mă,
dar când gem aici, mi-am făcut deja efectul asupra celor-
lalţi. Când îl văd pe Henry a doua zi, el a fost afectat şi fie
lucrează, fie luptă pentru coeziune. Când îl văd pe Gonzalo
nu se mai duce la Dome, ci petrece câteva ore pe zi dese-
nând şi cântând singurătatea şi izolarea. Lucrurile şi oame-
nii se schimbă. îmi odihnesc capul aici şi plâng, blestem şi
mă smiorcăi. Dar când te părăsesc, te părăsesc numai ca să
creez şi să dau viaţă. Trăiesc într-o epocă de disoluţie şi dez-
integrare. Astăzi, nici măcar creaţia şi arta nu sunt conside-
rate o vocaţie, un destin, ci o nevroză, o boală, un substitut.
Am numit jurnalul ăsta „în derivă". Am crezut că şi eu mă
dizolvam. Dar jurnalul şi cu mine, împreună, părem să men-

324
ţinem întregul. Eu mă pot dizolva doar pentru scurtă vre-
me; atunci trebuie să creez şi să mă reintegrez. La primul meu
contact cu Gonzalo m-am dizolvat. Acum devin întreagă.
Dezintegrarea lui Henry este o fleur de peau, spunea
Gonzalo. A mea e mai profundă. Eu nu sunt zdruncinată de
un oraş, ci de o persoană. Acum înţeleg chinul pe care îl
simt acolo unde văd lejeritate, abandon, decădere. Nu e ge-
nul meu. Eu mă dizolv în dragoste, dorinţă, pasiune, sen-
zualitate, nu-mi pierd voinţa decât prin eşec, înfrângere,
masochism, moarte. Henry face acum, în Tropicul Capri-
cornului, cea mai bună descriere a vidului, a dezintegrării,
a decăderii. El simbolizează maladia omului modern. El e una
cu haosul lumii, al oraşelor, al străzilor. Anonimatul lui mă
torturează cel mai tare pentru că e unul colectiv, pierderea
sinelui. Eu nu mă pierd. Dezintegrarea lui mi se pare mai
fatală decât a mea. Când trec de la o viaţă cu Henry la nişte
nopţi cu Gonzalo şi zile cu Hugh, ăsta e un circuit, o viaţă
extinsă, dar nu o dizolvare, deşi sunt în pragul dizolvării în
fiecare clipă.
Cruzimea mea faţă de Henry pentru pasivitatea lui. Cum
îl torturez când mă răneşte! Făcându-1 gelos, pomenind ca-
fenelele în care am fost, plimbările prin oraş. Apoi îi storc
nişte vorbe sau gesturi de iubire, pe care atitudinea lui de
chinez le înăbuşă atât de des. Admiră foarte tare lipsa de
compasiune a chinezilor. După ce îl pedepsesc pe Henry
pentru cine ştie ce mică inerţie, îl iubesc mai mult. Aşa că ieri
eram din nou apropiaţi, într-o tandreţe profundă, vitală. M-am
trezit după dezmierdările noastre vorbind în spaniolă. El
m-a tachinat, zicând: „Te-oi fi culcat cu vreun spaniol".
Toate elementele perversităţii - iubesc ceea ce nu pot ad-
mira, viaţa lui Henry.
La zece m-am întâlnit cu Gonzalo şi am devenit din ce în
ce mai conştientă că el e amantul din vis. „Uamant esclave
quipourrait etre bourreau“, spunea Charpentier.
Cântând în întuneric: „ Espana que te mueres, No bas
sabido que te quiero

325
 22 august 1936
Roger Klein s-a întors din Spania, la unu dimineaţa, şi
ne-a găsit pe mine şi pe Gonzalo în patul lui. Pentru prima
oară într-un pat - până atunci ne culcaserăm pe o saltea pe
podea, fără aşternuturi, „bârlogul opiomanului", cum o nu-
meam noi. Gonzalo furase un mic felinar roşu de pe unul
din indicatoarele unei străzi în construcţie, care dădea o pa-
lidă luminiţă gălbuie. Ne cufundaserăm în noaptea aceea în-
tr-un fel de moliciune fără sfârşit, un izvor de căldură şi
fuziune, în acea contopire de răsuflări şi capitulări ale în-
tregii fiinţe care duce la uniuni totale, la iubiri periculos de
profunde. Treaptă cu treaptă, ca treptele care urcă spre gar-
soniera lui Roger, păşiserăm tot mai adânc unul în altul, fie-
care deschizându-se tot mai mult. Treziţi din somn de Roger,
am ieşit. Am petrecut restul nopţii la Hotel Anjou; cercul fa-
tal al sacrilegiilor, amintindu-mi şi de Henry, şi de Eduardo.

In noaptea următoare, ciocnire cu Gonzalo, când aveam

doar o oră pe care s-o petrecem împreună. Gonzalo vor-
beşte violent, extravagant, nedrept, iar şocul neînţelegerii
este la fel de dureros pentru mine ca atunci când m-a atacat
Henry pentru prima dată în grădina de la Louveciennes. Mă
trezesc brusc la prima neînţelegere, la prima ciocnire, la prima
separare.
Chinezii spun că viitorul e doar o umbră a trecutului. Exis-
tă o umbră a trecutului pe drumul meu şi un anume contur
al lui, văzut într-un anume moment, mă poate face să tre-
sar de parcă m-ar fi străpuns un cuţit. Am simţit această tor-
tură când Gonzalo a atacat lumea în care trăiesc, civilizaţia
anglo-saxonă, lipsa mea de atitudine politică, o frază din car-
tea mea. E un asemenea chin, o asemenea teroare, un sen-
timent al discordiei şi al luptei, o oboseală şi senzaţia că toate
rănile mele vechi au fost redeschise, încât atac ca un animal
din junglă. Am devenit rigidă, furioasă, imposibilă, plină de
amărăciune, închisă şi am ripostat, l-am rănit, i-am spus că

326
nu mai vreau să-l văd a doua zi - cine era el să mă atace pe
mine, ce făcuse el cu viaţa lui ? L-am rănit, pentru că în timp
ce-i spun asta îmi dau seama că a reînceput să deseneze, că
luptă pentru prietenii lui alcoolici, că bea mai puţin.
Ne rănim unul pe altul.
Şi în asta el a găsit o plăcere voluptuoasă, în vibraţii, în
durere, în răni. Mi-am amintit chiar cuvintele lui: „Cu cru-
zime mă poţi face să creez..."
Dar orele de conflict m-au distrus. Aveam să încep oare
0 nouă luptă pentru propria-mi existenţă, avea să fie ăsta un
nou duel, ca acela cu forţele distrugătoare din Henry ? Nu
puteam suporta. Eram obosită. Voiam unitate. I-am scris
obişnuita scrisoare marca Anaîs, plină de cruzimi pe care nu
1 le putusem spune niciodată, am citit-o împreună cu el, am
ars-o, mi-am regretat cuvintele, am dat vina pe menstruaţie,
pe furtuna selenară, pe umbrele trecutului, pe contorsio-
nările mele, pe frica paralizantă de cruzime şi distrugere; am
înnebunit din nou pentru câteva zile, simţind ura muncito-
rilor de pe stradă aliaţi cu fraza lui Gonzalo: „Vreau să-ţi
trezesc conştiinţa de clasă", şi răspunsul meu: „Acum am
o atitudine de nezdruncinat. O să rămân în afara lumii, din-
colo de temporal, dincolo de toate organizaţiile lumii. Nu
cred decât în poezie".
— Dar misticismul lui Marx...
— Nu e misticismul meu.
— Misticismul tău nu e unul religios.
— Arta e religia mea.
In aceeaşi zi, după vizita lui Gonzalo după-amiază, am
plecat de la Henry la miezul nopţii, lăsându-1 tandru, cu un
amestec de suferinţă şi plăcere, am dat colţul străzii, am tre-
cut pe lângă cafenea şi am ajuns la o alta, unde mă aştepta
Gonzalo. Cu câteva ore înainte, îl lăsasem pe Gonzalo în
faţa uşii Colettei şi ocolisem casa acesteia, îndreptându-mă
spre garsoniera lui Henry.
Eu şi Gonzalo suntem literalmente beţi de sărutări. E
trei dimineaţa şi ne plimbăm, oprindu-ne doar să ne săru-
tăm cu disperare.

327
 — Ce dulci sunt certurile noastre, zice el. Cum a fost sea-
ra la Colette ?
— Hablamos chino.
— Da, da, aţi vorbit în chineză, a râs el, şi noi doi am vor-
bit în chineză, şi totul e în chineză şi lipsit de sens, în afară
de sărutul în care te simt a mea.
Stăteam pe o bancă şi priveam umbra crengilor pe as-
falt. I-am povestit despre trecutul care era umbra viitoru-
lui. în faţa unui magazin atârna o uriaşă cheie aurită. Am
spus: „Gonzalo, ia-o ca să descuiem o casă pentru noi, un-
deva. Acum că s-a întors Roger, no tenemos casita, nu mai
avem casă“.
Şi nu putem suporta camerele de hotel. Amândoi am fost
trişti în camera de hotel.
Contrast: Gonzalo desfiinţează călătoria în jurul lumii
a lui Cocteau, pentru că nimeni nu ar trebui să scrie despre
Grecia, Egipt, India şi China în timp ce Spania e în flăcări;
dar când mă întâlnesc cu Henry, scrierile lui Cocteau de-
spre China sunt singurul lucru pe care îl citeşte în ziare şi,
imediat, se reinstaurează visul în locul violenţei, brutalităţii,
sadismului şi holocaustului sinucigaş al spaniolilor.

23 august 1936
Gonzalo, nu putem să ne ducem într-o cameră de ho-
tel, şi nici într-un apartament, în casa altcuiva. Va trebui să
fie ori o rulotă, ori o ambarcaţiune.
— O rulotă! s-a aprins Gonzalo.
Ideea ne-a transformat, ne-a transportat.
— O rulotă! O rulotă, un loc în afara lumii care să fie
al nostru, Anaîs. Putem să închidem uşa întregii lumi. îmi
dă un sentiment de posesie. Tu o să vii devreme şi o să ne
pregătim cina la foc. O s-o vopsim în culorile tale. Eu o să
am un refugiu, un loc unde să evadez, să fug de mulţime,
de oameni. Dar să păstrezi secretul. Nu vreau să ştie nimeni.
Promite-mi.

328
 Ne plimbăm şi visăm. îmi imaginez un milion de scene,
cum îmi aduc costumele, câteva cărţi. Gonzalo visează, in-
ventează.
De multă vreme Gonzalo îşi dorea să doarmă în patul
meu, din dormitorul meu, care e acoperit cu catifea neagră.
Hugh a plecat la Londra. Aşa că m-am îmbrăcat în costu-
mul meu spaniol de Maja, am aprins lumânările aduse de
la Fez şi el a venit. De trei ori m-am îmbrăcat în costumul
spaniol pentru amanţii mei. Pentru Henry, care nu a înţe-
les nimic, a fost doar speriat de ciudăţenia faptului; pentru
Rank, care a reacţionat admirativ, exaltat, umil, dar care nu
a intrat în consonanţă cu el, căci îl găsea exotic, teatral; şi
pentru Gonzalo. Când a intrat Gonzalo, cu părul lui negru
bogat pieptănat drept, cu aerul lui de grandoare, de nobleţe,
ce imagine a reflectat oglinda mea! Ce frumuseţe - înalt,
întunecat, intens, amantul din vis; şi eu atât de palidă, cu
ochii negri de-a binelea, cu gura ca o garoafă, cu toate amin-
tirile rasei mele fierbându-mi în vine. Eu trăiam dincolo de
rasă, în afara ei, dar rasa e o realitate, o realitate a sângelui.
O noapte ca în transă, pătrunzând tot mai adânc în stratu-
rile fiinţei celuilalt. Gonzalo refuză posesia, o pune deoparte,
pentru a naşte noi lumi de tandreţe, noi expresii, pentru a
extinde rezonanţele, căutând nu se ştie ce; căutând să uite
de sex pentru că, spune el, el şi cu mine ne cufundaserăm
în realismul acestuia; căutând noi tărâmuri, noi senzaţii încă
netrăite.
Pentru a găsi dragostea, infinitul.
Pasiunea asexuală curge peste tot în jurul nostru. Bra-
ţele mele îl cuprind, săruturile se multiplică, se întind, aco-
peră trupul şi răsună, cu un ecou infinit, prin carnea devenită
adâncă precum o catedrală. Ce transe, ce visuri, ce valuri şi
explozii de săruturi. Săruturi în somn, suflete atingându-se.
Sex ce palpită, dar nu i se răspunde, astfel că sufletul e cel
care pulsează, pulsează în tâmple şi în corpuri. „Răceala se-
xului", spunea el, „a sexului pur". Toţi se plâng. Spuneam
asta şi când Henry voia numai sex şi cel mai adesea vesel,

329
fără sentimente, fără emoţie. Eu o fac întotdeauna cu emo-
ţie. Gonzalo cu emoţii nesfârşite, cu toate nuanţele şi tră-
săturile sentimentului, cu o mie de schimbări. Din când în
când, ne simţim recunoscători.
— In ce moment crucial ai apărut, Anai's.
— Tu ai apărut tocmai când eram mai nefericită, Gonzalo.
Câte lucruri bogate şi minunate dezgropăm, câte am în-
gropat pentru a trăi vieţile altora. Dezgropate. Delicii. O mie
de delicii. îmi răsucesc trupul, îl înfăşor cu trupul meu. Creez
peste tot în jurul meu o atmosferă caldă.
Teama de dragoste profundă nu e în noi, nu e în Gonzalo,
pentru că el se dăruieşte total vieţii, el nu e nevrotic şi, slavă
Domnului, e un estet, şi nu un artist. M-am temut de adân-
cimile acestei iubiri şi m-am apărat împotriva ei cu Henry
şi George. M-am temut că o să pierd pământul, aşa că m-am
zbătut să-l ating. Iar acum pământul nu mai pare atât de pre-
ţios, pare greu şi prozaic, îmi înfrânează zborul, e prea mare.
Mă gândesc la viaţa mea cu Gonzalo ca la un vis şi o pa-
siune. Sunt recunoscătoare. Sunt binecuvântată. După ziua
în care Hugh şi Helba au stat de vorbă singuri (Hugh o psiha-
nalizează pe Helba), iar Gonzalo şi cu mine ne-am dus la
o plimbare ca să ne sărutăm, aproape sub ochii lui Hugh,
sau ai lui Joaquin, am vrut să mă duc la biserică, să mulţu-
mesc cuiva, plină de recunoştinţă.

O zi şi o noapte din viaţa mea: dimineaţa, trimit scri-

sori creaţiilor mele umane, pacienţilor mei. Vine Betty să-mi
citească din manuscrisul ei. înfloreşte. Spune: „E ciudat, to-
tul pare să fi devenit atât de real, atât de apropiat, atât de
vital". Pun paginile ei într-unul dintre dosarele mele, îl cap-
sez de formă şi o trimit acasă. La croitoreasă, îmi fac o rochie
din şalul hindus, dar nu am unde s-o port. N-are impor-
tanţă, e necesară, e poetică, stă atârnată acolo, e simbolică,
face parte din ritual; poate dacă port rochia asta lumea va
înceta să se dezintegreze şi să moară. Aş putea stăvili mize-
ria monotoniei, opri expansiunea prozaicului. Port rochia

330
pentru Hugh, care e trist pentru că nu-mi mai poate pro-
teja visele, aşa cum şi eu sunt tristă că nu pot să-l ţin pe Henry
complet în afara clocotului lumii. îl sărut pe Hugh uşor, pe
ceafă, şi el spune:
— Arăţi aşa de bine, de ce arăţi aşa de bine ?
Răspund:
— Pentru că am făcut dragoste aseară.
Am făcut dragoste cu el şi am îndurat-o cu ochii închişi.
Dar Hugh e fericit şi citim ziarele împreună.
La două şi jumătate sunt cu Henry, care spune: „Hai să
ne facem siesta". Soarele străluceşte pe patul lui şi Henry mă
posedă cu o naturaleţe simplă, sănătoasă, care atinge supra-
faţa pielii mele, şi orgasmul e puternic, dar mi se pare în-
depărtat, pentru că e un orgasm fără pasiune, fără miracol,
am orgasm, dar miracolul nu mai e acolo, simt o plăcere fi-
zică fără ecouri, ca atunci când mănânc.
îi citesc paginile, caut să-i redau senzaţia de siguranţă
ca să poată lucra. Ar trebui să-i cer să renunţe la atelier, să-şi
ia o locuinţă mai ieftină, dar mi-e milă de el când spune:
„E singurul loc unde mi-am găsit pacea". Aşa că cedez din
nou şi discutăm în joacă despre viitoare călătorii, în timp
ce eu mă întreb cum am putut suporta să fiu despărţită o
zi întreagă de Gonzalo.

Cină cu Henry. Suprarealism englezesc. Cendrars. Mino-

taurul. „Nu simt nici un fel de compasiune", a spus Henry,
„dar reacţia defensivă a început de când eram copil. Nu pot
să-l înţeleg până la capăt decât pe omul care moare de foa-
me. Nu drama din Spania." I-am adus o faţă de masă şi cear-
ceafuri. îi povestesc ce citisem în Cabala.
Cabala. La zece seara mă întâlnesc cu Gonzalo într-o
cafenea şi spun: „Steaua ta se numeşte Autare". Ne plim-
băm până încep să mă doară picioarele, ne plimbăm săru-
tându-ne, iar Gonzalo îmi arată desenele lui cu bătrâne
groteşti şi beţivi. „De ce desenez atât de febril pentru tine,
când tu nu mi-ai cerut să desenez, ba chiar ai spus « Mă bucur

331
că nu scrii şi nu lucrezi, Gonzalo » ? Ce forţă e în iubire, ce
forţă e în tine, chiar şi când dormim unul lângă altul. Simt
că se întâmplă lucruri atât de ciudate!"
Dăruiesc mai mult de jumătate din ceea ce am; de asta
nu mă pot concentra asupra problemelor mai mari ale lu-
mii : lumea mea individuală, viaţa mea personală sunt per-
fecte, prin a dărui şi a primi, pline până la revărsare. Şi atâtea
nevoi imense lângă mine, în jurul meu. Plutirea este o plu-
tire prin plenitudine şi bogăţie împărtăşită.

31 august 1936
Quai de Passy treizeci. In Peru nebunia se tratează du-
când bolnavul lângă o apă curgătoare. Apa curge, el aruncă
pietre în ea şi nebunia îl părăseşte.
Aşa că mă uit la Sena, aud strigătele oamenilor: „ La Ro-
cque aupoteau!“, Gonzalo şi cu mine ne sărutăm, la fel cum
odată, de la fereastra trenului, am văzut brusc toţi copacii cu
capetele în pământ şi rădăcinile gesticulând în aer; am auzit
cuvintele: Rădăcini, rădăcini! şi o nouă House of Incest a
început pe când eu şi Hugh ne duceam într-o vizită insipidă
la familia Turner, iar capul lui Gonzalo apărea oriunde mă
uitam, ca un cap mitologic.
Intr-o lume în care toţi sunt bolnavi de dispersie, în care
toţi se risipesc, slăbesc, se scindează, înşală, se dizolvă,
Gonzalo poate arde complet, cu o intensitate care dă gla-
sului său, până şi la telefon, o vibraţie ce-mi face părul să se
ridice ţeapăn, precum copacii de pe marginea drumului. Sena
curge şi eu arunc pietre, dar nebunia nu se vindecă şi House
of Incest numărul doi se deschide cu rădăcini şi cu pagina
despre frică, astfel că revoluţia mă va găsi nebună de visuri,
de pasiune pentru Gonzalo.
Când începe dragostea adevărată ?
La început au fost un foc, eclipse, scurtcircuite, fulgere
şi artificii; apoi tămâie, hamace, droguri, vinuri, parfumuri;

332
apoi spasm şi miere, febră, oboseală, căldură, curenţi de foc
lichid, sărbătoare şi orgii; apoi vise, viziuni, lumina lumâ-
nărilor, flori, tablouri; apoi imagini din trecut, basme, po-
veşti, apoi pagini dintr-o carte, un poem; apoi râsete, apoi
castitate.
f v 1 • 1 A.1 1A A uA A

In ce moment pătrunde cuţitul atat de adanc m rana meat

carnea începe să plângă de dragoste ?
La început, putere, putere, apoi rana, şi dragostea, şi dra-
gostea, şi temerile, şi pierderea sinelui, şi darul, şi sclavia. La
început eu am domnit, am iubit mai puţin; apoi mai mult,
apoi a început sclavia. Sclavie în faţa imaginii lui, a miro-
sului, dorul, foamea, setea, obsesia.

Hilaire Hiler scrie: „The House of Incest e foarte tristă

şi, în acelaşi timp, alină ca un drog ce poate stimula şi calma
deopotrivă".

Spun oamenilor că nu scriu, dar povestea continuă să se

ţeasă aici, scrisul care nu e scris, ci respiraţie.
Respiraţie.
Iubire. îl dezmierd din nou pe Gonzalo.
„La Rocque aupoteau!“

Rebecca West îmi telegrafiază să-mi rezerv seara de luni

pentru ea.
Moricand spune: „Eşti într-o etat de grâce. Pentru tine
basmul e posibil".
El mă înţelege, el înţelege lungimile de undă mai ample
ale vieţii mele, ceea ce el numeşte Ies ondes - ca un radio di-
vin şi misterios, totul din cauza lui Neptun, spune el, şi mie
îmi place felul lui de a trăi el însuşi într-un vis.
Noaptea, în faţa ferestrei mele, nişte muncitori con-
struiesc fundaţia pentru Expoziţia din 1937, Moscheea din
Timbuktu, palate algeriene, pagode indiene şi chinezeşti, o
fortăreaţă marocană de deşert; şi în jurul edificiilor vor fi
montate vase chinezeşti, vase malaieziene, şampane.

333
 3 septembrie 1936
M-am mutat la marginea cartierului aristocratic, chiar
la margine, lângă un pod care mă poate duce pe malul stâng,
în Montparnasse, în Denfert-Rochereau, unde locuieşte
Gonzalo, în Alesia şi Montsouris, unde locuieşte Henry.
Metroul ne duce şi ne aduce, bogaţi, săraci, ne duce şi ne
aduce cât e ziua de lungă. Gonzalo stă noaptea pe pod după
ce se desparte de mine şi aşteaptă să se stingă lumina în ca-
mera mea. Sau vine când nu ne putem întâlni şi îmi priveş-
te fereastra. Fereastra largă, foarte largă e deschisă în faţa mea.
Văd luminile de pe râu, Turnul Eiffel luminat, luna roşie
şi, pe malul celălalt al râului, Roşii ţin o întrunire ca s-o as-
culte pe Passionaria, femeia-comunist. Gonzalo e acolo. Cu-
rând, o să vină să mă ia. Vrea să văd şi eu, să aud. Inima mi-e
încordată, în fibrilaţii. I-am auzit cântând acum o oră, când
au intrat mărşăluind. Trec taxiuri, pline de oameni care cân-
tă, fluturând steaguri roşii. Ce încordare şi furie oarbă simt
faţă de ei! Oarbă, iraţională. Instinctul a ales. îl urăsc pe mun-
citor. Urăsc colectivitatea, urăsc masele şi urăsc revoluţiile.
Dragostea de frumos m-a adus aici, la o întrunire co-
munistă. Dragostea pentru un zeu brun cu un corp bun
de adulat, făcut pentru dragoste, viaţă şi dezmierdări.
Dar întreaga mea fiinţă se opune - cu violenţă - şi con-
flictul mă sfâşie. I-am auzit cântând în timp ce luam masa
cu mama şi Joaquin. Mi s-a oprit inima în loc.

10 septembrie 1936
A venit Gonzalo şi a spus: „Nu mergem la întrunire. îmi
pare bine că am scăpat de acolo. Devenisem neliniştit gân-
dindu-mă că mă aştepţi. Ţi-am văzut fereastra luminată tot
timpul cât am trecut podul. Ce mi-ai făcut ? întrunirea nu
m-a mişcat. La Passionaria. Vorbe. O mulţime de vorbe şi
de cântece. M-am dezintegrat. Urăsc masele. Chiquita mia,
tu eşti mai importantă decât orice altceva".
Săruturi într-un infinit schimb de arome.

334
 în acest ocean de arome puternice, vizita Rebeccăi s-a
pierdut. Nici o urmă a trecerii ei. Nu s-a putut ridica la înăl-
ţimea beţiei din Rouen, e apăsată de lucruri triviale, vrea să
ştie de unde am haina şi în acelaşi moment spune: „Tu o să
fii o foarte mare scriitoare, eşti mult mai înţeleaptă decât
mine, tu înţelegi atât de bine oamenii". Mi-a lăsat nişte flori
luminoase pentru că „oamenii simt nevoia să-ţi ofere lucruri
ciudate", iar eu simt un fel de deziluzie.

Citeam în Cabala despre ghicitul în globul de cristal; toate

formele de transă produc acelaşi efect magic de unitate. în-
treaga fiinţă este concentrată, topită, adusă în stare de transă
şi capabilă astfel de extaz. Extazul este momentul de exaltare
care te scoate din totalitate!
Eu sunt precum cristalul în care oamenii îşi găsesc uni-
tatea mistică. Datorită obsesiei mele pentru esenţial şi fap-
tului că las deoparte toate detaliile, banalităţile, interferenţele,
aparenţele, privitul în mine e ca privitul într-un glob de cris-
tal. Ei îşi văd destinul, eul potenţial, secretele, eul secret.
Rebecca a renunţat la infantilisme şi a devenit gravă. Aşa se
întâmplă întotdeauna. De asemenea, întotdeauna se sperie
de ce vede şi fuge.
Eu nu cedez niciodată conversaţiilor lor uşoare. Tac. Sar
peste foarte multe. Mă întorc cu spatele. Sunt mereu absor-
bită de acest nucleu al fiecăruia, îl urmăresc, mă interesează
numai când vorbeşte el. Miracolul pe care îl aştept, renun-
ţarea la superficial şi la falsitate, se petrece întotdeauna.
Când cucereşti, eşti şi mai rănit decât atunci când pierzi.
Pentru că simţi panica responsabilităţii. A fost oare influenţa
ta spre binele celuilalt ? A fost bine oare că l-am salvat pe
Gonzalo de comunism ?

11 septembrie 1936
O zi şi o noapte. Am deschis ochii cu dorinţa pe care o
simt frecvent de a cânta sau a dansa fără să ştiu de ce, dar
în camera mea deja se dansa. Razele soarelui reflectate de

335
Sena. Cum se face că sunt singură în patul meu ? Am ajuns
acasă abia în zori. Când am venit, peticarii scormoneau prin
tomberoane şi Ies clochards încă mai dormeau pe trepte.
Am ieşit din pădurea întunecoasă de dezmierdări, de mi-
rosuri, tânjind să mă rostogolesc şi să mă scald din nou în
mirosul părului său negru, să-mi acopăr faţa cu el, să-i simt
pielea, să mă afund în căldură, să plutesc divinizându-1, să
înot şi să respir în adoraţie, să-mi potrivesc mâna în jurul
sărutului nostru ca şi când ar fi o flăcăruie pe care o prote-
jez de vânt; o gură schimbătoare, atât de retrasă la început,
acum înflorind, umplând, ieşind în afară, rănită, topită, des-
chisă, udă. S-au schimbat curenţi între ochi, curenţi între guri.
Am atins atâtea straturi ale fiinţei, cu degete, guri şi cuvinte.
Mai întâi ochii, felinare şi stele, lumânări, junglă şi paradis,
iad şi dorinţă.
Gura singură atinge pântecul. Ochii emană nori de vise,
ceţuri de diamant şi sulf, dar gura singură atinge pântecul,
gura tremură, se mişcă, înfloreşte, buzele se deschid şi curge
răsuflarea vieţii şi gâfâiala dorinţei. Forma gurii influenţează
curenţii sângelui, tulbură, ridică, dizolvă. Să mă scald, să mă
rostogolesc, să mă răstorn ameţită într-un pat fierbinte - nu
există căldură ca aceea dintre două trupuri - ăsta e cursul vieţii.

Hugh a deschis uşa. „Aici erai, pisicuţo - nici nu te-am

auzit când ai intrat!" Janine intră încet cu micul dejun, cu
ziarele, cu scrisorile. Dacă sunt scrisori de la pacienţi, sunt
mereu la fel. Copiii mei. Scriu mereu despre adoraţie, imi-
taţie, identificare, recunoştinţă. Mereu veneraţie, mirare şi
mulţumiri pentru miracol. Mulţumesc pentru că m-ai re-
suscitat. „In curând, voi da un concert. îmi scriu cartea. Scriu
despre copilăria mea aşa cum tu ai scris despre a ta. încă mă
agăţ de tine. Mă simt singur. Nu am prieteni. Mă căsăto-
resc, datorită ţie. Nu am avut o cădere nervoasă de data asta,
datorită ţie. Aş vrea să fiu în cămăruţa ta de la Barbizon Piaza,
să stăm de vorbă. Tu m-ai eliberat. Mă simt mai puternic."
Nu simt nici un fel de iubire pentru ei, decât în momentul

336
miracolului, ca atunci când violonistul rus a plâns, pe Fifth
Avenue, la revelarea sensului vieţii sale; când femeia cu ră-
suflarea tăiată a căzut în genunchi la ieşirea din hotel; fata
care a plâns până s-a eliberat de coşmarul ei; primele pa-
gini ale scriitorului care făcuse un blocaj şi prima licărire
de viaţă din ochii lui. înviaţi din morţi. Nu am nici o legă-
tură personală cu ei. Nu pot să le întorc dragostea. Totuşi,
mă consum trimiţându-le scrisori magice. Ei nu sunt prie-
tenii mei. Ei mă idolatrizează, mă izolează, mă consideră
zeu şi interpret şi mă fac să mă simt singură.
Dacă e o scrisoare de la Moricand, el îmi mulţumeşte în
numele lui Neptun pentru activitatea mea, care-1 salvează
de sărăcia lucie. Ii arăt horoscoapele, le trimit la New York,
le traduc cu Henry, vorbesc cu Demse Clairouin. Dacă e o
scrisoare de la Thurema, e dragoste, egalitate, prietenie, cone-
xiune vitală. Dacă e de la Fraenkel, e boală şi univers static.
In timp ce fac baie, mă fardez, mă pudrez, mă parfumez,
sună telefonul. Am rupt-o cu Turner, care a fost ultima mea
redută în calea invaziei totale a dragostei profunde. Mă aban-
donez complet lui Gonzalo. La început nu reuşeam să-mi
îmblânzesc senzualitatea, pe care el n-o putea cuprinde, dar
dragostea adevărată m-a posedat atât de total încât atunci
când el ne-a obligat pe amândoi la castitate, fără posesie,
fără spasm, doar dezmierdări, am fost fericită. „Chiquita,
eres el ideal mio, tu cara, tu cuerpo, todos tus movimientos,
tu manera de moverte - eres mi tipo. “1
Visez din nou la Gonzalo, visez mereu la Gonzalo, în
timp ce copiez jurnalul din 1922 pentru Clairouin, în timp
ce scriu scrisori, în timp ce răspund la telefon. Visez mereu
la Gonzalo.
Vocea lui ruginită, întunecată, la telefon: „Pot să vin
acum ?“
„Vino! Vino!“

1 „Micuţa mea, tu eşti idealul meu, faţa ta, corpul tău, toate mişcă-
rile tale, mersul tău - eşti genul meu.“ In spaniolă, în original. (N.t.)

337
 Ne plimbăm, căutându-ne o rulotă.
Ne plimbăm prin satul de peticari şi ţigani care trăiesc în
suburbiile oraşului, la Porte de Montreuil. Sătucuri de co-
libe, cu drumuri late de un metru, cu garduri din lemn ne-
gru, putrezit. Colibe prăpădite expuse vântului şi frigului,
femei şi bărbaţi trăind în noroi, dormind pe cârpe, copii mici.
Toate scursurile oraşului, rămăşiţe, zdrenţe, ţevi sparte, sti-
cle, pantofi scâlciaţi, haine uzate, lucruri ce nu mai au nici o
culoare sau formă, resturi, obiecte sparte fără nume, zăcând
în noroi; şi bărbaţi care se apleacă peste ele, târguindu-se
şi sortându-le. Femei oferind sâni ofiliţi. Copii aducând apă
de la fântână.
Printre colibe - rulote, rulote mici ticsite de familii mari.
Un pat pentru toţi. Printre rulote şi colibe, o casă drăguţă
roşu cu negru, o casă de jucărie, cu o grădină în miniatură,
cu nişte enorme floarea-soarelui, scoici, porumbei; în fundul
grădinii, o căsuţă roşu cu negru, stranie şi ireală, asemenea ca-
selor din basme. Alături se află o colibă, a unui prieten al
lui Django, un ţigan care cântă la chitară, prieten cu Emil.
Emil mi-a povestit că la ţigani bărbaţii sunt făcuţi pentru
muzică; femeile muncesc pentru bărbaţi, vând dantelă şi
fură. Prietenul ţigan al lui Django ne arată o rulotă pe care o
vrem. Este roşie pe dinafară; înăuntru, un tavan portoca-
liu şi pereţi căptuşiţi cu piele, ca ai fregatelor antice. Un pat
suspendat, ca pe vapor. Mici ferestre arabe. Gonzalo nu în-
cape în ea în picioare. O vrem. Dar e numai de vânzare. Nu
ne-o putem permite. Iar ei nu vor s-o închirieze, pentru că e
ocupată de un mutile!
Am căutat şi am tot căutat, prin alte campinguri, alte porţi,
am văzut trupele care dau spectacole de bâlci. Roulotte â
vendre. Pas a louer! Sărutându-ne şi dorindu-ne un loc al
nostru, atât de obosiţi de întâlniri grăbite, de cămăruţa de
hotel din rue Vendome. Căutăm. Căutăm pe malul Senei o
ambarcaţiune. Greutăţi.

La ora cinei, sunt acasă la Henry, cu picioarele pline de

praf.

338
 Henry mă întâmpină cu o blândeţe care mă topeşte. E
una din zilele lui tandre. A scris atât de febril că se teme să
nu înnebunească. A ajuns atât de departe şi de adânc într-un
nou limbaj, într-un vârtej, învârtind lumi pentru a reda aro-
ma Broadwayului, a New Yorkului, încât e pierdut. E ame-
ţit şi singur. E recunoscător pentru relaţia cu mine, pentru
că sunt acolo. Mă atinge cu infinită tandreţe, secătuit de vi-
ziuni, şi cădem firesc în lumea noastră. Gonzalo-Leoncito îmi
curge prin vene, prin corp, şi fredonează continuu înăun-
trul meu. Capul lui zace în spuma veşnicei mele reverii. Nu
dispare, nu păleşte. E acolo, toată seara, tot timpul cât stau
cu Henry, prezent, bântuindu-mă.
Henry se duce la cumpărături în timp ce eu îi cos ceva.
Mâncăm simplu, liniştiţi, aceleaşi cuvinte, aceleaşi priviri, simt
o recunoştinţă pentru trecut, pentru tot ce a fost, recunoş-
tinţă pentru forţa pe care a turnat-o în mine, pentru darul unui
sine care îşi aparţine. „Femeilor", spune el, „nu le-au plăcut
cărţile mele, cum ai crezut tu că se va întâmpla. Aici n-ai avut
dreptate..."
E adevărat. Lor nu le place să fie depoetizate, naturalizate,
tratate din perspectivă sexuală, neromantic. Eu am crezut
că o să le placă. Mie mi-a plăcut, o vreme, pentru că fusesem
prea mult idealizată şi eram o femeie reală, care voia să fie
iubită cu pasiune şi depoetizată, dar toate astea, în cele din
urmă, rănesc, ucid o femeie; şi am simţit şi eu dezamăgi-
rea, iar azi am fost recunoscătoare pentru ploaia de iluzie
a lui Leoncito şi pentru vis. La gândul adoraţiei fierbinţi a
lui Gonzalo am simţit că mă clatin, aşa cum am simţit că
mă clatin când m-a privit, în metrou.
Stau culcată în întuneric cu Henry. Nu simţim nici o do-
rinţă, dar diamantul din mintea noastră, ochiul ascuns, se
roteşte fantastic! Vocile noastre se rostogolesc şi curg,
urcă şi murmură. Impletindu-se. Impletindu-se pe cărări de
clarobscur... Voie Lactee. Constelaţii de idei...
Am pornit în călătorie de la conflictul meu legat de jur-
nal. In timp ce scriu în jurnal nu pot să scriu o carte. Cărţile

339
mele nu sunt la fel de bune ca jurnalul. Asta pentru că nu
m-am dăruit lor; oare pentru că încerc să curg dual, să con-
semnez şi, în acelaşi timp, să inventez, să transform ? Cele
două activităţi, cea transformată şi cea naturală, sunt anti-
tetice. Dacă aş fi un adevărat scriitor de jurnal, ca Pepys sau
Amiel, ar trebui să mă mulţumesc să consemnez — dar eu
nu sunt. Vreau să completez, să transform, să proiectez, să
aprofundez; vreau această înflorire supremă care vine din
creaţie. In timp ce-mi citesc jurnalul sunt conştientă de tot
ce am lăsat nespus şi nu pot exprima decât prin creaţie, stă-
ruind, dezvoltând.
Henry zicea că nu permiteam să aibă loc în mine schim-
barea geologică - transformarea instrumentată de timp, prin
care nisipul devine diamant.
— Nu, este adevărat. Cred că îmi place materialul ne-
prelucrat, îmi place lucrul înainte de a fi transformat. Mi-e
frică de transformare.
— Dar de ce ?
— Pentru că e o îndepărtare de adevăr. Şi totuşi ştiu că
se obţine realitatea, pentru că recunosc că e mai mult ade-
văr astăzi în descrierea fantastică pe care ai făcut-o tu
Broadwayului decât în schiţele mele instantanee de la New
York.
Când eram mică am vrut să văd cum creşte o plantă. Dă-
deam pământul la o parte din jurul păstăii care creştea, ca
să văd.
Frica de transformare e oarecum legată de frica mea de ne-
bunie, frica de nebunia care deformează toate lucrurile. Mi-e
frică de schimbare şi de alterare. Scriu ca să combat această
frică. De exemplu, mi-era groază de cruzimea lui Henry aşa
cum altora le e groază de o viaţă cumplită, de tragic. Gă-
seam plăcere în descrierea bucuriilor noastre, a momente-
lor de seninătate, înţelegere, tandreţe, ca şi cum ar fi fost ceva
ce ar fi putut apoi să alunge răul, demonicul, tragicul. Eram
extrem de chinuită de nesiguranţă. Se întâmpla cam aşa: îmi
apărea un lucru minunat, ca flăcăruia unui chibrit pentru
un primitiv, un miracol. Ca şi primitivul, nu ştiam că se poate

340
repeta, că mai existau şi alte chibrituri, că puterea de a pro-
duce o flăcăruie era în mine. In această privinţă nu am progre-
sat deloc. I-am mărturisit această frică lui Rank. Frica de
schimbare a unui chip. Acum e frumos, uman, apropiat. Şi
deodată devine contorsionat, rău, crud. Dar în jurnal eu am
ambele chipuri. In timp ce scriu, risipesc frica de alterare.
Viziunea mea asupra lumii e instantanee şi eu cred în ea. E
realitatea mea. Transformarea pe care o cere creaţia mă în-
grozeşte. Pentru mine, schimbarea înseamnă tragedie, pier-
dere, nebunie.
Henry a fost surprins.
— Ei bine, dacă asta e boala mea, Henry, trebuie s-o ex-
prim total prin jurnal, să fac ceva din jurnal, aşa cum Proust
şi-a construit opera din boala lui, aceea de a analiza, nevoia
bolnavă de a urmări trecutul, obsesia de a-1 recâştiga. Tre-
buie să mă dăruiesc total jurnalului, să-l completez, să spun
mai mult, să-mi trăiesc boala până la epuizare. Până acum însă
m-am luptat cu boala; am încercat s-o vindec. Tu ai încercat
s-o vindeci. Rank a încercat s-o vindece.
— Problema, a spus Henry, este una de aritmetică. Nici-
odată n-o să ţii pasul cu zilele. Iar consemnarea lor n-o să te
satisfacă. O zi nu e totul. Consemnarea zilei continuă la ne-
sfârşit şi ceva mai important e lăsat la o parte, amânat, pier-
dut. O să fie ca o reţea uriaşă care o să te sugrume. Arta
necesită un soi de indiferenţă. Tu cedezi cultului tău primitiv
al vieţii, adoraţiei tale pentru ea. Şi fiecare zi de consemnare
opreşte curgerea. Fluxul se acumulează în nefericire, pro-
voacă o explozie, o transmutaţie. Te preocupă, de asemenea,
totalitatea. Spui, de exemplu, că eşti îngrijorată din cauza
portretului lui Eduardo. Nu e complet, ca al unuia dintre
personajele lui Proust. Vorbeşti ca un pictor.
— Vezi tu, simt că portretul lui Eduardo din jurnalul meu
este complet numai în momentele în care devine important
pentru mine, când intră în relaţie cu mine. Se ridică şi se
afundă,
apare şi dispare numai în relaţie cu mine. E ca o statuie fără
un braţ sau fără un picior, care a fost dezgropată şi trebuie
341
descifrată, al cărei mister trebuie dezlegat. Pe când în reali-
tate Eduardo are o viaţă a lui, o viaţă independentă care ar
trebui inclusă.
De ce nu sunt satisfăcută de o zi - poate numai pentru
că nu am făcut-o destul de plină cât să conţină infinitul ? O
zi din jurnal ar trebui să fie completă, ca o carte; şi toate spa-
ţiile pe care le sar, toate braţele care lipsesc, toate straturile
care nu sunt luminate pentru că nu le-am atins cu degetele
mele calde, nu le-am iubit ori dezmierdat, ar trebui să existe
acolo, în întuneric, ca însuşi misterul vieţii.
Care este cel mai important lucru pe care l-am exprimat
în cartea mea despre tata şi care nu e în jurnal ?
O zi atât de plină. Oare consemnarea împiedică zboru-
rile supreme ? Fiecare zi de consemnare se opune acelui lu-
cru important sau poate fi făcută atât de grandioasă încât să
poată deveni totul, infinitul ? E posibil ca acel lucru să în-
florească numai în uitare, în timp, în putreziciune, praf şi
falsităţi ? Dacă scriu în jurnal de frica nebuniei, atunci din
acelaşi motiv creează artistul, cum spunea Nietzsche. Căci
de vreme ce artistul este viziunea sa despre viaţă - despre
tragic şi cumplit - el ar înnebuni, şi numai arta l-ar putea
salva.

In zori Henry m-a posedat. A fost ca un secret între noi

în timp ce ne luam micul dejun, ceva ce s-a întâmplat în-
tr-un vis, un vis din trecut, de o oră. Mai târziu, merg pe
malul Senei, întrebându-i pe barcagii de o ambarcaţiune în
care aş putea trăi cu Gonzalo. Un jandarm mă urmăreşte cum
stau şi mă uit peste parapet. îşi închipuie că vreau să mă si-
nucid ? Arăt eu ca cineva care vrea să se sinucidă ? Mă ur-
măreşte cum cobor scările ca să vorbesc cu proprietarul lui
Nenette, o ambarcaţiune strălucitoare, adorabilă, cu drape-
rii de mărgele la ferestrele mici. încep să gândesc şi să mă simt
de parcă aş fi pe punctul de a mă sinucide. Şi de ce ? Pentru
că nu mă pot duce în Peru cu Gonzalo, pentru că el a spus:
„Dacă descopăr vreodată că nu eşti a mea şi numai a mea,

342
exclusiv a mea, dacă desopăr vreodată că te sărută sau te po-
sedă altcineva, o să plec şi n-o să mă mai vezi niciodată. Asta
m-ar omorî, chiquita". Pentru că scenele lui de gelozie ne
rănesc pe amândoi, ne sfâşie. Dar mă simt inocentă în urma
lor. Inocentă. Mereu inocentă. Inocentă în seara de sâm-
bătă când n-am putut ieşi cu Leoncito pentru că era seara
lui Hugh şi am încercat să dizolv Luminai, un somnifer, în
tisane a lui Hugh, iar el a observat culoarea noroioasă şi to-
tuşi am avut atâta noroc, am fost atât de ocrotită de Aii Baba,
zeul bandiţilor, că el a adormit la zece, iar eu am stat şi am
aşteptat în camera mea (după ce l-am implorat să mă lase să
dorm singură) până am ştiut că dormea, apoi m-am îmbră-
cat pe întuneric şi m-am strecurat afară din apartament cu
infinite precauţii, lăsând uşa de la intrare crăpată, pentru că
face zgomot când se închide, am coborât două etaje pe scara
de serviciu şi am luat liftul, am părăsit casa cu inima bătân-
du-mi cu furie ca să mă întâlnesc cu Leoncito la colţ, între-
bându-mă ce s-ar întâmpla dacă Hugh s-ar trezi în toiul nopţii,
cum se întâmplă adesea, şi ar veni în camera mea.
Gonzalo, uimit şi înfricoşat că nu mă voi simţi liberă să
stau cu el toată noaptea, gândindu-se că o să mă strecor ime-
diat înapoi în pat. Dar ne-am dus în cămăruţa peruană de ho-
tel şi Leoncito a fost foarte pasional, după zile în şir de dorinţă
înfrânată. La cinci m-am trezit, simţind că trebuia să plec
acasă. La cinci şi jumătate eram înapoi în patul meu, iar la şase
s-a trezit Hugh! Norocul bandiţilor. Nici un sentiment de
vinovăţie. Milă şi frică, da, îngrijorare la gândul posibilei
suferinţe a lui Hugh, teamă că ar putea afla Henry sau că
Gonzalo ar putea descoperi nopţile mele cu Henry. Dar nu
vinovăţie. Doar dragoste, o dragoste care mă umple, mă trans-
portă, mă obsedează; nu e nici timp, nici loc pentru regrete,
ezitări, oscilări sau laşităţi. Dragostea curge liber şi nechib-
zuit, zi şi noapte. Căci în dimineaţa de după noaptea asta
îi dau lui Hugh tot ce vrea, dezmierdări, posesie, o plimbare
cu bicicletele pe malul râului. Un dar pentru Hugh.

343
 Scrisoare către Eduardo: N-ai nimic de spus în afară de adu-
larea soarelui, sau a efebului, sau a altcuiva - cu excepţia Ana-
hitei, zeiţa lunii, zărită de muritori şi pornind în suprema ei
ascensiune mistică ? Nu sunt nebună, doar veselă. Se întâmplă
atâtea lucruri comice.

Ar trebui să scriu un imn de preamărire taxiului, care hră-

neşte visul, mă poartă peste tot şi îmi încurajează izolarea
şi reveria. Legănatul lui a dat naştere atâtor fantezii. Taxiul
este obiectul care seamănă cel mai mult cu vechile cizme de
şapte poşte. Răspunde nevoii mele de a face salturi, nerăb-
dării mele, dorinţei mele de reverie, continuă reverie. E vi-
ciul şi luxul meu. A sacrifica o călătorie cu taxiul e cel mai
mare chin pe care mi-1 pot provoca. în zilele de nebunie el
mă protejează, pentru că pot vorbi în voie cu mine însămi.
Cred că dacă îmi arunc ţigara pe fereastră ar putea să
aprindă un rezervor de benzină şi să provoace o explozie.
Când ezit, pot ezita mai mult, mai profund, mai cuprin-
zător şi mai îndelung decât oricine. Se întâmplă rar. întot-
deauna ştiu foarte repede ce vreau. Aleg extrem de repede ceva
dintr-o sută de obiecte din vitrină. De la fereastra autobu-
zului, trecând pe lângă un magazin, zăresc o pălărie şi ştiu că
e cea pe care o voi cumpăra. Instantaneu îmi place sau îmi
displace cineva. Instantaneu.

17 septembrie 1936
Gonzalo trece prin zile caste, fără posesie. Apoi prin zile
de pasiune şi senzualitate. Apoi are o criză de gelozie, ca
înainte, în care se zvârcoleşte şi se chinuie, agonizează, pune
întrebări, se îndoieşte de mine, pentru că spune că încă îl
simte pe Henry în preajmă. Ca să-l consolez, să-l liniştesc,
îi vorbesc despre dragostea moartă pentru tata, pentru Henry,
îi spun, râzând:
— Gelozia ta e necrofilă, toate astea sunt iubiri moarte!

344
 — Dar tu duci mereu flori la morminte! Câtă dragoste
ai faţă de morţi!
Ii spun:
— Astăzi n-am fost la cimitir.

Sunt momente în care universul mi se pare profund po-

trivit pentru mine, frumos, complet. Henry scrie magnific,
eu şi Gonzalo ne sărutăm, Hugh jubilează pentru nu ştiu
ce triumf în munca lui. Viaţă, creaţie, protecţie, pasiune.
Sunt profund convinsă de geniul lui Henry, care scrie
într-un crescendo spre nebunia pură. Romanul meu despre
Henry e profetic. Cum am scris eu despre el, „o nebunie
creată de viaţa însăşi“.
Astăzi spune că suprarealismul se naşte din viaţă. Asta e
adevăratul suprarealism. Henry - juxtapunere de poetic şi
urât. Henry e pentru mine singurul suprarealist autentic şi
creator. Ceilalţi sunt teoreticieni. El este suprarealist în viaţă,
în muncă, în caracter. Ceea ce mi-a plăcut la el a fost supra-
realismul. Ceea ce m-a făcut să sufăr a fost suprarealismul,
pentru că eu nu sunt suprarealistă.
Alaltăieri, când am ajuns, el scria intens şi mi-a spus: „Am
scris nebuneşte şi nu ştiu dacă e bine sau rău. Spune-mi tu.
Sunt total nebun sau am dreptate total ?“
Am citit paginile şi i-am spus că avea dreptate total.

După ce am scris aici deunăzi (despre artă etc.), am sim-

ţit pericolul de a transpune nevoia mea de artă în jurnal. Ast-
fel i-aş putea ucide cea mai mare calitate: naturaleţea. Trebuie
să mă scindez şi să fac ceva separat - e o necesitate. Nici
un fel de conştiinţă a perfecţiunii nu trebuie să pătrundă în
jurnal. Adio totalitate, planul meu de a scrie o zi şi o noapte
până atingeam perfecţiunea.

în timp ce vorbeam cu Henry despre scrisul lui m-am

întrebat de ce oamenii numesc totalitatea unicitate sau ex-
clusivitate. Eu mă simt întreagă în timp ce mă împart între

345
Henry şi Gonzalo, pentru motive atât de diferite. Sunt din
nou uluită de viaţă. Oare artistul nu aparţine niciodată Unu-
lui ? Şi totuşi mă simt întreagă în interiorul meu. întreagă
atunci când sunt cu Henry şi întreagă cu Gonzalo. Ei nu in-
terferează unul cu altul. Gonzalo e visul. Henry mă poate
încă aştepta cu pasiune, poate pune stăpânire pe mine cu cele
două mâini ale lui şi mă poate poseda senzual, fizic, simplu
şi temeinic, atât de uman, atât de animalic. Şi mă pot duce
la Gonzalo şi mă pot înălţa cu el pe nebănuite culmi, unde
posedarea e superfluă.
Câtă vreme pentru Gonzalo sunt vis (irealitatea nopţii
de la Louveciennes, irealitatea plimbărilor, a nopţilor acasă
la Roger; realitatea camerei de hotel, a clipelor petrecute
aici, la mine acasă, noaptea ireală din dormitorul meu, când
mi-am pus costumul spaniol), el nu suferă. Când licăreşte
legătura senzuală, atunci simte gelozie şi groază.
„Eşti toată numai a mea? Te-a sărutat cineva? Mă în-
nebuneşte să mă gândesc că te-ar putea săruta cineva."

20 septembrie 1936
Ultima vizită a tatei înainte de a pleca în Elveţia. Con-
versaţie de salon. Crepuscul. Apoi, brusc, îmi ia mâinile şi,
cu faţa foarte aproape de a mea, mă întreabă:
— Spune-mi, te-a iubit vreunul dintre amanţii tăi atât de
bine, atât de pasional ca mine ? Răspunde-mi la asta.
Din bunătate, mint:
-Nu.
— Asta e tot ce vreau să ştiu. Pentru mine acele două săp-
tămâni la Valescure au fost culmile, perfecţiunea.
Ne-am ridicat în picioare. Ne-am sărutat pe obraz. El mi-a
căutat uşor gura. I-am simţit dorinţa.
— Ce mod ciudat de a te iubi, Anaîs.
Nu simţeam nimic. Am spus:
— Papacito.
El a ripostat:
— Nu-mi spune Papacito într-un astfel de moment.

346
 Era beat, beat de dorinţă. A zis:
— Nu vreau să te mai văd. Nu veni la gară. Vreau să păs-
trez asta, să păstrez asta...
A plecat. Jos s-a întâlnit cu mama. Am văzut pe faţa ei.
Ea ducea o sacoşă plină cu lucruri pentru mine. S-a aşezat
în balcon şi a început să plângă isteric: „Voleur, voleur!“
Am consolat-o cu multă afecţiune.
— Nu, i-am spus, nu ţi-a furat copiii, noi te iubim din ce
în ce mai mult; cu cât îl cunosc mai bine, cu atât te iubesc
pe tine mai mult.
Simţeam că suferă profund. Nu simţeam nimic pentru
el. Era ireal. Dar suferinţa ei o simţeam. Am legănat-o, am
mângâiat-o, am implorat-o.
— Nu-1 văd niciodată. E mereu plecat. Nu înseamnă ni-
mic pentru mine, nu-1 iubesc.
S-a simţit consolată. O rănise ca el să o vadă cărând o sa-
coşă de piaţă, ca o servitoare.

Noaptea eram cu Gonzalo. El mă conducea acasă. L-am

rugat să meargă cu mine un pic mai departe, voiam să văd
dacă mama dormea. Eram chinuită de milă, de imaginea ei
cărând sacoşa de piaţă, de plânsul ei isteric. Lumina era stin-
să la ea. M-am dus acasă. A doua zi am aflat că adormise li-
niştită, gândindu-se că tata era cel care părea speriat. Da, părea
speriat. „Sunt sigură", am spus, „că n-a observat sacoşa..."
In ziua următoare mama pleca în Italia, la Joaquin. Am
petrecut dimineaţa împreună, în linişte. Am luat prânzul
împreună, apoi, când ea era ocupată, m-am dus să-l văd pe
Henry, care mă aştepta în pat şi care m-a tras peste el, luân-
du-mă în stăpânire cu mâinile, plin de poftă, posedându-mă
cu poftă. Apoi din nou acasă, să iau cina cu mama, pace,
atmosferă domestică, mama şi cu mine lucrând împreună la
un covor, apoi am dus-o la gară, i-am făcut cu mâna, plină
de tandreţe şi cu lacrimi în ochi, după care l-am rugat pe
Hugh să mă lase la o cafenea, unde mă aşteptau nişte prieteni.
„Nu stau mai mult de o oră." M-am asigurat că Hugh a luat
metroul, urmărindu-1 abil până l-am văzut înghiţit de intrarea

347
întunecoasă. M-am întâlnit apoi cu Gonzalo, mergând pe
o străduţă laterală, unde umbra mea foarte, foarte lungă se
întindea până pe trotuarul de vizavi; iar când umbra mea l-a
atins pe Gonzalo, el s-a întors şi m-a văzut.

Când aveam şaptesprezece ani îmi doream cu ardoare,

tânjeam să primesc trandafiri roşii. „Je voudrais des roses,
des roses... “ La New York am fost scăldată în cele mai rare
flori. La şaptesprezece ani mai scriam: „Je voudrais qu’il
soit pauvre, tres pauvre, et qu’il ait besoin de moi. Aş vrea
să fie sărac, foarte sărac, şi să aibă nevoie de mine“.
Era adevărat în cazul lui Henry şi era adevărat în cazul lui
Gonzalo, care îmi mulţumeşte că l-am salvat de Montparnasse,
de orgii, beţie, disperare şi gust rău în gură. „Dacă nu te-aş
fi întâlnit pe tine, Anaîs, de scârbă m-aş fi dus în Spania şi
aş fi fost ucis acolo. “ Mereu bărbatul leneş, bărbatul vesel,
surâzător, care iubeşte sticla, vagabondul şi boemul. Ii in-
vidiez pe cei care pot să bea, să se dezintegreze, să capete
lejeritate, neobrăzare, nepăsare, zdrenţăroşi, bolnavi, pen-
tru că eu nu pot. Ceva mă trage în sus întotdeauna. Mă duc
acolo numai ca să-mi găsesc un amant, apoi ies, ies ca să-mi
trăiesc extazele, transele, magia, dar nu dezintegrarea. Departe
de moarte, decadenţă, corupţie, departe de muribunzi şi bol-
navi, dar cu regret şi durere că i-am ales pe cei viciaţi, slabi,
care se salvează idealizându-mă pe mine, ceea ce nu-mi per-
mite să cobor, să fiu umană, beată sau obscenă.
Imaginea fecioarei, a vieţii şi creaţiei predomină.
Nimeni nu ştie ce fiori erotici mă străbat la vederea unei
negustorese vulgare care se apleacă peste marfa ei, expunân-
du-şi picioarele până la coapse. Nimeni nu crede că îmi face
plăcere bestialitatea cu care scrie Henry, care lui Gonzalo îi
face greaţă. Nimeni nu crede că îmi plăcea felul firesc al lui
Henry de a trata femeia ca natură. Dar înţelegerea femeii
ca natură duce la depoetizare şi la viaţa prozaică, iar eu a
trebuit să regăsesc poezia, în Gonzalo. Când văd filme cu
Meyerling, cu Maria Stuart, poveşti de dragoste romantice,

348
mă gândesc la Gonzalo şi nu la Henry. Poveşti de dragoste.
Romantic: Gonzalo. Dragoste omenească: Henry; uman,
fără iluzie. Iluzia este în adoraţia pe care o primesc. Nu există
nimeni în jurul meu care să nu fie îndrăgostit de mine.
îl văd pe Gonzalo suferind de aceeaşi gelozie de care am
suferit eu cu Henry. în ziua în care ştia că o să-l văd pe tata
la cinci, s-a oprit în mijlocul desenului pe care îl făcea şi a
început să sufere, să-şi imagineze, exact aşa cum mi se în-
tâmpla mie când ştiam că Henry avea să-i întâlnească pe so-
ţii Ferren, sau pe Joyce, sau să iasă cu tot felul de oameni din
New York care îl considerau un bun ghid către bordeluri.
Nu sufăr aşa cu Gonzalo, nu-mi dau voie. Cu Henry a
fost infernal. Am mai multă încredere în Gonzalo pentru că
el e genul care urăşte sexul de dragul sexului, care trebuie
să iasă din paturile femeilor pe care le posedă fără să le iu-
bească şi să facă o baie, să se spele, se simte murdar, nu-i plac
orgiile, are nevoie de iluzie şi spune: „O, Doamne, chiquita,
ce bine, ce minunat e cu dragoste, cu dragoste!"

Hugh face horoscoape la biroul meu. Ochii îmi sunt obo-

siţi după ce am copiat Volumul Optsprezece. Sper că Hugh
va adormi, pentru că la unsprezece i-am promis lui Gonzalo
că mă întâlnesc cu el în apartamentul mamei.

O veselie extraordinară acum, pentru că la început dra-

gostea e ca o boală; oftezi, eşti însetat, flămând, febril, dor-
nic de dragoste; apropierea te îmbată, te droghează, te face
profund şi capricios; iar despărţirea te aduce la disperare.
Acum ne-am obişnuit cu boala noastră şi din vis şi dezmier-
dări ne trezim râzând...

22 septembrie 1936
Miezul nopţii. Lumina lumânărilor. O cameră care a fost
a mamei - acum e a noastră. Peste tot, mucurile de ţigări ale
lui Gonzalo şi scrum împrăştiat. Hainele lui Gonzalo pe

349
jos, toate cu excepţia lenjeriei albe pe care nu şi-o scoate
decât pe întuneric. Pudoarea lui Gonzalo. Adularea trupu-
lui. îmi sărută picioarele. îmi adoră picioarele. îmi sărută
gambele. îmi adoră gambele. Forţa lor. îmi sărută un picior
de sus până jos. E încântat de umbre, de curbe. Vorbeşte ex-
taziat despre distanţa dintre ochii mei. Despre urechile mele.
— Sunt atât de mici, atât de delicate, de încântătoare, in-
credibile. Astea nu sunt urechi. Nu arată ca nişte urechi,
Anai's. N-am mai văzut niciodată asemenea urechi încântă-
toare. Toată viaţa am visat urechi ca astea.
— Şi căutând urechi, m-ai găsit pe mine!
Ne atingem, până în straturile adânci ale fiinţei, gravi-
taţie şi adâncime.
— Anai's, te simt a mea. O, Doamne, Anai’s, dacă te-aş
pier-
de acum, m-aş sinucide. M-ai înrobit, m-ai înrobit cu totul.
Ce înseamnă asta ? Atâtea femei au trecut prin viaţa lui
Gonzalo, aşa cum au trecut şi prin viaţa lui Henry, nelăsând
nici o urmă; iar eu înrobesc, reţin, fixez, pentru eternitate.
— Cât ne-am schimbat, chiquita. Când ai început să mă
iubeşti ?
— Nu ştiu, totul s-a petrecut inconştient. La petrecerea
mea am avut o presimţire.
— La petrecerea ta eram deja nebun, înnebunit de gelo-
zie. Şi pe bună dreptate! O, chiquita, aş vrea să te pot în-
chide undeva!
Un visător. Vrea rulota, vrea o barcă, dar stă aici dorin-
du-şi, oftând. Capitulează în faţa greutăţilor. Eu am fost cea
care a făcut astăzi rost depeniche, cea care a continuat căuta-
rea, cea care a mers de-a lungul Senei, s-a văzut cu Allendy,
i-a scris lui Maurice Sachs, a insistat, a descoperit că poate
obţine jumătate din ambarcaţiunea lui Sachs. Izolare pe râu.
O cameră mare şi un dormitor. Pereţi din bârne masive de
lemn, acoperite cu smoală. Ferestre la râu. Pupa vasului în
spatele patului nostru. Patul nostru. Locul nostru. Entuziasm.
L-am sedus pe Sachs ca să obţin tot ce voiam. L-am ferme-
cat. L-am rugat. Am aranjat. Am plătit. Am plănuit să-l sur-
350
prind pe Gonzalo. Febră. O zi sau două trebuie să ţin totul
secret. Gonzalo. Amantul meu. Ce trecut rasial, de sânge
vechi, vechi de tot tulbură provenienţa lui spaniolă, gelozia
lui - „celos de Moro“ - Celos! Simplul cuvânt celos! Mai
mult decât gelozie!
Noapte de dezmierdări, fără posesie... nu înţeleg. O dată
a murmurat: „Soy debil. Sunt slab“. Altă dată: „Te quiero
demasiado. Te iubesc prea mult“. Băiatul care a fost opt ani
la iezuiţi. Nu e firesc. Nu urinează niciodată când e cu mine.
Nu stă gol niciodată. După ce adoarme, e mai natural.
Atunci îl copleşeşte dorinţa, liberă. Niciodată când e per-
fect treaz. Doar noaptea, în mod misterios, ca o pisică. Dar
mereu îşi trage cu mâna penisul în jos, se controlează; nu
mă lasă să i-1 sărut sau să i-1 ţin în mână. Timiditate, ruşi-
ne, pudeur. Dragostea însă e atât de mare, că sexul devine
un fleac. Dar astăzi, astăzi, după noaptea noastră împreună,
mă întorceam de la râu cu taxiul, citind o carte erotică pe
care mi-o dăduse Sachs, când am simţit cel mai puternic or-
gasm, s-a cutremurat întreg oraşul, taxiul părea să zboare prin
aer şi o dată, de două ori, de trei ori am palpitat într-un lung
spasm.

26 septembrie 1936
Seara ne-am dus să vedem barca, luând cu noi cearceafuri
şi o blană. Ambarcaţiunea largă, întunecată, se zărea printre
luminile jucăuşe de pe pod. Am urcat pe pasarela uşoară. Bă-
iatul Rene, care dormeaîntr-una din cabine, a strigat: „Hei,
cine-i acolo ?“ Bunicul care locuieşte tot acolo, bătrânul râu-
lui, cu bluză şi beretă albastre, a privit pieziş pe geamul uşiţei.
— A, dumneavoastră sunteţi, doamnă. Staţi să vă deschid.
Uşile s-au deschis. Am intrat în încăperile de bârne, miro-
sind a smoală. O lumină difuză venea prin ferestre. Gonzalo
a spus:
— E ca o poveste de Hoffman. Ca o poveste de Andersen.
E un vis.

351
 Dormitorul nostru. Miros de smoală. Bunicul şi Rene
s-au dus înapoi la culcare. Ne sărutăm, râdem, ne minunăm,
ne sărutăm, râdem, ne minunăm. în sfârşit în afara lumii. în
sfârşit am părăsit pământul, Parisul, cafenelele, am scăpat de
prieteni, soţi, soţii, străzi, case, Dome, Villa Seurat. Am pă-
răsit pământul şi am păşit pe apă. Suntem pe corabia visu-
rilor noastre. Singuri. Umbre mari peste tot, umbre din Evul
Mediu, apa lovind pupa. Cămăruţa întunecată de la pupa, ca
o cameră de tortură, cu mici ferestre cu gratii oblice.
Gonzalo spune:
— O să te închid aici şi o să te torturez dacă mă înşeli
vreodată.
Săruturi, râs, pasiune, vis. Apa de la pupa nu e acoperită.
Spun:
— O să creştem peşti, o să ne scăldăm aici. Biet Leoncito,
tu eşti de la munte, nu te simţi în elementul tău.
— Mă duci pe fundul mării, ca o adevărată sirenă.
Ochii lui au adeseori expresia unui om beat, care se cla-
tină. Acum au expresia febrei şi a reveriei.
— Unde suntem ? Unde suntem ?
Stăm întinşi pe pat, trup lângă trup.
Din când în când trece câte o barcă, tulburând râul; apa
face valuri şi barca noastră se leagănă. Bârnele mari de lemn
trosnesc uşor; copacul care o leagă cu lanţuri de mal trosneşte,
oftează, jeleşte. E ca şi cum am naviga pe mare. Gonzalo
s-a trezit în timpul nopţii şi a murmurat: „ Estamos navigan-
do“. Stăm acolo fermecaţi, vrăjiţi, legănaţi, pe jumătate ador-
miţi, drogaţi.
— Vreau să te ţin aici, chiquita.
— Vreau să rămân aici...
— Incaşii, incaşii aristocraţi aveau întotdeauna un mic
pasaj subteran în casele lor, care ducea la o grădină secre-
tă. O grădină care se numea, în Kicho, Nanankepicku, ceea
ce înseamnă „nu o casă“.
— Aşa o să se numească barca noastră, Leoncito!
— Nimeni nu ştie unde suntem. Suntem în afara lumii.

352
 în fiecare clipă unul dintre noi spune: „jQue felicidad!
jQue felicidad ! “
Râul e viu, vesel. Smoala de pe pereţi străluceşte.
A doua zi, la soare, eu şi Leoncito ne străduim să aran-
jăm locul. El şi-a amintit tot ce ştia de la hacienda lui: tâm-
plărie, zugrăveală, cum se fac nodurile. Eu am cusut perdele
pentru nişa în care se află patul. Deasupra patului este un
balcon la care se urcă pe o scară pentru a ajunge la fereas-
tra din mijloc şi a ieşi pe punte. De jur-împrejurul lui atârn
perdele din pânză de sac, astfel încât patul este complet mas-
cat, ascuns ca sub un baldachin, ca în vechile alcovuri.

în seara aceea m-am dus la Henry, care scrie cu atâta pro-

funzime, cu atâta sinceritate şi simplitate despre copilăria
lui încât mă face să plâng. Mi-a spus: „Tu m-ai stimulat să
continui, deunăzi".
Citesc, plâng şi îmi petrec noaptea cu el. E treaz, gân-
ditor, înotând în creaţie şi imaginaţie. Vorbim despre vise,
limbaj, copilărie. în întuneric. în întuneric mă posedă încet,
pe îndelete. Carne şi spirit atingându-se misterios. Fără fe-
bră. Fără orgasm, pentru că mă gândesc la Gonzalo. Simt
legănarea corăbiei noastre, a visului nostru, gustul gurii lui.
Mă gândesc la Gonzalo chinuit de gelozie pentru [Maurice
Sachs] bărbatul care împarte vasul cu noi, şi atât de uşurat
când l-a văzut (urât şi vulgar). Gonzalo chinuit pentru că ştia
că aveam să mă duc la o cină de rămas-bun cu Roger şi că
Henry avea să fie acolo.

Trei vieţi. Trei case. Trei iubiri. Oare nu pot lăsa nimic să
moară, nu mă pot desprinde de ce a fost, nu pot suporta des-
părţirea, finalurile, morţile, apusul dragostei - sau iubirile
mele sunt eterne şi profunde, transformarea sentimentului
meu
pentru Henry ne-a adus într-o lume nouă, o prelungire în
infinit a unei pasiuni extraordinare, cu reverberaţii eterne şi
ecouri până în tării ? Dacă o undă sonoră puternică ar porni
de la un capăt al pământului sau al mării, cât i-ar lua să se
353
stingă, traversând milioane de kilometri ? Să privim viaţa
planetelor, a stelelor, orele multiplicate de o mie de ori, fă-
când zilele noastre, lunile noastre, anii noştri să pară atât
de ridicoli şi de meschini. Ce sunt cinci ani de dragoste pen-
tru Henry ? Ce este dragostea asta pentru Gonzalo, ca un
nor pe care îl văd de la balconul Villei Seurat ? Pe cer şi în
mare mor stele şi peşti, dar nu întregul - mişcarea, evoluţia,
strălucirea, creaţia nu au sfârşit. Astfel, iubirile mele conti-
nuă, fără limite.
Stau şi cos nasturi pentru Henry şi, în timpul ăsta, devin
brusc conştientă de singurătatea lui, de faptul că nimeni nu-1
înţelege ca întreg, de măreţia lui, de geniul lui, de faptul că
îmbătrâneşte; de lumea din mintea lui, de înţelegerea dintre
noi; de faptul că pe măsură ce înaintează mai adânc în car-
tea lui şi în sinceritate, pe măsură ce Henry cel real se topeş-
te în Henry creatorul, pe măsură ce iluminarea îl copleşeşte
pe Henry cel de fiecare zi, Henry cel prozaic, îi atinge che-
lia, mâinile, casa - pe măsură ce se întâmplă toate astea, ele
ne afectează dragostea, gradul de cunoaştere; Henry se apro-
pie mai mult de el însuşi, de adevăr şi de mine.
In timp ce stau şi cos cuvertura pentru canapeaua lui Hugh,
sunt conştientă de sănătatea lui precară, de neliniştile lui, de
singurătatea lui, de absenţa geniului, dar şi de setea lui de ex-
traordinar, sunt conştientă de minunata lui umilinţă, care
l-a făcut să plângă când a citit jurnalul primelor noastre în-
tâlniri şi să spună: „Cât mă detest pe mine, cel de atunci, cât
de stângaci am fost, cât de tare se vede stângăcia mea, în
ciuda idealizării tale! Tu te subestimezi şi mă evidenţiezi
pe mine, dar se vede că tu eşti cea extraordinară! “ în timp
ce stau şi cos pentru Hugh sunt conştientă de banalitatea vie-
ţii lui şi de faptul că eu sunt geniul lui, iluminarea lui, vese-
lia lui, nebunia lui. Lumea încremenită a dragostei timpurii.
Când eu şi Henry ne trezim, el e cel care cântă, spune
prostii, parodiază, sare, se strâmbă, râde. Când eu şi Hugh
ne trezim, eu sunt cea care cântă, inventează lucruri nostime,
îl face pe Hugh să râdă.

354
 Când stau şi îi cos lui Gonzalo haina gri ruptă, sunt con-
ştientă de setea lui de miraculos, de foamea lui de dragoste,
de singurătatea lui, de sărăcia lui.
Ce fericită, ce profund fericită sunt, învârtindu-mă - o
roată a infinitului, a extremelor, atingând boitele creaţiei şi
pasiunii!
Dacă nu m-aş mişca şi n-aş dansa printre ei, toţi trei s-ar
transforma în stane de piatră, pentru că ei sunt pasivi. Dar,
suferinţă. Gelozia, implorarea înseamnă maximum de acti-
vitate pentru ei. Ar adormi dacă aş sta liniştită deoparte.
Henry, Gonzalo, Hugh. Un fel de moarte planează în jurul
lor, un fel de nemişcare. Doar dansul meu, dansul meu îi ani-
mă. Alunec din patul lui Gonzalo ca un şarpe. Alunec din
patul lui Henry. Alunec din patul lui Hugh.
Singură cu Hugh, am murit. Henry a ucis-o pe June.
Gonzalo a ucis-o pe Helba. I-a ucis instinctele vitale, crea-
tivitatea, prin fatalitatea lui orientală, prin capitularea lui.
Eu dansez nestingherită - mă întorc la fiecare plină de
lumea dintre ei, de acea schimbare de aer. Dansând, îmi gă-
sesc flacăra şi bucuria, pentru că dansez, alunec, alerg, spre
barcă, spre quai de Passy, spre Villa Seurat; simt vântul în
pliurile rochiei, ploaia în păr şi lumina în ochi.

„Uite, Gonzalo, când ne sărutăm se leagănă barca! Facem

barca să se legene!“
Un sărut care ne înmoaie picioarele, un sărut care ne sus-
pendă între pământ şi cer, ca barca noastră în noapte, când
trosnetele şi oftatul lemnului greu şi putred ne leagănă în-
cet şi straniu, ca în mijlocul oceanului. Ieşire din prezent,
prăbuşire când ajung acasă în Passy şi Hugh îmi vorbeşte
despre devalorizarea francului şi despre Standard Oil Com-
pany; nici o prăbuşire la Villa Seurat, când Henry scrie: „Şi
când trenul se opreşte pun piciorul jos, iar piciorul meu face
o gaura adanca in vis...

în timp ce îi cos nasturii lui Henry, nu cos nasturi, ci

întreaga lume a lui Henry. Cos laolaltă lucrurile pe care le

355
doreşte, hrănindu-i visul şi scrisul; simte grija mea faţă de
ceea ce simte, îl amuză, vrea, faţă de lacrimile, dorinţele, sin-
gurătăţile, cuvintele lui. Ascult tot ce scrie, sunt prinsă în
reveria lui, refăcând-o. Sunt prinsă în reveria lui, cosând nas-
turi fermecaţi pe pânza de păianjen a lumii lui, dându-i stră-
lucire pentru că îi iubesc cuvintele, căutând mereu să pun
degetul pe sufletul lui ca să-l simtă acolo, să simtă ceea ce
simte şi apoi să scrie, până plânge de atâta simţire, pentru
că eu am luat otrava şi amărăciunea, i-am scos banderillas de
pe corpul sângerând, mânios, pe care lumea l-a pătat şi l-a dezi-
luzionat într-atât încât tot ce mai putea face era să răcnească,
să insulte, să scuipe. Iar acum poate explora, poate explora
şi scrie. Putem sta culcaţi în întuneric, vorbind despre lim-
bajul vieţii de noapte pe care l-a descoperit. El l-a găsit în
nebunia lui, pe care eu n-o pot găsi pentru că sunt prea uma-
nă, pentru că eu sunt mama visului, pentru că eu n-aş putea
niciodată să visez violent, dar mai ales pentru că sunt mama
visului. Cos nasturi, haine rupte, pentru că eu sunt cea care
îi dăruieşte lui Hugh-tatăl, lui Hugh, care joacă rolul tată-
lui din grijă pentru noi toţi - în timp ce Henry scrie, în timp
ce eu şi Gonzalo visăm pe barca noastră. Eu sunt cea care ştie
ce face tatăl, care îi mulţumeşte pentru asta cu o parte din viaţa
ei, care e conştientă, iar când îl părăsesc ca să păşesc în lu-
mile mele magice cu Henry şi Gonzalo, sunt tot mama care
injectează viaţă, nu otravă, care nu îi dă lui Henry otrava pe
care i-a dat-o June, şi care l-a făcut să zacă în şanţ, să bea
şi să înjure (Tropicul Cancerului), nu-i dă lui Gonzalo he-
roina care l-a intoxicat până s-a prăbuşit ca mort în stradă
şi a fost dus la spital, cu inima gata să-i explodeze în piept.
Simt. Am un fel de milă pentru acei taţi şi acele mame care
nu pot decât să ne dea naştere, să ne hrănească, să aibă grijă
de noi când suntem bolnavi şi care ne dăruiesc în acelaşi
timp moartea, pentru că asta e tot ce pot să facă. Ei ne în-
chid într-o lume greşită, din care trebuie să evadăm.

356
 29 septembrie 1936
Roata uriaşă se învârte, roata a trei zile într-una, trei nopţi
într-una. La zece şi jumătate seara stau în atelierul Colettei
Robert, cu soţul ei şi cu Henry. Henry e într-una din dispo-
ziţiile lui care nu-mi plac. E ordinar, cu faţa roşie, fals, vor-
beşte despre Fred şi îmi reproşează că nu-1 plac, că nu sunt
amuzată de sa veulerie, de foiala lui, de clovneriile lui. Nu
sunt fericită. Colette trăncăneşte cu suavitatea şi infantilis-
mul ei franţuzesc; Robert e ca un câine care se scutură în
vis în timp ce doarme lângă foc. Treaz, e doar un câine bun,
un câine domestic. Mă uit la ceasul de pe şemineu. Gonzalo
aşteaptă, aşteaptă pe barcă. La capătul unei zile triste, îl am
pe Gonzalo, aşteptându-mă pe barcă.

4 octombrie 1936
Problema nopţilor e din ce în ce mai complicată. Hugh
este atât de bun. Mă lasă să-l părăsesc la zece şi jumătate
sau la unsprezece, ca să mă duc la cafenea cu „Colette". Mă
lasă să rămân peste noapte la „Colette", ca să nu risc întor-
cându-mă acasă noaptea târziu. Dar lui Gonzalo nu-i ajun-
ge niciodată. Dacă îi spun că avem musafiri, zice „Vino după
ce pleacă". Adesea risc să se întâmple o catastrofă plecând
când Hugh doarme. Nopţile pe care le petrec cu Henry sunt
extrem de periculoase. Ii spun lui Gonzalo că sunt cu Hugh.
Alaltăieri îi spusesem lui Gonzalo că Hugh nu se simţea prea
bine, ceea ce era adevărat. Gonzalo a zis că va telefona la nouă
şi jumătate, să vadă ce-i mai face piciorul lui Hugh. A tre-
buit să-i spun lui Hugh: „Gonzalo m-a invitat la cină. Ştii
că cinele de la ei îmi fac rău, sunt întotdeauna atât de târzii
şi atât de grele - aşa că i-am spus că iau cina cu tine şi că o
să mergem la ei mai târziu. Dar am acceptat să iau cina la
Colette, aşa că, te rog, nu-i spune lui Gonzalo că am ieşit,
pentru că se va simţi ofensat. Spune-i doar că am ieşit să cum-
păr ţigări".

357
 Hugh mi-a promis. Am plecat să iau cina cu Henry. La
nouă fără zece, beam o cafea împreună la Zeyer. Am spus
că trebuia să mă duc la toaletă. I-am telefonat lui Gonzalo.
Norocul meu fantastic a făcut că tocmai îi telefonase lui
Hugo, aşa că am zis: „Am ieşit numai ca să-ţi telefonez ţie,
Leoncito".
Norocul e de partea mea. Numai jumătate e noroc.
Dar vineri seara, după ce plecasem de la el la şase, spu-
nând că mă duc acasă, a simţit că nu mă duceam acasă şi avea
dreptate. M-am urcat într-un taxi şi m-am grăbit să ajung
la Henry. La şapte şi jumătate, Gonzalo a telefonat să trans-
mită un mesaj de la Helba, iar eu nu eram acasă, ceea ce i-a
confirmat presimţirea că eram la Villa Seurat. S-a chinuit
toată noaptea, n-a putut să doarmă, a fost înnebunit de du-
rere şi de viziuni - a suferit exact aşa cum sufeream eu în
nopţile acelea la Barbizon Piaza de gelozie pe fiica lui Henry,
pe trecutul lui, pe dragostea lui pentru Broadway şi săli de
dans. Gonzalo s-a dus de mai multe ori la Cafe Zeyer, spe-
rând inconştient să mă vadă acolo. întâmplător, în seara aia
Henry nu voise să iasă. Cumpărase ceva de mâncare, ne pre-
gătiserăm liniştiţi cina şi ne culcaserăm devreme. Nu sim-
ţeam nici un pic de dorinţă; l-am lăsat pur şi simplu pe Henry
să mă posede.
Dar dacă ne-am fi dus la Zeyer...
Aseară, după ce am fost la film cu Hugh, l-am implorat
să mă lase să mă duc la Colette să ascult nişte muzică - i-am
spus că nu puteam dormi şi, cum Hugh mă văzuse foarte
agitată, înfierbântată de scrierea unei povestiri despre pe-
ticari (pe care m-am aşezat şi am scris-o la zece şi jumătate,
când m-am întors din Villa Seurat, lucrând tot prânzul şi,
cu întreruperi, toată după-amiaza), m-a lăsat să mă duc. Când
m-am întâlnit cu Gonzalo, era întunecat şi furios: „Unde ai
fost aseară ?“
Am recunoscut doar că mă întâlnisem cu Henry şi Kahane
şi stătusem cu ei vreo oră după ce mă despărţisem de el,

358
explicând de ce nu fusesem acasă la şapte şi jumătate, dar
am negat restul.
Când e cu mine crede din nou, aşa cum cred eu când sunt
cu Henry, aşa cum Rank credea în mine când eram acolo.
Sunt îngrozită de suferinţa lui, pentru că mă întreb: sunt
pe de-a-ntregul a lui ?
„Sunt dualităţi pe care nu le înţeleg", a spus Gonzalo.
„Amândoi avem prea multă intuiţie ca să ne minţim unul pe
altul."
Aşa cum şi Rank avea prea multă intuiţie.
îl voi pierde şi pe Gonzalo pentru Henry - întotdeauna
va fi Henry ?
Dansez pe un vulcan.

Sâmbăta după-amiaza, iarna, mie şi lui Hugh ne place să

ne prefacem că suntem bogaţi. Lui îi place să mă ducă la
cumpărături. îi plac magazinele, are un fetiş pentru lenje-
ria de corp. Ies cu el îmbrăcată elegant, în costumul negru
de catifea, cu mâneci miţoase ca la 1900, cu pălăria mea de
catifea cu pană, eşarfă roşie de catifea şi mănuşi. Toată lumea
se întoarce să se uite la mine pe stradă. Luăm un taxi. Bem
un ceai undeva. Grija, răbdarea, generozitatea lui Hugh sunt
divine. în weekenduri fac tot ce pot ca să-i ofer plăcere. Mi-
mez dorinţa, dragostea. Joc teatru ca să-l amuz.

Henry zicea: „Ori de câte ori eşti gata să descrii ceva în

jurnalul tău, aşază-te şi scrie despre asta în afara lui, scrie
cât poţi de mult despre asta".
Rezultatul a fost o povestire fantastică despre satul pe-
ticarilor.
într-o noapte, pe barcă, Gonzalo a citit vechea mea „po-
veste a bărcii", care acum ni se părea profetică.1

1 Povestirea lui Anais Nin „Rag Time" a apărut în numărul din

august 1938 al revistei Seven, o revistă literară efemeră de la Londra, care
i-a publicat şi povestirea „Mischa and the Analyst". Se pare că „povestea

359
 Este profetică sau eu am purtat în mine acele fantezii,
care acum s-au materializat ?
Povestea bărcii s-a materializat. Să mai inventăm şi altele.
„Imaginaţia nu înseamnă nimic", am spus, „căci nu am
putut să te inventez pe tine.“

5 octombrie 1936
Stau cu Gonzalo într-o cafenea şi el citeşte încântat po-
vestea peticarilor. „Fantastic, Anais; găsesc aici unul dintre
sentimentele mele, în legătură cu dragostea pentru fragmente,
pentru ceea ce e neterminat. “
Stau cu Henry în patul lui şi el citeşte povestea petica-
rilor. „Ciudată şi excentrică, foarte ciudată, minunată."
Cu Gonzalo, ca şi cu Henry, cobor din nou într-un fel
de lume subterană, în peşterile lui Pluto, printre clochards,
peticari, şnapani, hoţi, vagabonzi, anarhişti.

Vorbind cu Henry, am spus că nu-mi plăceau clovnii,

îmi plăceau nebunii. Henry a zis: „Nebunii sunt prea serioşi.
Mie îmi plac clovnii".

în aceeaşi zi pot să am momente dulci cu Hugh, Henry

şi Gonzalo. O discuţie jucăuşă cu Hugh despre gelozia mea
pe motan, pentru că pe el îl poate înveli în haină. Cu Hugh
mă simt mică, lipsită de apărare, rănită de lume, dependentă.
Mi-ar plăcea să stau ca Mickey în interiorul hainei lui. Ca
să stea un pic mai mult cu mine, Hugh merge trei sferturi
de oră cu un autobuz, când ne întoarcem dintr-o vizită la Elsa
la spital. întârzie la birou.

bărcii" se referă la manuscrisul „Waste of Timelessness", o povestire scrisă

de Nin la sfârşitul anilor ’20, în care protagonista descoperă o barcă veche
eşuată în mod misterios într-o grădină năpădită de buruieni. Ea intră în
barcă şi porneşte într-o călătorie imaginară care o duce departe de viaţa ei
convenţională.

360
 Cu Henry sunt matură, eu trebuie să fiu cea care pro-
tejează.
Cu Gonzalo mă simt protejată fizic. El ar putea pune la
pământ un alt bărbat. Are grijă de mine romantic, aprinde
focul în barcă. Mă slujeşte. Dar el e un tzigane, făcut pentru
cântece la chitară şi pentru dragoste.
Artistic, are un gust infailibil. El a ştiut care erau fisurile
în povestirea despre peticari. El mă împinge în fantastic, pe
care viaţa mea cu Henry l-a distrus.

8 octombrie 1936
Momente cu Gonzalo când suntem spanioli. Momente
când sunt conştientă de originea mea spaniolă, când mă simt
în acelaşi timp senzuală şi pură; când simt cruciuliţa pe care
o purtam la gât, medaliile, tămâia în nări; când îmi amin-
tesc balconul de la Barcelona, micul altar de lângă patul meu,
lumânările şi florile artificiale, faţa Sfintei Fecioare şi senti-
mentul morţii şi al păcatului; când îmi amintesc tot ce eram
înainte de a acosta în America. Mă simt ca o fată de nouăspre-
zece ani care a fost ocrotită de tatăl şi mama ei, care a trăit cu
frică şi respect faţă de tată şi Dumnezeu, o fecioară. îmi simt
sânii mici în rochia modestă, picioarele lipite, îmi amintesc
imnurile pe care le ştiam şi prima spaimă în faţa picurării mie-
rii. Mi se pare că Gonzalo a venit de la şcoala iezuiţilor pe
calul său, după ce a călătorit toată noaptea ca să mă poată
zări numai, şi mi-a văzut faţa ca pe faţa Madonei, şi se va
căsători cu mine şi mă va păstra din gelozie numai pentru
el, ca pe o arăboaică, şi lumea rămâne necunoscută, şi fiorii
inocenţei sunt încântători.
Simt că Gonzalo l-ar putea ucide pe bărbatul care ar în-
drăzni să se apropie de mine, să mă iubească. Simt că nu va
putea niciodată uita că am fost o femeie care şi-a desfăcut
picioarele şi a ţipat de bucurie şi voluptate.
în momentele în care mă posedă, cu picioarele desfăcute
pentru el, îi apare în faţă o imagine. Se opreşte ca împietrit

361
şi îmi împreunează picioarele. Văd norul din ochii lui. Se
citeşte în ei un fel de nebunie. Murmură fraze netermina-
te. La început, nu ştiam. Apoi am auzit cuvintele: „Exclu-
siv, trebuie să fie exclusiv. Nu pot să suport..." Şi ştiu că
îşi aminteşte de Henry. Rânduri din romanul meu despre
tata (nu i-am arătat niciodată romanul despre Henry).
El suferă, de asemenea, din cauza afirmaţiilor mele pă-
gâne. Când sunt cu el îmi redescopăr vechea pudoare. îmi
amintesc de copilărie, când nu aveam gânduri despre sex sau
senzualitate, dar aveam pasiune. îmi violentasem oare ade-
văratul eu ca să mă eliberez ? Sunt oare atât de păgână, pen-
tru că îmi place corpul meu gol sub rochie ? Asociam pudoarea
cu inhibiţia şi o detestam. Astăzi, acum că sunt liberă, mă
pot întoarce la pudoarea mea naturală. Dar sunt lucruri pe
care nu pot să le recâştig. Am devenit atât de firească în sen-
zualitate, că pudoarea lui Gonzalo mă mişcă şi totuşi, in-
stinctiv, încerc să-l eliberez. încă nu l-am văzut gol; nu i-am
văzut niciodată sexul. Face dragoste aproape pe furiş. Eu sunt
cea care râde şi aţâţă, eu sunt păgâna.
Tot timpul îi sunt recunoscătoare pentru că îmi iubeşte
adevăratul eu, pentru că s-a apropiat mai mult de sufletul
meu decât Henry. Dar orice rău, corupţie ori amăgire sunt
excluse din mariajul nostru mistic. Nu există întunecimi în-
tre mine şi Gonzalo. Nici perversiuni.
El îşi recâştigă vitalitatea, forţa şi potenţa. îmi este recu-
noscător. E mai senzual, mai viguros, dar mă inhibă. Nu pot
simţi orgasmul cu el.
Gonzalo spune: „Vino mai aproape de mine, vino mai
aproape. Pegate a mi. Pegate a mi“.

11 octombrie 1936
Când m-am dăruit lui Henry, muncii şi vieţii lui, am pă-
răsit şi am negat o parte din adevăratul meu eu: adică sub-
tilităţile, rafinamentele de simţire, delicateţea în relaţie. M-am
dus la Henry cunoscându-i grosolănia, lipsa de înţelegere,

362
brutalitatea şi m-am bucurat de lascivitate, am crezut că mă
va întări, aşa cum te întăresc viaţa reală, necazurile, luptele.
Dar în toate astea mi-am pierdut fericirea. Henry şi-a găsit
fericirea în felul în care l-am tratat.

12 octombrie 1936
Două nopţi de vis cu Gonzalo. îl văd ca pe un copil. Vital,
debordând de vitalitate.
După ce am fost cu el, să mă duc la Henry e ca şi cum
aş pleca într-o regiune nordică. Ochii albaştri duri, lipsa de
emoţie. Când sexul se termina, la Henry, nimic nu-i lua lo-
cul. Totul era sex, sex. Consuma toată emoţia de care era
capabil.
Primul lucru pe care îl spune Henry când dau fuga la el
în dimineaţa asta, pentru că e bolnav, este: „îţi place ches-
tia asta cu îngrijitul ? Mie nu. Dacă ai fi bolnavă, presupun
c-aş fugi de acasă. Eu cred că atunci când oamenii sunt bol-
navi ar trebui lăsaţi să moară, asta cred“.
Ştiu că bravează şi nu-1 bag în seamă. îşi ia romul fier-
binte, medicamentele, radiatorul electric. începe să savu-
reze faptul că se simte mai bine sau că îi e mai cald. Dar eu
mă simt mai rece faţă de el, faţă de egoismul lui. 11 las să
doarmă şi mă duc fără nici o remuşcare să mă întâlnesc cu
Gonzalo, care e nebun de gelozie, care a simţit că o să-l văd
pe Henry astăzi, care suferă, suferă, suferă. Şi stăm în ca-
fenea, iar eu îi spun lucruri pasionale. „Dacă mi s-ar cere,
Gonzalo, dacă mi s-ar oferi ocazia, dacă s-ar întâmpla ceva
în aşa fel încât să pot face o alegere, te-aş alege pe tine din
lumea întreagă, aş renunţa la toţi şi la toate pentru tine. Aş
lăsa lumea întreagă să moară. Numai mila, doar mila m-a
făcut să mă duc acolo astăzi. Cu tine simt absolutul, mă simt
completă."
Vocea mea, patosul meu îl mişcă pe Gonzalo. Mă crede.
Şi îi dau o dovadă de dragoste. Astăzi plănuisem la început
să-mi petrec toată ziua cu Henry, dar m-am simţit atât de

363
atrasă, atât de dornică să fiu cu Gonzalo, atât de descura-
jată de lipsa de uniune cu Henry, de apropiere, de căldură,
încât după ce am avut grijă de Henry toată ziua, l-am pă-
răsit, pretinzând că nu mă simţeam nici eu prea bine şi pro-
miţându-i să mă întorc a doua zi, dimineaţa devreme. Apoi
i-am spus lui Gonzalo că Hugh nu se întorsese şi că putea
veni. Ce bucurie, să-l aştept în camera mea caldă şi parfu-
mată.

13 octombrie 1936
Aseară Gonzalo a fost atât de senzual, pătrunzându-mă,
pătrunzându-mă şi spunând: „Niciodată nu am mai termi-
nat atât de violent, atât de puternic. De ce termin atât de târ-
ziu ? Sunt foarte încet“. Nu pare să ştie că asta e bine, bine
pentru femeie. Pare să aibă foarte puţină încredere în el, în
ceea ce este, în tot ce face, tot ce simte. Lentoare indiană. Atât
de plăcută.
Gustul săruturilor lui nu seamănă cu gustul nici unor
săruturi pe care le-am cunoscut vreodată. Dincolo de săru-
turile lui Henry am simţit întotdeauna o orbire, o umezeală,
un instinct, un sentiment de animal orb, ceva impersonal;
corpul excitat, instinctul.
Cu Gonzalo sunt extrem de conştientă de dragoste, de
gustul pielii lui, de nobleţea pielii lui, de dorinţa pătrunsă
de sentiment, mai puţină bestialitate, atât de multă cunoaş-
tere reciprocă. îl gust pe Gonzalo dintr-odată, calitatea fi-
inţei sale profunde şi calitatea cărnii sale, o carne făcută din
vise, omenesc şi voluptate. Carne şi suflet întrepătrunse, fără
nimic rău, fără primitivism, amăgire, grosolănie sau laşitate.
Expresia ochilor lui e uluitor de frumoasă uneori - n-am
mai văzut niciodată arderea spiritului şi a vieţii deodată -
ochi de cărbune, ochi de animal şi ochi de suflet - toate de-
odată - înmuindu-te, tulburând nu ştiu ce straturi de idea-
lism.

364
 Nu e nevoie să stau cu ochii pe jumătate închişi, cum
făceam cu Henry, pentru că uneori vedeam ce e Henry pen-
tru mine, iar alteori pe celălalt Henry, care îşi dezvăluia sub-
conştientul în opera sa şi faţă de alţii, acel Henry neeroic,
cerşetor, dur, calculat, cinic, iubitor de mizerie şi grosolănie,
fals, bufon. Ştiam că era uneori un efort pentru Henry să-l
ţină în viaţă pe Henry al meu, iar când ieşeam împreună,
Henry al meu exploda.

18 octombrie 1936
Gonzalo e atras de sânge, de cele trei zile ale mele de sân-
gerare. O noapte de dragoste orgiastică. Un nou Gonzalo.
Sexual, senzual, erotic şi extravagant. Nebunia sângelui.
Epuizare.
Stă lângă mine şi se minunează amintindu-şi de luna noas-
tră de castitate.
— Ce ai putut crede ? La început nici eu nu înţelegeam,
apoi am înţeles. Am văzut că exista un motiv psihologic. Nu
puteam să te posed cum aş fi posedat orice femeie. însem-
nai prea mult pentru mine. Mă copleşeai.
— A trebuit să găseşti o cale ocolită, să faci cercuri largi
în jurul meu şi astfel ai găsit o nouă cale către mine, ai atins
noi straturi ale fiinţei.

Prin straturile moi ale pasiunii şi reveriei, simt lama de

oţel a pericolului.
Distrugere.
Totul în jurul lui Gonzalo devine inert şi fatalist. Până şi
în cele mai mici amănunte, el se blochează.
Helba i-a mărturisit lui Hugh: „Gonzalo şi fatalismul
lui, Gonzalo care mereu spune mariana, mi-au ucis cariera",
în cele din urmă a paralizat-o. Teama lui Gonzalo de succes,
de comercializare. „E un boem." Helba, ca toţi muncitorii
adevăraţi, nu e.

365
 Astfel, din nou, eu mă aleg cu boemul, cu distrugătorul,
cu greutatea.
Astăzi însă Henry creează, trăieşte creativ. Am câştigat.
Nu m-a ucis, cum a ucis-o pe June. Gonzalo n-o să mă facă
bolnavă şi slabă, ca pe Helba; frustrată. Creaţia care nu se
poate exprima devine nebunie.
Sunt sigură de forţa mea. Pot să-mi las munca ordo-
nată, serioasă, gravitatea, lumea mea neboemă şi să plec cu
Gonzalo, pentru reverie şi pasiune.
El e bărbatul pe care mi-1 doresc. Ţiganul meu. Să-şi în-
deplinească rolul de sclav şi de amant. Voi face eu restul!
Pe dragoste şi adoraţie pot construi un milion de lumi, pot
crea la infinit. Cu vocea lui, râsul lui, privirea lui asupra mea,
pot crea! Cu braţul lui pe după umerii mei, cu bucla lui nea-
gră după ureche, cu picioarele lui încălţate în pantofi grei,
umorul lui, dragostea lui pentru vin, sensibilitatea lui, pot
crea! Cu adoraţia şi entuziasmul lui, pasiunea şi gelozia lui,
pot crea!

21 octombrie 1936
II s’agit de mieux mentir, de dejouer Vintuition meme
des autres. Pentru asta mă pregătesc ca o actriţă. îmi studiez
rolul. Mă întreb ce greşeală am făcut ultima dată. Am des-
coperit mai întâi că nu trebuie să mă gândesc că o să-l văd
pe Henry în timp ce sunt cu Gonzalo. Nu trebuie să tră-
iesc înaintea prezentului, pentru că Gonzalo simte. Trebuie
să intru în starea de a fi absolut şi total cu Gonzalo, iar la ora
şase trebuie să-l părăsesc pentru un motiv obscur, pe care
l-am uitat. Trebuie să intru în starea potrivită poveştii pe
care o spun. Dacă am spus că mă duc acasă la Hugh, tre-
buie să rămân în starea în care aş fi dacă m-aş duce acasă la
Hugh - adică resemnată şi plină de regrete. Aici începe ro-
lul. îmi imaginez că mă duc acasă la Hugh şi cum m-aş simţi.
Intru în rol. Ochi trişti. Regret. Mă agăţ de Gonzalo şi de mo-
mentul prezent. Nici un fel de entuziasm ori grabă. Oricum,

366
ca să nu trezesc bănuieli, nu trebuie niciodată să mă gră-
besc să plec. Mai presus de toate trebuie să mă situez pe
de-a-ntregul în prezent.
Dacă aş juca rolul Melisandei, ar trebui de asemenea să
fiu pe de-a-ntregul în rol. Nu mi-aş putea lăsa gândurile să
cutreiere prin trăirile Ofeliei, sau nu aş fi conştientă că după
spectacol îmi voi petrece noaptea cu amantul meu. Totali-
tate. Când sunt cu Gonzalo, pasiunea mea pentru el mă
ajută să plonjez în lumea noastră. Pas de distractions! Pen-
tru temperamentul gelos, orice moment de absenţă e fatal.
Convingătoare este doar acea totalitate menţinută până la
sfârşit. Mă pot concentra cu uşurinţă astfel, mă pot pierde şi
abandona în ceea ce fac. Şi făcând asta, sunt din ce în ce mai
exaltată de prezent - clipele petrecute cu Henry, Gonzalo
sau Hugh. Şi această totalitate pe care ei o simt le dă iluzia
perfectă a unei iubiri complete. îmi propun să fac noaptea
mea cu Gonzalo absolută, ca şi nopţile cu Henry sau o du-
pă-amiază de sâmbătă cu Hugh. Pas de distractions ! Rare-
ori mă gândesc la Henry când sunt cu Gonzalo. Cu Hugh
mi-e cel mai greu să rămân concentrată. Viaţa noastră îm-
preună e cea mai palidă dintre toate, cea mai ireală. Apoi vine
Henry, transpus în zone mai reci şi mai palide în compa-
raţie cu orele febrile petrecute cu Gonzalo.
După ce am fost cu totul a lui Gonzalo ieri după-amiază
şi după ce mi-am golit capul de orice gând despre Henry în
tot timpul acesta, am putut să mă despart de el la staţia de
metrou Gare Montparnasse şi să-l întreb cu un aer pierdut:
„Unde schimb metroul pentru Passy ?“ Iar el n-a simţit ni-
mic, nici un fior de îndoială, nici o teamă. De fapt, reuşisem
să mă autosugestionez atât de complet că mă duc acasă, încât
o dată, în metrou, mi-am revenit tresărind, cum i se întâm-
plă unei actriţe când cade cortina, şi abia atunci m-am ui-
tat la indicatoare şi am luat metroul în direcţia opusă.
Sinceritatea atunci când joci teatru vine din cât de tare
simţi rolul. A juca dezamăgirea pe scenă nu îmi afectează în
nici un fel sinceritatea trăirii, a dragostei. Ar fi ca şi cum ai

367
spune că o actriţă nu se poate îndrăgosti cu adevărat în viaţa
privată pentru că s-a prefăcut atâta pe scenă. Sinceritatea
dragostei, dimpotrivă, mă ajută şi mă stimulează să mint mai
bine şi mai artistic, ca să nu provoc suferinţă. E un joc în care
risc întotdeauna să pierd un bărbat, poate pe toţi trei, poate
toată viaţa şi fericirea mea. în filme îmi plac întotdeauna
poveştile cu spioni, nevoia de a te preface, de a înşela, de a
mima chiar şi dragostea. Contraspionaj, inteligenţă, viclenie.

Bunicul beţiv al râului a început să se încrunte când apă-

rem. Doar a fost singur pe barcă atâta vreme. întunecimea
lui Gonzalo îl sperie. Când Gonzalo a aprins soba, a ieşit să
ne înjure că făceam zgomot.

22 octombrie 1936
Helba povesteşte mereu cum a fost când mama ei l-a vă-
zut pentru prima oară pe Gonzalo: „jAy, que negrito ! Dios
mîo, que negrito suspecados“.
Culoarea păcatelor lui!
Salteaua de pe podea. Bârnele acoperite cu smoală de dea-
supra capetelor noastre. Soba torcând. Barca trosnind. Apa
clipocind pe margini. Semiîntuneric. Umbre. Felinarul de
pe stradă licărind prin ferestre. Eu şi Gonzalo orbiţi de sen-
zualitate - guri, penis, vulvă, dezmierdări, săruturi umede.
Bătrânul ţipă, izbeşte în perete chiar în momentul în care
suntem pe culmile extazului.
Gonzalo sare în sus, furios, cu ochii fulgerând, cu pă-
rul răvăşit, cu trupul lui uriaş încordat, scoţând flăcări pe
nări. Se repede la uşa bătrânului, lovind-o cu piciorul, dă-
râmând-o. Bătrânul e îngrozit. Zace pe jumătate dezbrăcat
pe grămada lui de zdrenţe, cu bereta pe cap, ţinând un băţ
în mână. Gonzalo zbiară, în franceza lui ciudată, stricată:
„Eşti un bătrân nesuferit. Ieşi afară de-aici. Ieşi afară sau
acum chem poliţia".
Bătrânul e ameţit de băutură. înfricoşat. Refuză să se mişte.

368
 Gonzalo îl trimite pe Rene să cheme poliţia. Mă obligă
să mă ascund ca să nu fiu implicată dacă se face o anchetă.
A venit poliţia. Gonzalo ţine lampa cu petrol. Rene vor-
beşte şi ţipă:
— Imbracă-te. Proprietarul ţi-a spus să ieşi afară. Am hâr-
tiile aici. îmbracă-te.
— Cine a dărâmat uşa, te întreb, cine ? Nu eu trebuie să
fiu dus la poliţie.
Zăcea acolo, nu-şi putea găsi pantalonii, vorbea, poliţis-
tul vorbea şi el. Nu l-au putut îmbrăca. Bombănea întruna.
— Păi ce-mi pasă mie? N-aveţi decât să mă aruncaţi în
râu. Mi-e totuna. Nu-mi pasă dacă mor. Nu sunt rău. Vă fac
tot felul de treburi, nu ?
— Faci atâta gălăgie de câte ori venim, e un iad.
— Dormeam dus, dus dormeam. El a dărâmat uşa şi acu-
ma veniţi după mine. Nu merg nicăieri. Sunt prea bătrân.
Nu-mi găsesc pantalonii.
Şi tot aşa o oră întreagă, dezvinovăţiri, ameţeală, logică
de beţiv, până când în sfârşit toată lumea a fost copleşită
de umorul situaţiei şi i s-a spus că poate să rămână dacă stă
liniştit.
— Je ferais le mort, o să fac pe mortul, a spus. Era ex-
trem de docil, domesticit, prea beat şi prea speriat. Eu mă
ascundeam în camera de alături, de unde puteam auzi to-
tul, şi râdeam la replicile bătrânului. Poliţistul a plecat. Rene
s-a dus la culcare. Eu şi Gonzalo am râs împreună, încă su-
păraţi că bătrânul ne întrerupsese visul, ne violase intimi-
tatea. Gonzalo a spus că ar înnebuni să ştie că bătrânul ne
văzuse prin vreo crăpătură din perete. Toată pudoarea lui
era scandalizată de prezenţa unei alte persoane atât de aproa-
pe de dezmierdările noastre. Pudoarea animalelor din jun-
glă, a pisicilor, această pudoare pe care o aveam şi eu şi care
fusese scandalizată de felul de viaţă al lui Henry. Şi totuşi
îmi plăcea umilirea secretelor mele, a mândriilor mele. Mă
gândeam că îmi face bine deschiderea, absenţa delicateţii,
prezenţa lui Fred în camera de alături.

369
 Acum însă îmi plăcea furia lui Gonzalo - forţa lui.
Furia ne-a trezit. Nu se ştie cum, am ajuns să vorbim
despre filozofia lui Rank, despre nevroza Helbei. Gonzalo
eludează viaţa cerebrală. înţelege, pune întrebări, spune „Vreau
să citesc cărţile astea“ - apoi brusc se întoarce împotriva ei,
plonjează în săruturi, înjură lumile intelectuale, lumile li-
terare, pledează pentru viaţă. Şi acum mi-am dat seama ce
minunat se potriveşte el cu dispoziţia mea actuală. După Rank,
Fraenkel şi Flenry, o mare lene intelectuală a pus stăpânire
pe mine. Când m-am întors de la New York, de data asta,
nu voiam decât poezie, emoţie, noapte. Atunci a apărut
Gonzalo. Noaptea. Visul. Făcut pentru viaţă şi pasiune. Re-
pede, închid şi eu ochii, plonjând în săruturi. Nu avem ne-
voie de idei. Eu şi Gonzalo am ajuns în acel punct minunat
în care suntem impregnaţi de sens; ceea ce am gândit, stu-
diat, căutat intelectual s-a topit, a fuzionat, a dispărut, doar
pentru a colora cu semnificaţii o viaţă pasională, dar numai
în subconştient. Ne întâlnim în zone mai întunecate. O al-
chimie bizară. Mintea e înceţoşată. Trupurile sunt vii, dar nu
vii sexual, nu aşa cum eram cu George Turner, ci vii împre-
ună cu sufletul, în mister şi întuneric.
Acest întuneric vreau să-l păstrez. Aş vrea să-l văd pe
Gonzalo numai noaptea. Aş vrea să nu mă mai trezesc nici-
odată într-o lume a gândului, să uit totul de dragul senzaţiei.
Această licărire de emoţie, cu subtile acorduri ale natu-
rii, ale elementelor instinctuale şi spirituale, mă satisface.

Când incidentul cu bătrânul s-a terminat, Gonzalo a co-

mentat finalul lui paşnic. A spus că în aceleaşi împrejurări
un clocbard spaniol ar fi dat foc bărcii până acum sau ar fi
otrăvit apa pe care o bem, sau l-ar fi asasinat pe unul dintre
noi in întuneric. Exact asta îmi închipuisem eu ca va race
bătrânul. Sunt temerile pe care Rank le-ar fi catalogat drept
nevrotice şi care vin din moştenirea mea genetică, moşteni-
rea mea de violenţă şi răzbunare. Gonzalo a spus că ar putea
ucide cu uşurinţă un om într-un moment de furie. Eu ştiu

370
ce planuri fac noaptea de a le ucide pe femeile pe care sunt
geloasă, de a le otrăvi, de a le arunca pe fereastră. Această
violenţă există în mine şi este deopotrivă îmblânzită şi pu-
ternic hrănită de civilizaţia occidentală. îmi place să văd ma-
rea forţă primitivă a lui Gonzalo străpungând reţinerile
occidentale. Mi-a plăcut uşa aia dărâmată.
Dar astăzi duşmanul nu este gelozia, ci oboseala. Viaţa
asta pe trei paliere, pe trei niveluri, în trei limbi, trei climate,
trei tonuri, trei ritmuri mă epuizează. Sunt extrem de obo-
sită. Tânjesc după singurătate, după izolare.

25 octombrie 1936
Gonzalo este un vulcan de senzualitate, aprins, nicio-
dată nu-i e de ajuns. Sunt gata să cer îndurare! N-am cre-
zut nici o clipă că, după atâta idealism, castitate, emotivitate,
am putea coborî în acest furnal de dorinţă animalică. Acum
totul se repetă până la paroxism, până cădem laţi de epuizare,
îşi mânjeşte faţa cu secreţia mea şi cu spermă, ne sărutăm în
miros şi umezeală şi ne posedăm unul pe altul iar şi iar, ne-
buneşte. Şi totuşi nu pot avea orgasm. De ce, de ce, de ce ?

L-am lăsat pe Gonzalo ieri, după ce am petrecut o oră cu

el, şi m-am dus la Henry; el îmi poate provoca ură, furie,
aproape disperare, atât de excitată sunt, nu printr-o mai mare
vigoare, ci prin ceva nedefinit, mai lent, mai umed, mai su-
culent, mai pur animalic decât Gonzalo - sau pur şi sim-
plu e vorba de Henry ? îi ofer oare lui Henry fidelitatea târfei,
fidelitatea orgasmului, capitularea supremă ? Gonzalo nu a
ajuns încă la cel mai adânc strat al fiinţei mele instinctuale.
Nu pot să înţeleg. Şi totuşi dau fuga la el, şi nu la Henry, când
am de făcut o alegere şi sar în sus de bucurie şi nesaţ când
vine fie şi pentru o oră, duminică după-amiază. Dorinţa lui
e destul de sălbatică, plină de gelozii şi exclusivisme. A fost
bolnav de gelozie pe Eduardo. Iar eu par să rămân loială
fiecărei relaţii. Cred că doar durerea mă ţine departe de Henry.

371
 Loială relaţiei mele cu Eduardo, îl primesc cu mare bucu-
rie. Mă îmbăt vorbind cu el, îmi regăsesc capul, pe care mi
l-am pierdut cu Gonzalo: lumina zilei, analiză, limpezime,
destăinuiri complete, nesfârşite. Eduardo se luptă să se des-
partă de Feri, care l-a amăgit, l-a înşelat şi l-a trădat.
Cu Eduardo, viaţa asta care ne loveşte, ne distruge, ne
răneşte, ne ameţeşte, pare dintr-odată orchestrată. Râul îşi
încetează tumultul; ne golim bărcile de surplus, ca să nu ne
scufundăm! Ne îndreptăm spre stele şi filozofie ca să stri-
găm : de ce, cum ? Şi ne revoltăm, blestemăm, acceptăm, ier-
tăm ! Oricând suntem luaţi prin surprindere sau răniţi de viaţă.
Gonzalo vrea să trăiască în opiu şi pe fundul mării, în
timp ce eu vreau mai mult ca orice să trăiesc. Mais je suis un
poisson volant (Dar eu sunt un peşte zburător).

Henry e înfometat de mine. Mă întâmpină la cinci după-a-

miază, deja în pat, aşteptând să mă întind imediat lângă el.
Veselie. Caut oare numai momentele de extaz?
Nu ştiu - nu vreau să ştiu. Vreau să trăiesc până explo-
dez, până explodez de preaplin, până când întreg haremul
meu se va întoarce cu gelozie împotriva mea, se va revolta,
va divorţa de mine, până când ei toţi vor ţipa de durere şi
bucurie, furie şi dorinţă criminală, până când mă vor omorî
pentru trădările mele. Şi totuşi, am fost cea mai loială fe-
meie din lume, într-un fel tragic, loială trecutului, iubiri-
lor mele timpurii, bărbatului meu, Henry, amanţilor mei,
victimelor mele, jocurilor mele, iluziilor, trecutului, prezen-
tului, propriului meu tată şi fraţilor mei! Prea multă dra-
goste ! Niciodată de ajuns!

Aş vrea, aş vrea ca Gonzalo să-mi penetreze adânc, cât

mai adânc pântecele, să-mi răscolească pântecele aşa cum o
făcea Henry, să rămână acolo, ascuns în carnea mea. Spune
că îl fac să explodeze de mai multe ori pe zi - numai gân-
dindu-se la mine! Sunt îndrăgostită, dar nu marcată, arsă,
însemnată de el. E asta dragostea care te face fericit ? Pot

372
să mă trag înapoi şi să-l las pe el să sufere ? Văzându-1 cum
suferă, mi se întâmplă lucruri ciudate. Când a venit Eduardo
m-am gândit cu plăcere că Gonzalo va fi gelos. Şi-l va în-
chipui pe Eduardo singur cu mine - Eduardo în camera mea.
Şi mi-a făcut plăcere să-l văd suferind. Mi-a pus între-
barea pe care o aşteptam: „Unde doarme?"
Mi-am amintit de chinul meu teribil în legătură cu Henry,
de imaginile care mă ţineau trează. Mă gândeam: ce stupidă,
toată durerea asta. Mă face să fiu cinică, aşa cum mă făcea
şi suferinţa lui Rank - să-l văd pe celălalt suferind. Există
oare întotdeauna o scară? Trebuie ca mereu unul să sufere
şi celălalt nu, să existe un decalaj ?
Dragostea instinctuală e ca o rană în trup. Dragostea pri-
mitivă e o tortură. Şi apare ea doar o singură dată ?
Cutia Pandorei. Vreau să trăiesc cu ochii închişi. Nu vreau
să ştiu, vreau să trăiesc.
Cunoaşterea te împiedică să trăieşti.
Mereu cu ochii închişi şi cu mierea curgând...
Dar mă întreb: când îl torturam pe Henry, i se trezea
dragostea instinctuală. Oare dragostea mea pentru Gonzalo
nu se va trezi decât aşa ? E oare asta doar o pauză în sufe-
rinţă, ca aceea pe care i-am dat-o lui Henry după June ? De-
ocamdată, Gonzalo suferă. Eu mă odihnesc. Apoi asta se va
schimba. Sau sunt liberă pe veci ?

2 noiembrie 1936
Zile sumbre. Toată lumea e apăsată, oprimată. Eduardo
e obsedat de Feri al lui. Hugh e brusc gelos pe Henry şi ci-
teşte Primăvara neagră încercând să găsească urme ale mele.
Helba e ca o căprioară rănită - plânge tot timpul. Gonzalo
e întunecat şi chinuit de un nou conflict. Dacă se duce în
Peru, poate să-şi ia moştenirea de la mama lui şi să rezolve
problemele economice pe care le au. Suferă că trebuie să ac-
cepte ajutor de la noi. Zice că a trăit orbeşte, că acum mân-
dria lui e aprinsă, că pune la îndoială valoarea lucrurilor

373
pentru care a trăit până acum, că a ajuns la capătul negării
de sine. (Repetarea unor vorbe de foarte demult ale lui Henry:
„Am trăit orbeşte".) Dar ce-i de făcut? Nu poate suporta
să mă părăsească pentru trei sau patru luni. Eu nu pot su-
porta să îl las să plece.
Până acum Gonzalo nu a pătruns în fiinţa mea profund,
fizic, nu a atins corzile instinctului. Ieri însă gândul des-
părţirii a fost atât de insuportabil că m-a făcut să realizez
pe deplin legătura dintre noi. Când stătea în mijlocul came-
rei şi vorbea am simţit un dor şi o durere în tot corpul, o
senzaţie de sfâşiere pe care o cunosc prea bine. Am ajuns
treptat la acest sentiment faţă de Gonzalo, dar acum îl tră-
iesc şi e covârşitor. Există, cu siguranţă, o rezistenţă foarte
puternică la iubire, la posesie, de teama durerii. încep să su-
făr şi de gelozie, dar nu voi mai suferi niciodată ca pentru
Henry, fiindcă Gonzalo e fidel. Ce ciudat că pot simţi această
dragoste pentru Gonzalo, deşi nu mă posedă sexual. Nu pot
avea orgasm cu el.
Curenţii subterani diabolici sunt confesiunile pe care i
le face Helba lui Hugh, care o psihanalizează folosind tot
ce a învăţat de la mine. Astfel, prin el aflu că Helba nu l-a
iubit niciodată pe Gonzalo cu pasiune, că sunt ca fraţii, că
fatalismul lui a distrus-o. Helba m-a sărutat ieri pasional, cu
aceiaşi ochi de femeie care se îneacă pe care îi avea şi June,
şi ca şi cu June, nu am încercat s-o îndepărtez, deşi ea a avut
crize de gelozie. în fond, ne admirăm una pe alta şi, pentru
că ne admirăm, ne dăm seama cât de mult are dreptul fie-
care dintre noi la adoraţia lui Gonzalo; şi tot ca June, ea nu-i
dă drumul în întregime, numai pentru că se teme de aban-
don, nu din dragoste pentru el; şi din nou îmi combat ge-
lozia faţă de ea prin dragoste, iubind. îl vreau pe Gonzalo
pentru mine, dar văd că devotamentul lui este ca al meu pen-
tru Hugh, pentru trecut, pentru Henry, chiar şi când nu îl
doresc.
în tot acest timp însă simt că lupt cu o forţă întunecată,
cu o greutate strivitoare. Mă simt prizonieră. Simt că, în-

374
conjurată de o mie de ziduri, reuşesc să-mi iau zborul, să
planez, să-mi creez un paradis fictiv alegând numai momen-
tele intense, discuţiile mele frumoase cu Henry, şi nu viaţa
sau oamenii din jurul lui; singurătatea cu Gonzalo pe o barcă,
şi nu întunericul ca de peşteră, umezeala, sărăcia şi triste-
ţea din jurul lui, nu apartamentul cu o Helba bolnavă, o Elsa
dezechilibrată care ţipă, se ceartă sau îşi atinge gâtul acolo
unde a fost operată, aşa cum atinge un pianist clapele; nu-1
văd pe violonistul dostoievskian nebun, Prague, care mănâncă
excremente şi se spală pe faţă cu urină, care s-a căsătorit cu
o femeie maniaco-depresivă când erau amândoi internaţi în-
tr-un spital de boli mintale; nici mâncarea servită pe o masă
cu pete de vin, scrum de ţigară, firimituri.
A fost povestirea mea despre peticari o resemnare amu-
zată, fantastică în faţa zădărniciei ? E viaţa mea, atunci când
pare să culmineze într-un paradis al pasiunii, de fapt în mo-
mentul ei cel mai iluzoriu, legănându-se periculos deasupra
unei prăpăstii ? Cu cât intru mai adânc în vis, în esenţă, în
maximum, atingând bolta cerului şi centrul pământului, cu
atât mai tare se strânge funia realităţii în jurul gâtului meu;
cu cât mă mişc în interiorul acestui arc magic, cu atât mă su-
foc mai tare sub o teroare şi o nelinişte fără nume. Expan-
siune, cât mai largă, ca un compas deschis complet. Pauză ?
Sau oboseală. Oboseală a sufletului, a trupului şi a sexului...
căutând un absolut numai prin multiplicare, un absolut în
abstracţie, o sinteză de elemente dispersate, nu un singur băr-
bat, o singură casă, o singură iubire, un singur pat: unul,
absolutul în fragmente! Un absolut care nu curge senin, ci
pe care trebuie să-l pândesc mereu atent, ca şi cum ar trebui
să înşfac o stea în continuă cădere dintr-un cer capricios.
Iată! Mereu în zbor, şi nebunia de a fi prea trează, trecând
dintr-un pat în altul, pândind, aşteptând.
Când ies din garsoniera lui Henry - Henry, care mă aş-
tepta în pat, un Henry înfometat, nerăbdător să mă pose-
de - văd un bărbat care stă la capătul străzii Villa Seurat.

375
Este Gonzalo, aşteptând să mă prindă, Gonzalo, pe care îl
lăsasem la [Academia de artă] Colarossi.

Această forţă din mine, care nu a licărit într-un orgasm,

nu a luat foc absolut în braţele lui Henry, pentru că nu-1
doream, această forţă o port acum ca pe o dinamită nede-
tonată. Dinamita n-a explodat, dar fitilul e aprins, mica fla-
cără se plimbă în susul şi-n josul fitilului cu un fel de veselie
dionisiacă, un dans, micile flăcări aleargă în jurul nucleu-
lui dinamitei şi n-o ating şi mă ţin cu răsuflarea tăiată, cu
nervii încordaţi, cu capetele ridicate, cu gâturile întinse, ne-
răbdători, flămânzi, însetaţi, cu ochii deschişi, cu urechile
ciulite, toţi nervişorii aşteptând orgasmul care va trimite sân-
gele să îi scalde şi îi va adormi.
Nervii treji, clarvăzători, în pragul isteriei, miriadele de
nervişori în pragul isteriei aşteaptă pauza de somn şi moarte,
aşteaptă să explodeze dinamita, să se prăbuşească zidurile,
să se sfărâme trecutul, aşteaptă absolutul care nu fulgeră ce-
rul, mereu fugitiv, incapturabil, tete de Meduse, picioare de
miriapod, de caracatiţă. Oare toate focurile care ard au o sută
de flăcări în toate direcţiile, nu a existat niciodată o flacără
rotundă, cu o singură limbă ? De ce această forţă, care nu a
erupt în argint viu prin vene, de ce ia forme de taifun şi se
încolăceşte în jurul fiecărui monstru care trece pe stradă - ca
să-i pună la îndoială intenţiile, să-şi imagineze perversităţile
lui, să se strecoare între îndrăgostiţi, între dorinţele cele mai
întunecate, căutările erotice cele mai negre, poftele cele mai
nefireşti ?
Acest bărbat cu fetiţa lui, de ce sunt ochii lui atât de umezi,
gura atât de umedă, de ce sunt ochii ei atât de obosiţi, de ce e
rochia ei atât de scurtă, privirea lui atât de piezişă, de ce simt
atâta disconfort când trec pe lângă ei; de ce e tânărul ăsta
atât de palid, cu ochii sălbatici, de ce are spumă pe buze,
spumă de veronal; de ce aşteaptă femeia aia sub felinar, cu
o mână în manşon - un revolver -, de ce l-au ucis cele două
surori pe fratele lor nebun, după ce au trăit mulţi ani singure

376
cu el într-o casă mare ?... Soţia lui Prague stă perfect tăcută,
cu un rid între ochi... Elsa îşi atinge gâtul tivit de o cicatrice
fină, Helba îşi pune o broşă din care lipsesc toate pietrele.
Am mâncat stridii într-o cameră tapetată cu cochilii, aşa cum
îmi dorisem să fie camera mea, cu pereţii plini de cochilii,
blănuri şi pietre colorate, pentru că eu încă mai caut bas-
mul, în timp ce omul care ne vinde ciorapi şi ţigări la ju-
mătate de preţ poartă cocaină în buzunar. N-am ghicit. Nu
ghicesc niciodată lucrurile astea. Asta e inocenţa mea. Nu in-
ventez şi nu descifrez răul sau pericolul decât în momentele
în care acea forţă din mine, care nu a explodat, mă otrăveşte,
debordează, se revarsă pe străzi, curge în canal, înregistrea-
ză schimbările, bunicul ascuns la prora vasului şi aşteptând
să-l înjunghie pe Gonzalo; percepe rugina de pe lada cu căr-
buni, crăpătura din acoperiş, ploaia căzând pe podea în băl-
toace, focul care s-a stins, vinul acrit într-un pahar, mucurile
de ţigări pe jos şi sforăitul amantului; vede, e întristată, în-
chide ochii, atingându-se de urâţenie, distrugere, coborând
prin chepenguri fără a cădea în capcane, trecând prin toate
ca şi cum ar fi invizibilă, intangibilă, pe ea automobilele n-o
pot lovi, deşi traversează fără a se uita în dreapta şi-n stânga,
dorindu-şi mereu fălcile balenei, dezmembrarea între aceste
fălci, întâlnind mereu aripi, ochi deschizându-se la trecerea
ei, ochi deschizându-se spre ceruri, îngeri dansând pe fiti-
lul dinamitei, flăcări ce se albăstresc ca luminile de veghe mis-
tice din spitale, din mânăstiri; eu încă îi mai ascult pe cei ce
plâng, e drept ca sămânţa să nu rodească în mine, ca trupul
să părăsească pământul tras de coarda nervilor şi să-şi îm-
prăştie polenul doar în spaţiu, căci basmul poartă un veş-
mânt ce stârneşte o adiere, e o distanţă între tălpi şi pământ
sau lemn, paşii trebuie să rămână neauziţi, sângele trebuie
să rămână argint viu licărind prin venele albastre, albastre
ca luminile pioase din spitale, să audă, să prindă ritmul ari-
pilor.
Ce numesc eu paradis: când nimeni nu suferă - când ştiu
că mama e fericită, Joaquin îşi îndeplineşte dorinţele, Henry

377
poate să lucreze în pace, Gonzalo e satisfăcut, Hugh mul-
ţumit, Eduardo uşurat de durere, Helba consolată. Dacă unul
din ei suferă, sufăr şi eu - bucuria mea e distrusă. Dacă
Gonzalo e chinuit, nu mă pot bucura de Henry. Nu mă pot
bucura când celălalt suferă. Asta e adevăratul secret al vieţii
mele. De asta nu pot exploda, nu pot alege, nu pot sacrifica
mai mulţi oameni fericirii mele - n-ar mai fi fericire.
In seara când am luat cina la Helba, Gonzalo număra
oamenii ca să pună masa şi pe el nu s-a numărat.
Gonzalo are o minunată inteligenţă intuitivă, pe care re-
fuză s-o folosească. Spune că astrologia e „uscată". Rareori
citeşte.
Zice că iubeşte la mine căldura, faptul că sunt vie, că nu
sunt „literată".
Uneori, brusc, spune cel mai intuitiv lucru - clarvăzător.
Alteori, e confuz şi bate câmpii. Am învăţat, cu Henry, să
primesc înţelepciunea şi să trec cu vederea greşelile, pentru
că ăsta e felul de a fi primitiv!

8 noiembrie 1936
Când trebuie să-l aştept pe Gonzalo mă joc cu focul. în-
cerc să fac felinarele să funcţioneze. Felinarele pe care le-am
furat nu funcţionează. încerc cu alcool, petrol, gaz. Las fe-
linarul să cadă. Flăcările se împrăştie pe podea. Sticla se sparge.
Sunt mici explozii. Privesc totul fără teamă, cu încântare. Fo-
cul mă fascinează.
Aş vrea să fiu spioană şi să trăiesc aproape de pericol.
Când Turner a dansat cu mine, mai plin de dorinţă ca
oricând, nu am simţit nimic. Nu am simţit nimic cu Henry
- nimic. Urăsc cu şi mai multă disperare dezmierdările lui
Henry. Nu-1 simt decât pe Gonzalo. Acum se întâmplă că,
stând de vorbă cu Eduardo, am făcut mai multe descoperiri
despre sex: unii bărbaţi au ceea ce corespunde frigidităţii
la femei. Au erecţie, chiar ejaculează, dar nu se simt satis-
făcuţi. Femeile sau bărbaţii nesatisfăcuţi se comportă la fel:

378
ca mine înainte de a-i cunoaşte pe Henry, June, Louise,
Gonzalo. încordare. Căutare de senzaţii noi. Febră. Nervozi-
tate. Insomnie. Multă activitate, fără oprire. Nervi încordaţi.
Satisfacţia aduce cu ea relaxare.
Senzualitatea lui Gonzalo a fost complicată - din tot ce
mi-a povestit. Foarte mult în imaginaţie. înainte sau după.
Dar realizarea, satisfacţia au fost rare. Simţea dezgust după
ce se culca cu o femeie pe care n-o iubea. Când iubea pe
cineva, avea nevoie de timp. Acum spune repetat: „Nu am
terminat niciodată atât de intens. E atât de puternic, Anaîs,
atât de puternic*'. îşi varsă întreaga fiinţă în mine. îmi amin-
tesc că tata spunea acelaşi lucru: „ Nunca he venido tan fu-
erte“. Eduardo spune că asta înseamnă că e satisfăcut, că a
găsit o femeie pe măsură. Va deveni mai puţin agitat, mai
puţin încordat, mai puţin nervos. Iar eu, eu devin nervoasă,
înfrigurată, imaginaţia mea e febrilă, nu mai simt acea apai-
sement, legătura mea cu natura, cu pământul.
Nu-mi dau seama dacă e din fidelitate faţă de Henry sau
pentru că trebuie să fiu pasivă şi cu Henry trebuia să fiu ac-
tivă, sau pentru că Henry mi-a transmis lentoarea şi acea
detente, care e minunată în senzualitate. Nu ştiu. Dar nu sunt
satisfăcută. Cu toate astea, simt că iubesc atât de intens în-
cât aş merge oriunde cu Gonzalo. Nu-mi pasă de sex. E des-
tulă pasiune în afara orgasmului.
Poate că am nevoie de timp, cum a avut şi Gonzalo. Sau
poate că trebuie să mă simt total, absolut posedată - cum
m-am simţit câteva săptămâni, când m-am dus la Rank în
N.Y., crezând că îl iubesc.
Nu ştiu. Dar sunt fericită că Gonzalo e satisfăcut. Feri-
cită să-i simt dorinţa viguroasă.

Vis: stau pe acoperişul unei case din China, aşteptând

întunericul. Stau printre ţiglele acoperişului, făcute din ceşti
şi farfurioare chinezeşti, cu ultimele frunze de ceai încă
pe fundul ceştilor. Stau printre ceşti şi farfurioare şi aştept
întunericul, când am să cobor şi să intru pe furiş în oraş.

379
Alunec pe bârnele din santal şi descopăr că pereţii sunt fă-
cuţi din panouri glisante. O chinezoaică a cărei faţă părea de
porţelan a deschis panoul şi m-a invitat înăuntru. Am în-
genuncheat în faţa unei mese, o imensă farfurie rotundă se
afla în dreptul genunchilor mei, plină cu papuci împodo-
biţi cu perle, un sos din păr de înger,foligrane, ţurţuri şi aur
topit. Priveam totul intens şi mângâietor pentru că ştiam
că în fiecare încăpere în care aveam să intru, aveam să in-
tru o singură dată şi tot ce vedeam aveam să văd o singură
dată, aşa că priveam mângâietor panoul sculptat, platoul de
la picioarele mele. Inhalam mirosul acestei încăperi, vedeam
lumina filtrată prin hârtia de pergament. Fiecare panou pe
care îl mişcăm mă conducea prin casa chinezească, dar şi
afară din ea şi, odată ce ajungeam afară, avea să fie pentru
totdeauna, aşa că împingeam panourile zăbovind şi treceam
prin fiecare încăpere cu regret, privind dezmierdător lumina
filtrată, uşor gălbuie. Sculptura în lemn era atât de fină în-
cât m-am gândit că aş putea s-o citesc ca pe o carte. Am în-
ceput să descifrez semnele sculptate, dar sensul îmi scăpa;
îmi amintea de multe lucruri, dintre care pe nici unul nu
pot să mi-1 amintesc în întregime; şi ultimul panou, pe care
l-am împins încet, m-a scos pe străzile Chinei cu case fără
uşi, fără ferestre, cu lampioane legănându-se toate la fel şi
păpuşi aşezate pe trotuar.

12 noiembrie 1936
Culcându-se cu mine, Gonzalo spune: „Asta e infini-
tul". Culcându-se cu mine, Henry spune: „Un futai bun o
să te facă să te simţi ca nouă!“ Culcându-se cu mine, Hugh
spune: „Ai grijă de tine, pisicuţo. Pari obosită".
Gonzalo înnebuneşte de gelozie. Hugh devine întune-
cat, sumbru şi tăcut. Henry latră, declamă, delirează despre
altceva, ocolind afectul geloziei.

Ceea ce numesc eu a crea un paradis pentru mine în-

seamnă a crea armonie. întotdeauna încerc să construiesc un

380
paradis, alegând cele mai bune momente din toate relaţiile -
când îl găseam pe Henry flămând, pe Hugh nerăbdător să
se facă duminică, pe Gonzalo însetat! Eu, gata să cerşesc
îndurare, am parte de toată intensitatea pe care mi-am do-
rit-o. Mi-am petrecut trei sferturi din viaţă în pat. Mă bu-
cur când sunt posedată doar o singură dată într-o zi. încerc
să evit să mă culc cu Henry şi cu Gonzalo în aceeaşi zi, dar
uneori se întâmplă şi sperma lor se amestecă în pântecul meu.
Cunosc o singură reţetă a fericirii: să iei sperma a trei
bărbaţi diferiţi (cât mai diferiţi posibil!) şi s-o laşi să se ames-
tece în pântecul tău. Dacă transfuzia poate avea loc în aceeaşi
zi, alchimia va atinge perfecţiunea.
Când eu şi Gonzalo stăm culcaţi unul lângă altul, el spu-
ne: „Asta e singurul lucru care contează pe lume“. Ca o fe-
meie - s-a născut amantul visurilor oricărei femei. Henry
spune jucăuş: „S-au dus douăzeci de pagini!"
La ora două sunt în Nanankepichu. Gonzalo îmi şop-
teşte: ,,/Que Unda hora!“ La cinci sunt într-un taxi care
merge pe bulevardul Raspail şi ajunge din urmă autobuzul.
Gonzalo stă în staţie. M-a văzut ?
Frisonul de plăcere al împătimitului de jocuri de noroc.
Nu m-a văzut. Visează. E trist. Dacă m-ar fi văzut, ar fi ştiut
că mă îndreptam spre Villa Seurat.
La Villa Seurat, Henry e într-o activitate febrilă. Oameni.
Scrisori. Speranţe. Recenzii. Noi prieteni. Idei. Idei.

18 noiembrie 1936
Sunt convinsă acum că sub o aparenţă echilibrată sunt
isterică. Isteria atinge punctul maxim în timpul ciclului. Sunt
întotdeauna gata să explodez. îmi vine să plâng, să râd, să
cânt, să dansez sau să ţip. Nu pot adormi uşor. Detest li-
niştea. Sunt liniştită numai când sunt obosită. Detest pro-
cesele de recuperare - somnul, odihna, pauzele!
Obosesc foarte tare pentru că totul mă atinge şi mă mişcă.
Nu sunt niciodată indiferentă. Fiecare persoană pe care o văd

381
îmi răscoleşte sentimentele, compasiunea, mila; sau îmi sti-
mulează creativitatea. Trebuie să intervin în vieţile distru-
se - să repar, să suflu viaţă în plămânii înecaţilor, să-i ridic
pe cei căzuţi. Sunt amarnic de obosită de suferinţă, dar se pare
că nu există alt mod de a nu suferi în afară de cruzime. In-
diferenţa, pasivitatea sunt imposibile pentru mine. Trebuie să
fiu ori masochistă, ori sadică. Atunci când sunt sadică sufăr
împreună cu victima mea.
Nu ai cum să ieşi din sclavie decât devenind vătaf de sclavi.
Nu neg plăcerea pe care o aveam uneori maltratându-i
pe Hoffman, Turner şi alţi bărbaţi. Dar când Gonzalo stă
în braţele mele şi îmi spune cât de mult iubeşte locurile în
care a suferit, inima mi se opreşte de groază, de oroare,
aproape. Se deschide un abis la picioarele mele. Simt atunci
că eu sunt cea care poate să fie tiranul. îl simt pe bărbatul
care poate fi torturat. Simt sclavul capitulând. Este deştep-
tat spiritul dominator. Văd acum cât de subtil îl domin pe
Hugh, cât de delicat îl domin pe Henry şi cât de invizibil
îl domin pe Gonzalo. Dar de fiecare dată când îi rănesc, simt
tot ce simt ei. Şi m-am luptat să-i eliberez de nevoia lor de
durere. Gonzalo cerşeşte suferinţa. Cu cât revărs mai mul-
tă pasiune asupra lui, cu atât este mai torturat de gelozie.
Pentru că ceea ce iubesc ei este forţa mea, e greu să nu
folosesc această forţă cu cruzime. Dar nu o fac. Eu stăpânesc
prin seducţie, farmec, devotament şi întorcând cu dobândă
tot ce mi se dăruieşte. Dacă multe femei cred că pot face viaţa
a trei bărbaţi extraordinară, să încerce numai. E nevoie de
o agilitate supraomenească, de grijă, de darul învăluirii, darul
de a turna atât de mult într-o singură oră încât ea să-i pară
bărbatului o zi şi o noapte.

20 noiembrie 1936
Nanankepichu: acum avem şi un covor negru. Lampa bi-
zantină care strălucea în dormitorul meu de la Louveciennes
este atârnată deasupra capetelor noastre. O masă neagră
lăcuită. Eu am adus mâncarea, pe care am încălzit-o. Am

382
mâncat pe o ladă, la lumina lumânărilor. Stau întinsă pe co-
vor, lângă sobă. Gonzalo mă sărută, încălzindu-mi picioa-
rele, încălzindu-mi chimonoul, învăluindu-mă în adoraţie.
Aproape tot ce se petrece între noi se petrece în tăcere. Foarte
puţin e adus la lumină, la suprafaţă.
După ce m-a posedat după-amiază, Gonzalo m-a pose-
dat din nou noaptea, dar cu îndrăzneală, privindu-mă, cu
toate emoţiile şi ezitarea pierite. S-a uitat la lampă şi a spus:
„Lamparita apbrodisiaca A vorbit despre luna noastră de
castitate. A spus că simţise o mare nelinişte - întrebase un
prieten doctor, care nu zisese decât: „Eres un anxiosoAcum
ştia că fusese din cauza mea. Voise să mă pedepsească pen-
tru viaţa mea senzuală, voise altceva. Am ajuns foarte aproape
de împlinire în noaptea aceea. Lampa mică, negrul strălu-
citor, clipocitul apei - toate astea ne purtau departe. Când
am auzit la un moment dat plescăitul apei, am spus: „Sare un
peştişor .
A doua zi, la cafenea, îmi face o scenă. „Ai fost la Villa
Seurat.“ Spun că nu e nici o diferenţă faţă de cum are el grijă
de Helba lui bolnavă, surdă. Emoţie. Haos. Orbire.
îl las ca să mă duc la Villa Seurat! Asta nu şi-ar putea
închipui niciodată.
Acolo eu şi Henry stăm întinşi pe canapea liniştiţi şi dis-
cutăm. E obosit. Vorbim despre tăieturile din ziare. Henry
a decupat articole umoristice şi fantastice. Eu, orori. Spun:
„Hai să facem un scenariu din ele“. Am făcut deja câteva
însemnări în jurnalul meu. Lui Henry i se pare o idee bună.
Ne apucăm.
într-o noapte Hugh asculta radioul. După o bucată mu-
zicală a urmat un moment de tăcere, apoi am auzit clar ti-
căitul unui ceas. Hugh a zis: „Asta e ceasul meu de la amanet,
mă cheamă! “
Deunăzi, când ne făceam contabilitatea, a spus: „Ştiu că
mă înşeli, dar ştiu că o faci pentru ceilalţi".
A spus asta făcându-mi cu ochiul, cu o indulgenţă divină.
Poartă agrafe de hârtie în locul butonilor de aur - le sous-di-
recteur al National City Bank!

383
 E fericit. Eu ies în fiecare seară acum, sunt acasă numai
sâmbăta şi duminica. El vorbeşte cu astrologi, se duce la fil-
me cu prietenii sau se culcă foarte devreme. E mai bine, spune
el, decât dacă aş fi la New York!

Louveciennes a murit. A fost golit, mobila a fost scoa-

să în grădină şi vândută la licitaţie. Am păstrat un pat arab
şi alte câteva lucruri pentru Nanankepichu. A fost o zi fe-
brilă, tragică şi comică. Simţeam puţină durere, încercam
să nu-mi amintesc. Dar fiecare obiect vândut la licitaţie con-
ţinea o bucată din trecutul meu. Nu aveam nici un regret,
în afară de acela pentru trecerea timpului şi moartea case-
lor, a obiectelor, şi pentru trecerea şi preschimbarea dra-
gostei. îmi aminteam mai ales pasiunea mea pentru Henry,
mângâierile noastre, discuţiile noastre înfierbântate.
Când s-a întunecat şi licitaţia continua, casa goală, lu-
minată de becuri fără abajur, a mai strălucit o dată ca o mos-
chee, în minunate culori calde, a strălucit viu în acel sat
franţuzesc cenuşiu şi mărunt - şi a murit. Toată lumea căra
mobilă şi decoraţiuni, oglinzi, perdele, oale şi tigăi; şi toate
urmele vieţii noastre acolo au fost împrăştiate în diferite case.
M-am întors acasă într-o stare de veselie isterică, spu-
nând că vreau să vând în continuare, devorată de o febră
de depouillement şi sacrificiu. Adeseori în ultimele zile am
vrut să fiu săracă, pentru că nu pot suporta invidia şi gelo-
zia altora. Nu pot suporta să am mai mult decât ceilalţi.
Suprarealiştii mă deranjează şi mă irită. Sunt aproape de
ei, dar nu sunt una dintre ei. îmi place teoria lor, dar nu şi
ceea ce scriu.

22 noiembrie 1936
Aseară: camera portocalie incandescentă. Hugh discută
despre astrologie cu o americancă. Moricand spune: „ // y
a des grandes ondes et des petites ondes, il y a des ondes
courtes“. Vorbeşte în termeni marini, legănări şi valuri. El are
limbajul invizibilului şi ritmurile poeziei. Evreinov, actorul

384
rus, gesticulează: „ Le moi separe de mon moi - le moi ar-
chaique, quiparle, et le moi... “ Se văd oglinzi şi lumânări şi
feţe repetate la infinit, de parcă ruşii ar sta între două oglinzi
cu o lumânare. Colonelul Şeremetiev, Ventremetteur care se
amuză amestecând oamenii, murmură date istorice în timp
ce de partea cealaltă a râului se face istoria. Auzim strigă-
tele, agitaţia, cântecele şi difuzoarele. Gonzalo e acolo, dar
credinţa lui e separată de toate celelalte teorii; el are un co-
munism ideal, un misticism pur, el îi apără pe cei căzuţi.
Cum l-aş putea eu împinge să-şi împlinească destinul şi să-şi
trăiască puterea până la capăt, fără a sacrifica fericirea noas-
tră umană ?
Nanankepichu e atât de minunat, seamănă atât de mult
cu un basm!

Ieri dau fuga în Montparnasse pentru un singur sărut,

şi totuşi el mai spune uneori, sălbatic: „Eu te iubesc mai mult
decât mă iubeşti tu! Simt că eşti a mea când te ţin în braţe -
dar după aceea...“

îi expun lui Evreinov ideea mea de piesă bazată pe psihana-

liză şi îi place. încep un scenariu cu orori, dar totul e in-
ventat şi arunc articolele decupate la coşul de gunoi.
Gonzalo zice că ar fi fericit dacă m-ar putea încuia un-
deva.
Face analize obscure, încăpăţânate, lipsite de înţelepciu-
ne, nebuneşti. Dacă spun că Hugh e fericit, stă şi macină
ideea, apoi interpretează că Hugh simte că de data asta nu
sunt atât de îndrăgostită cum eram de Henry: pericolul nu
e atât de mare.

N-am scris niciodată până la capăt despre chinurile mele

din gelozie, pentru că mi-a fost ruşine şi am încercat să evit
asta.
Am o lume întreagă, intelectual, pe care Gonzalo nu o
poate penetra - sau, mai degrabă, pe care e prea leneş ca
s-o penetreze. Dar e o lume cu care am terminat. Simt eu

385
însămi o mare lene. îmi place prezentul meu poetic, pluti-
tor, moale, sonor, misterios. Astăzi, încercând să scriu pie-
sa despre Rank, am simţit un fel de letargie, indiferenţă; îmi
venea să închid ochii din nou. De ce să mă încordez, să lupt ?
Dacă aţi trăi într-un basm, dacă aţi înota în mângâieri, dacă
aţi trăi printre stele şi nori şi aţi simţi sperma caldă curgând
în voi, aţi scrie ?

24 noiembrie 1936
Nanankepichu e aproape complet construit, bucată cu
bucată, efort după efort, cu afecţiune, gând, energie, dorinţă.
Magia cere muncă. în fiecare casă caut maximum de per-
fecţiune, dar la niveluri diferite. Conform gustului bărba-
tului. Lui Hugh îi plac ordinea, luxul. Eu adaug căldură,
moliciune, frumuseţe. Lui Henry îi place simplitatea. Fără
a falsifica fundalul de care are nevoie, i l-am făcut cât de con-
fortabil şi de satisfăcător am putut. Cu Gonzalo aş fi putut
crea un spaţiu fantastic, şi totuşi am făcut încăperea caldă,
blândă pentru ochi şi urechi. Trei creaţii, trei fundaluri pe
care le-am proiectat pentru celălalt.
Nanankepichu e ca un bârlog al opiomanului, ca nici un
alt loc de pe pământ - ar putea fi oriunde şi nicăieri, Poves-
tirile lui Hoffman.
Orologiul de la Gare d’Orsay se decupa imens în faţa
ochilor mei. Un imens cadran de lumină, cu nişte limbi ne-
gre imense care arătau toate orele. Ora la care ne întâlneam,
ora la care ne despărţeam. Bate gongul. Gonzalo mă posedă
în timp ce ora răsună. Gonzalo vorbeşte emoţionat, aprins,
despre comunism. Sunt trează, iar el a adormit. Mica lampă
luminează un chip pe care părul şi genele sunt trasate cu
cărbune. Gonzalo, adormit, mă sărută încă.
E miezul nopţii când coborâm mica scară. E unu când
Gonzalo mă dezbracă. Lungi sferturi de oră înceţoşate de
reverii plutitoare. Ochi de mătase, muzică. E două când spu-
nem : Cât de tare ne-am străduit să devenim realişti, şi n-am

386
reuşit. Două şi un sfert, când stăm întinşi tăcuţi, îmbătaţi de
săruturi. In zori mi se face frig. La nouă, lumina dimineţii mă
face să vreau să fug de realitatea preparării cafelei într-o ca-
meră friguroasă, a feţei mele boţite de prea multe săruturi!
Mereu îmi vine să fug când se opreşte muzica. Lumina
zilei. Soba s-a răcit. Cenuşă, vin în ceşti de cafea, apa clipo-
cind departe, un croissant rece de noaptea trecută, nemiş-
carea absolută, pauzele şi coborârile. Mereu caut muzica.
Mereu caut muzica, dansul. Realitatea este o sursă continuă
de suferinţă. Mereu o coliziune.
Aş vrea ca, asemenea lui Henry, să nu-mi pese.

25 noiembrie 1936
Un cort de ceaţă unsuroasă. O recenzie pătrunzătoare la
House of Incest făcută de Stuart Gilbert. O noapte minu-
nată cu Gonzalo, în afara momentului când spune: „Eduardo
e o victimă a capitalismului. Artaud e o victimă a capitalis-
mului".
Atitudinea mea s-a schimbat. Simpatizez cu comunis-
mul lui (ură faţă de nedreptate), pentru că este idealist şi
pur. Aş fi putut muri pentru Revoluţia Rusă când era pură
şi idealistă. Acum însă e divizată, impură, falsă.
Organizarea lumii este o sarcină pentru realişti. Poetul
şi muncitorul vor fi întotdeauna victime ale puterii şi inte-
reselor. Nici o lume nu va fi vreodată condusă de o idee mis-
tică, pentru că până începe să. funcţioneze, încetează să mai
fie mistică. Atunci când Biserica Catolică a devenit o forţă,
o organizaţie, a încetat să fie mistică! Realismul cucereşte
întotdeauna poeticul jucând cartea umanului. Interesul câş-
tigă. Lumea va fi guvernată întotdeauna de oameni fără su-
flet şi de putere.
Astfel că în basm există o pată de lumină crudă. Gonzalo
are o sete de sacrificiu pe care şi-a satisfăcut-o în viaţa lui cu
Helba. Acum are o sete de sacrificiu şi eroism la scară mai
mare. Vorbeşte despre Spania, dar stă întins cu mine pe co-
vorul negru, iar barca se leagănă uşor.

387
 Ceaţa mă apasă. Duminică am scris febril trei pagini din
scenariul meu „horror“. Am început cu tăieturile din ziar,
pe care apoi le-am transformat total. Nu am putut conti-
nua să copiez jurnalul din 1922 - mă durea prea mult. Nu-
mai prezentul pare suportabil. Numai prezentul pare frumos,
cu excepţia momentelor în care îmi revine vechea depen-
denţă de Henry, care deja aparţine publicului, ca un star
de cinema! In acelaşi timp, cu Henry pot împărtăşi activi-
tatea electrizantă pe care trebuie s-o ascund de Gonzalo.
Henry nu mai doarme! Lucrează, scrie, corespondează, face
vizite. Se ocupă de cartea mea. L-a făcut pe Stuart Gilbert
să scrie recenzia. Vorbeşte despre mine. Avem o grămadă de
treburi împreună. Şi Gonzalo mă blochează. Ritmul lui e lent
şi vag, plin de irosire şi inerţie (cum era şi al lui Henry!). Aşa
că plec în grabă de la Nanankepichu şi plonjez în activitate
acasă! Scrisori, vizite şi relaţii. O viaţă ca o fereastră cu vi-
traliu.

26 noiembrie 1936
Gonzalo devine exaltat când îmi vorbeşte despre mun-
ca mea, despre valoarea mea şi despre cum vrea el să mă de-
dic scrisului, să nu mă mai dăruiesc altora, să trăiesc pentru
mine însămi - exact aşa cum deveneam eu exaltată când vor-
beam cu Henry. Văd pe faţa lui Gonzalo aceeaşi febră a sa-
crificiului pe care o aveam şi eu, aceeaşi dorinţă de abandon,
de a te oferi ca jertfă pentru creaţia cuiva. îşi urmează ti-
parul cu fidelitate. Sunt atât de multe asemănări între mine
şi Helba - dansul, dragostea pentru formă, graţia trupului,
intensitatea, felul în care scrie despre copilăria ei, poeziile
ei, suferinţele ei din tinereţe, faptul că a fost abandonată de
tatăl ei, dulceaţa ei ipocrită care acoperă o fire violentă, min-
ciunile ei, felul în care îşi controlează firea întunecată.
Gonzalo a văzut în creaţia Helbei „conturul", forma, ca-
litatea plastică. Vede acelaşi lucru în mişcările mele, în de-
corurile mele, în costumele mele, în scrisul meu. A perceput

388
ritmurile ei aşa cum percepe ritmul muncii mele. E sensibil
faţă de dansul ei, ca şi faţă de al meu.
Nevoia mea de a dărui este un viciu - dar nu unul cu
totul distructiv. Poate că mă descopăr prin disoluţie. Indi-
ferent cât de mult dăruiesc, nu mă pierd. Dar m-am irosit.
Cu toate astea, a dărui înseamnă a iubi — e o necesitate.
Mă aflu, cu Gonzalo, într-o situaţie pusă sub semnul iro-
niei. Nu pot să-i ofer nimic altceva decât pe mine însămi. Nu
pot să-l redau pe el lui însuşi, aşa cum l-am redat pe Henry
lui însuşi. El trăieşte dăruindu-se. Desenul nu îi este atât
de vital cât să trăiască pentru el. Nu am ce sacrificiu să fac
pentru Gonzalo, în afară de acela de a mă dărui comunis-
mului lui sau de a renunţa la el. Asta nu pot să fac. Şi văd
că el îşi doreşte la fel de mult să fie necesar şi folositor pe
cât îmi doream şi eu. Că poate e făcut mai mult pentru dra-
goste decât pentru război. Spune că eu îl reţin aici, dar poate
că decizia nu ne va aparţine nouă - ci soartei. El aşteaptă.
Să se ducă sau să nu se ducă să lupte în Spania este acum
conflictul de zi cu zi. îl ameninţ pe Gonzalo cu „Dacă te duci
tu, vin şi eu - şi o să lupt. N-o să înfăşor bandaje, te asigur".
Răniţii se întorc. Roger este rănit.
Nu am credinţă, dar aş putea muri alături de Gonzalo.
Nu aş putea trăi fără el.

Gonzalo îşi dezvăluie secretele doar la sfârşitul nopţii,

după dezmierdări epuizante.
„Tu nu ştii, chiquita. Nu ţi-am spus niciodată ce tortură
a fost pentru mine să-ţi citesc cartea despre tatăl tău.“
E chinuit de gelozie pe trecutul meu. „Aş putea uita, chi-
quita, dar e totul scris." E bântuit de paginile mele despre
camera de hotel din Avignon, cu Henry.
îmi amintesc chinurile mele în timp ce citeam descrieri-
le detaliate făcute de Henry femeilor care îi plăceau - lui June.
Am fost copleşită de milă faţă de Gonzalo. în acel mo-
ment aş fi putut să-mi arunc toate jurnalele în râu ca să-l
salvez pe Gonzalo de suferinţă - ceva ce lui Henry nici prin

389
cap nu i-ar fi trecut să facă pentru mine. Nimic nu-1 poate
opri pe Henry. El e artistul. Pe mine totul mă opreşte: gân-
dul la Hugh, la Henry, la Gonzalo, la tata.
Din acest motiv m-am sacrificat apărând în revista Con-
fessions. Nenumărate sacrificii pentru iubirile mele umane -
totul în afară de tăcere.

Obiectivitatea artistului: Henry s-a simţit îndurerat când

mi-a citit manuscrisul despre tata [Winter of Artifice], dar
l-a supus interesului său faţă de scrierile mele, cum făceam
şi eu la început. Acum îmi e mai greu să fiu obiectivă. îmi
spuneam: o să-l părăsesc pe Henry când o să-şi scrie car-
tea despre June. Uneori am impresia că acest presentiment
obscur l-a inhibat pe Henry - nu ştiu.

8 decembrie 1936
O zi şi o noapte. Henry mă aşteaptă în pat la trei du-
pă-amiază, mă posedă, mă dezmiardă; apoi nu putem să
dormim sau să ne odihnim, pentru că în capul lui se deru-
lează cu rapiditate imagini. Am scris ceva despre noua lui
carte: „Primăvara neagră reprezintă viaţa pe toate palie-
rele. E o orchestră. Henry Miller captează viaţa vizibilă, viaţa
omenească, viaţa impulsurilor, a apetitelor, poftelor, urilor,
instinctelor şi, în acelaşi timp, surprinde visul care îl obse-
dează pe poet...“
Henry a sărit în sus, a strigat, a spus că îl făcea să vrea
să se aşeze imediat la maşina de scris!

La şapte, Gonzalo şi cu mine suntem pe Nanankepichu,

care arată de parcă ar sta pe fundul Senei, cu toate lumână-
rile şi felinarele trimiţând raze pe pereţii negri de smoală, lu-
citori. Oglinda are o adâncime şi o întunecime pe care alte
oglinzi nu le au. Ne luăm cina, stând ca arabii pe covor lângă
sobă.
Insomnie. Nu putem să dormim. Ora două. Ora trei. Ora
patru. Gonzalo vorbeşte despre copilăria lui. Seamănă mult

390
cu a mea prin bunătate, prin devotament faţă de alţii. Când
îmi spune că unul dintre secretele ataşamentului său faţă de
Helba este tot ce a trebuit să facă de-a lungul vremii pen-
tru ea, lupta şi creaţia pentru viaţa ei, a vieţii ei, eu spun că
e la fel [pentru mine] cu Henry. Când devotamentul lui faţă
de Helba îmi răneşte simţul posesiv, îl rănesc şi eu pome-
nind de Henry. Gonzalo spune:
— Dacă am trasa un dreptunghi între tine, Henry, Helba
şi mine, tu ai fi mult mai aproape de Henry decât sunt eu
de Helba, pentru că ea e o fiinţă fără sex - tu însă eşti ex-
trem de senzuală, tu te cufunzi în dragoste, cedezi, te aban-
donezi...
— Văd în tine mai mult decât în alţi bărbaţi, i-am răs-
puns. Uneori te văd ca pe o figură mitologică.

Nu găsim loc pentru devotamentul unuia faţă de celă-

lalt. Eu sunt înconjurată de afecţiunea lui Hugh şi nu sunt
în nici un fel neajutorată. Nici el nu e neajutorat şi îşi re-
fuză tot ce i-aş putea oferi, îşi poartă vechiul costum, pre-
ferându-1 celui nou.
Astfel, cu clarviziunea mea, cu nerăbdarea şi temerile
mele, încerc să prevăd, să previn pericolele. El spune liniştit:
„Nu forţa nimic..."
Mângâierile lui mă excită atât de tare că nu înţeleg de
ce, în cele din urmă, nu pot să răspund.
Turner imploră, stăruie, face eforturi, cerşeşte. Moricand
aşteaptă în mod subtil. Pot să-i ofer lui Gonzalo toate sen-
timentele mele, în timp ce Henry spune că uneori sunt prea
demonstrativă.
în 1921 scriam că mă voi specializa în fantezie.
Eu stăpânesc prin seducţie.

13 decembrie 1936
Cu Gonzalo nu sufăr. Pot să rămân credincioasă natu-
rii mele. Pentru a fi fericită cu Henry ar trebui să fiu mai
rece, mai detaşată, la fel de egoistă; mai dură.

391
 E ciudat răul puternic, violent care mă avertizează când
intru într-un mediu, într-o încăpere plină de oameni, unde
nu pot rămâne - adevărată stare de anxietate. Locuri, oa-
meni cu care nu sunt făcută să stau pentru că nu mă pot
împiedica să simt golanii, dezmăţaţii, oamenii duri, vulgari,
caustici, cinici. Sufăr prea mult. îmi lipseşte brutalitatea pen-
tru a trăi astfel. Devin o victimă.

Ca să-l ajut pe Henry să fie natural, i-am îndurat toate

mărturisirile. Dar eu nu puteam fi naturală. Acum, ca să nu-1
chinui pe Gonzalo, mă abţin de la mărturisiri. Cu el tre-
buie să-mi strunesc exprimarea, analiza. E o disciplină grea,
după ce mi-am dat frâu liber cu Henry. El nu vrea ca lucru-
rile să fie spuse - aduse la lumină. Eu aveam nevoie de asta.
Cu Rank aveam parte de atâta claritate, o claritate supra-
naturală, ca o moarte. Cu Gonzalo mă scufund.

Demonul din noi, celălalt, care lucrează în taină, insidios.

Demonul meu se demască. Pot să-l văd mai bine. Mă pot
vedea intrând într-o încăpere plină de oameni cu certitu-
dinea că voi fermeca pe cineva - o certitudine blândă, care
mă amuză.

Mai mult decât de dragoste, bărbaţii au nevoie de ani-

hilarea singurătăţii lor - asta este funcţia dragostei. Printr-o
breşă a acestei singurătăţi pătrunde fluidul magic şi înrobeşte.
Şi oriunde mă arăt, seduc.
Artaud îi spune lui Gonzalo că sunt un monstru cu ochii
verzi, o criminală. S-a întors din Mexic - bătrân, drogat.
Cela m’amuse. Am comis crime fără să mă bucur de fri-
sonul răului. Frisonul pe care îl simt acum e puterea - pu-
terea de a înrobi şi de a tortura. Je m’amuse des crimes que
je pourrais comettre, de scandalurile pe care aş putea să le
provoc. Je m’amuse de mes mysteres. Nu pot spune nicioda-
tă de unde vin. Dar nu e nevoie s-o spun. Ştie oare Henry că
îmi sorb fericirea de pe buzele lui Gonzalo ? Ştiu eu că feri-

392
cirea lui Henry se trage acum din putere, nu din dragoste,
din ascensiunea lui, din recunoaşterea de care se bucură ?
Stau întinsă şi sunt sufocată de neliniştile mele, cele pe
care nu le vede nimeni, de teama pierderii, a vieţii mele ca
un miraj. Mereu mi se taie puţin răsuflarea când încerc să-mi
ating închipuirile. îmi fixez privirea pe inelul albastru ca sa-
firul, pe colierul albastru ca safirul cu stele de argint, pe scru-
miera de sticlă albastră ca safirul. îmi spun: frumuseţe, plăcere.
O încăpere nemişcată, în care stau printre perne de catifea
neagră - aici nu suflă simoun-vX, revoluţia nu pătrunde în
carne, bărbaţii şi femeile nu se torturează unii pe alţii. Al-
bastru. O baie de albastru. O simfonie albastră. Albastru. Pace
cosmică şi mărinimie.
Era adevărat ce spunea doamna Gilbert: am greşit în-
cercând să-mi provoc transa mistică pe căi religioase, în bi-
serică. Am experimentat o transă cosmică, mistică. Am suferit
atât de mult, m-am extins atât de mult, am dăruit atât de mult,
m-am umflat până la limită, m-am topit în extazul cosmic,
acolo, pe patul de spital. încă puţin mai mult, şi aş fi murit.
Atât de mare e sentimentul meu de imensitate, de milă pe
scară largă, de compasiune, care ajunge la bolnavii mei din
New York şi în eternitate, de dragoste faţă de toţi cei care sunt
singuri, de răutate diabolică ce râde la unison cu toate farse-
le naturii, cu toate festele caraghioase şi tragice ale naturii.
Experimentând punctele extreme ale compasului, dra-
gostea, pasiunea, senzualitatea, creaţia, mila, atingi conştiinţa
cosmică superioară sau disoluţia.
Eu am început cu o voinţă atotcuprinzătoare, lipsită de
pasiune, de egoism. Apoi, pasiune primitivă şi relaţie per-
sonală cu Henry.
Peştii, spune astrologia, au puterea de a se sustrage total
contextului imediat şi de a se arunca după plac într-o viaţă
imaginară.
Este o zodie a negării de sine şi a retragerii. întotdeauna
am vrut să scriu anonim.
Semnul lui Mesia sau al proscrisului.

393
 Soluţia finală a problemelor, unele dintre ele trebuind
rezolvate prin modestie şi umilinţă. Christoase! Isuse! Spun
asta înjurând.
[Charles E.] Carter [Principles of Astrology] numeşte Peştii
„graţie cosmică".
Zodia asta are ceva atât de moale, de fin şi de maleabil
încât adeseori creează o impresie greşită.
Peştii nu cred că cel mai bine e să spui adevărul şi, prin
urmare, pentru că detestă să rănească, substituie adevăru-
rilor mărunte ceea ce ei consideră a fi un adevăr cosmic. Le-
gătura acestui semn cu vrăjitorii şi vrăjile este foarte simplă.
Desprindere de lume, sacrificiu de sine, idealuri roman-
tice, inspiraţie şi licăriri ale unei conştiinţe mai ample.
M-am apucat de astrologie din lene...!

18 decembrie 1936
întotdeauna scriu titlul jurnalului înainte de a-1 umple.
Nici eu însămi nu mi-am dat seama, când am scris Nanan-
kepichu şi Vive la dynamite, cât de contrastante erau, cât de
opuse. De ce le-am pus la un loc ? Profetic. Unul e visul, irea-
lul, pasiunea - celălalt e realitatea, spectacolul lumii, revo-
luţia, anarhia, războiul.
L-am împiedicat pe Gonzalo să se ducă să lupte în Spania.
A făcut vreo zece desene. Stă întins liniştit, infinit satisfăcut.
Am atins straturi din ce în ce mai adânci de senzualitate -
până când într-o noapte a îngenuncheat în faţa picioarelor
mele desfăcute, le-a ridicat, a pătruns în mine cu o cumplită
violenţă - Gonzalo sălbaticul, excitat - şi această imagine a
lui, această senzaţie a forţei lui m-a excitat atât de tare în-
cât am simţit că sunt gata să ating spasmul pe care încă nu-1
simţisem cu el. Noaptea m-a lăsat tremurând, cu pântecele
răscolit. îl tot vedeam îngenunchind în faţa mea, gol, brun,
cu părul răvăşit, gemând de plăcere.
Din această noapte s-a ridicat precum un leu adevărat şi
a intrat incontestabil în activitatea lui de agitator, scriitor,

394
conducător a optzeci de intelectuali sud-americani. Din
Nanankepichu s-a născut un lider comunist vizionar. Din vis
şi dezmierdări. El însuşi spune: „Tu ai fost aceea - şi cât
de ciudat că tu, care eşti atât de departe de toate astea, ai tre-
zit în mine această nevoie de acţiune. Dragostea ta mi-a dat
forţă... “
Prima mea reacţie a fost durerea, şocul că din dragostea
noastră s-ar putea naşte ceva în care nu credeam - acest sen-
timent de lider, această forţă revoluţionară. Şi şocul era că
eu stăteam la căldură, că Gonzalo părea sudat de mine, că
alături de el îmi uitam singurătatea, că visul nostru, viaţa
noastră personală aveau să fie sacrificate. Din nou a trebuit
să mă dăruiesc creaţiei bărbatului - mai întâi scrisul lui Henry,
acum comunismul lui Gonzalo.
Am suferit ca femeie. Stăteam lângă el şi plângeam. Nu
simţeam nici o dorinţă, ci doar un chin adânc, sfâşietor, o
capitulare. Capitulare. El avea nevoie de credinţa mea. Helba
era împotriva lui. Dragostea mea îi dăduse impulsul. Aveam
să-l ţin pe loc acum, când îl aprinsesem ? Plângeam.
Dar pasiunea pentru politică a lui Gonzalo, discursurile
lui vehemente, sinceritatea lui nu au rămas fără efect. Nu
mă câştigase comunismul, ci comunismul lui Gonzalo. Mai
presus de orice, înţelegeam că tocmai pentru că era atât de
vital, cu sângele atât de fierbinte, atât de plin de pasiune, avea
nevoie de acţiune şi dramă. Nu poate fi ţinut într-un atelier
în care să deseneze. E prea înfocat. Tocmai pentru că rela-
ţia noastră era atât de vitală, cum spunea el, atât de vie, atât
de golită de literatură, de artă, de intelectualism, i-am dat un
impuls de viaţă, nu un impuls de artă.
Ceea ce iubesc la el este tocmai ceea ce îl împinge către
complot, anarhie şi risc. După durerea de a-i da drumul,
spaima că o să ne pierdem visul, că Nanankepichu va fi dis-
trusă, sentimentul că eram sacrificată - nevoia mea jertfită
nevoii lui -, mi-am adunat forţele, din dragoste, înţelegând
că eu îl împinsesem să-şi împlinească destinul, să nu fie scla-
vul încă unei femei, aşa cum fusese sclavul carierei Helbei,

395
că ăsta era rezultatul, iar eu eram cea care îl împingea pe
fiecare să-şi găsească împlinirea şi asta nu putea niciodată
să mă împlinească pe mine. De dragul lui Gonzalo, al unui
Gonzalo puternic, pentru a-i vedea ochii strălucind de via-
ţă, capul mândru, mâinile pline de avânt, am renunţat la do-
rinţa mea egoistă de a-1 ţine în braţele mele, înăuntrul meu
şi înăuntrul unui vis.

M-am trezit epuizată, cu ochii umflaţi. Gonzalo fusese

foarte tandru văzându-mă suferind, dar nu înţelesese.
M-am dus repede acasă. M-am aşezat la maşina de scris
şi i-am făcut douăzeci şi patru de plicuri cu „declaraţii că-
tre prietenii mei comunişti". I-am dus plicurile. Uneori mă
simţeam zdrobită. Mă durea inima. Mă simţeam slabă şi îmi
venea să plâng. Alteori mă forţam să-mi recapăt voinţa. Din
nou. Femeia trebuie întotdeauna să joace un rol, de dragul
iubirii. O femeie nu poate niciodată să-şi fie total credin-
cioasă sieşi, de dragul iubirii. In mod subtil, întotdeauna tre-
buie să joc rolul amazoanei, a cărei iluzie o dă puterea mea
reală. Acum trebuie să fiu o femeie de acţiune, înflăcărân-
du-1 pe Gonzalo într-o vizibilă şi (pentru mine) nemetafi-
zică anarhie. Anarhia lui Henry era literară. El era spiritul
muşcător. Cred că îmi plac în taină aruncătorii de bombe,
distrugătorii. îmi place natura. îmi place puterea. Puterea
este periculoasă, oarbă. Transform această putere în creaţie.
Henry a devenit eficient, nu doar exploziv, potent. Gonzalo
n-o să arunce bombe. în el există distrugere - dar eu o voi
transforma în creaţie.
Aşa că bat la maşină plicuri pentru comunişti. Şi mă gân-
desc la comunism. Acum simpatizez cu ţelurile lui. Dar nu
mă pot aprinde. Această dramă este, pentru mine, o dramă
europeană naivă. Şi orice dramă e lipsită de înţelepciune. Nu
trăim înţelept. Trăim dramatic - iubiri tragice, energii prost
canalizate, greşeli, prejudecăţi. Greşeli. Cred în a face gre-
şeli omeneşti, a avea iluzii. Gonzalo are iluzia rearanjării lu-
mii. îi respect această iluzie. O să-l ajut. Sunt deja în afara

396
capitalismului şi fascismului, dincolo de ele. Am fost o anar-
histă spirituală. In politică nu am nici un fel de iluzii. Dar
am iluzii în dragoste.

Grea, împovărată de conflictul meu, am petrecut o seară

veselă, blândă, jucăuşă, armonioasă cu Henry, artistul to-
tal, care devine mai palid cu fiecare zi. Sângele îi fierbe mai
greu - sângele curge prin canalele imaginaţiei şi ale aminti-
rii. în întuneric stă pasiv, ca o femeie, şi îmi călăuzeşte cu blân-
deţe mâna ca să-l mângâi. Când pătrunde în mine, umezeala
mea îl face sălbatic. Mă excită până la o frenezie bestială -
plăcere - plăcere - plăcere - şi mă trezesc puternică şi veselă.
Mă trezesc puternică şi veselă. Debordând de energie,
de curaj. Sacrificiul e făcut. Acum sunt extrem de activă. Nu
voi privi în urmă. îi sugerez lui Gonzalo să folosească în-
căperea mare de pe Nanankepichu pentru întruniri. îmi place
să-mi închipui cum complotează acolo. Risc. Pericol. Spun:
„încuie dormitorul nostru“.
îmi place pericolul. îmi plac cei dornici să răstoarne lu-
mea cu fundul în sus de dragul unei iluzii, poate de dragul de
a vedea focul şi de a auzi strigătele celor ucişi! Aşa trebuie.
Natura lucrează. Trebuie să fie grindină, tornade, cutremure.
Sunt necesare. Războiul e necesar. Moartea e necesară. Slavă
dramei, mereu neînţeleaptă, mereu nedreaptă, mereu o ex-
presie a nevoii noastre omeneşti, dionisiace.
Sufletul meu masculin este probabil un scriitor de satire,
un războinic, un erou - căci aşa sunt bărbaţii pe care îi aleg.
Carnea mea feminină e prea delicată. Din fericire, lacri-
mile mele se transformă adesea în oţel şi foc. E uluitor chi-
nul pe care l-am simţit, durerile facerii - o parte din carnea
mea se rupea, se sfâşia spre a expune pericolele lumii. Bărba-
tul stă în braţele mele, se târăşte şi se odihneşte în pântecele
meu. Pentru mine sexul nu este numai plăcerea orgasmu-
lui, ci şi reţinerea bărbatului înăuntrul pântecelui. Bărbatul
nu poate simţi niciodată singurătatea pe care o simte o fe-
meie - o femeie al cărei pântece e gol. Bărbatul stă în pântece

397
numai pentru a aduna forţă. El se hrăneşte din femeie. Fe-
meia continuă la nesfârşit să-i dea lapte şi sânge. Apoi el se
ridică şi fuge fie la luptă, fie în creaţie. O părăseşte. El nu e
singur. El are lumea pe care o face. Femeia e singură pentru
că ea nu are decât bărbatul - prezenţa lui, trupul lui.
Eu sunt femeie.
Plâng când el se ridică şi acţionează.
Mă întreb: unde e Thurema ? Voi avea oare acum nevoie
de femeia aceea frumoasă, puternică pe care am cunoscut-o
deunăzi ?
îmi iau jurnalul şi mă plimb pe străzi. Complotez cu
Gonzalo. Cad într-o reverie. A sosit timpul acţiunii şi băr-
batul se trezeşte primul. Trebuie să-l ajung din urmă.

Aş putea s-o iubesc pe Thurema dacă ar fi aici. Sunt afec-

tuoasă cu Eduardo, care acum stă la Paris.

Prima ruptură în curgerea basmului - la Maxim - un

local de lux, de poveste pentru mine, decorativ, strălucitor.
Nu vedeam niciodată oamenii - trăiam într-o lume a mea.
în ultima vreme - din cauza lui Gonzalo - ochii mi s-au des-
chis şi le-am văzut feţele, cu adevărat, feţele celor bogaţi,
ale aristocraţilor şi ale celor proaspăt îmbogăţiţi. Şi erau
nişte porcii Şi, în afară de Katrine Perkins, nu cunosc nici
un om bogat care să aibă vreo valoare.
Bietul Hugh. Devine din ce în ce mai stabil în tranşee,
datorită rolului său de tată în apărarea capitalismului. Şi eu,
care am luptat numai pentru valori reale, pentru indepen-
denţa mea, care mi-am folosit banii numai pentru cei care
aveau nevoie de ei şi prea puţin pentru mine, aş vrea să re-
nunţ la toate privilegiile şi să dăruiesc şi mai mult. Bietul
Hugh, pentru că în sinea mea tot ce fac este o ameninţare
constantă la adresa fericirii lui, şi totuşi nimic nu mă poate
opri.
Lui îi sunt cel mai mult datoare - el mi-a permis să fiu
sinceră cu mine însămi.

398
 Să vedem dacă pot să joc rolul amantei unui erou, com-
plotist, anarhist, la fel de vesel şi de magnific cum l-am jucat
pe cel de muză a lui Henry.
Intre timp, să facem totul cât mai dramatic cu putinţă.
Camera de pe barcă este foarte dramatică. Gonzalo într-o
cameră, ţinând discursuri, în cealaltă zăcând beat de mângâ-
ieri, spunând: „M-ai ţinut absolut drogat, timp de două luni".
Poate că port în mine dinamită şi ea nu va exploda nu-
mai pe hârtie. Poate că nu jurnalul îl voi arunca, odată, aprins,
printre oamenii îngroziţi de adevăr.

Când Gonzalo a venit astăzi pentru o oră şi l-am întâm-

pinat dansând, vie, înfierbântată, a rămas toată după-amiaza.
Era o zi ca de primăvară. Ne-am dus, inconştient, la Nanan-
kepichu - şi ne-am culcat acolo.
Ştiu acum că ceva misterios mă opreşte să am orgasm
cu el, vreo vrajă a lui Henry. Când l-am părăsit, excitată tul-
burată, am luat două reviste erotice de pe o tarabă şi m-am
uitat la poze în taxi, în drum spre casă, şi am simţit orgas-
mul cu o asemenea intensitate, acolo, pe bancheta taxiului,
că aproape am leşinat.
Noaptea am vise violente. Şi cu o noapte înainte ca
Gonzalo să devină cu atâta hotărâre activ în Partid am visat
că o mulţime de oameni, mase de oameni mă împiedicau să
ajung la el. Mă luptam cu ei disperată. Aseară am visat că niş-
te criminali erau siliţi să aibă erecţie chiar înainte de a fi omo-
râţi şi că ei făceau eforturi violente să se excite, dar nu reuşeau.
Nu pot să mă culc fără să fiu bântuită de imagini erotice,
de dorinţe violente.
Sunt atât de excitată de viaţă - mental, fizic -, trăiesc atât
de intens, încât devin imediat conştientă de sexul meu, de fap-
tul că sunt fierbinte acolo, că sunt umedă, de pulsul sânge-
lui şi, în acelaşi timp, de faptul că sunt în reverie. Gonzalo
spune: „Relaţia mea cu tine este vitală, absolut vitală. Mi-am
găsit ritmul sexual cu tine". Mă răscoleşte profund să-i pri-
vesc plăcerea.

399
 Spune că el are o concepţie creştină despre sex - concep-
ţia dragostei, o concepţie feminină. Crede că eu scriu despre
sex ca o păgână şi, cu siguranţă, sunt o păgână în compa-
raţie cu el. Dar singurul păgân adevărat este Henry, care poa-
te poseda orice femeie, nu din dragoste, ci pur şi simplu pour
satisfaire ses instincts.
Erotismul mă tulbură. Nici unul dintre oamenii pe care
îi cunosc nu este erotic, cu excepţia lui Hugh, pe care nu-1
doresc, şi a lui George Turner, pe care nu-1 doresc. Eu sunt
erotică şi perversă, iar asta o datorez vieţii mele animalice,
sănătoase, cu Henry, vieţii mele emoţionale cu Gonzalo.
Poate că există şi în mine dorinţe reprimate. Gonzalo are
erotism din belşug. îmi adoră picioarele, îi place să mă sărute
peste tot. Henry nu are deloc. El e simplu.

21 decembrie 1936
O, Doamne, e un val de putere prea mare! Trec de la slă-
biciunea extremă la o forţă atât de mare că e aproape insu-
portabilă. E ca Vezuviul, cum îi spun tatei într-o scrisoare
de un umor tumultuos. într-o noapte plâng în braţele lui
Gonzalo pentru că miezul dezmierdărilor noastre, ceţurile
şi drogul, sunt din nou ameninţate de creaţie. A doua zi mă
trezesc, făcută din oţel şi foc - o amazoană.

îi scriu tatei o scrisoare, ca să fac rost de un aparat (un

copiator) de care avem nevoie ca să tipărim propagandă. îi
trimit o scrisoare fantastică, spunându-i că trebuie să mun-
cesc pentru Spania. Evident, îşi închipuie că pentru fascişti.
Ideea diabolică mă face să râd. Te rog, tată, dă-mi aparatul
ca să muncesc pentru Spania. Vreau să dăruiesc forţa mea
Spaniei - mă alătur unui grup de intelectuali - le insuflu
forţă.
Şi o fac pentru comunism. Râd, pentru că această con-
fuzie e un fel de glumă cosmică, de fapt nu-mi pasă a cui parte
o iau, se înşală cu toţii, toţi cei care cred că trăiesc şi mor

400
pentru idei. Ce eroare minunată şi ce glumă divină! Ei tră-
iesc şi mor pentru greşeli emoţionale. Aşa că lucrez pentru
Spania Republicană fiindcă sunt îndrăgostită şi asta-i tot ce
contează. îmi place să-l văd pe Gonzalo radios, venind cu
răsuflarea tăiată de la comploturile sale, şi să-şi lase capul pe
umărul meu şi să-mi spună tot ce face, şi să pregătim o ca-
meră mare pe Nanankepichu pentru cei optzeci de complotişti,
şi sufletul meu de femeie râde de toate categoriile şi numele
gândite de bărbaţi pentru că văd prin ele, dincolo de ele. Ei
îşi iau în serios jocul, eu îl iau cu umor, iar ei râd de lacri-
mile şi tragediile noastre - care sunt reale! Aşa că spun, fas-
cism sau comunism, eu iau partea dragostei; şi râd în taină
de ideile bărbaţilor. Ii scriu tatei o scrisoare. Adun scaunele
laolaltă. Sunt perfect trează şi veselă, trimiţând scrisori vi-
rile în dreapta şi-n stânga, râzând! Gonzalo e cucerit şi râde
şi el, spunând că vom publica un manifest pentru fascişti, un
singur exemplar, pentru tata!

Aşa că forţa explodează în mine. Dansez nostim pentru

Hugh. Trimit scrisori pline de umor. Sunt conştientă că este
un basm pe care îl creez pentru a păstra totul etern şi mi-
nunat. Nu distrug niciodată o iluzie; nimic nu se schimbă pe
harta lumii mele, nici un război sau evoluţie nu deranjează
fixitatea iluzorie: mama e acolo; Joaquin e acolo - unde
erau şi când aveam şaisprezece ani -, Hugh e acolo; Eduardo
e acolo; dragostea este eternă şi eu curg, împiedicând peste
tot cutremurele şi luptându-mă cu moartea. Nu voi lăsa nimic
să moară. Monstrul pe care-1 ucid în fiecare zi este mon-
strul realismului. Monstrul care mă atacă în fiecare zi este
distrugerea. Din duel vine transformarea. Prefac distrugerea
în creaţie la nesfârşit.
Mă simt de parcă aş exploda de atâta forţă.
De parcă lumea ar fi din nou o orchestră. Mă simt înăl-
ţată, purtată, împinsă de forţe uriaşe. Muzică şi foc.
Lângă colţul nostru de vis - o încăpere largă va cuprinde
creaţia lui Gonzalo. Şi eu îl voi incita, sprijini şi impulsiona.

401
Ce beţie, Dumnezeule! Nu e nevoie de vin. Lumea întrea-
gă se unduie! Muzică pretutindeni. Scaune pentru complo-
tişti, o sobă şi cărbune din propriile noastre provizii.
Bărbatul se trezeşte primul din paturi de puf şi spermă.
Explodez de atâta forţă.
Cânt, dansez, menţin totul viu. Henry îi spune lui
Eduardo: „Totul i se datorează lui Anaîs, tot ce am fost în
stare să fac. La Louveciennes mi-a dăruit totalitatea mea“.
Scrisoare de la un pacient din New York: A fost minunat
să vă cunosc şi singura mea dorinţă e să ne întâlnim din nou,
într-un viitor nu foarte îndepărtat. Vă mulţumesc de mii de ori
pentru sentimentul de eliberare pe care mi l-aţi dăruit, pen-
tru capacitatea de a înfrunta lumea cu mai mult curaj şi cu mai
mult dispreţ, astfel încât să mă pot privi gol şi să spun: „Asta
sunt, asta simt şi nu mi-e ruşine de mine însumi". Căci în ciuda
tuturor suferinţelor şi grijilor am un sentiment continuu de
reînnoire, de creştere şi expansiune. Ce extaze se nasc din bucu-
riile şi tristeţile mele amestecate, ce maturităţi!
Către Henry: Când pleci pe bicicletă îmi fac griji pentru
tine toată seara - sunt conştientă de tine cu un sentiment pe
care te-ai bucura să-l afli...
Imaginaţia mea se aprinde la gândul acelui jurnal adevărat
pentru Hugh. Nu ştii cât de mult mi-ar plăcea să-l scriu pe
tot dintr-odată. L-am început în seara asta. Cinci pagini, toate
numai măiestrie. S-ar putea dovedi o minunată mostră de mis-
tificare, cele două feţe ale unei atitudini, iar în timp ce o scriu
devine atât de reală pentru mine, la fel ca hotărârea (pentru jur-
nalul lui Hugh) de a nu mai fi posedată de tine niciodată, pen-
tru că bărbaţii îşi amintesc cel mai mult de femeile pe care nu
le-au avut, încât cred că dacă ai citi acest jurnal aproape că ai
putea să te convingi pe tine însuţi că nu m-ai avut niciodată!
Confruntarea celor două jurnale ar putea înnebuni pe cineva.
Mi-ar plăcea să mor şi să-l văd pe Hugh citindu-le pe amân-
două. Voi explica în el originea fiecărei invenţii legate de po-
vestea noastră. Cum am ajuns să cunosc decorul unei anumite
camere de hotel din ce mi-ai povestit tu despre ea. Voi recon-
strui şedinţele cu Allendy: el spunându-mi să fac atent distincţia

402
 între aventurile mele literare (tu) şi cea cu adevărat umană
(Hugh!). Ironii. Răsturnări de situaţie. Când o să-l citeşti, o
să regreţi că nu m-ai avut. După o vreme n-o să mai ştii dacă
m-ai avut sau nu. Depinde ce jurnal citeşti. Ţi se va oferi posi-
bilitatea de a alege! Pentru început, încearcă să ţii minte că
jurnalul real este cel ireal. Minunat. Asta e jurnalul adevărate-
lor mele sentimente. Care din ele ? Tonul, spui tu, dar când un
bărbat este un actor adevărat, nu poţi să-ţi dai seama din ton.
Presupun că sublimez o situaţie pe care, în adâncul sufletului
meu, o simt prea tragică. Pe care o savurez intelectual. O fac
suportabilă. Cum spuneai tu. Astăzi am fost capabilă să văd tot
umorul legendei Lowenfels-Constad. Bărbaţii sunt cei care le
duc pe femei la circ, iar femeile se duc ca să-i audă pe bărbaţi
râzând! - Anaîs.

Delicateţea jurnalului din 1921, ca viaţa în China. Flori.

Natură. Atmosferă de vis. Fragilitate. Formă perfectă.

Je suis facilement eblouie. Ameţesc uşor. Dar e necesar

pentru senzaţia de miracol şi extaz. Eblouissement este una
din stările mele frecvente. Cad uşor în transă.
Felul meu de a vedea oamenii înseamnă să-i absorb. Mă
trezesc în interiorul lor, mă pierd în ei, le simt pielea, trăsă-
turile, mâinile, vocea. Mă impregnez. Transele mele mistice
sunt cosmice, nu religioase. Expansiunea îmi aduce întot-
deauna acelaşi extaz: sacrificiul de sine. (Lucrez pentru
Gonzalo. Nu cred în comunism. Eu cred numai în salvarea
individuală.)

Scrisoare către tata (care a închiriat o casă la Madrid)1:

îţi
trimit câteva pagini de la început [din House of Incest], tra-
duse de Moricand, dar ele nu-ţi pot da o idee despre muzicali-
tatea ei, căci franceza nu se pretează cântecului. Personajele sunt
trei femei diferite care se contopesc într-una singură şi sunt re-
prezentate de una singură. Naştere acvatică, simbolism, viaţă
interioară captivă, apoi ieşire la lumina zilei. Descriu noaptea
chinului solitar, visele ce preced viaţa reală, umană, sănătoasă.
1 In franceză, în original.

403
 Adâncimea lucrurilor. Viaţa noastră subacvatică misterioasă
care înghite peste ceea ce suntem şi ce facem în timpul zilei.
Ei, destul cu literatura. Am vrut doar să-ţi dau impresia că
ai citit cartea.
Mă bucur foarte mult să ştiu că nu te-ai izolat, că te simţi
viu, că te ocupi de muzică şi că sunt destule lucruri care s-o
distreze pe Maruca.
Despre noi nu am decât lucruri bune să-ţi spun. Atmo-
sfera la Paris e şi ea îmbâcsită de politică, dar nu am ajuns încă
să trăim în metrou, ca săracii din Madrid. Nu suntem nevoiţi
să dormim acolo. Folosim metroul doar când mergem în vi-
zită la prieteni, aşa că nu putem să ne plângem. De asemenea,
nu trebuie să petrecem Revelionul cu acelaşi domn de anul tre-
cut, în schimb vom fi alături de cel mai aristocrat dintre ruşii
albi.
Am descoperit o modalitate de a parfuma apartamentul cu
ceva ce nu costă mai nimic (ce miracol!) şi miroase bine. Ai
auzit de patchouli ? Era la modă când m-am hotărât în sfârşit
să mă arăt în faţa acelei societăţi extraordinare. Nasul tău l-ar
recunoaşte.
în momentul ăsta mă gândesc la toate eforturile pe care
trebuie să le fac pentru a-mi proteja basmul de atacurile realis-
mului. Omor un dragon realist pe zi, dar din păcate carnea lui
e prea tare ca s-o mănânci, altfel am putea economisi banii de
friptură. Carnea de dragon e imposibilă - gelatinoasă şi, în ace-
laşi timp, aţoasă, băloasă şi cu zgârciuri.
Ei bine, eu şi Culmell tocmai am dansat un dans spaniol
cu ritm sacadat şi mi s-a tăiat răsuflarea, aşa că nu pot să-mi
termin scrisoarea!
Aşadar, scrie-mi. Te îmbrăţişez cu toată puterea.

23 decembrie 1936
Simbolismul gesturilor mici: nu reaprind niciodată un
foc care s-a stins. Când am fost pentru prima oară la plajă cu
Hugh, pe când aveam nouăsprezece ani, am vrut să încăl-
zim mâncarea. Am început să pregătim focul şi ne-am dat
seama că nu aveam chibrituri. M-am dus cu un ziar la focul
făcut de alţi oameni, ceva mai departe. Am aprins ziarul, pe

404
care îl răsucisem în formă de torţă, şi am alergat înapoi cu
el. Evident, din cauza vântului torţa mea a ars repede, aproape
până la capăt. Hugh tot striga: „Dă-i drumul! Dă-i dru-
mul! O să te arzi!“ Flăcările aproape îmi atingeau mâna.
Am continuat să alerg şi am aprins focul.
Când aprindem un foc la Villa Seurat, Henry spune:
„Fă-1 tu. La mine se stinge întotdeauna". Şi eu aprind un foc
minunat. Sunt neînfricată în faţa focului. îl ating aproape fără
nici o teamă. Când trebuie să aprind soba pe Nanankepichu
e la fel. Nu se stinge niciodată dacă îl fac eu. Nu trebuie să
încerc de mai multe ori, cum li se întâmplă celorlalţi.
Bizar simbolism.

Tragedia este că bucuria mea are viaţă scurtă. Dacă

Gonzalo întârzie, dacă Henry mă tachinează, dacă soţul
Colettei spune că sunt prea serioasă, dacă Helba îşi arată
gelozia, dacă Henry se entuziasmează în faţa unei noi ve-
dete de cinema, dacă Gonzalo se duce la o petrecere şi se
îmbată şi apoi îi e rău două zile, dacă Henry primeşte o scri-
soare admirativă de la o femeie, dacă o revistă îmi trimite
înapoi recenzia la Primăvara neagră pentru că nu este o ana-
liză a conţinutului cărţii.

27 decembrie 1936
Noapte de Crăciun. Poisson d’Or. Caviar şi vodcă. Tris-
tul şi delicatul Ponisowsky, sora lui şi soţul acesteia. Elena
Hurtado arăta ca o zeiţă romană antică. Hugh, Elena şi cu
mine vorbeam la desert cu înflăcărare. înflăcărarea puterii,
înţelegerea imediată. Cântece ţigăneşti. Caviar şi vodcă. Vodca
e băutura mea. Scrisesem o pagină despre ea cândva, îna-
inte de a o gusta. Iar în noaptea de Crăciun această pagină a
devenit realitate. Am băut foc. Un foc alb, care nu mi-a fă-
cut rău, care mi-a aprins capul. Toată noaptea, muzică şi foc.
Scântei între mine şi Elena Hurtado. Vreau să mă ridic şi
să dansez. Vreau să mă ridic şi să dansez singură. Nimeni
nu are ritmul pe care îl vreau eu. Muzică rusească. Picioarele

405
mele dansează. Capul meu dansează. Mâinile mele dansează.
E cinci dimineaţa. Un rus sparge pahare lovindu-şi-le de
frunte. E cinci şi jumătate şi am ieşit pe bulevard, perfect
treji. Elena vrea să se plimbe. Ponisowski, trist şi delicat, se
înclină în faţa tuturor dorinţelor noastre. Cealaltă femeie
este ştearsă şi apatică. O să ne ducem să ne luăm micul de-
jun. Unde ? Elena vrea să meargă pe jos. Mi-ar plăcea să mă
plimb cu ea prin tot oraşul. Ii spun că sunt recunoscătoare
pentru prezenţa ei, că mi-a dăruit o seară frumoasă. îmi place
să-i privesc faţa frumoasă, să-i simt puterea. Stăm la barul
Melody. Orchestră argentiniană, câteva negrese, doi-trei
bărbaţi. E şase şi jumătate dimineaţa. Vreau să dansez. Vreau
să-mi dansez bucuria şi focul. Orchestra cântă unpaso doble.
Mă ridic şi dansez, bat din picior, fac o piruetă, păşesc, bat
din picior, fac o piruetă. Muzicanţii mă încurajează cu stri-
găte. Negresele strigă şi ele. Bucuria, bucuria pe care mi-o dau
toate astea!
E şapte dimineaţa. Zorii sunt albaştri. Ochii Elenei sunt
albaştri. In jurul ei e haloul soarelui.
Adorm. Cad printr-o crăpătură, într-un abis. Dar la zece
şi jumătate sunt încă plină de bucurie şi de foc... dansez în
jurul mesei de Crăciun. In ultima clipă, îl implor pe Gonzalo
să vină şi el. Sunt beată. Port rochia mea persană, cu fustă
largă; sunt beată, beată. Gonzalo vine. Mâncăm şi bem cu
veselie. Eu râd, râd întruna. Eduardo e tăcut.
Gonzalo pleacă şi eu cad din nou într-un somn adânc.
Zac în măruntaiele pământului. Bucurie.

Când eu şi Gonzalo ne-am întâlnit, ieri după-amiază, pasi-

unea a explodat. „O, te-am dorit atât de mult ieri, chiquita!
Ce frumoasă erai! Cât de vie! Nu te-am văzut niciodată
atât de clar - atât de complet. Ce contrast faţă de Hugh şi
Eduardo. Erai atât de vie senzual, te bucurai de toate, ra-
dioasă, magnifică. Te doream atât de mult!“

Dacă am putut poetiza psihanaliza şi stoarce din ea ele-

mentele de magie, de ce nu pot face acelaşi lucru din co-

406
munismul lui Gonzalo ? Ăsta e motorul vieţii mele în acest
moment. Drama.
Sunt din nou pe Nanankepichu. Gonzalo a adus cea mai
mică şi mai misterioasă lampă: e în întregime albastră.
Ii spun: „Conflictul meu nu este între comunism şi fas-
cism sau anarhie, ci între visare şi realism. In lupta pentru
libertate religioasă aş fi fost în stare să mor. Când lupta se
duce însă pentru independenţă economică, nu pot să simt
drama mistică ori metafizică din ea. Dar sunt alături de tine.
Numai tu faci visul perfect. Cu tine am visat atât de total încât
acţiunea în lume mi s-a părut la început o moarte, o deziluzie".
Focul arde din nou. Orgasmul lui e violent şi durează
mult. Mă sărută cu recunoştinţă frenetică pentru perfecţiu-
nea ritmului. Plăcerea lui îmi dă o imensă plăcere. Mica lampă
albastră nu mai pare albastră. Arome minunate se ridică din
mângâierile noastre, ne îmbată în mod repetat. Dorinţa nu
moare odată cu orgasmul.

Discuţia pe care am avut-o cu Henry, cu o oră înainte, a

fost mai aproape de sufletul meu decât pledoaria pătimaşă a
lui Gonzalo împotriva capitalismului. Cu Henry am vorbit
despre poem. Spunea că în curând nu va mai scrie decât în
forma poemului, ca Dante. In curând, va deveni poetul total.
Trebuie să privesc drama lui Gonzalo - legată de co-
munism sau capitalism - dincolo de aparenţe. Trebuie să-l
văd în continuare pe Gonzalo trăind. Corpul lui în mişcare,
vorbind cu vehemenţă, tremurând de pasiune, disperat să cre-
eze acum în lumea vizibilă. Mai presus de orice, vreau să prind
ritmul subteran - căldura sângelui, singurul care înseamnă
viaţă -, ritmul sângelui în spatele dansului, al luptei; mă duc
oriunde pulsează acest ritm.
Vreau să dansez şi să râd. Vreau să dansez. Nimic nu-mi
va zdruncina lumea personală. Nici o furtună de pe mare sau
de pe uscat. Pământul se învârte. E comunismul, spun ei.
Poezia şi ritmul, spun eu. Vodca. Focul. Lupta omului. Ritmul
iluziei.

407
 28 decembrie 1936
Quai de Passy numărul treizeci, Paris.
în vis am fost muşcată de un şarpe mic, muşcată de creş-
tet, tare, până m-a durut. Fără spaimă, mi-am smuls părul,
l-am scuturat. Am văzut doi şerpi mici pe podea. I-am zdro-
bit încet, complet. Mă întrebam dacă n-ar trebui să iau un
antidot pentru venin.
Cu o noapte înainte, am văzut nişte păsărele zburând din
gura unui negrişor din Fez. Păsărelele mi-au acoperit faţa.
Mă temeam că-mi vor scoate ochii cu ciocurile. M-am ră-
tăcit în Fez.

Mă dor sânii. Sunt însărcinată ?

O văd pe Elena aşezată pe canapeaua mea. Cap de zeiţă
greacă. Un cap puternic. Elena spune că ar vrea să fie băr-
bat, pentru că un bărbat poate privi obiectiv lucrurile; el
poate fi filozof. Când s-a trezit măritată şi mamă a două fe-
tiţe a fost îngrozită, aproape a înnebunit. Nu ştia pe atunci,
dar nu voia să fie mamă - mama unor copii. Voia să fie ce
sunt eu, mama creaţiilor şi a visurilor. Suferea de spaime -
spaima de natură, spaima că va fi înghiţită de munţi, sufo-
cată de pădure, sorbită de mare. îi e groază de actor şi de
metamorfoză. Când mi-a povestit visul ei în care era luată pe
sus de un centaur, am văzut limpede centaurul şi capul ei,
capul unei femei dintr-un mit.
Mă gândesc la olimpieni şi la mitici ca la nişte oameni mari,
mai mari decât fiinţele omeneşti. Elena e mare, cum era şi
June. Gonzalo pare coborât dintr-un mit. Poate că doar pro-
pria mea exaltare îi augmentează, îi zeifică. Poate că eu dau
alte proporţii oamenilor. îi numesc oameni mitici pentru că
au în ceea ce mă priveşte o semnificaţie simbolică. îi separ
pe oamenii banali de cei ale căror vieţi sunt importante, sim-
bolice, care au grandoare. în lumea asta respir liber. Părăsesc
mereu mediocrul, creând o lume. Intră în scenă Elena cu
numeroasele ei visuri, cu forţa şi pozitivismul ei. Locul ei e

408

J
alături de June, Louise şi Thurema. Henry şi cu mine repre-
zentăm două atitudini opuse. Eu înfrumuseţez, romantizez
şi idealizez - dar de pe poziţiile sincerităţii, ale adevărului.
Ceea ce vreau să spun e că Henry este un geniu, June a fost
un personaj, Thurema este o forţă, Louise a fost o personali-
tate, Elena este o valoare, Gonzalo este supranatural. Henry
spulberă iluzia, satirizează, mimimalizează, caricaturizează,
tot de pe poziţii de sinceritate şi adevăr. Personajele pe care
le alege sunt nişte haimanale lipsite de eroism, mediocre, stu-
pide, obscene. Ne înţelegem unul pe altul şi trăim împreună
în sinceritate. Vreau să spun că eu am văzut poetul din Henry
şi el a văzut realista din mine, femeia care ştie că miracolele
sunt creaţie, iar creaţia se naşte din muncă, dorinţă, inteli-
genţă, trudă.
Henry m-a ajutat să accept viaţa; eu l-am ajutat să ac-
cepte forţa iluziei, în care încetase să creadă pentru că ilu-
ziile lui June erau băşici de aer, noncreatoare, false. Iluziile
mele sunt creatoare şi reale. Eu nu sunt iluzionistul de bâlci,
înconjurat de cartoane, care face scamatorii. Eu sunt iluzio-
nistul cu putere reală, puterea de a face lucrurile să se în-
tâmple. I-am promis lui Henry că nu va eşua, că voi face lumea
să-l asculte, şi m-am ţinut de cuvânt. Mult din ceea ce mi-am
dorit pentru mine însămi nu s-a întâmplat. Când am vrut să
trăiesc cu Henry nu am putut - de dragul creaţiei noastre,
al creaţiei lui. Pentru magie, pentru viziune, muncesc zi şi
noapte, cu mâinile, cu capul, cu trupul, cu voinţa, cu sufle-
tul, cu rugăciunile mele — în fiecare clipă. Când deschid ochii
dimineaţa o fac pentru a-mi începe nu numai incantaţiile, ci
şi truda, truda, truda şi sacrificiile.
Presupun că în ziua în care creatorul vrea ceva pentru el
însuşi, forţa sa magică dispare. Nu pot scrie acum pentru
că eu sunt miezul tuturor lucrurilor, sunt înăuntrul vieţii,
înăuntrul dragostei, înăuntrul creaţiei. Sunt în flăcări. Dacă
aş atinge hârtia, aş încreţi-o.
Nu e vorba de a fi fericit sau împlinit, ci de a fi în flăcări.
Visez că Elsa şi Helba se spânzură. Aş vrea s-o văd moartă
pe Helba.

409
 între mine şi Henry pasiunea a pierit. Nu-1 doresc. Cu
toate astea, lumea în care trăiam şi pe care am creat-o n-o
pot găsi cu Gonzalo. în Gonzalo nu există creaţie. A existat
creaţie între Gonzalo şi Helba. El putea să contribuie la munca
ei, s-o acompanieze la pian, să găsească nume pentru dan-
surile ei, să-i insufle viaţă. Acum între noi se ridică acţiu-
nea lui în viaţa politică, ceea ce nu mă tulbură. Eu nu vreau
să stărui asupra temerilor mele. Sufăr de prea multă clarvi-
ziune, sufăr pentru că văd prea departe! Trebuie să mă gân-
desc că, având pasiune cu Gonzalo, pot să creez singură. De
ce singură ? Pentru că mă tem că Henry şi cu mine ne vom
despărţi odată cu trupurile. Iar trupurile noastre se despart.

1 ianuarie 1937
Un pat mare. Un covor de lână moale, alb, din Maroc.
Pisica neagră culcată pe un ziar. Hugh întins la celălalt capăt
al patului, nebărbierit, bolnav, citind o carte despre chiroman-
ţie. Radioul se aude ca prin vis.
Aseară a căzut nişte ceară roşie pe podea. Ceară roşie de
la lumânările de pe masă şi de la felinare. Ceară roşie pe masă.
Sticle goale de şampanie şi de vodcă. Aseară, în jurul me-
sei: Gonzalo, Helba, Elsa, Eduardo, Grey cu o fată din Java,
Carpentier cu soţia lui şi mama. Eu, nu. Eu stau lungită în
întuneric, în camera mea. Toată după-amiaza am pregătit pe-
trecerea, lumânările, felinarele, faţa de masă din hârtie roşie,
aranjamentul mesei, dar îmi era rău. îmi era rău aşa cum îmi
fusese la N.Y., Louveciennes, Avignon. Aveam ameţeli şi cri-
ze de vomă. Dar m-am îmbrăcat, m-am fardat. Am stat în-
tinsă, apoi m-am plimbat de colo-colo. Am dat vina pe un
pahar de vodcă pe care îl băusem cu Eduardo în ziua prece-
dentă la Dome. Am căutat un motiv mai bun şi n-am găsit.
N-am căutat foarte mult. Gonzalo a venit să mă vadă, plin
de adoraţie. Hugh a venit să mă vadă, zicând: „Te iubesc. Tu
ai aranjat totul şi merge perfect".

410
 Cred că ar trebui să atingi mobila spunându-ţi: bucu-
ră-te de scaunul ăsta; ar trebui să pui masa spunându-ţi: bu-
cură-te de masa asta; să aprinzi o lumânare spunându-ţi:
bucură-te de lumânarea asta. Bucură-te de mâncarea asta, de
vinul ăsta, de strălucirea asta, de pereţii portocalii. Bucu-
raţi-vă unii de alţii, de frumuseţea lui Gonzalo, de ochii verzi
şi dinţii minunaţi ai lui Eduardo, de părul negru şi greu al
Helbei chiar dacă ea e tristă, de ochii prelungi ai Elsei, de
silueta de dansator a lui Grey, de pomeţii înalţi ai javanezei,
de porc, de turron, de casă.
Stau întinsă în întuneric şi mă gândesc la Gonzalo care
mi-a spus: „Nu-mi pasă de Crăciun. Nu înseamnă nimic pen-
tru un incaş. Dar legat de Anul Nou am o superstiţie: vreau
să fiu cu tine“.
Suntem sub acelaşi acoperiş. Ii aud vocea. De ce mi-e rău ?
Am fost prea fericită. Şi fericirea mă zdrobeşte. Detest să
fiu bolnavă. Lui Gonzalo nu-i place boala. Lui îi place sănă-
tatea, vigoarea. Are grijă de Helba, dar se duce în altă parte
să caute viaţa. Iubeşte viaţa. îi place viaţa din mine. Nu vreau
să fiu bolnavă. Vreau să dansez. Nu am de ce să fiu bolnavă.
Foamea mea de Henry şi a lui de mine s-au sfârşit în aceeaşi
clipă. Fără o tragedie.
E miezul nopţii. Ei beau şampanie, spunând, fiecare pe
limba lui, la mulţi ani. Gonzalo a spus „Nanankepichu“. Nu
l-am auzit. Dar m-am ridicat. M-am ridicat şi mi-am dat seama
că nu mă mai clatin. Am ieşit din cameră. Pentru că dormi-
sem, arătam proaspătă şi frumoasă în momentul acela. Apa-
riţia mea a avut un efect extraordinar. Javaneza şi Grey, care
nu mă văzuseră niciodată, parcă au fost loviţi de trăsnet. Pur-
tam rochia mea corai din lame. Faţa îmi era foarte albă. Mă
simţeam frumoasă. Dacă te simţi tu însăţi frumoasă, toată
lumea va crede la fel. Eu mă simt frumoasă şi puternică. Am
băut din nou şampanie. Helba părea îngrozitor de tristă şi
ştiu acum că e tristă pentru că o fac să se simtă neatrăgătoare.
De trei ani e bolnavă şi nu-i pasă. Nu a iubit niciodată cu
pasiune, cu dorinţă. E complet închisă în sine, crede că

411
dragostea senzuală este respingătoare. Biata Helba. E tortu-
rată de ura faţă de viaţă, plăcere şi dragoste. Poate că acum
va fi salvată. Dar între timp mă urăşte şi mă iubeşte, mă urăşte
şi mă iubeşte ca pe viaţa însăşi.
Când Gonzalo trebuie s-o ducă acasă, le lasă pe ea şi pe
Elsa jos şi urcă din nou să mă vadă. Ne închidem în bucă-
tăria cufundată în întuneric şi ne sărutăm.

Astăzi alerg la Nanankepichu şi ne băgăm în pat. Cu o oră

înainte, stăteam singură în patul meu şi îl doream, îl doream.
Ii vedeam corpul îngenunchind în faţa mea şi pătrunzân-
du-mă cu sălbăticie. Ii vedeam întreg trupul, penisul întu-
necat, gura mereu flămândă, şi doream focul din el. Trei ore
împreună, plutind de fericire. Dar îi spun prima mea min-
ciună. Nu ştiu de ce. Nu credea că vodca poate să-mi facă atât
de rău. Spunea că simte că e altceva. Era altceva ? Da, era alt-
ceva. Era gaz - intoxicaţie cu gaz. Inhalasem gaz acasă la
Henry. Henry dăduse drumul la gaz. Plecasem la timp, nu
se întâmplase nimic. Eduardo simţise mirosul când îi adusese
un bilet de la mine în care scria că nu puteam veni de săr-
bători.
Aşa că boala a devenit o dramă. La sfârşit tot ce-mi do-
ream era să-l conving pe Gonzalo de absolutismul meu, ast-
fel încât am ajuns să-i spun că Elena Hurtado e îndrăgostită
de Henry. Iar Gonzalo a întrebat: „Nu eşti geloasă ?“ Şi eu
i-am răspuns: „De ce aş fi ?“
Mi-a venit ideea că Elena l-ar putea iubi pe Henry pen-
tru că a spus că el seamănă cu un tânăr poet argentinian pe
care îl iubise, iar eu nu vedeam nici o asemănare. Acum, par-
tea ciudată e că nu sufăr la gândul că Elena l-ar iubi pe Henry;
sau poate o iau cu mult înaintea prezentului ca să nu am un
şoc, o surpriză. Henry mi-a spus că întâlnise o femeie minu-
nată. La început am fost geloasă, dar în clipa în care am vă-
zut-o, mi-a plăcut şi am fermecat-o. Voiam să aflu dacă trebuia
să-mi fie frică de ea ? Era vorba de frică ? îmi plăcea, o gă-
seam inteligentă şi plină de imaginaţie. Ne înţelegeam. Când

412
mi-a povestit despre poet şi despre asemănarea lui cu Henry,
am simţit şocul fatalităţii. Dar acum pot distinge între spai-
mele mele, care în trecut m-au făcut să-mi imaginez o tra-
gedie întreagă născută din sentimentele lui Lillian Lowenfels
pentru Henry. Mi-i imaginam împreună pentru că ea era vul-
gară şi dură şi îmi ziceam că ar putea trăi foarte bine alături
de Henry, plăcându-i tot ce nu-mi plăcea mie, pentru că nu
avea deloc simţul frumosului, era dezordonată şi leneşă, dar
inteligentă şi plină de un umor lasciv. Amintindu-mi toa-
te aceste fantezii care nu s-au adeverit niciodată, cum aş pu-
tea crede în fanteziile mele cu privire la Elena? Care e
diferenţa dintre temeri şi clarviziune ?
Trăiesc prea repede. îmi imaginez prea multe. îmi ima-
ginez un milion de lucruri, îmi imaginez în fiecare zi un mi-
lion de întâmplări care nu au loc niciodată. Instinctul meu
spune nu cu privire la Elena, deşi lui Gonzalo îi spun că da.
E ca atunci când June l-a lăsat pe Henry în grija mea, prima
dată când a venit. Poate că eu sunt cea care a ales-o pe Elena,
pentru că Elena, atât de frumoasă, dar cu un corp prea greoi,
masculin şi matern, nu trezeşte pasiune, ci un fel de admi-
raţie intelectuală. Poate pentru că l-am înşelat pe Henry cu
Gonzalo, simt că ar trebui să fiu eu însumi înşelată, şi to-
tuşi mă simt în mod bizar nevinovată.
Simt că Henry, când a început să creeze, a încetat să mai
reprezinte pentru mine viaţa - creaţia, da, dar nu viaţa. Cu
Gonzalo, totul este viaţă. Lui numai de asta îi pasă. Citeşte
foarte puţin. Prietenia lui cu Artaud, de exemplu, se bazează
pe discuţii, pe ce făceau împreună în teatru, dar nu i-a citit
încă nici o carte.
Gonzalo se ridică spunând: „Acum sunt fericit. Anul a
început frumos".
Tot ce simt e recunoştinţă. Şi Henry revarsă asupra mea
o recunoştinţă profundă, liniştită. Mă încredinţează că ştie
că toate lucrurile de care se bucură astăzi i-au venit de la mine
şi ne cuprinde tandreţea. Regret melancolic că nu am avut
tot ce mi-am dorit - o viaţă cu Henry -, dar uneori îmi spun
că dacă aş fi avuţ o viaţă cu Henry, nu aş fi făcut decât să

413
 sufăr. Mă încărcăm de obiectivitate în spaţiul dintre noi şi de
vitalitate în timpul scurs între vizitele pe care i le făceam.

Către Lawrence Durrell ■. Am fost atât de impresionată ci-

tindu-ţi Christmas Carol1 încât mi se pare greu să scriu despre
ea. Totuşi, vreau să ştii că ai făcut un lucru uimitor, ai atins o
lume atât de subtilă, aproape evanescentă, ai surprins o atmo-
sferă atât de trecătoare, basmul, visul, viaţa direct prin simţuri,
mirosul fanteziei pure, fraza clarvăzătoare, dincolo de puterea
cuvintelor, muzica şi ritmul. Dincolo de legea gravitaţiei, haos
şi zgomotele unor ciocniri invizibile. Un limbaj plin de um-
bre şi de reverberaţii. Fraze magice ca din incantaţii. Misterul.
Ai scris din interiorul misterului, nu din exterior. Ai scris cu
ochii
închişi, cu urechile astupate, în cochilie. Ai surprins esenţa, ceea
ce urmărim în visul nopţii şi ne scapă, incidentul care se evaporă
când ne trezim - asta ai surprins.
O să vezi când o să primeşti The House of Incest că am
încercat să ajung aici. O să vezi că o parte din aceleaşi senzaţii
ne-au tulburat şi pe noi. Cândva, după primul haos produs de
ritmurile tale, mă voi aşeza şi îţi voi vorbi liniştită despre ace-
le fraze pe care le consider ca având un sens atât de profund.
Trebuie să-ţi fac o mărturisire. Am citit scrisoarea ta către
Hemy şi de acolo te cunosc. Când am citit Christmas Carol mi-
a
venit să arunc House of Incest în Sena. Prea greoi - prea greoi.
Durrell a înaintat mai repede şi mai uşor. A dansat pe un ecou.
3 ianuarie 1937
Secretul seducţiei, în ceea ce mă priveşte, este demonis-
mul, pe care nu-1 trădează nici una dintre acţiunile mele şi 1

1 Manuscrisul unui poem în proză, tipărit în cele din urmă sub titlul
Asylum in the Snow. Un prieten al familiei Guiler, Barclay Hudson, aflat
pe insula Corfu, îi dăduse lui Durrell un exemplar din Tropicul Cancerului,
gest ce a declanşat corespondenţa extinsă dintre Henry Miller şi tânărul
autor britanic, care întrebase într-una din primele sale scrisori, în de-
cembrie 1935: „Cine este Anai's Nin?“

414
pe care bărbaţii îl simt - inteligenţa mea constă în mister,
prefăcătorie şi felul în care mă port cu ei. Enigma e minciuna.
Minciuna pe care i-am spus-o lui Gonzalo, intenţionând să-l
liniştesc („Vezi, am renunţat complet la Henry“), s-a trans-
format într-o dramă, pentru că nu s-a putut gândi decât că
încercarea de sinucidere a lui Henry m-a îmbolnăvit, m-a
zdrobit. Nu s-a putut gândi decât ce afectată eram de cele
întâmplate. Apoi a auzit, din întâmplare, că în ziua de după
tentativa de sinucidere Henry mânca pofticios şi a dedus că
se prefăcea ca să mă recâştige. Simţea tot timpul ceva fals,
distonant, dar nu-şi dădea seama ce anume. De când i se po-
vestise despre pofta de mâncare a lui Henry şi până aseară
la unsprezece, când m-am întâlnit cu el, fusese chinuit de
gelozie. S-a dat cu capul de pereţi, orbit de furie şi descum-
pănit de acest cotlon întunecat dinăuntrul meu, în care nu
putea pătrunde. Acum, toată după-amiaza fusesem cu Henry,
care mă primise cu pasiune şi tandreţe. Nu-i răspunsesem la
fel, dar îi cedasem. Aşa că temerile şi îndoielile lui Gonzalo
că Henry încă mă mai stăpâneşte sunt adevărate - dar nu se-
xual, ci creativ. Cu Henry intru într-o lume magică a crea-
ţiei. încă mai lucrăm împreună. Vrem să publicăm fiecare
lucrările celuilalt. Când mă întâlnesc cu Gonzalo şi el îmi vor-
beşte despre politică rămân rece. Cu Henry trăiesc poezia.

Ce ironie! Gonzalo mă roagă şi stăruie: „Ah, chiquita,

te iubesc prea mult. Te vreau numai pentru mine". E ciu-
dată disperarea adâncă pe care o simt în faţa îndoielilor lui
Gonzalo, disperare că suferă, disperare să-l văd retras şi chi-
nuit, încât chiar sufăr profund împreună cu el şi ne pierdem
în cuvinte inutile şi emoţii haotice, totul e ceaţă şi nebunie,
iar apoi, brusc, cu o vehemenţă extraordinară, spun:
— Ah, Gonzalo, cum se poate ca asemenea mărunţişuri
să-ţi sape încrederea în dragostea noastră ?
— Ce mărunţişuri ?
— Câteva ameţeli! spun repede şi izbucnim într-un râs ne-
stăpânit, stârnit de ceea ce el numeşte umorul meu diabolic.

415
 Dar în adâncul sufletului meu sunt tristă; sunt la fel de
tristă ca şi când i-aş fi fost fidelă lui Gonzalo şi el s-ar fi în-
doit de mine. In adâncul sufletului mă simt nevinovată. Mi se
pare că pot să fiu fidelă nu unor oameni, ci vieţii cosmice -
unor iubiri dincolo de bărbaţi şi indivizi. Eu trăiesc într-o lume
misterioasă pe care fidelitatea n-o poate cuprinde. Sunt vie,
asta-i tot ce ştiu - vie şi alături de Gonzalo, vie într-un alt
vis, cu Henry.
N-am putut să dorm. M-am gândit la planurile de pu-
blicare făcute cu Henry, la cât de mult ne plăcea cum scrie
Durrell, la banchetul ideilor şi invenţiilor. Şi m-am gândit la
politica lui Gonzalo, detestând-o.
— Nu mă simţi cu totul a ta când sunt cu tine...
— Ba da, chiquita, dar îndată ce urci scăriţa bărcii intri
într-o altă lume.
Trec dintr-o lume în alta, dăruindu-mă pe de-a-ntregul fie-
căreia, de ce e asta trădare ? Nu poţi să trădezi decât ceea ce
există. Ceea ce există în Gonzalo sau între mine şi Gonzalo
nu trădez. Nu-i dăruiesc lui Henry sentimentele pe care i le
dăruiesc lui Gonzalo - nici măcar aceleaşi dezmierdări. Nu-1
privez pe Henry de nimic, pentru că sunt încă fidelă creaţiei
lui, vieţii lui, şi sunt plină de dragoste şi atenţie.
Eu sunt cea care ar putea să se dea cu capul de pereţi com-
punând acest absolut în spaţiu, de negăsit într-un singur
bărbat.
Sunt zdrobită, sunt zdrobită acum. Nimeni nu ar crede,
nu ar înţelege.

Seara: Depun mărturie pentru miracolul vieţii, care de-

păşeşte tot ce am citit vreodată.
Mă ridic slăbită după haosul geloziei lui Gonzalo, sim-
ţindu-mă prinsă într-un conflict, sau mai degrabă două. Unu:
Cum îl pot împiedica pe Gonzalo să sufere ? Doi: Cum pot
poetiza politica ? De fapt, aici e problema. Pentru mine viaţa
e un vis. I-am prins mecanismul, supunând-o voinţei visului.
Am cucerit tot mai mult teren pentru a face visul tangibil.

416
Cu ciocan şi cuie, vopsea, săpun, bani, maşină de scris, cărţi
de bucate, bureţi de duş, am făcut un vis. De aceea renunţ
la violenţă şi la tragedie. Realitate. Astfel, am făcut poezie din
ştiinţă. Am luat psihanaliza şi am transformat-o într-un mit.
Am suportat sărăcia şi privaţiunile de dragul visului. Am trăit
abil, inteligent, critic, de dragul visului. Am minţit de dragul
visului. Am cusut şi am cârpit de dragul visului, am slujit vi-
sul. Am luat toate elementele vieţii moderne şi le-am inte-
grat în vis. Am pus New Yorkul în slujba visului. Iar acum
este din nou o chestiune de vis versus realitate. In vis nimeni
nu moare, în vis nimeni nu suferă, nimeni nu e bolnav, ni-
meni nu se desparte.
Şi acum politica. Să pună Gonzalo şi numele meu pe listă ?
Ar fi mândru s-o facă. Sunt cu el. M-a scos din lumea mea.
M-a smuls tradiţiei. M-a trezit. Iluzie. Vis. Să-mi pună nu-
mele pe listă, spun. Văluri. Iluzie. O să fac un poem. Pot face
un poem din peticari. Dar nici Hugh, nici tata nu trebuie să
ştie. Bineînţeles, Elena e „fascistă". Elena, atât de inteligentă,
crede ce cred şi eu - dincolo de politică. Visul. Prietena Elenei
e Delia del Carril. Delia e prietenă cu tata şi Maruca. Delia e
„roşie". E printre complotişti.
Gonzalo m-a întrebat dacă vin miercuri seara. I-am spus
că da. Nu cred în asta. Eu cred în dragoste, iluzie şi vis. Am
intrat în universul psihanalizei, nu ? Cu cele şapte văluri ale
mele. Bărbaţii care reduc totul - toţi în afară de Rank — ,
marii distrugători de iluzii, marii realişti, bărbaţii care pri-
vesc falusul aşa cum ai privi un cotlet de miel. Am intrat în
lumea lor, le-am văzut dosarele, le-am citit cărţile, l-am gă-
sit pe Rank-misticul printre ei, am trăit un poem, am scă-
pat nevătămată - liberă, o poetă. Nici măcar pietrele legate
de gâtul meu psihanalizat nu pot îneca poeta. Râd. Viaţa e un
dans pentru mine, un dans profund, sacru, vesel, misterios,
simbolic, însufleţit. Dar e un dans. Păşesc trăindu-mi visul
prin pieţe, bordeluri, abatoare, măcelării, laboratoare de şti-
inţă, spitale, Montparnasse şi mă pierd în propriile labirin-
turi, iar visul care se desfăşoară mereu mă poartă cu el. Iluzie.

417
Politică. Şi aici trebuie să dansez în ritmul meu. Voi lua cu
mine faţa albă, credinţa (imensitatea credinţei mele), răsu-
flarea şi pasiunea. Sunt insuportabil, profund, incredibil de
singură, singură, singură în plin furnalul dragostei, în mij-
locul unor prieteni excepţionali, al unei vieţi strălucitoare
şi interesante, al unor bogăţii fără sfârşit. Individualistă ca vi-
ziune, doar eu văd şi aud aşa. Mă agăţ de visul meu. E oare
o crimă să iubeşti, să iubeşti, să iubeşti şi să urmezi bărba-
tul în aventura lui nebunească, atingând guri şi trupuri, guri
şi păr, iubind, adorând, râzând cum am râs eu aseară, spu-
nând: „Câteva ameţeli"?
Am atât de multe. Şi nu trebuie să păstrez totul. In in-
sistenţa mea asupra visului sunt singură, când îmi iau pipa de
opiu, mă întind şi spun: politică, psihanaliză - ele nu au
însemnat niciodată pentru mine ce înseamnă pentru alţii. Nici
New Yorkul. Nici cluburile de noapte. Nimeni din jurul meu.
Nici Montparnasse-ul. Numai Rank ştia. El ştie. E ca un se-
cret. E misterul meu. Ei vor întotdeauna ca eu să devin serioasă.
Sunt pasionată şi febrilă numai când vine vorba de vis, de
poem. Dacă mă aliez cu psihanaliştii ca să descopăr că nu sunt
psihanalistă sau cu comuniştii ca să descopăr că nu sunt din
lumea lor, nu are importanţă. îmi simt singurătatea în ace-
laşi moment în care realizez cea mai apropiată conexiune
cu fiinţele omeneşti, cu lumea, când am un soţ, doi amanţi,
copii, fraţi, părinţi, prieteni, un râu de oameni care trec pe
lângă mine; când sunt în plină mişcare, viaţă şi căldură; când
am atins culmea iubirii!
Quand on danse on danse seule. Când faci vrăji, eşti sin-
gur. Singur pui întrebări diavolului. Singur eşti machiavelic.
Singur eşti cel care iubeşte. Singur eşti iubit. Şi când te ata-
şezi profund, prin sânge, sex, suflet de fiinţele omeneşti, te
simţi singur. Ce qui m’amuse, ce sont Ies complications. Ceea
ce mă amuză sunt complicaţiile. Râd singură. Aici se întâm-
plă ceva de care nu mă tem. Nu e nebunie, dar ia naştere în
spaţiu şi singurătate. Nu e schizofrenie, e o viziune, un oraş
suspendat în cer, un ritm care cere singurătate. Creaţia apa-

418
re numai în separare. Lutul e fărâmiţat, tabloul început cu
pete de culoare separate. Viziunea înseamnă separare. Dra-
gostea înseamnă unitate, întreg.
Muzica îmi umflă pânzele. Nanankepichu pluteşte cu un
stindard de foc, pătat de sângele care lui Gonzalo îi place atât
de mult.
Mă simt isterică, în pragul extazului şi nebuniei. Corpul
meu tremură de încântare şi disperare.

4 ianuarie 1937
Aseară, după ce am scris toate astea, am aşteptat ca Hugh
să adoarmă şi m-am strecurat pe Nanankepichu. Gonzalo
era şi el epuizat. Ne doream blândeţe şi seninătate după or-
gia noastră de emoţii. E ciudat să priveşti o suferinţă pe care
n-o împărtăşeşti. îl văd pe Gonzalo suferind tot ce am sufe-
rit eu cu Henry. Pentru că eu sunt toată fericirea lui, spaima
că m-ar putea pierde e uriaşă. La fel şi bucuria lui, când după
ce îl satisfac senzual se lasă pe spate şi spune: „Nu poţi să-ţi
imaginezi ce plenitudine simt! Totul e minunat!"
Mi se pare că retrăiesc toate bucuriile şi chinurile pe care
le-am trăit cu Henry, profunzimea lor, spaima şi extazul.
Sunt fericită. După unire, care e întotdeauna incompletă
pentru mine, simt fericire. Bucuria pe care o simte Gonzalo
îmi străbate trupul. Trăiesc în interiorul trupului său.
Ritmul o cere - exact ca în actul sexual. Unul este activ
şi îl obligă pe celălalt la pasivitate. Nu e o tragedie, dar face
ca unul să iubească şi celălalt să se lase iubit. Eu eram cea care
îl iubea pe Henry. Şi June la fel. Şi sexual, îmi aflu orgasmul
în rolul meu activ. în pasivitate simt fericire, dar nu orgasm.
Dar sunt fericită, fericită, şi îl doresc pe Gonzalo. îl vreau.
Când îl văd în public şi nu pot să-l sărut mă apucă disperarea.
Il văd pe Henry care, când nu e flămând de sex, e rece
şi inexpresiv. Dar azi e flămând. Ne băgăm în pat. Deşi nu
vreau asta, mă excit, mă excit teribil - apoi simt dulceaţa
şi l’ehlouissement pe care le-a simţit Gonzalo aseară. îmi

419
fumez ţigara cu voluptate. Mă aflu într-un vis şi visez la
Gonzalo, la Gonzalo. Când am intrat, am intrat plină de
vervă, radioasă, vorbind. îi spuneam lui Henry că sunt feri-
cită. Primisem o scrisoare de la Rebecca West, care îi ară-
tase manuscrisul meu despre tata unui editor londonez.
Primului cititor i s-a făcut rău. L-a lovit ca o otravă letală. Ce-
lui de-al doilea la fel! Editorul a spus că era o capodoperă,
asociatul lui la fel. Dar publicarea rămâne incertă - din mo-
tive puritane.
Henry, acum ştiu precis ce trebuie să fac. In jurnal sunt
firească, sinceră. Trebuie să rămân la jurnal. în roman sunt
artificială. Trebuie să iau fiecare volum separat şi să-l fac să
înflorească, să-l umplu, să-l completez. Asta trebuie să fac.

Eduardo îmi spune la telefon: „După ce i-am văzut pe

Gonzalo, pe Elena, nu poţi ajunge mai sus, ai tot ce-i mai bun.
M-ai depăşit cu mult în ce priveşte prietenii".

Simt puterea. Puterea de a seduce, de a lucra, de a iubi şi

a fi iubită! Putere. Putere.

Stând în faţa lui Henry, gândindu-mă că îl părăsisem în

imaginaţie cu doar o noapte în urmă şi văzând cum puteam
vorbi şi face dragoste, eram perplexă. Creaţie. Sex. Nici un
pic de gelozie. Oare sentimentele le-am înlăturat din viaţa mea
cu Henry, sufletul, emoţiile mele care făceau relaţia noas-
tră insuportabilă ? Oare sufletul şi sentimentele le-am re-
vărsat asupra lui Gonzalo, ca pe un foc, pe care el îl ia drept
dragoste ? E dragoste ? Nu ştiu. Nu mă voi întreba. Toate
sentimentele mele se îndreaptă spre Gonzalo, răspund sen-
timentelor lui. Schimbul sexual pur, armonia creatoare, legă-
tura cu Henry - acestea persistă.
Cine are parte de ce-i mai bun ? Dacă aş fi în locul lui
Gonzalo, aş prefera sentimentele. Este, după cum spune el,
o chestiune de timp. Simt acum că abia în ziua în care îl voi
părăsi pe Henry voi simţi cu Gonzalo orgasmul care va face

420
ritmul nostru complet. Mister - câtă dreptate are în gelozia
lui, în instinctul lui. Ce putere are Henry asupra mea! Câţi
bărbaţi au încercat s-o înfrângă! Cât de tare m-am străduit
eu însămi s-o înfrâng! Am uneori sentimentul că celelalte
iubiri ale mele sunt ca nişte anestezice care să-mi facă viaţa
cu Henry suportabilă, pentru că nu pot suporta durerea.

Accept misterul şi încerc să nu trăiesc prea repede din

cauza teribilei mele inteligenţe, ci să mă pierd în prezent, dă-
ruind tot ce am în fiecare zi, golindu-mă, dormind profund
noaptea: astfel trăiesc fără nelinişte ori nervi, cu mai puţină
spaimă de viaţa asta care m-a rănit atât de adânc, cu mai multă
credinţă. O zi de siguranţă, de certitudini, câştigată prin lupte
intense. E minunat să simţi că nici o celulă din tine nu doar-
me, că arzi cu totul. îmi simt inteligenţa dansând. Gonzalo
vorbeşte uneori ca şi cum eu aş fi cea care trage sforile des-
tinelor noastre. Fiindcă eu văd, simt atât de profund ? Sau
fiindcă îmi place să mă joc de-a Dumnezeu, fiindcă pentru
a-mi crea propria viaţă, o viaţă activă, fac să fiarbă atâta
sânge în jurul meu ?
Neg orice calcul, orice premeditare machiavelică. Dar am
mândria asta ciudată, sentimentul că, da, eu am făcut toate
astea. Mi-am cucerit prietenii. Am câştigat prin dragoste, de-
votament şi viziune. Am construit cu adevărat, cu clarviziu-
ne, viaţa mea şi a celor din jurul meu. Da, am puterea de a
înrobi, dar nu de a face robi, ci de a-i face pe ceilalţi să se
împlinească.
De ce văd atât de limpede, atât de bine, înşelătoria, şme-
cheria, talentul cu care pun în scenă cel mai sincer şi mai pa-
sionant dintre toate destinele ? Când părăsesc apartamentul,
cu Hugh şi Eduardo acolo, ca să mă întâlnesc cu Gonzalo.
Când îmi dau seama că Eduardo mă poate vedea ieşind de
la locul lui şi nu numai că îi fac cu mâna, dar îi arăt şi sticla
de vin pe care i-o duc lui Gonzalo, ceea ce-1 face să roşească
şi probabil să mă considere cinică! Eu nu mă simt cinică, ci
plină de umor.

"421
 10 ianuarie 1937
Viaţa mea e tragică numai în relaţie cu viziunea mea ire-
ală, cu dorinţa mea de paradis - un paradis artificial. Henry
m-a învăţat să accept în mare măsură viaţa omenească aşa
cum este - m-a învăţat pasivitatea. Am învăţat să fiu fericită,
să mă bucur. Dar am continuat să creez ceea ce eu numesc
absolutul în spaţiu, un paradis suspendat, făcut din elemente
diferite, un paradis compozit, ignorând fidelitatea. Am luat
elementele lui Henry, creaţia şi senzualitatea, sufletul şi
emoţia lui Gonzalo, pasiunea, dragostea lui. Din acest mo-
tiv eu nu vorbesc niciodată despre infidelitate. I-am dăruit
lui Henry o dragoste întreagă, dar am suferit în timp ce
aveam o viaţă umană, cu limitările, imperfecţiunile, trage-
diile ei. Apoi mi-am trăit visul cu Gonzalo. Apoi viaţa ome-
nească cere alegeri - din nou absoluturi. Dacă Gonzalo suferă
din cauza infidelităţii mele, sunt pusă în încurcătură. Nu vreau
să provoc suferinţă. Aspiraţii, dorinţe profunde, fără răspuns,
mă împing în afara vieţii omeneşti. Un chin extrem de real,
o sete şi o foame adevărate. Apoi intervine viaţa omeneas-
că. Poate că o să-l pierd pe unul din ei, conform legilor ome-
neşti, pentru că îmi doresc fericire şi orice absolut e tragic.
Sufăr oribil la gândul că m-aş putea despărţi de Henry, sim-
ţind că probabil o merit, văzând entuziasmul cald al Elenei
faţă de el, auzind-o cum spune: „E atât de bun, de atrăgă-
tor. Seamănă cu bărbatul pe care l-am iubit atât de mult“.

O discuţie ciudată. Henry tocmai s-a trezit din somn. Ii

spun că îi las lui prin testament tot jurnalul, pentru că vor-
biserăm despre asta şi Henry se gândise că nu puteam să i-1
las lui din cauza trădărilor mele, dar i-am spus: „Ţi-1 las ţie“.
Nu are de ce să-mi fie ruşine. îl iubeam pe Henry chiar şi când
mă culcam cu alţi bărbaţi. Nu i-am fost niciodată necredin-
cioasă. Nu m-ar deranja dacă mi-ar citi tot jurnalul.
Apoi mi-a spus din nou că el era de părere că ar trebui să
încetez să scriu în jurnal şi să încep un roman.

422
 Nu sunt firească în afara jurnalului. Jurnalul e forma mea
de exprimare. îmi lipseşte obiectivitatea. Nu pot să scriu de-
cât la cald, în timp ce lucrurile se întâmplă. Dacă scriu mai
târziu devin artificială, stilizez, devin nenaturală. Am luptat
destul împotriva nevrozei mele. Nu mai sunt nevrotică. Ştiu
ce sunt. Sunt asemenea chinezilor. Voi scrie nişte cărticele
subţiri - în afara jurnalului. Voi trăi minunat şi voi produce
un singur poem. Mă simt bine cu mine însămi. Trebuie să
perfecţionez ceea ce este natural.
— Dacă îl priveşti dintr-o perspectivă atât de înaltă, nu
mai am nimic de spus. Jurnalul e un drog, un narcotic, a spus
Henry.
— Obiectezi faţă de opiul chinezului ? Nu e coerent cu el
însuşi ?
— Ba da, nimic de zis. Dar eşti satisfăcută ? De ce mi se
pare că preferi ceea ce fac eu ?
— Prefer ce faci tu - munca dinamică, obiectivă, artistică,
creativă - da, bineînţeles. Dar poate că însuşi devotamen-
tul meu faţă de ea arată că eu nu am în mine asta. Accept ceea
ce am în mine. Am trecut dincolo de nevroză. Am trăit re-
alitatea, am înfruntat realitatea; cunosc realitatea - nu sunt
izolată, nu am spaime, nelinişti -, dar prefer visul. La vida
es sueno. Repudiez violenţa, pentru că am ales visul. Firea mea,
temperamentul meu.
în timp ce spun asta cu o siguranţă liniştită, dau din mâini
cu un uşor fatalism. Henry nu mai poate să-mi reproşeze
că nu fac destul efort în scris. Fac toate eforturile în viaţă;
tot dinamismul meu se revarsă în viaţă. în scris sunt pasivă,
cursivă, drogată, dar nu pentru că nu mă pot conecta la rea-
litate, ci din cauza urii mele voluntare faţă de ea.

în ultima mea noapte cu Gonzalo, după ce renunţasem

în închipuire la Henry, i-am răspuns sexual pentru prima
dată - dar totul se leagă de dorinţa de a nu-1 iubi pe Henry.
Totul este pentru sau împotriva lui Henry. Aşa cum eu i-am
servit lui Henry ca să scape de June! Ce ironic!

423
 Henry n-are decât să citească asta. Căci e şi povestea lui
June.

Am vrut să ajung înăuntrul vieţii. Am ajuns atât de adânc

înăuntrul ei încât nu mai pot ieşi. Lucrul la jurnalele vechi
este chinuitor, pentru că face trecutul atât de cald şi de viu
că încă mă doare! Nu-i pic de obiectivitate nicăieri. Nici o
putere de a transforma! Henry e împăcat, transpunându-şi
viaţa cu June - obsesia lui e cum s-o povestească. Eu sunt
înăuntru, cu Gonzalo, care este de asemenea înăuntru. Nu pot
vorbi despre creaţie cu Gonzalo, pentru că el e emoţional,
guvernat de afect. De aceea putem avea împreună o lume de
sentimente care mă face fericită.
Ciudat. Când ham cunoscut pe Henry eram obiectivă.
Am devenit emoţională şi guvernată de afect. Elena e acum
obiectivă şi detaşată. Ştiu ce-o aşteaptă!
Gonzalo suferă pentru că citeşte un manuscris de-al meu
şi nu-i pasă cum e scris - tot ce-1 interesează este că eu, iu-
birea lui, am fost sărutată sau posedată, sau că eu am săru-
tat şi am iubit. De asta îmi dă Gonzalo sentimentul de tu-şi-eu
- singuri şi izolaţi în mijlocul vieţii, mulţimilor, războaie-
lor, prieteniilor, popularităţii; iar Henry îmi dă rareori acest
sentiment - de fapt, numai la Louveciennes şi la New York,
când m-a pierdut pentru o vreme.

Lucrul la jurnal seamănă prea mult cu viaţa. Ating carne

reală, lacrimi reale; aud cuvinte reale. E insuportabil. Pot
oamenii să-l citească ? E cald, umed, se zvârcoleşte, emană
mirosuri ca însăşi carnea. Prea aproape, prea aproape. De
aceea lumea lui Henry mi se pare rece şi a lui Gonzalo cal-
dă ! Senzualitatea, creaţia nu pot emana aceeaşi căldură ca
sentimentul, un suflet care iubeşte, o carne care iubeşte în
imediat. Henry iubeşte în spaţiu, în timp, în imaginaţie. Henry,
contrar tuturor aparenţelor, nu este în viaţă, înăuntrul ei. //
subit la vie. El suportă viaţa. Pasiv. Nu acţionează niciodată,
dar după aceea se varsă în scris.

424
 Pas si vite ! îmi croiesc despletită drum prin cerurile in-
venţiilor mele! Nu s-a întâmplat nimic. Sub suprafaţa calmă
a vieţii eu simt întotdeauna demoni! Sub ceaţa şi parfumu-
rile visului simt distrugerea inexorabilă şi separarea de viaţă
împotriva cărora mă revolt - împotriva evoluţiei timpului,
când m-am dezvoltat mai repede decât toţi ceilalţi, când m-am
proiectat în afara vieţii lui Henry - şi totuşi nu pot accepta
sfârşitul definitiv - ce denaturare! Aşadar, ceea ce păstrez
aici este exactitatea, răsuflarea şi mirosul, pentru a ţine to-
tul în viaţă! Dar nu putem suporta să ţinem totul în viaţă; de
aceea ne-a fost dată moartea, pentru că nu putem simţi atât
de mult, pocnim. O parte din noi trebuie să moară, trebuie
să moară pentru a ne elibera, a ne uşura. Cât de lejer mor
părţi din Henry în el pentru că are darul distrugerii! Eu nu
pot decât să adun viaţa la un loc până devine insuportabi-
lă - preaplinul ei, intensitatea; şi explodez în isterie, într-un
milion de fragmente, prea multă viaţă! Prea multă perce-
pere a vieţii. înăuntru. E un chin să fii înăuntru, să auzi şi să
vezi atât de mult, să ştii atât de mult, să nu ai nici o deta-
şare sau protecţie sau refugiu de a fi în viaţă! Cineva ar
trebui să mă aducă în stare de inconştienţă! Să mă omoare.
Să mă facă insensibilă, letargică. Părţi din mine ar trebui să
moară, dar cât de bine le-am împiedicat să o facă! Jurnalul
musteşte de lucruri vii, plesneşte de realitate, explodează de
căldură!
Artă. Unde e arta care ne împiedică să înnebunim ?

Când Gonzalo crede că va face rost de bani de la mama

lui, spune: „Primul lucru pe care o să-l fac o să fie să cum-
păr Nanankepichu“. Când vorbim despre revista lui, despre
tipografia pe care şi-o doreşte, despre publicarea scrierilor
mele şi ale grupului, se teme că o să fim invadaţi şi că o să ne
pierdem intimitatea. Vrea să facă rost de o barcă mai mică,
unde să poată fi singur cu mine şi în jurul nostru să fie nu-
mai apă. îl deranjează până şi prezenţa lui Rene pe barcă. îi
propun să ne refugiem la prora, într-o mică încăpere vopsită,

425
cu două ferestre mici, pătrate. Am putea s-o separăm de ca-
mera pe care o avem acum şi să intrăm acolo printr-o trapă
din tavan. Secret absolut. El ocroteşte cuplul.

12 ianuarie 1937
După discuţia cu Elena am început să sufăr - înăuntrul
corpului meu. O durere fizică, în carne, provocată de tea-
ma despărţirii de Henry, de parcă mi-ar fi fost smuls din
trup. Două zile de durere în care dădeam fuga să-l văd pe
Gonzalo câte o oră, aruncându-mă în imensa lui bunătate pro-
tectoare, o forţă a dragostei pe care o simt chiar şi atunci când
el e copilul meu - un alt fel de copil. Gonzalo, ţine-mă în
braţe. înnebunesc din nou. Creez un paradis artificial, o fe-
ricire ireală, iar viaţa omenească le distruge, li se opune.

Răspund pentru a doua oară mângâierilor lui. Ce bucurie

în mine când am simţit orgasmul pentru prima dată în bra-
ţele lui, când m-am abandonat pe de-a-ntregul. Nu mă în-
doiesc de dragostea pe care o simte. Corpul lui e întotdeauna
acolo, gura lui, dezmierdările lui.
Dar durerea, durerea de a mă despărţi de Henry! Senti-
mentul de vinovăţie mă face să cred că o să-l pierd pe Henry
din cauza fericirii pe care o caut în afara lui.
Luni mă trezesc. Alerg la Henry. El mă întâmpină cu un
sărut cald. E vesel, blând, e ca un vas cu miere. Luăm prân-
zul împreună. După prânz, e nerăbdător să ajungem în pat.
Mă posedă cu poftă, pe îndelete. Eu îi răspund sălbatic. El ros-
teşte cuvinte sălbatice. Dormim. Totul pare la fel. Mi-am adus
de lucru. Lucrează şi el, până plec.
Plec să mă întâlnesc cu Gonzalo pe Nanankepichu pen-
tru prima întrunire politică. Comite Iberien pour la Defense
de la Republique Espagnole. încăperea mare e luminată de
o singură lampă. Bărbaţii sosesc - mexicani cu părul lung şi
negru, inele de aur, cămăşi colorate; chilieni, nicaraguani, cu-
banezi gălbejiţi, poeţi, studenţi la medicină, studenţi la drept.

426
Le place locul. E romantic, înfricoşător. Prea înfricoşător.
Ii înspăimântă pe cei care nu au actele în ordine. Poliţistul
care stă mereu de pază în capul scărilor ce duc la chei îl spe-
rie pe [Pablo] Neruda, poetul apatic şi bolnăvicios. Fuge să-i
spună lui Gonzalo, care îi aşteaptă pe ceilalţi tovarăşi la gara
din quay d’Orsay. Gonzalo are un şoc: „Doamne, Anaîs are
probleme, am băgat-o într-un bucluc". Vine grăbit înapoi şi
ne găseşte pe toţi fumând liniştiţi. Am fost prezentată: „Un
nou camarade, Anaîs Nin". Trebuie să plecăm de pe Nanan-
kepichu. Toţi se tem. Ne ducem cu toţii la o cafenea. Gonzalo
stă deoparte, fizic mai mare şi de o cu totul altă calitate. El
e singurul activ, feroce, întreg. Ceilalţi, palizi, vagi, prozaici.
Tema principală e cum să folosească, să exploateze moartea
unui poet mexican care a căzut în Spania luptând pentru ca-
uză. Ar trebui scris un manifest. Ar trebui publicate câteva
din poeziile lui. Câţi bani sunt în caisse ? Patruzeci de franci.
Stop. Cum facem rost de bani? Neruda îşi freacă mâinile
moi şi albe de politician. Gonzalo arată ca de pe altă planetă.
Felul în care îi cade părul în valuri pe spate sugerează idea-
lism şi eroism. înălţimea frunţii lui îi dă o aură de misticism.
Gura e ca de copil. Gata să tremure. Privirea din ochii lui e
caldă, mângâietoare, magnetică. Are bărbia puternică. Mâi-
nile îi sunt groase şi făcute pentru acţiune. E agitat ca un cal
de rasă. Nu ar trebui să facă politică. El e un idealist, un luptă-
tor. Cum îşi poate folosi corpul ăsta vital, înfierbântat ?
Mă uit la gâtul lui, la gâtul lui magnific, ca al unei statui,
solid, neted. Un animal tulburat de propriul suflet. Indianul
întunecat din el, blestemat să aibă un suflet.
Ii dăruiesc mai apoi ochii mei, pătrunderea, înţelepciunea
mea, ca să-l incit să acţioneze singur. îi spun că-şi iroseşte
forţa târându-i pe alţii după el. Dar politica înseamnă să-i tâ-
răşti pe alţii după tine. E lucrul cu masele.
Aseară am simţit frumuseţea politicii. Ştiam că nu am ce
căuta acolo. Dar vreau să stau lângă Gonzalo, să-i fiu loială.
Malaise printre oamenii aceia, cum simt întotdeauna în

427
anumite medii - cam cum se simte probabil un cangur dacă
e lăsat brusc în mijlocul unei turme de elefanţi.

Când vorbeşte despre rolul artistului în transformarea lu-

mii, îi răspund cu multă dulceaţă şi blândeţe:
— Asta credeam când aveam şaisprezece ani. După aceea,
mi-am dat seama de zădărnicia acestei idei şi am lucrat cu ob-
stinaţie ca să construiesc o lume individuală perfectă. Asta am
făcut-o în afară, izolată de realitate.
— Da, dar a sosit momentul când această lume individu-
ală perfectă este blocată de lumea din afară. Acum nu poţi
merge mai departe. Eşti blocată. Scrierile tale nu pot fi pu-
blicate, pentru că ultragiază idealurile burgheze. Nu poţi să-ţi
urmezi propria cale pentru că depind prea mulţi de tine.
E adevărat. Undeva, la un moment dat, lumea mea indi-
viduală se izbeşte de zidurile realităţii. Mă confrunt cu catas-
trofe exterioare - războaie, revoluţii, dezastre economice,
decadenţă, societate putredă.
Henry distruge ceea ce e putred şi se opreşte acolo.
Şi eu ? Eu am construit, ignorând putreziciunea, o lume.
Dar în adâncul sufletului, în adâncul sufletului ştiu că nici
o schimbare exterioară nu poate altera mecanismul interior
al omului. Ştiu prea bine că ceea ce ne motivează sau ne blo-
chează sunt psihologia, culpa, frica.
Gonzalo este atât de sincer încât îl respect pentru asta.
Cel mai bun moment este când ne sărutăm, când trupurile
noastre se contopesc. Când se lasă pe spate gâfâind şi spune:
„O, Doamne, cât de fericit mă faci...“

Un tipograf care suferea în urma pierderii femeii iubite

i-a scris numele cu litere de plumb şi apoi le-a înghiţit.
Un gangster care a atacat un bărbat ca să-l jefuiască i-a
bătut cuie în mâini ca să-l imobilizeze pe o bancă.
Un bărbat şi-a violat fiica de paisprezece ani în faţa mamei.
In Spania - o luptă de tauri, dar în locul taurului, un om
care înfigea banderillas explozive în el.

428
 Dinamită în pântecele femeilor.
Patul de pe Nanankepichu plutind.

Sinceritate cu Elena. O implor să nu se mărite cu un băr-

bat pe care nu-1 iubeşte. Mă gândesc sincer la fericirea ei în
timp ce stăm de vorbă, compătimind-o pentru viaţa ei goa-
lă, singuratică. Şi totuşi sperând că dacă-i vorbesc despre
armonia dintre mine şi Henry o să simtă că suntem apro-
piaţi şi n-o să se gândească la el. Eduardo mă linişteşte spu-
nându-mi: „Elena are o personalitate prea puternică. Henry
n-o să mai vrea o astfel de luptă. El te vrea ori pe tine, ori
câte o diversiune sexuală când şi când£C.
Elena - puternică, empatică, hotărâtă, neînduplecată. Ea
nu i-ar putea oferi decât aceeaşi inteligenţă şi înţelegere pe
care i le ofer şi eu. Nu mai mult. Pe fondul ăsta lucram la
jurnalele vechi pentru Clairouin, ceea ce mi-a reînviat în
minte fericirea de vis cu Henry - perfecţiunea relaţiei noas-
tre singuri, izolaţi de lume. Henry cel din lume e cel care
mă răneşte, pentru că e atât de feminin, concesiv, impre-
sionabil. Totuşi, până şi sub aparenţa asta de uşurătate a
legăturilor cu alţi oameni, îmi dau seama că Henry se lea-
gă de fapt profund de foarte puţini. Numai că el ştie cum
să creeze legături uşoare, în timp ce eu pot stabili legături
profunde sau deloc.
Elena a spus ceva foarte adevărat: mi-a spus că trebuie
să trăiesc înăuntrul sensului, şi nu în afara lui. Ceea ce a con-
stituit experienţa mea de anul acesta: m-am îndepărtat de
psihanaliză, am trăit înăuntru, conştient, şi am formulat si-
multan, în acţiune.
îl văd pentru prima dată pe tata ca pe un copil - copil
în mod absolut - căruia îi lipseşte în mod natural orice in-
stinct de ocrotire.
Nu mai am nici o amintire despre Donald Friede. S-a
evaporat. Probabil că ăsta e şi sentimentul bărbaţilor faţă
de femeile pe care nu le-au iubit.

429
 16 ianuarie 1937
Oboseală şi descurajare. Trebuie să lupt cu masochismul
lui Gonzalo. El e un animal perfect, stricat şi deformat de
catolicism. Are un cult pentru suferinţă. Şi vine tocmai când
eu am terminat cu suferinţa. De ce trebuie să târăsc mereu
greutăţi după mine ? Oare niciodată un bărbat n-o să meargă
înaintea mea, să mă poarte el pe mine ?
Mă lupt ca să-l împiedic să facă focul, vreau să-l pună pe
Rene s-o facă. Dar îl face şi în ultima noastră noapte îm-
preună e ud de ploaie din cap până-n picioare, iar când se tre-
zeşte e terminat. A făcut o gripă îngrozitoare. Dau fuga la
el a doua zi dimineaţa şi îl găsesc tremurând de febră şi tăind
lemne pentru foc acasă la el, în timp ce Helba şi Elsa dorm.
Mă ofer să mă duc să-i cumpăr lemne. Refuză. îşi creează ne-
sfârşite complicaţii, sarcini inutile, face lucrurile în cel mai
chinuitor mod cu putinţă, îşi face rău, se răneşte. îi aduc ţi-
gări şi rom. Se ocupă toată ziua de treburile lui politice. îmi
petrec ziua cu Henry, lucrând la jurnale. La şase devin ne-
răbdătoare să-l văd pe Gonzalo. îi mai duc nişte ţigări şi rom,
dar aşa bolnav cum e, vrea să iasă să participe la o întru-
nire cu Gide, Malraux şi tovarăşii lui. îl las, simţindu-mă foarte
obosită şi tristă. Mă duc cu Henry la film.

De mult sunt măcinată şi slăbită de o gripă intestinală

pe care n-am băgat-o în seamă. Am ameţeli în fiecare dimi-
neaţă. Stau în pat doar o zi. Hugh aduce acasă o pisică vaga-
boandă.

17 ianuarie 1937
Aşa te schimbi, nu trăind, âprivind viaţa (uneori netrăind
după un şoc, după o experienţă tragică, un divorţ, o despăr-
ţire, copilăria mea), trăind pentru alţii, prin alţii sau ca alţii.

Neg orice calcul. Spun că e instinct. Am mai multe in-

stincte violent impulsive: dorinţă şi ocrotire. Doresc, iubesc,

430
mă aprind - şi, simultan, ocrotesc. îl feresc pe Gonzalo de
chinul trecutului meu. Ştiind atât de bine ce mi-ar plăcea să
aud, ce m-a ajutat să trăiesc, să cred, să mă abandonez, îi pot
spune lui ceea ce are nevoie să audă: imit perfect cuvintele
şi acţiunile iubirii totale (cum am făcut pentru Rank). îi în-
ţeleg pe alţii, le înţeleg temerile, dorinţele, durerile; ştiu exact
ce să spun şi ce să fac. Talentul meu natural de a dărui mă
ajută. Instinctul lui Gonzalo îi spune că nu sunt cu totul a lui.
Trebuie să-i calmez instinctul. Această dorinţă îmi inspiră
cele mai subtile cuvinte sau acţiuni. Astăzi, în timp ce stăteam
culcată lângă el, i-am spus:
— Dacă nu te-aş avea, acum aş pleca în Spania, nu în Ame-
rica. America, viaţa anglo-saxonă s-au sfârşit pentru mine.
— La tine ţările se confundă cu oamenii ?
— Da, cred că da.
Ştiam că se gândeşte că America era legată de Henry, aşa
că am brodat pe marginea acestui divorţ spiritual de Ame-
rica, din care numai două lucruri mi-au intrat în sânge: lim-
ba (nu spiritul) şi jazz-ul (ritmul). Am spus: „Probabil e din
cauza ta, Gonzalo".
Nu e o minciună. începeam prin a spune minciuni şi dă-
deam peste un adevăr! Foarte frecvent spun minciuni care
sunt profund adevărate.
Gonzalo zice că are senzaţia că anul acesta vor avea loc
mari schimbări pentru noi toţi.
Credinţa mea în imitaţia inconştientă, în asumarea unor
roluri care preced trăirea adevărată este atât de puternică în-
cât nu i-am arătat romanul meu Elenei, de teamă să nu vadă
în povestea June-Anaîs posibilitatea de a i se întâmpla şi ei
acelaşi lucru. O femeie mai dură (şi Elena este o walkirie)
ar putea fi fericită cu Henry!
Spun că urăsc psihanaliza, apoi o folosesc ca pe o ordine
filozofică, pentru a opri suferinţa. Jurnalul este leneş. Ar
trebui să povestesc mai mult. Cum vorbesc în întuneric cu
Gonzalo, luptându-mă cu masochismul lui, despre echilibrul
dintre sacrificiu şi trăirea pentru sine - din cauza sentimen-
tului de vinovăţie, căinţa creştină. îi spun că face sacrificii

431
mai mari decât este nevoie proporţional cu fericirea de care
se bucură. I-o spun glumeţ, tandru. Zic:
— Gonzalo, gândeşte-te, când te tai la deget, îmi tai mie
degetul; când te arzi, când te loveşti, chiar şi când eşti bol-
nav, îmi răneşti mie trupul. Vrei tu să mă maltratezi ?
— Fac progrese. Astăzi sunt cel mai fericit om de pe pă-
mânt.
înăuntrul vieţii, înnebuneşti.
Răspunsul sexual este acum total cu Gonzalo.

Infern. Fie psihanaliza, fie viaţa e înnebunitoare. Amân-

două te aduc în impasuri, ziduri, te închid între ziduri, cu
un cer care-şi bate joc de tine perpetuu deasupra capului şi
o pereche de aripi atârnate pe metereze, precum colacele de
salvare rotunde de pe bărci, cu instrucţiuni de folosire! Dar
cerul care râde e tot netrăitul şi necunoscutul - şoptind, res-
pirând, oscilând, ca un drum deschis, cu serpentine, care te
duce departe de ecuaţii şi emoţii. New Yorkul este unpan-
tin, marionete care dansează. Muzica e afară, muzica e mi-
nunată. Dar marionetele sunt agitate şi vântul le suflă prin
paie şi prin umpluturi, iar eu nu pot să le salvez. Am des-
coperit asta când le-am psihanalizat. Poţi salva un suflet. Nu
poţi crea un suflet, nu-1 poţi injecta. In Spania curge sânge.
Bestia din Spania, animalul crud, senzualul, maniacul sinu-
cigaş - care trăieşte doar în carne şi moare de răni ale cărnii.
Nu am o viziune acolo, văd sângele dansând, sânge vărsat,
fie spermă, fie furie, animalul african dansând şi murind,
în New York am dansat, pură, sexuală şi totuşi nu senzua-
lă, parfumată, în ritm. In Spania mi-ar plăcea să mor, să simt
cât de vie e carnea când e sfâşiată sau arsă. Stau culcată pe
Nanankepichu, unde carnea e gustată ca pâinea împărtăşa-
niei, căsătoria raiului cu iadul. Dar se discută despre ce se
petrece pe stradă, prea aproape, prea real; discuţia este de-
spre drama Spaniei, la care sângele tânjeşte să participe, şi
despre sacrificiu. De fapt mă lupt din nou cu moartea, me-
reu mă lupt cu moartea şi cu propriul vertij, propria alune-

432
 care către moarte. Ascensiunea şi instinctul vital sunt mai
puternice, dar mai puternică e şi amărăciunea că orice pa-
radis necesită război şi luptă.
Din ce în ce mai puţin. Mai puţină luptă. Sunt mult mai
puţin împovărată. Anul ăsta poate că nu voi purta nici o cruce,
crucea tatuată pe trupul meu de pioase mâini creştine.
Până şi gelozia, până şi gelozia o înfrâng cu dragoste. Cu
dragoste faţă de Elena înfrâng această otravă şi această pu-
treziciune provocată de gelozie. A-i da lui Henry jurnalul
meu ar fi acelaşi lucru cu a-i revela tot ce a vrut să ştie despre
June. Aici misterul este dezvăluit!

Efectul deziluziei din teatrul chinez se aplică şi scrisu-

lui lui Henry.

E congestionat de entuziasme şi idei venite de-a valma.

19 ianuarie 1937
Zi şi noapte: îmi închid şi încui dulapul plin de rochii par-
fumate şi jurnale. Ies pe stradă, cu volumele de la treizeci
şi cinci la treizeci şi şapte sub braţ, ca să completez numele
pentru Stuart Gilbert. Ajung la Henry, care mă întâmpină
vesel, cu căldură: „Ţi-ai pus capa asta frumoasă!“ (Aceeaşi
care nu-i plăcea acum o săptămână.) Luăm prânzul, stăm de
vorbă, toarcem. Henry se bucură de admiraţia de care are
parte, până şi de la şcolăriţe! Vrea să plece în Danemarca.
Decupează o fotografie a lui Mae West pentru că ea s-a năs-
cut în Brooklyn. Aşteaptă instalatorul. Spune: „Totul e bine.
Soba e fierbinte. Am primit o scrisoare frumoasă din Da-
nemarca şi una stupidă din Anglia“ (rolul artistului de steri-
lizator, spune un englez). Propune să tragem un pui de somn
şi mă posedă atât de complet, de absolut, în fiecare adânci-
tură şi colţ al trupului meu, încât am sentimentul plăcut al unei
lumi eliberate de fantome, pe axa ei, mişcându-se în sigu-
ranţă, cu o faţă rotundă care rânjeşte; un carnaval, un dans.
Râdem în timp ce facem dragoste, ne tachinăm şi glumim,
433

l
iar eu spun: „Acum şi soba, şi soţia ta sunt aţâţate". Râdem.
Dormim. Vine instalatorul. Henry are ceva de terminat. Mă
duc la câteva străzi distanţă, până la Cite Universitaire, să-l
văd pe Eduardo, care nu se simţea bine. Iese cu mine. Luăm
ceaiul la Dome, unde toată lumea pare murdară, putredă,
trasă la faţă, sfârşită. Mă întorc la Henry, care toarce încă. Ii
povestesc despre Moricand, care spunea că sunt un „soare
negru", ce străluceşte înspre înăuntru, în taină. Zice că îmi
invidiază nebunia când scriu lucruri precum „filmul" meu -
faptul că mă pot detaşa atât de mult de realitate, în timp ce
el rămâne ancorat în ea.

La şapte şi jumătate sunt la Elena, pentru că mi-a scris

despre un vis al morţii pe care l-a avut, încheindu-şi scri-
soarea cu „ Te quiero tanto“. Te iubesc atât de mult - ca un
strigăt de ajutor. Oricât de repede aş alerga, aud întotdea-
una glasul celor care sunt în urma mea. Elena e în urma mea
în viaţă, sufocată de spaime, scrupule şi convenţionalisme.
Am crezut că era în faţa mea. Dar eu sunt cea care o trage pe
Elena afară din întuneric, eliberând-o. îmi povesteşte că ci-
neva i l-a prezentat pe Henry gândindu-se că se va îndrăgosti
de el.
— Crezi că e genul de bărbat de care ai nevoie ?
— Nu, nu vreau un intelectual. Sunt prea egoistă pentru
asta. Nu vreau să fiu sacrificată unei opere.
îi povestesc câte ceva despre viaţa noastră. îmi vine să-mi
aşez capul pe sânul ei generos şi să-i spun: „Nu mi-1 lua pe
Henry". ’
Cum vorbim! Şi ei îi place să fie conştientă - nu se poate
scufunda, nu poate deveni inconştientă. Şi ea e masculină
prin simţul formei şi al sintezei. Şi ea trăieşte în viteză - cu
clarviziune. Stăm de vorbă cu ochii strălucind, inundaţi de
claritate. îi promit că o voi ajuta să se împace cu ea însăşi. Simt
că e plină de nelinişti şi de spaime. Râdem de vremurile când
încercam să ne scufundăm, dechoir, să cădem; şi cum, ca nişte
colace de salvare, continuăm să plutim. Ca nişte surori. Eu

434
o văd ca pe o atlantide. îmi plac viteza ei, agerimea şi sin-
ceritatea. Stăm de vorbă pătimaş, înflăcărat.

La zece şi jumătate sunt pe Nanankepichu. Gonzalo îmi

spune că liga Spaniei este cu ei, încântată să aibă legături cu
America de Sud. Ei vor furniza bani, timbre, hârtie, utilaje
de tipărit. Gonzalo a scris primul manifest. E bucuros. Eu
îi pun întrebări, ascult. încerc să rămân aproape de el. Nu e
foarte diferit de felul în care îmi povesteşte Hugh despre ac-
ţiuni, despre bancă sau despre politică din punct de vedere
economic. Mă străduiesc din greu să nu mă port rece. Unde
e aerul tare în care am trăit întreaga zi, unde e curentul de
minunate invenţii, descoperiri, discuţii, călătorii, compli-
citatea pe care o simţeam cu Henry şi Elena ?
Când spune cu ură: „Lumea capitalistă a ucis artistul din
mine", îmi dau seama că artistul nu a fost foarte puternic;
cum nici viziunea lui Gonzalo despre lume nu e foarte pro-
fundă. El vede din afară tot ce vine din interior. Limitările
şi restricţiile sunt interioare, nu exterioare. Ştiu că eu sunt
responsabilă pentru propriile limitări: milă, slăbiciune.
Gonzalo este la fel de plin de emoţii - asta e ceea ce a dis-
trus artistul din el, a făcut din el ajutorul supus al altui ar-
tizan. Dar eu nu pot încă să extind viziunea lui Gonzalo. Nu
putem discuta. îndată ce pomenesc de Elena sare în sus fu-
rios şi o desfiinţează, din gelozie. Nu o apăr, văd gelozia. Sfâr-
şeşte prin a spune: „Nu vreau să iubeşti pe nimeni, bărbat
sau femeie, în afară de mine!“
Acest tip de gelozie - cel care îl ucide pe celălalt pentru
că e vinovat de a trăi sau de a se bucura în afara celui iubit -
eu nu l-am exprimat niciodată, deşi l-am simţit. Dorinţa mea
de a da viaţă a fost mai puternică. Eram tristă.
Numai dezmierdările noastre au fost dulci.
Nu puteam să dorm - eram atât de trează - şi totuşi mă
temeam să mă trezesc complet şi să vorbesc cu Gonzalo. Di-
mineaţă. Epuizare şi descurajare.

435
 20 ianuarie 1937
Elena s-a îmbolnăvit grav - e intoxicată, sufocată de an-
goasă. M-am dus acolo pentru câteva clipe şi am rămas câteva
ore, încercând s-o smulg din întuneric, luminând întune-
ricul, gonind spiritele rele poetic, cu umor, cu afecţiune. Eu,
cea sălbatică, citesc hieroglifele obsesiilor ei. Indiferent cât
de repede aş alerga, cozile altor fantome mă urmăresc şi sunt
sortită să aud aceleaşi cuvinte: „Nu am găsit niciodată pe
cineva pe care să mă pot sprijini, pe cineva care să mă în-
ţeleagă - până la tine. Ce forţă îmi dai! Mi-e bine".
Elena stă printre horoscoapele ei cu stele întunecate stră-
lucind, stele întunecate care îşi înfig cozile în carnea ei, car-
nea ei colorată de soare. Elena visează un bărbat mare, fără
cap, care respiră ca o floare, umflându-şi burta ori de câte ori
inspiră.
Elena spune că mă va picta în postura lui Daphne trans-
formându-se în plantă.
Elena zice exact ca mine: „Sunt atâţia oameni care spun
lucruri pe care eu nu le aud sau nu mi le amintesc nicio-
dată ! “
Spune atât de multe lucruri pe care le-am spus şi eu că
la un moment dat mi-a venit să râd şi să-i atrag atenţia: „Ştii,
e foarte caraghios, dar dacă te-ar auzi Henry n-ar putea de-
cât să zică: « Am mai auzit toate astea... »“

21 ianuarie 1937
Henry a citit volumele despre el şi June. Clairouin citise
de la treizeci şi unu la patruzeci şi unu (lăsând la o parte
Incest), iar acum singurul care le citeşte răbdător şi com-
plet e Stuart Gilbert, care e copleşit:
„N-am mai citit niciodată ceva asemănător. Luciditatea
e uimitoare. Iţi dai drumul, şi totuşi te vezi. E dedoublement.
Eşti în acelaşi timp persoana cu sângele cel mai fierbinte pe

436
 care o cunosc şi cea mai rece! Uneori eşti absolut necruţă-
toare ! “
Adevăratul demon din mine este acest sine conştient care
pare să ţină toate sforile în mână.
Rareori mi-am pierdut direcţia. In viaţa cea mai haotică,
mă simt ca un demon care ţine în mână sforile. Uneori mă
simt creator, zeu, acţionând asupra altora, asupra lui Henry,
June, Elena, Hugh, Eduardo, ca un Destin. Eu sunt cea care
face mişcările, lucrurile să aibă loc. O „eu“ care complotează
fără complot, un impuls călăuzitor de care sunt conştientă,
care mă face să-mi trăiesc viaţa şi s-o creez instinctiv. Există
o voinţă. O simt. Există un demon. îl simt. Nu sunt întot-
deauna conştientă de ceea ce complotează demonul. Dar lu-
crarea obscură continuă: viaţa mea. Acest demon are ochi verzi
şi dorinţe extraordinare, spaime extraordinare şi apărări ex-
traordinare, iluzii extraordinare şi o neîndurare extraordi-
nară. Aş vrea să fiu într-o legătură mai strânsă cu demonul,
îşi râde de mine. Mă privesc, scriind liniştită. O faţă ino-
centă. Un instinct natural, care îşi împlineşte nevoile, îşi sa-
tisface poftele, e uman, demn de milă, necruţător, ca natura.
Dar un spirit care guvernează natura, ca să domine hao-
sul ...
Stuart Gilbert are dreptate.

Atâta inocenţă şi dragoste aseară, pe Nanankepichu.

Gonzalo vorbeşte despre copilăria lui. Parcă îl văd. Frumoa-
sa şcoală iezuită printre grădini şi păduri, într-un lanţ de
vulcani. Gonzalo la paisprezece ani, nedeşteptat sexual în
timp ce colegii lui se culcau deja cu servitoare şi prostituate.
Timid în faţa femeii. La şaisprezece ani o fată îi trimite un
bilet: să vină să se întâlnească în parc în timp ce-şi face plim-
barea. Se duce, dar îndată ce o vede fuge ca o căprioară spe-
riată. în timp ce-mi povesteşte văd pe faţa lui aceeaşi expresie
ca a celor mai blânde animale - căprioara, cerbul tânăr, pi-
sica - moale şi animal, un animal cu suflet ancestral, atât de
pur. Eu mă simt atât de pură! Şi eu m-am deşteptat sexual

437

k
târziu. Abia la nouăsprezece ani. Demonul şi îngerul dorm
unul lângă altul.
îl ascult cu blândeţe pe Gonzalo. Când vorbeşte despre
comunism tremură de pasiune. Când vorbeşte despre ame-
rindieni - pe care îi conduce în revolta lor împotriva tiraniei
albilor - ceva tresare în pieptul meu şi îi spun. Amerindia-
nul epur. Nedreptate faţă de cei puri. Dar pentru putrezi-
ciunea europeanului - pentru putreda Europă - inima mea
nu poate bate. Prefer să ard Europa decât s-o salvez. Foc. Pu-
rificatorul. Prefer să văd Europa arzând, pentru că miroase
urât. Prefer să-i salvez pe amerindieni.

22 ianuarie 1937
Stau de vorbă cu Elena. Mă plimb cu Elena. Ea spune:
— Mă îmbăt cu tine. jQue borachera!
Şi eu, mai târziu:
— Cu tine, vreau să fiu deasupra oricărei gelozii.
— Anais, pentru că par atât de puternică, nimeni nu se
gândeşte vreodată că aş putea avea nevoie de ajutor. Tu eşti
singura care şi-a dat seama...
Astăzi o să vină să vadă cum îmi aranjează coafeza părul
într-un fel nou. Şi eu mă îmbătasem, vorbind despre vieţile
noastre, despre minciuni şi adevăr.
Nu mă pot îmbăta cu politică. Dar mă pot îmbăta cu tru-
pul lui Gonzalo, cu dragostea lui. După ce am străbătut ju-
mătate de Paris cu Elena, mă întâlnesc cu Gonzalo şi mă
cufund în senzualitate privindu-i nasul atrăgător, căutând
orbeşte plăcerea.

Henry aduce cu el doi oameni pe care îi frecventează şi

care îi plac: [Abraham] Rattner, pictorul evreu, şi soţia lui.
Incredibil de mediocri, absolut neinteresanţi şi banali, urâţi.
M-am străduit să-mi păstrez veselia, dar treptat m-am în-
tristat îngrozitor.
Ceea ce m-a făcut fericită a fost să descopăr că Henry
se teme să nu mă piardă, că se agaţă de mine, că e gelos şi

438
spune: „Cât plec eu în Danemarca vreau să stai aici liniş-
tită şi să mă aştepţi". Dar între timp se aştepta să pregătesc
o cină pentru Rattnerii ăia imposibili!
Caut beţia!

24 ianuarie 1937
Noapte de coşmaruri şi insomnie, mă chinui imaginân-
du-mi-i pe Henry şi Elena împreună - căci, ca să pun ca-
păt îndoielilor şi temerilor, l-am întrebat pe Moricand şi el
mi-a scris că exista o atracţie între cele două horoscoape, dar
iluzorie şi superficială. Ca o femeie medievală superstiţioasă,
am întrebat stelele. Mi-am spus: dacă eu îl am pe Gonzalo,
ar trebui să-l las pe Henry s-o aibă pe Elena. In tot acest timp
Henry nu a făcut nimic ca s-o vadă pe Elena. Dar diferenţa
este că el nu ştie nimic şi nu suferă, în timp ce eu aş şti.
Când am ajuns în punctul cel mai de jos al suferinţei, m-am
ridicat din nou la suprafaţă, agăţându-mă de fericirea mea
cu Gonzalo, de dragostea, intensitatea şi sensibilitatea lui,
agăţându-mă de el şi chemându-1. Şi doar cu o zi înainte, fu-
sesem la Helba şi o găsisem chinuită de gelozie din cauza mea.
După ce am plecat de la ea, i-a făcut o scenă lui Gonzalo. O
viaţă amară. Eu m-am luptat să ies din amărăciune, am do-
minat-o atât de bine că astăzi m-am întâlnit cu Elena şi ad-
miraţia mea pentru ea era intactă. Zice că oamenii sunt violent
atraşi de ea, dar niciodată pentru multă vreme.
Ce sclavi ai durerii suntem! Şi Helba mă iubeşte pe mine.
Totul mă înfurie. Şi suferinţa lui Gonzalo, şi tot haosul,
şi durerea, şi focul, şi amărăciunea! Le detest.
Azi l-am văzut un pic pe Gonzalo. I-am muşcat buza până
i-am lăsat semn. Soba cu gaz a luat foc. L-am împiedicat, cu
violenţă, să se apropie de ea, de teama unei explozii. Spunea
că ar vrea să dea foc lucrurilor, cum şi făcuse odată, cu o ţi-
gară. O clipă de pasiune, de viaţă. „Tu eşti viaţa mea", a zis.
„Afecţiunea mea pentru Helba e una frăţească, dar tu eşti
viaţa mea, tu eşti totul pentru mine." Şi ştiu că e adevărat.

439
 Ce tristeţe şi ce otravă! Lupt. Lupt să mă ridic. Lucrez la
volumul patruzeci şi unu, despre prima întâlnire cu tata, şi
mi se pare că e bun, are forţă. Am citit Procession enchaînee
a lui Carlo Suares, singura carte cu adevărat nebună, cu ade-
vărat schizofrenică pe care am citit-o.
îmi înfrunt propria răceală. O cultiv, o curtez. Caut gân-
duri reci, gânduri crude. Simt o dorinţă de a-i tortura pe al-
ţii în locul meu. Mă simt ca o leoaică înfuriată, nu ca un miel
creştin dispus să fie sacrificat sau înrobit, ca până acum!
Spun: la naiba, la naiba cu iubirea atât de profundă, cu rădă-
cinile, sexul, sufletul, cu toate!

în taxi, mă gândesc la ce spune Elena despre suflet. Este

mereu acolo, dar separat uneori de corp, incapabil să se ma-
nifeste, deconectat. îmi place ideea pentru că explică una
dintre credinţele mele dintotdeauna, cercetarea sufletului,
căutările labirintice ale sufletului tatei, tendinţa sa de a eluda,
schizofrenia şi moartea, tot ce am scris despre fragilul pod
japonez pe care încercam să-l trec. Elena are dreptate. Ea
spune, ca şi mine, „nu ştiu niciodată adevărata vârstă a oa-
menilor". Ea vine în urma mea, la câţiva paşi. Vede în mine,
cum vedea şi June, chintesenţa fiinţei sale (la ea, înveşmân-
tată într-un corp mai solid). Eu sunt parfumul. Şi îi invi-
diez corpul de Renoir, mâinile, picioarele şi urechile mari,
ceafa
de taur. Ea spune: „Arăt ca o lună plină".
Scrisoare către Durrell: îţi mulţumesc pentru că îl vezi pe
Henry ca întreg. Puţini oameni o fac. îl ciugulesc. Scrisoarea ta
pentru el şi despre el a fost singura care mi-a plăcut vreodată
cu adevărat. Avea o viziune puternică.
Tot ce spui despre House of Incest e adevărat, dar numai
pentru H. of I. Nu scriu întotdeauna cu detaşare. Asta e otra-
va neagră culeasă din cel mai mare ataşament - faţă de oameni,
adevăr, realitate fără viziune (avem zile fără viziune chiar şi
când trăim în interiorul sensului), şi acea altă faţă, opusul lui
H. of L, e un jurnal de cincizeci de volume! Rădăcinile, solul
bogat, apa, sângele şi carnea, şovăielile şi murmurele pur ome-
440
neşti depăşesc chintesenţa, fără a cuceri. Astfel, cred în reali-
tatea comună transformată. Cred aşa cum crezi şi tu. Dar ceea
ce ai văzut în H.of I. a fost fumul (Henry îi spune „fulguraţie
nevrotică").
Da, vreau să schimb şi titlul. Pentru mine confruntarea cu
un titlu e confruntarea cu imposibilul. Simt viaţa şi creaţia ca
pe o orchestră, o constelaţie. Un titlu e absolut. Mă îngrozeşte
pentru că eu ador absolutul. Ţin în mână multe sfori, dar îmi
e frică de semnături. E ceva legat de magie. A conjura sau a nu
conjura. Trăiesc, simt, scriu muzică. Un titlu e un cuvânt -
cuvântul. Poate să distrugă spiritele rele şi poate, de asemenea,
să le transforme în realitate. Titlurile mele vor fi întotdeauna
proaste, poate pentru că eu nu sunt scriitoare. Henry e ade-
văratul scriitor. Eu doar respir. Respir cu aripioare, cu antene.
Cum folosesc cuvintele - atât de definite - când elementul meu
e fluid, nu ştiu. Un titlu, catalizatorul suprem, este un eveniment,
îmi aminteşte că felul meu de a lega trecutul, prezentul şi vi-
itorul este atât de viu încât nu pot niciodată începe sau sfârşi.
Nu pot reţine niciodată date, vârste. Ele sunt titlurile. îndată
ce sunt sau scriu ceva, văd metamorfoza atât de repede că ti-
tlul dispare. Asta e o mare. Sau un vis. Un titlu este un act de
violenţă şi pozitivism. Ştii Viaţa e vis a lui Calderon ?
Poate că într-o zi vei lua partea unuia sau a celuilalt în-
tr-o problemă nerezolvată, singura în care eu şi Henry nu atin-
gem consensul - niciodată. Eu trec de la jurnalul uman, blând,
sincer, improvizat, la stratosferă sau la ospiciu - de la ceea ce
este cel mai puţin artificial la artificial. Folosesc o foarfecă ru-
ginită. Decupez mătrăgunele pictate. Dualitate. Henry spune:
închide jurnalul, transformarea se va petrece înăuntru - dar eu
spun că munca mea netransfigurată e mai valoroasă. Se stin-
gheresc una pe alta. Imediatul îl distruge pe celălalt - şi tu te
alegi cu fumul. De ce te întreb asta nu ştiu. Poate pentru că am
simţit că foarfecă ţi-a tăiat ţie un fragment.
De la bun început mi-a plăcut lumea ta „heraldică". în spa-
tele ei am simţit credinţă, simbol, sens. Opusul narcisismului,
căci fiecare trebuie să fie el însuşi, plus simbolul - un el în-
suşi superior. Opusul nevrozei, căci fiecare trebuie să-şi vadă
partea într-un întreg, cu credinţă. Nobleţea, care aureolează
lumea, o consider o calitate integrată. Un leu-leu, cum ar spune

441
 Lawrence. Nu hermafrodit. Calitate. Caracter intact. Dăruire.
Heraldicul (îi analizez doar aromele - nu am citit definiţia ta)
pare să se supună unei legi a gravitaţiei spirituale. Convulsiile
lui în spaţiu sunt cosmice, nu în arenă. Am dreptate ? Oricum,
este o lume cu o strălucire magică, secretă.
în timp ce lucrez la jurnale am senzaţia că trec printr-un
tunel lung şi întunecos, că mă zbat să scap de moarte şi su-
focare. Abia când June l-a părăsit pe Henry am început să res-
pir. Tot mai mult aer. întâlnirea cu tata nu a fost o salvare,
ci un test, o încercare grea. Tot mai multă lumină şi mai mult
aer, libertate de mişcare şi de simţire, până anul ăsta, care a
fost un dans.
Dar până şi astăzi detest metroul!

29 ianuarie 1937
Henry m-a dus să-l văd pe Hans Reichel. Picturile lui
sunt frumoase, delicate şi pline de mister. Pe când ne întor-
ceam, Henry mi-a spus:
— Acum o să notezi liniştită totul în jurnalul tău. Apoi
trebuie să-mi citeşti, ca să am inspiraţie. Dă-mi câteva din
frazele alea finite.
— Eşti prea umil, i-am răspuns. Ştii că nimeni nu poate
scrie ca tine.
Dar eu nu am văzut niciodată foarte clar felul în care îl
fecundam pe Henry, ca într-un act sexual. Mai întâi s-a dus
la Reichel ca o femeie în călduri, râzând, mormăind, torcând,
şovăind, bătând câmpii. Apoi m-a dus pe mine acolo şi eu
am fost cea care a văzut ochii, care a vorbit de metamor-
foză, comuniune, căsătorie, care a spus tot ce voia să audă
Reichel, care a vorbit despre pântece. Când am ajuns la Villa
Seurat ne-am aşezat amândoi să scriem. Eu am scris puţin,
apoi, în timp ce Henry îmi citea ce făcuse el, câteva pagini
uluitoare, m-am lăsat sorbită în impactul vast, sonor, extins,
îmbogăţit. Dar eu aruncasem sămânţa - eu îi penetrasem

442
entuziasmul haotic - şi el dăduse naştere! „Tu îmi dai idei“,
spune el.
O noapte perfectă, ciudată. Se pare că atunci când îmi în-
fig viziunea puternică în el ca pe un falus sălbatic, o mişc în
el, îi răscolesc sângele, plantez sperma solidei mele totali-
tăţi creatoare, Henry e tulburat şi apoi, la rândul lui, vrea
să mă posede fizic, vrea să-şi înfigă penisul în mine şi să-mi
răscolească sângele. Ciclul e complet; ne trezim reînnoiţi, fe-
cundaţi, îmbogăţiţi.
Suntem atât de divin fericiţi împreună când putem să îm-
părtăşim un entuziasm, să-l înălţăm fiecare în celălalt, să ne
deschidem reciproc ochii, să ne excităm împreună. Termo-
metrul se ridică la temperatură maximă.
Suntem nefericiţi împreună când, prin eterna lui curio-
zitate şi dragoste de viaţă, el iubeşte prea în exteriorul meu
şi eu mă simt geloasă sau singură. Sau când el simte aceleaşi
lucruri din cauza mea, căci şi eu am curiozitate, entuziasm
şi expansiune.
Gonzalo îmi ucide toate entuziasmele pentru că nu le
poate împărtăşi. Eu nu le pot împărtăşi cu el. Nu pot să-i îm-
părtăşesc pasiunea pentru politică. Eu şi Gonzalo suntem fe-
riciţi împreună numai în întuneric.

La Reichel am văzut un clopot care râdea, o petală de floare

cu o ureche - şi un om disperat. Are o piatră ochi-de-tigru,
o bucată de santal, scoici, haine vechi; şi e flămând. Henry
îşi arată acum toată compasiunea şi generozitatea faţă de alţi
scriitori, faţă de pictori. Ajută, stimulează, încurajează.
Ceea ce simt este o revărsare de dragoste atât de mare în-
cât l-a învăluit pe Gonzalo - dar în centru rămâne Henry.
Ii trimit o scrisoare de dragoste Thuremei. O sărut pe Elena
de rămas-bun şi o trimit la [C.G.] Jung.
După ce m-a posedat Henry mai sunt o sută de dezmier-
dări nedăruite, cuvinte de spus - focul arde încă.

îmi trăiesc viaţa după legi misterioase, dar vreau să dau fie-
cărui bărbat iluzia de care are nevoie: loialitate, exclusivitate.

443
Lucrez în tăcere ca să-i dau încredere lui Gonzalo - lui, care
are atât de multe îndoieli. Spun şi fac toate lucrurile care în-
seamnă dragoste absolută. Nevoia de a oferi iluzia este mai
mare decât nevoia de a fi sinceră cu mine însămi. De pildă,
Gonzalo mă roagă atât de fierbinte şi disperat să nu cedez
mângâierilor lui Hugh încât îi spun că n-o fac. Inventez scena
şi evoluţia rupturii. Susţin că nu mai dormim în acelaşi pat.
Asta îi dă o mare dovadă de dragoste. De fapt, îmi displac
intens mângâierile lui Hugh şi prin urmare, deşi le accept
ca să-l fac fericit, nu consider că am oferit ceva din mine.
întotdeauna am sentimentul că duc o viaţă pe care nu o poate
înţelege nimeni sau care, dacă ei ar şti, le-ar provoca o su-
ferinţă profundă. Când Henry şi Gonzalo vor amândoi să
vină la mine cam la aceeaşi oră găsesc un pretext să-l refuz
pe unul dintre ei şi îi spun lui Eduardo, râzând: „Ce ticăloasă
sunt!“ Eduardo zice că mi se poate ierta totul pentru felul
în care o fac. Uneori râd (neprovocând nimănui nici o su-
ferinţă, pot să râd) de şmecheriile mele. îmi place să port
după mine jurnalul ăsta ca pe dinamită - la îndemâna lui
Hugh, Henry sau Gonzalo.
Căutarea necontenită a basmului face prăpăd printre le-
gile omeneşti.

2 februarie 1937
După noaptea cu Henry şi după ce am văzut picturile
lui Reichel am scris în sfârşit povestea travaliului, care mă
urmărea - cinci pagini de adevăr nud, sălbatic, de inserat în
jurnal, ca parte a jurnalului.
Toată ziua povestea mă apasă. Lună plină şi febră.

Seară. Nanankepichu. Gonzalo e pasional, dar apoi e în-

frânt de ceea ce el numeşte săruturile mele hipnotice şi adoar-
me, ca un copil, epuizat după noaptea trecută, când beţivul
de Neruda şi prietenii lui l-au dat jos din pat la patru dimi-
neaţa ca să termine petrecerea cu ei. M-am strecurat afară din
pat şi m-am aşezat pe covor lângă sobă. Lună plină. Totul

444
era clar conturat în încăpere, dar în tonuri selenare, nuanţe
de negru, gri, argintiu, culoarea elefantului, a perlei, a plum-
bului şi a cărbunelui. Gonzalo doarme greu, sforăind. Mă
gândesc amuzată la o rugăciune către zei: „Sunt suprem fe-
ricită, binecuvântată în toate, dar vă rog, aş putea să am un
amant care nu sforăie ?“
Dar noaptea, luna plină şi preaplinul din mine mă rănesc.
Prea plină. Prea trează. Rănită şi chinuită de ferocitatea a ceea
ce am scris în timpul zilei, stânjenită de sentimentul că lip-
sea ceva - un sens încă nedezvăluit. Rănită că Gonzalo are
atâţia prieteni beţivi, rănită de nimic, supărată pe prietenii
lui Gonzalo şi pe cât de uşor le cedează. Luna plină şi ne-
liniştea singurătăţii. Nu puteam să dorm. Nu puteam să ci-
tesc. Nu puteam să scriu. M-am hotărât să plec, să mă duc
acasă, doar ca să-l rănesc pe Gonzalo. M-am aplecat asupra
lui înainte de a pleca şi s-a trezit, atât de surprins de cruzi-
mea mea, deschizând ochii ca să mă mângâie; dar adormind
la loc, cu capul pe sânul meu, într-o imensă şi pronunţată
încredere şi pace. Am încercat să dorm. Am visat Nanan-
kepichu în trei bucăţi. Eu, la prora, luptându-mă cu nişte
valuri uriaşe. O noapte febrilă, neliniştită. O dimineaţă mo-
horâtă. Am venit acasă şi am adăugat paginile care lipseau,
despre cum nu voiam să împing copilul afară - ca o otravă.
M-am dus s-o văd pe Maggy şi am văzut o fetiţă, o fetiţă în-
cântătoare, lucru care m-a rănit - portretul viu a ceea ce uci-
sesem. M-am dus la Dome şi m-am întâlnit cu dr. Endler!
Ca într-una dintre coincidenţele lui Breton, care nu sunt
coincidenţe, ci puternicele atracţii magnetice ale lucrurilor la
care ne gândim. Epuizare. Depresie. Ardoarea lui Gonzalo
la telefon: „Am aşteptat telefonul tău toată după-amiaza,
chiquitaV1 întâlnirea de o jumătate de oră cu el în ploaie
îmi redă căldura şi viaţa. Creaţia este actul diavolului. Dum-
nezeu se încruntă în faţa ei - aşa cum ne încruntăm noi în
faţa celor care ne iniţiază!

Ieşire la film cu Hugh şi Eduardo. întrunire comunistă

cu Gonzalo. Şi pasiunea lui de noaptea trecută, dorinţa

445
viguroasă, după o după-amiază minunată cu Henry, comple-
tă. Nu mai simt împlinire sexuală cu Gonzalo, ci o bucurie
mistică, o senzualitate personală personificată. Tu, Gonzalo,
tu care pătrunzi în mine. Ce extaz! Tu, întunecimea ta, de-
monul tău revoluţionar, ardoarea ta şi bunătatea ta. Tu, cu
eroismul tău, picioarele tale de oţel, mirosul tău de santal,
gândurile tale neterminate, dezordinea ta.

Nu putem fi niciodată cu adevărat infideli, indiferent câte

ocoluri facem! Am părăsit Spania. Am găsit gândirea an-
glo-saxonă şi germanică. Am regăsit Spania şi sunt despăr-
ţită de ea prin intelect - lumea interioară. Spania, literatura
spaniolă şi spaniolii mi se par plini de emoţie, elocvenţă şi
culoare, dar nu şi de sens. Religioşi şi plini de suflet, dar nu
transcendentali. Aşa e Gonzalo pentru mine. Ca şi June, are
momente când înţelege totul, dar e o înţelegere animalică, nu
e o lume. Este un fulger. Am descoperit că am încercat să-mi
pierd capul şi n-am putut. Ce am descoperit în America nu
a fost numai limba engleză, ci şi conţinutul capului meu da-
nez. Descopăr acum că poezia spaniolă are gust de fructe sau
de sânge, dar nici un sens. De Gonzalo, la lumina zilei, în
lumea conştientă, mă pot despărţi. Frazele care îl fac pe el
să vibreze (poeziile lui [Rafael] Alberti) pentru mine sunt
doar culoare. O fereastră cu vitraliu, grandilocvenţă, roman-
tism, nu flăcăruia înţeleaptă a Sfântului Duh.
Când păşesc pe pasarela uşoară a lui Nanankepichu ca să
ajung pe uscat, intru într-o lume solară de o asemenea pro-
funzime, alături de Henry, încât sufletul animal profund,
sufletul inexprimabil al lui Gonzalo îmi par conştiinţa unei
femei. Eu am o lume. El nu are o lume. El are un trup - un
trup atât de frumos că îmi taie răsuflarea. El are un suflet, un
suflet atât de adânc că seamănă cu un imn. Dar sub frunte,
sub fruntea-i nobilă, cu tâmplele ei masiv construite, ca ale
unei statui greceşti, sub frunte strălucesc dorinţă, intuiţie,
delicateţe, dar nici o lume, nici o lume cu un cer al ei, cu co-
loane, ferestre, lumini, furtuni, erectă, creată, compusă. Mis-

446
terul străluceşte ca anafura în ciboire-ul ei de aur, cu tămâie
mătăsoasă în jur, sufletul, şinele - dar, ca şi taina anafurei,
e mereu la fel. Iată pâinea şi iată vinul. Acesta este trupul meu
şi acesta este sângele meu. Fiecare zi e trup şi sânge. Co-
muniune.

Eduardo încă mai creşte cu noduri, ca un rozariu sau

ca o rădăcină contorsionată de copac. Mie îmi plac cei fără
noduri!

Depre politică: toate cuvintele astea pe care le aud, dis-

cursuri lirice, înflorituri romantice, împletituri sentimen-
tale, rugăciuni şi lamentaţii poetice (toate artă de cea mai
joasă speţă, desigur) mă irită. Văd în revoluţie o chestiune
de viaţă şi de moarte, o luptă în care trebuie să intri direct şi
violent. Aici nu pot suporta intelectul sau irealul. O revo-
luţie este o chestiune vitală de viaţă şi de moarte. De ce vor-
besc atâta şi recită poezii spaniolii ăştia ? Gonzalo îmi spune
că o mare parte din poezia spaniolă a fost eroică, îndemnând
la război, la revoluţie. Păcat că el are atributele fizice stră-
lucite ale unui erou, pasiunea şi curajul. Ceea ce mă mişcă
este că el însuşi e dezamăgit de oamenii cu care trebuie să lu-
creze. Vanitatea şi nehotărârea lor îl amărăsc. El se întris-
tează şi vorbeşte despre cum se va duce în Spania să lupte,
în timp ce ei îşi citesc unul altuia poemele mediocre.

4 februarie 1937
Dedublarea, dualitatea vine în momentul în care mă pri-
vesc trăind. Ia forma unei fantezii. îmi imaginez că mă pri-
veşte altcineva. Mă joc de-a altcineva care, ca Dumnezeu,
mă poate vedea pretutindeni şi trebuie să fie prin urmare
chipul vinovăţiei mele - nu faţă de mine însămi, ci doar faţă
de cel pe care îl trădez la momentul respectiv. Când am ră-
mas prima dată la Villa Seurat mi l-am imaginat pe Hugh
ascultând la uşă toate scenele mele de tandreţe cu Henry.

447
Acum mi-1 închipui pe Gonzalo stând ascuns după vreo fe-
reastră din Villa Seurat şi privindu-mă cum fac piaţa, cum
intru la Henry. Gonzalo intră la de Maigret. (O dată, am
făcut invers, împreună cu un prieten: când de Maigret abia
se mutase şi eram curioasă să-l văd, ne-am dus pe terasa gar-
sonierei lui Henry, vecină cu cea a lui de Maigret. Era o zi
de vară. Fereastra lui de Maigret era deschisă. Am privit înăun-
tru. Nu era acolo, dar am râs când am văzut patul nefăcut.)
Gonzalo ar putea să se ducă la de Maigret, pe care îl cunoaşte,
să iasă pe terasă şi să se uite în garsoniera lui Henry, ceea ce
prietenii lui de Maigret făceau adesea în timpul câte unei
petreceri. M-ar vedea pe mine dansând pe muzica Păsării de
foc cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune şi mişcân-
du-mi trupul ca o dansatoare din Bali, sau pe reliefuri egip-
tene - o dislocare. M-ar vedea punând masa şi pe Henry întins
pe canapea, citindu-mi despre Reichel. In timp ce eu amestec
supa, Henry vine prin spatele meu şi îmi pune mâinile pe şol-
duri. Ne aplecăm deasupra unei scrisori de la Durrell râzând
şi vorbind. îmi imaginez într-adevăr durerea lui Gonzalo ?
îmi face plăcere? Trec de la această lungă fantezie la alta:
Henry mă urmăreşte când merg de-a lungul cheiului, mă
vede coborând scara de pe Nanankepichu. Mă vede la res-
taurant cu Gonzalo, care mă ţine cu o mână pe după umeri.

Mă tem că Gonzalo este atât de emotiv în relaţia asta în-

cât îşi aminteşte fiecare etapă, fiecare scenă sau cuvânt. De
câteva ori m-a şocat prin tranziţia bruscă de la un sărut la o
idee. E la fel de împrăştiat ca Henry, cu ochii întorşi către
lumea exterioară, cu dificultăţi în a se concentra (ca în de-
scrierea făcută de Henry unei stări schizofrenice, a tot ce-i
trece prin cap când sărută o femeie). Dar Gonzalo are pu-
terea de a se cufunda în dragoste ca o femeie, cu puţine ex-
cepţii, acestea apărând de regulă la lumina zilei - ca şi cum
lumea lui conştientă şi cea inconştientă ar fi profund sepa-
rate. El spunea, delicat: „Sunt momente când nu pot alunga
lumina zilei. Mi s-a întâmplat de trei ori“.

448
 Precizia acestei constatări e uimitoare. E conştient că s-a
întâmplat de trei ori. Henry nu e conştient şi nici nu ar ob-
serva. Mie nu mi se întâmplă niciodată asta. Eu mă pot cu-
funda complet, orbeşte. Pot să mă desprind cu uşurinţă de
realitate. Atât Gonzalo, cât şi Henry sunt nişte mari rea-
lişti - Henry ca german, Gonzalo ca spaniol. Iubesc acest
lucru la ei, deşi uneori mă lasă singură în extazul meu.

Toţi, după pasiune, adorm plini de încredere. In acest

moment, stând întinsă lângă bărbat, visez şi cântăresc băr-
batul. Pasiunea mă trezeşte. Nu pot să dorm. Stau acolo, cu
Henry adormit sau cu Gonzalo adormit şi mă minunez de
fericirea mea, de nevoia acestei femei de a avea bărbatul în ea.
Cele mai extatice momente ale vieţii mele sunt cu penisul
celui pe care îl iubesc în mine, sau cu capul lui pe sânul meu.
In braţele mele - treaz, pasional sau încrezător şi adormit -,
dar în braţele mele. Atunci mă simt împlinită. Orgasmul nu
e vital: bucuria mea constă în comuniune.

6 februarie 1937
întotdeauna dragostea mea pentru Henry a fost cea pe
care am asociat-o cu toate experienţele, cu celelalte relaţii
ale mele. Dragostea mea pentru Henry se profilează peste
întreaga mea viaţă precum cerul însuşi. M-a privit de sus; a
fost fundalul, destinul, bolta la care te uiţi mereu şi de care
te simţi supravegheat, curcubeul atotcuprinzător care arun-
că în jos culorile şi razele stărilor lui, ale schimbărilor lui,
aşa cum cerul aruncă lumini şi umbre asupra noastră. După
fiecare răsuflare, după fiecare clipire a pleoapei, pe Henry
îl vedeam. Când Rank mă iubea, ceea ce trăiam intens erau
momentele în care îl vedeam refăcând iubirea mea pentru
Henry. Chinurile mele nu veneau din relaţia cu Rank, ci din
identificare şi comparaţii, din întrebări şi îndoieli. Mă iu-
bea Henry sau nu în felul în care mă iubea Rank ? A fi June
pentru Rank însemna a deveni June pentru Henry, a arunca

449
în torentul dragostei noastre acest nou sine pe care numai pa-
siunea lui Rank îl făcuse posibil. Şi în dragostea lui Gonzalo
văd reflexii ale dragostei mele pentru Henry. Când îl văd pe
Gonzalo suferind când citeşte ceea ce scriu, îmi văd pro-
pria suferinţă în faţa a ceea ce scrie Henry. Când Gonzalo
se străduieşte să înţeleagă cât de mult e dramatizare şi cât de
mult e realitate, când desface încâlceala de fire ca să mă gă-
sească pe mine, cea adevărată, îmi spun în sinea mea: aşa îşi
dramatizează Henry dragostea pentru June, care nu a explo-
dat niciodată cu adevărat şi nu s-a manifestat atât de viu, nu
a fost trăită niciodată într-o asemenea tonalitate sau cu o
asemenea intensitate. Brusc, asocierea e Henry. Henry. Pre-
tutindeni caut o eliberare de dragostea mea pentru el, o eli-
berare de obsesie, care e moarte. Orice obsesie e moarte. Viaţă
există numai în curenţi, iar curenţii înseamnă schimbare. Aşa
că am învăţat să curg în jurul lui Henry, îndepărtându-mă de
el, dar el încă e cerul care îşi aruncă toate culorile asupra pa-
şilor, cuvintelor, săruturilor mele. Henry, stările lui, eclip-
sele lui, furtunile lui, indiferenţele lui, blândeţea lui. Relaţiile
cu alţii se varsă ca nişte tributuri în acest cer care absoarbe
totul. E mereu cerul, şi Henry pe cer, indiferent prin ce ţară
călătoresc, unde zbor, ce excursii fac şi ce amnezii mă lovesc,
ce intoxicante şi ce sedative, ce droguri iau. Momente de uşu-
rare, de reînnoire, curgerea înapoi spre acest cer etern, fără
sfârşit, fără orizont.

7 februarie 1937
Lesplus grandes causes des mes souffrances sunt ritmul meu
prea rapid şi viziunea mea. Văd prea repede. Dacă Henry se
extinde prea mult, pierde timpul, se risipeşte, văd. Mult după
aceea, vede şi el. Dacă Fraenkel e nociv pentru Henry, văd.
Mult mai târziu, Henry se desparte de el. De obicei nu spun
nimic, dar sufăr. Această conştiinţă a greşelii, acest avans şi
această nerăbdare mă fac să cresc spiritual rapid, dar e du-
reros şi mă însingurează. Sunt obligată să îmi asum rolul
de conducător.

450
 Stând la Dome cu Eduardo, sunt disperat de conştientă
că vreau altceva şi caut acel altceva cu disperare. Alţi oa-
meni se mulţumesc să vrea, pasiv. Am văzut un bărbat atră-
gător din punct de vedere senzual care părea hindus, prieten
de-al lui Gonzalo. Când am trecut pe lângă el, a strigat: „jAlli
va una espanola!“ M-am întors repede, i-am surâs, am dat
din cap. Voiam să-l torturez pe Gonzalo. De ce ? Mă simt dez-
amăgită, simt beţia risipindu-se. S-a creat ceva durabil ? Ase-
menea lui June, el alunecă în jos, se epuizează. Poate cădea
în cea mai banală dintre lumi şi când e banal nu-1 iubesc, pen-
tru că singurul pe care îl iubesc uman e Henry. Ceilalţi tre-
buie să fie minunaţi - altfel ce sunt, din moment ce nu intră
nici în creaţia mea, nici în fiinţa mea senzuală ? Gânduri reci.
Furie şi amărăciune. Aşa că îi surâd prietenului lui Gonzalo.
Mă răzbun pe deziluzie.

In metrou corectez ce am scris despre Henry şi cer, pen-

tru că am bătut la maşină în grabă, chiar înainte să plec la
coafor.

Intr-o noapte i-am citit lui Gonzalo povestea travaliu-

lui, iar el a fost prins de vitalitatea scenei împotriva voinţei
sale, pentru că la început realismul l-a şocat. A fost nevoit
să se plece în faţa unui document atotputernic.
Chiar înainte de lectura asta, îl ţineam pe Gonzalo în braţe
şi eram emoţionată până la dizolvare - aproape nu mai res-
piram -, întrebându-mă dacă dragostea mea devine mai pro-
fundă.
Mă tem de miraje. Lucrul la jurnal dezvăluie cumplit mi-
rajul lui Rank, mirajele lui Allendy, tata, Artaud. Mă tem.
Fiecare zi este pentru mine atât de plină de metamorfoze
înspăimântătoare încât mă pot trezi neiubind pe nimeni. Mă
pot trezi puternică, împlinită, simţind că aş putea să scriu su-
perb despre orice. Mă pot trezi, ca Alice în Ţara Minunilor,
într-o lume a muzicii şi a miracolelor. Mă pot trezi, ca Alice,
simţindu-mă micşorată într-o lume uriaşă, sau imensă într-o

451
lume în miniatură. Simţindu-mă un demon fără iluzii sau
debordând de credinţă, iluzii şi extaze. Extazele mele mă
poartă departe.
Gonzalo mi-a dăruit, mai mult ca oricine, visul. Dar şi el
mă dezamăgeşte, din cauza politicii, a oamenilor pe care îi
frecventează, a intereselor lui omeneşti, a lipsei lui de crea-
tivitate. Ascunde ceea ce scrie. Desenele lui zac într-un ser-
tar (l-am implorat să mă lase să le văd, să le am, să mă bucur
de ele). începe traduceri şi se lasă de ele. Vorbeşte. Lasă to-
tul. June. June. June. Gonzalo, tu eşti June a mea - cu toate
drogurile şi băuturile şi discuţiile tale. Şşşt! Şşşt! Şşşt! Ploaie.
Râuri ieşind din matcă. Tu mi-ai stârnit iluziile, ai trezit spe-
ranţe sălbatice, iluzii sălbatice.

Am început o schiţă cu Moricand plângându-se de ma-

rile lui nefericiri, dar am abandonat-o. Eram uluită că îmi
băteam joc de declaraţiile lui tragice, că nu simţeam pic de milă.
Acum ştiu. Este un voyant. Ochii lui privesc dincolo de oa-
meni. El adulmecă esenţa. Este nonuman. Corpul lui nu poa-
te fi cald. E în transă. Nu tremură decât la amintiri perverse,
îşi aminteşte. Transcende. Vorbeşte. Dar nu atinge prezen-
tul. El e le voyant. Nu există pereţi, nici uşi, nici conversa-
ţie, doar monologuri.

Mirajele - pentru mine - se dovedesc a fi vitale, ca ne-

voile umane la ceilalţi: Rank, Artaud. Ei au fost prinşi de
omenesc.

Nimeni nu e satisfăcut de învelişul său. Dacă eu arăt ca

luna şi simt în mine o sălbăticie, o senzualitate, o forţă pe
care corpul meu nu o exprimă, Gonzalo arată ca un primitiv
şi e catolic. Elena şi June arată ca nişte vikinge şi tânjesc să
arate ca mine, pentru că nu li se vede delicateţea.

îi datorez lui Rank toate deşeurile, toate elementele su-

perflue excluse din jurnal.

452
 8 februarie 1937
Luni am ajuns la Henry, iar el s-a aplecat imediat asupra
mea şi a început să mă sărute, să mă mângâie, ţinându-mă
prizonieră în braţele lui cu o intensitate rară pentru el, ţi-
nându-mă strâns şi vărsându-şi întreaga fiinţă în mine. Am
simţit toată forţa subterană a dragostei lui. Am adormit.
Ne-am trezit. Am vorbit despre „filmul de groază". Am fumat.
La şapte m-am întâlnit cu Gonzalo pe Nanakepichu. Plă-
nuisem să-l mint. Pentru că întotdeauna spune „Dacă te văd
cu Henry, plec în Spania" şi sunt îngrozită că m-ar putea ve-
dea, m-am gândit să-i spun că am fost căsătorită cu Henry
- ca să-i explic de ce nu pot să o rup brutal şi total. Trebuie
să facem diferite aranjamente ca să ne despărţim. încă mai
trebuie să am grijă de el. Nu pot să-mi arunc fostul soţ. Nu
e dragoste, ci respect faţă de trecut. Hugh m-a lăsat să divor-
ţez de el când m-am dus la New York (ceea ce era spiritual
adevărat). M-am măritat cu Henry acolo (spiritual adevă-
rat - cumpărase inelele indiene ale iubirii). Am încercat să
trăiesc cu el (chiar am încercat), dar n-am fost fericită. Nu
puteam trăi fericită cu Henry (spiritual adevărat). Când s-a
întors Hugh, bolnav, m-am întors la el (spiritual adevărat).
Gonzalo a fost şocat şi rănit. Mi-a vorbit cu sălbăticie de-
spre cum o să plece în Spania.
— Henry a fost cea mai mare iubire a vieţii tale.
— Nu cea mai mare.
Ameninţarea cu Spania m-a enervat îngrozitor. Aproape
că n-am mai putut mânca nimic la cină. Ne-am dus repede
înapoi pe Nanankepichu şi ne-am aruncat unul în braţele
celuilalt, am ars în dezmierdări. Mă dorea violent; ne-am
sărutat şi ne-am mângâiat ore în şir. Mă întreba:
— Cine e soţul tău ?
— Tu, Gonzalo.
Mai târziu, noaptea, am stat de vorbă blând, tandru,
profund. A putut chiar să guste umorul - felul în care acţio-
nam ca să-i fac fericiţi pe ceilalţi. „Ciudat temperament", a

453
spus. Mi-a vorbit romantic, mi-a spus că voia să mă aibă
înaintea oricărui bărbat şi că se gândise adesea cum arătam
când eram mică. I-am spus că tot trecutul servise doar la a
mă face să-l iubesc pe el mai mult. O dragoste mai adâncă,
mai bogată. El a zis că e ca o femeie, pentru că nu se poate
bucura pe deplin de sex decât atunci când iubeşte.
Am stat de vorbă aproape până în zori. In astfel de mo-
mente, noaptea, Gonzalo pare să înţeleagă totul - ceea ce
mai târziu devine confuz, din cauza haosului din el. Revine
mereu la tinereţea lui.
Cu dragostea lui sălbatică şi dragostea subterană a lui
Henry, eram în extaz. Este adevărat că, din cauza îndoie-
lilor şi neliniştilor mele, nu cred decât în foc. E adevărat că
atunci când am scris cuvântul „Foc“ pe acest volum nu ştiam
ceea ce ştiu astăzi, că tot ce am scris despre June, care credea
în foc, e valabil şi pentru mine. Că asta e povestea nevro-
zei mele incendiare! Nu cred decât în foc. Tot chinul meu
cu Henry s-a datorat îndoielii. De îndoială fug acum.
Azi însă, acest miraj cu Gonzalo se întrupează în ceva
mai cald, mai minunat decât alte miraje. Trupul lui, seducţia
pe care o exercită sunt mai mari. Farmecul lui. Gesturile lui
de copil-şi-animal. Felul pisicesc în care îşi freacă faţa. Fe-
lul în care i se închid ochii ca la pisici, pleoapa de sus şi cea
de jos apropiindu-se simultan una de alta. Imensa lui tan-
dreţe, foamea lui de dragoste. îmi place să-l văd suferind
pentru că ştiu că îl pot face în mod divin fericit.
Elena se întoarce şi îmi redeşteaptă neliniştea.

11 februarie 1937
Seară cu Henry, care mă duce la nişte prieteni de-ai lui
pentru că „o să avem parte de o cină bună“. în clipa în care
intru sunt sufocată de atmosfera mohorâtă. Nu pot să mă
exteriorizez, să vorbesc şi să râd. Mă revolt. Mă uit la aceşti
oameni ordinari şi spun: „De ce, de ce, de ce ?“ El cedează.
Acceptă. Mănâncă şi bea, atinge beatitudinea. Eu sunt su-
părată nu pe aceşti oameni, ci pe Henry, pentru că acceptă
şi se simte bine. Devin neliniştită, nervoasă, absentă. Tre-
mur de revoltă în faţa pasivităţii lui. Mai bine sunt singură,
îi spun: „De ce nu poţi fi niciodată singur, de unde viciul
ăsta pentru oameni, ca pentru filmele proaste ?“
în garsoniera lui, izbucnesc. Haos. Henry este tulburat.
Brusc, explodează:
— Nu vreau să înnebunesc. Nu vreau să fiu ca Nietzsche.
Vreau să accept şi să mă simt bine. Am avut ambiţii chiar
mai mari decât tine. Nu sunt fericit cu adevărat, dar vreau
să fiu fericit, aşa că iau ce găsesc şi mă simt bine. Tu ceri prea
mult. Nu-mi pasă.
— E ca un film prost.
— Da.
Ne trecem dezacordul într-un alt plan - o atitudine con-
trară. El e chinez. Zice:
— Dacă lucrurile merg prost în Franţa, plec. Mă duc în
Olanda. Finito. Evadez. Mai presus de toate, nu cred în luptă.
Vorbind despre prieteni declară:
— Adevărul, adevărul adevărat este că am o mulţime de
prieteni care mă iubesc, dar eu nu-1 iubesc pe nici unul. De-ar
şti cât de puţin îmi pasă!
Pare să-i pese. Devine blând, concesiv, sentimental. Pă-
căleşte pe toată lumea. Creează iluzia căldurii. Dar dacă vre-
unul din ei ar veni la Henry cu o nevoie reală, totul ar ieşi la
iveală.
Mie pare să nu-mi pese. Eu creez impresia de distanţă.
Dar dacă cineva are nevoie cu adevărat, descoperă că iubesc.
Chiar în acea după-amiază, Elena spusese: „Henry a fost
un accident - necesar ca să te cunosc pe tine. Tu mi-ai dat
viaţa de care aveam nevoie. Ştiu că Henry nu mi-ar fi putut
dărui ce mi-ai dăruit tu“.
Chiar şi aseară, plictisită şi agitată, în război cu Henry
pentru că pare să accepte, să iubească pe toată lumea, eu am
fost cea căreia i s-a făcut milă de gazda noastră, Betty, retrasă

455
şi tristă. Henry, pe care-1 crede prieten, a spus: „Nu mi-ar
păsa nici dacă s-ar arunca pe ferestră şi ar muri".
Pentru că lui nu-i pasă, el poate fi în lume tot timpul. Eu,
pentru că îmi pasă, nu pot.
El însuşi a zis: „Ca o moluscă. Vreau să trăiesc ca o mo-
luscă".
Toată suferinţa noastră vine din ritmicitatea pasiv-activ.
Moluscă asta mă irită îndată ce ieşim împreună în lume.
Henry-în-lume e cel pe care îl detest: sentimentalismul lui,
risipirea, entuziasmul stupid pentru toţi şi toate, dizolvarea,
starea lui pasivă, stupefiată, abruti, beatitudinile lui digesti-
ve, falsităţile, vanităţile, asprimea şi rapacitatea lui, felul în care
îi foloseşte pe alţii. In lume e fals şi se poartă ca o târfă.
Tânjeam cu disperare după Gonzalo.

Jean Carteret: înalt, cu ochi electrici. Când am deschis

uşa, ochii lui au sclipit, pătrunzători. M-a văzut imediat,
limpede. Eu am văzut ochii unui bărbat. Eu am fost cea dez-
văluită. Viziunea lui s-a format chiar mai rapid decât a mea.
M-a văzut şi a spus: „Eşti un personaj dintr-un mit; tu tră-
ieşti în mit. Te văd ca pe o oglindă delicată, impecabilă. O
oglindă pură. Oglinda e importantă pentru tine. Ziua în care
îţi va fi adusă o oglindă mare va fi norocoasă. Dacă se sparge
o oglindă, vei avea noroc. Iţi porţi brăţara pe mâna stângă:
eşti dependentă de afecţiune. Dar uşile şi zidurile nu există
pentru tine. Eşti fundamental independentă".
Plin de electricitate. încearcă să-şi adapteze talentul la
astrologie sau la psihologie. Dinamic. O gură senzuală. Partea
de jos a feţei este vulgară. Partea de sus - iluminată. Bărbia
şi falca îi sunt ciupite de vărsat. Nu inuman, ca la Moricand,
care e depersonalizat. Nu.

12 februarie 1937
Dimineaţa lucrez la volumul patruzeci şi patru, extin-
zând povestea cu copilul, evenimentele care au urmat, achi-

456
ziţionarea casei din Villa Seurat cu Henry, felul în care m-am
bucurat de pasiunea lui Rank, minunata experienţă mistică
ce rezumă totul, carnea şi sângele care m-au apropiat de
Dumnezeu, precum simbolul comuniunii.
Elena vine şi-mi povesteşte despre conversaţia ei cu tata.
El îşi smulge părul din cap din cauza titlului House of Incest.
Cu atât mai mult cu cât nu poate citi ce conţine. I-am scris
despre semnificaţia ei. Elena i-o explică. El spune:
— Anaîs trăieşte în irealitate. Mie îmi plac logica şi or-
dinea.
— Anaîs, răspunde Elena, trăieşte într-o altă realitate. Ea
se poate descurca fără logică şi ordine pentru că are propriul
nucleu. Tu eşti cel romantic şi posibil haotic şi tu te agăţi de
ordinea exterioară. Viaţa ei este un fel de joacă.
Pe mine mă amuză grozav faptul că am dat titlul Incest,
ştiind că îi va da tatei fiori de groază, ca sfidare faţă de ma-
rile lui ipocrizii şi ca o pedeapsă misterioasă pentru firea lui
închisă. Căci am acum un cult al firilor deschise - cele care
nu-şi acoperă faptele cu ruşine, aşa cum îşi acoperă pisicile
excrementele. Dacă aş putea s-o fac fără să rănesc pe nimeni,
aş da în vileag toate astea. Tata nu se dă în vileag nici măcar
faţă de el însuşi. Aşa că scriu pe coperta unui caiet, cu litere
mari, House of Incest. Râd. Aşa cum am râs şi când am scris
prefaţa la Tropicul Cancerului. îmi place să arunc bombe.

Cu Elena trăiesc o relaţie perversă de iubire şi torturi

rafinate. Am iubit-o destul cât să-i salvez viaţa, să-i redau en-
tuziasmul, apetitul, încrederea în ea însăşi. Şi totuşi sunt mo-
mente în care o ascult şi o privesc ca şi cum aş trăi posibila
ei relaţie cu Henry. O privesc aşa cum ar putea-o privi Henry.
Când spune: „Am un puternic simţ al comicului", simt o
împunsătură, căci mă gândesc că ea şi Henry ar avea multe
în comun. El ar aprecia că ei îi place să mănânce, lascivita-
tea ei, faptul că ea, ca şi el, simte mai mult entuziasm decât
dragoste, trăieşte mai la suprafaţă şi mai pe pământ.
Când o ajut să se însănătoşească, văd demonul, femeia
batjocoritoare, senzuală, egoistă din ea.

457
 Henry, moluscă, nu se mişcă. îi place liniştea. Când ea a
plecat în Elveţia, i-am spus. Nu i-am spus când s-a întors.
I-am spus ei că Henry avea de gând să plece în Danemarca
(pleacă într-o săptămână). Am senzaţia că trebuie să câş-
tig timp, că în vremea asta ea ar putea să găsească bărbatul
potrivit şi vânătoarea ei sexuală s-ar sfârşi. Simt puterea pe
care o am asupra ei, nevoia ei de mine şi propria-mi plăcere
în faţa spiritului şi imaginaţiei sale. Acţionăm una asupra
alteia precum electricitatea. Ceea ce admir la ea, cu sinceri-
tatea mea spirituală, ceea ce văd în ea - asta mă face să mă
tem. Ciudaţi curenţi subterani de iubire, invidie, gelozie. Ea
îmi invidiază cu disperare corpul, ca şi June.
In timp ce trăiesc această relaţie imaginară până în punc-
tul ei culminant, ajung la revelaţia egoismului ei, ca la capă-
tul unei călătorii, şi îmi spun că Henry va ajunge şi el acolo
şi se va opri.

14 februarie 1937
După dezmierdări sălbatice pe Nanankepichu, Gonzalo
adoarme; apoi, la trei dimineaţa, se trezeşte şi stăm de vorbă
în întuneric, culcaţi unul lângă altul. îi place să vorbească
despre copilăria lui. Despre aventurile lui. Despre disciplina
catolică. Disciplina iezuită. O Spanie din secolul al XVI-lea.
Se înmoaie povestind cu atâta blândeţe. Pe primitivul din
el îl iubesc, trupul, sângele, emoţiile lui. I-am spus că dra-
gostea mea pentru el este o dragoste spaniolă din secolul
al XVI-lea.
După o noapte cu el rămân flămândă. Dorinţa este o ade-
vărată foame în trupul meu. Mă doare peste tot, mă dizolv
de dorinţă. Dacă am de ales, aleg să fiu cu Gonzalo pentru
că sunt mai fericită.
Văzându-1 azi pe Tarzan în film, l-am identificat cu
Gonzalo. Frumuseţea trupului, pudoarea şi sălbăticia, ames-
tecate cu tandreţe. Natură. El este pentru mine natura, bună,
sălbatică şi crudă. Dar el e fidel celei care îl îmblânzeşte, îl
iubeşte. Mă simt chiar ca şi când aş fi capturat un leu. De-
monul din el este un demon revoluţionar. Cum să-l ajut să
scape de acest demon ?
Râdem atât de mult împreună - fantezii jucăuşe. Avem
un umor al nostru. Ceea ce avem în comun este vechea rasă.
Vechea rasă e cea care ne face pe amândoi să detestăm fil-
mele, în timp ce Hugh şi Henry le iubesc. Noi avem nevoie
de distracţii mai subtile, mai perverse. Noi nu suntem simpli,
îl văd din ce în ce mai mult pe Henry ca pe un om simplu în
viaţa de zi cu zi.
Eu doar tolerez filmele. îmi place unul din zece. Pentru
mine, este cel mai slab dintre toate drogurile. Orice drog în
afară de filme. Sau nici un drog.

18 februarie 1937
Nanankepichu. A doua oară când te aduc aici. O dată, în
noaptea singuratică în care am scris povestea copilului, am
scris aici în timp ce Gonzalo dormea. Astăzi, pentru că sunt
într-o stare de disperare şi nimeni nu mă poate ajuta. Sunt
un marinar beat, prizonier într-un vas grecesc. Sunt o rebelă.
Eu nu am darul resemnării.
Cuvintele-cheie pentru inspiraţie răsar din discuţiile cele
mai banale.
Vreau să scriu o poveste din ceea ce am văzut în oglinzi.
Scene care există numai în oglinzi. Miraje.
Datorez patru mii de franci. Am o singură pereche de
pantofi. Nici o singură pereche de ciorapi buni.

20 februarie 1937
Henry scrie despre incidentul excursiei lui la Londra
după ruptura cu June şi îi dă o încheiere complet diferită. In
loc să fie victima furiei lui June, el şi June stau şi beau veseli
şi, într-un acces de sentimentalism bahic, el îi dă banii. Totul
e scris într-o manieră dură, neruşinată. Asta m-a deranjat,

459
ca şi fraza „Dacă aş fi rostit un singur cuvânt, ea s-ar fi
întors şi ar fi rămas cu mine pentru totdeauna", care era
profund falsă. Mi s-a părut deodată că scrisoarea pe care
mi-o trimisese atunci era o minciună şi că ăsta era adevărul.
Mi s-a părut că toată tandreţea lui Henry era o minciună
şi că scrisul lui dur, cinic, îi dezvăluia adevăratul eu. Lu-
mea mea tremura de vechea nelinişte. Eram din nou cufun-
dată în cruzime şi minciuni.
Henry a spus: „E doar de dragul povestirii". Dar asta sea-
mănă atât de mult cu lucrurile pe care i le spun eu lui Hugh,
încât mi-a venit să râd isteric. Urma să-mi petrec seara cu
Henry şi deodată, după ce am citit povestirea, n-am mai pu-
tut. Eram într-un labirint de îndoieli şi minciuni. Henry a
spus blând: „Plăteşti pentru minciunile tale. Asta face totul
ireal". Atitudinea lui era blândă, dar eu tânjeam după ome-
nescul profund al lui Gonzalo. L-am lăsat pe Henry şi m-am
dus să-i telefonez lui Gonzalo.
Am luat cina cu Henry, timp în care mi-am cultivat ve-
selia născută dintr-un fel de beţie a durerii. Mereu imagi-
nea aceea a unui Henry dur suprapunându-se peste Henry
cel tandru şi groaza de Henry cel crud, Henry cel brutal. Is-
terică şi beată de îndoială şi durere, îi spun lui Henry de noua
mea povestire cu oglinzi - o povestire despre tot ce am vă-
zut în oglinzi, viaţă refractată, imagini ce aleargă paralel cu
viaţa, un paralelism al reflexiilor, disociere, dedublare. Henry
îmi admiră ideea. Ne întoarcem la el acasă. îmi vorbeşte de-
spre poveştile lui Reichel, râzând. Henry nu vrea să se apro-
pie prea tare de ceea ce simt eu. I-ar afecta liniştea, sănătatea.
La zece şi jumătate îl părăsesc. întârzii o jumătate de oră
la Gonzalo, pentru că el întârzie întotdeauna - cum fac spa-
niolii. I-am lăsat o jumătate de oră. Dar când m-am întâlnit
cu el, fierbea. „Am fost aici la zece, chiquita, şi timp de ju-
mătate de oră am fost disperat de gelozie, întrebându-mă unde
eşti, cine te curtează. Nu-mi mai găseam locul de furie."
îşi lăsase prietenii ca să vină. Ne-am băgat în pat, ne-am
dezmierdat sălbatic, profund. M-am pierdut în trupul lui,
orbită de părul lui, de gura lui, de statura lui.

460
 — Ce bătălie, ce bătălie duc ca să te am numai pentru
mine, a zis.
— O bătălie pe care ai câştigat-o.
El e fericirea mea. Ne-am trezit în zori într-o dispoziţie
de umor scânteietor, pe jumătate adormiţi, râzând, mân-
gâindu-ne, râzând încet. Nici un demon. Nici o fantomă.
Dar el suferă. Ce ironie, ce comedie amară! Suferă pentru
că e atât de uman, atât de plin de emoţii, atât de sentimental.
Trecutul meu îl doare.
întreaga mea fiinţă e întoarsă spre el, i s-a dăruit, s-a de-
taşat de neomenescul vieţii mele cu Henry. îi spusesem lui
Henry: „Nu trecutul tău mă răneşte, ci îndoielile prezen-
tului pe care îl evocă acest trecut". Sunt prea umană ca să
continui să trăiesc cu Henry. El are nevoie de o femeie rece,
dură. Gonzalo şi cu mine semănăm ca tandreţe. îl iubesc,
îl iubesc. Treptat, îl înlocuieşte pe Henry în obsesiile mele.
U image de Henry s’'efface.
Sunt sătulă de suferinţă.

28 februarie 1937
După ce am scris asta duminică, luni am ajuns la Villa
Seurat şi l-am găsit pe Henry bolnav de gripă; de două zile
nu se ocupase nimeni de el. M-am topit şi m-am apucat să-l
tratez, să-l hrănesc, să am grijă de el - l-am învăluit în tan-
dreţe.

Când mă întâlnesc cu Gonzalo seara, e disperat că Rene,

şi nu el, manevrează bărcuţa pe care trebuie s-o luăm ca să
ajungem pe Nanankepichu, pentru că Sena a inundat cheiul.
E iritat fiindcă Rene e cel care aprinde focul pentru mine,
şi nu el.
Asta e felul de a iubi al lui Gonzalo. în zori, când am
plecat, pe jumătate adormit, cum era, îşi făcea griji că trebuia
să urc scara lungă a cheiului până la nivelul străzii. E limbajul
dragostei lui. Ironie.

461
 înapoi la Villa Seurat. Comisioane pentru Henry. Cina
cu el. Seara asta e a lui. Vorbim despre suprarealism, pentru
că despre asta scrie acum. Eu spun că haosul produs în mod
artificial de minte, prin absurdităţi geometrice, punând pur
şi simplu o umbrelă pe o masă de operaţie (Breton), nu e
fecund. Singurul haos fecund este cel al emoţiilor, al sen-
timentelor, al naturii. Henry este un adevărat suprarealist
pentru că haosul lui nu vine din subconştient. Absurdul nu
produce poezie sau fantezie. Vorbim despre psihanaliză şi
eu spun: „Numai un evreu putea inventa un sistem de in-
tegrare - noi nu putem fi integraţi de viaţă". Dar acest sis-
tem nu-i vindecă decât pe cei care au credinţă. Cei care nu
au credinţă nu pot fi trataţi. Nu am găsit încă o modalitate
de a da credinţă.

Faptul că sentimentele mele oscilează între Henry şi

Gonzalo şi că nu mă pot despărţi de Henry se reflectă în dra-
ma mea sexuală. Nu pot avea orgasm cu Gonzalo, în ciuda
faptului că el e amantul perfect. Când sunt foarte apropiată
de Gonzalo, nu pot avea orgasm cu Henry, pentru că Gon-
zalo mă umple prea mult.
Dar asta îl face pe Gonzalo şi mai seducător pentru mine.
îl simt senzual, mai voluptuos decât îl simt pe Henry. Dez-
mierdările noastre sunt atât de voluptuoase, atât de dura-
bile, atât de subtile, atât de răscolitoare şi învăluitoare, încât
mă excită complet, din cap până-n picioare. Mă gândesc la
gâtul lui, la limba lui, la părul foarte negru de deasupra se-
xului şi îl doresc sălbatic. Tocmai gura, care nu mi-a plăcut
la început pentru că era mică, proporţional cu restul feţei,
şi îi trăda slăbiciunea - această gură a devenit infinit emo-
ţionantă. Văd cât de sensibilă este, cât de tremurătoare, cât
de nesigură. îi văd delicateţea feminină, văd copilul. îi pre-
simt capacitatea de a dezmierda. Poate săruta cu orele. Mă
excită până la frenezie. Părul său lung, emotivitatea, volup-
tatea la care femeile visează şi de obicei nu o găsesc decât
la alte femei. Când scoate limba, îi spun: „C’est le chant pour

462
appeler la plute E cântecul care aduce ploaia, fiindcă mă
tachinează pentru faptul că sunt mereu umedă. Henry are
poftă, o poftă vorace, Gonzalo însă are gust, un gust arzător,
senzual, adorator.
Stând într-o cafenea, mă sărută impulsiv pentru că vor-
besc despre scrisul lui Betty. Spune: „Iţi ador entuziasmul".
Nu are încredere în el însuşi. Când jucăm monede de două-
zeci şi cinci de centime la aparatele de jocuri mecanice din
cafenea, se întoarce cu spatele la aparat înainte să apară re-
zultatele. Când câştigă, nu-i vine să creadă. Ii atrag atenţia
şi astfel, în joacă, îi redau încrederea. Mă întristează îngro-
zitor când gelozia lui faţă de Henry răneşte această încre-
dere.

Magia Elenei se împrăştie. Nu ştiu de ce. „Curtea" mea

s-a plictisit deja de ea - Hugh, Eduardo, Allendy, Carteret,
Moricand. Simt vampirul din ea.

3 martie 1937
Zori. Nanankepichu. Lumina, reflectându-se în Sena cea
umflată şi tulbure, străluceşte prea tare. Aşadar, e dimineaţa
devreme şi eu sunt pe jumătate trează. Mă uit la părul lui
Gonzalo, negru precum cărbunele, sălbatic, acoperind perna.
I-am strecurat în buzunarele zdrenţuite bani pentru chirie,
pentru mâncare şi pentru medicamentele Helbei. Acum trei
zile Hugh mi-a dat tot ce putea să-mi dea şi nu mai am nici
un ban. Alaltăieri, am plătit dentistul lui Henry. Am şapte
franci în buzunar. Am două perechi de ciorapi remaiaţi, pe
care mi le-a dat Betty, două perechi de pantofi uzaţi, două
perechi de pantaloni uzaţi. Datorez bani mamei, lui Eduardo,
doctorului nostru, dentistului, celor de la curăţătorie şi de
la compania telefonică. Mai trebuie să plătesc cei trei sute de
franci pentru Nanankepichu, chiria lui Henry şi să trăiesc
până pe 15 martie. Nu mai am cremă de faţă, nu mai am pu-
dră; am datorii la coafeză, am bijuteriile amanetate. Ii datorez

463
bani şi Thuremei pentru medicamentele pe care le-a trimis.
Nu mai e vin pentru Gonzalo în micul butoi, nu mai sunt
biscuiţi de ronţăit noaptea. Henry are nevoie de lenjerie in-
timă, cămăşi şi şosete. Cămăşile lui Gonzalo sunt pline de
găuri. Amândoi au nevoie de cărbuni, pentru că e frig. Henry
nu are covor.
Un tourbillon. Un vârtej.
Lumina şi gândul la bani m-au trezit complet. Am fă-
cut ca struţul. Şi totuşi sunt atât de veselă, nestăpânit de ve-
selă; un pic agitată, dar veselă. încăperea e inundată de o
lumină solară rece, care face covoarele negre şi pereţii negri
de smoală să pară de culoarea fumului.
Trebuie să mă scol.
Gonzalo oftează. îl sărut.
La nouă Rene mă duce cu barca la scară. Sar peste gard
şi o iau la fugă, pentru că trecătorii leneşi se apleacă peste
parapet şi privesc Sena, giumbuşlucurile lui Rene cu barca,
pe mine urcând scara şi sărind gardul. Aşa că alerg în lu-
mina rece de iarnă, cu zece franci în buzunar, pe care i-am
luat înapoi din buzunarul lui Gonzalo. Iau metroul până la
avenue des Champs-Elysees, unde comand o cafea şi un crois-
sant. Fur zahărul rămas în farfurioară pentru Gonzalo, fiind-
că lui cafeaua franţuzească nu i se pare niciodată destul de
dulce şi poartă cuburi de zahăr prin buzunare. Din fiecare
cafenea la care mă duc, iau zahărul împachetat în folii sub-
ţiri pentru Gonzalo: „Ca să-mi poţi lua urma şi să ştii unde
am fost“, îi spun, râzând. Cafeaua e minunată, iar crois-
sant-ul fin şi cald. Champs-Elysees pare etern festivă, îm-
podobită şi aurită. La nouă şi jumătate Hugh va fi la bancă.
Mă duc la el la birou. Nimeni nu mă vede intrând. Mă aşez
la masa lui de lucru şi fur o sugativă şi câteva agrafe de hâr-
tie. îi telefonez lui Hugh: „Sunt la biroul tău. Am apăsat pe
toate butoanele şi nu mai am nimic de făcut. Când ai de gând
să începi lucrul ? Eu sunt deja la birou".
In timp ce-1 aştept pe Hugh îi scriu o scrisoare lui Henry
Mann, comunistul, pe hârtia băncii, povestindu-i despre ac-

464
tivitatea grupului lui Gonzalo şi cerându-i să-mi trimită ceva
din ceea ce-mi datorează pentru că l-am psihanalizat.
Vine Hugh. Cu mult farmec, seducţie şi sinceritate, storc
de la el suta de franci pentru chiria Helbei, pe care mi-o refu-
zase înainte şi pe care i-o dădusem deja lui Gonzalo! Profund
înveselită de această soluţie de moment pentru portofelul
meu, am plecat să mă întâlnesc cu Betty, pe care promise-
sem că o ajut la cumpărături. Am mers cu Betty două ore,
am ales un costum din catifea, i-am hotărât garderoba.
La unu eram acasă, pentru prânzul cu Hugh. După prânz
am dormit profund jumătate de oră şi m-am dus să-l văd pe
Allendy, care mă implorase să-l vizitez, ca să-şi reînnoiască
cererea de a mă culca cu el. L-am amuzat pe Allendy timp
de o oră şi m-am dus la Elena, pentru că portăreasa ei îmi te-
lefonase neliniştită fiindcă Elena nu venise acasă cu o seară
înainte. Gonzalo mi-a spus la telefon:
— Nu-ţi bate capul cu Elena, probabil s-a culcat cu cineva.
— îmi fac griji tocmai pentru că nu are cu cine să se culce.
Dacă ar avea, nu mi-aş face.
O găsesc pe Elena dezechilibrată, după două nopţi de
insomnie, de plimbări; îmi spune: „Am senzaţia că provoc
repulsie oamenilor, că mă privesc ca pe un monstru. Toţi în
afară de tine şi de Hugh. Mă simt nedorită pretutindeni".
Gonzalo mă rugase să-i telefonez pe la cinci. Dar la ora
aia vorbeam cu Elena despre neliniştile ei şi nu puteam să-l
sun pe Gonzalo de faţă cu ea, pentru că era posibil ca întreba-
rea pe care i-o pusese tata în Elveţia - „Cine e Gonzalo ?“ -
să-i fi trezit deja nişte bănuieli şi, dacă e inconştient inte-
resată de Henry, i-ar plăcea foarte mult să ştie că îl înşel;
în timp ce, dimpotrivă, eu încerc foarte subtil să creez în
mintea ei imaginea unei profunde unităţi între mine şi
Henry, ceea ce îi abate gândurile de la el.
Când o părăsesc pe Elena şi îl sun pe Gonzalo, el a ieşit
deja. Iar Henry mă aşteaptă la cină. Dacă Gonzalo mă sună,
servitoarea o să-i spună: „ Madame est sortie pour la soiree.
Telephonez demain matin“. Şi se presupune că sunt cu

465
Hugh, pentru că a doua zi pleacă la Londra. în timp ce fac
cumpărături pentru Henry îl sun din nou pe Gonzalo. Mă
simt împovărată. O să dispară din nou toată fericirea noas-
tră de noaptea trecută ? Mă simt atât de veselă, atât de inex-
primabil, irezistibil de veselă, încât nu e posibil. Ziua asta
nu se poate transforma într-o tragedie.
Ii pregătesc cina lui Henry, dar mă simt împovărată.
Henry vine de la dentist, bucuros de o cină gătită în casă. La
opt pretind că trebuie să-i transmit un mesaj lui Hugh. Mă
duc în apartamentul lui de Maigret şi îl sun pe Gonzalo. Te-
lefonase în quai de Passy. Janine îi spusese să sune a doua zi
dimineaţă! Şi, chiar mai rău, Hugh îi spusese: „Nu ştiu unde
e Anaîs. Trebuie s-o anunţ că mâine plec la opt dimineaţa,
mai devreme decât am crezut. Dacă o vezi, spune-i să mă
sune". Mai rău, Hugh telefonase chez Colette, unde se pre-
supunea că eram, iar servitoarea îi spusese că nu ştia cine sunt.
Colette era la American Hospital şi născuse duminică,
în noaptea de luni, pe care o petrecusem cu Gonzalo, se pre-
supunea că fusesem la Colette. îi telefonez lui Hugh. Nu e
stânjenit, ci surprins. Aşa că îi promit că o să ajung acasă la
miezul nopţii. îi spun lui Henry că Hugh pleacă devreme.
Nu pot să-i explic în nici un fel noaptea de luni, pentru că
la Henry am rămas vineri noapte şi atunci Colette nu năs-
cuse încă. Dar ca să-i explic neliniştea mea evidentă, îi vor-
besc pe îndelete despre efectul pe care l-a avut asupra lui
Hugh faptul că servitoarea lui Colette nu-mi cunoştea nu-
mele. Sunt îngrozitor de împovărată, gândindu-mă că lui
Gonzalo i se vor redeştepta bănuielile cu privire la locul unde
mă aflam. îl sun de la cafenea şi îi spun asta.
— Dacă vrei, ne întâlnim la unsprezece şi jumătate, la ca-
feneaua noastră obişnuită.
— Da, chiquita.
Mă duc cu Henry la film ca să vedem ecranizarea unei
piese întortocheate, eliptice şi nebuneşti de Pirandello:
UHomme de nulle part. Eu spun că e vorba de cel care ne
seduce ajungând cel mai aproape de profunzimea noastră

466
reală fără a se cufunda în ea, atingându-i doar marginile, cum
face un nebun sau un nevrotic. Mi-a plăcut. Am stat de vor-
bă cu Henry plină de căldură şi însufleţire. M-am despărţit
de el. M-am întâlnit cu Gonzalo. Am băut cu el. Nu se chi-
nuise. Am mers împreună spre quai de Passy. Cădeam de
oboseală. A hrăni fericirea a trei bărbaţi într-o singură zi era
o sarcină remarcabilă! La unu, când am mieunat la uşa Iui
Hugh ca să-l trimit la Londra mulţumit, eram extenuată.
M-am prăbuşit în pat.
Mă strecor ca un ţipar printre obstacole.
Dar dăruiesc viaţă. Rareori mă leg de moarte. Şi totuşi,
am puterea să distrug.
Viaţă. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi aprind şi pe cei-
lalţi. Niciodată moarte. Foc şi viaţă. Le jeu.
 J

Note biografice

ALBERTI, RAFAEL: Poet spaniol, născut în 1902, a devenit

membru al Partidului Comunist în 1931 şi a renunţat la fos-
tele sale lucrări „burgheze". în timpul Războiului Civil din
Spania a compus romanţe politice pentru republicani. După vic-
toria generalului Franco din 1939, a plecat în exil în America
de Sud cu soţia sa, Maria Teresa Leon.
ALLENDY, DR. RENE FELIX (1889-1942): Psihanalist francez,
scriitor şi cofondator, în 1926, alături de protejata lui Sigmund
Freud, prinţesa Marie Bonaparte, al Societăţii de Psihanaliză
din Paris. în 1932 Anaîs Nin a devenit pacienta şi amanta sa şi,
ca să îşi plătească şedinţele, a făcut cercetare pentru el în dome-
niul alchimiei şi al misticismului. El a prezentat familia Guiler
pacientului său Antonin Artaud, poet dependent de droguri şi
om de teatru inovator, în martie 1933. L-a avut ca pacient şi pe
vărul lui Anaîs Nin, Eduardo Sanchez, ca şi pe soţul acesteia,
Hugh Guiler, căruia i-a stimulat interesul pentru astrologie.
BEL GEDDES, NORMAN (1893-1958): Scenograf şi designer
industrial, scriitor. Născut la Adrian, Michigan, a devenit copi-
lul teribil al teatrului american, în anii ’20. După ce s-a implicat
iniţial în filmul mut, a făcut scenografia pentru numeroase pro-
ducţii teatrale, inclusiv pentru Miracolul lui Max Reinhardt
în 1923 şi pentru Ziegfield Follies în 1925. în acelaşi an, a uluit
Parisul cu o producţie grandioasă a piesei Jeanne d’Arc sem-
nată de Mercedes de Acosta, cu Eva Le Gallienne în rolul prin-
cipal. Una dintre fiicele sale, Barbara, născută în 1922, în timpul
căsătoriei cu Helen Bell Sneider, a devenit actriţă de film şi
televiziune. Recăsătorit în 1933 cu Frances Resor Waite, a lo-
cuit într-un apartament din Manhattan, pe East Thirty-seventh
Street, aproape până la sfârşitul aceluiaşi deceniu. în 1935 a

469
 produs şi a făcut scenografia piesei Dead End, căreia i-a urmat
The Eternal Road în 1936.
BRÂNCUŞI, CONSTANTIN (1876-1957): Sculptor român care
a trăit la Paris între anii 1904 şi 1957. A lucrat pentru scurtă
vreme cu Auguste Rodin în 1907 şi şi-a creat propriul stil „or-
ganic", controversat, prin care căuta să reveleze esenţa mate-
rialelor sale, ca în celebrele Sărutul şi Pasăre în spaţiu. De o
bună dispoziţie molipsitoare, lui Brâncuşi îi plăcea să vorbească
şi să primească vizite în studioul său alb de la Paris. „Gătea
shish-kebab la focul din cămin", îşi amintea Anaîs Nin, „şi îl
servea cu sticle mari de vin roşu". Printre numeroşii săi vizi-
tatori s-au numărat June Miller şi prietena ei, Jean Kronski, când
au vizitat Parisul în 1928.
CARPENTIER, ALEJO (1904-1980): Autor de romane, muzi-
colog şi jurnalist născut în Cuba din părinţi de origine fran-
ceză şi rusă. După ce a fost închis pentru opoziţia faţă de regimul
dictatorial de la Havana, a plecat în Franţa în 1927, unde s-a
alăturat diverselor cercuri de muzicieni şi suprarealişti.
CLAIROUIN, DENISE: Agentă literară din Franţa, de origine
engleză, care a încercat să trezească interesul editorilor din
New York şi Paris pentru jurnalele timpurii ale lui Anaîs Nin,
scrise în franceză, ca şi pentru transcrierile volumelor de mai
târziu, în care numele şi locurile fuseseră uşor modificate. Anaîs
Nin o descria astfel: „Un cap grecesc pus pe un corp de copil
durduliu", cu „o expresie de inocenţă şi luciditate. Are ceva
mistic sau fanatic".
DELTEIL, JOSEPH: Scriitor francez, născut în 1894, biograf al
Ioanei d’Arc şi al Sfântului Francisc de Assisi, ale cărui texte
au fost foarte apreciate de Henry Miller. Căsătorit cu fiica lui
Dorothy Dudley, Caroline.
DE MAIGRET, ARNAUD: Un tânăr fotograf francez care lo-
cuia vizavi de atelierul lui Henry Miller şi de „biroul" lui Anaîs
Nin, pe Villa Seurat nr. 18.
DE VILMORIN, LOUISE (1902-1970): Scriitoare franceză,
membră a unei vechi familii aristocrate, care a întâlnit-o pe
Anaîs Nin în 1931. Căsătorită de mai multe ori, a rămas foarte
legată de cei doi fraţi ai săi, Andre şi Roger, şi a inspirat per-
sonajul Jeanne din cartea lui Anaîs Nin House of Incest şi din
povestirea „Under a Glass Bell". După ce a divorţat de Henri

470
 Hunt în 1935, soţii Guiler i-au subînchiriat pentru puţină vre-
me apartamentul lor de la Paris. Deşi era lăudată pentru spi-
ritul, sofisticarea şi „geniul său lingvistic", scrierile lui Louise
de Vilmorin au fost acceptate de public abia în anii ’50-’60.
DUDLEY, DOROTHY (MRS. HARRY HARVEY): Jurnalist
şi critic american. Născută în 1884, s-a ocupat de scena litera-
ră şi artistică franceză în anii ’30, scriind pentru câteva publi-
caţii americane, printre care The Nation şi American Magazine
of Art. Biografia lui Theodore Dreiser scrisă de ea a apărut în
1932.
ELSA: Nepoata lui Gonzalo More, care locuia împreună cu aces-
ta şi cu soţia lui, Helba, în atelierul de la Paris.
ERSKINE, JOHN (1879-1951): Profesor american, pianist şi scri-
itor de succes (The Private Life of Helen of Troy). A fost pro-
fesorul de engleză al lui Hugh Guiler, foarte admirat de acesta,
la Universitatea Columbia, în anii 1910. S-a împrietenit cu Guiler
şi cu tânăra soţie a acestuia, Anaîs Nin, iar în 1928 i-a vizitat
la Paris. Căsătorit, cu doi copii, se pare că a avut câteva amante.
Anaîs Nin s-a îndrăgostit de el, ceea ce a grăbit prima criză
majoră din mariajul său idealist, deşi relaţia lor nu s-a mate-
rializat niciodată şi a sfârşit în deziluzie. A încercat să trans-
pună această experienţă în romanul său până la urmă abandonat,
John. (Vezi The Early Diary of Ana'is Nin, 1927-1931.)
„FERI": Tânăr homosexual ungur care agăţa clienţi în diverse
cafenele pariziene, cu care Eduardo Sanchez a avut o scurtă
relaţie.
FLES, BARTHOLD: Agent literar din New York de origine aus-
triacă. A refuzat scrierile lui Henry Miller, dar a reprezentat-o
pentru scurtă vreme şi fără succes pe Anaîs Nin.
FRAENKEL, MICHAEL (1896-1957): Librar, scriitor şi editor
american de origine lituaniană, stabilit în Franţa în anii ’20
vrând să înceapă o carieră literară. Trăind din investiţiile sale, a
publicat câteva din propriile scrieri - Werther’s Young Brother,
Bastard Death ş.a. - şi din ale prietenului său, poetul american
Walter Lowenfels, ca şi alte titluri, sub sigla Carrefour la tipo-
grafia Saint Catherine din Bruges, Belgia. In 1930, Fraenkel
l-a ajutat pe falitul Henry Miller (care l-a transformat în Boris
din Tropicul Cancerului) când, pentru scurtă vreme, l-a găz-
duit la proprietatea sa din Villa Seurat nr. 18. Apoi Anaîs Nin

471
 a închiriat atelierul din această clădire, care a fost prima adresă
permanentă a lui Miller la Paris, între 1934 şi 1939. Pentru pu-
ţin timp, Fraenkel a fost implicat în activităţile publicistice ale
cercului de la Villa Seurat, Siana Press, şi a aranjat publicarea
în 1936 a cărţii lui Anaîs Nin House of Incest. Scurta sa relaţie
cu Joyce, o coristă din New York, i-a inspirat eseul „The Day
Face and the Night Face", apărut în The Booster ca „un frag-
ment autobiografic".
FRANK, WALDO DAVID (1889-1969): Scriitor american, foarte
cunoscut pentru cărţile sale despre Spania şi America Latină,
mai ales pentru Virgin Spain (1926). A urmat liceul DeWitt
Clinton din New York, un internat privat din Lausanne,
Elveţia, şi a absolvit universitatea Yale în 1911. După o scurtă
şedere la Paris în 1913, s-a căsătorit cu Margaret Naumberg,
fondatoarea şcolii Walden în 1916. Primul său roman, studiul
psihologic al unui paria, The Unwelcome Man, a apărut în 1917,
dar s-a impus ca autor de ficţiune prin bizara povestire despre
o femeie decăzută, eliberată în chip misterios de orice sentiment
de vinovăţie, Rahah (1922). în 1936 lucra la The Bridegroom
Cometh, unul dintr-o serie de romane lirice care gravitau în
jurul celei de-a doua căsnicii a sa, din 1927, cu Alma Magoon,
când se presupune că a modificat radical romanul după întâl-
nirea cu Anaîs Nin. Activist de stânga, a participat la Paris în
1935 la Congresul Internaţional al Scriitorilor pentru Apăra-
rea Culturii, controlat de comunişti, ca preşedinte al Ligii
Scriitorilor Americani.
FRIEDE, DONALD: Editor american, născut în 1901, care i s-a
alăturat librarului Pascal Covici din Chicago, în anii ’30, pen-
tru a crea editura Covici-Friede din New York. La începutul
anilor ’40, a renunţat la munca de editor şi s-a alăturat agen-
ţiei Myron Selznick de la Hollywood, unde l-a întâlnit Henry
Miller, care l-a descris ca fiind „un Cagliostro plăpând, destul
de suav şi plăcut la prima vedere. Totodată, complet egocen-
tric". Friede şi-a povestit aventurile în anii ’20, într-o autobio-
grafie intitulată The Mechanical Angel, publicată în 1948.
GILBERT, STUART: Eseist şi traducător american care şi-a pe-
trecut cea mai mare parte a vieţii la Paris şi a supravieţuit celui
de-al Doilea Război Mondial retrăgându-se la Vichy. Prieten
şi susţinător al lui James Joyce, a cărui carte, Ulise, a tradus-o

472
 în franceză şi adnotat-o, a scris şi introduceri la lucrările mul-
tor altor scriitori şi a tradus mulţi scriitori francezi importanţi
în engleză, printre care se numără Roger Martin du Gard, care
a luat Premiul Nobel pentru literatură în 1937.
GUILER, HUGH („HUGO") PARKER (1898-1985): Născut
la Boston, a fost trimis de părinţii scoţieni, împreună cu fra-
tele său, la un internat în Scoţia, la vârsta de şase ani. După o
copilărie petrecută în paradisul tropical al unei plantaţii de trestie
de zahăr din Puerto Rico (unde tatăl său lucra ca inginer), lu-
mea dură şi restrictivă din Ayr, Halloway, şi apoi Academia din
Edinburgh s-au dovedit traumatizante. în 1920 a absolvit Uni-
versitatea Columbia cu licenţă în literatură şi economie şi s-a
angajat stagiar la National City Bank. A întâlnit-o pe Anaîs
Nin, care avea optsprezece ani, la o petrecere în casa părin-
tească din Forest Hills, New York, în 1921. După o curte asi-
duă s-au căsătorit la Havana, în Cuba, în martie 1923, împotriva
dorinţei familiei lui, care refuza să o accepte pe fata catolică a
unui muzician. în decembrie 1924 soţii Guiler s-au mutat în
Franţa, unde Hugh a fost repartizat la filiala pariziană a băn-
cii, iar următorii cincisprezece ani şi i-au petrecut la Paris, până
când izbucnirea războiului, în 1939, i-a forţat să se întoarcă
în Statele Unite. încurajat de soţia sa, care îl numea „banche-
rul-poet“, Hugh Guiler şi-a urmat interesul pentru muzică,
dans, arte plastice şi astrologie, dar slujba sa, care implica mul-
te călătorii şi perioade lungi petrecute la Londra, unde se ocupa
de departamentul de credite al băncii, îi limita pornirile artis-
tice. „Insatisfacţia vieţii mele a fost rezultatul puternicelor în-
cordări interne, a faptului că sunt tras în două direcţii“, scria
el despre conflictul dintre ambiţiile sale artistice şi nevoia de
supravieţuire economică. La începutul anilor ’30, a devenit în-
tâi pacientul doctorului Allendy şi apoi al doctorului Otto
Rank. Povestea idilei cu Anaîs Nin, a căsniciei lor şi a primi-
lor ani petrecuţi la Paris este descrisă detaliat în cele trei vo-
lume din The Early Diary of Anaîs Nin, care acoperă perioada
1920-1931.
HILER, HILAIRE (1889-1974): Artist american, teoretician al
culorii, muzician, povestitor şi pentru scurtă vreme mana-
ger/coproprietar al Jockey Bar din Paris. A întâlnit-o pe Anaîs
Nin în vara lui 1934, la seminarul special al doctorului Rank

473
 pentru asistenţii sociali americani specializaţi în probleme de
psihiatrie de la „Psychological Center" din Cite Universitaire,
la care a participat după ce citise Art and Artist. La atelierul său
din rue Broca, îi dădea lecţii de artă lui Henry Miller.
HUARA, HELBA: Dansatoare de origine peruană care l-a în-
tâlnit pe Gonzalo More la Lima, unde venise să o intervieveze,
după un spectacol, pentru ziarul fratelui său. Deşi era măritată
de la paisprezece ani, l-a urmat pe Gonzalo la New York, cu-
plul stabilindu-se până la urmă la Paris. La sfârşitul anilor ’20
a apărut pe Broadway în A Night in Spain şi în alte spectacole
exotice, la teatrele Guild şi Schubert. La Paris a ajuns să fie
cunoscută drept „dansatoarea incasă", iar Anaîs Nin a văzut-o
în spectacolul Dance of the Woman without Arms la Theâtre
de la Gaiete, la începutul anilor ’30. Cu Gonzalo care o acom-
pania la pian, a făcut turul Germaniei în 1933, dar curând boa-
la a obligat-o să renunţe la dansul profesionist. Un ziarist i-a
descris spectacolele cu costume elaborate ca fiind un amestec
de „sălbăticie şi sensibilitate".
HUDSON, BARCLAY: Scriitor englez şi prieten al familiei
Guiler. In timp ce se afla în 1935 pe insula Corfu, i-a dăruit lui
Lawrence Durrell un exemplar din Tropicul Cancerului, lu-
cru care a iniţiat corespondenţa şi apoi prietenia dintre Durrell,
Anaîs Nin şi Henry Miller.
HUNT, HENRI: Om de afaceri francez căsătorit cu Louise de
Vilmorin. După divorţul de ea, a rămas prieten apropiat al so-
ţilor Guiler, aceştia locuind pentru scurtă vreme în apartamen-
tul lui de la Paris. .
HURTADO, ELENA: Pictoriţă aspirantă din America de Sud
şi mamă a doi copii. S-a împrietenit cu Henry Miller la Villa
Seurat şi i-a fost prezentată de acesta lui Anaîs Nin.
KAHANE, JACK (1887-1939): Scriitor şi editor de origine en-
gleză. A părăsit afacerea cu textile a familiei sale din Manchester
în anii ’20 şi s-a stabilit la Paris. S-a căsătorit cu o franţuzoaică
bogată şi a creat Obelisk Press în 1930, pentru a-şi publica
propriile romane „deocheate" sub pseudonim, ca şi alte titluri
care, din cauza cenzurii existente, nu puteau fi publicate în
Marea Britanie sau în Statele Unite. Autobiografia sa, Memoirs
of a Booklegger, în care povesteşte relaţiile sale cu scriitori
precum Frank Harris, Cyril Connolly, Lawrence Durrell şi

474
 Henry Miller, a apărut la Londra cu câteva luni înainte de
moartea sa subită din septembrie 1939.
KLEIN, ROGER: Intelectual francez de stânga, voluntar împo-
triva forţelor republicane în Războiul Civil din Spania. El, prie-
tena sa grecoaică, Maggy, şi fratele său, Jacques, s-au împrietenit
cu Anais Nin, care folosea uneori garsoniera lui din al paispre-
zecelea arondisment, lângă Villa Seurat, pentru întâlnirile cu
Gonzalo More, pe care îl cunoscuse chiar acolo, la una dintre
petrecerile lui Roger. Rănit în timpul Războiului Civil, s-a în-
tors la Paris, unde, la începutul anului 1936, a avut o slujbă de
noapte la săptămânalul Paris-Paris.
LOWENFELS, WALTER (1897-1980): Poet şi scriitor ameri-
can. Cea mai mare parte din anii ’20 şi începutul anilor ’30 şi-a
petrecut-o la Paris, înainte de a se întoarce în Statele Unite,
unde a devenit editor la ziarul comunist Daily Worker. îm-
preună cu soţia sa, Lilian, îl vizita adesea pe Henry Miller şi
apare ca Jabberwhorl Cronstadt în Tropicul Cancerului. O parte
din scrierile sale, precum Elegy for D.H. Lawrence (1932) şi The
Suicide (1934), au apărut în ediţii limitate sub sigla Carrefo-
ur a lui Michael Fraenkel.
MILLER, HENRY (1891-1980): Scriitor american născut în Broo-
klyn. în 1924, după o carieră presărată cu slujbe ciudate şi o
perioadă lungă petrecută la biroul de resurse umane al Wes-
tern Union Telegraph din New York, a renunţat la slujbă pen-
tru a se ocupa „serios" de scris. A fost încurajat de a doua sa
soţie, fosta dansatoare June Smith, care, în următorii şase ani,
a asigurat mijloacele necesare traiului lor adesea precar, lucrând
ca animatoare sau făcând diverse compromisuri. La îndemnul
ei, Miller a plecat în 1930 în Europa. Lupta sa pentru supra-
vieţuire la Paris, fără casă, fără un ban şi deseori suferind de foa-
me, a constituit materialul brut pentru primul său bestseller,
Tropicul Cancerului, care a apărut în cele din urmă în 1934,
la editura Obelisk, când Anaîs Nin i-a susţinut publicarea, îm-
prumutând o importantă sumă de bani. Miller i-a cunoscut pe
soţii Guilerîn decembrie 1931 şi, după o scurtă perioadă în care
a predat la Dijon, unde ajunsese cu ajutorul lui Hugh Guiler,
s-a întors la Paris. Prietenia literară cu Anaîs Nin, care a dez-
lănţuit o avalanşă de scrisori (vezi Letters to Anais Nin), s-a trans-
format în martie 1932 într-o poveste de dragoste pasională,

475
 care va dura mulţi ani. Detaliile acesteia au ieşit la iveală în
ultimii ani, o dată cu publicarea cărţii Henry and June: The
Unexpurgated Diary of Anais Nin, 1931-1932. June, care fă-
cuse două scurte vizite la Paris în 1932, a divorţat de Miller în
1934, în Mexic.
MORE, GONZALO (1897-1966): Artist şi revoluţionar peruan,
născut în capitala provinciei Punto, pe malul lacului Titicaca.
Din strămoşi scoţieni, spanioli şi indieni, a fost educat la şcoala
locală iezuită. Tatăl său, proprietar de pământuri prosper, l-a
trimis la Universitatea din Lima, unde a lucrat şi pentru ziarul
fratelui său, ocupându-se de rubrica sportivă şi de cea teatra-
lă. Şi-a încercat talentul de boxer amator pentru scurtă vreme.
Când s-a îndrăgostit de tânăra dansatoare căsătorită Helba
Huara, a fugit cu ea în Statele Unite. După o perioadă petre-
cută în America de Sud, s-au stabilit la Paris, unde doi din-
tre fraţii săi - scriitorul Ernesto şi pictorul Carlos - locuiseră
în anii ’20. Luptător pentru cauza indienilor din Anzi, Gonzalo
More s-a alăturat proaspăt constituitului Partid Comunist Pe-
ruan şi, în decembrie 1928, împreună cu cel mai bun prieten al
său, poetul de origine amerindiană Cesar Vallejo (1892-1938),
a creat o „cellula marxista-leninista-peruana“ la Paris. Un timp,
Vallejo, soţia sa franţuzoaică, Georgette, şi uneori Ernesto,
fratele lui Gonzalo, au locuit împreună cu familia More în lo-
cuinţa spaţioasă din strada Froidevaux. în 1933, într-unul din
ultimele sale tournees cu soţia sa dansatoare, Gonzalo a rămas
blocat la Berlin când managerul ei evreu a fugit de poliţia na-
zistă, dar au reuşit să se întoarcă la Paris.
Student de ocazie la arte, Gonzalo şi-a expus câteva lucrări
la Paris, dar la izbucnirea Războiului Civil din Spania s-a im-
plicat foarte puternic în lupta antifascistă. împreună cu Pablo
Neruda, Vallejo şi poetul cubanez Nicolas Guillen, printre al-
ţii, a fondat câteva comitete pentru apărarea Republicii Spaniole.
In comunitatea de artişti sud-americani săraci şi alcoolici de
la Paris, Gonzalo „s-a bucurat de o popularitate neegalată în
Montparnasse", îşi amintea fratele său Ernesto, „datorată, fără
îndoială, spiritului său generos unic, care se manifesta în mii
de feluri, în fiecare zi“.
MORICAND, CONRAD (1887-1954): Astrolog francez, ocul-
tist, care scria sub pseudonimul de Claude Valence. Cartea sa

476
 Mirroir d’astrologie (1928) a devenit preferata familiei Guiler
şi, pentru că locuia într-o sărăcie lucie, după ce pierduse averea
familiei, Anaîs Nin a încercat să îl ajute punându-i pe priete-
nii ei să îi comande horoscoape. Henry Miller îl descria pe
Moricand ca fiind „un dandy incurabil, care duce o viaţă de
cerşetor".
NIN-CULMELL, JOAQUIN: Pianist şi compozitor născut la
Berlin în 1908. Fratele lui Anaîs Nin, a plecat împreună cu ea,
fratele lorThorvald şi mama lor în „exil", în 1914, la New York,
după ce tatăl părăsise familia. S-a întors în Franţa în anii ’20
şi, împreună cu mama sa, a locuit o vreme la soţii Guiler la
Louveciennes. Student la Schola Cantorum şi la Conservatorul
din Paris, elev al lui Alfred Cortot, Richard Vines şi Manuel
de Falla, şi-a dat recitalul de debut la New York în 1936.
NIN Y CASTELLANOS, JOAQUIN J. (1879-1949): Pianist,
compozitor şi muzicolog spaniol născut în Cuba. In 1902 s-a
căsătorit cu Rosa Culmell, fata consulului danez la Havana, şi
s-au mutat la Paris. Fiica lor, Anaîs, s-a născut în 1903, urmân-
du-i doi fii, Thorvald şi Joaquin, născuţi în 1905, respectiv 1908.
Şi-a părăsit soţia şi cei trei copii în 1913 şi s-a căsătorit apoi cu
una dintre elevele sale, Maria Luisa Rodriguez, moştenitoarea
cubaneză a unui lanţ de afaceri cu tutun. Când şi-a întâlnit fiica
din nou, după douăzeci de ani de la despărţire, s-a iscat o dramă
incestuoasă, povestită în jurnalul lui Anaîs Nin Incest: From „A
Journal of Love“, publicat în 1992 (vezi şi Incest, Humanitas,
Bucureşti, 2003, 2006).
PERLfeS, ALFRED (1897-1991): Scriitor şi jurnalist austriac care
a lucrat pentru ediţia pariziană a Chicago Tribune până ce zia-
rul s-a retras din Franţa în 1934. Prieten cu Henry Miller, pe
care îl întâlnise prima oară în 1928, când Miller şi soţia lui fă-
cuseră o scurtă vizită la Paris, a împărţit cu acesta apartamen-
tul de pe strada Anatole France nr. 4 din Clichy, din martie
1932 până la sfârşitul anului 1933, ca şi alte aspecte ale vieţii
lor mereu precare din punct de vedere financiar. Intr-una din
cărţile sale, Sentiments limitrophes, o înfăţişează pe Anaîs Nin
ca „Pietâ". După ce şi-a pierdut slujba de la ziar, a lucrat o
vreme pe cont propriu ca cercetător şi autor de discursuri pen-
tru un politician francez.
RANK, DR. OTTO (1894-1939): Psihanalist şi scriitor austriac
(născut Otto Rosenfeld). Aparţinea de aproape douăzeci de

477
 ani nucleului mişcării psihanaliste născute la Viena când publi-
carea studiului său, The Trauma of Birth, în 1924, a provocat
ruptura sa de Sigmund Freud şi de discipolii mai ortodocşi ai
acestuia. In 1926 s-a mutat la Paris împreună cu soţia şi fiica
sa şi apoi în Statele Unite, la sfârşitul lui 1934, când situaţia fi-
nanciară a familiei se deteriorase. Cărţile sale, Art and Artist
şi Don Juan et son double, ca şi scrierile despre incest, au avut
o mare influenţă asupra lui Anaîs Nin. A devenit pacienta lui
în 1933 şi l-a urmat la New York în noiembrie 1934, după ce
au început o relaţie.
SANCHEZ, EDUARDO (1904-1990): Erudit, astrolog şi ac-
tor născut în Cuba. A venit la Paris în 1930 şi, cu diverse oca-
zii, a locuit la familia Guiler, în casa lor închiriată de la
Louveciennes. Fiind vărul şi amantul lui Anai's Nin (vezi The
Early Diary of Anais Nin, 1920-1923; 1927-1931), a jucat un
rol important în viaţa ei. La New York, în 1928, fiind pacient
al unui elev al dr. Rank pentru a-şi accepta homosexualita-
tea, a stimulat interesul crescând al lui Anaîs Nin pentru psih-
analiză şi i-a încurajat scrierile, mai ales studiul despre D.H.
Lawrence (vezi şi Anais: An International Journal, Volumul 9,
1991).
SCHNELLOCK, EMIL (1891-1959): Grafician şi profesor ame-
rican. Henry Miller îl numea „prietenul său cel mai vechi",
pentru că absolviseră împreună în 1905 Brooklyn’s P.S. 85.
în timp ce Miller era în Europa, Schnellock a fost principala
legătură a acestuia cu trecutul său în Statele Unite şi ultimul
contact rămas cu soţia lui înstrăinată, June (vezi Henry Miller,
Letters to Emil).
SOKOL, THUREMA: Muziciană sud-americană. Absolventă a
Conservatorului din Mexico City, a fost solistă la harpă şi
membră a diverse trupe muzicale. în timpul prieteniei cu Anaîs
Nin, locuia cu soţul său, Andrew, şi cu fiul ei, John, în Long
Island, New York.
SUPERVIELLE, JULES (1884-1960): Scriitor francez, născut în
Uruguay, cunoscut pentru poeziile, fabulele şi romanul său
Le Voleur d’enfants (1926), care a apărut în engleză în 1967
sub numele The Man Who Stole Children. Printre volumele

478
 sale de poezii se numără Gravitations, Le Forcat innocent, Les
Amis inconnus şi La Fable du monde.
TURNER, GEORGE: Om de afaceri american, asociat al lui
Hugh Guiler, care a curtat-o pe Anai's Nin mulţi ani, la Paris
şi la New York.
WEST, REBECCA, pseudonimul lui CICILY ISABEL FAIR-
FIELD (1892-1983): Scriitoare şi jurnalistă britanică. După
ce a urmat pentru scurtă vreme cursurile Academiei de Arte
Dramatice din Edinburgh, a renunţat la actorie şi a devenit
una dintre susţinătoarele timpurii ale cauzei feministe (pse-
udonimul său este numele eroinei din piesa lui Henrik Ibsen
Rosmersbolm). In 1930, după o relaţie de zece ani cu scriito-
rul căsătorit H.G. Wells, cu care a avut un fiu, Anthony, în
1914, s-a căsătorit cu bancherul Henry Maxwell Andrews.
Biografia ei, St. Augustine, a apărut în 1933, iar unul dintre
romanele sale cu tentă psihanalitică, The Thinking Reed, a
apărut în 1936.
„Nil voi Îi doar o turistă în această lume
,i imaginilor, privindu-le pur şi simplu,
cum trec pe lângă mine, fără să trăiesc
înăuntru! lor, să fac dragoste cu ele, sale
posed ea surse permanente de bucurie şi
islaz", serie Aiiai's Nin, dezvăluind încă
11 nuanţă, la fel cum face pe fiecare pagină

,i faimoaselor ei jurnale necenzurate, a

viziunii sale atât de personale asupra
erotismului - trăit sau visat. Spre
deosebire de jurnale însă, care intră în
regimul „bioficţiunii", Delta lui Venus
este o colecţie de cincisprezece povestiri
erotice fascinând prin imaginaţia autoa-
i ei şi pleiada de personaje seducătoare şi
dc/ăbu/ătc pe care le înfăţişează citito­
rului: un aventurier maghiar care îşi
corupe propriii copii; pictori din
Mont mart re şi modelele lor de o fru­
museţe perfectă, care îşi resimt propriul
trup ea pe un obiect; Lilith, frigida
căreia i se dă praf de cantaridă; artistul
Mafouka, femeia-bărbat care îşi explo­
rează eu fervoare sexualitatea mixtă;
prostituata Bijou, o femeie de o senzua­
litate incendiară. Fără verdicte clinice şi
, Hşea îngheţate, Anaîs Nin inventează o
lume care funcţionează pe un singur
principiu, cel al instinctului dezlănţuit.
 A N A IS N IN

Delta lui Venus

Povestiri erotice
Traducere din engleză şi note de
A L IN A P U R C A R U

HUM Â NJ TAS
ilftion
 Raftul
Denisei

Colecţie coordonată de
D E N IS A C O M Ă N E S C U
Coperta de
IO N U Ţ B R O Ş T IA N U
Redactor
A L E X A N D R A R U SU

ANAIS N IN
DELTA OF VENUS: EROTICA
© 1969 by Anais Nin
© 1977 by The Anais Nin Trust
All rights reserved
Published by arrangement with Barbara W. Stuhlmann, Author’s
Representative
© HUMANITAS, 2007, pentru prezenta versiune românească
Ilustraţia copertei: Ion Alin Gheorghiu, Grădină suspendată (detaliu)
ulei pe pânză, 1970.
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. — CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas .ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

N IN , ANAIS
Delta lui Yenus: povestiri erotice / Anais Nin; trad. din lb. engleză:
Alina Purcaru. - Bucureşti : Humanitas, 2007
ISBN 978-973-50-1708-8

I. Purcaru, Alina (trad.)

821.111(73)-31=135.1
 Prefaţă*
>

(Aprilie, 1940)

Un colecţionar de cărţi i-a oferit lui Henry Miller o sută

de dolari pe lună ca să scrie povestiri erotice. Să-l condamni
pe Henry să scrie literatură erotică pentru un dolar pe pagină
părea o pedeapsă dantescă. A protestat, pentru că dispozi­
ţia lui numai rabelaisiană nu era, pentru că scrisul la comandă
era o ocupaţie de care se simţea castrat, pentru că a scrie
conştient că îl pândeşte un voyeur pe gaura cheii însemna
să piardă întreaga spontaneitate şi plăcere a aventurilor lui
nebuneşti.

(Decembrie, 1940)

Henry mi-a povestit despre colecţionar. Luau uneori

prânzul împreună. A cumpărat un manuscris al lui Henry
şi i-a sugerat să scrie ceva pentru un client mai vechi de-al
lui, plin de bani. N u i-a putut spune prea multe despre acest
client, decât că era interesat de literatura erotică.
1 Ienry s-a apucat de treabă vesel, glumind tot timpul.
Inventa poveşti sălbatice care ne făceau să râdem. A abor­
dai întreaga poveste ca pe un experiment, care iniţial părea
uşor. Dar după o vreme a început să se plictisească. N u voia
mAincludă nici unul dintre materialele care făceau parte din
munca lui serioasă de scriitor, aşa că nu a avut încotro şi a

* Adaptare după The Diary o f Anais Nin, Volumul I I I (nota edi­

ţiei originale).

5
trebuit să-şi pună imaginaţia la lucru, forţat să-şi schimbe,
vrând-nevrând, şi dispoziţia.
N -a primit nici un cuvânt de confirmare de la ciudatul
comanditar. Era cumva firesc să nu vrea să-şi dezvăluie iden­
titatea. Dar Henry a început să-l tachineze pe colecţionar.
Chiar exista comanditarul ăsta ? N u cumva aceste pagini
erau pentru uzul propriu al colecţionarului, care voia să-şi
pipereze viaţa plină de melancolii ? Erau cei doi una şi aceeaşi
persoană ? Am discutat pe larg problema cu Henry, amu­
zaţi şi derutaţi în acelaşi timp.
Chiar atunci, colecţionarul l-a anunţat pe Henry că mis­
teriosul client venea la New York şi că aveau să se cunoas­
că. Dar, dintr-un motiv sau altul, această întâlnire n-a avut
loc niciodată. Colecţionarul i-a povestit cu exces de deta­
lii cum trimisese el manuscrisul par avion, cât îl costase, tot
felul de detalii mărunte care să dea mai mult realism pre­
tinsei existenţe a clientului său.
într-o zi a vrut un exemplar din Primăvara neagră cu
dedicaţie.
Henry i-a spu s:
— Dar parc-ai zis că are toate cărţile mele, cu autograf.
— Şi-a pierdut exemplarul din Primăvara neagră.
— Cui s-o dedic ? a întrebat Henry inocent.
— Scrie, pur şi simplu, „Unui bun prieten" şi semnează.
Câteva săptămâni mai târziu, Henry a avut nevoie de un
exemplar din Primăvara neagră şi n-a găsit nici unul. S-a
hotărât să împrumute exemplarul colecţionarului. S-a dus
la el la birou. Secretara i-a spus să aştepte. A început să se
uite la cărţile de pe raft. A văzut un exemplar din Primă­
vara neagră. L-a scos. Era cel pe care îl dedicase „bunului
prieten".
Când a intrat colecţionarul, Henry i-a povestit întâm­
plarea râzând. La fel de amuzat, colecţionarul i-a explicat:
— Da, omul meu era atât de nerăbdător încât i-am tri­
mis exemplarul meu, aşteptând între timp să-l primesc pe

6
acesta, semnat de tine, şi să facem schimb altă dată, când
va veni la N ew York.
Henry mi-a spus când ne-am întâlnit:
— Sunt mai derutat ca niciodată.
Când Henry l-a întrebat care fusese reacţia patronului
la scrierile lui, colecţionarul i-a spu s:
— O, lui îi place tot. Totul e minunat. Dar cel mai mult
îi place naraţiunea, povestea, fără prea multă analiză şi filo­
zofie.
Când avea nevoie de bani pentru voiaj, Henry mi-a pro­
pus să scriu şi eu, în acest răstimp. Am simţit că nu voiam
să dau nimic original şi m-am hotărât să creez un amestec
de poveşti auzite şi ficţiune, pretinzând că sunt extrase din
jurnalul unei femei. N u m-am întâlnit niciodată cu colec­
ţionarul. El trebuia să-mi citească paginile şi să-mi spună
ce impresie îi făcuseră. Azi am primit un telefon. O voce
mi-a spu s:
— E bine. Dar lasă poezia şi orice fel de descrieri care
n-au legătură cu sexul. Concentrează-te pe se x !
Aşa că am început să scriu ironic, să mă distanţez, să
inventez şi să exagerez atât de mult încât m-am gândit c-o
să-şi dea seama că de fapt caricaturizam sexualitatea. Dar
n-a protestat defel. Am petrecut zile întregi în bibliotecă,
studiind Kama Sutra, şi am ascultat cele mai senzaţionale
aventuri ale prietenilor.
— Mai puţină poezie, îmi spunea vocea de la telefon, fii
exactă.
Dar a simţit cineva vreodată plăcere citind o descriere
clinică ? Oare bătrânul nu ştia că sunetele şi culorile ajung
în carne prin cuvinte ?
în fiecare dimineaţă, după micul dejun, mă aşezam să-mi
scriu norma de literatură erotică. într-o dimineaţă am bătut
la maşină următoarele: „Era odată un aventurier maghiar...“
L-am înzestrat cu multe calităţi: era frumos, elegant, gra­
ţios, fermecător, deprins cu meşteşugul unui actor profe­
sionist, cunoştea multe limbi străine, avea geniul intrigii, ieşea

7
cu uşurinţă din orice încurcătură şi evita ca nimeni altul sta­
bilitatea şi responsabilitatea.
Un alt telefon:
— Bătrânul e mulţumit. Concentrează-te pe sex. Lasă
poezia!
Asta a declanşat o epidemie de „jurnale* erotice. Toată
lumea îşi scria experienţele sexuale. Inventate, prinse din
zbor, căutate în Krafft-Ebing1 sau în cărţi de medicină.
Aveam conversaţii amuzante. Spuneam o poveste, iar cei­
lalţi erau puşi să decidă dacă era adevărată sau falsă. Sau pla­
uzibilă. Era aşa ceva plauzibil ? Robert Duncan2 s-a oferit
să experimenteze, să testeze ceea ce noi inventaserăm, să ne
confirme sau să ne contrazică fanteziile. Cu toţii aveam
nevoie de bani, aşa că am pariat pe poveştile noastre.
Eram convinsă că bătrânul habar nu avea de beatitudi­
nea, extazul şi reverberaţiile ameţitoare ale actului sexual.
Mesajul lui era „taie poezia*. Sexul clinic, golit de toată căl­
dura dragostei - orchestrarea tuturor simţurilor, pipăit, auz,
văz, gust; tot acompaniamentul euforic, muzică de fundal,
stări, atmosferă, variaţiuni - , îl forţa să recurgă la afrodi­
ziace literare.
Am fi putut să-i dezvăluim secrete mult mai adânci,
numai că ar fi fost surd la ele. Dar într-o zi, când va fi sătul,
îi voi spune cum obsesia lui pentru gesturi golite de emo­
ţii aproape că ne-a tăiat cheful de pasiune şi cum l-am bles­
temat pentru că aproape ne-a făcut să depunem jurăminte

1 Richard Freiherr von Krafft Ebing (1840-1902), psihiatru aus­

triac, autorul unui faimos studiu asupra perversităţii sexuale, Psy-
chopatia sexualis. Tot el este cel care a lansat termenul sadism (de la
celebrul Marchiz de Sade) şi pe cel de masochism (în legătură cu con­
temporanul său, Leopold von Sacher).
2 Poet american, a trăit între anii 1919-1988 şi i-a cunoscut pe
H enry M iller şi Anai’s N in pe când lucra la revista lui Jam es
Cooney, The Phoenix. Mai târziu a fost una dintre figurile-cheie ale
mişcării San Francisco Renaissance.

8
de castitate, pentru că ceea ce voia el să excludă era tocmai
afrodiziacul nostru - poezia.
Am primit o sută de dolari pentru povestirile mele ero­
tice. Gonzalo avea nevoie de bani pentru dentist, Helba de
o oglindă pentru numărul ei de dans, iar Henry de bani
pentru voiaj. Am auzit povestea cu Bascul şi Bijou de la
Gonzalo şi am scris-o pentru colecţionar.

,
(Februarie 1941)

Factura telefonică era neplătită. Laţul greutăţilor finan­

ciare se strângea în jurul meu. Toţi erau iresponsabili, incon­
ştienţi de naufragiu. Am scris treizeci de pagini de literatură
erotică.
M-am trezit din nou lefteră şi i-am telefonat colecţio­
narului. Avea vreo veste de la clientul lui bogat despre
ultimul manuscris pe care i-1 trimisesem ? Nu, n-avea nici
una, dar urma să-l ia pe cel pe care tocmai îl terminasem şi
să mă plătească. H enry trebuia să meargă la doctor.
G onzalo avea nevoie de ochelari. Robert a venit cu B. şi
mi-a cerut bani să meargă la film. A căzut funingine de pe
ferestruica de deasupra uşii peste teancul meu de hârtii şi
peste tot ce scrisesem. A venit Robert şi mi-a luat cutia cu
hârtie de scris.
Oare bătrânul nu se săturase de pornografie ? N u era
posibil să se întâmple un miracol ? Am început să mi-1 ima­
ginez spunând:
— Dă-mi tot ce scrie, vreau tot, îmi place tot. Am să-i
trimit un cadou generos, un cec gras pentru tot ce-a scris.
Mi se stricase maşina de scris. Cu o sută de dolari în buzu­
nar, mi-am recăpătat optimismul. I-am spus lui Henry:
— Colecţionarul zice că-i plac femeile simple, nu inte­
lectualele, dar mă invită la cină.
Aveam sentimentul că în cutia Pandorei se găseau miste­
rele senzualităţii feminine, atât de diferită de senzualitatea

9
bărbatului şi pentru care limbajul bărbatului nu era potri­
vit. Limbajul sexului încă trebuia inventat. Limbajul sim­
ţurilor încă trebuia explorat. D. H. Lawrence începuse să
creeze un limbaj al instinctului, încercând să lase în urmă
registrul clinic, ştiinţific, care nu înregistrează decât ceea ce
simte corpul.

,
(Octombrie 1941)

Când a venit Henry, a făcut câteva afirmaţii contradic­

torii. Că putea să trăiască fără nici un sfanţ, că se simţea atât
de bine încât era în stare chiar să-şi ia o slujbă, că integri­
tatea lui era motivul pentru care nu voia să scrie scenarii
pentru Hollywood. La ultima remarcă, i-am spus:
— Şi cum rămâne cu integritatea de a scrie literatură ero­
tică pentru bani ?
Henry a râs, a recunoscut paradoxul, contradicţiile, a râs
şi a abandonat subiectul.
Franţa are o tradiţie a literaturii erotice scrise într-un stil
rafinat şi elegant. Când am început să scriu pentru colec­
ţionar, m-am gândit că şi aici există o tradiţie asemănătoa­
re, dar n-am găsit absolut nimic. Tot ce-am văzut era ieftin,
scris de autori de mâna a doua. S-ar părea că nici un scrii­
tor bun nu şi-a încercat mâna cu literatura erotică.
I-am spus lui George Barker cum scriau Caresse
Crosby1, Robert, Virginia Admirai şi ceilalţi. L-a făcut să
râdă ideea că eu aş fi madama acestei case de prostituţie
literară plină de snobi, unde vulgaritatea nu avea ce căuta.
I-am spus râzând:
— Eu aduc hârtie şi creion, predau manuscrisul nesem­
nat, protejez anonimatul tuturor!

1 Figură importantă în lumea boemă a vremii, mai târziu editor

la Black Sun Press, unde a promovat numai autori de avangardă.

10
 George Barker a zis că asta era mult mai amuzant şi mai
inspirat decât să cerşeşti, să împrumuţi sau să-ţi linguşeşti
prietenii pentru ceva de mâncare.
Am adunat poeţi în jurul meu şi cu toţii scriam litera­
tură erotică minunată. Pentru că eram nevoiţi să ne con­
centrăm doar pe senzualitate, aveam explozii violente de
poezie. Gestul de a scrie literatură erotică a devenit un drum
care, în loc să ducă la depravare, ducea către asceză.
Harvey Breit, Robert Duncan, George Barker, Caresse
Crosby, cu toţii ne-am concentrat talentul într-un tour de
force şi i-am furnizat bătrânului nişte mostre atât de abun­
dente în perversiuni încât acum ne implora să-i mai dăm.
Homosexualii scriau ca şi când ar fi fost femei. Timizii
scriau despre orgii. Frigidele despre satisfacţii înnebuni­
toare. Cei mai poetici se dedau la bestialitate pură, iar cei
puri, la perversiuni. Eram bântuiţi de poveştile minunate
pe care nu le puteam spune. N e adunam şi ni-1 imaginam
pe acest bătrân, vorbind mereu despre cât de mult îl uram
pentru că nu ne lăsa să contopim sexualitatea cu sentimen­
tele şi senzualitatea cu emoţia.

(Decembrie, 1941)

George Barker era sărac lipit pământului. Voia să scrie

şi mai multe povestiri erotice. Scrisese optzeci şi cinci de
pagini. Colecţionarului i s-au părut prea suprarealiste. Mie
mi-au plăcut la nebunie. Scenele în care descria oameni
făcând dragoste erau delirante şi fantastice. Dragoste între
două salturi mortale.
A băut primii bani, iar eu n-am putut să-i împrumut alt­
ceva decât hârtie şi creion. George Barker, extraordinarul
poet englez, făcând literatură erotică numai ca să aibă ce bea,
la fel ca Utrillo, care picta câte un tablou pentru o sticlă de
vin. Am început să mă gândesc la bătrânul pe care-1 uram

11
cu toţii. M-am hotărât să-i scriu, să-i vorbesc deschis, să-i
descriu sentimentele noastre.
„Dragă colecţionarule,
Te urâm. Sexul îşi pierde toate puterile şi toată magia
când devine explicit, monoton, exagerat, când devine o
obsesie mecanicistă. Devine plictisitor. Ne-ai învăţat mai
multe decât oricine altcineva despre cât e de rău să nu-1
împleteşti cu emoţie, foame, dorinţă, poftă, toane, capricii,
legături personale, relaţii mai profunde care-i schimbă nuan­
ţele, aroma, ritmurile, intensităţile.
N u ştii ce pierzi când examinezi la microscop activita­
tea sexuală, excluzând aspectele care sunt chiar combusti­
bilul ei. Intelectul, imaginaţia, romantismul, emoţiile.
Acestea sunt lucrurile fără de care sexul ar fi lipsit de tex­
turile lui surprinzătoare, de transformările lui subtile, de
puterea lui afrodiziacă. Iţi limitezi astfel universul de sen­
zaţii. II faci să pălească, îl înfometezi, îi scurgi sângele.
Dacă ţi-ai hrăni viaţa sexuală cu tot entuziasmul şi cu
toate aventurile pe care dragostea le injectează în senzua­
litate, ai fi cel mai potent om din lume. Sursa puterii sexu­
ale e curiozitatea, pasiunea. Te uiţi cum flacăra ei mică se
stinge, asfixiată. Sexul nu înfloreşte în monotonie. Dacă nu
există sentimente, imaginaţie şi capricii, nu există nici sur­
prize în pat. Sexul trebuie amestecat cu lacrimi, râsete,
cuvinte, promisiuni, scene, gelozie, invidie, toate condimen­
tele fricii, călătorii în necunoscut, feţe noi, romane, poveşti,
vise, fantezii, muzică, dans, opiu şi vin.
Cât de mult pierzi din cauza acestui periscop din vârful
sexului, când ai putea să te bucuri de un harem de minuni
fără pereche ? N u sunt două fire de păr la fel, numai că tu
nu ne laşi să irosim cuvintele într-o descriere a părului; nu
găseşti două mirosuri la fel, dar dacă mergem mai departe
cu descrierea, ai să ţipi: „Tăiaţi poezia!" N u găseşti două
corpuri cu aceeaşi textură a pielii, cu aceeaşi luminozitate
şi temperatură, cu aceleaşi umbre, cu aceleaşi mişcări;
pentru că un amant, când e exaltat de dragoste adevărată,

12
se împărtăşeşte din tainele amorului cu care s-au hrănit atâ­
tea secole. Ce vastitate, ce schimbări ale vârstei, câte varia-
ţiuni între maturitate şi inocenţă, perversitate şi artă...
Am petrecut ore întregi întrebându-ne cum arăţi. Dacă
ţi-ai îngheţat simţurile în faţa mătăsii, luminii, culorii,
mirosului, caracterelor şi temperamentelor înseamnă că eşti
complet zbârcit. Sunt atâtea simţuri minore, care curg ase­
meni afluenţilor în marele fluviu al sexului, hrănindu-1.
Num ai dacă sexul pulsează în acelaşi ritm cu inima, se
naşte extazul."

Post-scriptum

Pe vremea când scriam cu toţii literatură erotică pentru

un dolar pagina, mi-am dat seama că, de secole, am avut un
singur model pentru acest gen literar - cărţile scrise de băr­
baţi. Devenisem deja conştientă de felul diferit în care băr­
baţii şi femeile tratează experienţa sexuală. Ştiam că există
o diferenţă uriaşă între stilul explicit al lui Henry Miller şi
ambiguităţile mele - între viziunea lui comică, rabelaisia-
nă asupra sexului şi felul poetic în care eu descriam relaţi­
ile sexuale în fragmentele nepublicate din jurnal. Aşa cum
scriam şi în volumul III din Jurnal , am sentimentul că mis­
terele senzualităţii feminine, atât de diferită de senzualita­
tea bărbatului şi pentru care limbajul bărbatului este atât
de nepotrivit, au rămas în cutia Pandorei.
Ştiam că femeile sunt mult mai înclinate să amestece
sexul cu emoţia, cu dragostea, şi să aleagă un singur băr­
bat în locul promiscuităţii. îmi dădusem seama de aceste
lucruri scriind romanele şi Jurnalul şi mă convinsesem încă
şi mai mult când începusem să predau. însă deşi atitudinea
femeilor vizavi de sex era foarte diferită de cea a bărbaţi­
lor, încă nu ştiam cum să scriem despre asta.
Am scris aceste povestiri erotice pentru amuzamentul
unui client care voia „să las la o parte poezia". Mi se părea

13
că stilul meu fusese influenţat de lectura textelor scrise de
bărbaţi. Din acest motiv, multă vreme am simţit că mi-am
compromis şinele feminin. Am lăsat povestirile deoparte.
Cu toate astea, recitindu-le după mulţi ani, îmi dau seama
că vocea mea nu a fost total suprimată. în multe pasaje am
folosit în mod intuitiv limbajul unei femei, abordând expe­
rienţa sexuală dintr-o perspectivă feminină. Până la urmă
m-am hotărât să-mi public povestirile erotice, pentru că
în ele se văd primele eforturi ale unei femei de a pătrunde
într-o lume care fusese teritoriul bărbaţilor.
Dacă versiunea necenzurată a Jurnalului va fi vreodată
publicată, acest punct de vedere feminin va fi mult mai clar
conturat. Va arăta că femeile (la fel ca mine, în Jurnal) n-au
separat niciodată sexul de sentiment, de dragostea pentru
bărbatul ca întreg.

A n a îs N in ,
Los Angeles
Septembrie, 1976
 Aventurierul maghiar

Era odată un aventurier maghiar de o halucinantă fru­

museţe, de o graţie şi un şarm irezistibile, înzestrat cu
talentele unui actor profesionist, dăruit cu uşurinţa de a
vorbi multe limbi străine, cultivat şi deprins cu manierele
aristocratice. Sub toate aceste lucruri se ascundea un maes­
tru al intrigilor şi al scamatoriilor prin care se strecura din-
tr-o ţară în alta şi ieşea din orice încurcătură.
Călătorea în stil grandios, cu cincisprezece cufere pline
de cele mai alese haine şi însoţit de o pereche de dogi ger­
mani. Aerul său autoritarii adusese porecla „Baronul". Ba­
ronul era văzut în cele mai luxoase hoteluri, în staţiunile
balneare şi la cursele de cai, în călătorii în jurul lumii,
excursii în Egipt şi incursiuni prin deşert, în Africa.
Peste tot, devenea centrul atenţiei femeilor. Asemenea
celor mai buni actori, trecea de la un rol la altul pentru a
satisface gusturile fiecăreia. Era cel mai elegant dansator, cel
mai vivace mesean, cel mai savuros interlocutor în tete-â-
tete-uri; naviga, călărea şi conducea automobilul. Cunoş­
tea fiecare oraş de parcă ar fi trăit acolo toată viaţa. Cunoştea
toată lumea bună. N u se întâmpla nimic fără el.
Atunci când era la strâmtoare, se căsătorea cu câte o
femeie bogată, îi lua toţi banii şi fugea din ţară. De cele mai
multe ori, femeile nu protestau şi nici nu se plângeau la
poliţie. Cele câteva săptămâni sau luni cât se bucurau de el
ca soţ le lăsau un sentiment mai puternic decât şocul de a
se vedea leftere. Pentru câteva clipe, aflaseră ce însemna să-ţi
crească aripi până la cer, să poţi zbura deasupra capetelor
mediocre.

15
 Le aducea pe culmile extazului, le urca atât de sus cu vâr­
tejul farmecelor sale, încât despărţirea încă mai păstra ceva
din zbor. Părea aproape firesc - nici o parteneră nu-1
putea urma în impresionantele-i zboruri de vultur.
Aşadar, aventurierul liber, imposibil de prins, sărind din
creangă aurită în creangă aurită, aproape a căzut într-o
cursă, cursa iubirii omeneşti când, într-o noapte, a întâlnit-o
pe dansatoarea braziliană Anita, într-un teatru peruan. Ochii
ei alungiţi nu se închideau ca ochii celorlalte femei, ci ca cei
ai tigrilor, pumelor şi leoparzilor, cele două pleoape întâl-
nindu-se leneş şi încet; parcă însăilate la rădăcina nasului,
ele îi făceau ochii să pară înguşti, oblăduind ocheadele las­
cive şi piezişe ale unei femei care parcă refuză să vadă ce
faci cu corpul ei. Toate astea îi dădeau aerul unei femei care
face dragoste, lucru care l-a stârnit pe Baron de îndată ce
a întâlnit-o.
Când s-a dus în culise să o vadă, se îmbrăca printre munţi
de flori; iar spre deliciul admiratorilor care o înconjurau,
îşi ruja sexul fără a le permite să facă un singur gest spre ea.
Când a intrat Baronul, şi-a ridicat uşor privirea şi i-a
zâmbit. Stătea cu un picior pe o măsuţă şi cu sofisticata ei
rochie braziliană ridicată şi continua să-şi rujeze sexul cu
mâinile împodobite de bijuterii, râzând de excitarea bărba­
ţilor din jurul ei.
Sexul ei părea o uriaşă floare de seră, mai mare decât ori­
care altul pe care Baronul îl văzuse vreodată, iar părul din
jurul lui era abundent şi cârlionţat, negru lucios. Ruja aceste
buze într-un mod foarte elaborat, ca pe o gură, până când
au ajuns ca nişte camelii de un roşu sângeriu, deschise cu
forţa, lăsând la vedere bobocul închis dinăuntru, miezul mai
pal şi mai catifelat al florii.
Baronul n-a reuşit s-o convingă să ia cina cu el. Apari­
ţia ei pe scenă era numai preludiul muncii pe care o desfă­
şura în teatru. Urma spectacolul pentru care i se dusese
vestea în toată America de Sud, când lojile din teatru, adânci,
întunecoase şi pe jumătate ascunse de perdele, se umpleau

16
de bărbaţi din înalta societate, veniţi din toate colţurile
lumii. Femeile nu erau invitate la un astfel de program de
varietăţi de înaltă clasă.
Se costumase în rochia scurtă şi mulată, care semăna cu
un furou şi pe care o purtase pe scenă pentru cântecele bra­
ziliene, dar nu-şi mai pusese şalul. Rochia era fără bretele,
iar sânii mari, îmbietori, strânşi în corsaj, se bombau ofe-
rindu-se aproape în întregime privirii.
Astfel costumată, în timp ce restul spectacolului conti­
nua, îşi făcea rondul prin loji. Acolo, la cerere, îngenunchea
în faţa câte unui domn, îi desfăcea pantalonii, îi lua peni­
sul în mâna împodobită cu bijuterii şi, cu o precizie a atin­
gerii, cu o îndemânare şi un rafinament pe care puţine femei
le-au dobândit vreodată, îl sugea până când bărbatul era
satisfăcut. Mâinile-i erau la fel de active cum îi era gura.
Excitaţia aproape că îi lăsa fără simţire. Elasticitatea mâi­
nilor ei, varietatea ritmurilor, trecerea de la strângerea
penisului în mână la atingerea uşoară a vârfului, de la fre­
carea întregului membru la mângâierea delicată a părului
pubian - toate astea erau făcute de o femeie extraordinar
de frumoasă şi de voluptuoasă, în timp ce atenţia publicu­
lui se îndrepta către scenă. Vederea penisului care pătrun­
dea în gura ei magnifică, printre dinţii sclipitori, în timp ce
pieptul uriaş îi tresălta, le oferea bărbaţilor o plăcere pen­
tru care plăteau cu generozitate.
Numărul de pe scenă îi pregătea pentru apariţia ei în loji.
Ii incita cu gura, cu ochii, cu sânii. Iar pentru bărbaţi, a fi
satisfăcuţi, cu muzică şi lumină şi cântec, într-o lojă întu­
necoasă, cu perdelele pe jumătate trase, aflată deasupra mul­
ţimii, era o formă de amuzament extrem de picantă.
Baronul aproape s-a îndrăgostit de Anita şi a rămas cu
ea mai mult decât cu oricare altă femeie. Şi ea s-a îndrăgos­
tit de el şi i-a născut doi copii.

Dar după câţiva ani a plecat din nou. Obişnuinţa era prea
puternică, obişnuinţă libertăţii şi a schimbării.

17
 A plecat la Roma şi a închiriat un apartament la Gran
Hotel. S-a întâmplat ca apartamentul să fie lângă cel al
ambasadorului Spaniei, care stătea acolo cu soţia şi cele două
fetiţe. Baronul i-a fermecat şi pe ei. Soţia ambasadorului îl
admira. Au devenit atât de apropiaţi, iar el era atât de dră­
guţ cu copiii, care nu prea aveau cum să se distreze în
hotel, încât în curând a devenit un obicei ca, atunci când
se trezeau dimineaţa, cele două fetiţe să se ducă să-l
amuze cu râsetele şi giumbuşlucurile lor, cu care nu le era
permis să-şi copleşească părinţii prea serioşi.
Una dintre fetiţe avea zece ani, cealaltă doisprezece. Erau
amândouă frumoase, cu ochii mari, negri şi catifelaţi,
părul lung, mătăsos, şi pielea aurie. Purtau rochiţe albe,
scurte, şi şosete la fel. C ele două copile năvăleau în
camera Baronului ţipând şi se aruncau jucăuş în patul lui
mare. El le gâdila şi le dezmierda.
Baronul, ca orice bărbat, se trezea întotdeauna cu peni­
sul într-o stare de stranie sensibilitate. De fapt, era cât se
poate de vulnerabil. N u avea timp să se trezească şi să se
calmeze urinând. înainte de a putea să facă vreo mişcare,
cele două fetiţe alergau pe podeaua lucioasă şi se aruncau
peste el şi peste penisul lui erect, ascuns întru câtva de
uriaşa plapumă azurie.
Fetiţele habar n-aveau că li se ridicau fustele, iar picioa­
rele lor zvelte, de dansatoare, se încălecau deasupra peni­
sului tare de sub plapumă. Râzând, cădeau în braţele
Baronului, se abandonau, îl călăreau, îl zgâlţâiau de se clă­
tina patul. Apoi îl sărutau, îl trăgeau de păr şi sporovăiau
copilăreşte. Plăcerea Baronului de a fi astfel tratat s-a trans­
format în curând într-o tensiune chinuitoare.
Una dintre fete stătea întinsă pe burtă şi tot ce trebuia
el să facă pentru a simţi plăcerea era să se lipească puţin de
ea. Aşa că a făcut-o jucându-se, ca şi cum ar fi vrut s-o dea
jos din pat. I-a zis:
— Pun pariu că ai să cazi dacă te împing aşa!

18
 — N -am să cad, a spus fata, ţinându-se de el printre
cuverturi, în timp ce Baronul se agita ca şi cum ar fi for­
ţat-o să se rostogolească peste marginea patului. Râzând, a
împins-o, dar astfel ea s-a apropiat şi mai tare, cu picioru­
şele, cu chiloţeii, cu totul, frecându-se de el în efortul de a
nu aluneca din pat, iar el şi-a continuat poznele în timp ce
fetele râdeau. A doua fetiţă, vrând să echilibreze forţele, l-a
încălecat cu faţa la cealaltă, iar acum se putea mişca şi mai
sălbatic, cu greutatea ambelor fete peste el. Penisul lui,
ascuns în plapumă, se ridica iar şi iar printre picioruşele
fetei şi în felul ăsta a ejaculat cu o forţă nemaiîntâlnită,
capitulând în bătălia cu fetiţele din motive pe care ele nici
nu le-ar fi putut bănui.
Altă dată, când fetele au venit să se joace cu el, şi-a
ascuns mâinile sub plapumă. Apoi a ridicat plapuma cu
degetul arătător şi le-a provocat să-l prindă. Pline de entu­
ziasm, ele au început să vâneze degetul care dispărea şi rea­
părea în diferite părţi ale patului, apucându-1 bine cu mâinile.
După un timp, ceea ce apucau iar şi iar nu mai era dege­
tul, ci penisul, şi pentru a se elibera, Baronul le făcea să-l
înşface din ce în ce mai tare. Dispărea complet sub cuver­
turi şi apoi, luându-şi penisul în mână, îl împingea în sus
cu putere, pentru ca ele să-l apuce.
Se prefăcea că e un animal, căuta să le prindă şi să le muş­
te, uneori aproape de unde voia, iar lor le făcea foarte mare
plăcere. Cu „animalul" se jucau şi de-a v-aţi ascunselea.
„Animalul" trebuia să sară pe ele dintr-un ungher ascuns.
Se ascundea în dulap şi se acoperea cu haine. Una dintre
fete deschidea dulapul. Baronul putea să i se uite sub rochiţă,
apoi o prindea şi o muşca jucăuş de coapse.
Atât de încinse erau jocurile, atât de mare confuzia încăie­
rărilor şi abandonul fetiţelor în iureşul acesta, încât foarte des
mâinile Baronului ajungeau chiar acolo unde voia el să ajungă.

în cele din urmă, Baronul a plecat iar, reluându-şi vechile

obiceiuri, numai că acrobaţiile nu i-au mai reuşit când goana

19
după sex a ajuns mai aprigă decât goana după bani şi
putere. Părea să nu-şi mai poată ţine în frâu patima pentru
femei. Devenise tot mai nerăbdător să scape de femeile cu
care se căsătorea, ca să-şi poată continua căutarea de sen­
zaţii tari.
într-o zi a auzit că dansatoarea braziliană pe care o
iubise luase o supradoză de opiu şi acum era moartă. Cele
două fete aveau cincisprezece şi şaisprezece ani şi-şi doreau
ca tatăl lor să le poarte de grijă. A trimis după ele. La vre­
mea aceea, trăia la New York, împreună cu o soţie de la care
avea un fiu. Femeia nu se bucura la gândul sosirii celor două
fete. Era geloasă din cauza fiului ei, care avea doar paispre­
zece ani. După toate aventurile, Baronul îşi dorea acum un
cămin şi o binemeritată odihnă, după atâtea încurcături şi
prefăcătorii. Avea o femeie care-i plăcea şi trei copiii. Ideea
reîntâlnirii cu fiicele sale îi făcea plăcere. Le-a primit cu
multă afecţiune. Una era frumoasă, cealaltă mai puţin, dar
picantă. Fuseseră crescute în spiritul mamei lor, aşa că nu
erau nici reţinute şi nici pudice.
Frumuseţea tatălui lor le-a impresionat. El, pe de altă
parte, şi-a adus aminte de jocurile cu cele două fetiţe de la
Roma, doar că fetele lui erau un pic mai mari, ceea ce făcea
situaţia şi mai incitantă.
Fetelor li s-a dat un pat mare, iar mai târziu, când încă
mai discutau despre călătorie şi despre reîntâlnirea cu tatăl
lor, acesta a intrat în cameră să le ureze noapte bună. S-a
întins spre ele şi le-a sărutat. Ele i-au întors sărutările. Dar
în timp ce le săruta, mâinile i-au alunecat pe trupurile a
căror căldură o putea simţi prin cămăşile de noapte.
Fetelor le-au plăcut mângâierile. Baronul le-a spus:
— Cât de frumoase sunteţi amândouă! Sunt atât de mân­
dru de voi. N u pot să vă las să dormiţi singure. A trecut
atâta timp de când nu v-am văzut!
Ţinându-le părinteşte, cu capetele culcate pe pieptul lui
şi îmbrăţişându-le protector, le-a lăsat să adoarmă, una de
o parte, cealaltă de alta. Trupurile lor tinere, cu sânii mici,

20
 a b ia form aţi, îl tulburau aşa de tare încât nu putea să
ad o arm ă. A mângâiat-o mai întâi pe una, apoi pe cealaltă,
cu m işcări ca de pisică, de teamă să nu le trezească, dar în
c u r â n d dorinţa i-a devenit atât de violentă încât a trezit-o
p e u n a dintre ele şi a început să o siluiască. Nici cealaltă nu
a sc ă p a t. Fetele s-au opus şi au plâns puţin, dar cum văzu­
seră a tâ t de multe scene similare cât timp stătuseră cu mama
lo r, n u s-au mai zbătut.
î n s ă acesta nu avea să fie un caz obişnuit de incest, pen­
tru c ă furia sexuală a Baronului creştea mereu şi devenise
o o b se sie . Satisfacţia nu-1 elibera şi nu-1 calma, ci acţiona
c a u n excitant. De la fete trecea la soţie şi o poseda.
îi e r a teamă că fetele îl vor abandona, că vor fugi, aşa că
le s p io n a şi, practic, le luase prizoniere.
S o ţ ia sa a aflat şi i-a făcut scene violente. Dar de-acum
b a r o n u l înnebunise. Nu-i mai păsa de toalete, de eleganţă,
d e av en tu ri, de avere. Stătea acasă şi nu se gândea decât la
c lip a î n care avea să le posede pe cele două fete împreună.
L e în v ă ţa se toate mângâierile imaginabile, iar ele se obiş­
n u is e r ă să se sărute în faţa lui până când era suficient de
e x c ita t în cât să le posede.
D a r obsesiile şi excesele lui au început să le sufoce.
S o ţ i a l - a părăsit.
î n t r - o noapte, după ce plecase din camera fetelor, se
p lim b a p rin cameră, în continuare pradă dorinţei, febrei ero­
tic e şi fanteziilor. Le epuizase pe fete. Adormiseră. Iar acum,
d o r i n ţ a îl chinuia din nou. Era orbit de ea. A deschis uşa
c a m e r e i fiului său. Băiatul dormea liniştit, întins pe spate,
c u g u r a întredeschisă. Baronul îl privea fascinat. Penisul lui
e r e c t c o n tin u a să-l chinuie. A luat un taburet şi l-a aşezat
b în g ă p a t . A îngenuncheat pe el şi şi-a băgat penisul în gura
b ă i a t u l u i . A cesta s-a trezit su focat şi a început să-l
h iv e a s c ă . Fetele s-au trezit şi ele.
R e v o l t a împotriva nebuniei tatălui lor a atins apogeul şi
l- a u a b a n d o n a t pe Baronul turbat, care începuse să îmbă­
trâ n e a sc ă .
21
 Mathilde

Mathilde era o pălărieră din Paris şi avea numai două­

zeci de ani când a fost sedusă de Baron. Deşi aventura n-a
durat mai mult de câteva săptămâni, cumva, în acel scurt
răstimp, molipsindu-se, s-a lăsat pătrunsă de filozofia lui
de viaţă şi i-a împrumutat tertipurile prin care reuşea să iasă
din încurcături. O intriga ceva ce Baronul îi spusese întâm­
plător într-o noapte: că femeile pariziene erau foarte apre­
ciate în America de Sud pentru priceperea lor în ale amorului
şi pentru vioiciune şi isteţime, atribute prin care contras­
tau cu multe dintre nevestele din America de Sud, credin­
cioase încă unei tradiţii a modestiei şi a supunerii, care le
dilua personalitatea şi care, probabil, era întărită de reti­
cenţa bărbaţilor de a-şi transforma nevestele în amante.
Asemenea Baronului, Mathilde şi-a găsit o formulă de
a trece prin viaţă ca printr-o serie de roluri - şi asta, spu-
nându-şi în fiecare dimineaţă, în timp ce-şi pieptăna părul
blond: „Astăzi vreau să fiu cutare sau cutarecc şi intrând ime­
diat în pielea respectivului personaj.
într-o zi a hotărât că vrea să fie eleganta reprezentantă
a unei foarte cunoscute modiste pariziene şi să plece în Peru.
Tot ce trebuia să facă era să-şi intre în rol. Aşa că s-a îm­
brăcat cu mare atenţie, s-a prezentat cu formidabilă sigu­
ranţă de sine la casa modistei, a fost angajată ca reprezentantă
şi i s-a oferit un bilet de vapor spre Lima.
La bordul vasului s-a purtat ca o ambasadoare franţu­
zoaică a eleganţei. Talentu-i înnăscut de a recunoaşte vinu­
rile bune, parfumurile fine şi fardurile alese a făcut-o să

22
treacă drept o femeie rafinată. Gusturile ei erau cele ale unui
gourmet.
Mathilde dispunea de un întreg arsenal de cochetării pen­
tru a-şi desăvârşi rolul. Râdea tot timpul, indiferent ce i se
întâmpla. Când s-a pierdut o valiză, a râs. Când cineva a
călcat-o pe picior, a râs din nou.
Râsul ei l-a cucerit pe reprezentantul companiei Spanish
Line, Dalvedo, care a invitat-o la masa căpitanului. Dalvedo
era graţios în costumul de seară, avea ţinută de căpitan şi
ştia foarte multe anecdote. In seara următoare a invitat-o
la o petrecere. Era perfect conştient că scurtul interval al
călătoriei nu ajungea pentru desfăşurarea întregului ritual
al seducţiei. Aşa că a început imediat să dea târcoale aluni­
ţei de pe bărbia Mathildei. La miezul nopţii, a întrebat-o
dacă îi plac smochinele de cactus. Ea nu gustase niciodată.
Dalvedo i-a spus că are câteva în cabină.
Dar Mathilde voia să-l incite chiar mai tare, ţinând piept
avansurilor lui, aşa că în momentul în care au intrat în ca­
bină, era în gardă. Respinsese cu uşurinţă mâinile obrazni­
ce ale bărbaţilor de care se ferise cât timp fusese vânzătoare,
îi respinsese şi pe soţii clientelor care încercau să-i pipăie
fesele pe furiş şi la fel făcuse cu bărbaţii care o invitau la
film şi încercau apoi s-o ciupească de sfârcuri. Nimic din
toate astea n-o excita. Avea o idee vagă, dar obsedantă de­
spre ceea ce ar fi putut-o stârni. Voia să fie sedusă de un
limbaj misterios. Totul i se trăgea de la prima ei aventură,
de când avea şaisprezece ani.
într-o zi, un scriitor foarte celebru la Paris intrase în
magazinul ei. N u căuta o pălărie. O întrebase dacă vindea
nişte flori fosforescente despre care auzise, flori care stră­
luceau în întuneric. Spusese că le voia pentru o doamnă care
avea aceeaşi strălucire. Putea să jure că, atunci când o invi­
tase la teatru, stând în loja întunecoasă, în rochia ei de
seară, pielea îi strălucea la fel de tare ca cea mai fină perlă,
cu o palidă tentă trandafirie. Iar el voia acele flori pentru
ca ea să şi le prindă în păr.

23
 Mathilde nu avea asemenea flori. Dar imediat ce dom­
nul plecase, ea se dusese la oglindă. Acela era sentimentul
pe care voia să-l inspire. însă oare putea ? Strălucirea ei nu
era de aceeaşi natură. Aducea mai mult cu focul decât cu
lumina. Ochii-i erau arzători, violeţi. Părul era vopsit blond,
dar arunca o umbră arămie. Şi tenul avea nuanţe arămii, pie­
lea ei era fermă şi deloc translucidă. Corpul îi umplea
bogat rochia. N u purta corset, dar nimeni nu şi-ar fi putut
da seama de asta judecând după silueta ei. Se arcuia astfel
încât să-şi etaleze sânii şi să-şi rotunjească fesele.
Bărbatul se întorsese. Dar de data asta n-o mai între­
base nimic. Stătea uitându-se la ea, zâmbind, cu o faţă pre­
lungă şi trăsături alese, sculptate parcă, şi în timp ce
transform a, cu gesturi elegante, aprinderea unei ţigări
într-un mic ritual, îi spusese:
— De data asta m-am întors doar ca să te văd.
Inima Mathildei bătea atât de tare încât simţea că ăsta
era momentul pe care-1 aşteptase mereu. Aproape că se ridi­
case pe vârfuri ca să-i soarbă restul vorbelor. Se simţea de
parcă ea ar fi fost femeia radioasă, aşezată în loja întune­
coasă, care ar fi primit neobişnuitele flori. însă marele scri­
itor, spilcuit şi grizonat, rostise următoarele cuvinte, în
maniera lui aristocratică:
— De cum te-am văzut, am simţit că mi se întăreşte.
Cruzimea vorbelor lui fusese ca o insultă. Ea se înro­
şise şi îi dăduse o palmă.
Scena s-a repetat şi în alte rânduri. Mathilde şi-a dat
seama că, de fiecare dată când apărea, bărbaţii rămâneau fără
cuvinte, goliţi de orice avânt de natură romantică. Astfel de
remarci le scăpau de fiecare dată, la simpla ei apariţie. Avea
un impact atât de direct asupra lor, încât singurul lucru pe
care îl puteau exprima era tulburarea fizică. în loc să se
bucure de acest efect ca de un compliment, ea îl detesta.
Acum era în cabina spaniolului rasat, Dalvedo. Bărba­
tul curăţa nişte smochine de cactus pentru ea şi, în timp ce

24
el vorbea, Mathilde simţea că-şi recapătă încrederea. Stă­
tea pe braţul unui scaun, în rochia ei de seară din catifea
roşie.
Insă curăţatul sm ochinelor a fost brusc întrerupt.
Dalvedo s-a ridicat şi a spus:
— Aluniţa ta de pe bărbie este absolut seducătoare.
Ea s-a gândit că va încerca s-o sărute. Dar n-a făcut-o.
S-a descheiat repede la pantaloni, şi-a scos penisul şi, cu
tonulpe care-i vorbeşte un golan unei curve, i-a spus:
— îngenunchează!
Aceeaşi poveste. Mathilde l-a plesnit, apoi s-a îndrep­
tat spre uşă.
— N u pleca, te rog, mă înnebuneşti! Uite în ce hal m-ai
ad us! Am fost aşa toată seara, cât am dansat cu tine. N u
poţi să mă părăseşti acum.
A încercat s-o îmbrăţişeze. în timp ce se zbătea ca să-l
evite, bărbatul şi-a dat drumul pe rochia ei. A trebuit să se
acopere cu pelerina de seară pentru a putea să ajungă până
la cabina ei.
Cu toate astea, de îndată ce a ajuns la Lima, şi-a împli­
nit visul. Bărbaţii o abordau cu vorbe înflorite, ascunzân-
du-şi intenţiile sub farmece alese şi podoabe. Acest preludiu
la actul sexual o satisfăcea. îi plăcea să fie curtată. In Lima
a găsit exact ce căuta, acea parte esenţială a ritualului
iubirii. Se vedea înălţată pe un piedestal de poezie, astfel
încât căderea în îmbrăţişarea finală să poată părea un mira­
col. Şi-a vândut mai multe nopţi decât pălării.
în acea perioadă, Lima era puternic marcată de influ­
enţa imigranţilor chinezi. Consum ul de opiu se răspân­
dise. Tinerii bogaţi fie se perindau în grupuri din bordel în
bordel, fie îşi petreceau nopţile în localuri unde se fuma opiu
şi găseau şi prostituate ori închiriau camere complet goale
în cartierele rău-famate, unde puteau să se drogheze în grup
şi să cheme dame de companie.
Bărbaţilor tineri le plăcea s-o viziteze pe Mathilde.
Ea şi-a transformat magazinul într-un budoar, plin de

25
şezlonguri, dantele şi satin, draperii şi perne. Martinez, un
aristocrat peruan, a iniţiat-o în consumul de opiu. îşi adu­
cea prietenii să fumeze acolo. Periodic, petreceau astfel două
sau trei zile, rupţi de lume şi de familii. Draperiile erau
trase. Atmosfera era întunecată, de vis greu. Bărbaţii şi-o
împărţeau pe Mathilde. Puteau petrece ore întregi mângâin-
du-i picioarele. Unul îi prindea un sân, altul îşi afunda
săruturile în pielea fină a gâtului ei, apăsând-o doar cu
buzele, pentru că opiul intensifica orice senzaţie. Un sărut
putea să-i dea fiori în tot corpul.
Mathilde zăcea goală pe podea. Toate mişcările îi erau
lente. Cei trei sau patru tineri zăceau întinşi pe spate prin­
tre perne. Leneş, un deget îi căuta sexul, îl pătrundea şi
încremenea acolo, între buzele vulvei. O altă mână căuta şi
ea, dar se mulţumea să deseneze cercuri în jurul sexului,
găsind în fine o altă intrare.
Un bărbat îi atingea buzele cu penisul. Ea îl sugea foarte
încet, fiecare atingere fiind potenţată de drog.
Apoi, ore întregi, zăceau nemişcaţi, visând.
Imaginile erotice căpătau din nou contur. Martinez
vedea corpul unei femei uriaşe, fără cap, cu sânii ca ai unei
balineze, cu abdomenul unei africane, cu fundul bombat ca
al unei negrese; toate astea se contopeau în imaginea unui
corp flexibil, care părea făcut din gumilastic. Sânii bombaţi
se umflau, ridicându-se către gura lui, iar el întindea mâna
să-i atingă, apoi celelalte părţi ale corpului creşteau, căpă­
tau volum, planau ameninţător asupra trupului lui. Picioa­
rele femeii se desfăceau într-un mod neomenesc, într-un
unghi imposibil, lăsând sexul deschis la vedere, ca şi când
femeia ar fi fost mutilată, ca şi când cineva ar fi luat o lalea
şi i-ar fi desfăcut petalele cu forţa.
La fel de flexibil îi era şi sexul, ca de cauciuc, de parcă
nişte mâini invizibile ar fi tras de el, nişte mâini curioase
care încercau să dezarticuleze corpul ca să pătrundă înăun­
tru. Apoi fundul se răsucea spre el şi începea să-şi piardă
forma, ca şi când s-ar fi despicat. Cu fiecare mişcare, cor­

26
pul părea că se rupe definitiv, ca sfâşiat. Martinez fierbea
de furie pentru că alte mâini pipăiau acest corp. Stătea în
capul oaselor, căutând sânii Mathildei şi, dacă dădea de o
mână străină sau de o gură care îi lingea, îi căuta abdome­
nul, confundând-o cu aceeaşi imagine care-1 bântuia în visele
lui de opioman, apoi aluneca peste trupul ei, între picioa­
rele desfăcute, ca s-o sărute.
Deşi mâinile bărbaţilor îi cutreierau corpul, dezmier-
dând-o îndelung şi extrem de atent, Mathilde rareori avea
orgasm, pentru că plăcerea ei cea mai mare era să ofere plă­
cere. îşi dădea seama de asta abia după ce bărbaţii plecau,
îşi revenea din reveria opiului cu dorinţa nepotolită.
Se relaxa pilindu-şi unghiile, dându-le cu lac, concepând
toalete rafinate pentru ocazii viitoare, periindu-şi buclele
blonde. Lungită la soare, îşi decolora părul pubian cu pero-
xid, ca să se asorteze.
în intimitate, amintirile mâinilor care-i cutreieraseră cor­
pul o bântuiau. Acum simţea o mână la subsuoară, cobo­
rând către talie. Şi-l amintea pe Martinez, felul lui de a-i
deschide sexul ca pe un boboc, gâdilatul limbii lui agile, care
parcurgea distanţa de la părul pubian la fese, sfârşind în gro­
piţa de lângă noadă. Cât îi mai plăcea lui acea gropiţă, care
îi făcea degetele şi limba să alunece sinuos şi să dispară
între cele două moviliţe de carne.
Gândindu-se la Martinez, Mathilde simţea cum se
umple de pasiune. Abia aştepta să se întoarcă. îşi admira
picioarele. De la atâta stat în casă, căpătaseră o paloare sedu­
cătoare, ca pielea albă ca varul a chinezoaicelor, o paloare
morbidă, de plantă de seră, atât de dragă bărbaţilor şi în spe­
cial peruanilor creoli. îşi examina abdomenul, fără cusur,
fără nici o cută în plus, iar părul pubian îi strălucea în
soare roşu-auriu.
— Oare mă găseşte atrăgătoare ? se întreba. S-a ridicat
şi s-a îndreptat spre fereastră cu o oglindă mare. A aşezat-o
pe podea, rezemată de un scaun. Apoi s-a aşezat pe un
covor în faţa oglinzii şi şi-a desfăcut încet picioarele.

27
Priveliştea era mesmerizantă. Pielea perfectă, vulva tranda­
firie şi plină. O asemuia cu frunza arborelui de cauciuc din
care ţâşneşte laptele ascuns când o freci cu degetul, sevă par­
fumată, secretată asemenea zemurilor scoicii. Era Venus
născută din spuma mării, păstrând încă poţiunea secretă de
miere sărată, pe care numai mângâierile o puteau stoarce
din adâncurile trupului ei.
Mathilde se întreba dacă n-ar putea să stoarcă şi singu­
ră câteva picături din miezul misterios. Cu două degete şi-a
deschis buzele vulvei şi a început să le mângâie uşor, cu
delicateţea unei feline. Freca în sus şi în jos, la fel cum
făcea Martinez cu degetele lui negricioase şi energice. îşi
amintea atingerea degetelor lui pe pielea ei, contrastul
coloristic atât de puternic, duritatea lor, care ameninţa mai
degrabă să-i rănească pielea decât să-i ofere plăcere. însă cât
de delicat o atingea, se gândea ea, cum îi prindea vulva
între degete ca şi când ar fi fost de catifea. Acum şi ea o prin­
dea la fel, între degetul mare şi arătător. Cu cealaltă mână
continua să se mângâie. Simţea că se topeşte la fel cum se
topea sub degetele lui Martinez. Apăruse, nu se ştie de unde,
un lichid sărat care-i acoperise aripile sexului şi-i strălucea
acum între picioare.
Apoi Mathilde a vrut să ştie cum arăta când Martinez îi
spunea să se întoarcă. S-a răsucit pe partea stângă şi şi-a
întors fundul către oglindă. Acum îşi vedea sexul dintr-un
alt unghi. Se mişca la fel cum o făcea pentru Martinez. îşi
vedea propria mână deasupra rotunjimilor fundului, pe care
începuse să-l mângâie. Cealaltă mână îi era între picioare
şi se vedea în oglindă de la spate. Cu mâna asta îşi mângâ­
ia sexul de sus în jos. Apoi şi-a băgat arătătorul în vagin şi
a început să frece. Era cuprinsă de dorinţa de a fi poseda­
tă din ambele părţi, aşa că şi-a băgat celălalt arătător în fund.
Când se mişca înainte, îşi simţea degetul penetrând-o din
faţă, iar când se unduia înapoi, simţea celălalt deget, la fel
cum uneori îi simţea pe Martinez şi pe prietenul lui dez-
mierdând-o amândoi în acelaşi timp. Pe măsură ce se apro­

28
pia de orgasm, se excita din ce în ce mai tare, iar mişcări-
le-i deveneau spasmodice, de parcă încerca să scuture din
pomul cunoaşterii ultimul fruct interzis, într-un orgasm săl­
batic care a zguduit-o în timp ce-şi urmărea în oglindă mâi­
nile mişcându-se frenetic, mierea lucind umed, sexul şi
fundul mustind între picioare.
D upă ce şi-a urmărit mişcările în oglindă, a înţeles
povestea pe care i-o spusese un marinar - cum marinarii
de pe nava lui îşi făcuseră o femeie din cauciuc ca să le trea­
că mai uşor timpul şi să-şi astâmpere dorinţele în timpul
voiaj elor de şase-şapte luni pe mare. Femeia fusese desă­
vârşit făcută şi le dădea o iluzie perfectă. Marinarii o iubeau.
O luau cu ei în pat. Era astfel făcută încât fiecare orificiu
să-i satisfacă. Avea acea calitate pe care un indian bătrân i-o
atribuise consoartei lui: imediat după nuntă, femeia luase
la rând toţi bărbaţii din hacienda. Stăpânul haciendei l-a che­
mat pe indian să-i vorbească despre comportamentul scan­
dalos al nevestei şi să-l sfătuiască s-o ţină mai din scurt.
Indianul a dat din cap neîncrezător şi i-a răspuns:
— N u văd de ce-ar trebui să-mi bat prea mult capul.
Nevastă-mea nu-i de ceară, aşa că n-o să se topească.
A şa era şi cu femeia de cauciuc. Bărbaţilor le părea
neobosită şi supusă - o companie cu adevărat fantastică.
N u era loc de gelozii, conflicte sau posesivitate. Femeia de
cauciuc era foarte iubită. Dar deşi era inocentă, nesperat de
flexibilă, tăcută şi fidelă fiecăruia, le-a dat tuturor sifilis.
Mathilde râdea când îşi aducea aminte de tânărul marinar
peruan care-i spusese povestea, de cum îi descrisese că o sim­
ţea sub el ca pe o saltea cu aer, care uneori îl arunca de pe
ea. Mathilde se simţea exact ca femeia de cauciuc atunci când
lua opiu. Ce deliciu în abandonul total! Singura ei ocupa­
ţie era să numere banii pe care prietenii i-i lăsau la plecare.
Unul dintre ei, Antonio, nu părea mulţumit de luxul
camerei ei. De fiecare dată o implora să vină la el. Era un
vânător de zestre şi părea genul de bărbat care ştie cum să
convingă femeile să muncească pentru a-1 întreţine. Avea

29
eleganţa necesară pentru a le face să fie mândre de el, aerul
unui om de lume spilcuit şi o gentileţe care se putea trans­
forma rapid în violenţă când era cazul. Iar privirea lui era
cea a unei pisici care adoră să fie alintată, dar nu iubeşte pe
nimeni, nesimţindu-se datoare să răspundă dorinţelor pe
care le trezeşte în ceilalţi.
Avea o amantă cu care se potrivea perfect, la fel de ener­
gică şi de forţoasă ca şi el, capabilă să se plece fără a-şi
pierde verticalitatea; o parteneră care-şi purta feminitatea
cu mândrie şi nu cerşea mila bărbaţilor; o femeie adevă­
rată, care ştia că o luptă crâncenă e un excelent stimulent
(mila nu face decât să dilueze pofta de viaţă) şi că adevăra­
tele împăcări vin după înfruntări tensionate. Ştia că, atunci
când nu stătea cu ea, Antonio era în budoarul franţuzoai­
cei tratându-se cu opiu, dar prefera să-l ştie acolo decât să
nu ştie de unde să-l ia.
Astăzi tocmai îşi terminase de periat mustaţa şi, satisfă­
cut, se pregătea pentru un festin cu opiu. Ca să-şi îmbu­
neze amanta, a început s-o ciupească şi să-i mângâie fesele.
Era o femeie cu înfăţişare neobişnuită, căreia îi curgea prin
vine sânge african. Sânii ei erau mai mari decât ai oricărei
femei pe care o văzuse vreodată, aproape paraleli cu linia
umerilor, enormi şi perfect rotunzi. Sânii ei îl fascinaseră
de cum o văzuse. Umflaţi provocator, până aproape de gură
şi bombaţi, trezeau în el o reacţie frustă. Era ca şi cum
sexul lui avea o legătură secretă cu aceşti sâni şi, de cum îi
zărise în bordelul în care se întâlniseră, i se ridicase provo­
cator.
De fiecare dată când intra în bordel scenariul se repeta.
Până la urmă a scos-o pe femeie din casa de toleranţă şi şi-a
făcut-o amantă. La început nu putea face dragoste decât cu
sânii ei. îl urmăreau, îl obsedau. Când îi băga penisul în gură,
păreau că se împing flămânzi spre el, aşa că îşi odihnea
sexul între ei, strângându-i în mâini. Sfârcurile erau mari şi
se întăreau ca nişte sâmburi în gura lui.

30
 înfierbântată de mângâieri, femeia rămânea cu partea de
jos a corpului complet neatinsă. Picioarele îi tremurau,
implorând o satisfacţie violentă, sexul i se căsca, însă el
rămânea complet insensibil. îşi umplea gura cu sânii ei sau
îşi odihnea sexul între cei doi uriaşi; îi plăcea să-i vadă stro­
piţi cu spermă. Ea se zvârcolea chinuită, picioarele şi sexul
zbătându-i-se la fiecare atingere, unduindu-se în aer ase­
menea ierburilor, iar în final îşi folosea propriile mâini şi
se masturba.
în această dimineaţă, înainte de a pleca, bărbatul şi-a
reluat mângâierile. A muşcat-o de sâni. Ea şi-a oferit sexul,
dar el l-a refuzat. A pus-o să îngenuncheze în faţa lui şi să-i
ia penisul în gură. Şi-a frecat sânii de el. Uneori aşa putea
să aibă orgasm. Apoi el a plecat şi s-a îndreptat relaxat spre
casa Mathildei. A găsit uşa întredeschisă. A intrat cu paşi
de pisică, fără să facă nici un zgomot. A găsit-o pe Mathilde
pe covor, privindu-se în oglindă. Stătea în patru labe şi îşi
studia sexul.
I-a spus:
— N u te mişca, Mathilde. îmi place cum arăţi aşa.
S-a ghemuit deasupra ei ca o pisică uriaşă şi a străpuns-o
cu penisul. Mathilde a avut parte de tot ceea ce îi fusese
refuzat amantei lui. Greutatea bărbatului a făcut-o să se pră­
buşească până la urmă pe covor. El i-a ridicat fundul cu mâi­
nile şi s-a scufundat în ea iar şi iar. Penisul parcă-i era din
fier încins. Era lung şi subţire, iar el şi-l mişca în toate
direcţiile şi o pătrundea cu o agilitate pe care n-o mai întâl­
nise. A început să se mişte din ce în ce mai repede şi i-a spus
răguşit:
— Acum, acum ! Dă-ţi drumul acum aşa cum n-ai mai
făcut-o niciodată!
La aceste vorbe, ea s-a împins în el cu furie, iar orgas­
mul i-a străpuns pe amândoi, ca loviţi de fulger.
Ceilalţi i-au găsit încolăciţi pe covor. Au râs când au
văzut oglinda care fusese martora îmbrăţişării lor. Au înce­
put să-şi pregătească pipele de opiu. Mathilde era vlăguită.

31
Martinez s-a întors la visul lui cu femeia dezarticulată, cu
sexul căscat. Antonio avea în continuare erecţie şi a rugat-o
pe Mathilde să se aşeze peste el, ceea ce ea a şi făcut.
După ce s-a terminat festinul cu opiu şi toţi ceilalţi, mai
puţin Antonio, plecaseră, acesta a rugat-o din nou pe
Mathilde să-l însoţească în ascunzătoare. Pântecele ei era
încă înfierbântat de cât i-1 frământase şi i-1 răscolise, aşa că
a acceptat, pentru că voia să fie cu el şi s-o cuprindă din nou.
Mergeau în tăcere pe străduţele cartierului chinezesc.
Femei de pe tot mapamondul le zâmbeau de la ferestre sau
din prag, invitându-i să intre. Unele camere dădeau direct
în stradă. Paturile erau mascate de o simplă perdea. Puteai
să vezi cupluri îmbrăţişate. Erau femei siriene îmbrăcate în
costume tradiţionale, arăboaice cu trupul pe jumătate gol
acoperit de bijuterii, japoneze şi chinezoaice care le făceau
semne cu subînţeles, africance masive, aşezate în cerc, spo-
rovăind vesel. Una dintre case era plină de târfe franţu­
zoaice, îmbrăcate în furouri scurte, roz, care tricotau sau
brodau de parcă erau la ele acasă. întotdeauna strigau după
trecători şi-i îmbiau, promiţându-le trataţii speciale.
Casele erau mici, prost luminate, prăfuite, pline de fum
să-l tai cu cuţitul, de voci răguşite, de zarvă de beţivi sau
de zgomotele celor care făceau dragoste. Chinezii îm po­
dobiseră locul şi-l făcuseră şi mai straniu, cu paravane şi
perdele, lampioane, esenţe arse şi statuete din aur reprezen-
tându-1 pe Buddha. Cartierul era un labirint de mărgele, flori
de hârtie, perdele de mătase şi covoare, cu femei la fel de
diferite ca ornamentele şi culorile, care-i invitau pe bărbaţi
să intre şi să se culce cu ele.
în acest cartier avea Antonio o cameră. A condus-o pe
Mathilde pe scările prăfuite, a deschis o uşă care abia se mai
ţinea în ţâţâni şi a împins-o înăuntru. în cameră nu exista
nici un fel de mobilier. Pe podea era o carpetă chinezească
unde zăcea un bărbat în zdrenţe, numai piele şi os, cu o
înfăţişare atât de morbidă încât Mathilde a făcut câţiva paşi
înapoi.

32
 — Hm, aici erai, a zis Antonio vizibil iritat.
— N-am avut unde să mă duc.
— Ştii că nu poţi sta aici. Poliţia e pe urmele tale.
— Da, ştiu.
— Presupun că tu ai fost ăla care a furat cocaina alaltă­
ieri ! Ştiam e u !
-D a.
Omul răspundea pe un ton somnoros, indiferent.
Apoi Mathilde i-a văzut trupul acoperit de zgârieturi şi
răni uşoare. Omul a făcut un efort să se ridice. într-o mână
ţinea o fiolă, iar în cealaltă un stilou şi un briceag.
Mathilde îl privea cu groază.
El a rupt capătul fiolei şi a scuturat cioburile. Apoi, în
loc să introducă o seringă în fiolă, a introdus stiloul şi l-a
umplut cu tot lichidul. Cu briceagul, şi-a crestat mâna, care
şi aşa era acoperită de răni mai vechi sau mai noi, şi în
această tăietură a băgat stiloul şi şi-a injectat cocaina în braţ.
— E prea sărac să-şi cumpere un ac de seringă, a spus
Antonio, iar eu nu i-am dat bani, crezând că în felul ăsta îl
împiedic să fure. Şi uite ce i-a dat prin cap să facă!
Mathilde voia să plece. Dar Antonio n-a lăsat-o. Voia
ca femeia să rămână şi să ia cocaină împreună. Omul zăcea
pe spate cu ochii închişi. Antonio a luat un ac şi i-a făcut
Mathildei o injecţie.
Zăceau pe podea, iar ea se simţea cuprinsă de o amor­
ţeală puternică. Antonio i-a sp u s:
— Te simţi ca şi când ai fi murit, nu ?
Era ca şi cum ar fi inhalat eter. Vocea lui părea că vine
de departe. I-a dat de înţeles că simte cum o ia cu leşin. El
i-a sp u s:
— O să treacă.
Apoi a început coşmarul. Undeva, departe, se contura
silueta omului întins pe carpetă, apoi cea a lui Antonio, foar­
te mare şi neagră. Antonio a luat briceagul, apoi s-a aple­
cat peste Mathilde. I-a simţit penisul înăuntru şi era catifelat
şi plăcut; Mathilde se unduia alene, fără grabă. Antonio şi-a

33
scos penisul. Ea l-a simţit pulsând peste umezeala mătă­
soasă dintre picioare, dar n-o satisfăcuse, aşa că a încercat
să-l reţină. Visul a devenit cu adevărat îngrozitor când
Antonio a luat briceagul cu lama scoasă, s-a aplecat şi a
atins-o cu vârful între picioare, apoi l-a împins uşor înăun­
tru. Mathilde n-a simţit nici o durere şi nici puterea să se
mişte, era hipnotizată de lama cuţitului. Apoi a înţeles cu
groază ce se întâmpla - de fapt, nu era doar un vis urât.
Antonio se uita cum vârful briceagului muşca din intrarea
în vagin. Ea a ţipat. Uşa s-a deschis. Era poliţia care venise
după hoţul de cocaină.
Mathilde a fost salvată din mâinile bărbatului care des­
picase în nenumărate rânduri vaginele târfelor, motiv pen­
tru care nu-şi atingea niciodată amanta acolo. Fusese ferit
de tentaţie numai în prezenţa acesteia, cât timp sânii mira-
culoşi îi distrăgeau atenţia de la sexul ei, făcându-1 să uite
de atracţia morbidă către ceea ce el numea „mica rană a
femeii", pe care îşi dorea cu disperare s-o lărgească.
 Internatul

Aceasta e o poveste despre viaţa în Brazilia acum mulţi

ani, într-un loc departe de oraş, dominat încă de normele
stricte ale catolicismului. Băieţii de familie bună erau tri­
mişi la şcoli conduse de iezuiţi, care perpetuau metodele
severe practicate în Evul Mediu. Băieţii dormeau în paturi
de scândură, se trezeau dimineaţa devreme, mergeau la slujbă
fără să aibă parte de micul dejun, se spovedeau în fiecare
zi şi erau permanent supravegheaţi. Atmosfera era austeră
şi inhibantă. Preoţii mâncau separat şi îşi arogaseră o aură
de sfinţenie. Gesturile şi vorbirea le erau nespus de afectate.
Printre ei era un iezuit foarte negricios, cu sânge indian,
faţă de satir, urechi enorme lipite de cap, ochi pătrunzători,
o gură cu buze căzute care saliva necontenit, păr des şi
miros de animal. Sub roba lungă, maronie, băieţii văzuseră
o umflătură pe care cei mai mici nu şi-o puteau explica, dar
de care cei mari râdeau pe la spate. Această umflătură apă­
rea în mod inexplicabil la orice oră: în timp ce elevii citeau
Don Quijote sau Rabelais şi uneori chiar şi când îi supra­
veghea pe băieţi, în special pe unul dintre ei, singurul blon-
duţ din şcoală, cu ochii şi pielea ca de fată.
Ii plăcea să-l ia deoparte pe acest băiat şi să-i arate cărţi
din colecţia lui personală. Aceste cărţi conţineau reprodu­
ceri după vase de ceramică incaşă, pe care adeseori erau repre­
zentaţi bărbaţi surprinşi într-o atitudine încrâncenată.
Băiatul punea întrebări la care preotul era nevoit să dea răs­
punsuri evazive. Alteori, imaginile erau foarte clare: un

35
membru lung ieşea din vintrele unuia şi-l penetra pe celă­
lalt pe la spate.
în timpul confesiunii, preotul îi chinuia pe băieţi cu între­
bări. Cu cât păreau mai inocenţi, cu atât îi chestiona mai
abitir în întunericul micului confesional. Băieţii îngenun­
cheaţi nu-1 vedeau pe preot, care stătea înăuntru. Vocea lui
joasă venea printr-o mică fereastră cu gratii, întrebând:
— Ai avut vreodată fantezii erotice ? Te-ai gândit vreo­
dată la femei ? Ai încercat să-ţi imaginezi o femeie dezbră­
cată? Ce faci noaptea în pat? Te-ai atins vreodată? Te-ai
mângâiat vreodată ? Ce faci dimineaţa la trezire ? Ai erec­
ţie ? Ai încercat vreodată să te uiţi la ceilalţi băieţi când se
îmbracă ? Sau când fac baie ?
Băieţii care nu ştiau nimic despre toate astea aflau în
curând ce se aştepta de la ei şi ajungeau să fie torturaţi de
toate aceste întrebări. Cei care ştiau se simţeau cuprinşi de
plăcere când îşi mărturiseau cu detalii emoţiile şi visele. Unul
dintre băieţi avea asemenea vise în fiecare noapte. N u ştia
cum arată o femeie, cum e construită. Dar văzuse indieni
cuplându-se cu vicuna*, care semăna cu o căprioară deli­
cată. Aşadar visa că făcea dragoste cu această creatură şi în
fiecare dimineaţă se trezea ca după un vis umed. Preotul cel
bătrân încuraja confesiunile de felul ăsta. Asculta cu o răb­
dare fără margini. Le impunea canoane bizare. Spre exem­
plu, îi poruncise unui băiat care se masturba frecvent să vină
cu el în capelă când nu era nimeni acolo, să-şi înmoaie
penisul în agheasmă şi astfel să se purifice.
Era acolo un băiat foarte nesupus, care arăta ca un prinţ
maur, cu faţa negricioasă, trăsături nobile şi un corp atât de
frumos şi de neted, încât nici un os nu i se ghicea prin piele;
era zvelt şi cizelat ca o statuie. Băiatul era revoltat de regu­
la de a purta cămaşă de noapte. Se obişnuise să doarmă gol,
iar veşmintele îl sufocau, îl îngreunau. Aşa că în fiecare noapte1

1 Vicugnayvicunayanimal din America de Sud, cu lâna foarte fină,

din familia camelidelor, înrudit cu guanaco, lama şi alpacaua.

36
îşi punea cămaşa ca toţi ceilalţi băieţi, iar apoi şi-o scotea
pe furiş pe sub aşternuturi şi până la urmă adormea fără ea.
în fiecare noapte, iezuitul cel bătrân îşi făcea rondul şi-i
supraveghea pe băieţi ca nu cumva să stea câte doi în pat,
să se masturbeze sau să stea de vorbă pe întuneric. Când
ajungea în dreptul patului acestui băiat neascultător, ridica
uşor şi atent pătura şi îi privea corpul descoperit. Dacă
băiatul se trezea, îl lua la rost:
— Am venit să verific dacă iar dormi dezgolit.
Dar dacă băiatul nu se trezea, era satisfăcut să-i pri­
vească îndelung şi stăruitor trupul tânăr şi adormit.
Odată, în timpul orei de anatomie, în timp ce preotul
stătea urcat pe postament, în faţa tablei, iar băiatul cel blond
şi efeminat se uita fix la el, toată lumea a remarcat proemi­
nenţa care i se iţea de sub veşmântul preoţesc.
L-a întrebat pe băiatul cel blond:
— Câte oase are omul ?
Acesta a răspuns sfios:
— Două sute opt.
Atunci vocea altui băiat s-a auzit din spatele clasei:
— Dar părintele Dobo are două sute nouă!
Curând după acest incident, băieţii au fost duşi în excursie
la Grădina Botanică. Zece dintre ei s-au rătăcit. Printre aceş­
tia se afla şi băiatul cel blond şi delicat. S-au trezit în pădure,
departe de profesori şi de restul colegilor. S-au aşezat să se
odihnească şi să decidă ce au de făcut. Au început să mănânce
fructe de pădure. Nimeni nu ştie cum a început totul, dar
după o vreme l-au răsturnat pe băiatul cel blonziu în iarbă,
l-au dezbrăcat, l-au întins pe burtă şi toţi ceilalţi nouă au
început să-l posede brutal, ca pe o prostituată. Cei experi­
mentaţi îi penetrau anusul pentru a-şi satisface dorinţa, pe
când cei mai puţin experimentaţi îşi frecau penisurile între
picioarele băiatului, a cărui piele era la fel de fină ca a unei
femei. Scuipau în palme şi-şi frecau penisurile cu salivă.
Băiatul a ţipat, s-a zbătut, a plâns, dar ei l-au ţinut şi au abu­
zat de trupul lui până când s-au simţit satisfăcuţi.

37
 Inelul

în Peru, există obiceiul ca, atunci când se logodesc, indie­

nii să facă schimb de inele, pe care le-au purtat multă vre­
me înainte. Uneori, aceste inele au forma unui lanţ.
Un indian foarte chipeş s-a îndrăgostit de o peruană de
descendenţă spaniolă, însă familia ei s-a opus violent.
Despre indieni se spunea că sunt leneşi şi degeneraţi şi că
fac copii bolnăvicioşi şi labili, în special când îşi amestecă
sângele cu spaniolii.
In ciuda acestor obstacole, cei doi tineri şi-au celebrat
logodna într-un cerc restrâns de prieteni. Tatăl fetei a apă­
rut în mijlocul petrecerii şi a ameninţat că, dacă îl mai
prinde vreodată pe indian purtând inelul-lanţ pe care i-1
dăduse fata, i-1 va smulge de pe deget cu carne cu tot sau
chiar îi va tăia degetul. Petrecerea s-a spart după acest
incident. Toată lumea a plecat acasă, iar cei doi tineri s-au
despărţit, promiţându-şi să se întâlnească în secret.
D upă multe greutăţi, s-au întâlnit într-o seară şi au
început să se sărute aprins, cuprinşi de patimă. Femeia tre­
mura sub sărutările lui. Era gata să i se ofere, pentru că
furia tatălui ei creştea mereu, iar ea simţea că acelea puteau
fi ultimele lor clipe împreună. însă indianul era hotărât să
se însoare cu ea şi să n-o posede în secret. Atunci fata a
observat că el nu purta inelul pe deget. I-a aruncat o pri­
vire întrebătoare. El i-a şoptit la ureche:
— îl port, dar nu la vedere. îl port într-un loc unde
nimeni nu poate să-l vadă, dar ştiu că mă va împiedica să

38
te posed pe tine sau pe oricare altă femeie până când nu ne
vom căsători.
— N u înţeleg, a spus femeia. Unde e inelul ?
Atunci el i-a luat mâna şi i-a ghidat-o către un anumit
loc dintre picioare. Degetele femeii i-au atins penisul, apoi
el i-a condus mâna până la inelul de la bază. La atingerea
ei, penisul s-a întărit, iar bărbatul a ţipat, pentru că inelul
îl strângea, dându-i dureri îngrozitoare.
Femeia aproape c-a leşinat de groază. Era ca şi când el
ar fi vrut să-şi omoare şi să-şi mutileze dorinţa. Dar, în ace­
laşi timp, gândul la penisul lui încercuit de inel o umplea
de pasiune, iar corpul îi luase foc, palpitând de tot felul de
fantezii erotice. Continua să-l sărute, iar el o implora să
înceteze, pentru că sărutările ei îi înteţeau durerile.
Câteva zile mai târziu, indianul intrase în agonie, însă
nu putea să-şi scoată inelul. A trebuit să cheme doctorul şi
inelul a fost înlăturat.
Femeia a venit la el şi i-a propus să fugă împreună. El a
acceptat. S-au urcat pe cai şi au mers o noapte întreagă că­
tre un oraş din apropiere. Acolo el a ascuns-o într-o cameră
şi a plecat să caute de lucru la o hacienda. Ea n-a părăsit
camera până când tatăl ei n-a obosit căutând-o. Paznicul
de noapte al oraşului era singurul care ştia de prezenţa ei.
Paznicul era tânăr şi i-a ajutat, ascunzând-o. De la fereas­
tră, femeia îl vedea cum se plimbă încolo şi-ncoace, flutu­
rând cheile caselor şi strigând:
— Sunteţi în siguranţă-n noaptea asta şi totul e bine-n
o raş!
Când cineva venea târziu, bătea din palme şi-l chema pe
paznic. El le deschidea poarta. Când indianul era la muncă,
paznicul şi femeia stăteau de vorbă inocent.
El i-a povestit despre o crimă care avusese loc de curând
în oraş: indienii care părăseau muntele, care îşi abandonau
munca la hacienda şi coborau în junglă, ajungeau sălbatici
şi animalici. Trăsăturile fine ale chipului şi contururile
nobile se transformau şi căpătau duritatea bestiilor.

39
 O astfel de transformare tocmai se petrecuse cu india­
nul care fusese cel mai chipeş bărbat din sat, amabil, tăcut,
cu un umor straniu şi o senzualitate reţinută. Coborâse în
junglă şi câştigase bine din vânătoare. Acum se întorsese,
îi era dor de casă. Era sărac şi bântuia de colo-colo fără nici
un adăpost. Nu-1 recunoştea nimeni şi nimeni nu-şi mai
amintea de el.
Apoi prinsese o fetiţă pe drum şi-i spintecase organele
sexuale cu un cuţit de jupuit animale. N -o violase, dar
luase cuţitul, i-1 înfipsese în sex şi o făcuse terci. Tot satul
era în fierbere. N u se puteau hotărî cum să-l pedepsească,
într-un final, au decis să recurgă la o veche practică indiană.
Aveau să-i caşte rănile şi să toarne înăuntru un amestec de
ceară şi un acid puternic, ştiut de indieni, pentru ca dure­
rile să-i fie de două ori mai mari. Apoi urma să fie biciuit
până-şi dădea sufletul.
în timp ce paznicul îi spunea femeii povestea, iubitul ei
tocmai se întorcea de la muncă. O văzuse cum se uita la paz­
nic, rezemată de pervaz. A alergat pe scări până-n cameră
şi a apărut, cu ochii scăpărându-i de furie şi gelozie şi cu
părul negru căzut pe faţă. A început s-o blesteme şi s-o tor­
tureze cu întrebări şi suspiciuni.
De la incidentul cu inelul, penisul îi rămăsese sensibil.
Avea dureri când făcea dragoste, aşa că nu putea să deguste
actul aşa cum ar fi vrut. Penisul i se umfla şi îl durea zile
întregi. îi era mereu teamă că nu-şi satisface amanta şi că
ea ar putea iubi pe altul. Când l-a văzut pe paznicul cel înalt
vorbind cu ea, a fost sigur că cei doi aveau o aventură pe
la spatele lui. Voia s-o rănească, voia ca ea să sufere cu tru­
pul pentru durerile lui. A obligat-o să vină cu el în piv­
niţa unde se păstrau vinurile în cuve, sub tavanul cu bârne.
Bărbatul a legat o funie de una dintre bârne. Femeia a
crezut că voia s-o bată. N u înţelegea de ce era nevoie de
un scripete. Apoi el a legat-o de mâini şi a început să tragă
de sfoară, aşa încât tot corpul ei atârna în aer şi întreaga gre-

40
utate îi apăsa încheieturile, ceea ce făcea durerea insupor­
tabilă.
Ea plângea şi jura că-i fusese fidelă, dar el înnebunise.
S-a trezit abia când femeia a leşinat, după ce trăsese din nou
de funie. A coborât-o şi a început s-o mângâie şi s-o alinte.
Ea a deschis ochii şi i-a zâmbit.
Era copleşit de dorinţă şi s-a aruncat asupra ei. Se gân­
dea c-o să-l respingă sau că, după atâtea chinuri, va fi
furioasă. Dar ea n-a opus nici un fel de rezistenţă. Conti­
nua să-i zâmbească. Iar când i-a atins sexul, şi-a dat seama
că era umed. A posedat-o cu patimă, iar ea i-a răspuns cu
aceeaşi exaltare. A fost cea mai fierbinte noapte pe care au
petrecut-o împreună, întinşi pe podeaua rece a pivniţei, în
întuneric.
 Mallorca

îmi petreceam vara la Mallorca, în Deya, aproape de

mănăstirea unde stătuseră George Sand şi Chopin. Dimi­
neaţa devreme, ne urcam pe măgăruşi şi o apucam pe dru­
mul greu, accidentat, care ducea către mare, coborând
muntele. N e lua o oră de mers lejer, pe potecile de pământ
roşu, printre stânci şi bolovani instabili, printre măslinii
argintii, până jos, în satele pescăreşti de colibe ridicate la
adăpostul versanţilor.
In fiecare zi mă duceam în locul unde marea forma un
golf mic, rotund şi atât de limpede, încât dacă înotai până la
fund, vedeai recifuri de corali şi tot felul de plante stranii.
O bizară istorie a locului mi-a fost spusă de pescari.
Femeile din Mallorca erau complet inabordabile, puritane
şi foarte religioase. Atunci când înotau, purtau nişte costu­
me cu fuste lungi şi ciorapi negri de modă veche. Cele mai
multe nu dădeau doi bani pe înot şi-l lăsau în seama euro-
pencelor neruşinate care-şi petreceau verile acolo. Pescarii
nu agreau nici costumele de baie moderne şi nici compor­
tamentul obscen al europenilor. îi vedeau ca pe nişte nu­
dişti care pândeau cea mai mică ocazie pentru a se despuia
şi a se tolăni la soare, ca păgânii. N u le plăceau nici petre­
cerile americanilor care se lăsau cu îmbăieri nocturne.
Acum ceva vreme, într-o seară, fiica de optsprezece ani
a unui pescar se plimba pe malul mării, sărind de pe o
stâncă pe alta, într-o rochie albă, lipită de corp. în timp ce
se plimba, visând şi urmărind jocul lunii cu valurile şi undele
mângâindu-i tălpile, a ajuns la un golfuleţ retras, unde a

42
zărit pe cineva înotând. îi vedea numai capul ieşind la
suprafaţă şi, din când în când, câte un braţ. înotătorul era
destul de departe. Apoi a auzit o voce îmbietoare strigând-o:
— Vino să înoţi! E minunat!
îi vorbise în spaniolă, cu un accent străin.
— Hei, M aria! a strigat-o din nou, ca cineva care o
cunoştea.
Probabil că era una dintre americancele care înotau pe
acolo în timpul zilei.
Fata a întrebat:
— Cine eşti ?
— Sunt Evelyn, i-a răspuns vocea, vino să înoţi cu mine!
Suna foarte tentant. Maria putea să-şi scoată rochia albă
şi să rămână numai într-un furou scurt, la fel de alb. Se uita
în toate părţile. N u vedea pe nimeni. Marea era liniştită şi
scânteia sub razele lunii. Era prima oară când înţelegea plă­
cerea europenilor de a se scălda noaptea. Şi-a scos rochia.
Avea părul lung şi negru, faţa palidă, ochii verzi, alunecoşi,
mai verzi decât marea. Avea forme frumoase, sâni rotunzi,
picioare lungi, un corp graţios. înota mai bine decât oricare
altă femeie de pe insulă. A intrat în apă şi a început să înoate
cu mişcări ample şi leneşe către Evelyn.
Evelyn înota pe sub apă, venea spre ea şi-o prindea de
picioare. Se hârjoneau. Din cauza semiîntunericului şi a cas­
chetei de baie, Maria nu-i vedea bine faţa. Americancele
aveau voci băieţeşti.
Evelyn se lupta cu Maria, o îmbrăţişa pe sub apă. Sco­
teau capul să ia aer, râdeau, înotau fără griji, se luau la
întrecere, apoi se aşteptau una pe alta. Furoul Măriei plu­
tea în jurul umerilor şi o incomoda. Până la urmă, i-a alu­
necat de tot şi a rămas goală. Evelyn înota pe sub apă şi o
atingea în joacă, împingând-o şi scufundându-se ba pe sub,
ba printre picioarele ei.
Evelyn îşi desfăcea picioarele pentru ca prietena ei să poată
trece printre ele şi să reapară apoi în cealaltă parte. Făcea
pluta şi îşi lăsa prietena să înoate pe sub spatele ei arcuit.

43
 Maria a văzut că şi cealaltă femeie era goală. Apoi, din-
tr-odată, a simţit cum Evelyn o îmbrăţişează pe la spate, aco-
perindu-i corpul cu al ei. Apa era călduţă, ca o pernă imensă,
şi atât de sărată, încât le ţinea la suprafaţă, ajutându-le să
înoate şi să facă pluta fără efort.
— Eşti frumoasă, Maria, a spus vocea aceea tulbură­
toare, iar Evelyn i-a înconjurat corpul cu mâinile. Maria voia
să plutească mai departe, dar căldura apei şi prezenţa insis­
tentă a corpului prietenei sale parcă o reţineau. Se lăsa îmbră­
ţişată. N u simţea sânii prietenei sale, dar ştia că americancele
pe care le văzuse ea nu prea aveau sâni. Maria se simţea vlă­
guită şi voia să închidă ochii.
Brusc, a simţit între picioare nu mâna prietenei ei, ci ceva
atât de surprinzător şi de şocant încât a ţipat. N u era
Evelyn, ci un tânăr, fratele mai mic al lui Evelyn, care îşi
strecurase penisul erect între picioarele ei. A ţipat, dar
nimeni n-a auzit-o, iar ţipătul ei era mai degrabă o reacţie
învăţată, pe care ştia că trebuie s-o aibă. în realitate, îmbră­
ţişarea lui îi părea la fel de liniştitoare, de caldă şi de mân­
gâietoare ca apa. Marea, penisul şi mâinile acelea conspirau
pentru a-i înfiora trupul. încerca să înoate şi să se elibe­
reze. Dar băiatul înota pe sub corpul ei, o mângâia, o apuca
de picioare şi se urca din nou pe ea, pe la spate.
Se luptau în apă, dar fiecare mişcare îi trezea şi mai tare
simţurile şi o făcea şi mai conştientă de corpul lui, care-i
ţinea piept, de mâinile lui pe trupul ei. Valurile îi făceau
sânii să tresalte într-o parte şi-n alta ca nişte nuferi grei, plu­
titori. El îi săruta. Cum se agita mereu, nu putea s-o pene­
treze de-a dreptul, dar penisul lui o atingea iar şi iar în cea
mai sensibilă zonă a sexului ei, în timp ce Maria îşi pierdea
puterile. A înotat spre mal, iar el a urmat-o. Au căzut pe
nisip. Valurile îi loveau pe când ei zăceau goi, gâfâind. Apoi
băiatul a posedat-o şi valurile mării i-au scăldat, spălând şi
sângele virginal.
începând din acea noapte, s-au întâlnit mereu, la
aceeaşi oră. O avea acolo, în apă, în timp ce se legănau şi

44
pluteau. Mişcările unduitoare cu care se îmbiau unul pe
altul se confundau cu onduleurile valurilor. Au găsit o mică
peşteră săpată într-o stâncă şi acolo se lungeau mângâiaţi
de valuri, încă tremurând de plăcere.
Când coboram noaptea pe plajă, de multe ori aveam
impresia că-i văd înotând împreună şi făcând dragoste.
 Artişti si modele
> 5

într-o dimineaţă am fost chemată la atelierul unui sculp­

tor din Greenwich Village, care tocmai se apucase de o sta­
tuetă. Numele lui era Miliard. Obţinuse deja versiunea brută
a siluetei pe care o căuta şi acum se afla în stadiul în care
avea nevoie de un model.
Silueta era pusă în evidenţă de o rochie mulată, aşa că
trupul se ghicea din fiecare tăietură sau cută. Sculptorul mi-a
cerut să mă dezbrac complet, pentru că nu putea lucra alt­
fel. Părea atât de absorbit de statuetă şi mă privea atât de
absent, încât am reuşit să mă dezbrac şi să-i pozez fără nici
un sentiment de jenă. Deşi eram pudică la vremea respec­
tivă, m-a făcut să mă simt de parcă trupul meu era totuna
cu faţa mea, de parcă eram una cu statueta.
în timp ce lucra, Miliard îmi povestea despre viaţa lui
din trecut în Montparnasse, iar timpul trecea cu repezi­
ciune. Mă întrebam dacă nu cumva, prin povestirile sale,
încerca să-mi stârnească imaginaţia, însă nu dădea nici un
semn că l-aş putea interesa. îi plăcea să recreeze atmo­
sfera din Montparnasse doar de dragul povestirii în sine.
Iată una dintre poveştile pe care mi le-a spus:

— Soţia unuia dintre pictorii moderni era nimfomană.

Cred că avea tuberculoză. Avea faţa albă ca varul şi ochii
negri, arzători, înfundaţi în orbite, cu pleoapele fardate cu
verde. Avea o siluetă voluptuoasă, pe care şi-o drapa foarte
şiret în satin negru. Talia-i era subţire, în comparaţie cu res­
tul trupului. în jurul taliei purta o centură grecească, din

46
argint masiv, lată de aproape douăzeci de centimetri, bătută
cu pietre preţioase. Centura era fascinantă. Parcă era cen­
tura unei sclave. S-ar fi putut spune că prinsă în superba
chingă chiar era o sclavă - sclava propriei pofte de sex.
Părea suficient ca cineva să înşface şi să desfacă centura, pen­
tru ca femeia să-i cadă în braţe. Semăna foarte mult cu cen­
tura de castitate expusă la Musee Cluny, despre care se
spunea că fusese folosită de cruciaţi pentru a-şi încuia
soţiile atunci când plecau la război: o centură de argint
foarte lată, cu o prelungire care acoperea sexul. Cineva mi-a
spus o poveste delicioasă despre un cruciat care şi-a sigilat
nevasta cu o centură de castitate şi a dat cheia celui mai bun
prieten, în caz că el moare. Abia făcuse câţiva kilometri
călare, când şi-a văzut prietenul călărind furios după el şi
strigându-i: „Mi-ai dat altă cheie!“
Astea erau sentimentele pe care centura Louisei le inspira
tuturor. Când o vedeam că intră în cafenea, cercetându-ne
cu ochi flămânzi şi aşteptând un răspuns sau o invitaţie să
se aşeze, ştiam că ieşise la vânătoare. Soţul ei nu putea
rămâne orb la toate astea. Era un individ demn de milă, care
o căuta peste tot şi pe care prietenii îl trimiteau dintr-o
cafenea în alta, prin tot felul de locuri unde şi-ar fi putut
găsi nevasta, timp în care ea reuşea să se strecoare în câte
o cameră de hotel cu vreun amant. A poi, toată lumea
încerca să-i spună pe unde o căutase bărbatul ei. în final,
de disperare, omul a început să-şi implore prietenii să se
culce cu ea, ca măcar să nu încapă pe mâna unor străini.
îi era frică de străini, în special de sud-americani, de
negri şi de cubanezi. Auzise de performanţele lor sexuale
ieşite din comun şi credea că, dacă nevastă-sa ar fi avut de-a
face cu vreunul, nu s-ar mai fi întors niciodată la el. în orice
caz, după ce s-a culcat cu toţi prietenii lui, până la urmă
Louise a dat peste un astfel de străin.
Era vorba de un cubanez, un mulatru fantastic, extra­
ordinar de bine făcut, cu păr lung şi drept ca al unui hin­
dus şi trăsături de o rară nobleţe. Până în momentul în care

47
nu găsea femeia pe care şi-o dorea, îl vedeai la orice oră la
Dome. Apoi dispărea cu ea o zi sau două, se încuiau într-o
cameră de hotel şi nu ieşeau decât după ce amândoi ajun­
geau la saturaţie. Credea cu tărie că putea oferi unei femei
un asemenea festin sexual încât, la sfârşit, nici unul să nu-şi
dorească să se mai vadă vreodată. Numai după ce episodul
se încheia putea fi văzut din nou, conversând elegant la cafe­
nea. Pe deasupra, mai era şi un pictor muralist remarcabil.
Când s-a întâlnit cu Louise, au plecat imediat împre­
ună. Antonio era complet fascinat de albeţea pielii ei, de
rotunjimea sânilor, de talia ei zveltă, de părul ei lung, drept
şi blond. Iar ea era fascinată de capul şi de corpul lui
puternic, de lejeritatea şi de lentoarea m işcărilor lui.
A ntonio râdea din orice. îţi dădea sentimentul că lumea
înceta să existe, că nu rămânea decât acest festin al simţu­
rilor, că nu avea să mai fie un mâine şi nici alţi oameni cu
care să te întâlneşti - că nu existau decât această cameră,
această după-amiază, acest pat.
în timp ce Louise stătea lângă patul mare, de fier, el i-a
spus:
— Nu-ţi scoate centura!
Şi a început prin a-i sfâşia rochia fără grabă. Calm şi fără
efort, a rupt-o în fâşii, ca şi când ar fi fost de hârtie. Louise
tremura sub mâinile lui puternice. în afară de centura grea,
de argint, nu mai purta nimic. El i-a răsfirat părul pe umeri.
Abia mai apoi a întins-o pe spate, în pat, şi a început s-o
sărute pătimaş şi să-i mângâie sânii. Ea simţea greutatea dure­
roasă a centurii de argint şi a mâinilor lui care îi muşcau din
carnea dezgolită. Foamea ei de sex creştea nebuneşte, i se
urca la cap şi o orbea. Era atât de cumplită încât nu mai
putea să rabde. N u mai putea nici măcar să-l aştepte să se
dezbrace. Dar Antonio îi ignora gesturile nerăbdătoare. N u
numai că o săruta mereu, ca şi cum i-ar fi sorbit gura,
limba şi respiraţia în gura lui întunecată şi enormă, dar mâi­
nile lui o torturau, i se înfigeau adânc în carne şi-i lăsau urme
dureroase pe tot corpul. Era udă şi tremura, îşi deschidea

48
picioarele şi încerca să se urce peste el. A vrut să-i desfacă
pantalonii.
— Avem timp, i-a spus el, avem timp destul. Vom sta în
camera asta zile întregi. E timp destul.
Apoi s-a întors şi s-a dezbrăcat. Avea un corp brun-au-
riu şi un penis la fel de catifelat ca restul trupului, mare şi
ferm ca un baston de lemn lustruit. Ea s-a aplecat peste el
şi l-a luat în gură. Degetele lui îi explorau anusul şi vagi­
nul, iar limba, gura şi urechile. Ea încerca să-şi astâmpere
pofta frecându-se de piciorul lui, dar el nu o lăsa. O îndoia
ca şi cum ar fi fost de gumă şi o răsucea în toate poziţiile.
Cu mâinile lui puternice apuca orice parte din corpul ei pe
care o râvnea şi o ducea la gură ca pe o bucăţică de mân­
care, fără să-i pese de restul corpului. în felul ăsta i-a luat
fesele în palme, le-a apropiat de gură şi a început să le
sărute şi să le muşte. Ea îl implora:
— Pătrunde-mă, Antonio, pătrunde-mă acum ! N u mai
am răbdare!
Dar el o refuza.
în tot acest timp, pofta din vintrele ei era ca un foc cu vâl-
vătaie. Credea c-o s-o aducă în pragul nebuniei. Antonio
îi sabota orice încercare de a ajunge la orgasm. Dacă doar
îl săruta prea insistent, se desprindea de ea. Când mergea,
centura masivă zornăia la fel ca lanţul unei sclave. Acum
chiar era sclava acestui mulatru masiv. O conducea ca un
rege. Plăcerea ei era subordonată plăcerii lui. Ea şi-a dat
seama că nu se putea pune cu forţa şi cu voinţa acestui băr­
bat. El cerea supunere. Epuizarea i-a gonit dorinţa din trup.
încordarea a părăsit-o. Devenise moale ca de vată. Sclava
lui, proprietatea lui, un trup sfârşit, maleabil, care gâfâia şi
devenea din ce în ce mai moale sub degetele lui. Mâinile lui
îi cercetau fiecare părticică a corpului, nelăsând nici un col­
ţişor neatins, frământând-o, frământând-o după modelul
fanteziilor sale, aplecând-o ca s-o poată ajunge cu gura şi
cu limba, zgâriind-o cu dinţii lui mari şi strălucitor de albi,
însemnând-o ca pe o posesiune.

49
 Pentru prima oară, foamea pe care o simţise la suprafaţa
pielii ca pe o iritaţie se retrăsese într-o zonă mai adâncă a
trupului ei. Se acumulase în străfunduri până când deve­
nise un miez de foc care aştepta să fie detonat în ritmul ales
de acest bărbat şi la momentul pe care-1 dorea el. Atinge­
rea lui se transforma într-un dans în care trupurile căpătau
forme noi, se transformau şi apoi se regăseau în îmbinări
şi poziţii diferite. Acum erau cuplaţi ca nişte gemeni, în
poziţia linguriţei, cu penisul lui împungându-i fesele, în timp
ce sânii i se unduiau asemenea valurilor sub mâinile lui,
dureros de sensibili, excitaţi şi înfioraţi. El se ghemuise peste
corpul ei, încordat ca un leu, în timp ce ea-şi ridica fesele
ca să ajungă la penisul lui. Când a pătruns-o pentru prima
dată, a umplut-o cum nimeni altcineva n-o mai făcuse,
împlântându-se până-n miezul pântecelui ei.
Mierea curgea din ea. Când bărbatul împingea, penisul
scotea un soi de bolborosit. Pe când se zvârcolea fără
încetare în miere, intrând şi ieşind, penisul lui îi umplea pân­
tecele, golindu-1 de aer, şi-i pătrundea până-n străfundu­
rile trupului, iar în momentul în care ea începea să gâfâie,
îl scotea lucind de sevele pasiunii şi încerca altceva. Se lun­
gea pe spate în pat, cu picioarele desfăcute, penisul sculat,
şi o punea să se aşeze peste el şi să şi-l înfigă până-n plă-
sele, frecându-şi părul pubian de al lui. O ţinea şi o punea
să se mişte în cercuri. Ea cădea peste el şi-şi freca sânii de
pieptul lui, îi căuta gura, apoi se îndrepta din nou şi-şi con­
tinua dansul în jurul penisului. Uneori se ridica puţin, cât
să rămână doar vârful mădularului înăuntru, doar atât cât
să-l poată ţine în ea, şi continua să se mişte uşor, foarte uşor,
atingându-i penisul doar cu buzele sexului, roşii şi umflate,
care-1 apucau ca o gură. Apoi cobora dintr-odată, înghiţea
penisul complet şi, gâfâind de plăcere, se prăbuşea din nou
peste el şi-i căuta gura. Mâinile lui îi strângeau fesele în tot
acest timp, pentru a-i controla mişcările, ca nu cumva să se
grăbească şi să ajungă la orgasm.

50
 A dat-o jos din pat, a pus-o în patru labe pe podea şi
i-a zis:
— M işcă-te!
Ea a început să se târască prin cameră, cu părul lung şi
blond acoperind-o pe jumătate şi centura apăsându-i talia.
Apoi a îngenuncheat şi el în spatele ei, mişcându-şi genun­
chii de fier şi braţele lungi. După ce a avut-o pe la spate,
şi-a strecurat capul sub ea ca să-i poată suge sânii gigantici,
ca şi cum femeia ar fi fost un animal pe care-1 stăpânea cu
gura şi cu mâinile. Amândoi gâfâiau şi se zvârcoleau şi abia
atunci a ridicat-o, a pus-o pe pat şi i-a ridicat picioarele în
jurul umerilor lui. A posedat-o violent şi s-au cutremurat
zdruncinaţi de acelaşi orgasm. Ea s-a înmuiat brusc şi a
izbucnit într-un plâns isteric. Orgasm ul fusese atât de
puternic încât crezuse c-o să înnebunească, un amestec de
ură şi de fericire cum niciodată nu-i fusese dat să trăiască.
El zâmbea. Gâfâind, s-au întins şi au adormit.
în ziua următoare, Miliard mi-a povestit despre artistul
Mafouka, femeia-bărbat din Montparnasse.

Nimeni nu ştia cu siguranţă ce era. Purta haine bărbă­

teşti. Era scundă, uscăţivă, cu pieptul plat. îşi purta părul
drept tuns scurt. Avea o faţă de puştan. Juca biliard ca un
bărbat. Bea ca un bărbat, cu piciorul pe grilajul barului.
Povestea obscenităţi, ca un bărbat. Desenele ei aveau o forţă
pe care nici o lucrare a unei femei n-o avea. Dar numele ei
avea o rezonanţă feminină, mersul ei era feminin şi se spu­
nea că nu are penis. Bărbaţii nu prea ştiau cum să se poarte
cu ea. Uneori o băteau pe umăr cu sentimente fraterne.
Trăia cu două fete într-un atelier. Una dintre ele era
model, iar cealaltă cântăreaţă într-un club de noapte. Dar
nimeni nu ştia ce fel de relaţie era între ele. Cele două fete
păreau să aibă o relaţie de tip soţ şi soţie. Dar Mafouka ?
Niciodată n-au răspuns întrebărilor de acest fel. Montpar-
nasse-ul era mereu dornic să ştie astfel de lucruri, cât mai
în detaliu. Câţiva homosexuali fuseseră atraşi de Mafouka

51
şi îi făcuseră avansuri, dar se treziseră respinşi. Era arţă­
goasă şi de fiecare dată riposta în forţă.
într-o zi eram un pic cam beat şi am trecut pe la Mafouka
pe la atelier. Uşa era deschisă. Când am intrat, am auzit chi­
coteli pe balcon. Era clar că cele două fete făceau dragoste.
Vocile erau suave şi blânde, apoi au devenit violente şi aspre,
după care s-au transformat în gemete şi suspine. Apoi s-a
făcut linişte.
Mafouka a intrat şi m-a prins trăgând cu urechea. I-am
spus:
— Te rog, lasă-mă să le privesc!...
— N u mă deranjează, a spus Mafouka. Vino după mine,
uşor. N -or să se oprească dacă îşi închipuie că sunt doar
eu. Le place să mă uit la ele.
Am urcat scările înguste. Mafouka le-a strigat:
— Eu sunt!
Zgomotele nu s-au întrerupt. Urcam cocoşat, ca nu
cumva să mă vadă. Mafouka a mers către pat. Cele două
fete erau goale. Stăteau una peste alta şi se frecau. Asta le pro­
voca plăcere. Mafouka s-a aplecat peste ele şi le-a mângâiat.
— Vino, Mafouka, întinde-te lângă n o i!
Dar ea le-a părăsit şi am coborât.
— Mafouka, i-am spus, ce eşti tu ? Eşti bărbat sau femeie ?
De ce trăieşti cu fetele astea două ? Dacă eşti bărbat, de ce
nu ai o iubită ? Iar dacă eşti femeie, de ce nu ieşi cu câte un
bărbat, din când în când ?
Mafouka mi-a zâmbit:
— Toată lumea vrea să ştie. Toţi simt că nu sunt băiat.
Femeile o simt. Bărbaţii nu ştiu sigur. Sunt artist.
— Ce vrei să spui, Mafouka ?
— Vreau să spun că sunt, la fel ca mulţi artişti, bisexuală.
— Da, dar bisexualitatea face parte din natura artiştilor.
Pot fi bărbaţi cu apucături de femeie, dar cu un corp atât
de ambiguu ca al tău ...
— Am un corp de hermafrodit.
— Oh, Mafouka, lasă-mă să-ţi privesc corpul!

52
 — N -ai să încerci să faci dragoste cu mine ?
— îţi promit că nu.
Mai întâi şi-a scos cămaşa şi mi-a arătat un tors de băiat.
N u avea sâni, doar sfârcuri, ca ale unui băiat tânăr. Apoi
şi-a scos pantalonii largi. Purta lenjerie de femeie, de culoa­
rea pielii, cu dantelă. Avea picioare şi coapse de femeie. Erau
frumos curbate, pline. Purta ciorapi şi jartiere. I-am spus:
— Lasă-mă să-ţi scot jartierele. Ador jartierele!
Mi-a întins piciorul foarte graţios, cu mişcările unei
balerine, şi i-am coborât uşor jartiera. Ţineam în mână un
picior minunat. M-am uitat în sus la pulpele ei. Perfecte.
Am rulat ciorapul şi am descoperit pielea frumoasă şi fină
a unei femei. Picioarele erau îngrijite, cu pedichiura făcută.
Unghiile erau date cu lac roşu. Eram din ce în ce mai intri­
gat. I-am mângâiat piciorul. Mi-a spus:
— Ai promis că nu vei face dragoste cu mine.
M-am ridicat. Apoi şi-a scos lenjeria. Am văzut că, pe
jumătate ascuns de părul pubian delicat şi cârlionţat ca al
femeilor, avea un mic penis atrofiat, de băieţel. M-a lăsat
să mă uit la ea - sau la el, cum simt că aş putea spune acum.
— De ce ai nume de femeie, Mafouka ? Ai trupul unui
băiat, în afară de forma picioarelor şi a mâinilor.
Atunci Mafouka a râs, de data asta ca o femeie, clinche-
titor şi plăcut.
— Vino să vezi!
S-a întins pe o canapea, şi-a depărtat picioarele şi mi-a
arătat gura unei vulve perfecte, rozalii şi fragede, în spatele
penisului.
— M afouka!
îmi stârnise pofta. Cea mai stranie poftă. Sentimentul
de a dori să posezi atât bărbatul, cât şi femeia, într-o sin­
gură persoană. A văzut că mă aţâţase, aşa că s-a ridicat. Am
încercat s-o atrag cu o mângâiere, dar m-a respins.
— Nu-ţi plac bărbaţii ? am întrebat-o. N-ai fost nicio­
dată cu un bărbat ?

53
 — Sunt virgină. Nu-mi plac bărbaţii. Sunt atrasă numai
de femei, dar nu le pot poseda ca un bărbat. Penisul meu
e ca al unui copil - nu am erecţie.
— Eşti un adevărat hermafrodit, Mafouka, i-am spus. Un
copil al timpului nostru, din moment ce tensiunea dintre
feminin şi masculin s-a erodat. în general, oamenii au câte
o jumătate din fiecare. Dar până acum n-am văzut ames­
tecul acesta concret, prezent fizic. Probabil că te face foarte
nefericită. Eşti fericită în prezenţa femeilor ?
— Mă simt atrasă de femei, dar sufăr pentru că nu pot
să le posed ca un bărbat şi pentru că, atunci când sunt cu
o lesbiană, tot simt un soi de insatisfacţie. Dar nu mă simt
atrasă de bărbaţi. M-am îndrăgostit de Matilda, modelul.
Dar n-am putut s-o păstrez. Şi-a găsit o lesbiană adevărată,
una pe care simte că poate s-o satisfacă. Penisul meu îi dă
senzaţia că nu sunt o adevărată lesbiană. Şi ştie că nu are
nici o putere asupra mea, chiar dacă am fost atrasă de ea.
Aşa că, după cum vezi, cele două sunt împreună. Eu stau
între ele, mereu nesatisfăcută. Şi nici compania femeilor
nu-mi place. Sunt meschine şi ciudate. Se agaţă de secre­
tele şi intrigile lor, sunt pragmatice şi prefăcute şi joacă tea­
tru. îmi place mai mult caracterul bărbaţilor.
— Biata M afouka!
— Biata M afouka... Da, când m-am născut, n-au ştiut
ce nume să-mi pună. M-am născut într-un sătuc din Rusia.
M-au văzut ca pe un monstru şi s-au gândit că probabil ar
trebui să mă omoare, că ar fi mai bine aşa. De când am
venit la Paris, sufăr mai puţin. Mi-am dat seama că sunt un
artist valoros.

De fiecare dată când părăseam atelierul sculptorului, mă

opream într-o cafenea şi mă gândeam la ce-mi povestise.
Mă întrebam dacă lucruri de genul ăsta nu se întâmplau chiar
aici, lângă mine, în Greenwich Village, de exemplu. A în­
ceput să-mi placă să pozez, mi se părea palpitant. M-am
hotărât să mă duc la o petrecere de sâmbătă seara la care mă

54
 invitase un pictor, Brown. Eram dornică şi curioasă să ştiu
tot.
Am închiriat o rochie de seară de la garderoba clubului
de modele pentru artişti, o pelerină şi pantofi eleganţi. Două
dintre modele au venit cu mine - o roşcată, Mollie, şi o fată
cu înfăţişare de statuie, Ethel, favorita sculptorilor.
N u puteam să uit nici o clipă istoriile despre viaţa din
Montparnasse pe care mi le spusese sculptorul şi acum sim­
ţeam că voi păşi pe tărâmul lor. Prima mea dezamăgire a
fost când am văzut atelierul gol şi sărăcăcios, cele două cana­
pele fără perne, lumina crudă, nefiltrată, şi nimic din deco­
rul pe care mi-1 imaginasem pentru petrecere.
Sticlele erau pe podea, împreună cu paharele şi cupele
ciobite. O scară de lemn ducea către balconul unde-şi ţinea
Brown lucrările. O perdea subţire masca lavaboul şi mica
plită cu gaz. Pe peretele central era un tablou erotic, înfă­
ţişând o femeie posedată de doi bărbaţi. Femeia era în con­
vulsii, avea corpul încordat şi ochii daţi peste cap. Cei doi
bărbaţi o acopereau, penisul unuia era înăuntrul, iar al celui­
lalt în gura femeii. Era un tablou în mărime naturală şi res­
pira bestialitate. Toată lumea se uita la el, îl admira. Pe mine
mă fascinase. Era primul tablou de felul acesta pe care-1
vedeam şi m-a şocat profund, stârnindu-mi emoţii contra­
dictorii.
Lângă el mai era unul, chiar mai tulburător. înfăţişa o
cameră mobilată sărăcăcios, dominată de un pat de fier,
uriaş. în pat stătea un bărbat în jurul vârstei de patruzeci
de ani, în haine jerpelite, nebărbierit, cu o gură din care-i
curgeau balele, cu pleoapele lăsate, fălcile căzute şi o expre­
sie complet degenerată. îşi trăsese pantalonii în vine, iar pe
genunchii lui dezgoliţi stătea o fetiţă într-o fustă foarte
scurtă, căreia îi dădea să mănânce dintr-o bomboană. Picio­
ruşele ei goale se odihneau peste picioarele lui păroase.
Senzaţia pe care am avut-o după ce am văzut aceste două
tablouri a fost una ca de beţie, o ameţeală subită, o căldură
care se împrăştia în tot corpul, o confuzie a simţurilor. Ceva

55
mi s-a trezit în trup, ceţos şi sumbru, o senzaţie nouă, un
fel de foame şi de neastâmpăr nemaiîncercat.
M-am uitat la oamenii din cameră. Dar ei văzuseră atâ­
tea lucruri de felul ăsta încât nu păreau afectaţi. Râdeau şi
comentau.
Un model vorbea despre experienţa ei într-un magazin
de lenjerie.
— Am răspuns unui anunţ în care se căuta un model care
să pozeze în lenjerie de corp pentru nişte schiţe. Mai făcu­
sem asta de câteva ori înainte şi ceream un tarif normal, de
un dolar pe oră. De obicei, mai mulţi artişti făceau crochiuri
după mine în acelaşi timp şi era multă lume în jur - secre­
tare, stenografe, comisionari. De data asta nu era nimeni.
Un simplu birou cu o masă, dosare şi materiale pentru desen.
Un bărbat stătea în spatele planşetei şi mă aştepta. Mi se
dăduse un morman de lenjerie şi am găsit un paravan în spa­
tele căruia să mă schimb. Pentru început, am ales un slip.
I-am pozat cincisprezece minute, timp în care a făcut schiţe.
Lucram în tăcere. Când îmi făcea semn, mă duceam în
spatele paravanului şi mă schimbam. Erau lenjerii din satin,
cu modele minunate, şi sutiene de dantelă cu broderii. Mi-am
pus un sutien şi o pereche de chiloţi. Bărbatul fuma şi făcea
schiţe. în vârful grămezii erau un sutien şi o pereche de chi­
loţi din dantelă neagră. Pozasem nud de multe ori, aşa că nu
aveam nici o problemă să port aşa ceva. Erau frumoase.
Majoritatea timpului mă uitam pe fereastră, şi nu la băr­
batul care desena. După o vreme n-am mai auzit scârţâitul
creionului pe hârtie şi m-am întors uşor către el, căci nu
voiam să-mi stric poziţia. Stătea în spatele planşetei şi se uita
insistent la mine. Atunci mi-am dat seama că-şi scosese peni­
sul şi că era într-un fel de transă.
Gândindu-mă că s-ar putea să am probleme din moment ce
eram singuri în birou, m-am dus după paravan să mă îmbrac.
Atunci mi-a spus:
— N u pleca. N-am să te ating. Pur şi simplu, ador să văd
femeile în lenjerie intimă. N u mă voi mişca de-aici. Şi, dacă

56
vrei să te plătesc mai bine, tot ce trebuie să faci este să porţi
lenjeria care-mi place mie cel mai mult şi să-mi pozezi un
sfert de oră. îţi voi da încă cinci dolari. Poţi s-o iei sin­
gură. E chiar deasupra capului tău, pe raftul de colo.
Ei bine, am găsit pachetul. Era cea mai frumoasă lenje­
rie pe care aţi văzut-o vreodată - cea mai fină dantelă nea­
gră, ca o pânză de păianjen, iar chiloţii erau despicaţi în faţă
şi în spate, despicaţi şi tiviţi cu cea mai fină dantelă. Sutie­
nul era astfel croit încât să lase la iveală sfârcurile prin tri­
unghiuri. Am ezitat, pentru că mi-a fost teamă să nu-1 excit
pe pictor atât de tare încât să sară la mine.
Mi-a sp u s:
— Nu-ţi face griji. De fapt, nu prea-mi plac femeile. îmi
place numai lenjeria. îmi place doar să văd femeile purtând
lenjerie frumoasă. Dacă aş încerca să te ating, n-aş fi în
stare să-ţi fac nimic, m-aş trezi imediat impotent. N u mă
voi mişca de-aici.
Şi-a lăsat planşeta deoparte, s-a aşezat şi şi-a scos penisul.
Din când în când îi tremura, dar nu s-a mişcat de pe scaun.
M-am decis să îmbrac lenjeria. Cei cinci dolari mă ten­
tau. N u era foarte puternic şi simţeam că aş fi putut să mă
apăr. Aşa că am defilat în chiloţii despicaţi, întorcându-mă
pentru ca el să mă poată admira din toate unghiurile.
Apoi mi-a sp u s:
E suficient.
Părea tulburat, iar faţa îi era congestionată. Mi-a spus
să mă îmbrac repede şi să plec. Mi-a dat banii în mare
grabă şi am ieşit. Aveam senzaţia că aştepta să mă retrag ca
să se poată masturba. Am mai cunoscut bărbaţi de felul ăsta,
care fură câte-un pantof de la cineva, de la vreo femeie atră­
gătoare, pentru ca apoi să-l poată atinge şi să se mastur­
beze în timp ce se uită la el.

Când a terminat de povestit, toată lumea râdea.

— Cred, a spus Brown, că atunci când suntem mici, sun­
tem mult mai predispuşi să fim fetişişti într-un fel sau altul.

57
îmi aduc aminte cum mă ascundeam în dulapul mamei mele
şi mă extaziam mirosindu-i şi pipăindu-i hainele. Chiar şi
azi mă simt dezarmat în faţa unei femei care poartă voal,
tul sau pene, pentru că-mi trezeşte acel sentiment straniu
pe care-1 trăiam în dulap.
Când a spus asta, mi-am adus aminte cum mă ascundeam
în dulapul unui bărbat când aveam doar treisprezece ani,
exact din aceleaşi motive. Avea douăzeci şi cinci de ani şi
mă trata ca pe o fetiţă. Eram îndrăgostită de el. în timp ce
stăteam lângă el în maşina cu care ne scosese pe toţi la plim­
bare, m-am extaziat doar simţindu-i piciorul lipit de al meu.
Noaptea, mă băgăm în pat şi, după ce stingeam lumina, luam
o cutie de lapte condensat în care făcusem o mică gaură. Stă­
team în întuneric, sugând acel lapte dulce cu un sentiment
de voluptate care-mi cuprindea tot corpul şi pe care nu
puteam să mi-1 explic. Credeam atunci că starea de a fi
îndrăgostit şi suptul laptelui sunt înrudite. Mult mai târ­
ziu, mi-am amintit de lucrurile astea când am gustat pen­
tru prima oară spermă.
Mollie şi-a amintit că, la aceeaşi vârstă, îi plăcea să
mănânce ghimbir în timp ce mirosea bile de camfor. Ghim-
birul îi dădea o senzaţie de fierbinţeală şi de langoare în tot
corpul, iar bilele de camfor îi provocau o uşoară ameţeală.
Ajungea astfel într-o stare similară celei provocate de dro­
guri, zăcând într-un soi de extaz ore în şir.
Ethel s-a întors către mine şi mi-a spus:
— Sper să nu te măriţi cu un bărbat pe care să nu-1
doreşti sexual. Asta am făcut eu. Iubesc totul la el, felul în
care se poartă, faţa lui, corpul lui, felul în care munceşte,
felul în care mă tratează, gândurile lui, felul în care zâm­
beşte, vorbeşte, totul în afară de sexualitatea lui. înainte de
a ne căsători, am crezut că iubesc şi asta. N u e nimic în nere­
gulă cu el. E un amant perfect. E sentimental şi romantic,
are emoţii profunde şi savurează totul entuziasmat. E sensi­
bil şi pasional. Noaptea trecută, când dormeam, a venit în
patul meu. Eram pe jumătate adormită şi nu m-am putut

58
controla cum fac de obicei, pentru că nu vreau să-i rănesc
sentimentele. S-a întins lângă mine şi a început să mă
posede foarte încet şi pe îndelete. De obicei, durează foar­
te puţin şi pot să suport. Nici măcar nu-1 las să mă sărute,
dacă pot evita asta. Urăsc să-i simt buzele pe piele. De obi­
cei, îmi întorc faţa, aşa cum am făcut şi aseară. în fine,
venise, aşa că ce crezi că am făcut ? Dintr-odată, am înce­
put să-l lovesc cu pumnii în umeri, în timp ce el se simţea
bine, să-mi înfig unghiile în carnea lui, dar el a luat-o ca pe
un semn că şi eu mă simt bine, iar dorinţa i-a devenit din
ce în ce mai sălbatică şi a continuat. Apoi, am şoptit cât de
încet am putut: „Te urăsc". După care m-am întrebat dacă
mă auzise. Ce-o fi crezut ? îl rănisem ? Fiind la rândul lui
pe jumătate adormit, abia mi-a dat un sărut de noapte bună
când a terminat şi s-a întors în patul lui. A doua zi dimi­
neaţa, aşteptam să văd ce-mi va spune. încă mă gândeam
că mă auzise când îi spusesem: „Te urăsc". Dar nu, proba­
bil că doar formulasem cuvintele fără să le rostesc. Tot ce-a
spus a fo st:
— Ştii că te-ai cam dezlănţuit noaptea trecută ?
Şi mi-a zâmbit satisfăcut.
Brown a pornit fonograful şi am început să dansăm.
Puţinul alcool pe care-1 băusem mi se urcase la cap. Am sim­
ţit că tot universul se dilată. Totul părea foarte liniştit şi
foarte simplu. De fapt, totul semăna cu un deal acoperit de
zăpadă pe care eu alunecam uşor. Simţeam o mare apro­
piere, ca şi cum i-aş fi cunoscut pe toţi aceşti oameni în inti­
mitate. Dar mi l-am ales ca partener de dans pe cel mai timid
dintre pictori.
Simţeam că, la fel ca mine, şi el se preface că se simte în
largul lui. Simţeam că undeva, în interior, era uşor stânje­
nit. Ceilalţi pictori le mângâiau pe Mollie şi pe Ethel în timp
ce dansau. El nu îndrăznea. Râdeam în sinea mea că-1 des­
coperisem. Brown a văzut că pictorul meu nu-mi făcea avan­
suri şi m-a luat la dans. Făcea remarci pline de subînţeles
despre virgine. Mă întrebam dacă erau cumva aluzii la mine.

59
De unde ar fi putut să ştie ? S-a lipit de mine, dar m-am
retras. M-am întors la pictorul timid. O femeie care făcea
ilustraţii flirta cu el şi-l tachina. Şi el s-a bucurat când m-am
întors. Aşa că am dansat împreună, retraşi în timiditatea
noastră. Cei din jur se sărutau şi se îmbrăţişau.
Femeia care făcea ilustraţii şi-a scos bluza şi a început
să danseze în chiloţi. Pictorul cel timid mi-a spus:
— Dacă mai rămânem aici, în curând va trebui să ne
întindem pe jos şi să facem dragoste. Vrei să plecăm?
— Da, vreau să plecăm, i-am spus.
Am ieşit. în loc să facă dragoste cu mine, el tot vorbea
şi nu se mai oprea. îl ascultam uluită. Avea o idee de
tablou pentru care să-i pozez. Voia să mă picteze ca pe o
femeie a adâncurilor, nebuloasă, transparentă, verzuie, apoa­
să, în afară de gura foarte roşie şi de o floare la fel de roşie
prinsă în păr. Voiam să-i pozez? N u i-am răspuns foarte
prompt din cauza efectelor lichiorului, iar el mi-a spus, scu-
zându-se:
— îţi pare rău că nu sunt brutal ?
— Nu, nu-mi pare rău. Te-am ales tocmai pentru că ştiam
că nu eşti.
— E prima petrecere la care merg, mi-a spus umil, şi nu
eşti genul de femeie pe care s-o tratezi în felul acela. Cum
de-ai ajuns să fii model ? Cu ce te-ai ocupat înainte de asta ?
Ştiu că un model nu trebuie să se poarte ca o prostituată,
dar tot trebuie să facă faţă la tot felul de pipăieli şi atenţii.
— Mă descurc destul de bine, i-am răspuns complet sasti­
sită de subiect.
— Am să-mi fac griji pentru tine. Ştiu că unii artişti sunt
obiectivi atunci când lucrează, ştiu toate astea. Şi eu am ace­
laşi sentiment. Dar există întotdeauna momentul de dinain­
te şi de după, când modelul se dezbracă sau se îmbracă, şi
asta mă tulbură. E vorba de surpriza pe care o ai când îi vezi
corpul. Tu ce ai simţit prima dată?

60
 — Absolut nimic. M-am simţit ca şi cum aş fi fost deja
o pictură. Sau o statuie. Mă uitam cu dispreţ la propriul corp,
pe care îl vedeam ca pe un obiect, un obiect impersonal.

Mă simţeam din ce în ce mai tristă, mai plină de neas­

tâmpăr şi de foame. Simţeam că n-o să mi se întâmple nimic,
îmi doream cu disperare să fiu femeie, să mă arunc în viaţă.
De ce eram încătuşată de nevoia de a mă îndrăgosti mai
întâi? Unde avea să înceapă viaţa mea? Intram în fiecare
atelier aşteptând un miracol care nu se petrecea. Mi se
părea că un curent puternic mătura toate lucrurile pe lân­
gă mine şi că eu rămâneam pe dinafară. Trebuia să găsesc
pe cineva care simţea la fel. Dar unde ? Unde ?
Sculptorul era ţinut sub observaţie de nevastă-sa, mi-am
dat seama. Ea intra în atelier foarte des, pe neaşteptate. Iar
lui îi era frică. N u ştiam ce-1 speria. M-au invitat să petrec
două săptămâni la casa lor de la ţară, unde să continui să-i
pozez - ori, mai degrabă, ea m-a invitat. Mi-a spus că soţu­
lui ei nu-i place să-şi întrerupă munca pe timpul vacanţe­
lor. Dar de îndată ce a plecat, el s-a întors spre mine şi mi-a
spus:
— Trebuie să găseşti o scuză ca să nu vii. Te va face să
te simţi îngrozitor. N u e zdravănă - e obsedată. Crede că
fiecare femeie care-mi pozează e amanta mea.
Au urmat zile infernale, în care alergam de la un atelier
la altul, neavând timp nici să mănânc, zile în care pozam
pentru coperte de reviste, pentru ilustraţiile povestirilor din
reviste, pentru reclame. îmi vedeam faţa peste tot, chiar şi
în metrou. Mă întrebam dacă oamenii mă recunosc.
Sculptorul devenise prietenul meu cel mai bun. Urmă­
ream cu nerăbdare fiecare stadiu prin care statueta prindea
viaţă. Până când, într-o dimineaţă, când am ajuns în atelier,
am găsit-o distrusă. Mi-a spus că încercase să lucreze la ea
fără mine. D ar nu părea nefericit sau îngrijorat. Eu eram
tristă de-a binelea şi toată povestea asta îmi părea un fel de
sabotaj, din cauza felului atât de bizar în care statueta

61
fusese distrusă. Am văzut că el părea, fericit s-o ia din nou
de la capăt.
Pe John l-am întâlnit la teatru şi aşa am descoperit fas­
cinaţia unei voci. Mă învăluia la fel ca acordurile de orgă,
mă făcea să vibrez. Când mi-a repetat numele şi l-a pro­
nunţat greşit, a fost ca şi când m-ar fi mângâiat. Era cea mai
profundă şi mai nuanţată voce pe care o auzisem vreodată.
Abia am putut să-l privesc. Ştiam că avea ochii mari, de un
albastru intens, magnetic, că avea un trup masiv şi agitat.
Dădea nervos din picior, ca un cal de curse. Am simţit că
prezenţa lui estompa orice altceva: teatrul, prietenul care
stătea în dreapta mea. Iar el se purta ca şi cum l-aş fi vră­
jit, ca şi cum l-aş fi hipnotizat. Vorbea şi vorbea uitându-se
la mine, dar eu nu-1 ascultam. într-o secundă am devenit
femeie. De fiecare dată când vorbea, simţeam cum alunec
într-un fel de spirală ameţitoare, cum cad în plasa acelei voci
superbe. Era chiar ca un drog. Când în sfârşit m-a „furat",
cum a zis el, a făcut semn unui taxi.
N-am rostit nici un cuvânt până când n-am ajuns în apar­
tamentul lui. N u mă atinsese. Nici nu era nevoie să o facă.
Simpla lui prezenţă avea asupra mea acelaşi efect ca şi când
m-ar fi mângâiat îndelung.
Abia mi-a rostit numele de două ori, ca şi când l-ar fi
considerat îndeajuns de frumos ca să-l repete. Era înalt, stră­
lucea. Ochii lui erau de un albastru atât de intens încât,
atunci când clipea, îţi dădeau pentru o clipă senzaţia că sca­
pără scântei, că aruncă sclipiri de fulger, şi ţi se făcea frică
de furtuna care te putea înghiţi.
Apoi m-a sărutat. Limba lui se încolăcea în jurul limbii
mele, iar şi iar, apoi înceta şi-mi atingea doar vârful limbii,
în timp ce mă săruta, mi-a ridicat uşor fusta. Mi-a scos jar­
tierele şi ciorapii. Apoi m-a ridicat şi m-a dus în braţe până
la pat. Eram atât de ameţită încât mi se părea că deja mă
penetrase. Aveam senzaţia că vocea lui mă deschisese, că-mi
pregătise tot corpul pentru ca el să mă pătrundă. Şi el avea

62
 aceeaşi senzaţie, aşa că a fost surprins de rezistenţa pe care
o întâmpina penisul lui.
S-a oprit să se uite la faţa mea. A citit un răspuns deplin,
înecat de emoţie, şi a împins mai tare. Am simţit ruptura
şi durerea, dar căldura a topit totul, căldura vocii lui şop-
tindu-mi la ureche:
— Mă vrei la fel de mult cum te vreau eu ?
Apoi plăcerea l-a făcut să geamă. Cu toată greutatea cor­
pului său apăsându-mi trupul, junghiul dureros dispăruse.
Am simţit bucuria de a fi deschisă. Am rămas întinsă acolo,
ca între vis şi realitate.
John mi-a spus:
— Te-am rănit. N u ţi-a plăcut.
N u puteam să spun: „Mai vreau". Mâna mea i-a atins
penisul. L-am mângâiat. S-a învârtoşat pe loc. M-a sărutat
până când am simţit un nou val de dorinţă, cea de a-i răs­
punde pe deplin. Dar el mi-a sp u s:
— Acum o să te doară. Mai aşteaptă puţin. Poţi să rămâi
cu mine toată noaptea ? Rămâi ?
Am văzut că aveam sânge pe picior. M-am dus să mă
spăl. Aveam senzaţia că încă nu fusesem posedată, că asta
nu era decât o mică parte a ritualului iubirii. Voiam să fiu
posedată şi să am parte de fericiri năprasnice. M-am întors
şchiopătând şi am căzut în pat.
John dormea, iar corpul lui părea încovrigat exact ca
atunci când era întins lângă mine, cu mâna îndreptată către
locul unde-mi odihnisem capul. M-am strecurat lângă el şi
aproape că am adormit. Voiam să-i ating penisul din nou.
Am făcut-o foarte încet, căci nu voiam să-l trezesc. Apoi
am adormit, dar m-au trezit sărutările lui. Pluteam într-un
univers întunecat al cărnii, nesimţind nimic în afară de
vibraţia ei fină, iar fiecare atingere era o bucurie. M-a prins
de coapse şi m-a tras înspre el. îi era frică să nu mă rănească.
Mi-am desfăcut picioarele. Când şi-a strecurat penisul
înăuntru m-a durut, dar plăcerea era mai mare. Durerea mai
persista la suprafaţă, în timp ce undeva mai adânc, unde-i

63
simţeam penisul mişcându-se, simţeam plăcere. M-am lipit
mai tare de el, ca să-l simt mai bine.
De data asta era pasiv. Mi-a spu s:
— Mişcă-te tu, cum îţi place.
Ca să nu mă doară, am început să mă mişc uşor. Mi-am
pus pumnii strânşi sub fese, ca să mă ridic spre el. Mi-a aşe­
zat picioarele pe umerii lui. Atunci m-a durut foarte tare
şi s-a retras.
L-am părăsit dimineaţa, ameţită, dar cu un puternic pre­
sentiment că mă apropiam de momentul pasiunii. Am ple­
cat acasă şi am dormit până când m-a sunat.
— Când vii? m-a întrebat. Trebuie să te văd din nou.
Repede. Azi pozezi ?
— Da, trebuie. Dar vin dup-aceea.
— Te rog, nu mai poza, mi-a spus, nu mai poza. Mă
apucă disperarea numai când mă gândesc. Vino mai întâi
la mine. Vreau să vorbesc cu tine. Te rog, treci mai întâi să
mă vezi.
M-am dus la el.
— Of, mi-a zis, iar suflul dorinţei lui îmi ardea faţa. N u
suport să mă gândesc că vei mai poza, că te vei expune. N u
mai trebuie să faci asta. Trebuie să mă laşi să am grijă de
tine. N u pot să mă căsătoresc cu tine, pentru că am nevas­
tă şi copii. Lasă-mă să te protejez până când găsim o solu­
ţie să fugim împreună. Lasă-mă să găsesc un locşor unde
să vin să te văd. N u mai trebuie să pozezi. Acum eşti a mea.
Aşa că am început o viaţă secretă, iar atunci când aş fi
putut să pozez pentru oricine altcineva din lumea asta, îl
aşteptam pe John, într-o cameră superbă. De fiecare dată
când venea, îmi aducea câte un cadou, o carte sau hârtie
colorată pe care să scriu. îl aşteptam mereu, flămândă.
Singurul căruia îi împărtăşisem secretul era sculptorul,
care mirosise ce se întâmpla. N u voia ca eu să renunţ la
pozat, aşa că a început să-mi pună întrebări. Mi-a spus
dinainte cum îmi va fi viaţa.

64
 Prima dată când am avut un orgasm cu John, am plâns,
pentru că a fost atât de intens şi de minunat încât nu-mi
venea să cred că se putea întâmpla iar şi iar. Singurele
momente dureroase erau cele de aşteptare. Mă îmbăiam, îmi
făceam unghiile cu lac, mă parfumam, îmi rujam sfârcu­
rile, îmi periam părul, îmi puneam un neglijeu şi toate aceste
pregătiri îmi stârneau imaginaţia, în aşteptarea scenelor care
urmau.
Voiam ca el să mă găsească îmbăindu-mă. Spunea că vine
spre mine. D ar nu ajungea la timp. De multe ori întârzia
pentru că era reţinut. Când ajungea, eram rece, resemnată.
Aşteptarea îmi tocea sentimentele. Mă răzvrăteam. O dată
nu i-am răspuns când a sunat la uşă. Apoi a ciocănit uşor,
umil, şi m-a înduioşat, aşa că i-am deschis. Dar eram supă­
rată şi voiam să-l rănesc. N u i-am răspuns la sărutări. S-a
simţit rănit, până în momentul în care mâna i-a alunecat sub
neglijeul meu şi şi-a dat seama că eram udă, în ciuda fap­
tului că-mi ţineam picioarele strâns lipite. A fost din nou
bucuros şi şi-a făcut singur loc.
Apoi l-am pedepsit rămânând pasivă şi s-a simţit din nou
rănit, căci entuziasmul meu sexual îi făcea mare plăcere. Ştia
cât de mult îmi plăcea după bătăile violente ale inimii, după
nuanţele vocii, după felul în care mi se încordau picioa­
rele. Iar de data asta zăceam ca o târfă. Lucrul ăsta l-a
rănit cu adevărat.
Niciodată nu ieşeam în oraş împreună. El era prea cunos­
cut, la fel şi soţia lui. Era producător, iar soţia lui, drama-
tUrg'. .A
Nici în momentul în care John şi-a dat seama cât de tare
mă înfuria să-l aştept, n-a încercat să remedieze situaţia.
Venea din ce în ce mai târziu. Spunea că vine la zece şi apă­
rea la miezul nopţii. Aşa că, într-o bună zi, s-a trezit că nu
mai eram acolo. Asta l-a înnebunit. Credea că nu mă mai
întorc. Aveam impresia că o face special, că-i plăcea să mă
vadă furioasă. După două zile, m-a convins să mă întorc.
Eram amândoi foarte tensionaţi şi furioşi.

65
 El mi-a z is:
— Iar pozezi. îţi place. îţi place să-ţi expui corpul.
— De ce mă faci să te aştept atâta ? Ştii că aşteptarea îmi
omoară orice dorinţă. Sunt complet rece când ajungi,
într-un târziu.
— N u chiar atât de rece, a spus el.
Mi-am încrucişat strâns picioarele, nici măcar nu putea
să mă atingă. Dar el s-a strecurat rapid înăuntru pe la spate
şi m-a mângâiat:
— N u chiar atât de rece...
în pat, şi-a vârât genunchiul între picioarele mele şi a
încercat să mi le desfacă.
— Când eşti furioasă, mi-a spus, am senzaţia că te vio­
lez. Atunci simt că mă iubeşti atât de mult încât nu-mi poţi
rezista, simt că eşti udă şi-mi place felul în care mi te opui,
în care te aperi...
— John, ai să mă înfurii atât de tare încât am să te pără­
sesc.
Atunci i s-a făcut frică. M-a sărutat. Mi-a promis că n-o
să se mai întâmple.
N u puteam să înţeleg cum se făcea că, în ciuda certuri­
lor noastre, John îmi trezea toate simţurile atunci când
făceam dragoste. îmi sensibilizase tot corpul. Aveam o şi
mai mare dorinţă de a mă abandona tuturor capriciilor lui.
Se prea poate ca el să fi ştiut asta pentru că, pe cât mă mân­
gâia şi mă stârnea mai tare, pe atât se temea mai mult că mă
voi întoarce să pozez. Treptat, chiar m-am întors. Aveam
prea mult timp liber, eram prea multă vreme singură, numai
cu gândul la John.

Miliard, mai ales, a fost bucuros să mă vadă. Probabil

distrusese din nou statueta, de data asta ştiam că dinadins,
ca să mă ţină în poza care-i plăcea.
Cu o noapte înainte, fumase marijuana cu prietenii. Mi-a
spus:

66
 — Ştiai că de multe ori îţi dă senzaţia că te transformi în
animal ? Noaptea trecută, o femeie era complet pătrunsă de
senzaţia asta. Căzuse în patru labe şi umbla de colo-colo
ca un câine. I-am scos hainele. Voia să alăpteze. Voia să ne
purtăm ca nişte pui, să ne rostogolim pe podea şi să-i mol-
făim sânii. A rămas în patru labe şi ne-a oferit sânii. Voia
să mergem ca nişte căţeluşi, în spatele ei. Insista s-o pose­
dăm în această poziţie, pe la spate, iar eu am făcut-o, după
care, cum stăteam arcuit peste ea, mi-a venit s-o m uşc!
Am muşcat-o de umăr, mai tare decât am muşcat vreo­
dată pe cineva. Femeia nu s-a speriat. Eu, da. M-am trezit.
M-am ridicat în picioare şi apoi am văzut că unul din prie­
tenii mei se ţinea după ea în patru labe, fără s-o pipăie sau
s-o penetreze, ci pur şi simplu mirosind-o, aşa cum fac câi­
nii, lucru care mi-a amintit mult de prima mea senzaţie
sexuală, care mi-a trezit o erecţie dureroasă.
în copilărie, aveam o servitoare trupeşă, la ţară, venită
din Martinica. Purta fuste înfoiate şi o broboadă înflorată.
Era o mulatră cu pielea aproape albă, foarte frumoasă. Ne
punea să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Când îmi venea
rândul să mă ascund, se aşeza şi mă pitea sub fustele ei. Stă­
team acolo, pe jumătate sufocat, ascuns între picioarele ei.
îmi amintesc mirosul tulburător care-i venea dintre picioare
şi care mă stârnea, chiar copil fiind. O dată am încercat s-o
ating, dar mi-a dat peste mână.

Pozam în linişte, iar sculptorul a venit să mă măsoare

cu un instrument. Atunci i-am simţit mâna pe coapsă, mân-
gâindu-mă foarte blând. I-am zâmbit. Stăteam pe postamen­
tul destinat modelelor şi el îmi mângâia picioarele, ca şi când
m-ar fi modelat din lut. Mi-a sărutat picioarele şi şi-a plim­
bat mâinile în sus şi în jos pe pulpele mele, apoi pe fese. S-a
sprijinit de picioarele mele şi m-a sărutat. M-a ridicat şi m-a
pus jos pe podea. M-a strâns la piept, mângâindu-mi spa­
tele, umerii şi gâtul. Tremuram uşor. Mâinile lui erau fine

67
şi delicate. Mă atingea la fel cum atingea statueta, mângâ­
ietor, peste tot.
A poi ne-am îndreptat spre canapea. M-a întins pe
burtă. Şi-a scos hainele şi s-a aşezat peste mine. Şi-a stre­
curat mâinile în jurul taliei mele şi m-a ridicat uşor, ca să
mă pătrundă. M-a ridicat spre el încet. Am închis ochii, ca
să-l simt mai bine şi să aud cum penisul aluneca înăuntru
şi-n afară în miere. împingea atât de tare încât vaginul meu
scotea mici bolboroseli care mă încântau.
Degetele lui săpau în carnea mea. Unghiile îi erau ascu­
ţite şi mă răneau. Asalturile lui viguroase mă aţâţau atât de
tare, încât am deschis gura şi am muşcat cuvertura de pe
canapea. Apoi am auzit un zgomot, amândoi în acelaşi timp.
Miliard s-a ridicat rapid, şi-a luat hainele şi a fugit pe
scară în balconul unde-şi ţinea sculptura. Eu m-am strecu­
rat după paravan.
A urmat un al doilea ciocănit în uşa atelierului şi a intrat
soţia lui. Tremuram, dar nu de frică, ci din cauza şocului
de a ne fi oprit brusc, aproape de extaz. Soţia lui Miliard a
văzut atelierul gol şi a plecat. Miliard a apărut îmbrăcat. I-am
spus:
— Aşteaptă-mă un minut, şi am început şi eu să mă
îmbrac.
Momentul fusese distrus. Eram încă udă şi tremuram.
Când mi-am pus chiloţii, am simţit mătasea ca şi când ar fi
fost o mână. N u mai puteam suporta tensiunea şi dorinţa.
Mi-am pus mâinile pe sex, la fel cum făcuse Miliard, şi m-am
frecat cu ochii închişi, imaginându-mi că mă mângâia el. Am
avut imediat un orgasm care m-a cutremurat din cap
până-n picioare.
Miliard voia să fie cu mine din nou, dar nu în atelierul
lui, unde puteam fi surprinşi de nevastă-sa, aşa că am fost
de acord să găsească un alt loc. Era apartamentul unui prie­
ten. Patul se afla într-un alcov, cu oglinzi deasupra şi veioze
mici care luminau slab. Miliard nu voia nici o lumină, spu­
nea că vrea să fie cu mine pe întuneric.

68
 — Ţi-am văzut corpul şi-l cunosc pe dinafară, acum vreau
să-l simt, cu ochii închişi, să-ţi mângâi pielea şi carnea cati­
felată. Picioarele tale sunt atât de puternice, de zvelte, şi
totuşi atât de fine la pipăit. îţi iubesc tălpile, cu degete
rebele, răsfirate ca degetele de la mâini, iar nu chircite -
cu unghiile lăcuite atât de frumos - , şi gambele. Şi-a tre­
cut mâinile peste corpul meu, uşor, apăsându-mi carnea,
pipăind fiecare rotunjime.
— Dacă-mi bag mâna între picioarele tale, o simţi, îţi
place, o vrei mai adânc ?
— Mult, mult mai adânc, i-am spus.
— Vreau să te învăţ ceva, mi-a spus Miliard. Mă laşi ?
Şi-a vârât degetul în sexul meu.
— Acum vreau să te încordezi în jurul degetului. E un
muşchi pe care poţi să-l contracţi şi să-l faci să cuprindă
penisul.
Am încercat. Degetul lui înăuntrul meu mă chinuia. Pen­
tru că nu-1 mişca deloc, am încercat să-l absorb cumva în
mine şi am simţit cum muşchiul de care-mi vorbise se încor­
da şi se contracta în jurul penisului, la început destul de slab.
Miliard mi-a spu s:
— Da, aşa. Strânge mai tare, mai tare.
Aşa şi făceam, deschideam, închideam, deschideam, închi­
deam. Parcă aş fi avut o gură mică înăuntru, care se închi­
dea în jurul penisului. Voiam să-l absorb în interior, să-l
sug, aşa că am perseverat.
Apoi Miliard mi-a spus că mă va pătrunde cu penisul şi
că nu-1 va mişca, aşa că va trebui să continui să mă mişc în
interior. încercam să-l prind cu tot mai multă forţă. M iş­
carea mă excita şi simţeam că sunt gata să ajung la orgasm
în fiecare moment, dar după ce l-am înşfăcat de câteva ori,
sorbindu-i penisul înăuntru, a gemut dintr-odată de plă­
cere şi a început să împingă rapid, nemaiputând să-şi amâne
orgasmul. Nici eu n-am întrerupt ritmul din interior şi am
simţit orgasmul la rândul meu, în felul cel mai minunat şi
mai profund posibil, până în adâncul pântecelui.

69
 Mi-a sp u s:
— Ti-a arătat John asta vreodată?
-N u .
— Ce ţi-a arătat ?
— Asta, i-am spus, te aşezi în genunchi peste mine şi
împingi.
Miliard s-a supus. Penisul lui nu mai avea cine ştie ce
forţă, imediat după primul orgasm, dar şi l-a strecurat înăun­
tru, împingându-1 cu mâna. Apoi am întins mâna şi i-am
mângâiat testiculele, mi-am pus două degete la baza peni­
sului şi l-am frecat în timp ce se mişca. Miliard s-a excitat
imediat, penisul i s-a întărit şi a început să se mişte din nou
înainte şi-napoi. Apoi s-a înfrânat.
— Nu trebuie să-ţi cer atât de mult, mi-a spus pe un ton
ciudat. Vei fi obosită pentru John.
Ne-am întins şi ne-am odihnit, fumând. Mă întrebam
dacă Miliard simţise mai mult decât dorinţă sexuală, dacă
dragostea mea pentru John îl apăsa. Dar deşi îmi vorbea pe
un ton trist, continua să-mi pună întrebări:
—John te-a avut pe ziua de azi ? Te-a avut de mai multe
ori ? în ce poziţii ?
în săptămânile care au urmat, Miliard m-a învăţat multe
lucruri pe care nu le făcusem cu John şi, de îndată ce le-am
învăţat, am încercat să le fac şi cu John. Până la urmă, a
început să fie suspicios, pentru că ştiam poziţii noi pe care
nu aveam de unde să le fi aflat. Ştia că nu mai făcusem dra­
goste înainte să-l cunosc pe el. Prima dată când mi-am
încordat muşchii vaginului ca să-i prind penisul, a fost uluit.
A devenit din ce în ce mai greu să-mi păstrez cele două
relaţii secrete, dar îmi plăceau pericolul şi intensitatea.
 Lilith

Lilith era frigidă, iar soţul ei bănuia ceva, chiar dacă ea

simula contrariul. Această situaţie a dus la următorul inci­
dent.
N u mânca niciodată zahăr, pentru că nu voia să se împli­
nească la trup încă şi mai tare, aşa că folosea un înlocuitor,
nişte pastiluţe albe pe care le ţinea în geantă şi le lua cu ea
peste tot.
într-o zi i s-au terminat şi l-a rugat pe soţul ei să-i cum­
pere când se întorcea acasă. Aşa că el i-a cumpărat un tub
ca cel pe care i-1 ceruse, iar ea şi-a pus două pastiluţe în cafea,
după cină.
Stăteau împreună, iar el se uita la ea cu o expresie blândă,
pe care o adopta adesea în faţa crizelor ei de nervi, de ego­
tism, de vinovăţie sau de panică. Răspundea la comporta­
mentul ei dramatic cu un umor straşnic şi cu răbdare. De
fiecare dată, Lilith tuna şi fulgera de una singură, se înfu­
ria de una singură şi trecea prin momente copleşitoare de
revoltă emoţională în singurătate, fără ca el să fie în vreun
fel implicat.
E posibil ca toate astea să fi fost manifestarea faptului
că între ei nu exista nici un fel de tensiune sexuală. El îi refu­
za toanele violente, primitive, şi ranchiuna, refuza să intre îm­
preună cu ea pe terenul de joc al emoţiilor şi să răspundă
nevoilor ei de gelozie, de spaime sau de conflicte.
Probabil că, dacă ar fi răspuns provocărilor ei şi ar fi in­
trat în joc, prezenţa lui ar fi avut un impact fizic mai puter­
nic. Dar soţul lui Lilith nu cunoştea preludiile care aprind

71
dorinţa sexuală, nu avea habar de nici unul dintre stimulii
de care anumite naturi dezlănţuite au nevoie, aşa că, în loc
să-i răspundă când vedea că i se ridică părul în cap, că i se
aprinde faţa, că-i sclipesc ochii şi că trupul îi tremură spas­
modic, ca al unui cal de curse, el se retrăgea în spatele zidu­
lui unei înţelegeri obiective, care-i permitea s-o accepte şi
s-o tachineze, ca şi cum ar fi privit un animal la Zoo şi ar
fi zâmbit înţelegător la maimuţărelile lui, fără să-i poată însă
împărtăşi dispoziţia. Acest tip de comportament o lăsa pe
Lilith într-o izolare totală, exact ca pe un animal în pus­
tietate.
Atunci când o apucau crizele şi se dezlănţuia ca o vije­
lie, soţul ei nu era de găsit. Era asemenea cerului impasibil
care o privea de sus, aşteptând ca norii de furtună pe care
ea îi semănase să se risipească. Dacă el, ca un animal la fel
de primitiv, ar fi apărut la capătul celălalt al deşertului,
înfruntând-o cu aceeaşi tensiune electrizantă în păr, în
piele şi în ochi, dacă ar fi păşit greoi, purtându-şi trupul la
fel de sălbatic şi aşteptând un pretext să facă saltul, să sară
cu furie la gâtul celuilalt şi să-i simtă căldura şi puterea,
atunci s-ar fi rostogolit împreună, muşcătura s-ar fi putut
transforma în altceva, iar încăierarea în îmbrăţişare şi, pro­
babil că tot trăgându-se de păr, şi-ar fi putut apropia
gurile, dinţii şi limbile. Şi poate că, în focul luptei, orga­
nele lor sexuale s-ar fi frecat unul de altul scoţând scântei,
iar cele două corpuri s-ar fi întrepătruns, punând capăt for­
midabilei tensiuni.
Aşa că, în noaptea aceea, el stătea cu capul pe spate, cu
aceeaşi expresie în priviri, iar ea picta nervoasă, la lumina
lămpii, un obiect pe care părea să fi fost gata să-l devo­
reze de îndată ce îl termina. Atunci el i-a sp u s:
— Ştii, ce ţi-am cumpărat eu şi ai mâncat la cină nu era
zahăr. Era praf de cantaridă1, care-ţi aprinde poftele.

1 în original Spanish Fly, Lytta vesicatória, insectă din familia Me-

loidae, din care se prepară o pulbere folosită în doze mici ca afrodiziac.

72
 Lilith a fost stupefiată.
— Şi m-ai lăsat să iau aşa ceva ?
— Da, am vrut să văd ce efect are, am crezut că va fi plă­
cut pentru amândoi.
— O , Billy, ce-ai vrut tu să-mi faci! Şi eu care i-am pro­
mis lui Mabel că merg cu ea la cinema. N u pot s-o deza­
măgesc. De o săptămână stă închisă-n casă. Presupun că va
începe să-şi facă efectul la film ...
— Acum, dacă ai promis, trebuie să te duci. Dar eu te-aş-
tept.
A şa că, încordată şi febrilă, Lilith s-a dus s-o ia pe
Mabel. N -a îndrăznit să-i mărturisească ce-i făcuse soţul ei.
Şi-a amintit toate poveştile pe care le auzise despre canta-
ridă. Bărbaţii o foloseau frecvent în Franţa secolului
al X V III-lea1. A uzise povestea unui aristocrat care, la
patruzeci de ani, când era deja secătuit de cât de asiduu
făcuse dragoste cu toate femeile atrăgătoare ale epocii lui, s-a
îndrăgostit atât de violent de o dansatoare care avea numai
douăzeci de ani, încât a petrecut trei zile şi trei nopţi
făcând dragoste cu ea - cu ajutorul cantaridei. Lilith a
încercat să-şi imagineze cum ar fi o astfel de experienţă, cum
ar apuca-o pe neaşteptate şi ar trebui să fugă acasă şi să-i
mărturisească soţului dorinţa.
Stătea în sala de cinema pe întuneric, însă nu privea ecra­
nul. Era un haos pe dinăuntrul ei. Stătea dreaptă pe mar­
ginea scaunului, încercând să-şi dea seama dacă drogul
începuse să-şi facă efectul. A sărit repede când a văzut că
stătea de ceva vreme cu picioarele depărtate şi cu fusta ridi­
cată peste genunchi.
Se gândea că poate era un semn al febrei ei sexuale, care
creştea. încerca să-şi amintească dacă mai stătuse vreodată
într-o asemenea poziţie la cinema. Considera că a sta cu
picioarele depărtate era cea mai obscenă poziţie imaginabilă,

1 în acea perioadă, în Franţa, cantarida era într-adevăr foarte răs­

pândită, fiind cunoscută sub denumirea de pustiiles Richelieu.

73
pentru că oricine de pe rândul din faţă, care era mult mai
jos, ar fi putut să i se uite sub fustă şi să se desfete cu ima­
ginea noilor ei chiloţi şi a jartierelor pe care tocmai şi le cum­
părase. Totul în jur părea să conspire pentru orgia din acea
noapte. Probabil că, intuitiv, prevăzuse lucrul ăsta când se
dusese să-şi cumpere lenjerie cu dantelă şi jartiere de culoa­
rea intensă a coralului, care se potriveau de minune pe picioa­
rele ei zvelte, de dansatoare.
Şi-a apropiat picioarele furioasă. S-a gândit că, dacă o
s-o apuce un chef sălbatic de sex, n-o să ştie ce să facă. Să
se ridice brusc, pretextând o durere de cap, şi să plece ? Ori
să se întoarcă spre Mabel - Mabel o adorase dintotdeauna.
Ar îndrăzni să se întoarcă spre Mabel şi s-o mângâie ?
Auzise de femei care se mângâiau una pe alta la cinemato­
graf. O prietenă de-a ei stătuse în felul ăsta, în întunericul
sălii de cinema, iar mâna celei care o însoţea dăduse uşor
la o parte pliul care acoperea crăpătura laterală a fustei, se
strecurase către sexul ei şi o mângâiase îndelung, până când
o adusese la orgasm. De câte ori n-o fi repetat această prie­
tenă plăcerea de a sta nemişcată, de a-şi controla partea de
sus a corpului, de a sta dreaptă şi imobilă, în timp ce o mână
o mângâia în secret pe întuneric, încet, misterios ? Oare asta
urma să i se întâmple şi lui Lilith ? N u mângâiase nicioda­
tă o femeie. Uneori se gândea în sinea ei la cât de minunat
trebuia să fie să atingi o femeie, să-i simţi rotunjimea fese­
lor, moliciunea abdomenului, pielea neasemuit de fină din­
tre picioare. încercase să se mângâie singură în pat, pe
întuneric, doar ca să-şi imagineze cum ar fi fost o aseme­
nea experienţă.
Cu ochii închişi, şi-a amintit corpul lui Mabel în cos­
tum de baie, Mabel cu sânii ei foarte rotunzi, care aproape
se revărsau din sutien, şi cu gura ei cărnoasă, mereu hoho­
tind de râs. Ce minunat ar fi fost! Cu toate astea, nu sim­
ţea între picioare o asemenea căldură încât s-o facă să-şi
piardă controlul şi să întindă mâna către Mabel. Pastilele
încă nu-şi făcuseră efectul. N u simţea absolut nimic între

74
picioare, era rece, congestionată chiar; doar o încordare, o
tensiune. N u se putea relaxa. Dacă ar fi atins-o pe Mabel
acum, n-ar fi îndrăznit să meargă mai departe. Oare Mabel
purta o fustă care se prindea într-o parte ? I-ar fi plăcut să
fie mângâiată ? Lilith era din ce în ce mai agitată. De fiecare
dată când îşi pierdea capul, îşi întindea picioarele desfă­
cute în acea poziţie care-i părea atât de obscenă, atât de pro­
vocatoare, pentru că descoperea sexul, lăsându-1 neprotejat,
şi pentru că astfel de gesturi nu întâlnise decât la dansatoa­
rele din Bali.
Filmul se terminase. Lilith conducea maşina în linişte,
pe drumul cufundat în întuneric. Farurile s-au oprit pe o
maşină parcată la marginea drumului şi imediat au luminat
un cuplu care nu se îmbrăţişa într-un fel normal, roman­
tic. Femeia stătea pe genunchii bărbatului, cu spatele la el,
iar el se ridica drept, lipit de ea, poziţia corpului său tră­
dând faptul că omul se afla pe culmile plăcerii. Era într-o
asemenea stare încât nu s-a putut opri nici măcar când lu­
mina farurilor a căzut pe el. Se întindea să pătrundă şi mai
adânc femeia care stătea peste el, iar ea se mişca de parcă
ar fi fost pe jumătate leşinată de plăcere.
Când a văzut scena, lui Lilith i s-a tăiat respiraţia, iar
Mabel a sp u s:
— I-am prins în punctul culminant!
După care a râs. Asta însemna că Mabel ştia bine care
era acel punct culminant de care Lilith n-avea habar şi pe
care voia să-l cunoască. Lilith ar fi vrut s-o întrebe:
— Cum e ?
Dar avea să afle în curând. în curând, va da frâu liber
tuturor dorinţelor pe care le experimentase numai în fan­
teziile cu care îşi umplea zilele, când visa cu ochii deschişi,
singură în casa pustie. Picta şi se gândea: „în momentul ăsta,
bărbatul de care sunt foarte îndrăgostită intră în cameră
şi-mi spune:
— Lasă-mă să te dezbrac.

75
 Soţul meu nu mă dezbracă niciodată - se dezbracă sin­
gur, se bagă în pat şi, dacă vrea, aprinde lumina. Dar băr­
batul ăsta va veni şi mă va dezbrăca încet-încet. în felul ăsta
voi putea să-l simt, să-i simt mâinile pe mine mai mult timp.
Mai întâi îmi va desface centura, apoi îmi va cuprinde mij­
locul cu mâinile şi-mi va spune:
— Ce talie frumoasă ai, cum se unduieşte, cât e de zveltă!
Apoi îmi va desface nasturii bluzei foarte încet şi îi voi
simţi mâinile descheindu-mi fiecare nasture şi atingându-mi
uşor sânii, până când se vor iţi din bluză şi atunci mi-i va
iubi şi-mi va suge sfârcurile ca un copil, zgâriindu-mă un
pic cu dinţii, iar eu voi simţi fiorul ăsta strecurându-mi-se
în tot corpul, eliberând fiecare nerv închistat, dizolvân-
du-mă. N u va mai avea răbdare cu fusta, o va sfâşia un pic.
Atât de mare îi va fi dorinţa! N u va aprinde lumina. Va con­
tinua să se uite la mine plin de dorinţă, să mă admire, să mă
divinizeze, să-mi înfierbânte corpul cu mâinile lui, aşteptând
până când fiecare centimetru din pielea mea va vibra".
îşi făcea efectul cantarida ? Nu, era languroasă, iar fan­
tezia i-o lua pur şi simplu razna, necontenit, şi asta era tot.
însă imaginea cuplului din automobil, extazul lor nu-i
dădeau pace.
Când a ajuns acasă, soţul ei citea. Şi-a ridicat privirea şi
a zâmbit cu subînţeles. Ea nu voia să-i spună că pilula nu
avusese nici un efect. Simţea o dezamăgire uriaşă în adân­
cul sufletului. Cât de rece putea să fie ? Atât de rece încât
nimic nu o putea atinge, nici măcar leacul care îl făcuse pe
nobilul din secolul al XVIII-lea să facă dragoste fără oprire,
timp de trei zile şi trei nopţi ? Ce monstru de femeie era!
Nici măcar soţul ei nu trebuia să ştie. Ar râde de ea. Până
la urmă, ar ajunge să caute o femeie mai sensibilă.
Aşa că a început să se dezbrace în faţa lui, plimbându-se
de colo-colo pe jumătate goală, periindu-şi părul în faţa
oglinzii. N u voia ca el s-o dorească. Nu-i plăcea. Era pur
şi simplu un lucru care trebuia făcut rapid, pentru plăcerea
lui. Pentru ea, era ca un sacrificiu. Entuziasmul şi bucuria

76
pe care el le simţea şi ea nu le cunoştea îi stârneau repul­
sie. Se simţea ca o curvă care primeşte bani contra unor ser­
vicii. Era o curvă fără sentimente şi, în schimbul dragostei
şi al devoţiunii lui, îi arunca în faţă acest trup gol, insensi­
bil. îi era ruşine să se simtă moartă în propriul corp.
Dar când, în final, s-a strecurat în pat, soţul ei i-a spus:
— N u cred că şi-a făcut efectul cantarida. Mi-e cam somn.
Să mă trezeşti dacă...
Lilith a încercat să doarmă, însă tot aştepta să o cuprindă
un val de dorinţă sălbatică. După o oră, s-a trezit şi s-a dus
la baie. A luat tubul şi a înghiţit cam zece pastile, gândindu-se:
— De data asta, trebuie să meargă.
A aşteptat. în cursul nopţii, soţul a venit în patul ei. Dar
era atât de congestionată între picioare încât nu se ume­
zise deloc şi fusese nevoită să-i ungă penisul cu salivă.
A doua zi dimineaţă, s-a trezit plângând. Soţul ei a între­
bat-o de ce plânge. I-a spus adevărul. Apoi el a început să râdă:
— Dar, Lilith, ţi-am făcut o farsă! N u ţi-am dat canta-
ridă, pur şi simplu m-am jucat cu tine!
Din acel moment, Lilith a devenit obsedată de ideea că
ar putea să existe modalităţi artificiale cu ajutorul cărora să
se înfierbânte. A încercat toate formulele de care auzise. A
început să bea ceşti mari de ciocolată cu vanilie. A încer­
cat să mănânce ceapă. Alcoolul n-avea efect asupra ei în
felul în care avea asupra altor persoane, pentru că era în
gardă de la bun început. N u se putea lăsa dusă de val.
Auzise însă de nişte biluţe care erau folosite pe post de
afrodiziac în Indiile de Est. Dar cum putea să facă rost de
ele ? Se găseau ? Femeile din Indiile de Est şi le introduceau
în vagin. Erau făcute dintr-un cauciuc foarte moale şi aveau
o suprafaţă delicată ca pielea. După ce erau introduse, luau
form a vaginului şi apoi se mişcau după cum se mişca
femeia, mulându-se după fiecare încordare a muşchilor şi
gâdilând-o mult mai excitant decât degetul sau penisul. Lui
Lilith i-ar fi plăcut să găsească aceste bile şi să le ţină în ea
zi şi noapte.

77
 Marianne

Să zicem că sunt matroana unui bordel literar, madama

unui grup de scriitori flămânzi care produc literatură ero­
tică pentru a o vinde unui colecţionar. Am fost prima care
a început să scrie şi, în fiecare zi, îi dădeam unei femei să-mi
dactilografieze frumos textele.
Fata asta, Marianne, era pictoriţă, iar seara dactilogra­
fia ca să aibă din ce trăi. Avea părul auriu, ca un halou, ochii
albaştri, faţa rotundă, sânii tari şi plini, dar avea tendinţa
să-şi ascundă bogăţia trupului în loc să şi-o scoată în evi­
denţă, s-o mascheze sub hainele ei cu aer boem - jachete
largi, fuste de şcolăriţă, pelerine de ploaie. Venea dintr-un
orăşel. îi citise pe Proust, Krafft-Ebing, Marx, Freud.
Şi, bineînţeles, avusese multe aventuri sexuale, însă exis­
tă un anume tip de aventură în care corpul nu participă cu
adevărat. Se minţea singură. Credea că, dacă se lăsa pene­
trată de bărbaţi, dacă-i mângâia şi dacă făcea toate gestu­
rile aferente, experimenta viaţa sexuală.
Toate astea erau fapte exterioare. Corpul ei era amor­
ţit, încă nu înflorise, încă nu se maturizase. Nimic n-o atin­
sese foarte profund. încă era virgină. Am simţit asta din
momentul în care a intrat în cameră. Ar fi recunoscut că e
rece, frigidă, la fel de repede cum ar fi recunoscut un sol­
dat că e fricos. Insă am psihanalizat-o pe loc.
Când i-am dat povestirile erotice să mi le dactilogra­
fieze, n-am putut să nu mă întreb în ce măsură o vor atinge.
Pe lângă curaj şi curiozitate intelectuală, exista în ea o pu­
doare fizică pe care cu nici un preţ nu voia s-o trădeze şi

78
de care îmi dădusem seama accidental, când descoperisem
că nu făcuse niciodată nudism şi că numai gândul la aşa ceva
o intimida.
O obseda amintirea unei seri petrecute cu un bărbat
căruia nu-i răspunsese iniţial, dar care mai apoi, când era
pe punctul de a ieşi din atelierul ei, o lipise cu forţa de un
perete, îi ridicase un picior şi se împinsese în ea. Ciudat e
că atunci nu simţise nimic, dar mai târziu, de fiecare dată
când îi revenea în minte această imagine, se înfierbânta şi
nu mai avea stare. I se înmuiau picioarele şi ar fi dat orice
să simtă din nou acel corp masiv împingându-se în ea,
pironind-o de perete fără să-i lase nici o scăpare şi apoi
posedând-o.
într-o zi, a întârziat să-mi aducă textele. M-am dus la ate­
lierul ei şi am bătut la uşă. N -a răspuns nimeni. Am împins
uşa şi am intrat. Era posibil ca Marianne să fi ieşit cu vreun
comision.
M-am îndreptat către maşina de scris ca să văd cum mer­
gea treaba şi am văzut un text pe care nu l-am recunoscut.
M-am gândit că poate începusem să uit ce scriam. Dar n-a­
veam cum. Acela nu era textul meu. Am început să citesc.
Atunci am înţeles.
în toiul lucrului, pe Marianne o cuprinsese dorinţa de
a-şi scrie propriile experienţe. Iată ce scrisese:

„Există lucruri pe care le citeşti şi care te fac să-ţi dai

seama că n-ai trăit nimic, că n-ai simţit nimic, că n-ai expe­
rimentat nimic până în acel moment. Acum înţeleg că majo­
ritatea lucrurilor care mi s-au întâmplat au fost clinice,
anatomice. A fost vorba de sexe care se atingeau, care se
împreunau, dar fără nici o scânteie, fără nimic sălbatic sau
senzaţional. Cum pot ajunge să trăiesc aşa ceva ? Cum pot
începe să simt - să simt ? Vreau să mă îndrăgostesc atât de
tare încât simpla lui vedere, chiar din capătul străzii, să mă
zdruncine şi să mă pătrundă, să mă facă să tremur şi să mi
se taie picioarele, să mă înmoaie şi să-mi înfierbânte sexul.

79
Aşa vreau să mă îndrăgostesc, atât de tare încât numai gân­
dul la el să-mi provoace un orgasm.
Azi de dimineaţă, în timp ce pictam, am auzit un ciocă­
nit la uşă. Am mers să deschid şi în prag stătea un tânăr
foarte atrăgător care, deşi părea timid şi fâstâcit, mi-a plă­
cut imediat.
S-a strecurat în atelier, nu s-a uitat nici în stânga, nici în
dreapta, m-a fixat cu privirea implorator şi mi-a spus:
— M-a trimis un prieten. Tu eşti pictoriţă; vreau să
lucrezi ceva pentru mine. Mă întreb dacă ai vrea... vrei ?
Vorbea încâlcit. Roşea. Era timid ca o femeie, mi-am
spus.
I-am z is:
— Ia loc, gândindu-mă că aşa îl mai liniştesc puţin.
Atunci mi-a văzut lucrările. Erau abstracte. Mi-a spus:
— Dar ştii să desenezi şi siluete realiste, nu ?
— Sigur că ştiu.
I-am arătat desenele.
— Sunt foarte puternice, mi-a spus, căzând într-un fel
de transă în faţa unuia dintre ele, reprezentând un atlet mus­
culos.
— Voiai să-ţi fac portretul ?
— Ei bine, da - da şi nu. Vreau un portret. în acelaşi
timp, portretul pe care-1 vreau eu e un pic mai neobişnuit...
nu ştiu dacă vei fi de acord.
— Cu ce să fiu de acord ? l-am întrebat.
— Păi, i-a scăpat în cele din urmă, ai vrea să-mi faci un
portret de genul ăsta ? Şi a ridicat desenul cu atletul nud.
Se aştepta la o reacţie din partea mea. Mă obişnuisem atât
de tare cu nuditatea masculină la şcoala de arte încât am
zâmbit, văzându-1 atât de sfios. N u mi s-a părut c-ar fi fost
ceva ciudat în cererea lui, deşi un model dezbrăcat care plă­
tea pentru asta părea într-adevăr o raritate. Asta era tot ce
putusem să observ şi i-am spus şi lui. între timp, folosin-
du-mi spiritul de observaţie caracteristic pictorilor, i-am stu­
diat ochii violeţi, părul fin, pufos şi auriu de pe mâini, puful

80
de pe lobul urechii. Avea aerul unui faun şi stilul evaziv al
unei femeiuşti, iar toate astea mă atrăgeau.
în ciuda timidităţii, avea un aer sănătos şi aristocratic.
Degetele îi erau fine şi mlădioase. Avea o ţinută frumoasă.
Am dat dovadă de entuziasm profesional, ceea ce a părut
că-i face plăcere şi că-1 încurajează.
Mi-a spus:
— Vrei să începem acum ? Am nişte bani la mine, pot să
aduc restul mâine.
I-am arătat un colţ al camerei unde era un paravan după
care-mi ţineam hainele şi ascunsesem lavaboul. însă el şi-a
întors ochii violeţi spre mine şi mi-a spus inocent:
— Pot să mă dezbrac aici ?
Am fost uşor încurcată, dar i-am spus că da. Mi-am
făcut de lucru aducând hârtia de desen şi cărbunele, mutând
un scaun şi ascuţindu-mi instrumentele. Mi se părea că se
dezbrăca neobişnuit de încet, că aştepta ca eu să-l urmăresc.
M-am uitat la el pătrunzător, cu cărbunele în mână, ca şi
când mi-aş fi început studiul.
Se dezbrăca uluitor de conştient de acest act, ca şi când
ar fi fost o ocupaţie în sine, un ritual. O dată m-a privit fix
în ochi şi mi-a zâmbit, arătându-şi dinţii egali, iar pielea îi
era atât de fină încât capta lumina care se scurgea pe fereas­
tra uriaşă, purtând-o ca pe o ţesătură de satin.
în acel moment, cărbunele din mâna mea a prins viaţă
şi m-am gândit că ar fi o adevărată plăcere să desenez silu­
eta acestui tânăr ca şi cum l-aş mângâia. îşi scosese haina,
cămaşa, pantofii, ciorapii. Mai rămăseseră doar pantalonii.
Şi-i ţinea la fel cum o dansatoare exotică îşi ţine faldurile
rochiei, continuând să mă privească. încă nu puteam înţe­
lege acel licăr de plăcere care-i însufleţea faţa.
Apoi s-a aplecat, şi-a desfăcut cureaua, iar pantalonii i-au
alunecat. Stătea în faţa mea complet gol, într-o stare de
excitaţie sexuală mai mult decât evidentă. Când mi-am dat
seama, a urmat un moment de suspans. Dacă protestam,
pierdeam banii de care aveam atâta nevoie.

81
 Am încercat să-i citesc privirea. Părea să spună:
— N u te supăra. Iartă-mă!
Aşadar, am încercat să-l desenez. A fost o experienţă
bizară. Câtă vreme îi desenam capul, gâtul, braţele, totul
mergea bine. Dar în momentul în care privirea îmi aluneca
pe restul trupului, îmi dădeam seama de felul în care mă afec­
tează. Sexul lui avea un tremur aproape imperceptibil.
Aproape că eram tentată să-i schiţez umflătura la fel cum
îi schiţasem genunchiul. însă virgina retractilă din mine era
tulburată. îmi spuneam că trebuie să desenez încet şi atent,
să văd dacă-mi trece criza, altfel era posibil să încerce să-şi
astâmpere pofta agăţându-se de mine. Dar nu, tânărul n-a
făcut nici o mişcare. Era transpus şi satisfăcut. Numai eu
eram tulburată fără să ştiu de ce.
Când am terminat, s-a îmbrăcat liniştit, părând complet
stăpân pe sine. S-a îndreptat către mine, mi-a strâns mâna
şi mi-a sp u s:
— Pot să vin şi mâine, la aceeaşi oră ?“
M anuscrisul se terminase aici, iar Marianne a intrat
curând în atelier, zâmbind.
— Nu-i aşa c-a fost o aventură stranie ?
— Aşa e, dar aş vrea să-mi spui cum te-ai simţit după ce
a plecat.
— După aceea, mi-a mărturisit ea, m-am simţit excitată
toată ziua, când îmi aminteam de corpul lui şi de penisul
sculptural, întărit. M-am uitat la desenele mele şi într-unul
i-am completat imaginea. Eram de-a dreptul chinuită de
dorinţă. Dar pe un astfel de bărbat nu-1 interesează decât
să fie privit.
Asta ar fi putut rămâne o simplă aventură, dar pentru
Marianne devenise mult mai importantă. îm i dădeam
seama că ajunsese obsedată de tânăr. în mod evident, la a
doua şedinţă, lucrurile s-au repetat. N u şi-au spus nimic.
Marianne nu afişa nici o emoţie. El părea a nu fi conştient
de plăcerea pe care i-o trezea privirea ei. Cu fiecare zi, ea
descoperea alte şi alte minuni. Fiecare detaliu al corpului

82
acestui bărbat era perfect. Ce bine-ar fi fost dacă şi el ar fi
arătat un cât de mic interes faţă de detaliile corpului femeii,
însă n-o făcea. Iar Marianne slăbea văzând cu ochii şi se sfâr­
şea de dor.
O mai afecta şi faptul că trebuia să copieze încontinuu
aventurile altor oameni, pentru că acum toţi cei care scriau
în grupul nostru îi dădeau manuscrise, căci Marianne era o
dactilografă de încredere. în fiecare noapte, micuţa Marianne
stătea aplecată peste maşina de scris, cu sânii ei copţi şi grei,
şi dactilografia cuvinte fierbinţi în care erau turnate scene
senzuale, violente. Anumite scene o incitau mai mult decât
altele.
îi pl ăcea violenţa. Aşa se face că, pentru ea, situaţia
creată cu tânărul era însăşi întruchiparea imposibilităţii.
Nu-i venea să creadă că putea să stea acolo atât de excitat,
savurând pur şi simplu felul în care ea îl fixa, ca şi când l-ar
fi mângâiat.
Cu cât era el mai pasiv şi mai reţinut, cu atât îşi dorea
ea mai mult să-l violenteze. Visa să-i forţeze voinţa, dar cum
putea cineva să forţeze voinţa unui bărbat ? Din moment
ce nu-1 putea ispiti prin prezenţa ei, cum putea să-l facă s-o
dorească ?
Voia ca el să adoarmă şi aşa să-l poată mângâia, iar el s-o
posede semiconştient, pe jumătate adormit. Sau visa ca el
să intre în atelier în timp ce ea se dezbrăca şi să se înfier­
bânte la vederea trupului ei.
O dată, în timp ce-1 aştepta, a încercat să lase uşa întredes­
chisă, dar el a întors capul şi şi-a făcut de lucru cu o carte.
Era imposibil să-l stârneşti altfel decât privindu-1. Iar
Marianne ajunsese să-l dorească nebuneşte. Desenul era
aproape gata. Cunoştea fiecare părticică din corpul lui,
culoarea pielii, atât de aurie şi de luminoasă, fiecare contur
al m uşchilor şi, mai ales, sexul, sexul lui aflat într-o
erecţie perpetuă, catifelat, neted, ţeapăn şi ispititor.
S-a apropiat de el ca să aranjeze un carton care avea
rolul de a arunca reflexe mai puternice sau mai multe umbre

83
pe trupul lui. în cele din urmă, nu s-a mai putut controla
şi a căzut în genunchi în faţa sexului în erecţie. N u l-a atins,
doar s-a uitat la el şi a murmurat:
— Cât e de frum os!
Scena l-a afectat în mod vizibil. Sexul i s-a întărit şi mai
mult. Marianne a îngenuncheat foarte aproape de el -
aproape că-1 putea atinge cu gura - , dar din nou, n-a spus
decât:
— Cât e de frum os!
Cum el nu făcea nici o mişcare, ea s-a apropiat, şi-a
întredeschis buzele şi delicat, cât se poate de delicat, a atins
vârful penisului cu limba. El nu s-a retras. A continuat să-i
urmărească expresia feţei şi felul în care limba i se rotea mân-
gâindu-l şi încercând să-l excite.
L-a lins delicat, cu blândeţea unei pisici, după care şi-a
strecurat vârful în gură şi şi-a strâns buzele în jurul lui. L-a
simţit tremurând.
S-a abţinut să facă mai mult, de teamă că se va lovi de
un refuz. Iar în momentul în care s-a oprit, el n-a încura­
jat-o să continue. Părea mulţumit. Marianne a simţit că asta
era tot ce putea să-i ceară. A sărit în picioare şi s-a întors
la lucru. Pe dinăuntru, fierbea. Prin faţa ochilor îi treceau
imagini violente. îşi aducea aminte de filmele ieftine pe care
le văzuse la Paris, cu trupuri rostogolindu-se în iarbă, dege­
te care frământau carnea, chiloţi albi smulşi de mâini pline
de dorinţă, mângâieri, mângâieri şi plăcere, plăcerea care le
făcea trupurile să se mlădieze şi să se încolăcească, plăce­
rea care li se scurgea pe trupuri ca apa şi care le cuprindea
vintrele şi şoldurile asemenea unui val, făcându-le să se undu-
iască, sau care li se scurgea pe şira spinării ori pe picioare.
Dar ea s-a controlat, folosindu-şi intuiţia, care-i spune
unei femei care sunt preferinţele bărbatului pe care ea îl
doreşte. El a rămas în transă, cu sexul erect, cu trupul tre­
murând uşor la răstimpuri, ca şi cum ar fi fost străbătut de
fiori de plăcere, la amintirea buzelor ei care se deschideau
blând ca să-i atingă penisul catifelat.

84
 A doua zi, Marianne a repetat scena căderii în adoraţie,
momentul de extaz la vederea frumuseţii sexului. A înge­
nuncheat din nou şi s-a rugat în faţa acelui falus straniu, care
nu cerea altceva în afară de admiraţie. L-a lins din nou, cu
pricepere şi pasiune, stârnindu-i bărbatului frisoane de plă­
cere care i se răspândeau în tot corpul, l-a sărutat, cuprin-
zându-1 cu buzele ca pe un fruct nemaivăzut, iar el a tremurat
ca şi data trecută. Apoi, spre surprinderea ei, o picătură din-
tr-un lichid alb-lăptos şi sărat - precursorul extazului ? -
i s-a dizolvat în gură, aşa că a început să apese mai tare şi
să-şi plimbe limba peste el mai energic.
Când a văzut că e topit de plăcere, s-a oprit, gândindu-se
că, dacă-i refuza finalul, se putea să facă şi el un pas pen­
tru a-şi satisface dorinţa. Iniţial, n-a schiţat nici un gest.
Sexul îi frem ăta şi era chinuit de dorinţă, după care
femeia a văzut uluită că-şi duce mâna către sex, ca şi cum
ar fi avut de gând să se satisfacă singur.
Pe Marianne a apucat-o disperarea. I-a dat mâna la o parte,
i-a luat sexul în gură, i-a cuprins cu ambele mâini părţile
sensibile, l-a mângâiat şi l-a sorbit până când a ejaculat.
Bărbatul s-a aplecat peste ea cu recunoştinţă şi i-a spus:
— Eşti prima femeie, prima femeie, prima femeie...
Fred s-a mutat în atelier. Dar, după cum îmi explicase
Marianne, nu trecuse de stadiul în care îi accepta mângâie­
rile. Stăteau întinşi în pat, goi, iar Fred se purta ca şi când
ea ar fi fost complet asexuată. îi accepta tributurile plin de
mărinimie, dar pe ea o lăsa nesatisfăcută. Tot ce făcea era
să-i pună mâna între picioare. în timp ce ea-1 dezmierda cu
gura, mâinile lui îi deschideau sexul ca pe o floare în care
căuta pistilul. Când îi simţea contracţiile, îi mângâia des-
picătura care palpita. Marianne putea să-i răspundă, însă,
pe undeva, mângâierile acelea nu-i satisfăceau foamea de cor­
pul şi de sexul lui şi tânjea să fie posedată complet, să fie
penetrată.
I-a venit ideea să-i arate manuscrisul pe care-1 dactilo­
grafia. S-a gândit că asta ar fi putut să-l incite. S-au întins

85
în pat şi l-au citit împreună. El rostea cuvintele cu voce tare
şi-i făcea plăcere. Insista asupra descrierilor. Le citea şi le
recitea, îşi scotea iar hainele şi-şi arăta corpul, dar indife­
rent de cât de tare era excitat, nu făcea mai mult de atât.
Marianne voia să-l convingă să meargă la psihanalist. I-a
povestit cât de mult o eliberase pe ea analiza. El a ascul­
tat-o, dar a respins ideea. L-a provocat să scrie la rândul
lui, să-şi pună pe hârtie experienţele.
La început a fost timid, i-a fost ruşine. Apoi, aproape
pe furiş, a început să scrie, folosind un creion tocit şi ascun­
zând paginile de ea atunci când intra în cameră, de parcă
ar fi fost nişte mărturisiri criminale. Numai printr-o întâm­
plare a reuşit Marianne să citească ce scrisese misteriosul ei
iubit. El avea nevoie urgentă de bani. îşi amanetase maşina
de scris, paltonul şi ceasul, aşa că nu mai avea nimic.
N u putea s-o lase pe Marianne să aibă grijă de el. Şi aşa
îşi obosea ochii dactilografiind, muncea până noaptea târ­
ziu şi niciodată nu câştiga mai mult decât îi trebuia pentru
chirie şi un pic de mâncare. Aşa că s-a dus la colecţionarul
căruia îi ducea Marianne manuscrisele şi şi-a oferit propri­
ile pagini spre vânzare, scuzându-se pentru faptul că erau
scrise de mână. Neputând să-i descifreze scrisul, colecţio­
narul, în neştiinţa lui, i le-a dat lui Marianne să le dactilo­
grafieze.
Aşa se face că Marianne s-a trezit cu manuscrisul iubi­
tului ei în braţe. L-a devorat înainte să se apuce de lucru,
neputându-şi învinge curiozitatea, încercând să descopere
secretul pasivităţii lui. Iată ce a citit:
„De cele mai multe ori, viaţa sexuală e un mare secret.
Toţi conspiră s-o facă astfel. Nici măcar cei mai buni prie­
teni nu-şi împărtăşesc detaliile vieţii lor sexuale. Trăiesc aici,
cu Marianne, într-o atmosferă ciudată. Tot ce discutăm, tot
ce citim sau scriem are legătură cu sexul.
îmi amintesc un incident pe care aproape că-1 uitasem.
S-a întâmplat când aveam cincisprezece ani şi eram încă ino­
cent într-ale iubirii trupeşti. Familia mea luase un aparta­

86
ment la Paris, care avea multe balcoane cu geam. în timpul
verii, obişnuiam să umblu gol prin cameră. O dată am
făcut asta cu geamurile deschise şi atunci am observat că,
de pe partea opusă, mă urmărea o femeie.
Stătea la ea pe balcon, studiindu-m ă fără strop de
pudoare, şi ceva m-a îndemnat să mă prefac că n-o obser­
vasem. Mi-a fost teamă că, dacă şi-ar fi dat seama că am
observat-o, ar fi plecat.
Faptul că mă ştiam privit îmi provoca o plăcere extra­
ordinară. Mă plimbam de colo-colo sau stăteam în pat. Ea
nu se mişca niciodată. Am repetat acest scenariu în fiecare zi,
timp de o săptămână, iar în ziua a treia am avut o erecţie.
Oare putea să bage de seamă de peste drum, să obser­
ve ? Am început să mă ating, simţind tot timpul cât de
atentă era la fiecare gest al meu. Mă scăldam într-o stare
de excitaţie delicioasă. C um stăteam întins, îi puteam
admira rotunjimea formelor. Mă jucam cu sexul, uitându-mă
fix la ea, şi până la urmă m-am excitat atât de tare încât am
ejaculat.
Femeia continua să mă urmărească. Oare avea să dea
vreun semn ? O excita să se uite la mine ?
Era posibil s-o fi excitat. A doua zi, am aşteptat cu nerăb­
dare s-o zăresc din nou. Şi-a făcut apariţia la aceeaşi oră,
stând în balcon şi uitându-se la mine. De la distanţa aceea
nu puteam să-mi dau seama dacă zâmbea sau nu. M-am întins
din nou în pat.
D eşi eram vecini, n-am încercat să ne întâlnim nici­
odată faţă-n faţă. Tot ce-mi amintesc e plăcerea pe care o
simţeam atunci, o plăcere pe care nici o alta n-a putut-o
egala. N um ai când îmi amintesc de acea perioadă mă
excit. într-un fel, Marianne îmi oferă cam acelaşi gen de plă­
cere. A dor s-o simt cum mă priveşte cu nesaţ, cum mă
admiră, cum mă venerează".
Când a citit aceste lucruri, Marianne a simţit că n-o să
poată niciodată să-l scoată din pasivitatea lui. A plâns un
pic, pentru că se simţea trădată ca femeie. Cu toate astea,

87
îl iubea. Era sensibil, tandru, delicat. N u-i rănise nici­
odată sentimentele. N u era tocmai protector, dar îi era ca
un frate şi-i înţelegea stările. O trata ca pe artistul familiei,
o respecta pentru faptul că picta, îi căra pânzele, voia să-i
fie de ajutor.
Ea ţinea un curs de desen. Lui îi plăcea s-o însoţească
dimineaţa, sub pretextul că îi duce planşele. Dar, în scurt
timp, Marianne şi-a dat seama că scopul lui era altul. Se
interesa cu ardoare de modele. N u de ele în sine, ci de
experienţa de a poza. Voia să fie model.
Atunci Marianne n-a mai putut răbda. Dacă n-ar fi sim­
ţit plăcere sexuală atunci când era privit, probabil că n-ar
fi deranjat-o. Dar, ştiind toate astea, ar fi fost ca şi când l-ar
fi oferit întregii clase. Ea n-a putut suporta ideea. S-au cer­
tat aprins.
D ar el era obsedat de acest gând şi, până la urmă, a
intrat în rândul modelelor. în ziua aceea, Marianne a refu­
zat să vină la curs. A rămas acasă şi a plâns ca o femeie
geloasă care ştie că iubitul ei e cu altă femeie.
A urlat. A făcut bucăţi desenele cu el, ca şi când i-ar fi
sfâşiat imaginea, să n-o mai vadă în faţa ochilor, imaginea
corpului său auriu, neted, perfect. Chiar dacă studenţii erau
indiferenţi faţă de modele, el reacţiona la simpla lor pri­
vire, iar Marianne nu putea suporta aşa ceva.
Această îndeletnicire a lui a început să-i îndepărteze. Era
ca şi cum cu cât viciul lui îi oferea mai multă plăcere, cu
atât el i se abandona mai aprig, căutându-1 fără încetare.
în scurtă vreme, s-au înstrăinat cu totul. Iar Marianne
a rămas singură, să ne dactilografieze povestirile erotice.
 Femeia cu văl

într-o seară, George a intrat într-un bar suedez unde-i

plăcea să meargă şi s-a aşezat la o masă, să se bucure de
seara lui liberă. La masa vecină a observat un cuplu foarte
distins şi stilat, bărbatul îmbrăcat îngrijit, elegant, iar femeia
toată în negru, cu un văl care-i acoperea faţa radioasă şi
bijuterii în culori sclipitoare. Amândoi îi zâmbeau. Nu-şi
spuneau nimic, ca şi când s-ar fi ştiut de când lumea şi nu
mai aveau nevoie de cuvinte.
Toţi trei urmăreau ce se petrecea la bar - câteva perechi
care beau împreună, o femeie singură, un bărbat în cău­
tare de aventuri - şi cu toţii păreau că se gândesc la acelaşi
lucru.
în cele din urmă, bărbatul acela elegant a intrat în vorbă
cu George, care acum avea ocazia s-o studieze atent pe
femeie, găsind-o şi mai frum oasă. D ar tocmai când se
aştepta să li se alăture şi ea în conversaţie, aceasta i-a spus
partenerului său ceva ce George n-a reuşit să priceapă, a
zâmbit şi s-a retras.
George s-a simţit brusc deprimat. îi pierise tot cheful.
Şi în plus, nu avea decât câţiva dolari de cheltuit, aşa că nu
putea să-l invite pe celălalt la un pahar, căutând să mai afle
câte ceva despre femeie. Spre mirarea lui, străinul a fost cel
care s-a întors spre el şi i-a sp u s:
— Ce zici, vrei să bem un pahar împreună ?
George a acceptat. Conversaţia a evoluat de la discuţia
despre hotelurile din sudul Franţei la momente de sinceri­
tate, în care George a mărturisit că era cam strâmtorat. Ca

89
răspuns, celălalt a insinuat că era extrem de uşor să câştigi
bani. Insă n-a continuat. L-a făcut pe George să mărturi­
sească ceva mai multe.
George, ca mulţi bărbaţi, avea următoarea meteahnă:
când devenea mai expansiv, îi plăcea să-şi povestească
isprăvile. Şi întotdeauna vorbea ambiguu despre toate astea.
Lăsa să se creadă că, de fiecare dată când ieşea din casă,
dădea nas în nas cu aventura, că nu ducea niciodată lipsă
de o seară sau de o femeie interesantă.
Celălalt îl asculta şi zâmbea.
Când George a terminat de vorbit, străinul i-a spus:
— Exact cum mi-am închipuit din clipa în care te-am
văzut! Tu eşti omul de care am nevoie. Mă confrunt cu o
problemă cât se poate de delicată. Ceva absolut nemaiîn­
tâlnit. N u ştiu dacă ai avut prea mult de-a face cu femei
dificile, nevrotice. N-ai avut, aşa-i?
îmi dau seama că nu din ce-mi povesteşti. Ei bine, eu
am avut. Poate că le atrag în chip deosebit. Chiar acum sunt
într-o situaţie foarte complicată. N u prea ştiu cum o să ies
din ea. Am nevoie de ajutorul tău. Spui că eşti strâmtorat.
Uite, îţi propun o cale cât se poate de plăcută de a face rost
de bani. Ascultă-mă cu atenţie. E vorba de o femeie bogată
şi extrem de frumoasă, de fapt, perfectă. Ar fi putut să fie
iubită cu credinţă de oricine i-ar fi plăcut, să se mărite cu
oricine ar fi poftit. Atâta doar că e victima unei greşeli per­
verse a naturii - nu-i plac decât necunoscuţii.
— Dar toată lumea iubeşte necunoscutul, a spus George,
gândindu-se imediat la călătorii, întâlniri neaşteptate, situa­
ţii inedite.
— Nu, nu în sensul în care o face ea. N -o interesează
decât bărbaţii pe care nu i-a văzut şi nu-i va mai vedea nici­
odată. Dar pentru un astfel de bărbat, ar face totul.
George murea să întrebe dacă femeia era cea care stă­
tuse cu el la masă. D ar nu îndrăznea. Omul părea mai
degrabă torturat de faptul că trebuia să-i spună aşa ceva şi,
în acelaşi timp, îmboldit să spună povestea. A continuat:

90
 — Trebuie să veghez asupra fericirii acestei femei. Aş face
orice pentru ea. Mi-am dedicat întreaga viaţă satisfacerii
capriciilor ei.
— înţeleg, a spus George. Şi eu aş simţi acelaşi lucru.
— Ei bine, a spus străinul acela elegant, dacă ai vrea să
vii cu mine, probabil că ţi-ai rezolva greutăţile financiare
pentru o săptămână şi ţi-ai satisface în acelaşi timp şi nevoia
de aventură.
George s-a îmbujorat de plăcere. Au plecat împreună.
Bărbatul a chemat un taxi. în taxi, i-a dat lui George cinci­
zeci de dolari. Apoi i-a spus că trebuie să-l lege la ochi, ca
să nu vadă casa la care mergeau şi nici strada, din moment
ce nu trebuia să repete niciodată această experienţă.
George fierbea de curiozitate, era asaltat de imagini cu
femeia de la bar şi, în fiecare clipă, îi vedea gura fierbinte
şi ochii arzători în spatele vălului. Părul îi plăcuse în mod
deosebit. îi plăcea părul greu care trăgea chipul în jos ca
o dulce povară, înmiresmată şi preţioasă. Era una dintre
fixaţiile lui.
Călătoria nu a durat mult. A intrat bucuros în acest joc
ciudat. înainte să coboare din taxi, străinul i-a scos legătura
de la ochi, ca să nu atragă atenţia şoferului sau portarului,
dar, prevăzător, contase pe strălucirea fantastică a lumini­
lor de la intrare, care l-au orbit complet pe George. N u
vedea nimic în afară de lumini strălucitoare şi de oglinzi.
A păşit într-una dintre cele mai somptuoase încăperi pe
care le văzuse vreodată - totul era alb, plin de oglinzi, de
plante exotice, de mobilă aleasă, tapetată cu damasc şi com­
pletată de un covor atât de moale încât nici nu li se auzeau
paşii. A fost condus dintr-o cameră în alta, fiecare de altă
nuanţă, toate pline de oglinzi, aşa că şi-a pierdut complet
simţul orientării. Până la urmă, au ajuns la ultima. A tras
adânc aer în piept.
Se afla într-un dormitor cu un pat cu baldachin. Pe podea
erau împrăştiate blănuri, la ferestre erau perdele diafane şi
oglinzi, foarte multe oglinzi. Era fericit că putea suporta

91
propria imagine reflectată de sute de ori, imaginea unui băr­
bat atrăgător reprodusă la nesfârşit, a unui bărbat pe care mis­
terul situaţiei îl făcuse să fiarbă de nerăbdare şi să radieze
ca niciodată. Oare ce puteau însemna toate astea ? N u avea
timp să se întrebe.
Femeia pe care o cunoscuse la bar a intrat în cameră şi,
de cum a intrat, bărbatul care-1 condusese a dispărut.
îşi schimbase rochia. Purta un veşmânt de satin răvăşi­
tor, care-i lăsa umerii goi şi care era încreţit numai cât să
nu cadă de pe ea. George avea senzaţia că rochia îi va alu­
neca la prima mişcare, că se va desprinde de ea ca o teacă
strălucitoare, din care va ieşi la iveală pielea ei lucioasă, care
strălucea la fel ca satinul şi era tot atât de fină la pipăit.
Trebuia să-şi păstreze calmul. Nu-i venea să creadă că
această femeie frumoasă i se dăruia lui, unui străin.
Se şi intimidase. Ce aştepta de la el ? Ce căuta ? Să-i satis­
facă vreo dorinţă neîmplinită ?
Avea numai o noapte la dispoziţie pentru a-şi demon­
stra calităţile de amant. Urma să n-o mai vadă niciodată. Era
însă posibil să ghicească secretul firii ei şi să n-o posede doar
o dată. Se întreba câţi bărbaţi ajunseseră în acea cameră.
Era foarte frumoasă, cu trăsături dulci şi catifelate. Ochii
îi erau negri şi umezi, gura îi strălucea, pielea reflecta lumina.
Trupul îi era perfect cizelat. Avea contururile incisive ale
unei femei zvelte, dar mai avea şi ceva de fruct copt, extrem
de provocator.
Era foarte subţire în talie şi din cauza asta sânii păreau
şi mai rotunzi. Spatele-i părea de dansatoare şi fiecare
unduire îi scotea în evidenţă formele ademenitoare ale şol­
durilor. I-a zâmbit. Gura-i moale şi cărnoasă era întredes­
chisă. George s-a apropiat şi şi-a lipit buzele de umărul ei
gol. Nimic nu se putea compara cu fineţea pielii ei. Ce ten­
taţie, să-i tragi rochia fragilă de pe umeri şi să-i dezgoleşti
sânii, pe care satinul se mula perfect! Ce tentaţie s-o dez­
braci imediat!

92
 Dar George intuia că nu putea să abordeze atât de direct
o astfel de femeie, că avea nevoie de subtilitate şi îndemâ­
nare. Niciodată nu-şi studiase fiecare gest şi nici nu-1 lus-
truise cu atâta atenţie şi meşteşug. Era hotărât să transforme
ocazia într-un lung asediu şi, cum nici ea nu dădea vreun
semn că s-ar grăbi, a continuat să adulmece în preajma ume­
rilor ei goi, respirând vagi urme ale parfumului minunat pe
care-1 răspândea corpul ei.
Ar fi putut s-o posede atunci, pe loc, atât de tare îl vră­
jise, dar voia ca ea să-i dea mai întâi un semn, o voia înfier­
bântată, nu pasivă şi moale ca ceara în mâinile lui.
Părea incredibil de rezervată şi de supusă, dar nu sim­
ţea nimic. Pielea nu-i părea înfiorată de nici un tremur şi,
chiar dacă buzele îi erau întredeschise ca pentru un sărut, nu
răspundea la nici unul.
Stătea lângă pat, fără să scoată o vorbă. El şi-a trecut mâi­
nile peste formele ei satinate, ca şi când ar fi vrut să le
cunoască. Gestul a lăsat-o complet rece. A alunecat uşor
în genunchi şi i-a sărutat şi mângâiat corpul. Degetele lui
simţeau că nu mai avea nimic pe sub rochie. A condus-o
până la marginea patului, iar ea s-a aşezat. I-a scos papu­
cii. I-a prins tălpile în palme.
Ea i-a zâmbit, blând şi seducător. George i-a sărutat tăl­
pile, în timp ce mâinile i se strecurau pe sub faldurile
rochiei, pipăindu-i picioarele fine până spre coapse.
L-a lăsat să-i mângâie tălpile, care acum se odihneau pe
pieptul lui, în timp ce el îşi plimba mâinile în sus şi-n jos
pe picioarele ei, pe sub rochie. Dacă pe picioare pielea era
atât de fină, cum era oare în vecinătatea sexului, unde
părea întotdeauna atât de delicată ? îşi ţinea coapsele lipite
una de alta, aşa că el nu şi-a mai putut continua explora­
rea. S-a ridicat şi s-a aplecat peste ea s-o sărute. Cum stă­
tea culcată pe spate, şi-a deschis uşor picioarele.
El i-a cutreierat tot trupul cu mâinile, ca şi când ar fi vrut
să-i înfierbânte fiecare centimetru de piele doar atingând-o
şi, înainte de a încerca să-i strecoare mâna între picioare, a

93
mângâiat-o din nou, de la umeri până-n tălpi, iar femeia şi-a
mai desfăcut un pic picioarele, cât să poată el să-i pipăie sexul.
Părul îi era răvăşit de atâtea săruturi, iar rochia îi căzuse
de pe umeri, dezvelindu-i pe jumătate sânii. El i-a tras-o
în jos cu gura, descoperind sânii pe care îi aşteptase, ade­
menitori, tari, cu pielea nemaipomenit de fină şi sfârcurile
trandafirii, ca ale unei fete tinere.
Aproape că-i venea s-o lovească, văzând-o atât de apa­
tică. Mângâierile îl înfierbântau pe el, nu pe ea. Când îl atin­
gea cu degetul, sexul ei era rece şi moale, docil, dar lipsit
de orice vibraţie.
George începuse să se gândească dacă nu cumva secre­
tul acestei femei era tocmai faptul că nu putea fi aţâţată. Dar
n-avea cum să fie asta. Corpul ei respira senzualitate. Pie­
lea era atât de sensibilă, gura atât de plină. Părea imposibil
să nu poată simţi nimic. Acum o răsfăţa încontinuu cu mân­
gâieri de vis, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume să
aştepte ca flacăra din ea să se aprindă.
Peste tot erau oglinzi care multiplicau imaginea femeii
zăcând întinsă cu rochia căzută de pe sâni, cu gambele goale
atârnând din pat şi cu picioarele uşor depărtate sub rochie.
Trebuia să-i sfâşie rochia, să se întindă lângă ea în pat,
să-i simtă corpul lipit de al lui. A început să-i tragă rochia în
jos, iar ea l-a ajutat. Corpul ei a ieşit la iveală cum a ieşit Venus
din spuma mării. A ridicat-o cât să stea complet întinsă, iar
gura lui nu înceta să-i sărute fiecare parte a corpului.
Apoi s-a petrecut ceva ciudat. Când s-a aplecat să-şi
înfrupte privirea din imaginea sexului ei, cu nuanţa lui tran­
dafirie, pe ea a trecut-o un fior, iar George aproape a ţipat
de fericire.
Femeia a murmurat:
— Scoate-ţi hainele.
El s-a dezbrăcat. Era conştient de impactul pe care-1 avea
atunci când era gol. Se simţea mult mai în largul lui astfel,
pentru că făcuse atletism, înot, alpinism şi avea o bună rezis­
tenţă fizică. Ştia că avea şanse mari să-l placă.

94
 Se uita la el. îl plăcea ? îi răspundea când se apleca dea­
supra ei ? N u putea spune. O dorea atât de mult încât nu
mai putea de nerăbdarea de-a o atinge cu vârful penisului,
dar ea l-a oprit. Voia să i-1 sărute şi să i-1 mângâie. Şi-a pus
în practică intenţiile cu multă pricepere, aşa că s-a trezit cu
ea întoarsă cu fundul spre faţa lui, cât să-i vină bine s-o
atingă şi s-o sărute la rându-i.
Murea de dorinţă să-i exploreze şi să-i sărute fiecare col­
ţişor al trupului. Şi-a strecurat două degete în vaginul ei şi
i l-a deschis, şi-a desfătat privirea cu pielea sclipitoare, cu
mierea care se scurgea uşor, cu părul care se cârlionţa în
jurul degetelor lui. G ura îi devenise din ce în ce mai
lacomă, ca şi cum s-ar fi transformat într-un organ sexual,
şi-i plăcea atât de mult să o posede, că dacă ar fi continuat
să-i dezmierde carnea cu limba, ar fi atins o plăcere absolut
necunoscută. Pe măsură ce muşca din ea cu asemenea deli­
cii, a simţit-o din nou înfiorată de o undă de plăcere. A dat-o
la o parte de pe sexul lui, ca nu cumva să aibă parte de plă­
cerea maximă în timp ce doar îl săruta şi să-l păcălească în
momentul în care va ajunge să-i simtă penisul înăuntru. Era
ca şi cum gustul cărnii le stârnise amândurora o foame de
lup. Iar acum, gurile lor se topeau una în cealaltă, căutân-
du-şi limbile neastâmpărate.
îi fierbea sângele. Se părea că, încet-încet, reuşise s-o
aducă unde voia. Ochii îi scăpărau, gura nu i se mai dezli­
pea de corpul lui. Până la urmă a pătruns-o, în momentul
în care, nemaiputând să aştepte, s-a oferit singură, deschi-
zându-şi vulva cu degetele ei frumoase. Chiar şi atunci şi-au
amânat plăcerea, iar ea l-a simţit captiv pe deplin.
Apoi a arătat spre oglindă şi a început să râdă:
— Uite, se vede ca şi cum n-am face dragoste, ca şi cum
aş sta pur şi simplu pe genunchii tăi, iar tu, ticălosule, tu ai
fi avut-o în mine tot timpul şi, uită-te la tine, chiar tremuri.
Ah, nu mai suport, nu mai suport să mă prefac că n-am
nimic înăuntru! Simt că ard! Mişcă-te chiar acum, mişcă-te!

95
 S-a aruncat peste el ca să se poată undui în jurul peni­
sului, iar acest dans erotic i-a produs o plăcere atât de mare
încât a ţipat. în aceeaşi clipă, şi trupul lui George a fost scu­
turat de un extaz fulgerător.

în ciuda intensităţii cu care au făcut dragoste, când a ple­

cat, nu l-a întrebat cum îl cheamă şi nici nu i-a cerut să se
întoarcă. L-a sărutat uşor pe buzele care aproape îl dureau
şi i-a spus să plece. Amintirea acelei seri l-a obsedat luni
de zile şi n-a putut să repete experienţa cu nici o altă femeie.
într-o zi s-a întâlnit cu un prieten care tocmai primise
o mulţime de bani pe nişte articole şi îl invitase la un pahar.
El i-a spus lui George o poveste spumoasă despre o scenă
la care fusese martor. îşi toca banii fără nici o grijă într-un
bar, când s-a apropiat de el un domn foarte distins şi i-a
sugerat o modalitate de a-şi petrece timpul, şi anume urmă­
rind o pereche care făcea dragoste, iar cum prietenul lui
George chiar era voyeur, a acceptat imediat. Fusese dus în­
tr-un apartament somptuos, dintr-o casă misterioasă, şi
închis într-o cameră slab luminată, unde văzuse o nimfo­
mană făcând dragoste cu un bărbat extrem de bine dotat şi
de potent.
Lui George i-a stat inima în loc.
— Descrie-mi-o!
Prietenul lui a descris-o pe femeia cu care George făcuse
dragoste, i-a descris până şi rochia de satin. La fel a descris
şi patul cu baldachin, şi oglinzile, totul. Prietenul lui George
plătise o sută de dolari pentru reprezentaţie, dar ea făcuse
toţi banii şi ţinuse patru ore.
Bietul George! Luni întregi s-a ferit de femei. Nu-i venea
să creadă că exista o asemenea perfidie şi prefăcătorie. Ajun­
sese obsedat de ideea că fiecare femeie care-1 invita în apar­
tamentul ei ascundea un spectator în spatele draperiilor.
 Elena

în timp ce aştepta trenul spre Montreaux, Elena se uita

la oamenii din jur, de pe peron. Fiecare călătorie trezea în
ea aceeaşi curiozitate şi speranţă pe care le simţi înainte să
se ridice cortina la teatru, aceeaşi nelinişte care-ţi face ima­
ginaţia s-o ia razna şi acelaşi entuziasm.
Pusese ochii pe câţiva bărbaţi cu care i-ar fi plăcut să stea
de vorbă şi se întreba dacă vor călători cu acelaşi tren sau
doar veniseră să-şi ia la revedere de la alţi pasageri. Dorin­
ţele ei erau vagi, poetice. Dacă ar fi fost întrebată din senin
ce anume aştepta, probabil că ar fi răspuns: „Le merveil-
leux“ . Era vorba de o foame pe care n-o putea localiza în
nici o zonă a corpului ei. Era adevărat ce-i spusese o cu­
noştinţă, după ce Elena criticase aspru un scriitor pe care-1
întâlnise:
— N u poţi să-l vezi aşa cum e, nu poţi să vezi pe nimeni
aşa cum e. Toţi te vor dezamăgi, pentru că tu aştepţi pe
cineva.
într-adevăr, aştepta pe cineva - de fiecare dată când se
deschidea o uşă, de fiecare dată când mergea la o petre­
cere, la orice adunare, de fiecare dată când intra într-o cafe­
nea sau într-o sală de teatru.
N ici unul dintre bărbaţii pe care-i ochise ca p o si­
bili companioni agreabili nu s-a urcat în tren. Aşa că a des­
chis cartea pe care o luase cu ea. Era Amantul doamnei
Chatterley.
Mai târziu, Elena nu şi-a putut aduce aminte nimic din
această călătorie, în afară de o fierbinţeală teribilă care îi

97
cuprinsese tot corpul, ca şi când ar fi băut o sticlă din cel
mai bun vin de Burgundia, şi de o mare întristare, când a
descoperit un secret pe care, i se părea, toţi oamenii îl ştiau,
în primul rând, a descoperit că nu cunoscuse niciodată sen­
zaţiile descrise de Lawrence şi, în al doilea rând, că dorin­
ţa ei gravita în jurul acestor senzaţii. Dar mai exista un
adevăr de care devenise pe deplin conştientă. Ceva îi
crease Elenei predispoziţia de a se afla mereu în defensivă
în faţa unei posibile experienţe, o permanentă nevoie de a
fugi care o îndepărta de scena plăcerii şi de un mod de viaţă
expansiv. Fusese în dubiu, de foarte multe ori, şi apoi o
luase la goană. Numai ea era de vină pentru tot ceea ce nu
trăise, pentru tot ceea ce ignorase.
în ea zăcuse chircită o altă femeie, femeia din cartea lui
Lawrence, care ieşise până la urmă la iveală, gata să-l întâm­
pine pe acel cineva cu toate simţurile ei treze, de parcă ar
fi pregătit-o o mie de mângâieri pentru această întâlnire.
La Caux, din tren a coborât o altă femeie. N u era locul
de unde i-ar fi plăcut să-şi înceapă călătoria. Caux era un
vârf de munte izolat, cu lacul Geneva la poalele lui. Era pri­
măvară, zăpada se topea, iar micul tren care urca panta mun­
telui îi dădea Elenei o stare de nervozitate: o scotea din minţi
lentoarea cu care urca, lentoarea din gesturile elveţienilor,
mişcarea alene a animalelor, peisajul static, greoi, când sta­
rea ei şi sentimentele care o încercau aveau ceva din tumul­
tul torenţilor abia formaţi.
N u plănuia să stea foarte mult. Voia doar să se odih­
nească până când noua ei carte avea să fie gata pentru publi­
care.
De la gară, s-a îndreptat către o cabană care arăta ca o
căsuţă din poveşti, dar femeia care i-a deschis părea o vră­
jitoare. A fixat-o pe Elena cu nişte ochi negri ca tăciunele,
după care a invitat-o înăuntru. Elenei i se părea că acea casă
fusese construită pentru ea, cu uşile şi mobila mai mici
decât ar fi fost normal. N u era o iluzie, pentru că femeia
s-a întors către ea şi i-a spus:

98
 — Am scurtat picioarele scaunelor şi meselor. îţi place
casa mea? îi spun „C ăsuţa"1 - casă mică, pe româneşte.
Elena s-a împiedicat la intrare de un morman de ghete
de iarnă, jachete, căciuli de blană, mantale şi beţe. Aceste
lucruri căzuseră din debara şi fuseseră lăsate acolo, pe jos.
Vasele de la micul dejun erau încă pe masă.
Când urca scările, pantofii vrăjitoarei bocăneau ca
nişte saboţi de lemn. Avea o voce groasă, ca de bărbat, iar
în jurul buzelor i se arcuia o umbră negricioasă, ca o mus­
taţă de adolescent. Tonul îi era grav, pătrunzător.
A condus-o pe Elena în camera ei, care dădea într-o
terasă compartimentată cu paravane de bambus, comple­
tând astfel faţada însorită a casei cu vedere la lac. în curând,
Elena se întindea la soare, deşi se temea să facă plajă. Soa­
rele îi stârnea o poftă pătimaşă de viaţă şi o adevărată fer­
voare de a-şi conştientiza propriul corp. Uneori se mângâia.
Acum închidea ochii şi-şi amintea scene din Amantul doam­
nei Chatterley.
în zilele care au urmat, a început să facă plimbări lungi,
întârzia de fiecare dată la masă. Când ajungea, doamna
Kazimir o privea nervoasă şi nu scotea nici un cuvânt în
timp ce o servea. în fiecare zi, venea cineva să discute cu
doamna Kazimir în legătură cu plata ipotecii casei. Era ame­
ninţată cu vânzarea. Mi-am dat seama că, dacă i-ar fi luat
casa - carapacea ei de broască-ţestoasă, cochilia ei protec­
toare - , ar fi murit. în acelaşi timp însă, refuza să cazeze
oameni care nu-i plăceau şi nu primea bărbaţi.
Până la urmă, a cedat în faţa unei familii - soţ, soţie şi
o fetiţă, care veneau direct de la gară, atraşi de priveliştea
fantastică a cabanei Căsuţa. N u mult după aceea, se găseau
pe terasa vecină cu a Elenei, luând micul dejun la soare.
într-o zi, Elena l-a întâlnit pe bărbat, urcând singur spre vâr­
ful muntelui din spatele cabanei. Mergea repede, i-a zâmbit

1 Am păstrat scrierea fonetică a cuvântului românesc pentru a nu

diminua savoarea textului şi pentru a respecta intenţiile autoarei.

99
Elenei când a trecut pe lângă ea, şi a continuat să meargă
întins, de parcă l-ar fi fugărit cineva. îşi scosese cămaşa, să
profite din plin de ziua însorită. Elena a văzut un tors
superb de atlet, cu pielea bătând în auriu. Avea o figură
tinerească, energică, dar părul începea să-i încărunţească. Era
ceva neomenesc în ochii lui, în uitătura aceea hipnotică, fixă,
ca de îmblânzitor de animale, ceva autoritar şi violent. Elena
văzuse aceeaşi expresie la proxeneţii care stăteau la colţ de stra­
dă în Montmartre, cu pălăriile şi eşarfele lor colorate.
Exceptând ochii, bărbatul avea o figură aristocrată. Miş­
cările îi erau tinereşti şi inocente. Mergea clătinându-se, ca
şi când ar fi fost un pic beat. Toată forţa părea să i se fi con­
centrat în felul în care o privise pe Elena, după care a zâm­
bit liniştit, nevinovat, şi a mers mai departe. Elena a rămas
uluită de felul în care o privise, iar îndrăzneala acelui băr­
bat mai că a scos-o din sărite. însă zâmbetul lui tineresc a
risipit efectul pătrunzător al privirii şi i-a lăsat Elenei o
impresie confuză, de emoţii pe care nu le putea defini. S-a
întors.
Când a ajuns la Căsuţa, era tulburată. Voia să plece.
Dorinţa de a-şi lua zborul începea să se facă simţită. Ştia
că altfel se expunea unui pericol. Se gândea să se întoarcă
la Paris. Până la urmă însă, a rămas.
într-o zi, dinspre pianul care începea să ruginească la par­
ter, a început să se reverse muzică. Notele uşor false amin­
teau de pianele din băruleţele întunecoase. Elena s-a trezit
zâmbind. Străinul se distra. Ironiza menirea acelui pian,
făcându-1 să scoată sunete care n-aveau nimic în comun cu
aerul lui de îmburghezire stătută sau cu ceea ce cântaseră
vreodată la el fetiţele elveţiene cu cozi lungi, împletite.
Dintr-odată, casa a prins viaţă, iar Elena a simţit că vrea
să danseze. Pianul s-a oprit, dar înainte de asta, reuşise s-o
facă să se învârtă ca o păpuşă cu cheie. Singură pe terasă,
se răsucea pe vârfuri ca o sfârlează. S-a trezit din senin că,
foarte aproape de ea, aude o voce de bărbat, care-i spune
râzând:

100
 — Uite că mai sunt şi oameni vii în casa asta!
O privea prin ochiurile paravanului, iar faţa lui, lipită
de împletitura de bambus, arăta ca a unui animal închis în
cuşcă.
— N u vii la o plimbare ? a întrebat-o. Locul ăsta e ca un
mormânt. E Casa M orţilor. Doam na K azim ir e Talpa
Iadului. N e va transforma în stalactite. Vom avea dreptul
la o lacrimă pe oră, atârnată de cine ştie ce tavan boltit,
lacrimi-stalactite.
Aşa că Elena şi vecinul ei au coborât împreună. Primul
lucru pe care el l-a spus a fost:
— Ai obiceiul să te întorci, să porneşti la plimbare şi apoi
să te întorci. Asta-i foarte rău. E prima crimă împotriva vie­
ţii. Eu cred în îndrăzneală.
— Oamenii îşi manifestă îndrăzneala în feluri diferite.
Uneori mă întorc, cum bine spui, dar mă duc acasă şi scriu
la o carte care va ajunge să-i obsedeze pe cenzori.
— E un mod greşit de a-ţi folosi datele naturale, i-a spus
bărbatul.
— Dar după aceea, i-a răspuns Elena, îmi folosesc car­
tea ca şi cum ar fi dinamită, o plasez acolo unde vreau să
aibă loc explozia şi, în felul ăsta, îmi croiesc o cale de acces.
Nici nu apucase bine să termine ce avea de spus, când
s-a auzit o explozie undeva în munţi, unde se tăia un drum
în stâncă, şi au râs de o asemenea coincidenţă.
— Carevasăzică, eşti scriitoare, i-a spus el. Eu sunt de
toate: pictor, scriitor, muzician, vagabond. N evasta şi
copilul sunt închiriaţi temporar, doar de faţadă. Am fost
forţat să folosesc paşaportul unui prieten. Acest prieten n-a
avut încotro şi a trebuit să-mi împrumute nevasta şi copi­
lul. Fără ei, n-aş fi aici. Am un talent de a pune pe jar
poliţia franceză!... N u mi-am ucis portăreasa, deşi ar fi tre­
buit. M-a provocat suficient de des. N-am făcut decât ce
fac şi ceilalţi revoluţionari ai vorbelor: să exalt prea mult
ideea de revoluţie, în prea multe seri, la aceeaşi cafenea, iar
un bărbat îmbrăcat cât se poate de banal a fost unul dintre

101
susţinătorii mei cei mai înfocaţi - halal susţinător! Cele mai
bune discursuri le ţin când sunt beat.
N-ai fost acolo niciodată, a continuat bărbatul. Cea mai
râvnită femeie e cea pe care n-o găsim în cafeneaua aglo­
merată atunci când o căutăm, cea pe care trebuie s-o vânăm
şi s-o descoperim în spatele poveştilor după care se ascunde.
Ochii lui au fixat-o zâmbind tot timpul cât a vorbit. O
pironea cu privirea unuia care-i cunoaşte toate subterfugi­
ile şi strategiile prin care încearcă să se sustragă şi avea asu­
pra ei efectul unui catalizator, ţintuind-o în locul în care
stătea, cu vântul care-i ridica fusta ca unei balerine, cu
părul umflat ca pânza unei corăbii. Era conştient de talen­
tul ei de-a se face nevăzută. Dar el avea o forţă şi mai mare,
putând s-o facă să nu se mişte din loc atât cât voia el.
Num ai în momentul în care bărbatul a întors capul, ea a
fost din nou liberă. Dar nu atât de liberă încât să fugă de el.
După trei ore de mers, s-au prăbuşit pe un pat de ace
de pini din apropierea unei cabane. Se auzea o pianină
mecanică.
El i-a zâmbit şi i-a sp u s:
— Ar fi un loc minunat unde să ne petrecem ziua şi noap­
tea. Ţi-ar plăcea ?
A lăsat-o să fumeze în linişte, întinsă pe patul de ace de
pin. Elena nu i-a răspuns. A zâmbit.
Apoi au mers până la cabană, iar el a cerut ceva de mân­
care şi o cameră. Şi-a formulat rugăminţile calm, nelăsând
nici o îndoială asupra dorinţelor lui. Fermitatea cu care
trata lucrurile mărunte i-a dat Elenei senzaţia că în acelaşi
fel va îndepărta toate piedicile din calea dorinţelor lui mai
mari.
Nu-i venea să dea înapoi, să-l evite. în ea creştea un sen­
timent de exaltare, presimţirea că va trăi o emoţie atât de
puternică încât o va smulge din ea însăşi pentru totdeauna
şi o va abandona în mâinile unui străin. Nici măcar nu-i ştia
numele şi nici el pe-al ei. Nuditatea privirii cu care o măsura
era ca o penetrare. Tremura în timp ce urca scările.

102
 Când s-au trezit unul în faţa celuilalt, în camera în care
trona un pat imens, din lemn masiv, sculptat, primul lucru
pe care ea l-a făcut a fost să se îndrepte spre balcon, iar el
a urmat-o. Simţea că gestul pe care bărbatul urma să-l facă
era unul posesiv, acaparator. Aştepta. Dar ce a urmat a sur­
prins-o cu totul.
N u ea a fost cea care să şovăie, ci acest bărbat al cărui
aer autoritar o adusese până aici. Stătea în faţa ei placid, din-
tr-odată ciudat, cu o privire neliniştită. I-a spus cu un zâm­
bet dezarmant:
— Presupun că-ţi dai seama că eşti prima femeie adevă­
rată pe care am întâlnit-o - o femeie pe care aş putea s-o
iubesc; eu te-am făcut să mă urmezi. Dar trebuie să fiu sigur
că vrei să fii aici. E u ...
Timiditatea lui a umplut-o de o tandreţe pe care n-o mai
cunoscuse niciodată. Acel bărbat plin de forţă făcea o ple­
căciune în faţa ei, ezita înainte de a împlini visul care înce­
puse să se înfiripe. Această tandreţe a copleşit-o. Ea a fost
cea care s-a apropiat de el şi i-a întins buzele.
Atunci a sărutat-o şi i-a cuprins sânii cu mâinile. Ea i-a
simţit dinţii. El i-a sărutat venele palpitânde şi gâtul pe care
l-a cuprins cu palmele ca şi când ar fi vrut să-l separe de
trup. Elena tremura de dorinţa de a fi posedată cu totul. O
dezbrăca în timp ce o săruta. Hainele zburau în jurul lor,
iar ei se sărutau încontinuu. Apoi a luat-o în braţe şi a dus-o
în pat, fără să se uite la ea şi fără să-şi dezlipească gura de
faţa ei, de gâtul ei, de părul ei.
Mângâierile lui erau stranii, uneori blânde şi toropi­
toare, alteori pătimaşe, aşa cum şi le închipuise atunci când
o fixa cu privirea - atingerile unui animal sălbatic. Era ceva
animalic în felul în care-i frământa fiecare părticică din corp
şi în care-i apuca sexul cu păr cu tot, de parcă ar fi vrut să
i-1 smulgă aşa cum smulgi iarba cu tot cu pământ.
Când închidea ochii, i se părea că bărbatul acesta avea
mai multe mâini, care o atingeau peste tot, şi mai multe guri,
care îi molfăiau carnea, iar dinţii lui de lup se înfigeau în

103
cele mai moi părţi ale trupului ei. Dezbrăcat, era întins cu
totul peste ea. Elenei îi plăcea să-i simtă greutatea, să fie stri­
vită sub trupul lui. îl voia sudat de ea, de la gură până la
tălpi. Corpul îi era străbătut de fiori de plăcere. El îi şop­
tea din când în când câte ceva, i-a spus să-şi ridice piciorul
cum n-o mai făcuse niciodată, până când şi-a atins bărbia
cu genunchiul; i-a şoptit să se întoarcă şi i-a deschis fesele
cu mâinile. S-a odihnit în ea, s-a întins pe spate şi a aşteptat.
Apoi ea s-a retras, s-a ridicat în coate cu părul răvăşit şi
o privire halucinată şi l-a văzut ca prin ceaţă, întins pe spate.
S-a lăsat să alunece până când a putut ajunge la penisul lui
cu gura. A început să-l sărute de jur-împrejur. El suspina.
Penisul tremura uşor la fiecare sărut. Bărbatul o privea. îi
pusese mâna pe cap şi o apăsa în jos, împingându-i gura
către penis. Mâna i-a rămas acolo cât timp ea s-a mişcat în
sus şi-n jos, până când în final s-a lăsat să cadă pe abdome­
nul lui, suspinând de o plăcere copleşitoare, şi a zăcut
acolo cu ochii închişi, savurându-şi fericirea.
Ea nu-1 putea privi aşa cum o privea el. Ochii ei erau
înceţoşaţi de o pasiune violentă. Când se uita la el, era
atrasă ca de un magnet de trupul lui, pe care voia să-l
atingă cu gura, cu mâinile, cu tot corpul. Se freca de el cu
o poftă animalică, savurând contactul cu pielea lui. Apoi se
lăsa pe-o parte şi rămânea aşa, întinsă, atingându-i gura ca
şi cum ar fi vrut să i-o modeleze, iar şi iar, ca un orb care
căuta să-şi dea seama de forma buzelor, a ochilor, a nasu­
lui, să-i mângâie pielea, să-i ghicească lungimea părului. îl
atingea uşor cu degetele, dar, dintr-odată, aceste degete
delicate căpătau nerv, apăsau adânc în carne şi-l răneau, ca
şi cum ar fi vrut să se convingă în acest fel violent că el
exista cu adevărat.
Acestea erau semnele exterioare că cele două corpuri se
descopereau unul pe altul. Erau ameţiţi de atâtea mângâ­
ieri. Gesturile le erau lente, ca prin vis. Mâinile li se îngre­
unaseră. Gura lui nu se închidea niciodată.

104
 Cum mai curgea mierea din ea! El şi-a înmuiat blând
degetul, apoi sexul, apoi a ghidat-o în aşa fel încât să stea
întinsă peste el, cu picioarele peste picioarele lui, astfel încât
atunci când o penetra putea să vadă cum intră în ea, iar ea
putea la rândul ei să-l vadă. îşi vedeau trupurile ondulân-
du-se împreună, încercând să atingă extazul. El o aştepta,
urmărindu-i mişcările.
Văzând că nu-şi accelerează mişcările, i-a schimbat pozi­
ţia, punând-o să stea pe spate. S-a ghemuit peste ea ca s-o
poată poseda cu şi mai multă forţă, să-i poată ajunge până
în adâncul pântecelui, să lovească iar şi iar pereţii de carne, iar
ea simţea că înăuntrul ei se trezeau noi celule, degete şi guri
neştiute, care-i răspundeau lui atunci când intra şi care se
prindeau în aceeaşi mişcare ritmică, simţea că era din ce în
ce mai plăcut să-l aspire înăuntru, ca şi cum, prin frecare,
ar fi ieşit la iveală alte straturi ale plăcerii. Ea se mişca din
ce în ce mai repede ca să ajungă la orgasm şi, văzând asta,
şi-a grăbit şi el ritmul şi a îndemnat-o să termine odată cu
el, i-a vorbit, a mângâiat-o, şi-a lipit gura de gura ei, ca lim­
bile lor să se mişte în acelaşi ritm ca pântecele şi penisul, iar
orgasm ul a izbucnit undeva între gură şi sex, stârnind
curenţi de plăcere din ce în ce mai intensă, până când ea a
ţipat, printre râsete şi suspine, de extazul pe care îl simţise
revărsându-i-se în tot corpul.
Când Elena s-a întors la Căsuţa, doamna Kazimir a refu­
zat să-i vorbească. îşi manifesta dezaprobarea tacit, dar atât
de intens încât se simţea în toată cabana.
Elena şi-a amânat întoarcerea la Paris. Pierre nu ar fi
putut-o însoţi. Se întâlneau în fiecare zi, iar uneori rămâ­
neau şi peste noapte împreună, departe de Căsuţa. Visul a
continuat fără a fi umbrit de nimic timp de zece zile, până
când a apărut o femeie, într-o seară când Elena şi Pierre nu
erau acasă. Soţia lui a primit-o. S-au încuiat în cameră.
Doamna Kazimir a încercat să asculte ce vorbeau, dar i-au
văzut capul pe o ferestruică.

105
 Femeia era rusoaică. Era neobişnuit de frumoasă, cu ochii
violeţi, părul negru şi trăsături ca de egipteancă. N -a vor­
bit prea mult. Părea foarte supărată. Dimineaţa, când s-a
întors, Pierre a găsit-o acolo. Se vedea clar că era surprins.
Elena a fost străbătută de un fior de nelinişte inexplica­
bilă. Se temea de femeia aceea. Totuşi, când Pierre s-a
întâlnit cu ea câteva ore mai târziu, i-a explicat că vizita era
legată de munca lui. Femeia fusese trimisă cu instrucţiuni.
El trebuia să plece. I se dăduse o misiune la Geneva. Fusese
salvat din încurcăturile de la Paris cu condiţia să execute alte
ordine. N u i-a spus Elenei:
— Vino cu mine la Geneva!
Ea aştepta să audă aceste cuvinte.
— Cât timp o să fii plecat ?
— N u ştiu.
— Pleci c u ... ?
Nici măcar nu putea să-i rostească numele.
— Da, ea e responsabilă.
— Dacă n-am să te mai văd niciodată, măcar spune-mi
adevărul, Pierre.
Dar nici expresia feţei şi nici vorbele nu păreau să fie ale
omului pe care îl cunoscuse în intimitate. Părea să spună
exact ceea ce spusese şi nimic mai mult. îşi pierduse orice
urmă de autoritate personală. Vorbea ca şi cum ar fi fost
ascultat de altcineva. Elena tăcea. Apoi Pierre s-a apropiat
de ea şi i-a şoptit:
— N u sunt îndrăgostit de nici o femeie. Niciodată n-am
fost. Sunt îndrăgostit de munca mea. Cu tine am fost
într-un mare pericol. Din cauza faptului că stăteam de
vorbă, că eram apropiaţi unul de altul în atâtea feluri, am
stat cu tine prea mult, mi-am uitat munca.
Elena avea să-şi repete la nesfârşit aceste cuvinte. îşi
amintea chipul lui în timp ce vorbea, ochii lui care n-o mai
fixau cu o concentrare obsesivă, ci cu expresia unui om care
se supune unor ordine, şi nu legilor dorinţei şi ale iubirii.

106
 Pierre, care făcuse mai mult decât oricine altcineva pen­
tru a o smulge din ungherele vieţii ei secrete, ascunse, o
arunca acum în abisuri şi mai adânci, de teamă şi îndoială.
Căderea era mai dureroasă ca oricând, pentru că se lăsase
pradă emoţiilor şi se abandonase complet.
N -a pus niciodată la îndoială vorbele lui Pierre şi nici
nu s-a gândit să-l urmărească. A părăsit Căsuţa înaintea lui.
în tren, şi-a amintit expresia feţei lui, atât de deschisă, domi­
natoare şi, cu toate astea, cumva vulnerabilă şi blândă.
Cel mai rău era că acum nu se mai putea retrage ca îna­
inte, nu mai putea să lase lumea undeva în afara ei, să-şi
astupe urechile, să închidă ochii, să se abandoneze unei
reverii prelungite cu care să înlocuiască realitatea, la fel cum
făcea odinioară. Siguranţa îi devenise o grijă obsesivă, iar
când se gândea ce viaţă periculoasă dusese, o treceau fiori
de gheaţă; îşi dădea seama că el îi penetrase nu numai
sexul, ci întreaga fiinţă. De fiecare dată când se gândea la
pielea lui, la părul auriu, decolorat de soare, la ochii lui verzi,
care-o priveau fix şi nu clipeau decât atunci când se apleca
peste ea să-i prindă buzele între buzele lui puternice, o tre­
ceau fiori prin tot corpul, imaginea lui încă avea acest efect
asupra ei şi o tortura cumplit.
După ore întregi de durere chinuitoare, atât de ascuţită
încât credea c-o va zdruncina complet, a căzut într-o stare
de letargie, de parcă ar fi fost pe jumătate adormită. Era ca
şi cum s-ar fi rupt ceva înăuntrul ei. N u mai simţea nici
durere, nici plăcere. Era amorţită. Călătoria îi părea ireală.
Corpul ei era mort din nou.

După ce nu se mai văzuseră de opt ani, Miguel se întor­

sese la Paris. Miguel se întorsese, dar nu-i aducea Elenei nici
o bucurie sau alinare, pentru că era întruchiparea primului
ei eşec. Miguel fusese prima ei dragoste.
Când l-a întâlnit prima oară, erau copii, doi veri rătă­
ciţi la o uriaşă cină de familie printre mulţi alţi veri, unchi
şi mătuşi. Elena îl atrăsese pe Miguel ca un magnet, o urma

107
peste tot ca o umbră, îi sorbea fiecare cuvânt, cuvinte pe
care nimeni altcineva nu le auzea, căci vocea ei era atât de
firavă şi de pierdută.
De atunci a început să-i scrie scrisori, să vină s-o vadă
din când în când, în vacanţe - un ataşament romantic, fie­
care văzând în celălalt întruchiparea cine ştie cărei legende,
poveşti sau roman pe care-1 citiseră. Elena era, pe rând, fie­
care dintre eroine, iar Miguel, fiecare dintre eroi.
Când se întâlneau, erau îmbibaţi de atâta irealitate încât
le era imposibil să se atingă. Nici măcar nu se ţineau de
mână. Se exaltau unul în prezenţa celuilalt, se însufleţeau
reciproc, trăiau aceleaşi senzaţii. Ea a fost prima care a trăit
o emoţie mai puternică.
Au mers la un bal împreună, pe vremea când încă nu
deveniseră conştienţi de frumuseţea lor. în schimb, ceilalţi
oameni erau. Elena le-a văzut pe celelalte fete cum îl sor­
beau din ochi pe Miguel, încercând, care mai de care, să-i
atragă atenţia.
Atunci l-a văzut obiectiv, dincolo de afecţiunea caldă în
care îl învăluise. Stătea la câţiva metri mai încolo, un tânăr
înalt şi mlădios, cu mişcări calme, graţioase şi pline de forţă,
cu muşchi şi încheieturi ca de leopard, cu mers uşor şi totuşi
agil. Avea ochii verzi, alunecoşi şi pielea radioasă, părând că
emană o strălucire stranie, ca a unui animal marin fosfo­
rescent. Buzele îi erau pline şi anunţau o foame a simţuri­
lor, iar dinţii îi erau perfecţi, ca ai unui animal de pradă.
Pentru prima dată, şi el o vedea scoasă din legenda pe
care o ţesuse în jurul ei, vedea cum fiecare bărbat îi căuta
prezenţa, îi vedea trupul fără astâmpăr, păstrându-şi însă
mereu ţinuta, şi picioarele zvelte, suple, aproape evanescente,
aţâţătoare. Motivul care-i stârnea pe toţi s-o cucerească era
acel ceva dinăuntrul ei de o natură violent senzuală, vie, car­
nală; iar gura ei plină părea şi mai vie, căci mişcările trupu­
lui ei delicat aveau ceva din fragilitatea tulului.
Gura aceasta, aparţinând unui chip care parcă venea din
altă lume, însufleţită de o voce care-i ajungea direct la suflet,

108
îl vrăjise atât de tare pe Miguel încât nu-i mai lăsase pe cei­
lalţi băieţi să danseze cu ea. în acelaşi timp, nici o parte a
corpului său nu o atingea, decât atunci când dansau. Privi­
rile fetei îl sorbeau înăuntrul ei, pe un tărâm ameţitor, ca
şi cum ar fi fost sub efectul unui drog.
La rândul ei, dansând cu el, devenea conştientă de pro­
priul corp, ca şi cum dintr-odată ar fi simţit că e o fiinţă de
carne, de carne incandescentă, în care fiecare mişcare a dan­
sului mai aprindea o scânteie. Ar fi vrut să se afunde în car­
nea gurii lui, să se abandoneze unei beţii stranii.
Beţia lui Miguel se manifesta altfel. Se purta de parcă ar
fi fost sedus de o fiinţă ireală, de o fantasmă. Corpul lui
îngheţa în preajma corpului ei. Cu cât se apropia mai mult
de ea, cu atât simţea mai puternic haloul care o înconjura,
ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei imagini sacre. Cum ajun­
gea în preajma ei, cum paraliza, de parcă ar fi fost castrat.
Corpul ei se înfierbânta când se apropia de el, iar el era
incapabil să spună altceva decât numele ei: „Elena!" Atunci
mâinile, picioarele şi sexul îi paralizau complet şi nu mai
putea dansa. Imaginea care îi apărea în faţa ochilor când îi
pronunţa numele era cea a mamei lui, aşa cum o vedea când
era mic, adică o femeie mai masivă decât oricare alta, imensă,
copleşitoare, cu formele maternităţii revărsându-se din veş­
mintele albe şi largi, cu sânii din care se hrănise şi de care
se agăţase când era neajutorat, până când devenise conştient
de misterul tenebros al cărnii.
Aşa se face că, de fiecare dată când vedea sânii unor femei
coapte, împlinite, care semănau cu mama lui, îl cuprindea
o poftă să-i sugă, să-i molfăie, să-i muşte şi chiar să-i stri­
vească, să-şi cufunde faţa în ei, să se sufoce sub greutatea
lor, să-şi umple gura cu sfârcurile imense, însă nu simţea
nici un fel de dorinţă sexuală de penetrare.
Când o întâlnise prima dată pe Elena, avea sânii mici,
de fetiţă de cincisprezece ani, sâni care trezeau în Miguel
un soi de dispreţ. N u era nici pe departe atât de înzestrată
erotic ca mama lui. N u fusese niciodată tentat s-o dezbrace.

109
Niciodată n-o văzuse ca pe o femeie. Era o imagine, la fel
ca imaginea sfinţilor de pe felicitări, a eroinelor din cărţi, a
femeilor din tablouri.
Numai curvele aveau organe sexuale. Miguel văzuse ast­
fel de femei de foarte timpuriu, când fraţii lui mai mari îl
târâseră într-un bordel. Fraţii lui profitau de femei, pe când
el le mângâia sânii. îşi umplea flămând gura cu ei. Dar se
speriase de ce văzuse că au între picioare. I se părea că arată
ca o gură uriaşă, umedă şi flămândă. Se temea că niciodată nu
va putea s-o sature. Se temea de fanta ademenitoare, de
buzele pe care le simţea rigide sub degetul cu care le dez-
mierda, de lichidul care se prelingea ca saliva unui om flă­
mând. îşi închipuia această foame a femeilor îngrozitoare, plină
de lăcomie, imposibil de satisfăcut. Avea impresia că peni­
sul lui va fi înghiţit pentru totdeauna. Curvele pe care le
văzuse aveau organe sexuale uriaşe, labii mari şi cărnoase, fese
grele.
Spre ce-şi putea îndrepta Miguel dorinţele ? Spre băieţi,
spre băieţi pentru că erau lipsiţi de deschizătura lacomă, spre
băieţi pentru că aveau sex ca al lui, un sex care nu-1 speria,
spre băieţi pentru că lor le putea satisface dorinţele.
Aşa se face că, exact în seara în care Elena şi-a simţit cor­
pul săgetat de dorinţă şi cuprins de fierbinţeală, Miguel des­
coperise soluţia intermediară, un băiat care-1 aţâţa fără să-i
mai stârnească frica, îndoielile sau teama de tabu.
Elena, care nu ştia nimic despre dragostea dintre băieţi,
s-a întors acasă şi a suspinat toată noaptea din cauza răce­
lii cu care o tratase Miguel. Era mai frumoasă ca oricând,
simţea că o iubeşte, că o venerează. Atunci de ce n-o atin­
gea ? Dansul îi adusese unul lângă altul, dar el nu fusese
cuprins de pasiune. Ce putea să însemne asta ? Ce secret se
ascundea aici ? De ce era gelos când o abordau ceilalţi ? De
ce stătea cu ochii pe ceilalţi băieţi care-şi doreau să danseze
cu ea ? De ce nici măcar nu-i atinsese mâna ?
Cu toate astea, o obseda în continuare, iar el era la rân­
dul lui obsedat de ea. Imaginea ei era mai presus de a tutu­

110
ror femeilor. Poezia pe care o scria era pentru ea, creaţiile
lui, invenţiile lui, sufletul lui. Numai actul sexual o exclu­
dea. De câtă suferinţă ar fi fost scutită, să fi ştiut. Dar ea
era prea delicată să-l întrebe direct, iar el se simţea prea ruşi­
nat să i se confeseze.
Şi iată că acum Miguel se întorsese, cu un trecut pe
care-1 cunoştea toată lumea, un lung şir de aventuri amo­
roase cu băieţi, nici una de durată. Era mereu în căutare,
veşnic nesatisfăcut - Miguel, cu acelaşi şarm, doar că mai
puternic, mai rafinat.
Din nou a simţit îndepărtarea, distanţa dintre ei. Nici
măcar n-o lua de braţ, de braţul ei care-i strălucea bronzat
în soarele verii pariziene. îi admira inelele, brăţările zornăi­
toare, rochia, sandalele, dar fără s-o atingă.
Miguel era psihanalizat de un medic francez foarte cunos­
cut. De fiecare dată când se mişca, când iubea, când poseda
pe cineva, avea impresia că nodurile vieţii lui îl strângeau
de gât. Voia să se elibereze, voia libertatea de a-şi trăi anor­
malitatea. N u o avea. De fiecare dată când iubea un băiat,
i se părea că săvârşeşte un act criminal. Urmarea era senti­
mentul de vină, pe care căuta să-l ispăşească prin suferinţă.
Acum putea să vorbească despre asta şi-şi deschidea
sufletul povestindu-i Elenei viaţa lui fără să-i mai fie ruşine.
Lucrul ăsta n-a îndurerat-o, ba chiar a vindecat-o de îndo­
ielile pe care le avea legate de sine. Pentru că nu-şi putea
înţelege propria natură, la început a dat vina pe ea, punând
pe umerii ei greutatea răcelii lui în privinţa femeilor. I-a spus
că totul era din vina ei, pentru că era inteligentă, iar femeile
inteligente amestecă literatura şi poezia cu dragostea şi că
asta îl paraliza, i-a reproşat că era categorică, masculină în
unele manifestări şi că asta îl intimida. Era prea tânără atunci,
acceptase prea repede toate astea şi ajunsese să creadă că
femeile slabe, intelectuale şi categorice nu pot fi dorite.
îi spunea:
— Dacă ai fi pasivă, supusă şi foarte, foarte lipsită de reac­
ţie, poate că te-aş dori. Dar am mereu sentimentul că în tine

111
e un vulcan gata să explodeze, un vulcan de pasiune, şi asta
mă sperie.
Sau:
— Dacă ai fi o curvă oarecare şi aş avea sentimentul că
nu eşti prea exigentă, prea critică, poate că te-aş dori. Dar
sunt tot timpul conştient de căpşorul tău isteţ care mă urmă­
reşte şi care m-ar privi de sus dacă aş da greş sau dacă, de
exemplu, brusc aş fi impotent.
Biata Elena, ani întregi îi ignorase complet pe bărbaţii
care o doreau. Din cauza faptului că Miguel fusese cel pe
care voia să-l seducă, i se părea că numai el putea să-i con­
firme puterea.
Din dorinţa de a se destăinui şi altcuiva în afară de psi­
hanalist, Miguel i-a făcut cunoştinţă Elenei cu iubitul lui,
Donald. în momentul în care l-a văzut, Elena l-a iubit şi
ea, ca pe un enfant terrible> pervers, experimentat.
Era frumos. Avea un trup zvelt, de egiptean, şi părul
rebel, ca al unui copil care aleargă. Din când în când, deli­
cateţea gesturilor lui îl făcea să pară mic, dar când se ridica,
armonios, cu o siluetă mlădioasă, părea chiar înalt. Ochii-i
erau pierduţi în transă şi vorbele şopotitoare, ca ale unui
clarvăzător.
Pe Elena o vrăjise atât de tare încât descoperise plăce­
rea misterioasă şi subtilă de a-1 urmări pe Miguel cum
făcea dragoste cu Donald, pentru ea. Cu Donald ca feme­
ie, o femeie senzuală, pe care Miguel o curta pentru farme­
cele tinereşti, pentru genele lungi, pentru nasul mic şi drept,
pentru urechile de faun, pentru mâinile puternice, mascu­
line.
în Donald recunoştea un frate geamăn care se folosea
de vorbele ei, de cochetăriile ei, de recuzita ei de artificii.
Era obsedat de aceleaşi cuvinte şi de aceleaşi sentimente ca
şi ea. Vorbea în neştire despre dorinţa lui de a iubi nebu­
neşte, de a se sacrifica şi a-i proteja pe ceilalţi. îşi auzea pro­
pria voce. Oare Miguel era conştient că făcea dragoste cu
fratele geamăn al Elenei, cu Elena în corpul unui băiat ?

112
 Când Miguel i-a lăsat o clipă singuri la masă, într-o cafe­
nea, s-au uitat unul la altul şi s-au recunoscut din priviri.
Fără Miguel, Donald înceta să mai fie femeie. S-a îndrep­
tat, a privit-o fără să clipească şi i-a spus că el căuta inten­
sitatea emoţiei şi că Miguel nu era tatăl de care avea nevoie
- Miguel era prea tânăr, Miguel era şi el un copil. Miguel
voia să-i ofere un colţ de paradis undeva, o plajă unde să
poată face dragoste nestingheriţi, să se îmbrăţişeze zi şi
noapte, un paradis al mângâierilor şi al amorului, însă el,
Donald, căuta altceva. Era atras de infernurile dragostei, de
iubirea amestecată cu suferinţe teribile şi obstacole uriaşe.
Voia să omoare monştri, să învingă duşmani grei şi să
lupte ca Don Quijote.
Când vorbea despre Miguel, avea expresia oricărei femei
după ce a sedus un bărbat, o expresie de satisfacţie vani­
toasă. O celebrare interioară, triumfătoare şi incontrola-
bilă, a propriei puteri.
De fiecare dată când Miguel îi lăsa un pic singuri, Donald
şi Elena deveneau cât se poate de conştienţi de asemănarea
dintre ei şi de faptul că erau părtaşi la o conspiraţie femi­
nină maliţioasă, cu scopul de a-1 vrăji, a-1 seduce şi a-1 sacri­
fica pe Miguel.
Donald i-a spus Elenei, aruncându-i o privire diabolică:
— Şi conversaţia e o formă de a face dragoste. N oi doi
trăim împreună în toate ţinuturile delirante trecute pe
harta sexului. Mă atragi într-o zonă a miraculosului. Zâm­
betul tău radiază hipnotic.
Miguel s-a întors la ei. De ce n-avea stare ? Pleca după
ţigări. Pleca după tot felul de lucruri. îi părăsea. De fie­
care dată când revenea, Elena vedea cum Donald se trans­
formă, cum devine din nou femeie, chinuind-o. îi vedea
mângâindu-se cu privirea, atingându-şi genunchii pe sub
masă. Atât de puternic era curentul erotic dintre ei încât o
furase şi pe ea. Observa corpul feminin al lui Donald dila-
tându-se, îi vedea faţa deschisă ca o floare, ochii însetaţi,
buzele umede. Era ca şi cum ar fi intrat pe teritoriul secret

113
al altuia, ca şi cum ar fi fost martor al unei iubiri interzise,
văzând în Miguel şi Donald ceva ce altfel i-ar fi fost ascuns
pentru totdeauna. Era o transgresiune bizară.
Miguel le-a spus:
— Voi doi semănaţi nemaipomenit.
— Dar Donald e mult mai direct, a spus Elena, amintin-
du-şi cât de uşor recunoscuse faptul că nu-1 iubeşte cu
totul pe Miguel, pe când ea ar fi ascuns un astfel de lucru,
de teamă să nu-1 rănească pe celălalt.
— Pentru că iubeşte mai puţin, a spus Miguel. E un nar­
cisist.
Un curent fierbinte a măturat toate tabuurile dintre
Donald şi Elena, dintre Miguel şi Elena. Dragostea curgea
prin ei toţi, o dragoste împărtăşită, contagioasă, care tre­
cea de la unul la altul şi-i lega prin fire nevăzute.
Putea să privească trupul delicat al lui Donald cu ochii
lui Miguel, să-i admire talia fină, umerii pătrăţoşi, ca ai unei
siluete egiptene în basorelief, să-i observe gesturile afec­
tate. Chipul lui se abandona complet privirii, ca într-un act
de exhibiţionism. Totul era descoperit, dezgolit pentru a
putea fi admirat.
Miguel şi Donald îşi petreceau după-amiezile împre­
ună, după care Donald o căuta pe Elena. Cu ea îşi afirma
masculinitatea şi simţea că şi ea, la rândul ei, îi transmitea
forţa, masculinul din ea. Simţind asta, ea i-a spus:
— Donald, îţi dau tot ce e masculin în sufletul meu.
în prezenţa ei era erect, ferm, pur şi grav. Se petrecea o
fuziune. Atunci era hermafroditul perfect.
Dar Miguel n-avea cum să ştie toate astea. Continua să-l
trateze ca pe o femeie. E adevărat că, atunci când era Miguel
de faţă, corpul lui Donald începea să-şi recapete moliciu­
nea, că şoldurile i se legănau, iar chipul i se transforma în
chipul unei actriţe ieftine, al unei vampe care primeşte flori
dând repede din gene. Era vioi ca o pasăre, cu o gură obraz­
nică şi buzele ţuguiate ca pentru pupici, tot numai podoabe
şi capricii, o caricatură a micilor gesturi de burzuluială sau

114
 de încurajare pe care le fac femeile. De ce iubeau bărbaţii
acest travesti al femeii şi cu toate astea ocoleau femeia ?
în mod paradoxal, masculul din Donald se înfuriase pe
faptul că era tratat ca o femeie:
— Pur şi simplu, ignoră cu totul latura mea masculină,
se plângea. Mă ia pe la spate, insistă să mi-o bage în cur şi
să mă trateze ca pe-o femeie. îl urăsc pentru asta! O să
ajungă să mă transforme într-o zână. Vreau altceva. Vreau
să mă salveze cineva, să nu ajung femeie. Iar Miguel e bru­
tal şi masculin cu mine. Se pare că-1 excit tot mai mult. Mă
întoarce cu faţa în jos cu forţa şi mă posedă ca pe o târfă.
— E prima oară când eşti tratat ca o femeie ?
— Da, până acum n-am făcut nimic în afară de felaţie,
niciodată - gură şi penis, asta era tot, să îngenunchez în faţa
bărbatului pe care-1 iubeam şi să i-1 iau în gură.
Se uita la Donald şi se mira cum putea să-i încapă în gură,
într-o gură aşa de mică, de copil. Şi-a adus aminte de o
noapte când mângâierile lui Pierre o înfierbântaseră atât de
tare încât îi cuprinsese lacom penisul, testiculele şi părul
pubian cu mâinile. Voia să i-1 ia în gură, lucru pe care nu
şi-l mai dorise până atunci, dar el n-o lăsase, pentru că-i plă­
cea atât de mult să se lăfăie înăuntrul ei încât ar fi vrut să
rămână acolo la nesfârşit.
Iar acum vedea limpede în minte un penis uriaş - peni­
sul blond al lui Miguel - intrând în gura mică, de copil, a
lui Donald. în faţa acestei imagini i se întăreau sfârcurile
şi-şi întorcea privirea.
— Mă posedă toată ziua, în faţa oglinzilor, pe jos, în baie,
în timp ce ţine uşa cu piciorul, pe covor. E insaţiabil şi uită
complet de bărbatul din mine. Dacă-mi vede penisul, care
e cu adevărat mai mare decât al lui şi mai frumos - chiar
aşa e nici nu-1 observă. Mă ia pe la spate, brutal, ca pe-o
femeie, şi mă lasă cu penisul bălăngănindu-se peste coapse.
N u ţine cont de masculinitatea mea. N u există împlinire
între noi.

115
 — La fel e şi cu dragostea dintre femei, i-a spus Elena.
N u există împlinire, nu există adevărată posesie.
într-o după-amiază, Miguel a rugat-o pe Elena să vină
în camera lui. Când a bătut la uşă, a auzit zgomote ca de
învălmăşeală. Era pe punctul de-a pleca atunci când Miguel
a apărut la uşă şi i-a zis:
— Intră, intră!
Faţa îi era congestionată, ochii injectaţi, părul răvăşit şi
gura umflată de sărutări.
Elena i-a spus:
— Vin mai târziu.
Miguel a răspuns:
— N u, intră, poţi să stai un pic în baie. Donald o să
plece.
Voia ca ea să fie acolo! Ar fi putut s-o expedieze. Dar
a condus-o pe coridoarele înguste până la baia de lângă dor­
mitor şi a lăsat-o acolo, râzând. Uşa a rămas deschisă. îi
auzea gâfâind şi mormăind. Era ca şi cum s-ar fi luptat în
camera întunecoasă. Patul scârţâia ritmic şi l-a auzit pe
Donald spunând:
— Mă doare!
Dar Miguel gâfâia şi Donald a trebuit să repete:
— Mă doare!
Apoi gâfâielile au continuat, scârţâitul patului s-a acce­
lerat şi, în ciuda a ceea ce-i spusese Donald, i-a auzit gea­
mătul de plăcere. Apoi el a strigat:
— Mă sufoci!
Scena din întuneric a afectat-o într-un mod ciudat. A
simţit cum o parte din ea participa, ca femeie, ea ca femeie
în trupul de băiat al lui Donald, cu care Miguel făcea dra­
goste. Era atât de afectată încât, pentru a-şi reveni, şi-a des­
chis geanta şi a scos o scrisoare pe care o găsise de dimineaţă
în cutia poştală şi nu apucase s-o citească.
Când a deschis-o, a simţit că i se taie picioarele:
„Elena mea frumoasă şi ascunsă, sunt la Paris pentru tine.
N-am putut să te uit. Am încercat. Când mi te-ai dăruit cu

116
totul, m-ai luat la rândul tău cu totul. Vrei să mă vezi ? N u
te-ai retras şi nu te-ai ascuns de mine pentru totdeauna ?
Merit aşa ceva, dar nu-mi face asta, vei ucide o dragoste pro­
fundă, cu atât mai profundă cu cât se răzvrăteşte îm po­
triva ta. Sunt la Paris..."
Elena s-a ridicat şi a ieşit în fugă din apartament, trân­
tind uşa după ea. Când a ajuns la hotelul lui Pierre, acesta
o aştepta nerăbdător. în camera lui nu era lumina aprinsă.
Parcă voia s-o întâlnească în întuneric, să-i simtă mai bine
pielea, trupul, sexul.
Despărţirea îi făcuse să freamăte de nerăbdare. în ciuda
întâlnirii lor sălbatice, Elena nu avusese orgasm. Undeva în
adâncul ei, simţise o rezervă de teamă şi nu se putuse aban­
dona cu totul. Plăcerea îl lovea pe Pierre cu o asemenea
intensitate încât nu se putea reţine ca s-o aştepte. O cunoş­
tea deja prea bine ca să nu intuiască motivul retragerii ei
secrete, ştia cât de dureros o rănise, cum îi distrusese încre­
derea în dragostea lui.
Ea s-a întins pe spate, obosită de dorinţă şi de mângâ­
ieri, dar neîmplinită. Pierre s-a aplecat peste ea şi i-a spus
cu o voce blândă:
— Merit ce mi se întâmplă. Te ascunzi, deşi vrei să mă
primeşti. Te-am pierdut definitiv.
— N u, a spus Elena, aşteaptă. Lasă-mi timp ca să-mi
recapăt încrederea în tine.
înainte să plece, a încercat din nou s-o posede. S-a izbit
de aceeaşi fiinţă misterioasă, închistată, tocmai în ea, femeia
care cunoscuse plăcerea deplină atunci când el o mângâiase
prima dată. Atunci Pierre şi-a plecat capul şi s-a aşezat pe
marginea patului înfrânt, întristat.
— Dar o să te-ntorci mâine, o să te-ntorci, nu-i aşa ? Ce
să fac ca să ai din nou încredere în mine ?
Era în Franţa fără acte, riscând să fie arestat. Pentru mai
multă siguranţă, Elena l-a ascuns în apartamentul unui prie­
ten care era plecat. Acum se întâlneau în fiecare zi. îi plă­
cea s-o întâlnească pe întuneric, ca înainte să se vadă să se

117
poată mângâia. îşi pipăiau unul altuia corpul ca orbii, adăs­
tând pe cele mai fierbinţi contururi, urmărind aceeaşi tra­
iectorie de fiecare dată; cunoscând pe pipăite locurile cu cea
mai fină şi fragedă piele şi pe cele în care pielea era mai
aspră, expusă la soare; punctul de pe gât unde pulsau cu ecou
bătăile inimii, locul unde nervii începeau să vibreze când
mâna se apropia de centru, între picioare.
Mâinile lui îi mângâiau umerii, neaşteptat de rotunzi pe
trupul ei subţiratic, sânii tari, perii înfioraţi de la subsuoară,
pe care o rugase să nu şi-i radă. Talia îi era foarte subţirer,
iar mâinile lui se îndrăgostiseră de acele curbe care se des­
chideau din ce în ce mai larg de la talie înspre şolduri. Urmă­
rea fascinat conturul fiecărei rotunjimi, încercând să-i posede
trupul cu mâinile şi să-şi imagineze culoarea pielii ei.
O singură dată i-a privit corpul la lumina zilei, la Caux,
într-o dimineaţă, iar culoarea pielii ei l-a umplut de încân­
tare. Era fină, de culoarea fildeşului, şi numai înspre sex
căpăta o nuanţă aurie, ca hermina veche. îi botezase sexul
„vulpiţa", iar atunci când întindea mâna să i-1 atingă,
părul i se înfiora.
Buzele lui urmau acelaşi traseu ca şi mâinile, la fel şi
nasul, îngropat în miresmele trupului ei, căutând uitarea,
căutând drogul pe care-1 emana corpul femeii.
Elena avea o aluniţă ascunsă în pliurile secrete pe care
le face carnea dintre picioare. Când îşi cobora degetele
între picioarele ei, în spatele tufişului vulpiţei, Pierre se pre­
făcea că-i caută aluniţa, şi nu vulva; iar atunci când îi mân­
gâia aluniţa, atingea vulva ca din greşeală, foarte uşor, atât
de uşor încât să simtă cum se înfioară de plăcere ca o
plantă sensibilă, sub degetele lui, cum frunzele acelei
plante înfăşoară şi închid fiorul de plăcere a cărui vibra­
ţie îl cuprindea şi pe el.
Deşi săruta aluniţa, şi nu vulva, simţea cum aceasta răs­
punde săruturilor care se opreau ceva mai departe de ea, dar
călătoreau pe sub piele, făcând-o să se deschidă şi să se
închidă pe măsură ce gura lui se apropia. îşi îngropa capul

118
acolo, ca drogat de mirosul de lemn de santal şi de scoică;
în timp ce îi mângâia părul pubian, tufişul vulpiţei, s-a întâm­
plat ca un fir de păr să i se rătăcească în gură, iar altul prin­
tre pijamale, unde l-a şi găsit mai târziu, strălucind
electrizat. De multe ori, părul pubian li se amesteca. Când
se spăla, Elena găsea fire din părul lui Pierre încurcate prin­
tre ale ei, fire mai groase, mai lungi şi mai puternice.
Elena îi lăsa mâinile şi gura să-i caute tot felul de locuri
secrete şi se odihnea, pierdută în reveria mângâierilor învă­
luitoare, plecându-şi capul peste al lui când îşi lipea buzele
de gâtul ei, sperând ca sărutările ei să ţină loc de cuvinte.
El părea să ghicească unde ar fi vrut ea să se aşeze următo­
rul lui sărut şi ce parte a corpului ei cerea să fie înfierbân­
tată. Elena îşi odihnea privirea pe picioare şi tot acolo se
duceau şi sărutările lui sau pe braţ, sau în scobitura gâtu­
lui, sau în locul în care abdomenul se continua cu o vale de
unde începea părul pubian, firav, deschis la culoare şi rar.
Pierre se întindea ca o pisică, vrând să fie mângâiat. îşi
dădea capul pe spate, închidea ochii şi o lăsa să-l acopere
cu sărutări uşoare, ca fâlfâitul aripilor de fluture, doar o pro­
misiune a sărutărilor mai înfocate care aveau să urmeze.
Când nu mai putea să rabde atingerile uşoare şi mătăsoase,
deschidea ochii şi-i oferea gura ca pe un fruct copt, numai
bun de muşcat, iar ea se repezea la el flămândă, ca şi cum
ar fi vrut să soarbă de acolo chiar elixirul vieţii.
Numai când îşi simţeau ultimul fir de păr şi cel mai mic
por îmbibate de dorinţă, se abandonau unor mângâieri vio­
lente. Din când în când, Elena îşi auzea oasele trosnind când
îi ridica picioarele şi i le punea pe umerii lui, auzea plescăi­
tul sărutărilor, limba şi buzele împreunându-se cu un
sunet ca al stropilor de ploaie, umezeala care se împrăştia
în fierbinţeala gurii, de parcă ar fi muşcat dintr-un fruct care
se topea, se dizolva. El auzea zgomotele ei ciudate, înăbu­
şite, ca trilurile unei păsări exotice în extaz; iar ea îi auzea
respiraţia care se îngreuna pe măsură ce sângele îi pulsa cu
mai multă forţă.

119
 Când îl cuprindea febra, respiraţia lui devenea cea a unui
taur mitic, prins în galop furios spre momentul de delir când
îşi va înfige coarnele, spre momentul străpungerii, o stră­
pungere fără durere, o străpungere care aproape c-o ridica
din pat, care-i ridica sexul în aer ca şi cum i-ar fi izbit cor­
pul în plin şi i l-ar fi sfâşiat, abandonând-o doar după ce îi
deschidea rana, o rană de extaz şi de plăcere care-i sfâşia
trupul ca o lovitură de fulger şi o făcea să cadă iar, gemând,
victimă a unei plăceri prea mari, a unei plăceri care semăna
cu o mică moarte, o mică şi ameţitoare moarte pe care nici
drogurile şi nici alcoolul n-o pot aduce, pe care nimic n-o
poate aduce cu excepţia a două trupuri îndrăgostite, îndră­
gostite până-n străfundul fiinţei, de fiecare atom şi celulă
şi nerv şi gând.
Pierre stătea pe marginea patului, îşi trăsese pantalonii
pe el şi îşi închidea catarama curelei. Elena îşi trăsese şi ea
rochia, dar era încă încolăcită în jurul lui. Atunci el i-a ară­
tat cureaua. Elena s-a ridicat să se uite la ea. Fusese o curea
grea, de piele tare, cu o cataramă de argint, dar acum era
atât de uzată încât părea că abia mai rezistă. Avea capătul
ros. Porţiunea unde se închidea catarama se subţiase ca o
bucată de pânză.
— Mi se rupe cureaua, a spus Pierre, şi-mi pare rău, pen­
tru c-o am de zece ani.
O studia gânditor.
Cum stătea şi se uita la el, cu cureaua încă desfăcută,
Elena îşi amintea foarte clar momentul de dinainte ca el să-şi
deschidă catarama şi să-şi dea jos pantalonii. N u şi-o des­
făcea niciodată până în momentul în care o mângâiere sau
corpurile lor lipite unul de altul într-o îmbrăţişare strânsă
nu-i trezeau dorinţa, făcându-1 să-l doară penisul prizonier
în pantaloni.
Era întotdeauna o secundă de suspans înainte ca el să-şi
slăbească pantalonii şi să-şi scoată penisul, pentru ca ea să-l
atingă. Uneori o lăsa pe ea să-l scoată afară. Dacă nu putea
să-i desfacă nasturii lenjeriei, atunci şi-i desfăcea singur.

120
Pe Elena o stârnea zgomotul cu care se desfăcea catarama.
Pentru ea era o scenă erotică, cum era şi pentru el momen­
tul când ea îşi scotea chiloţii sau îşi slăbea jartierele.
Deşi cu câteva clipe în urmă se simţea complet satisfă­
cută, acum era din nou excitată. I-ar fi plăcut să-i smulgă
cureaua, să-i lase pantalonii să cadă şi să-i atingă din nou
penisul. Când se iţea prima dată din pantaloni, cât de repede
se întărea arătând spre ea, de parcă ar fi recunoscut-o!
Când şi-a dat seama brusc cât de veche era cureaua şi
de câtă vreme o purta Pierre, s-a simţit săgetată de o durere
stranie. L-a văzut desfăcându-şi-o în alte locuri, în alte încă­
peri, la alte ore, pentru alte femei.
Era geloasă, cât se poate de geloasă când se gândea la aceas­
tă imagine care i se tot învârtea în cap. îi venea să spună:
— Aruncă imediat cureaua! Cel puţin, n-o purta tot pe
cea pe care o purtai cu ele. Am să-ţi dăruiesc eu alta.
Era ca şi cum ataşamentul lui pentru curea era de fapt
ataşamentul pentru un trecut de care nu se putea desprinde.
Pentru ea, cureaua reprezenta gesturile lui din trecut. Se
întreba dacă toate mângâierile fuseseră la fel.
Timp de aproape o săptămână, Elena i-a răspuns fier­
binte la îmbrăţişări, aproape că şi-a pierdut cunoştinţa în
braţele lui, iar o dată a fost atât de copleşită de plăcere
încât a izbucnit în lacrimi.
Apoi a observat la el o schimbare de dispoziţie. îl pre­
ocupa ceva. N u l-a întrebat nimic. A încercat să-i abată aten­
ţia de la griji în felul ei. Se gândea la activitatea lui politică,
la care renunţase pentru ea. Probabil că suferea pentru că nu
mai era activ. Nici un bărbat nu putea trăi exclusiv pentru
dragoste, cum putea o femeie, nu-şi putea face din asta sco­
pul vieţii şi nu-şi putea umple zilele doar cu femeia iubită.
Ea n-ar fi putut trăi pentru nimic altceva. De fapt, nu
trăia pentru nimic altceva. în restul timpului, cât nu era cu
el, nu simţea şi nu auzea nimic. Era absentă. Toată ziua, chiar
dacă făcea alte lucruri, gândurile ei se învârteau în jurul
lui. Singură în pat, îşi amintea expresia lui, zâmbetul din

121
colţul ochilor, bărbia lui puternică, dinţii lui strălucitori,
forma buzelor când îi spunea cum o doreşte.
In acea dimineaţă, în timp ce Pierre o ţinea în braţe,
Elena a observat că faţa îi era înnegurată şi ochii mohorâţi,
iar toate astea au făcut-o să nu-i poată răspunde. De obi­
cei, se sincronizau. El o simţea cuprinsă de o plăcere din
ce în ce mai mare şi la fel îl simţea şi ea pe el. într-un fel
misterios, puteau să-şi amâne orgasmul până când erau
amândoi gata să se lase pradă lui. De obicei, mişcările lor
ritmice erau lente, apoi mai repezi, din ce în ce mai repezi,
cu atât mai repezi cu cât sângele începea să le fiarbă mai tare,
iar valul de plăcere creştea până când ajungeau la orgasm
împreună, iar după ce-şi arunca sperma, penisul lui tre­
mura şi pântecele ei pulsa ca străpuns de săgeţile pe care
încă le simţea ca pe nişte limbi vioaie de foc înăuntrul ei.
Azi o aşteptase. Ea se agita să-l întâmpine. Când se înfi­
gea în ea, îşi arcuia spatele, dar nu putea să ajungă la orgasm.
El o implora:
— Haide, iubito! Hai, draga mea, dă-ţi drumul, nu mai
pot să aştept. Dă-ţi drumul, iubito!
A ejaculat înăuntru şi s-a prăbuşit peste sânii ei, fără să
scoată un cuvânt. Nimic nu-1 rănea mai mult decât lipsa ei
de reacţie.
— Eşti crudă, i-a spus. De ce te închizi în faţa mea ?
N -a scos nici un cuvânt. Ea însăşi era tristă pentru că
neliniştea şi îndoiala puteau atât de uşor să-i închidă fiinţa
în faţa posesiunii pe care şi-o dorea. Chiar dacă ar fi fost
pentru ultima oară, tot şi-o dorea. Dar tocmai pentru că în
adâncul sufletului ei se temea că ar fi putut să fie pentru
ultima oară, se închidea, iar închistarea făcea ca o adevă­
rată comuniune între ei doi să devină imposibilă. Iar fără
să trăiască orgasmul în acelaşi timp, o adevărată uniune
între ei era imposibilă, nu exista comuniune absolută între
cele două corpuri. Ştia că după aceea va fi torturată, la fel
cum se întâmplase de atâtea ori. Va rămâne nesatisfăcută,
cu urma corpului lui imprimată în corpul ei.

122
 Va recompune scena în minte, îl va vedea aplecat peste
ea, va privi cum li se împleteau picioarele când zăceau înco­
lăciţi, cum o străpungea penisul lui, iar şi iar, şi cum se des­
prindea apoi de ea, când termina, va simţi din nou acea
foame aţâţătoare şi va fi chinuită de dorinţa de a-1 simţi în
trupul ei. Cunoştea foarte bine tensiunea dorinţei nesatis­
făcute, nervii insuportabil de întinşi, ascuţiţi, încordaţi, sân­
gele în clocot, totul pregătit pentru punctul culminant care
îi era inaccesibil. După aceea nu mai putea să doarmă. Avea
junghiuri în picioare şi, de durere, tremura ca un cal de
curse. Toată noaptea era obsedată de imagini erotice.
— La ce te gândeşti ? a întrebat-o Pierre, studiindu-i faţa.
— La cât de tristă voi fi când voi pleca, după ce n-am
fost cu adevărat a ta.
— Altceva te preocupă, Elena. Am simţit asta de când
ai venit şi vreau să ştiu ce e.
— Mă îngrijorează tristeţea ta şi mă întrebam dacă nu
ţi-e dor de muncă şi dacă nu vrei să te întorci la ea.
— O, asta era! Asta era... Voiai să fii pregătită în caz că
plec iar. Dar nu la asta mă gândeam. Dimpotrivă. M-am
întâlnit cu nişte prieteni care mă vor ajuta să demonstrez
că n-am activat, că n-am fost decât un revoluţionar de cafe­
nea. îţi aminteşti de personajul lui Gogol ? Individul care
vorbea zi şi noapte, dar niciodată nu făcea nimic, n-avea nici
o iniţiativă ? Asta sunt eu. Asta e tot ce-am făcut - să vor­
besc. D acă pot dem onstra că aşa stau lucrurile, pot să
rămân cu tine şi sunt liber. Pentru asta mă zbat.
Ce efect au avut aceste cuvinte asupra Elenei! La fel de
mare ca cel pe care temerile îl avuseseră asupra fiinţei ei sen­
zuale, cenzurându-i şi înfrânându-i impulsurile. Fusese
înspăimântată. Acum însă, voia să se întindă şi să fie pose­
dată de Pierre. Ştia că vorbele lui erau de ajuns pentru a o
descătuşa. E posibil ca el să fi intuit asta, pentru că a con­
tinuat s-o mângâie îndelung, aşteptând ca atingerea dege­
telor lui pe pielea ei umedă să-i trezească din nou dorinţa.
Şi mult mai târziu, pe când stăteau întinşi în întuneric, a

123
posedat-o din nou, iar atunci ea a trebuit să-şi dom o­
lească intensitatea şi iuţeala orgasmului pentru a-1 aştepta
şi pe el şi amândoi au ţipat, iar ea a plâns de bucurie.
De-atunci încolo, lupta pe care o dădeau în fiecare zi era
împotriva acelei răceli care zăcea amorţită înăuntrul ei,
răceală pe care o singură vorbă, rană uşoară sau îndoială o
putea scoate la iveală pentru a distruge plenitudinea momen­
tului în care-şi aparţineau unul altuia. Pierre ajunsese obse­
dat de asta. Era mai atent ca niciodată la stările şi
predispoziţiile Elenei. Chiar şi atunci când se bucura de ea,
privirile lui o scrutau pentru a depista cel mai mic semn al
înnegurării care plana mereu deasupra lor. Se extenua
aşteptându-i plăcerea. Şi-o reţinea pe a lui. Tuna şi fulgera
când se gândea la miezul de necucerit al fiinţei ei, care se
putea închide în faţa lui după o dorinţă proprie. începea să
înţeleagă devotamentul pervers al unor bărbaţi faţă de
femeile frigide.
Citadela - virgina invincibilă: cuceritorul din Pierre, care
nu se îndârjise niciodată ca să ducă până la capăt o revolu­
ţie adevărată, s-a dedicat acestei cuceriri, pentru a sfărâma
o dată pentru totdeauna bariera pe care ea putea s-o ridice
între ei. întâlnirile lor amoroase s-au transformat într-o
luptă secretă a două voinţe, într-un lanţ de tertipuri pe care
le foloseau unul împotriva celuilalt.
Dacă se certau (şi se certau din cauza legăturii ei intime
cu Miguel şi Donald, pentru că el zicea că de fapt cu ea făceau
dragoste, folosindu-se unul de trupul celuilalt), ştia că ea-şi
va refuza orgasmul. Se înfuria şi încerca s-o cucerească prin
cele mai sălbatice mângâieri. Uneori o trata cu brutalitate,
de parcă ar fi fost o curvă, iar el şi-ar fi permis să-i cum­
pere obedienţa. Alteori încerca s-o înmoaie purtându-se cu
tandreţe. Se făcea mic, aproape ca un copil, în braţele ei.
O învăluia într-o atmosferă romantică. îşi transforma­
seră camera într-un budoar, parfumat şi tapetat cu covoa­
re şi tapiserii. încerca să o atingă mizând pe naturaleţea cu
care ea reacţiona la frumos, la lux, la arome. îi aducea cărţi

124
erotice pe care le citeau împreună. Asta era ultima lui stra­
tegie de cucerire: să-i aţâţe o poftă sexuală atât de intensă,
încât să nu poată rezista mângâierilor lui. în timp ce citeau
cartea întinşi pe canapea, mâinile lor o luau razna, căutând
locurile descrise în carte. Se epuizau în fel şi fel de excese,
în căutarea tuturor formelor de plăcere ştiute între amanţi,
aprinşi de imagini, cuvinte şi descrieri de noi poziţii.
Pierre avea impresia că trezise în ea o obsesie sexuală atât
de puternică, încât Elenei avea să-i fie imposibil să se mai
controleze vreodată. Şi părea, într-adevăr, coruptă. Ochii
începuseră să-i strălucească în chip straniu, nu cu o lumină
clară, ci cu o sclipire neliniştitoare, ca de tuberculos, cu o
febrilitate atât de intensă încât părea că-i înconjoară ochii
cu un cerc de foc.
El nu mai lăsa camera cufundată în întuneric. îi plăcea
s-o vadă intrând cu ochii strălucind de febră. Părea că i se
îngreunase trupul. Sfârcurile îi erau permanent întărite, ca
şi când ar fi fost mereu excitată. Pielea îi devenise hiper­
sensibilă - imediat ce o atingea, pulsa sub degetele lui. O
treceau fiori pe şira spinării.
Stăteau întinşi pe burtă, îmbrăcaţi, deschideau o carte
nouă şi citeau împreună, mângâindu-se. Se sărutau peste
imaginile erotice. Gurile lor, lipite una de alta, se coborau
peste fese de femei uriaşe, umflate, peste picioare desfăcute
ca un compas, peste bărbaţi stând pe vine, precum câinii,
cu membre uriaşe care aproape că atingeau podeaua.
Era o imagine cu o femeie torturată, trasă în ţeapă,
înfiptă într-un par care-i intra în sex şi-i ieşea prin gură. Era
imaginea penetrării supreme, iar Elenei i-a produs o sen­
zaţie de plăcere. în timp ce Pierre o poseda, avea impresia
că aceeaşi plăcere pe care-o simţea când el o muncea cu
penisul se transmitea către gură. A deschis gura şi a scos
limba, la fel ca-n imagine, ca şi când ar fi vrut să simtă
penisul în gură în acelaşi timp.
Zile întregi Elena îi răspundea nebuneşte, aproape ca
o femeie care e pe cale să-şi piardă minţile. în să Pierre

125
observase că, dacă se certau sau dacă-i spunea vreo vorbă
aspră, ea nu mai putea să aibă orgasm, iar flacăra erotică din
ochii ei murea.
După ce au epuizat noutatea poveştilor erotice, au des­
coperit un alt tărâm: tărâmul geloziei, al fricii, al îndoielii,
al furiei, al urii, al contrariilor, tărâmul luptei prin care fiin­
ţele umane trec din când în când pentru a rupe legătura care
le ţine împreună.
Acum Pierre urmărea să facă dragoste cu celelalte fiinţe
care se ascundeau în Elena, cu cele care erau cel mai adânc
îngropate, cu cele mai sensibile. O privea dormind, îmbră-
cându-se, o privea pieptănându-se în oglindă. Căuta o cale
spirituală de acces la fiinţa ei, un nou fel de a face dragoste.
N -o mai spiona ca să fie sigur că avusese orgasm, pentru
simplul motiv că acum Elena se hotărâse să mimeze plăce­
rea chiar şi atunci când n-o simţea. Ajunsese o actriţă desă­
vârşită. Exhiba toate simptomele plăcerii: contracţia vulvei,
accelerarea respiraţiei, a pulsului, a bătăilor inimii, epuiza­
rea bruscă, moleşeala, starea de semileşin care urmează şi în
care vezi totul ca prin ceaţă. Putea să simuleze orice - pen­
tru ea, a iubi şi a fi iubită erau două stări iremediabil ames­
tecate cu plăcerea, aşa că putea să aibă o reacţie emoţională
care s-o lase fără suflare, chiar dacă nu simţea plăcere fizică.
Totul, mai puţin vibraţiile interioare ale orgasmului. Dar
ştia că absenţa lor e greu de depistat. Lupta lui Pierre de
a-i smulge de fiecare dată un orgasm i se părea distructivă
şi a prevăzut că s-ar putea sfârşi cu el pierzându-şi încre­
derea în dragostea ei şi cu o inevitabilă despărţire. Aşa că
a ales calea prefăcătoriei.
Acum Pierre se concentra asupra unui alt fel de a o curta.
Imediat cum intra în cameră, îi studia mişcările, felul în care
îşi scotea pălăria şi haina, cum îşi scutura părul, ce fel de
inele purta. Credea că poate să-i ghicească starea observând
toate aceste semne. Apoi starea ei devenea un adevărat câmp
de bătălie. Azi era copilăroasă, docilă, cu părul revărsat pe
umeri, şi-şi pleca uşor capul, sub greutatea întregii ei vieţi.

126
Era mai puţin machiată, avea o expresie inocentă, purta o
rochie uşoară în culori vii. Azi o va mângâia blând şi tan­
dru, studiindu-i perfecţiunea degetelor de la picioare, de
exemplu, la fel de răsfirate ca degetele de la mâini, studiin­
du-i gleznele, pe care se vedeau venele de un albastru deschis,
dezmierdând acel punct albastru de cerneală tatuat pentru
totdeauna sub genunchiul ei, unde, când era de cincispre­
zece ani - o şcolăriţă cu ciorapi negri - îşi camuflase o gău-
rică din ciorap. Vârful peniţei se rupsese şi-o rănise,
însemnând locul pentru totdeauna. Căuta o unghie ruptă,
ca s-o poată compătimi pentru micul accident, pentru
felul în care arăta aşa, ruptă, printre celelalte, lungi şi ascu­
ţite. îşi făcea griji pentru toate micile ei suferinţe. Strângea
la piept fetiţa care se ascundea în ea şi pe care ar fi vrut s-o
cunoască. îi punea tot felul de întrebări:
— Şi zici că purtai ciorapi negri, nu ?
— Eram foarte săraci şi, totodată, asta era uniforma.
— Ce altceva mai purtai ?
— Bluze până în talie şi fuste albastru închis, pe care nu
le puteam suferi. îmi plăceau lucrurile fine.
— Şi pe dedesubt ? a întrebat-o cu aşa o inocenţă de
parcă s-ar fi interesat dacă purta fulgarin când ploua.
— N u mai ştiu exact cum arăta lenjeria mea pe atunci.
Mi-aduc aminte că îmi plăceau furourile cu volane. Din
păcate, trebuia să port lenjerie de lână. Iar vara, chiloţi albi
şi trening. Nu-mi plăcea deloc, mi-era mare. Pe-atunci visam
la dantelă şi căscam gura cu orele la lenjeria expusă în vitri­
nele magazinelor, vrăjită, imaginându-mă în dantelă şi satin.
N-aveai nimic senzaţional de văzut la lenjeria unei fete.
Dar Pierre credea că da, se putea închipui îndrăgostit de
Elena în ciorapii ei negri, chiar dacă lenjeria ei era largă şi
diformă.
Voia să afle când simţise ea primul tremur erotic. Se întâm­
plase în timp ce citea, i-a spus Elena, şi apoi când se dădea
cu sania pe derdeluş cu un băiat care se întinsese peste ea
sau când se îndrăgostea de bărbaţi pe care îi vedea doar de

127
la distanţă, pentru că în momentul în care se apropiau, des­
coperea cine ştie ce defect care o înstrăina. Avea nevoie de
străini: un bărbat pe care-1 văzuse stând la fereastră, un băr­
bat pe care-1 zărise odată pe stradă, un bărbat pe care-1
văzuse într-o sală de concert. După astfel de întâlniri,
Elena îşi lăsa părul să-i cadă în dezordine, se îmbrăca negli­
jent, cu hainele şifonate, luând expresia unei chinezoaice pre­
ocupate de micile evenimente din viaţa ei şi de tristeţile ei
delicate.
Apoi, întins lângă ea şi ţinând-o de mână, Pierre îi vorbea
despre viaţa lui, descriindu-i imagini de când era un băieţel,
ca să le completeze pe acelea despre fetiţa care fusese ea.
Era ca şi cum în fiecare dintre ei carapacea tocită a per­
sonalităţii mature s-ar fi dizolvat strat după strat, aseme­
nea unei structuri adăugate artificial, dezvăluind adevăratul
miez al personalităţii fiecăruia.
în copilărie, Elena fusese ceea ce dintr-odată ajunsese din
nou - o actriţă, un mim, cineva care trăia în propria ima­
ginaţie intrând în diferite roluri şi care nu ştia niciodată ce
simţea cu adevărat.
Pierre fusese un rebel, crescut printre femei şi rămas fără
tată, care murise pe mare. Doica lui i-a fost ca o mamă, pen­
tru că mama lui nu trăia decât pentru a găsi pe cineva care
să ia locul bărbatului pe care-1 pierduse. N u avea nici un
sentiment matern. Era o amantă înnăscută. îşi trata fiul ca
pe un amant tânăr. îl alinta într-un mod extravagant, iar dimi­
neaţa îl primea în pat, unde băiatul încă simţea urmele pre­
zenţei unui bărbat. împărţeau apoi alene micul dejun adus
de bonă, veşnic scandalizată să-l găsească lângă maică-sa,
în patul din care tocmai plecase amantul.
Pierre iubea voluptatea mamei lui, carnea care se vedea
mereu prin dantele, formele corpului ei ivindu-se dintre fal­
duri de sifon; iubea panta dulce a umerilor ei, urechile deli­
cate, privirea ironică, braţele opalescente care ieşeau din
mânecile înfoiate. Grija ei era cum să facă din fiecare zi o
sărbătoare. îndepărta de lângă ea oamenii lipsiţi de simţul

128
umorului, pe oricine care discuta despre boală sau neno­
rocire. Dacă mergea la cumpărături, o făcea extravagant, de
parcă ar fi cumpărat cadouri de Crăciun, şi lua câte ceva pen­
tru fiecare membru al familiei, surprize pentru toţi; îşi
satisfăcea capriciile cumpărându-şi tot felul de lucruri
nefolositoare, care se strângeau în jurul ei până când le
făcea cadou.
La zece ani, Pierre era deja iniţiat în toate ritualurile
cerute de o viaţă plină de amanţi. Asista la toaleta mamei
sale, urmărind-o cum se pudra la subsuoară şi-şi strecura
apoi pămătuful în decolteu, între sâni. O vedea ieşind de
la baie, pe jumătate acoperită de un chimono, cu picioa­
rele goale, şi se uita cum îşi trăgea ciorapii lungi. îi plăcea
să-şi prindă jartierele foarte sus, atât de sus încât ciorapii
aproape că-i veneau până la şolduri. în timp ce se îmbrăca,
vorbea despre bărbatul cu care urma să se întâlnească, lău­
dând în faţa lui Pierre manierele aristocrate ale unuia, şar­
mul altuia, naturaleţea celui de-al treilea, geniul celui de-al
patrulea - de parcă într-o zi Pierre ar fi trebuit să înlocu­
iască pentru ea toţi aceşti bărbaţi.
Când Pierre avea douăzeci de ani, s-a împotrivit tutu­
ror prieteniilor lui cu femei, ca şi vizitelor lui la bordel. N -o
impresiona nici faptul că el căuta numai femei care semă­
nau cu ea. La bordel, le cerea femeilor să se îmbrace în faţa
lui, încet, pe îndelete, pentru a savura o plăcere obscură,
imposibil de definit - aceeaşi plăcere pe care o simţise în
preajma mamei lui. Această ceremonie cerea cochetărie şi
veşminte speciale. Curvele-1 luau peste picior, râzând. în
timpul acestor jocuri, îl cuprindea o dorinţă sălbatică; le sfâ­
şia hainele, iar actul amoros semăna cu un viol.
Dincolo de asta începea zona matură a experienţelor lui,
pe care nu i le-a împărtăşit Elenei în acea zi. I-a oferit numai
copilul din el, inocenţa şi perversitatea lui.
Erau zile în care fragmente din trecutul lui, unele dintre
cele mai erotice, ieşeau la iveală şi se impregnau în fiecare
gest, ochii căpătau fixitatea neliniştitoare pe care Elena o

129
văzuse la el când îl cunoscuse, gura împrumuta nepăsarea
cuiva dispus la abandon total, iar figura, aerul unui om
căruia nimic nu-i era necunoscut. în acele clipe, îl vedea pe
Pierre împreună cu una din târfele lui, ca pe un bărbat care
caută dinadins în sărăcie, mizerie şi decadenţă singurul fun­
dal posibil pentru anumite acte. Ieşeau la iveală golanul şi
voyeur-ul din el, depravatul care putea să bea timp de trei
zile şi trei nopţi, abandonându-se fiecărei experienţe ca şi
când ar fi fost ultima, consumându-şi pasiunea cu cine ştie
ce femeie monstruoasă pe care o dorea pentru că era nespă­
lată, pentru că o posedaseră atâţia bărbaţi sau pentru că lim­
bajul ei era plin de obscenităţi. Avea o aplecare către
autodistrugere, către limbajul de stradă, către prostituate,
către pericol. Fusese prins de patrule cu opiu şi arestat pen­
tru că vânduse o femeie.
Potenţialul lui de anarhist şi de stricat îi dădea din când
în când acea expresie de individ capabil de orice, expresie
care îi trezea mereu Elenei vechea neîncredere. în acelaşi
timp, el era perfect conştient că şi ea se simţea atrasă de
latura demonică, de sordid, de voluptatea căderii, de pro­
fanarea şi distrugerea sinelui ideal. Dar datorită dragostei
pe care i-o purta, n-avea de gând s-o lase să trăiască lângă
el nimic din toate astea. îi era frică s-o iniţieze şi s-o piardă,
s-o lase pradă cine ştie cărui viciu, din cauza unor senzaţii
pe care el nu i le putea oferi. Aşadar, uşa către zona coruptă
din fiecare dintre ei era rareori deschisă. Ea nu voia să ştie
ce făcuse corpul lui, gura lui, sexul lui. Lui îi era frică să-i
descopere toate latenţele.
— Ştiu că eşti capabilă de multe iubiri, că eu sunt doar
prima, că de-acum înainte nimic nu te va împiedica să explo­
rezi. Eşti senzuală, atât de senzuală!
— N u poţi să iubeşti de atâtea ori. Vreau ca erotismul
să fie amestecat cu dragoste. Şi nu trăieşti o dragoste pro­
fundă atât de des.
El era gelos pe viitorul ei, ea pe trecutul lui. Elena deve­
nise conştientă de faptul că avea douăzeci şi cinci de ani,

130
iar Pierre patruzeci şi ea încă nu trăise lucrurile pe care el
le experimentase şi de care deja se plictisise.
Când tăcerea s-a lăsat între ei şi Elena nu a mai găsit acea
expresie inocentă pe chipul lui, ci, dimpotrivă, un surâs
care-i flutura pe buze cu o umbră de dispreţ, a ştiut că îşi
amintea trecutul. S-a întins lângă el, privindu-i genele lungi.
După ceva timp, el a început:
— înainte să te cunosc, am fost un D onjuan. N u mi-am
dorit niciodată să cunosc cu adevărat o femeie. N u mi-am
dorit niciodată să rămân cu vreuna. întotdeauna am avut
senzaţia că femeia nu-şi foloseşte farmecele de dragul unei
relaţii pasionale, ci pentru că vrea să obţină din partea băr­
batului o relaţie care să dureze - căsătorie, de exemplu, sau
o relaţie stabilă - , să dobândească până la urmă un soi de
linişte, de posesiune. Asta m-a speriat - sentimentul că, în
spatele unei grande amoureu$ely zace ascunsă o burgheză
care vrea siguranţă în dragoste. Ce mă atrage la tine e că ai
rămas amanta. Menţii aceeaşi fervoare şi intensitate. Când
simţi că marea încleştare a dragostei te depăşeşte, stai deo­
parte. Şi încă ceva: nu plăcerea pe care ţi-o pot oferi te leagă
de mine. O respingi atunci când nu eşti satisfăcută emoţio­
nal. Dar eşti în stare să faci totul, eşti capabilă de orice. Simt
asta. Te-ai deschis către viaţă. Eu te-am deschis. Pentru
prima dată, regret că am puterea de a face femeile să se des­
chidă în faţa vieţii, a dragostei. Cât de mult te iubesc atunci
când refuzi să comunici folosindu-ţi corpul, când cauţi alte
căi de a ajunge la plinătatea fiinţei! Ai făcut totul să spul­
beri rezistenţa cu care mă împotriveam plăcerii. E adevă­
rat, la început nu puteam suporta puterea ta de a te retrage,
îmi dădea impresia că-mi pierd forţa.
Discuţia i-a întărit Elenei convingerea legată de insta­
bilitatea lui Pierre. N u suna niciodată la u şă fără să
se întrebe dacă nu cumva o fi plecat. într-o debara veche,

1 Amantă înfocată, în franceză, în original.

131
Pierre descoperise o mulţime de cărţi erotice, ascunse sub
un morman de pături de cei care locuiseră acolo înaintea
lor. O întâmpina în fiecare zi cu câte-o poveste, ca s-o facă
să râdă. îşi dădea seama c-o întristase.
N u ştia că, atunci când într-o femeie erotismul se împle­
teşte cu tandreţea, formează o legătură puternică, aproape
indestructibilă. Ea nu putea să aibă viziunea unor scene ero­
tice decât dacă erau legate de el, de corpul lui. Dacă vedea
în oraş un film ieftin care o stârnea, îşi satisfăcea curiozi­
tatea şi dorinţa de nou la următoarea lor întâlnire. începea
să-i şoptească anumite dorinţe la ureche.
Pierre era surprins de fiecare dată când Elena se arăta
dornică să-i ofere lui plăcere fără ca ea să primească. Se
întâmpla ca, după excese, să se simtă vlăguit, mai puţin
potent şi totuşi dornic să retrăiască senzaţia de zbor. Atunci
o aţâţa mângâind-o, cu mâini experte, ca atunci când se mas­
turba. în acelaşi timp, mâinile ei îi cuprindeau penisul, ase­
menea unui păianjen delicat, cu degetele pricepute
sensibilizându-i cei mai ascunşi nervi. Degetele se strângeau
uşor în jurul penisului, la început mângâindu-i învelişul de
carne, apoi simţind şuvoiul gros de sânge care-1 străbătea
şi-l făcea să se lungească, inflamarea abia perceptibilă a ner­
vilor şi încordarea bruscă a muşchilor; îl atingea cu dege­
tele ca şi cum ar fi ciupit corzile unui instrument.
După cât era de încordat, Elena îşi dădea seama când
Pierre nu era suficient de tare încât s-o penetreze, cunoş­
tea momentele în care nu putea să reacţioneze decât la dege­
tele ei neastâmpărate, când voia să fie masturbat şi, în scurt
timp, propria plăcere îl făcea să încetinească ritmul în care
o mângâia. Mâinile ei aveau asupra lui efectul unui drog,
aşa că închidea ochii şi se abandona atingerilor ei. Mai
încerca o dată, de două ori s-o mângâie, ca prin vis, după
care se întindea fără să mai facă nimic, ca să poată savura
tratamentul cunoscut şi simţi tensiunea crescândă.
— Acum, acum, murmura, acum...

132
 Asta însemna că mâna ei trebuia să se mişte mai repede,
ca să se sincronizeze cu fierbinţeala care palpita înăuntrul
lui. Degetele ei se mişcau în ritmul bătăilor inimii lui, în timp
ce o implora:
— Acum, acum, acum !
Oarbă la orice altceva în afară de plăcerea lui, Elena se
apleca peste el, cu părul căzându-i pe faţă şi gura aproape
de penisul lui, continuând mişcarea mâinilor şi în acelaşi
timp lingând vârful penisului de fiecare dată când îi ajun­
gea în dreptul gurii - asta până când corpul lui începea să
tremure şi se înălţa pentru a fi devorat de mâinile şi de gura
ei, pentru a fi mistuit, iar sperma ţâşnea, asemenea unor
valuri mici care se sparg de ţărm, rostogolindu-se unul după
altul, valuri mici de spumă sărată care se rostogoleau pe
plaja din palmele ei. Apoi închidea penisul epuizat între
buzele ei, ca să strângă cu grijă lichidul preţios al dragostei.
Plăcerea lui o încânta în asemenea măsură încât era uimită
să-l audă spunând, în timp ce o săruta recunoscător:
— Dar tu, tu n-ai simţit nici o plăcere!
— Oh, ba d a ! îi răspundea Elena, cu o voce care nu lăsa
loc îndoielii.
Ea se minuna de bucuria continuă pe care o trăiau. Se
întreba când avea să sosească un moment de repaus în dra­
gostea lor.

Pierre începea să câştige tot mai multă libertate. De mul­

te ori, când îi telefona, era în oraş. între timp, ea îi dădea
sfaturi unei vechi prietene, Kay, care tocmai se întorsese din
Elveţia. în tren, cunoscuse un bărbat care putea fi descris
ca fratele mai mic al lui Pierre. în acelaşi fel, Kay se iden­
tificase întotdeauna cu Elena, fusese mereu dominată de per­
sonalitatea ei puternică, aşa că singurul lucru cu adevărat
satisfăcător era o aventură care să semene cu cea pe care o
trăia Elena, măcar într-un mod superficial.
Şi acel bărbat avea o misiune de îndeplinit. N u mărtu­
risise în ce anume consta ea, dar o folosea ca scuză sau ca

133
alibi pentru situaţiile când pleca sau când voia să petreacă
o zi întreagă fără să se vadă cu Kay. Elena bănuia că aceasta
îl dăruise pe dublul lui Pierre cu calităţi pe care nu le avea.
în primul rând, că-1 înzestrase cu o virilitate ieşită din
comun, care nu era umbrită decât de obiceiul lui de a adormi
fie înainte, fie imediat după actul propriu-zis, fără să mai
aştepte s-o satisfacă. în mijlocul unei conversaţii, i se tre­
zea brusc o dorinţă violentă. N u suporta lenjeria intimă.
O învăţase să nu poarte nimic pe sub rochie. Dorinţa lui
venea pe neaşteptate şi nu suporta amânare. N u putea să
aştepte. Cu el a învăţat ce înseamnă fuga înfrigurată din res­
taurante, cursele nebune în taxiuri cu geamurile fumurii, par­
tidele din spatele copacilor din Boulogne, masturbarea în
săli de cinematograf - niciodată într-un pat burghez, în căl­
dura şi confortul unui dormitor. Dorinţa lui era alertă,
boemă în natura ei. îl atrăgeau podelele acoperite cu
covoare, dar nu strâmba din nas nici la duşumelele reci din
băi. Adora băile turceşti supraîncălzite, vizuinile opioma­
nilor, unde nu fuma, dar îi plăcea să se întindă împreună
cu ea pe un covoraş îngust, pe care până la urmă adormeau
şi apoi îi dureau oasele. Grija lui Kay era să se menţină
suficient de energică cât să-i poată ţine isonul în toate
capriciile şi să încerce să-şi descopere propria plăcere, care
părea greu de găsit într-o asemenea cursă nebună, dar s-ar
fi arătat lesne căutată mai în tihnă.
Dar nu, lui îi plăceau ieşirile spontane, exotice. îl urma
ca o somnambulă, dându-i Elenei senzaţia că se ciocnea de
el ca într-o reverie, ca şi cum s-ar fi ciocnit de o piesă de
mobilier. Uneori, când totul se petrecuse prea repede şi vio­
lent ca ea să se poată deschide complet şi voluptuos, se
întindea lângă bărbatul adormit şi-şi inventa un amant mai
atent. închidea ochii şi se gândea: „Acum mâna lui îmi
ridică rochia încet, foarte încet. Mai întâi mă priveşte. O
mână îmi mângâie fesele, iar cealaltă începe să exploreze,
să alunece în cercuri. Acum îşi înmoaie degetul acolo, unde

134
e umed. Atinge locul la fel cum o femeie pipăie o bucată
de mătase, ca să-i simtă textura. Foarte încet".
Dublul lui Pierre se întorcea pe partea cealaltă, iar Kay
îşi ţinea respiraţia. Dacă se trezea, o prindea cu mâinile
într-o poziţie dubioasă. A poi, ca şi cum i-ar fi ghicit
dorinţa, bărbatul îi punea mâna între picioare şi şi-o ţinea
acolo, ca ea să nu se poată mişca. Prezenţa mâinii lui o
aţâţa mai mult ca niciodată. După aceea, închidea ochii din
nou şi încerca să-şi imagineze că mâna se mişcă. Pentru ca
imaginea să prindă viaţă, începea să-şi contracte şi să-şi des­
chidă ritmic vaginul, până când simţea orgasmul.

Elena pe care o cunoştea şi al cărei trup îl explorase nu-i

dădea lui Pierre motive de îngrijorare. Dar exista o Elenă
pe care n-o cunoştea, o Elenă virilă. Deşi nu era tunsă scurt,
nu purta costum, nu călărea, nu fuma trabuc şi nici nu frec­
venta barurile în care se adunau femeile de acest gen, în ea
exista o Elenă masculină în spirit, momentan latentă.
Pierre era priceput numai în ale amorului, în rest era
complet neajutorat. N u putea să bată un cui în perete, să
atârne un tablou, să lipească un cotor de carte sau să dis­
cute vreo chestiune tehnică. Trăia terorizat de dependenţa
lui de servitori, portari, instalatori. N u era capabil să ia o
decizie sau să semneze un contract, orice fel de contract;
nu ştia ce vrea.
Energia Elenei umplea aceste goluri. Dintre ei doi, ea ajun­
sese să fie cea descurcăreaţă. Ea cumpăra cărţile şi ziarele, avea
iniţiativă, lua decizii. Pierre accepta situaţia. Se potrivea cu
nonşalanţa lui. Ea câştiga mereu în îndrăzneală.
Simţea că-1 protejează. Imediat ce încleştarea sexuală lua
sfârşit, el se retrăgea ca un paşă, lăsând-o pe ea să conducă.
N u observase că o altă Elena ieşea la iveală, afirmându-şi
trăsături şi obiceiuri noi şi o personalitate diferită. Elena des­
coperise că şi femeile erau atrase de ea.
Fusese invitată de Kay s-o cunoască pe Leila, o faimoasă
cântăreaţă în cluburile de noapte, o femeie de sex incert. S-au

135
dus acasă la Leila. Era întinsă pe pat. în cameră plutea un
miros greu de narcise, iar Leila se odihnea rezemată leneş,
într-o poziţie languroasă, de abandon total. Elena credea
că se reface după o noapte de beţie, dar asta era atitudinea
ei obişnuită. Dinspre acest trup languros a venit o voce mas­
culină. Apoi ochii ei violeţi s-au fixat asupra Elenei, cân-
tărind-o cu voluptatea unui bărbat.
Iubita Leilei, Mary, a intrat în cameră însoţită de foş­
netul poalelor ample, de mătase, umflate de paşii ei repezi.
S-a aruncat la piciorul patului şi a luat mâna Leilei. S-au
uitat una la alta cu atâta dorinţă încât Elena şi-a plecat pri­
virea. Faţa Leilei era ascuţită, a lui Mary avea trăsături şterse;
în jurul ochilor, Leila îşi trasase cercuri grele cu cărbunele,
ca în frescele egiptene, iar faţa lui Mary părea pictată în pas­
teluri - ochii deschişi la culoare, cu pleoapele de un verde
marin, iar unghiile şi buzele de coral; sprâncenele Leilei erau
naturale, ale lui Mary o simplă dungă de creion. Când se pri­
veau, trăsăturile Leilei păreau că se dizolvă, iar ale lui Mary
că împrumută ceva din fermitatea trăsăturilor iubitei ei.
Numai vocea-i părea la fel de ireală, iar frazele netermi­
nate, suspendate. Mary era neliniştită în prezenţa Elenei,
în loc să-şi manifeste răceala sau teama, adopta o atitu­
dine feminină, ca faţă de un bărbat, şi încerca s-o cuce­
rească. Nu-i plăcea felul în care Leila se uita la Elena. S-a
aşezat lângă Elena, cu picioarele strânse sub ea, ca o fetiţă,
iar în timp ce vorbea îşi înălţa buzele către ea, îmbietor. Dar
astfel de alinturi copilăreşti şi afectate erau tocmai gestu­
rile pe care Elena nu le putea suporta la femei. S-a întors
către Leila, ale cărei gesturi erau mature şi simple.
Leila i-a spus:
— Hai să mergem împreună în atelier. Mă îmbrac ime­
diat.
Cum a sărit din pat, impresia de sfârşeală pe care o lăsase
s-a risipit. Era înaltă. Avea ceva din aerul unui vagabond
francez, pe lângă o demnitate regală. Nimeni nu făcea pe
durul cu ea. La club, nu făcea oamenii să se simtă bine, ci

136
stabilea regulile. Era centrul de atracţie al lumii femeilor care
se considerau condamnate din cauza viciului. Aproape că
le forţa să fie mândre de perversiunea lor şi să nu sucombe
în faţa moralei burgheze. Condamna aspru sinuciderile şi
marginalizarea. Voia ca femeile să fie fericite că sunt les-
biene. Ea dădea un exemplu. Purta haine bărbăteşti, sfidând
ordinele poliţiei. N u fusese niciodată molestată. O făcea
cu graţie şi nonşalanţă. Călărea în Bois purtând haine băr­
băteşti. Era atât de elegantă şi de fină şi avea un aer atât de
nobil încât oamenii care n-o cunoşteau se plecau în faţa ei,
instinctiv. Le făcea pe celelalte femei să ţină capul sus. Era
singura femeie masculină pe care bărbaţii o tratau ca pe un
camarad. Cine ştie ce spirit tragic, ascuns în spatele acestei
apariţii rafinate, se infiltra în felul în care cânta de făcea
zdrenţe seninătatea oamenilor, împrăştiind nelinişte, regrete
şi nostalgie în jur.
Stând lângă ea în taxi, Elena nu i-a simţit forţa, ci i-a pre­
simţit rana secretă. A îndrăznit să facă un gest de tan­
dreţe. I-a luat mâna princiară şi a ţinut-o în a ei. Leila nu
şi-a lăsat mâna moale, ci i-a răspuns, strângând-o cu o
forţă plină de nerv. Elena ştia deja ce nu reuşea să obţină
această forţă: împlinirea. în mod sigur, vocea mâţâită a lui
Mary şi micile ei tertipuri evidente n-aveau cum s-o satis­
facă pe Leila. Femeile nu sunt la fel de tolerante ca bărba­
ţii faţă de cele care se prefac slabe şi neajutorate, sperând să
inspire o dragoste activă. Leila trebuia să sufere mai mult
decât un bărbat din cauza lucidităţii ei în ceea ce priveşte
femeile, a incapacităţii ei de a se lăsa înşelată.
Când au ajuns la atelier, Elena a simţit un miros ciudat
de cacao prăjită, de trufă proaspătă. Au intrat într-o încă­
pere care părea să fie o moschee arabă plină de fum. Era o
cameră imensă, înconjurată de o galerie de separeuri deco­
rate doar cu rogojini şi lampioane. Toată lumea purta chi-
monouri. Elena a primit şi ea unul. Apoi s-a aşezat. Era un
loc secret în care se fuma opiu: lumini difuze, oameni întinşi
pe jos, indiferenţi faţă de nou-veniţi, o linişte desăvârşită,

137
netulburată de nici o discuţie aprinsă, doar din când în când
de câte-un suspin. Câţiva, înfierbântaţi de opiu, se retrăse-
seră în cotloanele cele mai întunecoase şi zăceau cuplaţi în
poziţia linguriţei, ca şi când ar fi fost adormiţi. In acea
linişte s-a auzit vocea unei femei, care se lansase în ceva ce
iniţial părea a fi un cântec, iar apoi s-a dovedit a fi un tip
mai aparte de triluri, trilurile unei păsări exotice, prinsă în
sezonul de împerechere. Doi bărbaţi tineri se ţineau în
braţe, vorbind în şoaptă.
Din când în când, Elena auzea pernele căzând pe podea
şi foşnete de mătase şi de stofe. Trilurile femeii se auzeau
tot mai clar şi mai puternic, crescând odată cu plăcerea ei,
aşa că Elena le-a urmărit ritmul, însoţindu-1 de mişcări ale
capului, până când sunetele au atins intensitatea maximă.
Elena a văzut că această cadenţă o enerva pe Leila. N u voia
s-o audă. Era atât de explicită, un cântec de femelă, care cu
fiecare icnet purta mai departe scâncetul rănii extatice. Indi­
ferent de ce-ar fi putut să-i facă o femeie altei femei, nici­
odată n-ar fi fost în stare să nască un asemenea crescendo
cadenţat, un asemenea cântec al vaginului; numai înjunghie­
rea repetată, asaltul susţinut al bărbatului, ar fi putut pro­
voca aşa ceva.
Cele trei femei s-au trântit pe nişte saltele, una lângă alta.
Mary voia să se întindă lângă Leila. Leila nu voia s-o lase.
Gazda le-a oferit pipe cu opiu. Leila a refuzat. Atmosfera
ceţoasă, plină de fum, luminile difuze, obiectele exotice atâr­
nate peste tot, uşile şi oftaturile înăbuşite o ameţiseră sufi­
cient. Faţa îi era atât de transfigurată încât Leila a crezut
că era deja sub influenţa vreunui alt drog. N u-şi dădea
seama că forţa cu care îi strânsese mâna în taxi o aruncase
pe Elena într-o stare care n-avea nimic în comun cu sen­
zaţiile pe care i le provoca Pierre.
în loc s-o izbească în plin, vocea Leilei o învăluise în
mantia voluptuoasă a unor noi senzaţii, era ceva ce plutea
în aer fără a căuta să se împlinească, ci doar să mai dureze.
Era exact ca această cameră, care te droga cu luminile ei mis­

138
terioase, cu esenţele bogate, cu nişele ei în penumbră, cu
formele pe care puteai doar să le întrezăreşti, cu bucuriile
ei secrete. Un vis. Opiul nu putea să-i dilate sau să-i poten­
ţeze simţurile mai mult decât erau deja, nu-i putea oferi o
plăcere mai mare.
A ajuns cu mâna pe mâna Leilei. Mary deja fuma cu ochii
închişi. Leila stătea culcată pe spate, cu ochii deschişi, uitân-
du-se la Elena. A luat mâna Elenei, i-a ţinut-o un pic într-a
ei, după care şi-a strecurat-o sub chimono. Şi-a pus-o pe
sâni. Elena a început s-o mângâie. Leila îşi desfăcuse cos­
tumul care-i venea ca turnat. N u purta bluză. în schimb,
restul corpului era înfăşurat într-o fustă strâmtă. Apoi Elena
a simţit mâna Leilei alunecându-i blând pe sub rochie, cău­
tând o deschizătură între partea de sus a ciorapilor şi len­
jeria intimă. Elena s-a răsucit uşor pe partea stângă, vrând
să-şi pună capul pe sânii Leilei şi să-i sărute.
îi era teamă ca nu cumva Mary să deschidă ochii şi să
se înfurie. Se uita la ea din când în când. Leila zâmbea. Apoi
s-a întors să-i şoptească ceva Elenei:
— Hai să ne întâlnim o dată, să fim împreună. Vrei ? Vii
mâine la mine ? Mary n-o să fie acolo.
Elena a zâmbit, a încuviinţat din cap, i-a mai furat un
sărut şi s-a întins la loc. Dar Leila nu şi-a retras mâna. Stă­
tea cu ochii pe Mary şi continua s-o mângâie pe Elena, care
se topea sub mângâierile ei.
Elena avea impresia că nu trecuse nici un minut de când
stăteau întinse pe saltele, dar imediat a observat că în atelier
începuse să se răcorească şi că venise dimineaţa. A sărit în
picioare, uimită. Ceilalţi păreau că dorm. Chiar şi pe Leila
o luase somnul şi acum dormea. Elena şi-a pus haina şi a
plecat. Zorii au înviorat-o.
Voia să stea de vorbă cu cineva. Şi-a dat seama că era
aproape de atelierul lui Miguel. Miguel dormea cu Donald.
L-a trezit şi s-a aşezat la piciorul patului. Vorbea. Miguel
nu înţelegea nimic. A crezut că era beată.

139
 — De ce dragostea mea pentru Pierre nu e suficient de
puternică încât să mă împiedice să fac asta ? repeta întruna.
De ce mă azvârle în vârtejul altor iubiri ? Şi de ce mă
împinge către o femeie ? De ce ?
Miguel a zâmbit.
— Cum poţi să te sperii aşa de o mică alunecare ? N u
înseamnă nimic. O să treacă. Dragostea lui Pierre ţi-a tre­
zit adevărata natură. Eşti prea plină de dragoste, ai să
iubeşti mulţi oameni.
— N u vreau, Miguel. Vreau să fiu întreagă.
— Dar nu-i aşa o mare infidelitate, Elena. N u faci decât
să te cauţi pe tine în alte femei.
De la Miguel s-a dus acasă, a făcut baie, s-a odihnit şi
l-a aşteptat pe Pierre. El era într-o dispoziţie plină de tan­
dreţe. Era atât de drăgăstos încât i-a potolit îndoielile şi chi­
nurile secrete, iar până la urmă a adormit în braţele lui.
Leila a aşteptat-o în zadar. Timp de două-trei zile, Elena
a încercat să şi-o alunge din minte, dobândind noi dovezi
de dragoste de la Pierre, dorindu-şi să fie ocrotită, să nu fie
lăsată să fugă.
El a observat foarte repede că ceva nu era în ordine. O
oprea instinctiv când voia să plece mai devreme, o împie­
dica fizic să-l părăsească. Apoi, împreună cu Kay, Elena a
cunoscut un sculptor, pe Jean. El avea un chip suav, ispi­
titor, feminin. Cu toate astea, iubea femeile. Elena intrase
în defensivă. El i-a cerut adresa. Când a venit în vizită, Elena,
foarte volubilă, a început să critice ideea de intimitate. El
i-a spus:
— Aş vrea ceva mai cald şi mai frumos.
Ea s-a speriat. A devenit şi mai distantă. Nici unul nu
se simţea relaxat. îşi spunea:
— Acum am stricat totul. N -o să se mai întoarcă.
Şi-i părea rău. Exista între ei o atracţie obscură. Elena
n-o putea defini.
El i-a scris o scrisoare:

140
 „D upă ce am plecat de la tine, m-am simţit ca un
nou-născut, curăţat de toate falsităţile. Cum ai reuşit să faci
să se nască un sine nou fără ca măcar să-ţi fi propus ? Am
să-ţi povestesc ce-am păţit odată. Eram la Londra şi stăteam
la colţul unei străzi, uitându-mă la lună. Mă uitam atât de
fix la ea încât m-a hipnotizat. Nu-mi aduc aminte cum am
ajuns acasă, la câteva ore după aceea. întotdeauna am sim­
ţit că, în acel interval, luna mi-a furat sufletul. Asta mi-ai
făcut tu, când am venit în vizită."
Pe măsură ce citea scrisoarea, devenea conştientă de vocea
lui încântătoare, de farmecul lui. I-a mai trimis şi alte scri­
sori, împreună cu bucăţele de cristal de rocă şi un scarabeu
egiptean. N u i-a răspuns la nici una.
Simţea c-o atrage, dar după noaptea pe care o petre­
cuse cu Leila, rămăsese cu o frică stranie. în ziua aia, se întor­
sese la Pierre simţindu-se ca şi cum ar fi venit dintr-o lungă
călătorie, înstrăinată de el. Fiecare nod trebuia întărit. îi era
teamă de acea senzaţie de înstrăinare, de distanţa pe care o
pusese între ea şi iubirea ei profundă.
într-o zi, Jean a aşteptat-o în faţa casei şi a surprins-o
când ieşea, neputând să doarmă şi tremurând, palidă de tul­
burare. Era furioasă fiindcă Jean reuşise s-o scoată din minţi.
Printr-o coincidenţă, pe care el a observat-o, amândoi
erau îmbrăcaţi în alb. Aerul văratic îi învăluia. Faţa lui era
fină, iar emoţia care-i însufleţea privirea a cucerit-o pe Elena.
Râsul lui avea candoarea râsului unui copil. îl simţea pe
Pierre înăuntrul ei, agăţându-se de ea, trăgând-o înapoi. A
închis ochii ca să nu-i vadă pe-ai lui. Se gândea că poate era
vorba doar de contagiune, că fervoarea lui era molipsitoare.
S-au aşezat la o masă, într-o cafenea ponosită. Chelne-
riţa a vărsat vermutul, iar el i-a poruncit să şteargă masa,
de parcă Elena ar fi fost o prinţesă.
Elena i-a spus:
— Mă simt cam ca luna care a pus stăpânire pe sufletul
tău şi apoi ţi l-a dat înapoi. N u trebuie să mă iubeşti. N u

141
trebuie să iubeşti luna. Dacă te apropii prea mult de mine,
am să te rănesc.
Dar în ochii lui a văzut că deja îl rănise. S-a încăpăţânat
să meargă împreună cu ea aproape până în pragul uşii lui
Pierre.
L-a găsit cu faţa răvăşită. îi văzuse în stradă şi-i urmă­
rise până la cafenea. Le urmărise fiecare gest şi fiecare expre­
sie. I-a sp u s:
— Au fost cam multe gesturi emoţionante între voi.
Era ca un animal sălbatic, cu părul răvăşit pe frunte şi
privirile rătăcite. Timp de o oră a fost negru de supărare,
pierdut în tristeţe şi îndoială. Ea i-a dat asigurări, l-a implo­
rat, i-a luat capul în mâini şi l-a culcat la pieptul ei, alinân-
du-1. în cele din urmă, el a adormit epuizat. Apoi ea a
alunecat din pat şi s-a dus la fereastră. Farmecul sculpto­
rului pălise. Totul pălea în comparaţie cu intensitatea gelo­
ziei lui Pierre. Se gândea la carnea lui Pierre, la mirosul lui,
la dragostea lor şi, în acelaşi timp, auzea râsul adolescen­
tin al lui Jean, care sugera încredere şi sensibilitate, apoi gân­
dul îi zbura la farmecul viril al Leilei.
îi era frică. îi era frică, pentru că nu mai era strâns legată
de Pierre, ci de o femeie necunoscută, care zăcea deschisă
în faţa ei, îmbietoare şi supusă.
Pierre s-a trezit. A întins braţele spre ea şi i-a spus:
— S-a terminat.
Ea a plâns atunci. Voia să-l implore s-o ţină cu forţa, să
nu lase pe nimeni s-o ispitească. S-au sărutat pasional. Pierre
i-a împlinit dorinţa strângând-o cu atâta forţă în braţe încât
i s-au auzit oasele trosnind. Ea a râs şi i-a spus:
— Mă sufoci!
Zăcea invadată de un sentiment matern, sentimentul că
voia să-l protejeze de orice durere, iar el, pe de altă parte,
părea să simtă că putea s-o posede o dată pentru totdea­
una. Gelozia îl incita la un soi de furie. Seva circula prin el
cu atâta forţă încât n-a mai putut aştepta să simtă şi ea plă­
cerea. Iar ea nu-şi dorea acea plăcere. Se simţea ca o mamă

142
care-şi primeşte copilul în ea, care-1 atrage ca să-l împace,
să-l protejeze. N u simţea nici o nevoie sexuală, ci doar
nevoia de a se deschide, de a primi, de a împresura.
în zilele în care-1 vedea pe Pierre că e neputincios, desi­
gur, pasiv, cu trupul leneş, atât de leneş încât nu-i venea nici
să se îmbrace sau să iasă puţin din casă, se simţea activă, pli­
nă de idei. Când adormeau împreună, se trezea asaltată de
senzaţii ciudate. în somn, Pierre părea vulnerabil. Atunci
îşi simţea propria putere trezindu-se la viaţă. Voia să-l
pătrundă ca un bărbat, să-l ia în stăpânire. Voia să-l pene­
treze cu lovituri ca de cuţit. între somn şi trezie, identifi-
cându-se cu virilitatea lui, îşi imagina cum ea devenea el şi
cum îl poseda la fel cum o poseda el pe ea.
Iar alteori se întindea la loc, redevenind ea însăşi - mare
şi nisip şi umezeală şi nici o îmbrăţişare nu-i părea sufi­
cient de violentă, de brutală, de animalică.
Dacă după scena de gelozie a lui Pierre au început să facă
dragoste mai violent, asta era pentru că ceva plutea în aer;
sentimentele lor erau în fierbere; simţeau ostilitate, confu­
zie, durere. Elena nu-şi dădea seama dacă iubirea lor mai
prinsese o rădăcină sau absorbise otrava care avea să-i gră­
bească sfârşitul.
Era oare în toate astea o fericire obscură care ei îi scăpa,
la fel cum îi scăpa plăcerea morbidă şi masochistă pe care
alţii o găseau în înfrângeri, în suferinţă, în sărăcie, în umi­
linţă, în piedici şi în eşecuri ? Pierre îi spusese odată:
— Cel mai bine îmi amintesc clipele de mare suferinţă.
Pe cele de fericire le-am uitat.
Apoi a venit Kay s-o vadă pe Elena, o Kay renăscută,
strălucitoare. Aerele pe care şi le dădea, cum că ar fi fost
înconjurată de iubiţi, aveau în sfârşit o bază reală. Venise
să-i povestească Elenei cum îşi împărţea viaţa între aman­
tul ei grăbit şi o femeie. Stăteau pe patul Elenei şi fumau.
Kay i-a sp u s:
— O cunoşti. E Leila.

143
 Elena nu putea să-şi împiedice gândul: Carevasăzică,
Leila iar se iubeşte cu o femeiuşcă. Oare n-o să iubească nici­
odată pe cineva care să-i fie egal ? Pe cineva la fel de puter­
nic? Turba de gelozie. Voia să fie în locul lui Kay şi s-o
iubească Leila.
A întrebat-o:
— Cum e să fii iubită de Leila ?
— E incredibil, minunat, Elena. Ceva incredibil! în pri­
mul rând, ştie întotdeauna ce vreau, îmi ghiceşte stările, ştie
ce-mi doresc. Ştie exact ce trebuie să facă. Atunci când ne
întâlnim, se uită la mine şi ştie. Face dragoste de parcă ar
avea tot timpul din lume. Te ia prizonier într-un loc minu­
nat - în primul rând, decorul trebuie să fie minunat, spune
ea. O dată, a trebuit să mergem la hotel, pentru că Mary
stătea în apartamentul ei. Lumina lămpii era prea puter­
nică. A acoperit abajurul cu lenjeria ei intimă. Mai întâi, face
dragoste cu sânii tăi. Petrecem ore întregi sărutându-ne.
Aşteaptă până când ne îmbătăm cu sărutări. Vrea să ne scoa­
tem toate hainele şi după aceea ne întindem lipite una de
alta, rostogolindu-ne una peste alta, timp în care continuăm
să ne sărutăm. Se aşază peste mine ca şi cum ar încăleca pe
cal şi apoi începe să se mişte şi să se frece. îmi amână mult
orgasmul. Până în momentul în care ajunge să fie chinui­
tor. Durează atât de mult când facem dragoste, Elena, atât
de m ult! Când se termină, rămâi cu furnicături în tot cor­
pul şi cu dorinţa încă vie.
Mai apoi a adăugat:
— Am vorbit şi despre tine. S-a interesat de viaţa ta amo­
roasă. I-am spus că eşti obsedată de Pierre.
— Şi ce-a zis ?
— A zis că nu ştia ca Pierre să fi fost altceva decât aman­
tul unor femei ca Bijou, prostituata.
— Pierre s-a iubit cu Bijou ?
— Ei, câteva zile.

144
N A G H I B M A H F U Z , Akhenaton, cel ce sălăşluieşte
în adevăr
J I M C R A C E , în clipa morţii
A N T Ó N I O L O B O A N T U N E S , Bună seara lucrurilor
de pe-aici
E R I C - E M M A N U E L S C H M I T T , Milarepa
E R I C - E M M A N U E L S C H M I T T , Domnul Ibrahim
şi florile din Coran
E R I C - E M M A N U E L S C H M I T T , Oscar şi Tanti Roz
W I L L I A M G O L D I N G , îm păratul muştelor
P A S C A L Q U I G N A R D , Vila Amalia
A L M U D E N A G R A N D E S , Vârstele lui Lulú
I S M A I L R A D A R E , Palatul Viselor
J E S U S D I A Z , Spune-mi ceva despre Cuba
P A U L A U S T E R , Palatul lunii
N I C O L E K R A U S S , Istoria iubirii
C A R L O S F U E N T E S , O companie neliniştitoare
A L E S S A N D R O B A R I C C O , Castele de furie
T A I C H I Y A M A D A , Străini
L E O N I D Ţ Î P K I N , O v ară la Baden-Baden
Y A S U N A R I K A W A B A T A , Maestrul de go
I N G E S O R G B A C H M A N N , Mălină
D A V E E G G E R S , S ă te ţii alergătură!
J O N A T H A N S A F R A N F O E R , Extrem de tare
şi incredibil de aproape
R I C H A R D Z I M L E R , Ultimul cabalist din Lisabona
S A R A H D U N A N T , In compania curtezanei
J A N K O N E F F K E , O iubire la Tibru
P É T E R E S T E R H Á Z Y , Un pic de pornografie maghiară
J O H N F A N T E , Drumul spre Los Angeles
J O H N U P D I K E , Teroristul
A N A I S N I N , Delta lui Venus
 Imaginea lui Pierre făcând dragoste cu faimoasa Bijou
a destrămat-o pe cea cu Leila şi Kay. Era o zi a geloziilor.
Oare dragostea avea să ajungă un lung şir de gelozii ? (
în fiecare zi, Kay venea cu detalii noi. Elena nu putea
refuza să le asculte. Din tot ce auzea, ura feminitatea lui Kay
şi iubea masculinitatea Leilei. Ghicea lupta pe care o ducea
Leila către împlinire şi înfrângerea ei. O vedea pe Leila
îmbrăcându-şi cămaşa bărbătească de mătase, cu butoni de
- argint. Ar fi vrut s-o întrebe pe Kay cum arăta lenjeria
femeii care ajunsese să o obsedeze. Ar fi vrut s-o vadă pe
Leila îmbrăcându-se.
Elenei i se părea că, la fel cum homosexualul pasiv
ajunge o caricatură a femeii în ochii homosexualului activ,
femeile care, într-o relaţie lesbiană, se lasă dominate ajung
caricaturi ale celor mai ieftine trăsături femeieşti. Kay o
demonstra, exagerând cu capriciile - cu adevărat iubindu-se
pe ea însăşi prin Leila. O chinuia pe Leila cum n-ar fi îndrăz­
nit să chinuie un bărbat. Asta pentru că simţea că femeia
din Leila va fi îngăduitoare.
Elena era sigură că Leila suferea din cauza mediocrită­
ţii femeilor cu care ajungea să facă dragoste. Pătată de infan­
tilism, o relaţie nu putea să ajungă la plenitudine. Kay venea
mereu mâncând bomboane din buzunar ca o şcolăriţă. Se
bosumfla. La restaurant, ezita înainte să comande, apoi îşi
schimba comanda, pozând într-o cabotină, femeia cu capri­
cii irezistibile. în scurt timp, Elena începuse s-o evite,
începea să înţeleagă drama din spatele tuturor relaţiilor
Leilei. Ridicându-se deasupra bărbaţilor şi femeilor, Leila
dobândise un nou sex. Se gândea la Leila ca la o figură
mitică, mărită, exagerată. Leila o obseda.
Purtată de o intuiţie obscură, s-a hotărât să meargă la o
ceainărie situată deasupra unei librării pe Rue de Rivoli,
unde se întâlneau homosexualii şi lesbienele. Stăteau în gru­
puri separate. Bărbaţii singuri, trecuţi de prima tinereţe, cău­
tau băieţi, iar lesbienele mai coapte căutau fete tinere.

145
Lumina era difuză, ceaiul aromat, prăjitura avea o dulceaţă
perversă.
Când a intrat, Elena i-a văzut pe Donald şi pe Miguel
la o masă şi s-a dus lângă ei. Donald era absorbit de rolul
lui de curvă. Voia să-i arate lui Miguel cum putea el să atragă
bărbaţii şi cum aceştia ar fi fost dispuşi să-l plătească pen­
tru anumite favoruri. Era entuziasmat pentru că un englez
grizonat, foarte distins, cunoscut pentru sumele exorbi­
tante cu care-şi cumpăra plăcerile, se uita insistent la el.
Donald îşi etala farmecele în faţa acestui bărbat, aruncân-
du-i priviri piezişe, ca ale unei femei de sub un văl. Miguel
începea să se înfurie. I-a spu s:
— Dacă ai şti ce vrea bărbatul ăsta de la băieţi, nu ţi-ar
mai veni să flirtezi cu el.
— Ce ? a întrebat Donald, ros de o curiozitate bolnăvi­
cioasă.
— Chiar vrei să-ţi spun ?
— Da. Vreau să ştiu.
— N u le cere altceva decât să stea întinşi sub el, timp în
care se aşază pe vine peste faţa lor şi le-o umple de ştii tu ce.
Donald a schiţat o grimasă şi s-a uitat la domnul grizo­
nat. Mai că nu-i venea să creadă una ca asta când îi studia
ţinuta aristocratică şi fineţea trăsăturilor, când vedea cu câtă
delicateţe îşi ţinea portţigaretul şi ce privire visătoare avea.
Cum putea acest om să se preteze la aşa ceva ? Asta a pus
capăt cochetăriilor provocatoare ale lui Donald.
Atunci a intrat Leila, a văzut-o pe Elena şi s-a aşezat la
masa lor. îi cunoştea pe Miguel şi pe Donald. îi plăceau tra-
vestiurile de păun ale lui Donald - risipa de culori fantas­
tice, care compensa penajul absent, rezervat femeilor: păr
vopsit, gene rimelate şi unghii lăcuite. A râs cu Donald, a
admirat graţia lui Miguel, apoi s-a întors spre Elena şi şi-a
cufundat privirea întunecată în ochii ei de un verde intens.
— Ce face Pierre ? De ce nu vii o dată cu el la atelier ?
Mă duc acolo în fiecare seară, înainte să cânt. N-ai venit nici­

146
odată să mă auzi cântând. Sunt la club în fiecare noapte, cam
pe la unşpe.
Mai târziu s-a oferit:
— Pot să te conduc undeva ?
Au plecat împreună şi au intrat în limuzina neagră a
Leilei, aşezându-se pe locurile din spate. Leila s-a aplecat
peste Elena şi i-a acoperit gura cu buzele ei cărnoase,
într-un sărut interminabil, în timpul căruia Elena aproape
că şi-a pierdut cunoştinţa. Pălăriile le-au căzut când şi-au
lăsat capetele pe spate, rezemate de tetiere. Leila o înghi­
ţea. Gura Elenei a coborât pe gâtul Leilei, în despicătura
rochiei negre, în decolteul ei generos. N u trebuia decât să
dea puţin mătasea la o parte cu gura ca să dibuie locul de
unde încep sânii.
— Ai de gând să mă ocoleşti iar ?
Elena şi-a coborât degetele pe şoldurile ei învelite în mă­
tase, mângâind-o şi simţindu-i rotunjimea coapselor şi fer­
mitatea şoldurilor. Fineţea senzuală a pielii şi a mătăsii erau
totuna. A simţit conturul delicat al jartierei. Voia să-i des­
facă Leilei genunchii atunci, pe loc. Leila i-a dat şoferului
o indicaţie pe care Elena nu a auzit-o. Maşina şi-a schim­
bat direcţia.
— Tocmai ai fost răpită, a spus Leila râzând cu poftă.
Fără pălării, cu părul răvăşit, au intrat în apartamentul
ei întunecos, cu obloanele trase, ca să nu lase căldura verii
să pătrundă. Leila a luat-o pe Elena de mână şi a condus-o
în dormitor, iar acolo s-au prăbuşit în patul uriaş. Din nou
mătase, mătase sub degete, mătase între picioare, umeri
mătăsoşi, gât şi păr. Buze de mătase tremurând sub atin­
gerea altor buze. Era ca-n noaptea din vizuina opiomani­
lor; mângâierile erau din ce în ce mai prelungi, iar
preţiosul suspans, întreţinut cu grijă.
De fiecare dată când se apropiau de orgasm, fie Leila,
fie Elena, observând că mişcările le deveneau tot mai gră­
bite, reluau şarja de săruturi - se scăldau într-o baie de amor
trupesc, în care broboanele de umezeală se rostogoleau

147
ca picurii de ploaie, cum numai în vis ţi se întâmplă să tră­
ieşti, un vis care nu se mai termină. Degetul Leilei era ferm,
voluntar, ca un penis; limba ajungea departe, cunoştea toate
cotloanele în care să aţâţe nervii.
în loc să aibă un singur centru sexual, corpul Elenei
părea să aibă un milion de deschideri, toate la fel de sensi­
bile, participând cu fiecare celulă a corpului la fel de intens
cum făcea cu gura. Carnea de pe braţ i se înfiora şi i se con­
tracta doar dacă Leila îşi trecea limba peste ea. Gemea, iar
Leila îşi înfigea dinţii în carne, vrând să provoace un gea­
măt şi mai adânc. Lim ba ei între picioarele Elenei era
suplă şi ascuţită ca un pumnal. Când au ajuns la orgasm,
vibraţia lui a fost atât violentă încât le-a scuturat trupurile
din cap până-n picioare.

Elena i-a visat pe Pierre şi pe Bijou. Bijou cea carnală,

Bijou curva, animalul, leoaica; o zeiţă luxuriantă a abun­
denţei, carnea ei, cu fiecare curbă şi por, un adevărat pat
senzual. în vis, mâinile ei se zbăteau, iar carnea îi tremura
ca zguduită de un cutremur violent, fermentând saturată de
umezeală, înfăşurată în nenumărate straturi voluptuoase.
Bijou era cufundată într-o veşnică inerţie, într-o pasivi­
tate din care nu se trezea decât când sosea momentul pen­
tru dragoste. Toate fluidele dorinţei i se prelingeau pe picioare
lăsând dâre argintii, în josul şoldurilor modelate după
forma unei viori, coborând şi urcând cu un foşnet ca de
mătase udă în adâncitura dintre sâni.
Elena o vedea peste tot, cu fusta ei scurtă de femeie care
face trotuarul, urmărindu-şi prada şi aşteptând. Pierre iubise
mersul ei obscen, privirea prefăcut ingenuă, melancolia ei
beată şi vocea virginală. Timp de câteva nopţi, iubise acest
sex umblător, acest pântece ambulant deschis tuturor.
Şi poate că acum o iubea din nou.
Pierre i-a arătat Elenei o fotografie cu mama lui, femeia
aceea copleşitoare, luxuriantă. Asemănarea dintre ea şi
Bijou era uimitoare, doar ochii erau diferiţi. Ai lui Bijou

148
erau adânc încercănaţi. Mama lui avea un aer mai sănătos.
In schimb, trupul...
în acel moment, Elena şi-a spus: „Sunt pierdută*. N u
credea poveştile lui Pierre, cum că Bijou i-ar provoca acum
repulsie. A început să frecventeze cafeneaua în care Pierre
se întâlnea cu Bijou, sperând că va găsi un indiciu care să-i
pună capăt îndoielilor. N -a descoperit nimic, în afară de fap­
tul că lui Bijou îi plăceau bărbaţii tineri, cu feţe proaspete,
buze fragede şi sânge clocotitor. Asta a mai liniştit-o puţin,
în timp ce Elena încerca s-o întâlnească pe Bijou şi să
demaşte inamicul, Leila se străduia, prin tot felul de terti­
puri, să dea de Elena.
Până într-o zi când, gonite de ploaie, cele trei femei s-au
întâlnit în aceeaşi cafenea: Leila, mirosind a parfum şi inti-
midantă, cu capul sus şi o etolă din vulpe argintie înfăşu­
rată în jurul umerilor, peste costumul negru, impecabil;
Elena, în catifea de culoarea vinului roşu; iar Bijou în
ţinuta de trotuar, la care nu renunţa niciodată: o rochie nea­
gră, strâmtă, şi pantofi cu tocuri înalte. Leila i-a zâmbit lui
Bijou, apoi a recunoscut-o pe Elena. Dârdâind, s-au aşe­
zat toate trei cu câte o băutură în faţă. Dar ceea ce Elena
nu prevăzuse absolut deloc a fost să se trezească parali­
zată de farmecul voluptuos al lui Bijou. La dreapta ei stă­
tea Leila, incisivă, sclipitoare, iar la stânga Bijou, ca un pat
de senzualitate în care-i venea să se arunce.
Leila îşi dădea seama şi suferea. A poi a început s-o
curteze pe Bijou, treabă la care se pricepea mult mai bine
decât Elena. Bijou nu mai cunoscuse femei ca Leila, ştia doar
femeile din breasla ei, care, atunci când le lipseau bărbaţii,
o luau pe ea şi se dedau la o orgie de săruturi, ca pentru a
compensa brutalitatea bărbaţilor - pur şi simplu, stăteau
şi se sărutau ca în transă şi asta era tot.
Complimentele Leilei o atingeau, dar în acelaşi timp era
vrăjită de Elena. Pentru ea, Elena reprezenta ceva cu totul
nou. Pentru bărbaţi, Elena simboliza tipul de femeie care
era exact opusul curvei, femeia care transforma dragostea

149
în poezie, care îi adăuga emoţie, o femeie care părea făcută
dintr-o substanţă diferită, pe care o credeai o făptură de
poveste. Şi da, Bijou cunoştea suficient de bine bărbaţii ca
să-şi dea seama că era şi tipul de femeie care trezea în ei
dorinţa de a o iniţia în plăcerile senzuale, pentru ca apoi să
se extazieze văzând-o cum se transformă într-o sclavă a sim­
ţurilor. C u cât o femeie pare mai ireală, cu atât e mai mare
plăcerea de a o profana, de a o îmbiba de erotism. D in­
colo de natura ei visătoare, e tot o curtezană care trăieşte
pentru plăcerea bărbatului.
Bijou, care era curva curvelor, ar fi vrut să-şi schimbe
viaţa cu a Elenei. Curvele invidiază întotdeauna femeile care
pot să creeze iluzia şi să aprindă dorinţa, dar în acelaşi timp
să stârnească şi foamea. Bijou, organul sexual care se
plimba prin lume fără nici o mască, ar fi vrut să aibă înfă­
ţişarea Elenei. Şi Elena se gândea că ar fi vrut să facă schimb
cu Bijou, pentru desele momente când bărbaţii oboseau
să curteze femeia şi voiau sex fără curtoazie, animalic şi
direct. Elena tânjea să fie violată iar şi iar, în fiecare zi, fără
nici o urmă de grijă pentru sentimentele ei, Bijou tânjea să
fie idealizată. Singură, Leila era mulţumită că din naştere
fusese exclusă de sub tirania bărbaţilor, că nu depindea de
ei în nici un fel. însă nu-şi dădea seama că a imita bărbatul
n-are cum să te elibereze de el.
Leila încerca s-o seducă pe curva curvelor cu compli­
mente şi blândeţe. Cum nici una dintre ele trei nu bătuse
în retragere, până la urmă au plecat împreună. Leila le-a
invitat la ea pe Elena şi pe Bijou.
Când au ajuns, au simţit un miros de esenţe arse. Sin­
gura lumină venea dinspre nişte globuri de sticlă pline cu
apă şi peşti fosforescenţi, corali şi căluţi de mare. Camera
părea scufundată pe fundul mării, ca într-un vis, un loc în
care trei femei frumoase, care nu semănau între ele, emanau
o aură care ar fi subjugat orice bărbat.
Lui Bijou îi era teamă să se mişte. Totul i se părea foarte
fragil. Stătea turceşte, ca o arăboaică, fumând. Elena părea

150
că radiază, la fel ca globurile de sticlă. Ochii îi scăpărau
febril în semiîntuneric. Pentru fiecare dintre ele, Leila
radia un farmec misterios - tentaţia necunoscutului.
Toate trei stăteau pe o saltea foarte joasă, într-o mare
de perne. Cea care a făcut prima mişcare a fost Leila, care
şi-a strecurat mâna încărcată de bijuterii sub rochia lui
Bijou şi a suspinat uşor, surprinsă să dea direct de carne
acolo unde se aştepta să găsească lenjerie mătăsoasă. Bijou
s-a întins pe spate şi şi-a întins gura către Elena, forţa ei
fiind atrasă de fragilitatea acesteia, aflând pentru prima oară
ce înseamnă să simţi ca un bărbat, să simţi cum fragilitatea
unei femei se pleacă sub greutatea gurii tale, cum îşi lasă
capul pe spate în voia mâinilor grele, cum părul moale îi
cade în dezordine. Mâinile puternice ale lui Bijou i-au
înconjurat gâtul fragil cu desfătare. îi ţinea capul în mâini
ca pe o cupă, ca să-i poată sorbi de pe buze respiraţia cu
gust de nectar, în timp ce limba i se unduia.
Leila a trecut printr-un moment de gelozie. Fiecare mân­
gâiere cu care o alinta pe Bijou ajungea la Elena - exact
aceeaşi mângâiere. După ce Leila a sărutat gura miracu­
loasă a lui Bijou, Bijou a ciugulit buzele Elenei. Când mâna
Leilei s-a aventurat mai departe, sub rochia lui Bijou, Bijou
şi-a strecurat mâna sub rochia Elenei. Elena nu s-a mişcat,
topită de langoare. Apoi Leila a alunecat în genunchi şi a
început s-o dezmierde pe Bijou cu ambele mâini. Când i-a
ridicat rochia, Bijou s-a retras înfiorată şi a închis ochii, ca
să simtă mai bine mişcările mâinilor fierbinţi, care o pătrun­
deau. Văzând-o cum se oferă, Elena a îndrăznit să-i atingă
trupul voluptuos şi să urmărească fiecare contur al curbe­
lor ei generoase - un pat de carne tare şi mătăsoasă, cu
pante dulci, prin care nu se simt oasele, mirosind a lemn
de santal şi a mosc. I s-au întărit sfârcurile când a atins
sânii lui Bijou. Când mâna i-a alunecat pe fesele acesteia, a
dat de mâna Leilei.
Apoi Leila a început să se dezbrace, lăsând la vedere un cor­
set din satin negru şi fin, care-i susţinea ciorapii cu jartiere

151
negre, minuscule. Coapsele ei zvelte şi albe străluceau, sexul
ei se ascundea în penumbră. Elena i-a slăbit jartierele pen­
tru a-i descoperi picioarele cu pielea netedă. Bijou şi-a scos
rochia trăgând-o peste cap şi s-a aplecat în faţă, expunându-şi
astfel fesele pline, gropiţele de lângă noadă, spatele curbat.
Apoi Elena şi-a lăsat rochia să alunece de pe ea. Purta len­
jerie din dantelă neagră, despicată în faţă şi în spate, lăsând
să se vadă doar pliurile umbrite care-i ascundeau secretele
sexuale.
Pe jos era aruncată o blană mare şi albă. S-au prăbuşit
peste ea, trei corpuri ca unul singur, frecându-se unul de
altul ca să simtă sâni lipiţi de sâni, abdomen lipit de abdo­
men. Au încetat să mai fie trei corpuri. Erau numai guri şi
degete şi limbi şi simţuri. Gura căuta o gură, un sfârc sau
un clitoris. Zăceau încolăcite, mişcându-se foarte încet. Se
sărutau până când sărutările deveneau chinuitoare, iar tru­
purile se zbăteau neliniştite. Mâinile lor găseau de fiecare
dată fie o deschizătură, fie un petic de carne care să li se ofe­
re ascultătoare. Blana pe care stăteau emana un miros de
animal, care se împletea cu mirosul de sex.
Elena cerceta fiecare bucăţică a corpului lui Bijou. Leila
era mai agresivă. O pusese pe Bijou să se întindă pe-o parte,
cu un picior pe umărul ei, şi o săruta între picioare. Din când
în când Bijou se retrăgea, nemaiputând suporta sărutările
şi muşcăturile şfichiuitoare, căci limba Leilei era la fel de
tare ca sexul unui bărbat.
Când se mişca, Bijou îşi azvârlea fesele direct către faţa
Elenei. Elena se desfăta pipăindu-le conturul, vârându-şi
apoi degetul în mica deschizătură. Acolo simţea fiecare con­
tracţie provocată de sărutările Leilei, ca şi cum ar fi atins
peretele pe care Leila îşi plimba limba. Când se retrăgea din
calea limbii care o explora, Bijou se înfigea într-un deget
care-i oferea plăcere. De plăcere, îşi unduia melodios vocea
şi, din când în când, îşi dezgolea dinţii, ca o sălbăticiune
întărâtată care încearcă să-l muşte pe cel care-o chinuie.

152
 Când a fost pe punctul de a juisa şi nu şi-a mai putut
reţine plăcerea, Leila a încetat s-o sărute, lăsând-o pe Bijou
aproape în pragul nebuniei, pradă unei senzaţii chinui­
toare. Elena se oprise în acelaşi moment.
Şi atunci Bijou, nemaiputându-se controla, s-a aruncat
asupra Elenei ca o fiară dezlănţuită, i-a desfăcut picioa­
rele, s-a vârât între ele, lipindu-şi sexul de al Elenei, şi a
început să se mişte, să se mişte cu disperare. Se izbea în
Elena ca un bărbat, ca să simtă cum cele două sexe se topesc
şi se sudează unul de altul. în momentul în care s-a simţit
asaltată de plăcere, s-a oprit ca s-o poată prelungi, s-a
lăsat pe spate şi a deschis gura după sânii Leilei, apucân-
du-i sfârcurile încinse care aşteptau să fie mângâiate.
Şi Elena era cuprinsă de frenezia dinaintea orgasmului.
A simţit o mână sub ea, o mână de care se putea freca. îi
venea să se lase pe mâna aceea până când o va face să jui­
seze, însă, la rândul ei, voia să-şi prelungească plăcerea. A
încetat să se mişte. Mâna o urmărea. S-a ridicat în picioare,
iar mâna se îndrepta din nou către sexul ei. Atunci a sim­
ţit-o pe Bijou, în spatele ei, respirând greu. I-a simţit sânii
împungându-i spatele şi părul pubian frecându-i-se de fese.
Bijou se freca de ea, apoi aluneca încet în sus şi în jos, şti­
ind că frecarea o forţa pe Elena să se întoarcă şi s-o simtă
cu sânii, sexul şi abdomenul. Mâini, dintr-odată mâini peste
tot. Unghiile ascuţite ale Leilei erau îngropate în cea mai
fină carne a umărului Elenei, între sân şi subraţ, rănind-o;
era o durere delicioasă, tigresa pusese stăpânire pe ea şi o
sfâşia. Corpul Elenei era mistuit de o asemenea fierbin­
ţeală încât se temea că, la prima atingere, explozia se va pro­
duce. Leila şi-a dat seama şi s-au despărţit.
Toate trei au căzut pe canapea. încetaseră să se atingă şi
se uitau una la alta, admirând urmele dezmăţului şi privin-
du-şi picioarele superbe, strălucind de umezeală.
Dar n-au putut să-şi ţină mâinile deoparte şi, în scurt timp,
Leila şi Elena au tăbărât pe Bijou, hotărâte să-i smulgă
suprema senzaţie. Bijou era înconjurată, cuprinsă, acoperită,

153
linsă, muşcată, sărutată, rostogolită din nou pe covorul de
blană, torturată de un milion de mâini şi de limbi. Implora
să fie satisfăcută, îşi desfăcea picioarele şi încerca să se satis­
facă singură, frecându-se de trupurile celorlalte. Dar ele nu
voiau s-o lase. Intrau cu forţa în ea, cu limbile şi cu dege­
tele, înainte şi înapoi, oprindu-se din când în când ca să-şi
împletească limbile - Elena şi Leila, gură în gură, cu lim­
bile sudate deasupra picioarelor desfăcute ale lui Bijou. Bijou
se sălta ca să primească un sărut care i-ar fi curmat tensiu­
nea. Elena şi Leila, uitând de ea, îşi concentraseră toate sen­
zaţiile în limbile care palpitau una spre cealaltă. Bijou,
nemaiputând răbda, a început să se mângâie singură,
moment în care Leila şi Elena i-au dat mâna la o parte şi
s-au năpustit peste ea. Orgasmul lui Bijou a pătruns-o ca
o durere ascuţită. Cu fiecare spasm, tresărea ca şi când ar
fi fost înjunghiată. Aproape că plângea când s-a terminat.
Elena şi Leila au început din nou să se sărute cu limbile,
peste trupul căzut în inerţie al lui Bijou, penetrându-se peste
tot, cu mâinile care alergau peste trupuri ca-ntr-o beţie, până
când Elena a scos un ţipăt. Degetele Leilei îi prinseseră rit­
mul, iar Elena se agăţa de ea, aşteptând să izbucnească plă­
cerea, în timp ce propriile mâini căutau să-i ofere Leilei
aceeaşi plăcere. Au încercat să juiseze în acelaşi timp, dar
Elena a terminat prima, desprinzându-se de mâna Leilei şi
căzând apoi grămadă, doborâtă de violenţa orgasmului.
Leila a căzut lângă ea, oferindu-şi sexul ca aceasta să-l
poată primi cu gura. Pe măsură ce plăcerea Elenei se des­
trăma, se împuţina şi o părăsea, o aţâţa pe Leila cu limba,
explorându-i gura sexului, până când ea s-a încordat şi a
gemut. Muşca din carnea fragedă a Leilei. Prinsă de paro­
xismul plăcerii, Leila nu-i simţea dinţii înfipţi acolo.

Elena înţelegea acum de ce unii spanioli nu voiau să-şi

iniţieze soţiile în multitudinea de feluri în care se poate face
dragoste - ca să evite riscul de a trezi în ele o poftă insaţia­
bilă. în loc să fie satisfăcută, potolită de dragostea lui Pierre,

154
ea devenise mai vulnerabilă. Cu cât îl dorea mai mult pe
Pierre, cu atât o cuprindea o şi mai mare foame de amoruri
noi. Simţea că n-o interesa ca dragostea să prindă rădăcini,
să se statornicească. îşi dorea de la fiecare doar momentul
pasiunii.
N u voia s-o revadă pe Leila. Voia să-l vadă pe sculpto­
rul Jean, pentru că-1 simţea mistuindu-se şi iubea starea asta.
Voia să ardă. îşi spunea în sinea ei: Aproape că vorbesc ca
o sfântă, să arzi de dragoste ? Dar nu de dragoste mistică,
ci într-o răvăşitoare întâlnire a simţurilor. Pierre a trezit în
mine o femeie pe care n-o cunoşteam, o femeie insaţiabilă.
Ca şi când ar fi putut să-şi comande împlinirea propriei
dorinţe, s-a trezit cu Jean la uşă. Ca de obicei, adusese un
mic dar împachetat, pe care-1 ţinea cu stângăcie. Se vedea
cât de intens o dorea după felul în care se mişca, în care-i tre­
mura privirea când Elena se apropia de el. Deja se simţea
posedată, iar el se mişca de parcă s-ar fi instalat înăuntrul ei.
— N -ai venit niciodată să mă vezi, i-a spus el umil. N u
mi-ai văzut niciodată lucrările.
— Hai să mergem acum ! i-a răspuns ea şi i s-a alăturat
cu paşi uşori, ca de dans. Au ajuns într-o zonă sărăcăcioasă,
mai puţin cunoscută a Parisului, lângă una dintre porţile ora­
şului, cu barăci transformate în ateliere, lipite de casele în
care locuiau muncitori. Aici locuia Jean, cu statui în loc de
mobilă, statui uriaşe. El era oscilant, schimbător, hipersen­
sibil şi, totuşi, din mâinile lui tremurânde ieşiseră lucruri
care emanau forţă şi stabilitate.
Sculpturile erau monumentale, aveau de cinci ori mări­
mea naturală: femei gravide, bărbaţi nepăsători şi senzuali,
cu mâinile şi picioarele ca nişte rădăcini de copac. Mode­
lase un bărbat lipit de o femeie, în aşa fel încât nu se vedeau
graniţele dintre corpuri. Contururile erau în întregime con­
topite. Cu organele genitale unite, tronau deasupra Elenei
şi a lui Jean.
în umbra acestei statui, s-au îndreptat unul spre altul fără
să scoată o vorbă, fără să schiţeze un zâmbet. Nu-şi mişcau

155
nici măcar mâinile. Când s-au întâlnit, Jean a lipit-o pe
Elena de statuie. N u s-au sărutat şi nici nu s-au atins cu mâi­
nile. Numai busturile li s-au atins, repetând în carnea fier­
binte contopirea trupurilor din statuia de deasupra lor. El
şi-a împins înainte organele genitale, lipindu-le de ea încet
şi hipnotic, de parcă aşa i-ar fi pătruns în corp.
A alunecat, ca şi când ar fi vrut să-i îngenuncheze la
picioare, doar ca să se ridice mai apoi, sumeţindu-i rochia
şi ridicându-i-o până la subsuori. S-a împins din nou în ea,
mişcându-se ba de la stânga la dreapta, ba de la dreapta la
stânga, ba în cercuri, ba aruncându-se asupra ei cu vio­
lenţă reţinută. Dorinţa lui se transformase în cremene, iar
ea simţea cum la fiecare mişcare săreau scântei ca atunci când
freci două pietre ca să aprinzi focul şi, până la urmă, s-a
lăsat în jos, alunecând ca într-un vis care se transforma în
realitate. A căzut grămadă, captivă între picioarele lui, iar
el voia s-o încremenească astfel, s-o fixeze acolo pentru tot­
deauna, s-o bată în cuie, izbind-o cu toată forţa virilităţii
lui. S-au mişcat din nou, ea ca să-i ofere adâncurile femi­
nităţii ei, el ca s-o pătrundă. Elena se contracta ca să-l
simtă şi mai profund cum se mişca gâfâind, zguduit de o
plăcere insuportabilă, de parcă i-ar fi atins cel mai sensibil
punct al fiinţei.
A închis ochii, simţind prelungirea fiinţei lui, în care i
se concentrase tot sângele şi care zăcea în tenebrele ei volup-
tuoase. N -a mai putut să-şi controleze plăcerea şi a intrat
adânc, dornic s-o invadeze, să-i umple pântecele cu sângele
lui, iar în momentul în care l-a primit, mica trecătoare s-a
închis în jurul lui, absorbindu-i însăşi esenţa fiinţei.
Statuia îşi arunca umbra peste îmbrăţişarea lor, din care
nu se dezlipiseră. Zăceau nemişcaţi, ca împietriţi, simţind
cum li se scurge din trup şi ultimul strop de plăcere. Deja
se gândea la Pierre. Ştia că nu se va mai întoarce la Jean. îşi
spunea în sinea ei: mâine n-o să mai fie la fel de frumos.
Se gândea cu o frică aproape superstiţioasă că, dacă ar
rămâne cu Jean, Pierre ar simţi trădarea şi ar pedepsi-o.

156
 Aştepta să fie pedepsită. Stând în faţa uşii lui Pierre, se
aştepta s-o găsească pe Bijou în patul lui, cu picioarele larg
desfăcute. De ce Bijou ? Pentru că Elena se aştepta ca dra­
gostea trădată să se răzbune.
Când i-a deschis uşa, inima-i bătea năvalnic. Pierre i-a
zâmbit inocent. Dar oare zâmbetul ei nu era tot inocent ?
Ca să se convingă, s-a uitat în oglindă. Se aştepta oare ca
demonul care o poseda să-i apară în priviri ?
A observat că fusta îi era şifonată şi sandalele prăfuite.
Avea sentimentul că, dacă ar face dragoste cu ea, Pierre şi-ar
da seama că în umezeala ei se amesteca seva lui Jean. I-a evitat
mângâierile şi i-a propus să viziteze casa lui Balzac din Passy.
Era o după-amiază blândă şi ploioasă, îmbibată de acea
melancolie gri care-i mâna pe oameni în casă şi se lăsa ca
un tavan peste oraş, creând o atmosferă erotică şi învăluind
totul într-un aer lânced, de alcov. Oriunde te uitai, dădeai
peste ceva care amintea de viaţa senzuală: vitrinele unui
magazin aproape dosit, cu lenjerie, jartiere şi cizme negre;
mersul provocator al unei parizience; taxiurile care duceau
amanţi îmbrăţişaţi.
Casa lui Balzac se înălţa în capătul unei străzi situate pe
o colină, de unde se vedea Sena. Mai întâi au fost nevoiţi
să sune la uşa unei locuinţe, apoi să coboare nişte trepte care
păreau să ducă la o pivniţă, dar de fapt dădeau într-o gră­
dină. Apoi au traversat grădina şi au sunat la altă uşă.
Aceasta era uşa casei lui, ascunsă de grădina primei locu­
inţe, o casă secretă, misterioasă, atât de bine dosită şi de izo­
lată în inima Parisului.
Femeia care le-a deschis părea o stafie - cu faţa palidă,
la fel de ofilită ca părul şi hainele; părea că nu-i curge nici
un strop de sânge prin vene. Trăind înconjurată de manu­
scrisele lui Balzac, de tablouri, de gravuri ale femeilor pe
care el le iubise şi de ediţii princeps, trecutul dispărut i se
infuzase în vene, făcând să i se scurgă tot sângele. Chiar şi
vocea-i era de stafie, venind de departe. Dormea în acea casă
plină de obiecte moarte. La fel ajunsese şi ea pentru lumea

157
în care trăia. Era ca şi cum în fiecare noapte s-ar fi întins
în mormântul lui Balzac, dormind cu el.
Le-a arătat camerele şi apoi partea din spate a casei. A
ajuns la o uşă secretă, şi-a strecurat degetele ei osoase prin-
tr-un inel şi a tras de el, pentru ca Pierre şi Elena să vadă
ce ascundea. Uşa se deschidea într-o mică scară.
Aceasta era uşa secretă pe care Balzac o comandase pen­
tru ca femeile care-1 vizitau să scape de ochii sau de suspiciu­
nile soţilor. O folosea la rândul lui ca să scape de creditorii
care-1 hărţuiau. Scara ducea către o alee şi de acolo către o
poartă, care dădea într-o stradă izolată, care la rândul ei
dădea către Sena. Puteai să fugi înainte ca persoana din faţa
uşii să apuce să traverseze prima cameră.
Pentru Elena şi Pierre, acea uşă secretă evoca atât de
puternic dragostea de viaţă a lui Balzac încât a avut efec­
tul unui afrodiziac. Pierre i-a şoptit:
— Aş vrea să te am chiar aici, pe podea.
Femeia-fantomă n-a auzit aceste cuvinte, spuse direct,
cu tupeu de vagabond, dar a prins privirea care le însoţea.
Dispoziţia celor doi vizitatori nu se potrivea cu sacralita-
tea locului, aşa că i-a grăbit să plece.
Suflul morţii le urzicase simţurile. Pierre a strigat
după un taxi. în taxi, n-a mai putut să aştepte. A pus-o
pe Elena să se urce peste el, cu spatele şi cu toată greuta­
tea corpului lăsată în poala lui, ascunzându-1 complet. I-a
ridicat fusta.
Elena i-a spus:
— N u aici, Pierre. Aşteaptă să ajungem acasă. Ne vede
lumea. Te rog, aşteaptă. Oh, Pierre, mă răneşti! Uite, ne-a
văzut poliţistul. Şi acum a oprit şi ne vede lumea de pe tro­
tuar ... Pierre, Pierre, încetează!
Dar tot încercând vag să se apere şi să se dea jos de pe
el, a ajuns să se simtă copleşită de plăcere. Eforturile ei de
a sta nemişcată au făcut-o să simtă şi mai acut fiecare miş­
care a lui Pierre. Acum îi era teamă că el s-ar putea grăbi,
din cauza vitezei cu care mergea taxiul şi de frică să nu se

158
trezească în faţa casei, moment în care şoferul s-ar fi întors
către ei. Voia să se bucure de Pierre, să restabilească legă­
tura lor, armonia dintre trupurile lor. Se uita lumea la ei din
stradă. Cu toate astea, nu mai putea să dea înapoi, iar mâi­
nile lui o împresurau. Atunci taxiul a intrat cu viteză
într-o groapă a drumului şi izbitura violentă i-a dezlipit.
N-au mai avut timp să-şi reia îmbrăţişarea. Taxiul se oprise.
Pierre abia a avut timp să se închidă la pantaloni. Elenei i se
părea că amândoi arătau răvăşiţi, ca după o beţie. Langoa-
rea corpului ei îi îngreuna mersul.
Pierre era plin de o bucurie perversă că fusese întrerupt,
îi plăcea să-şi simtă oasele pe jumătate topite în corp, retra­
gerea aproape dureroasă a sângelui. Elena i-a împărtăşit noul
capriciu, iar mai târziu stăteau amândoi întinşi în pat, mân-
gâindu-se şi discutând. Atunci Elena i-a spus o poveste pe
care o auzise de dimineaţă de la franţuzoaica tânără care-i
cosea.

Madeleine lucra într-un magazin universal. Familia ei era

cea mai săracă familie de vagabonzi din tot Parisul. Mama
şi tatăl ei îşi câştigau traiul zilnic adunând cutii de con­
serve de prin gunoaie şi vânzând bucăţile de tablă, piele sau
hârtie pe care le găseau. Madeleine a fost angajată în depar­
tamentul luxos de mobilă de dormitor şi dată în grija unui
supraveghetor sclivisit, prefăcut şi scorţos. Niciodată nu
dormise în pat, doar pe grămezi de zdrenţe şi ziare, în nişte
magherniţe. Când nu era nimeni s-o vadă, pipăia cuvertu­
rile din satin, saltelele, pernele umplute cu pene, de parcă
ar fi pipăit hermină sau şinşila. Se născuse cu talentul pari­
zian de a se îmbrăca încântător cu banii pe care alte femei
i-ar fi dat numai pe ciorapi. Era atrăgătoare, cu ochii surâ­
zători, cu părul negru, ondulat, şi forme frumos rotunjite.
Descoperise curând două mari plăceri: una, să fure câţiva
stropi de parfum sau de apă de colonie din departamentul
de parfumuri, şi a doua, să aştepte până când se închidea
magazinul ca să se poată întinde într-unul dintre paturile

159
cu cele mai moi saltele, închipuindu-şi că doarme acolo. Pre­
fera paturile cu baldachin. Ascunsă de perdele, se simţea mai
în siguranţă. De obicei, supraveghetorul se grăbea atât de
tare să plece încât îi rămâneau câteva minute să-şi savu­
reze fantezia. Simţea că, atunci când dormea într-un astfel
de pat, farmecele ei feminine erau de o mie de ori mai puter­
nice şi şi-ar fi dorit ca anumiţi domni eleganţi, pe care-i
zărise ea pe Champs Elysees, s-o vadă acolo şi să-şi dea
seama cât de bine i-ar sta într-un dormitor frumos.
Fantezia ei a devenit curând mai elaborată. Făcea în aşa
fel încât să aibă o măsuţă de toaletă cu oglindă în faţa patu­
lui, ca să se poată admira stând întinsă. într-una din zile, după
ce îndeplinise toţi paşii ritualului, a văzut că supravegheto­
rul o privea uimit. Era gata să sară jos din pat, dar el a oprit-o:
— Doamnă, i-a spus - întotdeauna i se spunea „domni­
şoară" - , îmi face mare plăcere să vă cunosc. Sper că sunteţi
mulţumită de patul pe care l-am făcut pentru dumneavoas­
tră, după cum mi l-aţi comandat. E suficient de moale ? Cre­
deţi că domnul conte va fi încântat ?
— Din fericire, domnul conte e plecat o săptămână, aşa
că voi putea să mă bucur de pat cu altcineva, i-a răspuns,
apoi s-a ridicat şi i-a oferit mâna să i-o sărute. Sărut-o cum
ai săruta mâna unei doamne, într-un salon.
El s-a executat cu multă eleganţă, zâmbind. Apoi au
auzit un zgomot şi s-au făcut nevăzuţi, care-ncotro.
în fiecare zi furau câte cinci, zece minute din nebunia
orelor de închidere. Sub pretextul că fac ordine, şterg pra­
ful, corectează preţurile scrise greşit pe etichete, puneau la
cale mica lor scenetă. El adăugase elementul cel mai de efect:
un paravan. Apoi, cearşafurile tivite cu dantelă dintr-un alt
departament. Tot el făcea patul şi trăgea cuvertura. După
ce-i săruta mâna, făceau conversaţie. îi spunea Nana. Pen­
tru că nu citise cartea1, i-a făcut-o cadou. Ceea ce-1 preo­

1 Este vorba de romanul lui Emile Zola, N ana, a cărui eroină este
o prostituată din Paris.

160
cupa acum era efectul contrastant dintre mica ei rochie nea­
gră, strâmtă, şi lenjeria de pat pastelată. împrumuta un
neglijeu care în timpul zilei stătuse pe vreun manechin şi o
acoperea cu el. Chiar dacă treceau vânzători sau vânză­
toare, n-aveau cum să vadă scena din spatele paravanului.
în timp ce Madeleine savura sărutările de mână, el i-a
depus un sărut şi la încheietura cotului. Acolo pielea era sen­
sibilă şi, când şi-a îndoit braţul, era ca şi cum ar fi închis şi
hrănit sărutul. Madeleine l-a lăsat acolo ca pe o floare pre­
sată şi, când a rămas singură, a sărutat locul, de parcă ar fi
vrut să-l devoreze în intimitate. Sărutul, depus cu atâta deli­
cateţe, avea un efect mult mai puternic decât ciupiturile gro­
solane pe care le primise pe stradă drept ofrande aduse
farmecelor ei sau decât obscenităţile pe care i le aruncau
muncitorii: Viens que je te suce\x
La început el stătea la piciorul patului, apoi s-a lungit
lângă ea ca să fumeze o ţigară, cu tot ritualul unui opioman.
Paşii neliniştitori de dincolo de paravan le condimentau
întâlnirile cu misterul şi pericolele unui rendez-vous. Atunci
Madeleine spunea:
— Aş vrea să putem scăpa de sub supravegherea plină
de gelozie a contelui. Mă calcă pe nervi.
Dar admiratorul ei era prea inteligent ca să spună: „Vino
cu mine la un hotel amărât". Ştia că aşa ceva n-avea cum să
se petreacă în cine ştie ce cameră întunecoasă, în vreun pat
de alamă, cu pături jerpelite şi cearşafuri gri. A sărutat-o
în cel mai fierbinte locşor de pe gâtul ei, sub părul ondu­
lat, apoi pe lobul urechii, acolo unde Madeleine nu mai pu­
tea ajunge să-l guste mai târziu, ci putea doar să-l atingă cu
degetele. După acel sărut, urechea a ars-o toată ziua, pen­
tru că el încercase s-o muşte.
Cum s-a întins în pat, pe Madeleine a cuprins-o mole-
şeala, foarte posibil din cauza ideii pe care o avea despre
comportamentul aristocrat sau din cauza săruturilor care-i1

1 Vino să te ling! în franceză, în original.

161
cădeau asemenea şiragurilor de mărgele în jurul gâtului şi
mai jos, unde începeau sânii. N u era virgină, dar brutalita­
tea asalturilor pe care le cunoscuse, fie lipită de vreun zid
pe o stradă întunecată, fie aruncată pe jos în vreun vagon
de marfă, fie rostogolită în spatele barăcilor în care stăteau
cei care căutau prin gunoaie, unde oamenii se împerecheau
fără ca măcar să se sinchisească să-şi vadă chipul, nu o aţâ­
ţaseră niciodată atât de tare ca această curte lentă şi cere­
monioasă, prin care simţurile ei erau luate cu asalt. Trei sau
patru zile, el a făcut dragoste numai cu picioarele ei. A
făcut-o să poarte papuci de interior, pufoşi, i-a scos ciora­
pii şi i-a sărutat picioarele pe care le ţinea ca şi când i-ar fi
posedat corpul pe de-a întregul. îi încinsese trupul atât de
tare încât, atunci când era pe punctul de a-i ridica fusta, ea
era deja pregătită să fie în sfârşit posedată.
Cum timpul era prea scurt şi erau de fiecare dată aştep­
taţi să părăsească magazinul împreună cu ceilalţi, el tre­
buia să-i ofere dinainte mângâierile care precedau actul. Iar
ea nu ştia cum era mai bine. Dacă o mângâia prea îndelung,
nu mai avea timp s-o posede. Dacă era mai direct, nu sim­
ţea o plăcere prea mare. în spatele paravanului se petreceau
scene ca în cele mai opulente dormitoare, numai că mai
alerte, iar de fiecare dată manechinul trebuia îmbrăcat la loc
şi patul aranjat. Cu toate astea, cei doi nu s-au întâlnit nici­
odată în afara acestor momente. Acesta era visul lor de fie­
care zi. Dispreţuia aventurile meschine ale camarazilor lui,
în hoteluri de cinci franci. El se purta de parcă ar fi frec­
ventat cea mai curtată prostituată din Paris şi era Vamant
de coeur1al unei femei întreţinute de cei mai influenţi bărbaţi.
— Le-a fost vreodată visul distrus ? a întrebat Pierre.
— Da. îţi aduci aminte de greva din marile magazine ?
Greva în care angajaţii au venit la muncă, dar au refuzat să
lucreze, timp de două săptămâni ? în acea perioadă, şi alte
cupluri au descoperit moliciunea paturilor de cea mai bună1

1 Favoritul, în franceză, în original.

162
calitate, a divanurilor, a canapelelor şi a şezlongurilor, ca
şi varietatea poziţiilor în care se poate face amor atunci când
paturile sunt mari şi joase, iar materialele mângâie pielea.
Visul lui Madeleine a devenit proprietate publică şi s-a trans­
format în caricatura vulgară a plăcerilor pe care le cunos­
cuse. Unicitatea întâlnirilor cu iubitul ei a dispărut. El a
început să-i spună din nou „domnişoară*, iar ea lui „dom­
nule*. El a insinuat chiar că ea nu-şi face bine munca de vân­
zătoare şi până la urmă Madeleine a părăsit magazinul.

Elena a luat o casă la ţară pentru lunile de vară, o casă care

trebuia zugrăvită. Miguel i-a promis c-o ajută. Au început cu
podul, pitoresc şi alambicat, cu o mulţime de camere stra­
nii, uneori chiar camere în camere, adăugate ulterior.
Donald era şi el acolo, dar nu-1 interesa zugrăvitul, ple­
case să exploreze grădina uriaşă, satul şi pădurea din apro­
pierea casei. Elena şi Miguel lucrau singuri, dând cu vopsea
pe pereţi, dar şi pe ei înşişi. Miguel ţinea bidineaua ca şi cum
ar fi pictat un portret şi se îndepărta din când în când, ca
să vadă ce progrese făcuseră. Munca împreună i-a făcut să
retrăiască stările din adolescenţă.
Ca s-o şocheze, Miguel a început să vorbească despre
„colecţia lui de funduri*, pretinzând că acestea constituiau
o latură aparte a frumuseţii care-1 fermeca, iar Donald avea
ca nimeni altul arta de a găsi un fund care să nu fie prea glo­
bular, ca al celor mai multe femei, sau prea plat, ca al băr­
baţilor, ci o combinaţie între cele două, ceva ce merita să
fie înşfăcat.
Elena râdea. Se gândea la faptul că, atunci când Pierre
se întorcea cu spatele, devenea extrem de feminin şi ar fi
vrut să-l violeze. Putea să-şi imagineze sentimentele lui
Miguel atunci când îl încăleca pe Donald.
— Dacă fundul e destul de rotund şi de ferm şi dacă
băiatul nu are erecţie, a spus Elena, atunci nu diferă prea
mult de o femeie. Tot îl pipăi să te convingi de diferenţă ?

163
 — Da, sigur. Gândeşte-te ce trist ar fi să nu găsesc nimic
acolo sau să găsesc prea mult, mai sus, în dreptul protube-
ranţelor mamare - sâni pentru lapte, ceva ce-ţi omoară
pofta de sex.
— Unele femei au nişte bidoane de lapte foarte mici, a
spus Elena.
Era rândul ei să se urce pe scară ca să ajungă la o cornişă,
în dreptul colţului înclinat al acoperişului. Când îşi ridica
mâna, i se ridica şi rochia. N u purta ciorapi. Picioarele îi
erau fine şi zvelte, fără „surplusuri globulare", cum zicea
Miguel care, acum că nu mai risca să-i trezească iluzii
sexuale deşarte, nu se temea s-o complimenteze.
Dorinţa Elenei de a seduce un homosexual era o greşeală
frecventă în rândul femeilor. De obicei, există un strop de
orgoliu feminin în toate astea, o dorinţă de a-ţi măsura
puterea într-o luptă cu foarte puţine şanse de reuşită, pro­
babil din sentimentul că bărbaţii se pot sustrage speciei şi
trebuie să fie seduşi din nou. Miguel suferea în fiecare zi
din cauza unor astfel de încercări. N u era efeminat. Avea
o ţinută impunătoare, iar gesturile îi erau bărbăteşti. în
momentul în care o femeie începea să-i facă avansuri,
intra în panică. Vedea imediat tot scenariul: agresiunea
femeii, interpretarea pasivităţii lui drept timiditate, avan­
surile ei urmate de un moment pe care-1 ura, momentul când
trebuia s-o respingă. Niciodată nu putea s-o facă indiferent
şi calm. Era prea atent şi prea grijuliu. Uneori suferea mai mult
decât respectiva femeie, pentru care tot ce conta era orgo­
liul. Avea o relaţie atât de familiară cu femeile încât de fie­
care dată simţea că răneşte o mamă, o soră sau din nou pe
Elena, în noile stadii ale transformării ei.
Acum ştia ce rău îi făcuse Elenei fiind primul care îi tre­
zise îndoieli privind capacitatea ei de a iubi şi a fi iubită.
De fiecare dată când respingea avansurile unei femei, avea
sentimentul că săvârşeşte o crimă minoră, ucigându-i pen­
tru totdeauna inocenţa şi încrederea.

164
 Ce bine era să fie lângă Elena, să se bucure de farme­
cele ei feminine fără nici un pericol! în acelaşi timp, ce
gelos era pe Pierre, la fel cum fusese şi pe tatăl lui, când era
mic. De fiecare dată când tatăl lui apărea, maică-sa îl dădea
pe băiat afară din cameră. Taică-su abia aştepta ca el să
plece. Miguel nu suporta felul în care se încuiau amândoi
în cameră, ore întregi. Cum dispărea taică-su, recâştiga dra­
gostea mamei lui, îmbrăţişările şi sărutările.
Când Elena îi spunea: „Plec să mă întâlnesc cu Pierre",
era exact acelaşi lucru. Nimic n-o putea convinge să rămână.
Indiferent cât de multă bucurie împărtăşeau, indiferent cât
de multă tandreţe îi arăta lui Miguel, când era vorba de
Pierre, nimic nu o putea reţine.
Misterul masculinităţii Elenei îl fermeca. De fiecare dată
când era în preajma ei, se simţea sub influenţa laturii vita­
le, active, pozitive a firii ei. în prezenţa ei, era scuturat de
lenea, nehotărârea şi tărăgănarea în care se scălda. Ea era
catalizatorul.
Se uita la picioarele ei. Picioarele Dianei; Diana, vână-
torul-femeie, femeia-băieţandru. Picioare făcute să fugă şi
să salte. A fost cuprins de o curiozitate fără margini de a-i
vedea şi restul trupului. S-a apropiat de scară. Picioarele ei
graţioase se sfârşeau în tivul dantelat al chiloţilor. Voia să
vadă mai mult.
S-a uitat în jos, spre el, şi l-a văzut privind-o cu ochi flă­
mânzi.
— Elena, aş vrea doar să văd cum eşti făcută...
Ea i-a zâmbit.
— Mă laşi să mă uit la tine ?
— Dar te uiţi la mine!
I-a ridicat poalele fustei ca pe-o umbrelă de soare care-i
acoperea capul, ascunzându-1 de ea. A încercat să coboare
de pe scară, dar mâinile lui au împiedicat-o. Miguel a prins-o
de betelia elastică a chiloţilor şi a tras de ei în jos. Elena a
rămas cocoţată pe scară, la jumătatea drumului, cu un
picior mai sus decât celălalt, poziţie care îl împiedica să-i

165
dea jos chiloţii. I-a tras şi celălalt picior către el, ca să i-i
poată scoate. I-a cuprins fesele în palmele făcute căuş, dră­
găstos, ca pe nişte cupe. Asemenea unui sculptor, urmărea
conturul exact a ceea ce pipăia, simţindu-le fermitatea şi
rotunjimea, de parcă n-ar fi fost decât un fragment dintr-o
statuie dezgropată din care toate celelalte părţi lipseau.
Zonele şi curbele dimprejur nu-1 interesau. Nu-i mân­
gâia decât fesele şi, treptat, le cobora apropiindu-şi-le de faţă,
împiedicând-o astfel pe Elena să se întoarcă în timp ce
cobora scara.
Ea s-a abandonat toanei lui, închipuindu-şi o orgie a
ochilor şi a mâinilor şi nimic mai mult. Când a pus picio­
rul pe ultima stinghie, Miguel avea o mână pe fiecare movi-
liţă şi le frământa de parcă ar fi fost sâni, ca hipnotizat,
reluând mereu mângâierea de unde începuse.
Elena s-a întors cu faţa la el, rezemată de scară. Şi-a dat
seama că încerca s-o posede. Prima dată a atins-o în locul
cu deschizătura prea mică pentru el şi prea dureroasă pen­
tru ea. A scos un ţipăt. Apoi el a căutat mai în faţă şi, des-
coperindu-i deschizătura de femelă, şi-a dat seama că se
putea strecura pe acolo, iar ea a fost uimită să-l simtă atât
de tare, continuând să se mişte înăuntrul ei. Cu toate că se
mişca energic, nu-şi accelera mişcările pentru a ajunge la
punctul culminant. Oare îşi dădea din ce în ce mai mult
seama că se mişca înăuntrul unei femei şi nu al unui băiat ?
încet, încet s-a retras, lăsând-o la jumătatea drumului, şi şi-a
ascuns faţa de ea, ca să nu-i vadă dezamăgirea.
Ea l-a sărutat, asigurându-1 că episodul nu va plana peste
relaţia lor ca un nor negru, că îl înţelegea.

I se întâmpla uneori, pe stradă sau într-o cafenea, să fie

fascinată de faţa de souteneur1 a vreunui bărbat, de vreun
muncitor cu cizme până la genunchi sau de vreun chip bru­
tal, cu trăsături de criminal. Simţea un tremur senzual plin

1 Proxenet, în franceză, în original.

166
de teamă, o atracţie obscură. Femela din ea era fascinată.
Timp de o secundă, se simţea ca o târfă care aşteaptă să i
se înfigă un cuţit în spate pentru cine ştie ce infidelitate. Se
simţea neliniştită, prinsă în capcană. Uita că era liberă. Un
strat întunecat al fiinţei ei era răscolit, un primitivism sub­
teran, o dorinţă de a simţi brutalitatea bărbatului, forţa care
o putea despica şi cotropi. Violul e o nevoie a femeii, o
dorinţă erotică ţinută sub mare secret. Trebuia să scape de
tirania acestor imagini.
Şi-a adus aminte că ce o fermecase la Pierre fusese scli­
pirea primejdioasă din ochii lui, ochii unui om care nu ştia
ce înseamnă scrupulele sau vina, care punea mâna pe tot ce-şi
dorea şi care-şi făcea poftele, indiferent de riscuri sau de con­
secinţe.
Ce se alesese de sălbaticul care nu cunoştea altă lege în
afară de propria voinţă, de masculul pe care-1 cunoscuse în
acea dimineaţă, pe poteca de munte ? Fusese domesticit. N u
trăia decât pentru a face dragoste. Elena zâmbea când îşi
aducea aminte. Iată într-adevăr o calitate greu de găsit la
un bărbat. Cu toate astea, rămăsese un om al naturii. Din
când în când, îi spunea:
— Unde ţi-e calul? Te porţi de parcă ţi-ai fi lăsat calul
la poartă şi în curând ai s-o iei din nou la galop.
Dormea gol. N u putea să sufere pijamalele, chimonou-
rile, papucii de casă. îşi arunca ţigările pe jos. Se spăla cu
apă rece ca gheaţa, ca un adevărat explorator. îşi bătea joc
de confort. Alegea cel mai incomod scaun. S-a întâmplat o
dată ca pielea lui să fie atât de încinsă şi plină de praf, iar
apa cu care se spăla atât de rece, încât în contact cu corpul
lui s-a evaporat, făcând să-i iasă aburi din pori. Şi-a întins
mâinile din care ieşeau aburi către ea, iar ea i-a spus:
— Eşti zeul focului!
N u avea noţiunea timpului. N u ştia ce se putea şi ce nu
se putea face într-o oră. Jumătate din fiinţa lui era ador­
mită pentru totdeauna, încolăcită în dragostea maternă pe
care ea i-o oferea, în lene şi în reverie, discutând despre

167
călătoriile pe care avea de gând să le facă, despre cărţile pe
care avea de gând să le scrie.
Era şi pur, într-un fel bizar. Era rezervat ca o pisică. Deşi
dormea gol, nu putea să umble gol prin casă.
Pierre atingea intuitiv toate straturile cunoaşterii. Dar
nu trăia acolo, nu dormea şi nu mânca în acele zone supe­
rioare, aşa cum făcea ea. Din când în când, el se lua la
harţă, făcea scandal şi se îmbăta împreună cu prietenii lui,
oameni simpli, sau îşi petrecea serile cu tot soiul de igno­
ranţi. Ea nu putea să facă asta. Pe ea o atrăgea doar excep­
ţionalul, extraordinarul. Asta îi despărţea. Ar fi vrut să fie
şi ea ca el, să se poată apropia de toată lumea, de oricine,
dar nu putea. Lucrul ăsta o întrista. De multe ori când
ieşeau împreună, îl lăsa singur şi pleca.
Prima lor ceartă serioasă a fost din cauza timpului. Pierre
îi telefona ca să-i spună: „Vino la mine pe la opt". Ea avea
cheie. Intra şi punea mâna pe o carte. El ajungea pe la nouă.
Sau o suna când ea era deja acolo, aşteptându-1, şi-i spu­
nea: „Vin imediat" şi venea după două ore. într-o seară în
care ea îl aşteptase prea mult (iar aşteptarea fusese chiar mai
dureroasă, pentru că şi-l imaginase făcând dragoste cu alt­
cineva), a ajuns acasă şi n-a mai găsit-o. A fost rândul lui
să se înfurie. Dar asta nu i-a schimbat cu nimic obiceiu­
rile. Altă dată l-a încuiat afară. Stătea cu urechea lipită de
uşă ca să-i audă paşii. Spera că n-o să plece. Regreta din plin
că-şi stricaseră seara. Dar aştepta. El a sunat din nou la uşă,
foarte delicat. Dacă ar fi tras furios de clopoţel, probabil
că ar fi rămas neclintită, dar a sunat uşor, ca şi cum s-ar fi
simţit vinovat, aşa că i-a deschis uşa. O dorea. Ea îi rezista.
Pe el îl aţâţa refuzul. Pe ea, în schimb, o întrista spectaco­
lul dorinţei lui.
Avea presentimentul că Pierre tocmai aici căutase să
ajungă. Cu cât el se aprindea mai tare, cu atât ea se retră­
gea, devenind mai distantă. Sexual, se închidea. Dar mie­
rea i se prelingea printre buzele strânse, iar Pierre căzuse
în extaz. Era din ce în ce mai înfocat, descleştându-i genun­

168
chii cu picioarele lui puternice, împingându-se în ea furtu­
nos, ejaculând cu o intensitate nemaipomenită.
Deşi cu alte ocazii se prefăcea atunci când nu simţea
nimic, doar ca să nu-1 rănească, de data asta nu a făcut-o
dinadins. După ce s-a simţit satisfăcut, a întrebat-o:
— Ai avut orgasm ?
— Nu, a spus ea.
El s-a simţit rănit. L-a izbit întreaga cruzime cu care ea
i se refuza. I-a sp u s:
— Te iubesc mai mult decât mă iubeşti tu pe mine.
Cu toate astea, ştia cât de mult îl iubea ea şi era pierdut.
După aceea, ea a rămas culcată, cu ochii deschişi, între-
bându-se dacă nu cumva chiar existase un motiv real care
să-l facă să întârzie. El deja adormise, ca un copil, cu pum­
nii strânşi, cu părul în gura ei. încă dormea când a plecat
de lângă el. în stradă, a lovit-o un val de tandreţe atât de
puternic încât a trebuit să se întoarcă în apartament. S-a
aruncat peste el, strigând:
— N-am putut să nu mă întorc, n-am putut!
— Am vrut să te întorci, i-a răspuns el.
A atins-o. Era atât de udă, atât de udă! Alunecând înăun­
trul şi în afara ei, i-a sp u s:
— Vreau să văd ce rană ţi-am făcut, cum te-am înjun­
ghiat acolo, în mica rană...
Apoi s-a aruncat în ea, ca să-i smulgă spasmul pe care
şi-l reţinuse.
Când a plecat de la el, era veselă. Putea dragostea să se
transforme într-un foc care nu te arde, ca focul călugărilor
hinduşi ? învăţa ea oare să calce ca o vrăjitoare peste căr­
buni încinşi ?
 Bascul şi Bijou

Era o noapte ploioasă, iar străzile, ca nişte oglinzi, reflec­

tau totul. Bascul avea treizeci de franci în portofel şi se sim­
ţea bogat. Oamenii îi spuneau că, în felul lui naiv şi crud,
e un mare pictor. Nu-şi dădeau seama că de fapt copia de
pe cărţi poştale. îi dăduseră treizeci de franci pentru ultima
lucrare. Era într-o stare de euforie şi voia să sărbăto­
rească. Se uita după un felinar roşu, unul dintre cele care
îţi scot în cale plăcerea.
I-a deschis o femeie cu un aer matern, dar cu o privire
rece care s-a oprit la pantofii lui, în încercarea de a ghici
cam cât ar fi dispus să cheltuiască pe plăceri. După care, pen­
tru propria satisfacţie, şi-a lipit privirile de prohabul lui. N-o
interesau feţele. îşi petrecuse toată viaţa stabilind contacte
numai cu această zonă a anatomiei masculine. Ochii ei mari,
încă strălucitori, aveau un fel pătrunzător de a se uita la pan­
taloni, ca şi cum ar fi putut aprecia mărimea şi greutatea
dotărilor unui bărbat. Era o privire profesională. îi plăcea
să cupleze oamenii cu mult mai multă băgare de seamă
decât alte codoaşe. Sugera anumite compatibilităţi. Era
expertă, pentru fiecare mână găsea mănuşa care să vină ca
turnată. Putea să ia măsurile unui client chiar şi prin pan­
taloni şi să încerce apoi să-i găsească perechea, mărimea
exactă. N u exista plăcere într-o mănuşă prea largă şi nici
într-una prea strâmtă. Maman găsea că oamenii din ziua de
azi nu ştiu suficiente lucruri despre importanţa compati­
bilităţii. I-ar fi plăcut să le împărtăşească din cunoştinţele
ei, dar bărbaţii şi femeile erau din ce în ce mai neglijenţi şi

170
mai puţin exigenţi. Dacă un bărbat din zilele noastre se tre­
zea plutind într-o mănuşă prea largă, învârtindu-se ca
într-o casă goală, încerca să se descurce cum putea mai bine.
îşi lăsa membrul să fluture ca un steag şi îl retrăgea fără să
simtă strânsoarea care să-i înfierbânte vintrele. Ori şi-l stre­
cura înăuntru, după ce-1 umezea cu salivă, împingând ca şi
cum ar fi vrut să-l strecoare pe sub o uşă închisă, între nişte
pereţi care-1 strângeau şi între care trebuia să se micşoreze
şi mai mult ca să poată rămâne. Şi dacă se mai întâmpla şi
ca fata să râdă din tot sufletul, fie de plăcere, fie mimând
plăcerea, se trezea expulzat instantaneu, pentru că acolo nu
era loc de expansiuni provocate de râs. Oamenii îşi pier­
deau cunoştinţele într-ale potrivirilor.
Numai după ce Maman s-a holbat la pantalonii lui l-a
recunoscut pe Basc. E adevărat că Bascul suferea de aceeaşi
obsesie pentru nuanţe ca Maman, iar ea ştia că nu era uşor
de satisfăcut. Avea un membru capricios. Făcea mutre în
faţa unui vagin gen cutie de scrisori. Se retrăgea din faţa unui
tub prea strâmt. Era un degustător, un explorator fin al
casetelor de bijuterii ale femeilor. îi plăceau catifelate şi con­
fortabile, calde şi lipicioase. Maman l-a studiat mai înde­
lung decât pe ceilalţi clienţi. îi plăcea de Basc, şi nu pentru
că avea nasul scurt, profilul clasic, ochii migdalaţi, părul
negru, lucios, mersul uşor şi gesturile nonşalante. Nici pen­
tru că purta eşarfă roşie la gât şi şapca trasă şmechereşte pe-o
ureche. Şi nici pentru manierele seducătoare cu care aborda
femeile. îl plăcea pentru acel pendantif regal cu care era
dotat, pentru lungimea lui nobilă, pentru sensibilitatea
neobosită cu care răspundea, prietenos, cordial, expansiv.
Nu mai văzuse niciodată unul la fel. îl punea pe masă ca şi
cum şi-ar fi scos punga cu bani şi ciocănea cu el, vrând
parcă să facă linişte şi să capteze atenţia tuturor. îl scotea
cu naturaleţea cu care alţi bărbaţi îşi scoteau haina. Lăsa 1

1 Pandantiv, în franceză, în original.

171
impresia că pandantivul lui nu se simţea bine închis acolo,
că voia să ia aer şi să fie admirat.
Maman se lăsa mereu în voia obiceiului de a se uita la
bijuteriile bărbaţilor. Când ieşeau de la toaletă încă închein-
du -se la prohab, avea norocul să tragă cu ochiul la vreun
membru auriu sau la vreunul maroniu întunecat sau poate
la unul care se subţia către vârf şi care era preferatul ei.
Pe bulevard, avea de multe ori ocazia să vadă bărbaţi cu pră­
vălia deschisă, iar ochii ei, înzestraţi cu o mare putere de
apreciere, pătrundeau dincolo de crăpătura umbrită. Sau şi
mai bine era când surprindea vreun vagabond slobozindu-se
pe cine ştie ce zid de casă şi cântărindu-şi penisul în mână
atât de meditativ, de-ai fi zis că-şi scutura ultimii bănuţi.
\ S-ar fi putut crede că Maman nu se putea bucura intim
de aceste regaluri, dar nu era aşa. Clienţii casei ei o găseau
apetisantă şi ştiau care-i sunt calităţile şi atuurile în faţa celor­
lalte femei. Maman făcea un suc delicios pentru festinurile
amorului, un suc pe care majoritatea femeilor erau nevoite
să-l producă artificial. Maman putea să-i creeze unui băr­
bat iluzia că se înfruptă dintr-o porţie fragedă, din ceva
foarte moale şi suficient de umed încât să poată astâmpăra
setea oricui.
Deseori vorbeau între ei despre sosurile fine în care
Maman se pricepea să-şi înmoaie bucăţelele de un roz side­
fiu, pe care le oferea cu maximă promptitudine. Puteai să-i
dezmierzi scoica rotundă o dată, de două ori, şi era de ajuns.
Maman începea să emane o mireasmă delicioasă, ceva ce
fetele ei cu greu puteau să facă, o miere cu miros de scoică,
miere care făcea ca, pentru vizitatorul mascul, intrarea în
alcovul feminin dintre coapsele ei să pară un deliciu.
Bascului îi plăcea acolo. Era moale, săţios, cald şi recon­
fortant - un regal. Pentru Maman, era ca o vacanţă şi
dăruia tot ce avea mai preţios.
Bascul ştia că n-avea nevoie să fie pregătită îndelung.
Maman se înfrupta cât era ziua de lungă din prada smulsă
în expediţiile în care se lansau privirile ei, pe care nu le lăsa

172
niciodată să alunece mai sus sau mai jos de curea. Ajungeau
întotdeauna la nivelul prohabului. Le aprecia pe cele brăz­
date de cute, închise mult prea în grabă după o repriză
scurtă. Şi pe cele bine netezite, fără să fie însă aplatizate. Şi
petele, ah, petele dragostei! Pete ciudate pe care le depista
de ziceai că priveşte cu lupa. Când pantalonii nu erau lăsaţi
suficient în vine sau când, în mişcările lui, penisul îşi reluase
poziţia naturală pe neaşteptate, apărea o pată preţioasă, cu
mici sclipiri, ca de mineral care s-a dezagregat, şi cu o con­
sistenţă cleioasă care întărea materialul. O pată superbă,
pata dorinţei, pată pulverizată ca un parfum de fântâna băr­
batului sau lăsată de femeia prea înfierbântată şi plină de
lipici. Lui Maman îi plăcea să înceapă într-un loc unde
actul tocmai se terminase. I se părea că plăcerea e conta­
gioasă. în timp ce mergea, pata aceasta micuţă o înfier­
bânta între picioare. Un nasture lipsă o făcea să simtă că acel
bărbat e la mâna ei. Din când în când, în locuri aglome­
rate, avea curajul să întindă mâna şi să pipăie. îşi mişca mâna
hoţeşte, cu o agilitate extremă. N u bâjbâia niciodată şi nici
nu punea mâna unde nu trebuia, ci ţintea direct la locul de
sub curea, unde dădea de rotunjimile moi şi umflate sau,
uneori, cu mare surprindere, de un baston obraznic.
în metrou, în nopţile ploioase şi întunecate, pe bule­
varde şi în săli de dans, Maman se delecta evaluând şi
sunând alarma. De câte ori nu i se răspunsese la apel şi de
câte ori armele nu se repeziseră înainte! I-ar fi plăcut să ali­
nieze o armată, care să prezinte singurele arme cu care ar
fi putut-o cuceri. Când visa cu ochii deschişi, avea viziu­
nea acestei armate. Ea era generalul, mărşăluia şi decora
armele cele mai lungi şi frumoase, oprindu-se în faţa fiecă­
rui bărbat care-i plăcea. Oh, să fi fost ea Caterina cea Mare
şi să răsplătească acest spectacol cu câte un sărut dat de gura
ci lacomă, un sărut, doar în vârf, cât să stoarcă prima
lacrimă a plăcerii!
Cea mai mare aventură a lui Maman a fost parada sol­
daţilor scoţieni într-o dimineaţă de primăvară. în timp ce

173
stătea la bar, sorbindu-şi băutura, a auzit o conversaţie
despre scoţieni.
U n bărbat zicea:
— îi iau de mici şi-i învaţă să meargă aşa. Greu, foarte
greu. E un coup de fesse1, o legănare care face să li se mişte
şoldurile şi punga de piele2 exact cum trebuie. Dacă punga
nu se leagănă înseamnă că mişcarea nu e bună. Pasul e mult
mai complicat decât unul de balet.
Maman se gândea: De fiecare dată când se leagănă
punga, se leagănă şi fusta, iar asta înseamnă că, vai, şi cele­
lalte lucruri care atârnă se leagănă. Inima ei bătrână s-a în­
fiorat. Se leagănă, se leagănă... Toate în acelaşi timp. Armata
visurilor ei. Ar fi vrut să urmeze această armată, indiferent
cu ce grad. Un, doi, trei. Deja era suficient de afectată de
legănarea pandantivelor când a auzit ce-a mai spus bărba­
tul de la bar:
— ŞjL ştii, nu poartă nimic pe dedesubt.
N u purtau nimic pe dedesubt! Aceşti bărbaţi zdraveni,
drepţi ca bradul, plini de p o fte! Cu capul sus, picioarele
goale şi puternice şi fuste - care, vai, îi făceau la fel de vul­
nerabili cum erau femeile. Bărbaţi solizi şi plini de pofte,
atrăgători ca o femeie şi goi pe dedesubt! Maman ar fi vrut
să se transforme într-o piatră de caldarâm, să fie călcată în
picioare, dar să se poată uita pe sub fustele lor scurte la pun­
gile care se bălăngăneau la fiecare pas. Maman simţea că se
sufocă. Barul era prea încins. Avea nevoie de aer.
A urmărit parada. La fiecare pas pe care-1 făceau solda­
ţii, Maman vibra de parcă îi mărşăluiau prin vene. Un, doi,
trei. Un dans peste abdomenul ei, sălbatic şi ritmic, cu punga
legănându-se deasupra ei, îmblănită, acoperită parcă de păr
pubian. Maman era fierbinte ca o zi de iulie. Singura ei
grijă era să-şi facă loc cu coatele până în faţa mulţimii şi

1 Mişcare a feselor, în franceză, în original.

2 în original sporran, un element al costumului tradiţional sco­
ţian, şi anume o pungă îmblănită care atârnă în faţă, peste kilt.

174
acolo să cadă în genunchi, prefăcându-se că leşină. Dar n-a
putut să vadă decât nişte picioare care dispăreau sub fus­
tele plisate ecosez. Mai târziu, în timp ce zăcea pe genun­
chii unui poliţist, şi-a dat ochii peste cap de parcă era în
pragul unui atac. Ce bine-ar fi fost să se întoarcă parada şi
să-i calce trupul în picioare!
Aşa se face că vlaga lui Maman nu slăbea niciodată. Şi-o
alimenta cum trebuie. Noaptea, carnea ei era atât de fra­
gedă de parcă ar fi fiert-o la foc mic toată ziua.
îşi muta privirile de la clienţi la femeile care lucrau pen­
tru ea. Nici feţele lor n-o interesau, ci doar siluetele de la
brâu în jos. Le punea să se învârtă în faţa ei şi, înainte de
a-şi pune cămăşile, Maman le plesnea uşor, să vadă cât de
tare le era carnea.
O ştia pe Melie, care se înfăşură ca o fundă în jurul unui
bărbat, făcându-1 să se simtă ca şi cum ar fi fost mângâiat
de mai multe femei. O ştia pe leneşă, care părea că doarme
şi-i făcea astfel pe timizi să prindă curaj, lăsându-i s-o
atingă, s-o întoarcă pe toate părţile şi s-o exploreze fără să
simtă că se expun în vreun fel. Corpul ei masiv îi ascundea
secretele în pliuri bogate, însă lenea din ea i le lăsa desco­
perite în faţa degetelor scormonitoare.
Maman o ştia şi pe cea zveltă şi focoasă, care sărea pe
bărbaţi, transformându-i în victime de circumstanţă. Avea
mare trecere la bărbaţii care se simţeau vinovaţi. Aceştia se
lăsau siluiţi. Se simţeau astfel cu conştiinţa împăcată. Le-ar
fi putut spune nevestelor: „S-a aruncat asupra mea şi m-a
forţat" şi aşa mai departe. Ei stăteau întinşi pe spate, iar ea
deasupra lor, ca pe cal, împingându-i cu pintenii la gesturi
pe care greutatea cu care-i apăsa le făcea inevitabile, fie în
galop peste bărbăţia lor îmbăţoşată, fie la trap uşor, fie în
raiduri prelungite, f şi ţintuia victima strângând-o între genun­
chii ei puternici şi, asemenea unui călăreţ nobil, se ridica gra­
ţios şi se lăsa pe spate cu toată greutatea, timp în care mai plesnea
din când în când bărbatul să se mişte mai repede şi să-şi înte­
ţească asediul, ca să poată simţi sub ea o forţă animalică

175
adevărată. Cum mai călărea animalul, dându-i pinteni şi
împingându-1 zdravăn cu trupul ei ridicat, până când el
începea să facă spume, iar atunci îl întărâta şi mai tare cu
icnete şi palme, ca să galopeze din ce în ce mai repede!
Maman cunoştea farmecele mocnite ale sudicei Viviane.
Carnea ei era de jar încins, dogoritor, şi chiar şi cel mai rece
trup se încălzea la atingerea ei. Se pricepea să relaxeze şi să
menţină suspansul. Mai întâi, îi plăcea să se aşeze pe bideu
pentru ritualul spălării. Cum stătea cu picioarele desfăcute,
i se vedeau fesele bombate, două adâncituri enorme la baza
noadei şi şoldurile de culoarea bronzului, late şi ferme ca
crupa unui cal de circ. Aşezată, avea forme lătăreţe. Dacă
bărbatul se plictisea s-o vadă din spate, putea să se mute în
faţa ei şi s-o urmărească aruncându-şi apă pe părul pubian
şi între picioare, deschizându-şi cu grijă buzele când se săpu­
nea. Era acoperită de spumă albă, apoi dădea din nou cu
apă şi buzele apăreau roz şi strălucitoare. Din când în când,
îşi cerceta atent labiile. Dacă trecuseră prea mulţi bărbaţi
pe acolo în ziua respectivă, vedea că erau un pic umflate.
Bâscului îi plăcea s-o privească. Se ştergea cu mare grijă, să
nu se irite şi mai tare.
Bascul a venit într-o astfel de zi şi şi-a dat seama că ar
putea trage foloase de pe urma iritaţiei. în celelalte zile,
Viviane era letargică, greoaie şi indiferentă. îşi întindea cor­
pul ca în vechile tablouri, ca să-şi scoată în evidenţă formi­
dabilul suiş şi coborâş al curbelor. Stătea pe o parte, cu capul
culcat pe braţ, iar carnea în tonuri de cupru se umfla din
când în când, ca şi cum s-ar fi dilatat sub atingerea unei mâini
invizibile. Aşa că i se oferea, magnifică şi aproape imposi­
bil de stârnit. Majoritatea bărbaţilor nici nu încercau s-o facă.
îşi întorcea gura de la ei cu dispreţ, oferindu-şi în schimb
şi mai abitir corpul, însă cu detaşare. Puteau să-i desfacă
picioarele şi să caşte ochii cât de mult voiau. N u reuşeau
să-i stoarcă nici un strop de sevă. Dar în momentul în care
un bărbat o pătrundea, reacţiona ca şi cum i-ar fi turnat lavă
înăuntru, iar spasmele ei erau cu mult mai puternice decât

176
ale femeilor care simţeau plăcerea numai în măsura în care
erau învăţate s-o simuleze. Se răsucea ca un piton şi se smu­
cea în toate părţile ca şi când ar fi fost bătută sau pârjolită.
Muşchii puternici dădeau mişcărilor ei o forţă capabilă să
stârnească cele mai animalice dorinţe. Bărbaţii se chinuiau
să-i potolească zvârcolelile şi să stăvilească dansul orgias­
tic în care se vedeau prinşi, căci Viviane se smucea de parcă
ar fi fost pironită pe stâlpul de tortură. Apoi, când îi venea
ei, înţepenea brusc. Iar asta avea efectul pervers de a le tăia
pofta tocmai când erau în toiul acţiunii, aşa că satisfacţia
trebuia să mai aştepte. Devenea o masă de carne pasivă. Apoi
trecea la supt, uşor, de parcă îşi sugea degetul înainte de a
adormi. Letargia ei îi irita. încercau s-o aţâţe din nou, atin­
gând-o peste tot şi sărutând-o. Ea se supunea nemişcată.
Bascul aştepta să-i vină rândul. Urmărea ritualul spălă­
rii. Azi era inflamată de la atâtea asalturi. Indiferent cât de
mică era suma pe care o găsea pe masă, nimeni nu auzise
ca banii s-o fi împiedicat vreodată pe Viviane să satisfacă
nevoile unui bărbat.
Buzele mari şi pline erau uşor umflate de la atâta frecat
şi aprinse de o uşoară febră. Bascul a fost foarte blând. A
pus pe masă micul dar pe care i-1 adusese. S-a dezbrăcat. îi
promisese un balsam şi vată, un pansament adevărat. Aceste
atenţii au făcut-o să lase garda jos. Bascul o trata cu blân­
deţe de femeie. încă o atingere, să înmoaie şi să calmeze
febra. Avea pielea întunecată, de ţigancă, foarte fină şi
pudrată. Degetele lui erau uşoare. N -o atingea decât ca din
greşeală, în treacăt, şi îşi pusese penisul pe burta ei, ca ea
să-l admire ca pe-o jucărie. Penisul răspundea când i se vor­
bea pe limba lui. Abdomenul ei vibra sub greutate, ridicân-
du-se uşor, ca să-l simtă. Văzându-1 că nu se grăbeşte să
ajungă acolo unde s-ar fi simţit învăluit şi la adăpost, şi-a
permis şi ea luxul de a se destinde şi de a se abandona.
Lăcomia altor bărbaţi, egoismul, nerăbdarea de a-şi satis­
face poftele fără să ţină cont de ea, o făcuseră ostilă. însă
Bascul a fost foarte galant. I-a comparat pielea cu satinul,

177
părul cu muşchiul de copac, mirosul cu aroma de lemn pre­
ţios. Apoi şi-a lipit penisul de deschizătură şi i-a zis:
— Te doare ? Dacă te doare, nu mai împing.
O asemenea delicateţe a emoţionat-o. I-a spus:
— Doare un pic, dar încearcă.
Avansa cu câte un centimetru.
— Doare ?
Se oferea să-l scoată. Atunci Viviane trebuia să insiste.
— Doar cu vârful, mai încearcă.
Aşa că vârful mai aluneca un pic, cam câţiva centimetri,
şi apoi rămânea acolo. în acest fel, Viviane avea destul timp
să-i simtă prezenţa, timp pe care nu-1 avea cu alţi bărbaţi,
în răstimpul dintre fiecare mică împungere înăuntrul ei, avea
răgazul să simtă ce plăcută era prezenţa lui între pereţii moi
de carne şi cât de bine i se potriveau, nici prea strâmţi, nici
prea depărtaţi. Din nou aştepta, apoi înainta încă un pic.
Viviane avea timp să simtă cât de bine era să fie umplută şi
cât de potrivită era fanta femeilor pentru a ţine şi a păstra.
Plăcerea de a avea un baston de carne pe care să-l ţii acolo,
cu care să faci schimb de căldură şi de lichide! El se mişca
iar. Şuspans. Senzaţia că atunci când el se retrăgea, o lăsa
goală - carnea i se ofilea instantaneu. închidea ochii. Pătrun­
derea lui treptată răspândea unde în jur, curenţi invizibili
care preveneau straturile mai adânci ale pântecelui că
urmează o explozie, ceva făcut să se potrivească în tunelul
cu pereţi moi şi să fie devorat de adâncurile lui înfometate,
unde sălăşluiau nervii gata să dea în clocot.
Carnea ei ceda din ce în ce mai mult. El intra tot mai
adânc.
— Doare ?
L-a scos. Era dezamăgită şi nu putea să-i spună cum se
ofilea pe dinăuntru fără prezenţa lui în expansiune.
N -a avut încotro şi l-a implorat:
— Bagă-1 la lo c ! Era dulce.
Atunci i l-a strecurat doar pe jumătate, cât să-l simtă,
dar să nu poată să-l înşface, cât să nu poată să-l prindă. îi

178
dădea senzaţia că avea de gând s-o ţină aşa la nesfârşit. Ar
fi vrut să se apropie şi să-l înghită, dar s-a abţinut. îi venea
să ţipe. Carnea pe care nu i-o atingea dogorea la apropierea
lui. în străfundurile pântecelui ei, era carne care cerea să fie
penetrată. Se retrăgea în interior şi se deschidea pentru a-1
sorbi. Pereţii de carne se ondulau asemenea anemonelor
de mare, încercând să-i sugă sexul înăuntru, însă el se apro­
piase doar cât să-i poată trimite în tot corpul curenţi de plă­
cere chinuitoare. S-a mişcat din nou, atent la faţa ei. Atunci
i-a văzut gura deschisă. Ar fi vrut să-şi salte corpul, să-i
înghită sexul cu totul, dar aştepta. Tachinând-o răbdător, a
reuşit s-o aducă în pragul isteriei. Ea a căscat gura de
parcă ar fi vrut să-i arate cât de deschis şi de flămând îi era
pântecele şi numai în acel moment a plonjat şi el în adân­
cul ei, simţindu-i contracţiile.

Iată cum a descoperit-o Bascul pe Bijou.

într-o zi, când s-a întors la bordel, a fost întâmpinat de
Maman, care l-a anunţat că Viviane era ocupată. Apoi s-a
oferit să-l consoleze, ca şi când ar fi fost un soţ înşelat.
Bascul i-a spus că era dispus să aştepte. Maman a continuat
să-l tachineze şi să-l mângâie. Atunci Bascul i-a sp u s:
— Pot să mă uit ?
Fiecare cameră era în aşa fel concepută încât amatorii să
poată privi printr-o deschizătură secretă. Din când în când,
Bascului îi plăcea să urmărească felul în care Viviane se
purta cu vizitatorii. Aşa că Maman l-a dus în faţa parava­
nului, l-a ascuns după o draperie şi l-a lăsat să privească.
Erau patru oameni în cameră: doi străini, bărbat şi
femeie, îmbrăcaţi cu eleganţă discretă, care se uitau la două
femei întinse într-un pat uriaş. Viviane, cea greoaie şi cu pie­
lea închisă la culoare, zăcea tolănită în pat. Peste ea stătea
în patru labe o femeie superbă, cu ochii verzi şi părul lung,
greu şi ondulat. Avea sâni îndrăzneţi, iar talia i se subţia foarte
tare, pentru ca mai apoi să capete contururi bogate când întâl­
nea şoldurile. Formele ei păreau modelate de un corset.

179
Trupul ei avea o fineţe marmoreeană, plină de fermitate. N u
avea carnea flască sau moale, ci plină de o forţă ascunsă, ca
de puma, iar gesturile ei erau extravagante şi pasionale, ca
de spanioloaică. Aceasta era Bijou.
Cele două femei formau o pereche magnifică, lipsită de
inhibiţii şi sentimentalisme. Femei de acţiune, care zâmbeau
ironic şi pe feţele cărora se citea depravarea.
Bascul nu-şi dădea seama dacă se prefăceau sau chiar se
simţeau bine împreună, atât de autentice le erau gesturile.
E posibil ca străinii să fi cerut să vadă un bărbat şi o femeie,
iar asta să fi fost soluţia de compromis cu care venise Maman.
Bijou îşi legase de mijloc un penis de cauciuc, care avea avan­
tajul că niciodată nu se ofilea. Indiferent ce făcea, penisul
ieşea din tufişul ei de păr femeiesc de parcă ar fi fost bătut
în cuie într-o perpetuă erecţie.
Ghemuită, Bijou strecura acest mădular fals nu înăuntrul,
ci între picioarele lui Viviane, ca şi când ar fi bătut untul,
iar Viviane îşi încorda picioarele de parcă ar fi fost întărâ­
tată de un bărbat. Părea concentrată s-o facă pe Viviane să
simtă penisul doar în exterior. îl manevra ca pe un mâner
cu care se ciocăneşte la uşă, ciocănindu-i uşor în abdomen
şi în vintre, apoi scărmănându-i părul pubian şi atingându-i
vârful clitorisului. Până la urmă, Viviane a tresăltat de plă­
cere, apoi Bijou a repetat mişcarea şi Viviane a tresăltat din
nou. Atunci străina s-a aplecat în faţă de parcă era mioapă,
vrând să fure secretul unei asemenea senzualităţi. Viviane
s-a rostogolit nerăbdătoare şi i-a oferit sexul lui Bijou.
în spatele draperiei, Bascul zâmbea la performanţele lui
Viviane. Bărbatul şi femeia erau fascinaţi. Stăteau exact
lângă pat, cu pupilele dilatate. Bijou le-a spus:
— Vreţi să vedeţi cum facem dragoste atunci când ne e
lene ? întoarce-te, i-a ordonat lui Viviane.
Viviane s-a întors pe partea dreaptă. Bijou s-a lăsat peste
ea, împletindu-şi picioarele cu ale ei. Apoi, cu ambele mâini,
Bijou şi-a făcut loc, dând la o parte carnea bronzată a fese­
lor lui Viviane ca să poată strecura penisul înăuntru, şi a

180
început să împingă. Viviane nu se mişca. O lăsa să împingă,
să o înghiontească. Apoi, brusc, s-a smucit ca un cal care
dă din copite. Vrând parcă s-o pedepsească, Bijou s-a retras.
Dar Bascul a văzut penisul de cauciuc strălucind, aproape
ca unul adevărat, încă în erecţie, triumfător.
Bijou a început din nou s-o tachineze. I-a atins lui Viviane
gura cu vârful penisului, apoi urechile şi gâtul, după care
l-a lăsat să i se odihnească între sâni. Viviane şi-a strâns sânii
în jurul lui. S-a apropiat ca să ţină ritmul cu Bijou, să se
frece de ea, dar tocmai acum când devenise un pic mai săl­
batică, Bijou bătea în retragere. Bărbatul, aplecat deasupra
lor, dădea semne de mare agitaţie. Ar fi vrut să sară pe ele.
Cea care-1 însoţea nu voia să-l lase, cu toate că şi ei îi luase
foc faţa.
Dintr-odată, Bascul a deschis uşa. A făcut o plecăciune
şi le-a sp u s:
— Aţi vrut un bărbat şi iacătă-mă!
Şi-a aruncat hainele de pe el. Viviane l-a privit recunos­
cătoare. Bascul şi-a dat seama că era înfierbântată. Două băr-
băţii o vor satisface mai mult decât una incertă, care doar
întărâtă. S-a aruncat între femei. în orice parte s-ar fi uitat,
cei doi străini găseau ceva care să-i stârnească. O mână
depărta fesele cuiva, strecurând un deget indiscret înăun­
tru. O gură se închidea peste un penis săltăreţ, în atac. O
altă gură acoperea un sfârc. Feţele erau sufocate de sâni sau
îngropate sub păr pubian. Picioarele se încrucişau peste vreo
mână scormonitoare. Un penis strălucind apărea şi se înfi­
gea la loc în carne. Pielea de culoarea fildeşului şi pielea ca
de ţigancă se întâlneau pe corpul musculos al bărbatului.
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Bijou zăcea întinsă sub
Basc. Pe Viviane o abandonaseră deocamdată. Bascul se chir­
cise peste această femeie, care se deschidea sub el ca o floare
de seră, umedă şi înmiresmată, cu privirea plină de erotism
şi buzele umede, o femeie în floarea vârstei, coaptă şi volup-
tuoasă; cu toate astea, penisul de cauciuc stătea erect între

181
ei, iar pe Basc îl cuprinsese un sentiment ciudat. Aproape
furios, i-a ordonat:
— Dă-ţi-1 jos!
Ea şi-a dus mâinile la spate, şi-a desfăcut cureaua şi a des­
prins penisul de cauciuc. Apoi el s-a aruncat peste ea, iar
Bijou, încă ţinând penisul în mână, l-a ridicat ameninţător
deasupra feselor bărbatului care era îngropat în ea. Când
s-a săltat ca să se poată arunca din nou în ea, femeia i-a
înfipt penisul de cauciuc în fund. A sărit ca un animal săl­
batic şi a atacat-o cu şi mai mare furie. De fiecare dată când
îşi lua avânt, se trezea atacat pe la spate. Simţea sânii femeii
zdrobiţi sub el, umflaţi sub pieptul lui, abdomenul ei cu
piele ca de fildeş întărindu-se sub al lui, şoldurile ei lipite
de şoldurile lui, vaginul ei umed înghiţindu-1; şi de fiecare
dată când ea îi înfigea penisul, el simţea nu numai propriul
clocot, dar şi pe al ei. Avea impresia că acea senzaţie comu­
nicantă îl va înnebuni. Viviane stătea întinsă şi-i urmărea
gemând. Cei doi străini, încă îmbrăcaţi, se aruncaseră în pat
şi se frecau frenetic de ea, prea ameţiţi de senzaţiile sălba­
tice pentru a mai căuta un orificiu.
Bascul aluneca în faţă şi-n spate. Patul se zgâlţâia de cum
se rostogoleau, înşfăcând şi strângând, o învălmăşeală de
curbe pline şi maşinăria corpului voluptuos al lui Bijou care
producea miere. Simţeau că-i trec fiori de la rădăcina păru­
lui până în vârfurile degetelor de la picioare. Degetele picioa­
relor se căutau şi se împleteau. Limbile ţâşneau ca nişte
pistiluri. Ţipetele lui Bijou se înălţau în spirale nesfârşite,
ah, ah, ah, amplificându-se, crescând, devenind din ce în ce
mai sălbatice. Bascul răspundea la fiecare icnet împingând
mai adânc. Uitaseră complet de trupurile încolăcite de lângă
ei; trebuia s-o posede până la ultima suflare - Bijou, târfa
care-i înşfăcase trupul cu mii de tentacule, întinsă la înce­
put sub el şi apoi peste el, părea prezentă în el, pretutin­
deni, cu degetele mângâindu-1 peste tot şi sânii în gura lui.
A scos un ţipăt de parcă ar fi omorât-o. S-a întins pe spate.
Bascul s-a ridicat, ameţit şi încă arzând. Lancea îi era încă

182
înroşită, dreaptă şi inflamată. Hainele răvăşite ale străinei
i-au făcut poftă. Nu-i vedea faţa, ascunsă sub poalele rochiei
ridicate. Bărbatul era întins peste Viviane şi o muncea.
Femeia era întinsă peste amândoi, cu picioarele zbătându-se
în gol. Bascul a tras-o în jos de picioare, cu gând s-o posede.
Dar ea a ţipat şi s-a smuls:
— Eu nu vreau decât să mă u it!
Şi-a aranjat hainele. Bărbatul a abandonat-o pe Viviane.
Răvăşiţi cum erau, au făcut o plecăciune ceremonioasă şi
duşi au fost.
Bijou stătea în capul oaselor şi râdea, ochii ei alungiţi şi
înguşti aruncând priviri piezişe. Bascul i-a spus:
— Le-am oferit un spectacol pe cinste. Acum te îmbraci
şi vii cu mine. Vreau să te iau la mine acasă. Am de gând
să te pictez. Am să-i plătesc lui Maman cât îmi cere.
Aşa că a luat-o cu el.

Dacă Bijou îşi imaginase cumva că Bascul o adusese acasă

ca s-o aibă numai pentru el, iluziile ei aveau să fie curând
spulberate. Bascul o folosea ca model toată ziua, dar seara
invita de fiecare dată prieteni artişti la cină, aşa că Bijou tre­
buia să facă pe bucătăreasa. După cină, putea să se întindă
pe pat, în atelier, cât timp el stătea de vorbă cu prietenii lui.
O ţinea lângă el şi o mângâia. Prietenii lui nu se puteau abţine
să-i privească. Mâna lui se mişca mecanic peste sânii ei copţi.
Bijou nu se clintea. Lua o poză languroasă. Bascul îi pipăia
materialul rochiei ca şi când i-ar fi mângâiat pielea. Rochi­
ile ei erau mereu lipite de trup. Mâinile lui cântăreau, mân-
gâiau şi dezmierdau, mişcându-se în cercuri pe abdomenul
ei şi gâdilând-o, ca s-o facă să se zbată. îi deschidea nastu­
rii rochiei, îi scotea un sân şi le spunea prietenilor lui:
— Aţi mai văzut vreodată un asemenea sân ? Ia uitaţi-vă!
Ei se uitau. Unul fuma, altul o schiţa pe Bijou, celălalt
vorbea, dar se uitau. Pe fondul rochiei negre, sânii ei cu con­
tururi perfecte aveau o culoare de marmură veche, de fil­
deş. Bascul îi ciupea sfârcurile, care se înroşeau.

183
 Apoi îi închidea la loc rochia. îşi plimba mâinile pe picioa­
rele ei, până când simţea dantela jartierei.
— N u te strânge ? Ia să vedem ! Ţi-o fi lăsat urme ?
îi ridica fusta şi-i scotea cu grijă jartiera. Bijou îi întin­
dea piciorul ridicat, aşa că bărbaţii puteau să-i vadă liniile
fine ale coapselor. Apoi se acoperea la loc, dar Bascul con­
tinua s-o mângâie. Lui Bijou i se împăienjeneau ochii de
parcă ar fi fost beată. Dar pentru că acum era ca şi soţia lui
şi fiind şi prietenii lor de faţă, de fiecare dată când o dez­
golea, se zbătea să se acopere şi să-şi ascundă secretele în
faldurile rochiei negre.
îşi întindea picioarele. îşi arunca pantofii. Lumina plină
de erotism care-i juca în priviri şi pe care genele ei negre n-o
puteau ascunde complet străbătea trupurile bărbaţilor ca un
curent electric.
în astfel de nopţi, ştia că Bascul nu căuta să-i ofere plă­
cere, ci s-o chinuiască. N u era satisfăcut până când nu vedea
că prietenii lui se schimbă la faţă, până când nu le vedea chi­
purile descompuse. îi desfăcea fermoarul rochiei şi-şi stre­
cura mâna înăuntru.
— Azi nu porţi chiloţi, Bijou.
îi vedeau mâna pe sub rochie, mângâindu-i abdomenul
şi coborând pe picioare. Apoi se oprea. Vedeau cum îşi
scoate mâna de sub rochia ei neagră şi cum îi trage la loc
ferpioarul.
O dată i-a cerut unui pictor pipa aprinsă. Bărbatul i-a
întins-o. A strecurat pipa sub fusta lui Bijou şi i-a lipit-o
de sex.
— E caldă, i-a spus. Caldă şi netedă.
Bijou s-a retras, pentru că nu voia ca ei să ştie că toate
mângâierile Bascului o făcuseră să se umezească. Dar pipa
a ieşit la lumină dezvăluindu-i secretul, ca înmuiată în nec­
tar. Bascul i-a dat-o înapoi posesorului, care s-a ales cu un
strop din mireasma lui Bijou. Ea se întreba cu teamă ce-ar
putea să-i mai treacă Bascului prin minte. Şi-a strâns picioa­
rele. Bascul fuma. Cei trei prieteni stăteau în pat, de jur-îm-

184
prejur, vorbind fără nici o logică, de parcă gesturile la care
erau martori n-aveau nici o legătură cu discuţia lor.
Unul dintre ei povestea despre o pictoriţă care umplea
galeriile cu flori gigantice în culorile curcubeului.
— N u sunt flori, a spus cel care fuma pipă. Sunt vulve.
Oricine poate să-şi dea seama. E obsedată! Pictează vulve
de mărimea unei femei. Iniţial, ai impresia că sunt petale,
miezul unei flori, după care vezi cele două buze rugoase,
linia mediană fină, marginea vălurită a buzelor, atunci când
sunt căscate. Ce fel de femeie o fi, dacă expune de fiecare
dată vulve gigantice, care se succed sugestiv, dispărând
într-un tunel al repetiţiilor, trecând de la una mare la una
mai mică, umbra ei, şi dându-ţi senzaţia că realmente o
pătrunzi? Te face să te simţi ca şi cum chiar ai sta în faţa
acestor plante marine care nu se deschid decât pentru a sorbi
orice gură de hrană, cu aceleaşi margini unduitoare...
în acel moment Bascul a avut o idee. A pus-o pe Bijou
să-i aducă aparatul de ras şi pămătuful. Bijou s-a supus. Era
bucuroasă că avea ocazia să se mişte şi să se smulgă din
letargia erotică pe care mâinile lui o ţesuseră în jurul ei. Min­
tea lui stătea acum la cu totul altceva. A luat pămătuful şi
săpunul din mâinile ei şi a început să facă spumă. A pus o
lamă nouă. Apoi i-a sp u s:
— întinde-te pe p a t!
— Ce vrei să faci ? l-a întrebat. N-am păr pe picioare.
— Ştiu că n-ai. Arată-le!
Şi le-a întins. Erau într-adevăr atât de fine de parcă ar
fi fost şlefuite. Străluceau ca un lemn preţios, în nuanţe pale,
bine lustruit, pe care nu se vedea nici un fir de păr, nici o
venă, nici o asperitate, nici o cicatrice, nici un defect. Cei
trei bărbaţi s-au aplecat deasupra ei. Ea dădea din picioare,
aşa că Bascul i le-a prins între ale lui. Apoi i-a ridicat fusta,
timp în care ea se zbătea să şi-o tragă la loc.
— Ce vrei să faci ? l-a întrebat din nou.
I-a ridicat fusta până sus şi a scos la iveală un smoc de
păr atât de des şi de cârlionţat încât bărbaţii au scos un

185
fluierat. îşi ţinea picioarele lipite şi-şi împingea tălpile
între picioarele Bascului, unde acesta a simţit dintr-odată
că-1 gâdilă ceva, de parcă i-ar fi mişunat sute de furnici de-a
lungul penisului.
I-a pus pe cei trei s-o ţină. La început, Bijou s-a zbătut,
dar apoi şi-a dat seama că era mai puţin periculos să stea
nemişcată, pentru că el îi rădea cu grijă părul pubian, por­
nind dinspre margini, unde era rar şi strălucea pe abdome­
nul ei ca de catifea. Abdomenul cobora într-o vale dulce.
Bascul o dădea cu spumă, apoi rădea atent, îndepărtând
părul şi săpunul cu un prosop. Pentru că-şi ţinea picioa­
rele strânse, bărbaţii nu vedeau nimic în afară de păr, dar
când Bascul a ajuns în centrul triunghiului, a dezvelit o
moviliţă, o mică protuberanţă. Senzaţia unei lame în acel
loc a neliniştit-o pe Bijou. Era pe jumătate furioasă, pe jumă­
tate aţâţată, hotărâtă să nu-şi arate sexul, numai că bărbie­
ritul a scos la iveală locul în care catifeaua ei cobora într-o
linie fină, cu marginile răsfrânte în interior. I-a descoperit
bobocul preţios, pliurile fine de carne care adăposteau cli­
torisul, colţurile buzelor, de o culoare mai aprinsă. Ar fi vrut
să se smulgă de-acolo, dar îi era frică să n-o rănească lama.
Cei trei bărbaţi o ţineau şi se aplecau peste ea să se uite. Cre­
deau că Bascul se va opri acolo. Dar el i-a ordonat să-şi
depărteze picioarele. L-a împins din nou cu tălpile, dar asta
n-a făcut decât să-l excite şi mai tare. I-a spus:
— Desfă-ţi picioarele! Mai e nişte păr acolo jos.
N -a avut încotro şi le-a depărtat, iar el a început să radă
cu grijă perii, din nou rari, uşor cârlionţaţi, crescuţi de-o
parte şi de alta a vulvei.
Acum totul era la vedere: gura lunguiaţă, dispusă pe ver­
ticală care nu se deschidea ca gura feţei, ci doar dacă ea se
hotăra să împingă cu picioarele. D ar Bijou nu voia să
împingă, iar ei nu vedeau nimic în afară de cele două buze
strânse, care blocau accesul.
Bascul le-a spus:
— Acum arată ca în tablourile femeii, nu ?

186
 Numai că în acele tablouri vulva era deschisă, cu buzele
depărtate, arătându-şi stratul mai palid dinăuntru, care
semăna cu cealaltă faţă a buzelor, ascunsă în interiorul
gurii. Numai că Bijou nu voia să le arate acest interior. Cum
a terminat s-o radă, şi-a strâns din nou picioarele.
Bascul i-a spus:
— Te fac eu să te deschizi!
Curăţase pămătuful de săpun. Acum i-1 trecea peste
buzele vulvei, periindu-i-le în sus şi în jos, cu multă blân­
deţe. La început, Bijou s-a încordat şi mai tare. Bărbaţii se
aplecaseră să vadă mai bine. Bascul, ţinându-i picioarele
peste propriul penis în erecţie, îi peria cu atenţie vulva şi
vârful clitorisului. Apoi bărbaţii au observat că Bijou nu mai
putea să-şi contracte fesele şi sexul şi că, pe măsură ce
pămătuful se mişca, fesele şi buzele vulvei i se depărtau, la
început imperceptibil. Goliciunea îi accentua fiecare mic tre­
mur. Acum buzele i se deschideau şi expuneau o aură, apoi
o a doua aură, de o nuanţă mai deschisă, apoi a treia, iar
acum Bijou împingea, împingea ca şi cum ar fi vrut să se
deschidă. Abdomenul i se mişca în sincron, ridicându-se şi
coborând. Bascul i-a încălecat cu şi mai multă forţă picioa­
rele încordate.
— încetează, îl implora Bijou, încetează!
Bărbaţii au văzut-o mustind de umezeală. Atunci Bascul
s-a oprit, nevrând să-i ofere plăcere şi rezervându-şi drep­
tul de a o face el singur, mai târziu.
Bijou şi-ar fi dorit să facă o diferenţă între viaţa ei de
bordel şi viaţa ei ca model şi tovarăşă a unui artist. Pe Basc
îl interesa o singură diferenţă, că acum stăpânul era el. însă
îi plăcea să o expună şi să-şi desfete vizitatorii. O priveau
în timp ce făcea baie. Le plăcea să vadă cum îi curgea apa
pe sâni, cum abdomenul ei putea să stârnească mici unde,
cum se ridica să se săpunească între picioare. Le plăcea să-i
usuce corpul ud. Dar dacă unul dintre ei încerca să o întâl­
nească în intimitate şi s-o posede, Bascul se transforma
într-un demon, într-un bărbat de care era bine să te păzeşti.

187
 Drept răzbunare pentru toate aceste jocuri, Bijou sim­
ţea că are dreptul să meargă unde voia. Bascul o ţinea într-o
permanentă tensiune erotică, dar nu se sinchisea de fiecare
dată s-o satisfacă. Atunci a început şirul infidelităţilor ei,
dar era atât de discretă încât n-a putut s-o prindă nici­
odată. Bijou îşi alegea amanţii la Grande Chaumiere, unde
poza pentru un curs de desen. în zilele de iarnă, nu se dez­
brăca repede şi pe furiş ca celelalte, ci în văzul tuturor,
lângă soba de pe piedestalul unde pozau modelele. Bijou
făcea din asta o adevărată artă.
Mai întâi îşi lăsa părul sălbatic pe spate şi-l scutura ca
pe o coamă. Apoi îşi desfăcea nasturii hainei. Mâinile ei se
mişcau încet, mângâietor. N u se purta rece cu propriul corp,
ci ca o femeie ale cărei gesturi exaltă trupul, pe care-1 dez-
miardă, recunoscătoare pentru perfecţiunea lui. Veşnica ei
rochie neagră i se lipea de corp ca o a doua piele şi era
plină de deschizături misterioase. Cu un gest îşi îndrepta
umerii şi lăsa rochia să-i dezvăluie sânii, dar nu mai mult.
Când ajungea aici, scotea o oglinjoară şi-şi cerceta genele.
Apoi deschidea fermoarul care lăsa să i se vadă coastele, con­
tururile sânilor şi începutul curbei în care i se arcuia talia.
Toţi studenţii îi urmăreau mişcările din spatele şevaletelor.
Chiar şi femeile rămâneau cu ochii la formele apetisante
ale lui Bijou, forme care explodau ameţitor de sub rochie.
Pielea ei fără cusur, contururile fine, carnea tare îi fascinau
pe toţi. Bijou avea un fel de a se scutura, de parcă şi-ar fi
relaxat muşchii, cum face pisica înainte să sară. Din cauză
că-şi scutura tot corpul în acest fel, sânii păreau violentaţi.
Apoi îşi apuca uşor rochia de tiv şi o ridica încet peste cap.
Când ajungea în dreptul umerilor, de fiecare dată rămânea
nemişcată pentru câteva secunde. I se încurca părul. N -o
ajuta nimeni. Erau toţi încremeniţi. Cum stătea cu picioa­
rele depărtate ca să-şi păstreze echilibrul, îşi expunea cor­
pul fără nici un fir de păr şi de-acum complet gol, uimindu-i
prin senzualitatea fiecărei curbe, prin rotunjime şi femini­
tate. Jartierele negre şi late erau ridicate foarte sus. Purta

188
ciorapi negri şi, dacă era o zi ploioasă, cizme de piele lungi,
bărbăteşti. în timp ce se chinuia cu cizmele, era la mâna ori­
cui s-ar fi apropiat. Studenţii erau ispitiţi în chip fatal. Se
putea întâmpla ca vreunul să se facă doar că vrea s-o ajute,
dar când se apropia de ea, îl lua la şuturi, mirosindu-i ade­
văratele intenţii. Continua să se lupte cu rochia în care se
încurcase, smucindu-se ca scuturată de spasmele dragostei,
în sfârşit, se elibera, după ce studenţii îşi clătiseră ochii.
îşi scotea la iveală sânii bogaţi şi părul încurcat. Uneori
i se cerea să nu-şi scoată cizmele, cizmele greoaie din care
trupul ca de fildeş se deschidea ca o floare.
în acele momente, toată clasa era măturată de un val de
dorinţă.
Odată urcată pe postament, devenea model, iar studen­
ţii îşi aduceau aminte că erau artişti. Dacă vedea unul care
să-i placă, îl fixa cu privirea. Era singura ocazie când
putea să stabilească un contact, pentru că spre sfârşitul
după-amiezii Bascul venea s-o ia. Studentul înţelegea ce
voiau să spună privirile ei: că accepta să bea un pahar cu el
în cafeneaua din apropiere. Cel iniţiat ştia că această cafe­
nea avea două etaje. Seara, cel de sus era ocupat de carto­
fori, dar după-amiaza era pustiu. Numai amanţii ştiau de
el. Studentul şi Bijou mergeau acolo, urcau scările urmă­
rind inscripţia lavabos şi se trezeau într-o cameră cufun­
dată în semiîntuneric, cu oglinzi, mese şi scaune.
Bijou i-a comandat chelnerului o băutură, după care s-a
întins pe bancheta de piele ca să se relaxeze. Tânărul student
pe care îl alesese tremura. Simţea că trupul ei emană o fier­
binţeală pe care n-o mai cunoscuse. Se năpustea asupra
gurii ei, îmbiind-o, cu pielea lui proaspătă şi dinţii frumoşi,
să-i primească sărutul cu gura deschisă şi să-i răspundă cu
limba. Se zvârcoleau pe bancheta lungă şi îngustă, iar el
încerca să pipăie cât mai mult din corpul ei, temându-se că
în orice moment ar fi putut să-i spună:
— Opreşte-te, parcă urcă cineva pe scări!

189
 Oglinzile îi arătau zvârcolindu-se, îi reflectau rochia în
dezordine şi părul. Mâinile studentului erau agile şi îndrăz­
neţe. S-a lăsat să alunece sub masă şi s-a strecurat sub fusta
ei. în acel moment, Bijou chiar i-a spus:
— Opreşte-te, parcă urcă cineva!
El i-a răspuns:
— Lasă-i! N-au cum să mă vadă.
Şi într-adevăr, n-aveau cum să-l vadă sub masă. Ea s-a
tras mai în faţă şi şi-a prins faţa în mâini, ca şi cum ar fi
căzut într-o reverie, lăsându-1 pe student să îngenuncheze
şi să-şi îngroape capul sub fusta ei.
A cuprins-o moleşeala şi s-a abandonat sărutărilor şi
mângâierilor lui. în locurile în care simţise pămătuful de ras
al Bascului, simţea acum limba tânărului. S-a aplecat în faţă,
copleşită de plăcere. Apoi au auzit paşi, iar studentul s-a
ridicat repede şi s-a aşezat lângă ea. Pentru a-şi ascunde zăpă­
ceala, a sărutat-o. Chelnerul i-a găsit îmbrăţişaţi şi a plecat
grăbit după ce le-a adus comanda. Mâinile lui Bijou dădeau
la o parte hainele tânărului. El o săruta atât de înfocat încât
Bijou a căzut într-o parte pe banchetă, iar el s-a prăbuşit
peste ea. I-a şoptit:
— Vino la mine în cameră. Nu-i departe.
— N u pot, i-a răspuns Bijou, în curând vine Bascul să
mă ia.
Atunci fiecare a luat mâna celuilalt şi a pus-o în locul
de unde puteau să primească cea mai mare plăcere. Stând
în faţa băuturilor ca si cum ar fi făcut conversaţie, se mân-
gâiau unul pe altul. în oglinzi păreau că ar fi fost gata să
geamă, clipind înfriguraţi, cu buzele tremurânde şi trăsă­
turile încordate. Puteai să le ghiceşti mişcările mâinilor după
expresia feţei. Din când în când, tânărul arăta ca şi cum ar
fi fost rănit şi abia mai putea să respire. în timp ce mâinile
lor îşi vedeau de treabă, un alt cuplu a urcat, aşa că s-au săru­
tat din nou, ca doi îndrăgostiţi romantici.
Nereuşind să ascundă starea în care se găsea, tânărul a
plecat să caute un loc în care să se liniştească. Bijou s-a

190
întors la curs, cu tot corpul în flăcări. Când a venit Bascul
s-o ia la sfârşitul cursului, era din nou calmă.

Bijou auzise de un clarvăzător şi s-a dus să-l consulte.

Era un negru uriaş din Africa. Toate femeile din cartierul
ei fuseseră la el. în faţa ei atârna o draperie chinezească din
mătase neagră, brodată cu auriu. Bărbatul a apărut de după
ea. Dacă făceai abstracţie de hainele obişnuite pe care le
purta, bărbatul chiar arăta ca un magician. A fixat-o pe
Bijou cu ochii lui strălucitori, cercetând-o lung şi ademeni­
tor, după care a dispărut în spatele perdelelor, înapoi la
femeia care venise înaintea ei. Şedinţa a durat o jumătate
de oră. Apoi bărbatul a ridicat draperia neagră şi a condus-o
politicos pe femeie până în faţa uşii.
îi venise rândul lui Bijou. A trecut de perdea şi s-a tre­
zit într-o cameră aproape cufundată în întuneric, foarte
mică, plină de draperii chinezeşti atârnate pe pereţi şi ilu­
minată doar de un glob de cristal. Această lumină strălu­
cea numai pe faţa şi pe mâinile clarvăzătorului, lăsând restul
camerei în întuneric. Ochii lui erau hipnotici.
Bijou era hotărâtă să reziste la hipnoză şi să rămână con­
ştientă. Bărbatul i-a spus să se întindă pe canapea şi să stea
foarte liniştită cât el îşi concentra toată atenţia asupra ei.
Africanul a închis ochii, aşa că la fel a făcut şi Bijou. Băr­
batul a rămas în acea stare de prostraţie timp de un minut
şi apoi i-a pus mâna pe frunte. Avea o mână caldă, uscată,
grea şi electrizantă.
Apoi i-a auzit vocea, ca prin v is:
— Eşti măritată cu un bărbat care te face să suferi.
— Da, a răspuns Bijou, gândindu-se cum o expunea Bas­
cul în faţa prietenilor săi.
— Are apucături ciudate.
— Da, a spus Bijou uluită.
A închis ochii şi a revăzut scenele cât se poate de clar.
I se părea că şi clarvăzătorul avea acces la ele.

191
 A adăugat:
— Eşti nefericită şi compensezi nefericirea fiind infidelă.
— Da, a spus din nou Bijou.
Apoi a deschis ochii şi a văzut că negrul o privea fix, aşa
că i-a închis la loc.
Şi-a lăsat mâna pe umărul ei.
— Dormi, i-a spus.
Vorbele lui, în care a sesizat o nuanţă de compătimire,
au liniştit-o. Dar nu putea să doarmă. Trupul îi era impe­
netrabil. Ştia cum se modifică respiraţia în timpul somnu­
lui, cum se ridică sânii. Aşa că se prefăcea că doarme. în tot
acest timp, îi simţea mâna pe umăr şi căldura acelei mâini
parcă-i trecea prin haine. El începuse să-i mângâie umărul.
O făcea atât de încet încât se temea să n-o ia somnul, însă
nu voia să piardă acea senzaţie plăcută care-i cobora pe şira
spinării atunci când mâna lui desena cercuri pe umărul ei.
S-a relaxat complet.
El i-a atins gâtul şi a aşteptat. Voia să fie sigur că ador­
mise. I-a atins sânii. Bijou n-a tresărit.
I-a mângâiat abdomenul cu grijă şi pricepere şi i-a lipit
rochia de corp, ca să-i evidenţieze forma picioarelor şi spa­
ţiul dintre ele. După ce a ajuns la conturul clar al acestei
văi, a continuat să-i mângâie picioarele. încă nu-i atinsese
pielea. Apoi s-a ridicat de pe scaun fără nici un zgomot, s-a
apropiat de braţul canapelei şi s-a lăsat în genunchi. Bijou
ştia că din această poziţie putea să i se uite sub fustă şi să
vadă că nu purta nimic pe dedesubt. A rămas acolo înde-
lung.
Apoi l-a simţit că-i ridică uşor tivul fustei ca să vadă mai
bine. Bijou se întinsese cu picioarele uşor depărtate. Se topea
sub ochii şi sub mângâierile lui. Ce minunat era să fie pri­
vită când părea că doarme, să simtă că bărbatul era într-a-
devăr liber! Voia să se deschidă mai mult. A simţit mătasea
ridicându-se şi răcoarea învăluindu-i picioarele. El le pri­
vea cu nesaţ.

192
 Le mângâia blând cu o mână, lent, savurând pe deplin
fiecare atingere, pipăind contururile fine, traseele lungi şi
mătăsoase care duceau sub fustă. Lui Bijou îi era foarte greu
să stea complet nemişcată. Voia să-şi depărteze picioarele
încă un pic. Ce uşor îi aluneca mâna!
Simţea cum îi urmărea conturul picioarelor, cum adăsta
asupra curbelor, cum îşi oprea mâna în dreptul genunchi­
lor, după care continua. Se oprea exact înainte să atingă
sexul. Probabil că-i urmărea expresia feţei, ca să vadă dacă
era complet hipnotizată. A început să-i pipăie sexul, să i-1
frământe cu două degete.
Când a simţit mierea scurgându-se încet, şi-a strecurat
capul sub fustă, s-a ascuns între picioarele ei şi a început
s-o sărute. Avea o limbă lungă şi vioaie, puternică. Ei i-a
trebuit multă stăpânire de sine ca să nu se împingă înspre
gura lui devoratoare.
Lampa cea mică dădea o lumină atât de slabă încât Bijou
a riscat să-l privească printre gene. îşi scosese capul de sub
fusta ei şi începuse să-şi dea jos hainele. Stătea în picioare
lângă ea, superb, înalt, ca un rege african, cu ochii strălu­
citori, dinţii dezgoliţi şi gura umedă.
Să nu se mişte, să nu se mişte, să-l lase să-i facă tot ce
voia! Ce-ar face un bărbat cu o femeie hipnotizată de care
nu-i e frică şi pe care nu trebuie s-o satisfacă ?
S-a înălţat gol peste ea, apoi a cuprins-o cu braţele şi a
întors-o cu grijă. Acum Bijou zăcea oferindu-şi fesele
impresionante. I-a ridicat rochia şi a despărţit cele două
sfere. S-a oprit, ca să-şi înfrupte privirile. Desfăcea carnea
cu degetele lui calde şi ferme. S-a aplecat peste ele şi a
început să lingă despicătura. Apoi şi-a petrecut mâinile în
jurul trupului ei şi a ridicat-o spre el, ca s-o penetreze pe la
spate. Mai întâi, a dat doar de gaura rozalie a fundului, prea
mică şi prea strâmtă ca s-o poată pătrunde, apoi a găsit des­
chiderea mai mare. A intrat şi a ieşit de câteva ori, după care
s-a oprit.

193
 D in nou a întors-o, ca să-i vadă faţa în timp ce o
poseda. Mâinile lui îi căutau sânii prin rochie şi-i zdrobeau
sub mângâieri violente. Sexul lui era mare şi-o umplea până
la refuz. L-a introdus cu o asemenea violenţă încât Bijou a
crezut că va avea un orgasm care o va da de gol. Voia să
simtă plăcerea fără ca el să-şi dea seama. O stârnise atât de
tare cu ritmul lui, încât la un moment dat, când s-a retras
ca s-o mângâie, a simţit orgasmul.
Nu-şi dorea decât să-l mai simtă o dată. Acum el încerca
să-şi împingă sexul în gura ei întredeschisă. S-a abţinut să-i
răspundă şi doar a deschis gura ceva mai mult. Făcea un efort
uriaş să nu-1 atingă şi să nu se mişte. însă voia să simtă din
nou acea plăcere stranie a orgasmului furat, la fel cum şi el
simţea plăcerea mângâierilor furate.
Pasivitatea ei îl înnebunea. îi atinsese corpul peste tot,
o penetrase în toate felurile. Acum o încălecase şi-şi împin­
gea sexul între sânii ei, strângându-i în mâini şi mişcându-se.
Ea simţea cum i se freca părul pubian aspru de trupul ei.
Atunci Bijou şi-a pierdut controlul. A deschis gura şi
ochii în acelaşi timp. Bărbatul a gemut de plăcere, şi-a apă­
sat gura peste gura ei şi a început să se frece de ea cu tot
corpul. Limba lui Bijou se zbătea în gura lui, în timp ce el
îi muşca buzele.
S-a oprit brusc şi i-a sp u s:
— Vrei să faci ceva pentru mine ?
Ea a aprobat din cap.
— Eu mă întind pe jos şi tu vino şi ghemuieşte-te peste
mine şi lasă-mă să mă uit sub fusta ta.
S-a întins pe jos. Ea s-a aşezat pe vine şi şi-a lăsat rochia
să cadă şi să acopere faţa bărbatului. El îi ţinea fesele în mâini
ca pe două fructe şi-şi trecea neîncetat limba printre ele.
Acum îi mângâia şi clitorisul şi o făcea pe Bijou să se mişte
înainte şi-napoi. Simţea cu limba fiecare spasm, fiecare con­
tracţie. Ghemuită peste el, Bijou vedea că penisul lui vibra
la fiecare geamăt de plăcere.

194
 A bătut cineva la uşă. Bijou s-a ridicat rapid, surprinsă,
cu buzele încă umede de la atâtea sărutări şi părul desfăcut.
Clarvăzătorul a spus liniştit:
— încă n-am terminat.
După care s-a întors şi i-a zâmbit.
Şi ea i-a zâmbit. El s-a îmbrăcat repede. în curând, din
exterior, totul părea în ordine. Au stabilit să se întâlnească
din nou. Bijou voia să le aducă şi pe prietenele ei, Leila şi
Elena. I-ar fi plăcut ? A implorat-o să le aducă. I-a spu s:
—-Majoritatea femeilor care vin aici nu mă tentează. N u
sunt frumoase. Dar tu vino când vrei. Am să dansez pen­
tru tine.
A dansat pentru cele trei femei într-o seară, după ce ple­
caseră toţi clienţii. S-a dezbrăcat, arătându-şi corpul
brun-auriu. îşi legase de mijloc un penis fals, care avea
aceeaşi formă ca penisul lui.
Le-a sp u s:
— Iată un dans din ţara mea. îl dansăm pentru femei, în
zilele de sărbătoare.
în camera cu lumină scăzută, care-i juca pe corp ca o fla­
cără slabă, a început să mişte din abdomen, unduindu-şi
sexul într-un fel cât se poate de sugestiv. îşi smucea cor­
pul ca atunci când intra într-o femeie şi simula spasmele băr­
batului străbătut de orgasm. Un, doi, trei. Convulsia finală
a fost sălbatică, la fel ca a bărbatului care-şi dă sufletul în
timpul actului sexual.
Cele trei femei îl urmăreau. La început, penisul fals era
actorul principal, dar în toiul dansului, penisul adevărat a
început să-l concureze în lungime şi greutate. Acum amân­
două se mişcau în sincron. A închis ochii de parcă n-avea
nici o nevoie de femei. Efectul dansului asupra lui Bijou a
fost foarte puternic. Şi-a scos rochia. A început să danseze
provocator în jurul lui. însă el, de fiecare dată când se lovea
de ea, abia îi atingea corpul cu vârful penisului, când şi când,
continuând să se rotească şi să-şi scuture corpul ca un săl­
batic în jurul unui trup invizibil.

195
 Stârnită de spectacol, Elena şi-a scos rochia şi a îngenun­
cheat lângă ei, ca să fie pe orbita dansului lor sexual. Din-
tr-odată, a simţit dorinţa de a fi posedată până la sânge de
acel penis mare, puternic şi ferm din faţa ei, care executa
parcă un danse du ventre1 în variantă masculină, cu miş­
cări înnebunitoare.
Leila, care nu simţea nici o dorinţă faţă de bărbaţi, se
molipsise de dispoziţia celor două femei şi încerca s-o
îmbrăţişeze pe Bijou, dar Bijou a dat-o la o parte, fasci­
nată de cele două penisuri.
Leila a încercat s-o sărute şi pe Elena. Apoi şi-a frecat
sfârcurile de cele două femei, încercând să le ademenească.
S-a lipit de Bijou, profitând de faptul că era excitată, dar
Bijou era ca hipnotizată de organele masculine care se miş­
cau în faţa ei. Avea gura deschisă şi, la rândul ei, visa să fie
posedată de un monstru cu două penisuri care i-ar fi putut
satisface cele două centre sensibile în acelaşi timp.
Când africanul s-a prăbuşit, vlăguit de dans, Elena şi
Bijou au sărit pe el în acelaşi timp. Bijou şi-a băgat un penis
în vagin şi altul în rect, apoi a început să se mişte sălbatic
şi din ce în ce mai repede peste abdomenul lui, până când
s-a simţit satisfăcută şi a scos un ţipăt prelung de plăcere.
Elena a împins-o la o parte şi a luat aceeaşi poziţie. Dar
văzând că africanul obosise, a încetat să se mai mişte,
aşteptând ca el să prindă din nou puteri.
Penisul lui rămăsese erect înăuntrul ei, iar Elena a început
să se încordeze, foarte uşor, ca nu cumva să juiseze prea
repede şi să epuizeze plăcerea. în câteva momente, el i-a
înşfăcat fesele şi a ridicat-o, vrând s-o facă să-i simtă pul­
sul rapid al sângelui. A aplecat-o şi a frământat-o, a tras-o
şi a împins-o pentru a o face să intre în ritm, până când a
scos un ţipăt, moment în care ea s-a rotit în jurul penisu­
lui umflat până când el a ejaculat.

1 Dans din buric, în franceză, în original.

196
 Apoi a pus-o pe Leila să se ghemuiască peste faţa lui, la
fel cum făcuse înainte cu Bijou, şi şi-a ascuns faţa între picioa­
rele ei.
Deşi Leila nu se simţea atrasă de bărbaţi, când a mân­
gâiat-o limba africanului, a avut parte de senzaţii pe care
nu le mai încercase. A vrut să fie posedată pe la spate. Şi-a
schimbat poziţia şi i-a cerut să-i introducă penisul fals. S-a
aşezat în patru labe, iar el a făcut exact ce i s-a cerut.
Elena şi Bijou priveau uluite cum îşi expunea fesele, evi­
dent excitată, şi cum o zgâria şi o muşca africanul, în timp
ce agita penisul fals înăuntrul ei. în ea se amestecau dure­
rea şi plăcerea, pentru că penisul era foarte mare, dar a rămas
în patru labe, cu africanul lipit de ea, şi s-a frecat de el cu
mişcări convulsive până când a atins extazul.
Bijou venea des să-l vadă pe african. într-o zi stăteau
amândoi întinşi pe canapeaua lui, iar el şi-a cufundat faţa
la subsuoara ei; i-a inhalat mirosul şi mai apoi, în loc s-o
sărute, a început s-o adulmece ca un animal - mai întâi la
subsuoară, apoi la rădăcina părului, apoi între picioare. Ea
se excita tot mai tare, dar el nu voia s-o posede.
I-a sp u s:
—- Ştii, Bijou, te-aş iubi şi mai mult dacă n-ai face baie
atât de des. Iubesc mirosul corpului tău, dar abia se simte.
Dispare de la atâta spălat. De-asta mă simt foarte rar atras
de femeile albe. îmi place mirosul puternic de femelă. Te
rog să te speli mai rar.
Ca să-i facă pe plac, Bijou a început să se spele mai rar;
lui îi plăcea în mod deosebit mirosul dintre picioarele ei
atunci când nu se spăla, minunatul iz de scoică şi de spermă.
A poi i-a cerut să-şi păstreze lenjeria intimă. S-o poarte
câteva zile şi apoi să i-o aducă lui.
Mai întâi i-a adus o cămaşă de noapte pe care o purtase
des, una neagră şi fină, cu margini de dantelă. Cu Bijou lun­
gită lângă el, africanul şi-a acoperit faţa cu cămaşa de noapte
şi i-a sorbit mirosul; s-a întins pe spate tăcut, într-o stare
de extaz. Bijou a băgat de seamă că dorinţa dădea să-i sfâşie

197
pantalonii. S-a întins cu grijă peste el şi a început să-i des­
facă un nasture, apoi al doilea, apoi al treilea. I-a desfăcut
pantalonii şi i-a căutat sexul, împins pe crac şi chinuit de
lenjeria prea strâmtă. Din nou a trebuit să desfacă nasturi.
Până la urmă a văzut carnea penisului, atât de maronie
şi de fină. Şi-a strecurat mâna uşor, de parcă avea de gând
să i-1 fure. Africanul, cu faţa acoperită de cămaşa de noapte,
nu s-a uitat la ea. Ea a scos penisul afară, i-a îndreptat pozi­
ţia contorsionată şi l-a eliberat. A ţâşnit în sus, drept şi tare.
Dar abia apucase să-l mângâie cu buzele când africanul şi
l-a retras. I-a luat cămaşa de noapte, boţită şi cocoloşită, a
întins-o pe pat, s-a aruncat peste ea cât era de lung, şi-a îngro­
pat sexul în ea şi a început să se mişte în sus şi în jos, de
parcă ar fi fost lipit de Bijou.
Ea îl privea fascinată cum se repezea asupra cămăşii de
noapte, dar pe ea o ignora. Emoţia lui a excitat-o. S-a arun­
cat peste el. El a continuat să împingă, fără s-o bage în
seamă, cu ea în spinare.
L-a văzut că-şi iuţeşte mişcările. După care s-a oprit. S-a
întors şi a început s-o dezbrace foarte încet. Bijou a crezut
că îşi pierduse interesul pentru cămaşa de noapte şi că va
face dragoste cu ea. Şi-a scos ciorapii, lăsându-şi jartierele
să atârne pe pielea goală. D upă care el i-a scos rochia,
caldă încă, de la contactul cu pielea. Bijou purta chiloţi
negri, ca să-i facă pe plac. El i i-a dat jos încet şi s-a oprit
la jumătatea drumului ca să admire carnea ivorie care înce­
pea să se ofere privirilor, începutul văii cu gropiţe. A săru­
tat-o acolo, plimbându-şi limba de-a lungul şănţuleţului
delicios, în timp ce-i dădea jos chiloţii. N-a lăsat nici o păr­
ticică nesărutată cât timp îi cobora chiloţii de-a lungul coap­
selor, iar ea simţea mătasea mângâind-o ca şi cum ar fi fost
o altă mână.
Când şi-a ridicat piciorul ca să-şi scoată chiloţii, el a avut
ocazia să-i pătrundă sexul cu privirea. A sărutat-o acolo,
apoi ea şi-a ridicat şi celălalt picior şi le-a pus pe amândouă
pe umerii lui.

198
 I-a luat chiloţii în mână şi a continuat să o sărute, lăsând-o
udă şi făcând-o să geamă. Apoi s-a întors şi şi-a îngropat faţa
în chiloţii ei şi în cămaşa de noapte, şi-a înfăşurat ciorapii
în jurul penisului şi şi-a întins rochia peste burtă. Se părea
că hainele aveau acelaşi efect asupra lui ca o mână. Fre­
măta de exaltare.
Bijou a încercat din nou să-i atingă penisul cu gura şi
cu mâinile, dar el a respins-o. Stătea întinsă lângă el, goală
şi flămândă, privindu-1 cum îşi savura plăcerea. Era chinui­
tor şi crud. A încercat să-i sărute restul corpului, dar el n-a
reacţionat în nici un fel.
Africanul a continuat să-i mângâie, să-i adulmece şi să-i
sărute hainele până când corpul a început să-i tremure. Zăcea
culcat pe spate, cu penisul tremurând, fără nimic care să-l
înconjoare şi să-l ţină. Tremura de plăcere din cap până-n
picioare, muşcând din chiloţi, mestecându-i, cu penisul erect
aproape de gura lui Bijou în tot acest timp, însă fără ca ea
să-l poată ajunge. în sfârşit, penisul i-a tremurat violent şi,
în momentul în care în vârf i-a apărut spuma albă, Bijou
s-a aruncat asupra lui să prindă ultimele zvâcniri.
într-o după-amiază când ea şi africanul erau împreună,
Bijou, căreia i se părea imposibil să-i trezească dorinţa pen­
tru corpul ei, i-a spus exasperată:
— Uite, din cauză că mă săruţi şi mă muşti încontinuu,
m-am ales cu o vulvă uriaşă; tragi de buze de parcă ar fi
sfârcuri! Mi s-au lungit.
El i-a luat buzele între degetul mare şi arătător şi le-a
examinat. Le-a căscat, deschizându-le ca pe nişte petale de
flori, şi i-a sp u s:
— Poţi să le dai găuri şi să atârni cercei în ele, cum facem
în Africa. Vreau să-ţi fac şi ţie la fel.
A continuat să se joace cu vulva. S-a întărit sub atinge­
rile lui şi a văzut că la margine i-a apărut o umezeală albă,
ca spuma delicată a unui val mic. îl aţâţase. A atins-o cu vâr­
ful penisului. Dar n-a intrat. Era obsedat să-i găurească

199
buzele ca pe lobii urechii şi să-i atârne de ele câte un cer­
celuş de aur, cum văzuse la femeile din ţara lui.
Bijou n-a crezut că vorbea serios. Se bucura de atenţia
cu care o cerceta. Dar el s-a ridicat şi s-a dus să aducă un
ac. Bijou s-a luptat cu el şi a fugit.
Acum nu mai avea amant. Bascul continua s-o întărâte
şi să-i sporească astfel dorinţa de răzbunare. Era fericită
numai când îl înşela.
Bătea străzile şi frecventa cafenelele cuprinsă de o sen­
zaţie de foame şi curiozitate; voia ceva nou, ceva ce nu mai
experimentase niciodată. Stătea în cafenele şi refuza invi­
taţii.
într-o seară a coborât scările către chei, spre râu. Acea
parte a oraşului era luminată foarte slab, doar de câteva
felinare. Zgomotul traficului abia ajungea până acolo.
Pe vasele ancorate, luminile erau stinse, iar ocupanţii lor
dormeau la acea oră. S-a apropiat de un perete de piatră
foarte jos şi s-a oprit să privească râul. S-a aplecat uşor, fas­
cinată de luminile care se reflectau în apă. Atunci a auzit o
voce nemaipomenită, şoptindu-i la ureche, o voce care a vră-
jit-o imediat.
Spunea:
— Te implor să nu te mişti. Nu-ţi fac nici un rău. Dar
rămâi unde eşti.
Vocea era atât de profundă, de nuanţată şi de caldă
încât i s-a supus şi doar a întors capul. A dat cu ochii de
un bărbat înalt, bine făcut şi bine îmbrăcat, care stătea în
spatele ei. Zâmbea în lumina slabă, cu o expresie priete­
noasă, dezarmantă şi galantă.
Apoi s-a aplecat şi el peste parapet şi i-a sp u s:
— Să te găsesc aici, în felul ăsta, a fost una dintre obse­
siile vieţii mele. Habar n-ai ce frumoasă eşti, cu sânii lipiţi
de parapet şi rochia atât de scurtă la spate! Ce picioare fru­
moase a i!
— Probabil că ai o grămadă de prietene, i-a răspuns
Bijou, zâmbind.

200
 — N ici una pe care s-o doresc cum te doresc pe tine.
Numai că, te rog, nu te mişca.
Bijou era intrigată. Vocea străinului o fascina şi o ţinea,
ca în transă, lângă el. I-a simţit mâna mângâind-o uşor pe
picior şi pe sub fustă.
în timp ce-o mângâia, i-a spu s:
— într-o zi, am văzut doi câini jucându-se. Căţeaua era
ocupată să mănânce un os pe care-1 găsise, iar câinele a pro­
fitat de situaţie şi s-a apropiat de ea pe la spate. Aveam pai­
sprezece ani. în timp ce mă uitam la ei m-am simţit excitat
în felul cel mai sălbatic. A fost prima scenă de sex la care
am fost martor şi prima dată când eu însumi m-am simţit
excitat. De atunci, numai femeile care stau aplecate ca tine
pot să-mi stârnească dorinţa.
Mâna lui a continuat s-o mângâie. S-a lipit uşor de ea
şi, văzând că nu se opune, a început să se mişte în spatele
ei, acoperindu-i corpul cu al lui. Brusc, lui Bijou i s-a făcut
frică şi a încercat să scape din strânsoare. Dar bărbatul era
puternic. Era deja sub el şi tot ce mai trebuia să facă era să-i
aplece corpul şi mai mult. I-a împins capul şi umerii în jos,
lipind-o de parapet, şi i-a ridicat fusta.
Din nou, Bijou nu purta nimic pe dedesubt. Bărbatul
gemea. începuse să murmure cuvinte pline de dorinţă ca s-o
liniştească, dar în acelaşi timp o ţinea aplecată, putând să-i
facă orice voia. îl simţea în spatele ei, dar el n-o poseda. Nu
făcea decât să se lipească de ea şi mai strâns. îi simţea
forţa picioarelor şi îi auzea vocea care o învăluia, dar
nimic mai mult. Apoi a simţit ceva umed pe piele, dar nu
înăuntru. Fusese stropită cu spermă caldă. Bărbatul a aban-
donat-o şi a fugit.

Leila o luase pe Bijou să călărească împreună în Bois.

Leilei îi stătea foarte bine pe cal, zveltă, masculină şi tru­
faşă. Bijou arăta mai ademenitor, însă nu avea acelaşi echi­
libru în şa.

201
 Călăritul în Bois era o experienţă minunată. Treceau pe
lângă oameni eleganţi, apoi călăreau pe poteci lungi şi izo­
late, printre copaci. Din când în când dădeau peste câte o
cafenea, unde se puteau odihni şi unde luau masa.
Era primăvară. Bijou luase câteva lecţii şi acum călărea
pentru prima dată singură. Mergeau încet, vorbind tot tim­
pul. Apoi Leila a pornit-o în galop, iar Bijou a urmat-o.
După ce au galopat o vreme, au încetinit. Erau roşii în obraji.
Bijou simţea o iritaţie plăcută între picioare şi o căldu­
ră cuprinzându-i fesele. Se întreba dacă şi Leila simţea ace­
laşi lucru. După o jumătate de oră de călărit, era din ce în
ce mai excitată. Avea buzele umede şi îi sclipeau ochii. Leila
o privea admirativ:
— îţi stă bine călare, i-a spus.
Ţinea în mână un bici, cu o siguranţă imperială. Mănu­
şile i se potriveau perfect pe degetele lungi. Purta o căma­
şă bărbătească şi butoni. Poziţia îi sublinia zvelteţea taliei,
rotunjimea sânilor şi a feselor. Bijou avea o siluetă mult mai
plină. Sânii ei erau bombaţi şi provocatori, avântaţi. Părul
îi atârna liber, fluturând în vânt.
Ah, căldura din jurul feselor şi dintre picioare - se sim­
ţea de parcă ar fi fost frecată cu alcool sau cu vin de către
o maseuză experimentată. De fiecare dată când se ridica în
şa şi cădea la loc, simţea o mâncărime delicioasă. Leilei îi
plăcea să călărească în spatele ei şi să-i admire silueta în timp
ce se mişca pe cal. Neavând suficient antrenament, Bijou
se apleca mereu şi-şi arăta fesele, rotunde şi strânse în pan­
talonii de călărie, şi picioarele armonios proporţionate.
Caii erau înfierbântaţi şi începeau să facă spume. Ema­
nau un miros puternic, care îmbibase hainele femeilor. Cor­
pul Leilei părea că devine mai uşor. îşi mânuia biciul
energic. Galopau din nou, una lângă alta, cu gurile între­
deschise şi vântul în faţă. în timp ce strângea calul între
picioare, Bijou îşi amintea cum stătuse o dată călare peste
abdomenul Bascului. Şi atunci se ridicase în picioare, cu tăl­
pile pe pieptul lui şi oferindu-i privirii organele genitale, iar

202
el o ţinuse în acea poziţie ca să-şi poată bucura ochii. Altă
dată el se aşezase în patru labe, iar ea îl încălecase şi încer­
case să-l chinuie, strângându-1 puternic între genunchi.
Râzând nervos, o făcuse să continue. Genunchii ei erau la
fel de puternici ca ai unui bărbat călare pe cal, iar pe Basc
îl excitase atât de tare încât o plimbase aşa prin toată casa,
cu penisul în erecţie.
Din când în când, calul Leilei îşi flutura coada în viteza
galopului şi se smucea energic, iar perii lucioşi îi străluceau
în soare. Când au ajuns în inima pădurii, femeile s-au oprit
şi au descălecat. Şi-au dus caii într-un colţ plin de muşchi
şi s-au aşezat să se odihnească. Fumau; Leila îşi ţinea în con­
tinuare biciul de călărie în mână.
Bijou i-a spus:
— Mă ard fesele de la călărit.
— Ia să vedem, i-a spus Leila. N-ar fi trebuit să călărim
atâta de prima oară. Arată-mi ce-ai păţit.
Bijou şi-a desprins încet cureaua, şi-a desfăcut nasturii
pantalonilor şi i-a tras un pic în jos, întorcându-se. Leila
a luat-o pe Bijou pe genunchii ei şi i-a spus:
— Ia să văd.
I-a tras pantalonii în jos şi i-a descoperit complet fesele.
A atins-o.
— Doare ? a întrebat-o.
— N u doare. Sunt doar încinse, ca şi cum ar fi fost pâr­
jolite.
Leila i-a cuprins fesele în mâini.
— Bietele de ele! a spus. Aici te doare ?
Mâna i-a alunecat în pantalonii lui Bijou, pătrunzând mai
adânc între picioare.
— Acolo e fierbinte şi mă arde, i-a spus Bijou.
— Scoate-ţi pantalonii, să te mai răcoreşti! i-a răspuns
Leila, trăgându-i un pic mai jos şi ţinând-o pe Bijou în con­
tinuare pe genunchi.
— Ce piele frumoasă ai, B ijo u ! Captează lumina şi stră­
luceşte. Lasă-te mângâiată de vânt.

203
 A continuat să-i atingă pielea dintre picioare, de parcă
ar fi mângâiat o pisică. De fiecare dată când pantalonii erau
gata s-o acopere, îi dădea la o parte şi îi trăgea mai jos.
— Tot mă mai arde, a spus Bijou, nemişcată.
— Dacă tot te arde, atunci trebuie să încercăm altceva,
i-a spus Leila.
— Fă ce vrei cu mine, a răspuns Bijou.
Leila a ridicat biciul de călărie şi a plesnit-o, la început
nu prea tare.
Bijou i-a spus:
— Acum e şi mai fierbinte!
— Te vreau mai fierbinte, Bijou, te vreau fierbinte acolo,
cât de fierbinte poţi suporta!
Bijou nu s-a mişcat. Leila a biciuit-o din nou, de data
asta lăsându-i o dungă roşie.
Bijou i-a spus:
— E atât de fierbinte, Leila...
— Vreau să arzi acolo jos, i-a spus Leila, până când nu
mai poţi, până când nu mai poţi să rabzi! Atunci am să te
sărut.
A plesnit-o din nou, dar Bijou nu s-a mişcat. A lovit-o
un pic mai tare.
Bijou a spus:
— E atât de încins, Leila, sărută-mă!
Leila s-a aplecat peste ea şi a sărutat-o prelung în locul
în care fesele coboară într-o vale către organele sexuale. Apoi
a lovit-o din nou. Iar şi iar. Bijou şi-a încordat fesele ca şi
când ar fi durut-o, dar de fapt simţea o plăcere arzătoare.
— Loveşte mai tare! i-a spus Leilei.
Leila s-a supus. Apoi a întrebat-o:
— Vrei să-mi faci şi tu mie ?
— Da, i-a răspuns Bijou ridicându-se, fără a-şi ridica însă
şi pantalonii.
S-a aşezat pe muşchiul răcoros, a culcat-o pe Leila pe
genunchii ei, i-a desfăcut nasturii pantalonilor şi a început
s-o biciuie, la început mai încet şi apoi mai tare, până când

204
Leila a ajuns să se contracte şi să tresară la fiecare şfichiuire.
Acum fesele îi erau roşii şi ardeau.
I-a spus:
— Hai să ne dezbrăcăm şi să călărim împreună!
Şi-au scos hainele şi s-au urcat împreună pe unul din­
tre cai. Şaua era caldă. Se potriveau de minune; Leila, în
spate, îi prinsese lui Bijou sânii cu mâinile şi o săruta pe
umăr. Au călărit o vreme în această poziţie, fiecare miş­
care a calului făcându-le să-şi frece organele genitale de şa.
Leila o muşca pe Bijou de umăr, iar Bijou se întorcea şi-o
muşca de sfârcuri. S-au întors la patul lor de muşchi şi s-au
îmbrăcat.
înainte ca Bijou să-şi tragă pantalonii pe ea, Leila a oprit-o,
vrând să-i sărute clitorisul; dar Bijou nu simţea nimic în afară
de fesele care-i luaseră foc şi o implora pe Leila să pună capăt
acestei arsuri.
Leila i-a mângâiat fesele şi apoi a scos din nou biciul, lo-
vind-o tare, iar Bijou s-a contractat sub lovituri. Leila i-a
despărţit fesele cu o mână pentru ca biciul să cadă între ele,
în deschizătura sensibilă, iar Bijou a scos un ţipăt. Leila a
plesnit-o acolo, iar şi iar, până când Bijou a început să se
zvârcolească.
A poi a fost rândul lui Bijou s-o plesnească pe Leila,
furioasă că fusese stârnită şi nesatisfăcută, arzând fără a
putea să curme acea senzaţie. De fiecare dată când o ples­
nea, simţea că palpită între picioare, de parcă o poseda şi o
penetra pe Leila. După ce s-au biciuit pe rând cu furie până
când s-au înroşit, au căzut una în braţele celeilalte, mân-
gâindu-se cu mâinile şi limbile până când au simţit plăce­
rea orbitoare.

Stabiliseră să meargă împreună la picnic: Elena cu iubi­

tul ei, Pierre, Bijou şi Bascul, Leila şi africanul.
Au ales un loc ferit în afara Parisului. Au mâncat la un
restaurant de pe malul Senei. Apoi, lăsându-şi maşina la
umbră, au pornit pe jos spre pădure. La început au mers

205
în grup, însă Elena a rămas în spate cu africanul. I-a venit
dintr-odată să se urce într-un copac. Africanul a râs de ea,
necrezând-o în stare.
însă Elena ştia cum. Foarte sprintenă, a pus un picior
pe cea mai joasă creangă şi s-a căţărat. Africanul stătea sub
copac şi se uita la ea. De acolo, putea să i se uite sub fustă.
Purta lenjerie de un roz ca de scoică, strâmtă şi sumară, aşa
că picioarele şi coapsele i se vedeau aproape în întregime
când urca. Tot râzând şi tachinând-o, africanul a simţit
începutul unei erecţii.
Elena stătea destul de sus. Africanul nu putea să ajungă
la ea pentru că era prea greu şi prea mare ca să poată sări
pe prima creangă. N u putea decât să stea acolo, să se uite
la ea şi să simtă cum i se învârtoşează dorinţa.
— Ce-mi dai azi ? a întrebat-o.
— Asta, i-a răspuns Elena şi i-a aruncat nişte castane.
Stătea pe o creangă şi dădea din picioare.
Bijou şi Bascul s-au întors s-o caute. Bijou, un pic geloasă
când a văzut că cei doi bărbaţi se uitau în sus la Elena, s-a
aruncat în iarbă şi le-a z is:
— Mi-a intrat ceva pe sub haine. Mi-e frică!
Cei doi bărbaţi s-au apropiat de ea. Mai întâi le-a ară­
tat spatele, iar Bascul şi-a strecurat mâna pe sub rochia ei.
Apoi a spus că simte ceva în faţă, iar africanul a început s-o
caute sub sâni. Dintr-odată, Bijou chiar a simţit că ceva o
gâdilă pe burtă şi a început să se rostogolească prin iarbă.
Cei doi bărbaţi au încercat s-o ajute. I-au ridicat fusta
şi au început să caute. Purta lenjerie de satin, care o acope­
rea complet. Şi-a dat chiloţii la o parte pentru Basc, care,
în ochii tuturor, era cel mai îndreptăţit s-o atingă în locu­
rile secrete. Asta l-a excitat pe african. A întors-o pe Bijou
cu brutalitate şi a început s-o plesnească, spunând:
— Asta o să-l omoare, orice-ar f i !
Şi Bascul o pipăia pe Bijou peste tot.

206
 — Trebuie să te dezbraci, i-a spus într-un sfârşit. N-ai
altă soluţie.
Cum stătea întinsă pe iarbă, amândoi bărbaţii au ajutat-o
să se dezbrace. Elena îi urmărea din copac şi, dorindu-şi să
fie ea în locul lui Bijou, simţea că o cuprinde o fierbinţeală
şi o mâncărime. Complet dezbrăcată, Bijou a început să se
caute între picioare şi prin părul pubian şi, negăsind nimic,
a dat să-şi pună la loc lenjeria. Numai că africanul n-ar fi
vrut ca ea să se îmbrace de tot. A prins o insectă mică şi
inofensivă şi i-a dat drumul pe corpul lui Bijou. Insecta i
s-a urcat pe picioare, iar Bijou a început să se rostogolească
prin iarbă şi să încerce s-o scuture, căci nu voia s-o atingă.
— Luaţi-o de pe mine, luaţi-o de pe mine! urla rosto-
golindu-şi trupul frumos prin iarbă şi oferind privirii fie­
care parte a corpului pe care se plimba insecta. Dar nici unul
dintre bărbaţi nu voia s-o salveze. Bascul a luat o rămuri-
că şi a început să plesnească insecta. Africanul a luat şi el o
crenguţă. Loviturile nu erau dureroase; pe Bijou doar o
gâdilau şi o iritau un pic.
Apoi africanul şi-a adus aminte de Elena şi s-a întors la
copac.
— Dă-te jos, i-a spus, te ajut eu. Pune piciorul pe umă­
rul meu.
— N u vreau să mă dau jos, i-a spus Elena.
Africanul a insistat. Ea a început să coboare şi, când era
pe punctul de a pune piciorul pe ultima creangă, africanul
a apucat-o de gleznă şi i l-a pus pe umărul lui. Atunci ea a
alunecat şi a ajuns cu picioarele în jurul gâtului acestuia, cu
sexul peste faţa lui. Africanul i-a tras în piept mireasma, exta­
ziat, şi a prins-o bine cu mâinile lui puternice.
Ii mirosea şi îi pipăia sexul prin rochie, aşa că a forţat-o
să rămână acolo, în timp ce el îi muşca din haine şi o ţinea
de pulpe. Ea se zbătea să scape, izbindu-1 cu picioarele.
Atunci a apărut iubitul ei, cu părul vâlvoi şi, văzând-o
aşa, a turbat de furie. Degeaba a încercat ea să-i explice că
africanul o prinsese când alunecase din copac. Furia lui

207
Pierre n-a putut fi domolită şi era dornic să se răzbune. Când
i-a văzut pe cei doi în iarbă, a încercat să li se alăture. Dar
Bascul nu lăsa pe nimeni să se atingă de Bijou. Continua
s-o bată cu crengile.
Cum stătea întinsă în iarbă, Bijou a văzut un câine apă­
rând dintre copaci şi îndreptându-se spre ea. A început s-o
amuşine, evident excitat. Bijou a ţipat şi s-a zbătut, încer­
când să se ridice. Dar câinele uriaş se urcase peste ea şi
încerca să-şi bage nasul între picioarele ei.
Atunci Bascul, cu o expresie crudă în priviri, i-a făcut
semn iubitului Elenei. Pierre a înţeles. Au ţinut-o pe Bijou
de mâini şi de picioare şi au lăsat câinele s-o adulmece, până
când a ajuns la locul pe care-1 căuta. A început să lingă
încântat furoul de satin exact în locul în care l-ar fi lins şi
un bărbat.
Bascul i-a dat jos lenjeria şi a lăsat câinele s-o lingă în
voie. Limba lui era aspră, mult mai aspră decât a unui băr­
bat, lungă şi puternică. Lingea şi lingea din ce în ce mai ener­
gic, iar cei trei bărbaţi stăteau şi se uitau.
Elena şi Leila se simţeau ca şi când ar fi fost şi ele linse
de câine. Erau neliniştite. Se uitau cu toţii, întrebându-se
dacă Bijou simţea vreo plăcere.
La început a fost îngrozită şi s-a zbătut violent. Apoi a
obosit să se agite în van, rănindu-şi încheieturile şi glez­
nele pe care bărbaţii i le ţineau atât de strâns. Câinele era
frumos, avea un cap mare şi ciufulit şi o limbă curată.
Soarele cădea pe părul pubian al lui Bijou făcându-1 să
semene cu brocartul. Sexul ei strălucea umed, dar nimeni
nu ştia dacă i-1 umezise câinele cu limba sau se umezise de
plăcere. Când a văzut că a încetat să opună rezistenţă,
Bascul, gelos, a dat cu piciorul în câine şi a eliberat-o.
A venit şi momentul când Bascul s-a săturat de Bijou şi
a abandonat-o. Bijou se obişnuise atât de tare cu fanteziile
lui şi cu jocurile lui crude, în special acelea în care o lega
fără ca ea să poată protesta şi o supunea la fel de fel de
lucruri, încât timp de câteva luni bune n-a putut să se

208
bucure de libertatea nou descoperită şi nici n-a putut să aibă
vreo relaţie cu un alt bărbat. N ici de femei nu mai putea
să se bucure.
A încercat să pozeze, dar nu-i mai plăcea să-şi expună
corpul sau să fie privită şi dorită de studenţi. Se plimba sin­
gură toată ziua, bătând din nou străzile.

Pe de altă parte, Bascul s-a dedicat împlinirii primei lui

obsesii.
Născut într-o familie înstărită, avea şaptesprezece ani
când familia lui a angajat o guvernantă franţuzoaică pen­
tru sora lui mai mică. Această femeie era scundă, durdulie
şi întotdeauna îmbrăcată cochet. Purta nişte cizme de piele
fistichii şi ciorapi negri, fini. Avea piciorul mic şi extrem
de arcuit.
Bascul era un băiat frumuşel, iar guvernanta franţu­
zoaică îi pusese gând rău. Ei şi sora lui mai mică mergeau
să se plimbe împreună. în afara unui schimb de priviri lungi,
iscoditoare, foarte puţine lucruri se puteau petrece între ei
sub ochii surorii mai mici. Guvernanta avea o mică alu­
niţă în colţul gurii. Bascul era fascinat de ea. într-o zi a com­
plimentat-o pentru asta.
Ea i-a răspuns:
— Mai am una, într-un loc secret şi pe care n-ai s-ajungi
să-l vezi vreodată!
Băiatul a încercat să-şi imagineze unde s-ar fi putut găsi
cealaltă aluniţă. încerca să şi-o închipuie pe guvernanta fran­
ţuzoaică goală. U nde era aluniţa? Văzuse femei goale
numai în poze. Avea o carte poştală cu o dansatoare care
purta o fustă scurtă din pene. Dacă sufla peste ea, fusta i se
ridica şi femeia rămânea goală. Ţinea un picior în aer, ca o
balerină, iar Bascul putea să vadă cum e alcătuită.
Cum a ajuns acasă în ziua aceea, a luat cartea poştală şi
a suflat peste ea.

209
 Şi-a imaginat că vede corpul guvernantei, cu sânii ei plini
şi grei. A poi, cu un creion, i-a desenat o aluniţă între
picioare. De atunci a fost teribil de aţâţat, dorindu-şi s-o
vadă pe guvernantă goală cu orice preţ. Dar, înconjuraţi de
familia Bascului, nu se puteau desfăşura în voie. Era de
fiecare dată câte cineva pe scări şi în fiecare cameră.
A doua zi, în timpul plimbării, ea i-a dat o batistă. Bascul
s-a dus la el în cameră, s-a aruncat pe pat şi şi-a acoperit
gura cu batista. îi simţea mirosul corpului în ea. O ţinuse
în mână într-o zi fierbinte de vară, aşa că batista absor­
bise un pic din transpiraţia ei. Mirosul era atât de viu şi l-a
afectat atât de puternic încât, pentru a doua oară, a simţit
cum ia foc între picioare. A văzut că avea erecţie, ceea ce
până atunci nu i se întâmplase decât în vis.
A doua zi, i-a dat ceva împachetat în hârtie. El a stre­
curat pachetul în buzunar şi, după plimbare, s-a dus drept
în camera lui, unde l-a deschis. înăuntru era o pereche de
chiloţi de culoarea pielii, cu margini dantelate. îi purtase ea.
Băiatul şi-a îngropat faţa în ei şi a experimentat cea mai săl­
batică plăcere. Şi-a imaginat cum i-ar fi dat el chiloţii jos.
Senzaţia a fost atât de puternică încât i-a provocat o erecţie.
A început să se mângâie, câtă vreme continua să-i sărute chi­
loţii. Apoi şi-a frecat penisul cu ei. Atingerea mătăsii îl hip­
notiza. I se părea că îi atinge carnea, probabil chiar locul
în care îşi închipuise că are aluniţa. Brusc, a ejaculat, într-un
spasm de plăcere care l-a făcut să se rostogolească în pat;
era prima oară.
A doua zi, ea i-a dat un alt pachet. Conţinea un sutien.
El a repetat ritualul. Se întreba ce altceva i-ar mai putea
aduce ca să-i stârnească o plăcere atât de mare.
De data asta, era un pachet mare. în sora lui se trezise
curiozitatea.
— N u sunt decât cărţi, i-a spus guvernanta, nimic care
să te intereseze pe tine.
Bascul s-a dus glonţ la el în cameră. A descoperit că-i
dăduse un mic corset negru cu margini de dantelă şi că acest

210
corset încă mai păstra urmele corpului ei. Dantela era roasă
de cât trăsese de ea. Bascul era din nou înfierbântat. De data
asta, şi-a scos hainele şi a intrat el însuşi în corset. A tras
de şireturi la fel cum văzuse că făcea mama lui. S-a simţit
sugrumat, l-a durut, dar în acea durere găsea satisfacţie. îşi
imagina că guvernanta îl strângea în braţe, mai-mai să-l
sufoce. Când şi-a slăbit strânsoarea de dantelă, se imagina
împingând-o la o parte, ca s-o vadă goală. Din nou s-a sim­
ţit cuprins de febră, asaltat de tot felul de imagini - de talia
guvernantei, de şoldurile şi fesele ei.
Noaptea, lua toate hainele ei cu el în pat şi adormea,
îngropându-şi sexul în ele de parcă ar fi fost corpul ei. O
visa. Vârful penisului îi era în permanenţă ud. Dimineaţa
se trezea cu cearcăne adânci.
Ea i-a dat o pereche de ciorapi. Apoi i-a dat o pereche
de cizme de piele, pe care le purtase. A pus cizmele în pat.
S-a întins gol printre lucrurile ei, chinuindu-se să-i recre­
eze prezenţa, tânjind după ea. Cizmele păreau atât de vii!
îl făceau să se simtă ca şi cum guvernanta ar fi intrat în
cameră şi s-ar fi îndreptat spre patul lui. Şi le-a pus între
picioare, una lângă alta, să se uite la ele. Era ca şi când ea
urma să păşească peste corpul lui, cu tălpile-i elegante,
ascuţite, şi să-l zdrobească. Gândul l-a stârnit. A început să
tremure. Şi-a apropiat cizmele de corp. Apoi a apropiat una
suficient de mult încât să-i atingă vârful penisului. S-a aprins
atât de puternic încât a ejaculat peste pielea strălucitoare.
Toată povestea asta devenise un fel de tortură. începuse
să-i trimită scrisori guvernantei, implorând-o să vină noap­
tea în camera lui. Ea le citea cu plăcere, chiar de faţă cu el,
iar ochii întunecaţi îi străluceau, însă nu voia să-şi rişte
poziţia.
Apoi, într-una din zile, a trebuit să plece acasă din
cauză că tatăl ei se îmbolnăvise. Băiatul n-a mai văzut-o nici­
odată. A rămas cu o foame teribilă de tot ce însemna ea, iar
hainele ei au ajuns să-l obsedeze.

211
 într-o zi, a împachetat toate hainele şi s-a dus la un bor­
del. A găsit o femeie care semăna puţin cu guvernanta. A
pus-o să se îmbrace în hainele ei. A urmărit-o cum îşi lega
corsetul, care-i ridica sânii şi-i sublinia fesele; a urmărit-o
cum îşi închidea sutienul şi îşi punea chiloţii. Apoi i-a cerut
să încalţe ciorapii şi cizmele.
Era nemaipomenit de excitat. S-a frecat de femeie. S-a
lungit la picioarele ei şi a implorat-o să-l atingă cu vârful
cizmei. Ea i-a atins mai întâi pieptul, apoi abdomenul şi,
după aceea, vârful penisului. Asta l-a făcut să tresară înfri­
gurat, imaginându-şi că cea care îl atingea era guvernanta.
A sărutat lenjeria şi a încercat s-o posede pe fată, dar în
momentul în care şi-a desfăcut picioarele în faţa lui, dorinţa
i-a pierit, căci unde era aluniţa ?
 Pierre

într-o dimineaţă foarte devreme, pe când era tânăr,

Pierre hoinărea pe chei. Mergea de-a lungul râului de ceva
vreme când s-a oprit încremenit, văzând un bărbat care
încerca să tragă un trup gol din râu şi să-l depună pe pun­
tea unui vas. Trupul se prinsese în lanţul ancorei. Pierre s-a
grăbit să-i vină omului în ajutor. împreună, au reuşit să
aducă trupul pe punte.
Bărbatul s-a întors către Pierre şi i-a spus:
— Aşteaptă aici până chem poliţia. Apoi a dispărut.
Soarele abia începea să se ridice şi poleia trupul dezgo­
lit cu o strălucire rozalie. Pierre a văzut nu numai că era o
femeie, ci chiar o femeie foarte frumoasă. Cu părul lung,
atârnându-i pe umeri, şi sânii mari şi rotunzi. Pielea ei mătă­
soasă şi aurie strălucea. Niciodată nu mai văzuse un corp
atât de frumos, parcă lustruit de valuri, cu nişte contururi
atât de fine şi de minunate.
O privea fascinat. Soarele o usca. A atins-o. încă era
caldă, probabil că murise cu foarte puţin timp în urmă. A
dat să-i simtă bătăile inimii. N u bătea. Sânul ei părea că-i
atârnă în mână.
S-a înfiorat, apoi s-a aplecat peste ea şi i-a sărutat sânul.
L~a simţit elastic şi moale sub buze, ca pe un sân viu. Brusc,
a simţit un impuls sexual violent. A continuat s-o sărute.
I-a întredeschis buzele. Când a făcut asta, s-a scurs un pic
de apă dintre ele, care lui i s-a părut a fi saliva acelei femei.
Avea sentimentul că, dacă o săruta îndelung, se va trezi la
viaţă. Căldura buzelor lui trecea într-ale ei. I-a sărutat gura,

213
sfârcurile, gâtul, abdomenul şi apoi a coborât către părul
pubian, cârlionţat şi ud. Era ca şi cum ar fi sărutat-o
sub apă.
Zăcea întinsă, cu picioarele uşor depărtate şi mâinile pe
lângă corp. Soarele îi aurea pielea, iar părul ei ud arăta ca
iarba de mare.
Ce mult îi plăcea felul în care corpul ei stătea întins, expus
şi vulnerabil! Ce mult îi plăceau ochii ei închişi şi gura
întredeschisă! Corpul ei avea gust de rouă, de flori şi
frunze umede, gust de iarbă proaspătă, dimineaţa devreme.
Pielea ei era ca satinul sub degetele lui. Iubea pasivitatea şi
tăcerea acelei femei.
Simţea că arde, că explodează. în cele din urmă, s-a arun­
cat peste ea şi, când a început s-o penetreze, a simţit că-i
curgea apă dintre picioare, de parcă ar fi făcut dragoste cu
o naiadă. Mişcările lui îi făceau corpul să se zbuciume. A
continuat să se arunce în ea, aşteptându-se în fiecare moment
s-o simtă răspunzând, însă corpul ei nu făcea decât să se
mişte în ritmul lui.
îi era frică să nu vină bărbatul şi poliţia. A încercat să
se grăbească şi să-şi satisfacă pofta, dar nu reuşea. N u pose­
dase pe nimeni atât de îndelung. Răceala şi umezeala pân-
tecelui ei, pasivitatea ei îi prelungiseră plăcerea, cu toate astea
nu putea să ejaculeze.
Se agita disperat să scape de chin, să injecteze lichidul
său cald în trupul ei rece. Ah, ce-ar mai fi vrut să-şi dea dru­
mul chiar în acel moment, în timp ce-i săruta sânii, aşa că
îşi împingea frenetic sexul în ea, dar tot nu putea să aibă
orgasm. Va fi descoperit de bărbat şi de poliţist, culcat peste
trupul femeii moarte, se gândea.
în cele din urmă, a prins-o de talie, a ridicat-o peste penis
şi s-a înfipt în ea violent. în acel moment, a auzit ţipete în
jur şi a simţit că explodează înăuntrul ei. S-a retras, a lăsat
trupul să cadă şi a fugit.
Această femeie l-a bântuit zile întregi. N u putea să facă
un duş fără să-şi amintească senzaţia de piele udă şi felul

214
cum strălucea ea în întuneric. Niciodată nu va mai vedea
un corp atât de frumos. N u putea să asculte răpăitul ploii
fără să-şi aducă aminte cum îi curgea apa dintre picioare şi
din gură şi cât de moale şi de fină îi era pielea.
A simţit că trebuie să fugă din oraş. După câteva zile,
s-a trezit într-un sat de pescari şi a dat peste un şir de ate­
liere de artişti, foarte sărăcăcioase. A închiriat unul. Prin
pereţi se auzea tot. în mijlocul şirului de ateliere, era o toa­
letă comună, chiar lângă atelierul lui Pierre. Când s-a întins
în pat să adoarmă, a zărit un licăr palid printre scândurile
cocioabei. Şi-a lipit ochiul de o crăpătură şi a văzut un băiat
cam de cincisprezece ani stând în faţa closetului, sprijinin-
du-se cu o mână de perete.
îşi coborâse pantalonii în vine, îşi descheiase cămaşa şi
stătea cu capul plecat, concentrat la ce făcea. în mâna dreap­
tă îşi ţinea gânditor penisul tânăr, pe care îl mângâia cu dege­
tele. Din când în când, îl strângea mai tare şi atunci corpul
îi era scuturat de un spasm. în lumina slabă, cu părul lui
cârlionţat şi corpul de culoarea fildeşului, arăta exact ca un
înger, dacă făceai abstracţie de faptul că-şi ţinea sexul în
mână.
Şi-a dezlipit şi cealaltă mână de zidul de care era reze­
mată şi şi-a apucat hotărât testiculele, timp în care a con­
tinuat să-şi chinuiască, să-şi strângă şi să-şi stoarcă penisul.
N u era din cale-afară de tare. Simţea plăcere, dar fără să
atingă punctul culminant. Era dezamăgit. încercase fiecare
mişcare a degetelor şi a mâinii. Căzut pe gânduri, îşi ţinea
penisul bleg. îl cântărea, îl cerceta, fără să poată înţelege ce
era în neregulă, apoi şi-a tras pantalonii, şi-a încheiat cămaşa
şi a plecat.
De-acum, Pierre era treaz de-a binelea. Amintirea femeii
înecate îl urmărea din nou, amestecându-se cu imaginea
tânărului care se mângâia. Se tot zvârcolea în pat, când a
văzut din nou lumină dinspre closet. Pierre nu s-a putut
abţine să privească. Acolo stătea o femeie cam de cincizeci
dc ani, enormă, cu faţa lăsată, cu gura lacomă şi ochii la fel.

215
 Abia se aşezase, când cineva a încercat uşa. în loc să-i
spună să plece, i-a deschis. Era tocmai băiatul care fusese
acolo mai devreme. Părea uimit că uşa se deschisese. Femeia
nu s-a mişcat de pe scaun, dar l-a atras înăuntru, zâmbin-
du-i, şi a închis uşa.
— Ce băiat drăguţ! i-a spus. Sigur ai şi tu o fetiţă, nu ?
Sigur ai avut şi tu parte până acum de un strop de plăcere
cu femeile, nu ?
— N u, a răspuns timid băiatul.
Ea îi vorbea foarte firesc, de parcă s-ar fi întâlnit pe stradă.
El fusese luat pe nepregătite şi se uita lung la ea. Tot ce
putea să vadă erau gura ei cu buze groase şi ochii care îl pri­
veau insinuant.
— N-ai avut parte de nici o plăcere, băiatul meu ? N u se
poate una ca asta!
— N u, a spus băiatul.
— N u ştii cum ? l-a întrebat femeia. N u ţi-au spus prie­
tenii tăi de la şcoală cum se face ?
— Ba da, i-a spus băiatul, i-am văzut cum fac, cu mâna
dreaptă. Am încercat, dar degeaba.
Femeia a râs.
— Dar se poate şi altfel. Chiar n-ai aflat că se poate şi
altfel ? N u ţi-a spus nimeni nimic ? Vrei să spui că nu ştii
s-o faci decât cu mâna ta ? Dar mai e o variantă, care func­
ţionează întotdeauna!
Băiatul s-a uitat la ea suspicios. Dar zâmbetul ei era larg,
generos şi reconfortant.
Era clar că, mângâindu-se singur înainte, se încălzise
puţin, pentru că a făcut un pas către femeie.
— Ce variantă ştii tu ? a întrebat-o curios.
Ea a râs.
— Tu chiar vrei să ştii, este ? Şi dacă-ţi place ? Dacă-ţi
place mult, promiţi că vii din nou la mine ?
— Promit, a spus băiatul.
— Bine, atunci, urcă-te-n poala m ea! Aşa, pune-te în
genunchi peste mine, nu-ţi fie teamă. Flaide!

216
 Mijlocul corpului băiatului era chiar în dreptul gurii ei
mari. I-a deschis nasturii de la pantaloni cu îndemânare şi
a scos micul penis. Băiatul se uita uimit cum i l-a luat şi l-a
băgat în gură.
Apoi, pe măsură ce limba ei a început să se mişte şi peni­
sul lui să se întărească, băiatul a fost străbătut de-o aseme­
nea plăcere că s-a prăbuşit peste umărul ei, lăsând-o să-i
înghită tot penisul cu gura şi să-i atingă părul pubian. Sim­
ţea ceva mult mai aţâţător decât atunci când încercase să se
atingă singur. Tot ce vedea Pierre acum era gura ei mare,
cu buze cărnoase, care lucra la penisul delicat, lăsându-1 une­
ori să iasă din cavernă şi înghiţindu-1 apoi complet, până
când nu se mai vedea nimic în afară de părul dimprejur.
Femeia bătrână era lacomă, însă avea răbdare. Băiatul era
extenuat de plăcere, aproape că leşinase peste ea, iar ei îi
venise tot sângele în obraji. Cu toate astea, sugea şi lingea
neobosită, până când băiatul a început să tremure. A tre­
buit să-l prindă cu braţele, căci altfel s-ar fi putut zbate şi
ar fi putut ţâşni afară din gura ei. A început să geamă, sco­
ţând nişte sunete ca de pasăre care gângureşte. S-a înfipt în
el şi mai cu foc şi atunci s-a întâmplat. Băiatul aproape a
adormit pe umărul ei, vlăguit, aşa că femeia a trebuit să-l
dezlipească de ea uşor, cu mâinile ei mari. El i-a zâmbit palid
şi a ieşit.

Pe când stătea culcat, Pierre şi-a amintit de o femeie pe

care o cunoscuse şi care deja avea cincizeci de ani când el
avea doar şaptesprezece. Era o prietenă de-a mamei lui. Era
excentrică, încăpăţânată şi încă se îmbrăca după moda care
trecuse de zece ani: purta un număr impresionant de jupe,
corsete fixe, pantalonaşi lungi şi plini de dantele şi rochii
umflate, tăiate foarte adânc peste sâni, aşa că Pierre vedea
mica vale dintre ei, o linie umbrită care se pierdea înăun­
tru, printre dantele şi volane.
Era o femeie frumoasă, cu părul luxuriant, roşcat, şi pie­
lea acoperită de un puf adorabil. Avea urechi mici şi

217
delicate şi mâini plinuţe. Mai ales gura era extrem de atră­
gătoare, foarte roşie de la natură, foarte cărnoasă şi mare,
cu dinţi mici şi egali pe care şi-i arăta mereu, de parcă era
gata să şi-i înfigă în orice bucată de carne.
Venise s-o viziteze pe mama lui într-o zi foarte ploioasă,
când nu era nici un servitor. Şi-a scuturat umbrela subţire,
şi-a scos pălăria impresionantă şi şi-a desfăcut voalul. Cum
stătea acolo, cu rochia ei lungă udă toată, a început să stră­
nute. Mama lui Pierre era în pat, gripată:
— Draga mea, scoate-ţi hainele dacă sunt ude, iar Pierre
ţi le va usca în faţa focului. E un paravan în salon. Poţi să
te dezbraci acolo şi Pierre îţi va da unul dintre chimonou-
rile mele.
Pierre s-a grăbit s-o ajute, cu o nerăbdare evidentă. A
adus un chimono de-al mamei lui şi a desfăcut paravanul,
în salon, un foc superb ardea trosnind în şemineu. în cameră
era cald şi mirosul narciselor care umpleau toate vazele se
răspândise peste tot, amestecându-se cu mirosul lemnelor
de foc şi cu parfumul vizitatoarei, o aromă de santal.
I-a întins rochia lui Pierre de după paravan. încă era caldă
şi păstra parfumul corpului ei. înainte s-o întindă pe scaun,
în faţa focului, a luat-o în braţe şi a mirosit-o, intoxicân-
du-se cu izul ei. Apoi i-a mai dat un jupon mare, extrem
de bogat, cu tivul foarte ud şi acoperit de noroi. L-a miro­
sit bucuros, înainte să-l întindă şi pe acesta în faţa focului.
în tot acest timp, ea vorbea, zâmbea şi râdea relaxată,
fără să observe că el era excitat. I-a mai aruncat încă un
furou, mai fin, tot cald şi mirosind a mosc. Apoi, râzând
timid, i-a aruncat pantalonaşii tiviţi cu dantelă. Pierre a
observat subit că nu erau uzi, că nu era necesar să şi-i
scoată, că i-i aruncase pentru că aşa voia şi că acum stătea
aproape goală în spatele paravanului, ştiind foarte bine că
el era conştient de asta.
Cum îl privea peste marginea paravanului, Pierre i-a
văzut umerii plini şi rotunzi, fini şi strălucitori, ca nişte per­
niţe. Ea a râs şi i-a strigat:

218
 — Acum adu-mi chimonoul!
— Ciorapii nu-ţi sunt uzi ? a întrebat-o Pierre.
— Ba da, chiar sunt. Mi-i dau jos.
S-a aplecat. El şi-o imagina desfăcându-şi jartierele şi
rulându-şi ciorapii. Se întreba cum i-or fi arătând picioa­
rele, tălpile. N u s-a mai putut abţine şi a tras de paravan.
Paravanul s-a prăbuşit în faţa ei, expunând-o exact în
poziţia în care şi-o imaginase el. Era aplecată şi-şi scotea
ciorapii negri. Corpul ei avea aceeaşi culoare aurie şi aceeaşi
textură delicată ca şi faţa. Avea o talie prelungă, sânii plini,
generoşi, dar fermi.
N u părea s-o deranjeze faptul că paravanul căzuse. I-a
spus:
— Uite ce-am făcut încercând să-mi scot ciorapii...
Dă-mi chimonoul!
S-a apropiat, privind-o îndelung - era prima femeie
goală pe care o văzuse şi arăta exact ca în tablourile pe care
le studiase la muzeu.
Femeia zâmbea. Apoi s-a acoperit ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat şi s-a dus lângă foc, întinzând mâna să
simtă căldura. Pierre stătea ca pe jar. îi ardea corpul şi, cu
toate astea, nu ştia exact ce trebuia să facă.
îşi purta chimonoul înfăşurat neglijent în jurul trupu­
lui, nedorindu-şi decât să se încălzească. Pierre stătea la picioa­
rele ei şi se uita absorbit la faţa ei luminoasă şi zâmbitoare.
Ochii ei păreau că-1 îmbie. A venit mai aproape, îngenun­
chind lângă ea. Ea şi-a desfăcut brusc chimonoul, i-a luat
capul în mâini şi i l-a lipit de sex, să i-1 simtă cu gura. Câr­
ceii părului ei pubian i-au atins buzele, înnebunindu-1. Chiar
în acel moment s-a auzit vocea mamei lui din dormitorul
din fundul casei:
— Pierre, Pierre!
S-a ridicat. Prietena mamei lui şi-a strâns chimonoul. Au
rămas tremurând, încinşi şi nesatisfăcuţi. Femeia s-a dus în
camera bolnavei, s-a aşezat la piciorul patului şi au început
să sporovăiască. Pierre stătea cu ele, aşteptând nervos ca

219
ea să termine şi să se îm brace din nou. D upă-am iaza
părea nesfârşită. în cele din urmă, ea s-a ridicat spunând că
trebuie să se îmbrace. Dar mama lui Pierre l-a reţinut. Ba
voia ceva de băut, ba să-i tragă draperiile. L-a ţinut ocupat
până când prietena ei s-a îmbrăcat. Să fi intuit oare ce s-ar
fi putut întâmpla în salon ? Pierre a rămas cu senzaţia pie­
lii ei rozalii pe buze, încă simţind atingerea părului ei, şi asta
a fost tot.
După ce i-a plecat prietena, mama lui Pierre i-a spus aces­
tuia:
— Biata Mary Ann! N u ştiai că i s-a întâmplat ceva
îngrozitor când era tânără ? S-a petrecut când prusacii au
invadat Alsacia şi Lorena. A fost violată de soldaţi. Acum
nu mai suportă nici un bărbat în preajmă.
Imaginea lui Mary Ann violată l-a înfierbântat pe Pierre.
Abia putea să-şi ascundă tulburarea. Mary Ann avusese
încredere în tinereţea şi în inocenţa lu i! Cu el îşi pierduse
teama de bărbaţi! Era ca un copil pentru ea. Aşa că accep­
tase ca faţa lui tânără să-i coboare între picioare.
în acea noapte a visat-o pe Mary Ann înconjurată de sol­
daţi care-i sfâşiau hainele şi-i desfăceau picioarele şi s-a trezit
chinuit de o dorinţă violentă. Cum ar putea s-o întâlnească ?
L-ar lăsa oare să-i facă mai mult decât să-i sărute uşor sexul,
aşa cum mai făcuse ? Era pierdută pentru totdeauna ?
I-a trimis o scrisoare. A fost uimit să primească răspuns,
îl ruga să vină s-o vadă. L-a întâmpinat într-o cameră cu
lumină difuză, îmbrăcată într-un neglijeu larg. Primul pas
a fost să îngenuncheze în faţa ei. Ea i-a zâmbit flatată:
— Cât eşti de atent! i-a spus.
Apoi i-a arătat un divan mare, într-un colţ, şi s-a întins
pe el. El s-a întins lângă ea. S-a intimidat şi nu s-a mai putut
mişca.
Apoi i-a simţit mâna pătrunzându-i agilă pe sub curea,
strecurându-i-se în pantaloni, alunecând lipită de abdomen,
înfiorând fiecare părticică de carne pe care o atingea, cobo­
rând mereu.

220
 Mâna s-a oprit în părul lui pubian, s-a jucat cu el şi s-a
plimbat în jurul penisului fără să-l atingă. A început să se
agite. Pierre avea impresia că, dacă i-ar fi atins penisul, plă­
cerea l-ar fi omorât. A căscat gura în aşteptare.
Mâna ei continua să se mişte încet, încet prin părul lui
pubian. U n deget căuta mica rigolă dintre păr şi sex, unde
pielea era fină, căuta fiecare zonă sensibilă a tânărului, alu­
neca pe sub penis şi îi presa testiculele.
Până la urmă, şi-a strâns mâna în jurul penisului care
zvâcnea. Pierre fost străbătut de o plăcere atât de intensă
încât a gemut. Şi-a coborât şi el mâna, bâjbâind orbeşte prin
hainele ei. Şi el voia să ajungă în miezul tuturor senzaţiilor
ei. Şi el voia să alunece şi să pătrundă în locurile ei secrete.
Bâjbâia. A găsit o deschizătură. I-a atins părul pubian şi
rigola dintre coapsă şi muntele lui Venus, i-a simţit carnea
fragedă, a dat de umezeală şi şi-a înmuiat degetul în ea.
Apoi, cuprins de neastâmpăr, a încercat să-şi împingă
penisul înăuntru. în acele clipe vedea toţi soldaţii încol­
ţind-o. I se urcase sângele la cap. Ea l-a împins la o parte
şi nu l-a lăsat s-o posede. I-a şoptit la ureche:
— D oar cu mâinile, şi apoi s-a deschis sub privirile lui,
în timp ce continua să-l mângâie.
Când s-a întors din nou s-o pătrundă cu sexul lui săl­
batic, l-a dat la o parte de pe ea, de data asta furioasă. Mâna
ci îl stârnise şi nu mai putea sta locului.
I-a sp u s:
— O să te fac să-ţi dai drumul aşa. Simte-te bine!
El s-a lăsat tăcut pe spate, savurându-i mângâierile. Dar
imediat ce a închis ochii, i-a văzut pe soldaţi aplecându-se
peste corpul ei gol, i-a văzut picioarele desfăcute cu forţa,
umezeala prelingându-i-se din deschizătură de la atâtea
atacuri, şi a simţit aceeaşi dorinţă care-i făcuse pe soldaţi
să gâfâie.
Maty Ann şi-a strâns brusc halatul şi s-a ridicat. Se răcise
complet. L-a trimis acasă şi nu i-a mai permis s-o viziteze
niciodată.

221
 La patruzeci de ani, Pierre era încă un bărbat foarte bine,
al cărui succes la femei, precum şi lunga lui relaţie cu Elena,
acum de domeniul trecutului, le dăduse localnicilor din
satul în care se retrăsese subiect de bârfă. Acum era căsă­
torit cu o femeie foarte delicată şi fermecătoare, numai că
la doi ani după căsătorie, sănătatea ei începuse să se şubre­
zească şi era aproape invalidă. Pierre o iubise arzător şi ini­
ţial se părea că pasiunea lui avea s-o pună pe picioare, dar
în scurt timp s-a transformat într-un pericol pentru inima
ei slabă. Până la urmă, doctorul i-a sfătuit să nu mai facă
dragoste şi biata Sylvia a intrat într-o perioadă de abstinen­
ţă. Pierre, la rândul lui, n-a mai avut parte de viaţă sexuală.
Sylvia nu putea avea copii, aşa că ea şi cu Pierre au hotă­
rât să înfieze doi de la orfelinatul din sat. Pentru Sylvia era
o zi importantă, aşa că s-a îmbrăcat opulent pentru această
ocazie. Şi pentru orfelinat a fost o zi importantă, pentru că
toţi copiii ştiau că Pierre şi soţia lui aveau o casă frumoasă, o
moşie întinsă şi se spunea că sunt oameni de treabă.
Sylvia a fost cea care a ales copiii: John, un băiat deli­
cat cu părul blond, şi Martha, o fată oacheşă şi vioaie, amân­
doi în jur de şaisprezece ani. La orfelinat, cei doi erau
inseparabili, de parcă ar fi fost frate şi soră.
Au fost duşi în casa cea mare şi frumoasă şi fiecare a pri­
mit câte o cameră cu vedere către parcul imens. Pierre şi
Sylvia le acordau toată grija şi tandreţea de care erau capa­
bili. în plus de asta, John avea grijă de Martha.
Din când în când, Pierre îi urmărea, invidiindu-le tine­
reţea şi camaraderia. Lui John îi plăcea foarte mult să se
lupte cu Martha. Multă vreme, ea fusese mai puternică. Dar
într-o zi, în timp ce-i urmărea, Pierre a observat că John
reuşise s-o ţintuiască pe Martha la pământ, să stea pe piep­
tul ei şi să-şi trâmbiţeze apoi triumful. Pierre a observat că
Marthei nu-i displăcuse victoria lui, precedată de încleşta­
rea încinsă a corpurilor. „începe să devină femeie", s-a gân­
dit Pierre. „Vrea ca bărbatul să fie mai puternic decât ea."

222
 Dar, chiar dacă femeia din ea începea să iasă la iveală,
din partea lui John nu avea parte de un tratament mai
galant. Părea chitit s-o trateze în continuare ca pe un tova­
răş de joacă, chiar ca pe un băiat. Nu-i făcea niciodată com­
plimente, nu remarca niciodată cum se îmbrăca, nu o flata.
De fapt, tindea chiar să fie aspru cu ea, când fata îl ame­
ninţa cu tandreţe, şi să-i reproşeze tot felul de defecte. Se
purta cu ea fără urmă de afecţiune. Iar biata Martha rămâ­
nea înmărmurită şi tristă, dar nu voia s-o arate. Pierre era sin­
gurul care-şi dădea seama de feminitatea rănită a Marthei.
Era singur pe proprietatea uriaşă. Avea grijă de fermă
şi de celelalte proprietăţi pe care le deţinea Sylvia, dar asta
nu era suficient. N u avea pe nimeni. John o acapara pe
Martha într-o asemenea măsură încât fata nici nu se uita la
Pierre. în acelaşi timp, ochiul lui experimentat vedea
foarte clar că Martha avea nevoie de un alt fel de relaţie.
într-o zi, când a găsit-o pe Martha plângând singură în
parc, a îndrăznit s-o întrebe:
— Ce s-a întâmplat, Martha ? întotdeauna poţi să-i spui
unui tată ce nu poţi să-i spui unui tovarăş de joacă.
Ea şi-a ridicat privirea spre el, pentru prima oară con­
ştientă de nobleţea şi de simpatia lui. I-a mărturisit că John
îi spusese că e urâtă, ciudată şi animalică.
— Ce băiat prostuţ! a spus Pierre. N u e absolut deloc
adevărat. A spus asta pentru că e un băieţandru care nu e-n
stare să aprecieze genul tău de frumuseţe sănătoasă şi vigu­
roasă. E un fătălău în toată regula, iar tu eşti minunat de
puternică şi de frumoasă, într-un fel pe care nu poate să-l
înţeleagă.
Martha s-a uitat la el recunoscătoare.
D e atunci, Pierre era cel care o întâmpina în fiecare
dimineaţă cu vorbe de alint - „Această nuanţă de albastru
vine foarte bine pe pielea ta* sau „Coafura asta ţi se potri­
veşte de minune*.
îi făcea surprize, oferindu-i parfumuri, eşarfe şi alte nimi­
curi. Acum Sylvia nu mai ieşea din dormitor, stătea doar

223
din când în când într-un scaun în grădină, însă foarte rar,
în zilele însorite. John era din ce în ce mai absorbit de studi­
ile lui ştiinţifice şi îi acorda Marthei tot mai puţină atenţie.
Pierre avea o maşină cu care îşi ducea la bun sfârşit ac­
tivităţile de supraveghere a fermei. întotdeauna mersese sin­
gur. Acum începuse s-o ia pe Martha cu el.
Avea şaptesprezece ani, iar viaţa sănătoasă o făcuse să
crească minunat; avea o piele impecabilă şi părul negru şi
lucios. Ochii ei erau plini de patimă şi ardoare şi se opreau
îndelung pe corpul zvelt al lui John - prea des, după
părerea lui Pierre, care o urmărea. Era clar că se îndrăgos­
tise de John, dar el nu-şi dădea seama. Pierre simţea jun­
ghiul geloziei. Se uita în oglindă şi se compara cu John.
Comparaţia părea să fie în favoarea lui, pentru că, deşi John
era un tânăr bine făcut, avea o anume răceală în înfăţişare,
în timp ce ochii verzi ai lui Pierre încă erau irezistibili, iar
trupul lui emana farmec şi o foarte mare căldură.
A început s-o curteze pe Martha subtil, cu complimen­
te şi atenţii, devenind confidentul ei în toate problemele,
ajungând chiar s-o facă să recunoască atracţia pe care o sim­
ţea faţă de John, deşi ea adăugase apoi:
— E complet inuman.
într-una din zile, John a jignit-o pe fată, în prezenţa lui
Pierre. Ea dansa şi alerga şi părea exuberantă şi plină de viaţă.
Dintr-odată, John s-a uitat la ea cu reproş şi i-a spus:
— Ce animal poţi să fii! N -ai să ştii niciodată să-ţi
sublimezi energia.
Sublimare! Carevasăzică, asta voia el. Voia s-o ducă pe
Martha în lumea lui de studii şi de teorii şi să stingă fla­
căra din ea. Martha s-a uitat la el furioasă.
Natura lucra în favoarea umanităţii din Pierre. Vara o
moleşea pe Martha şi tot vara o dezbrăca. Pentru că purta
haine mai puţine, devenise şi mai conştientă de corpul ei.
Briza părea că-i atinge corpul ca o mână. Noaptea se zvâr­
colea în pat cu un neastâmpăr pe care nu-1 înţelegea. Avea

224
părul despletit şi-l simţea ca şi cum o mână i l-ar fi lăsat
liber în jurul gâtului şi l-ar fi mângâiat.
Pierre şi-a dat repede seama ce se întâmpla cu ea. N u i-a
făcut nici un avans. Când o ajuta să coboare din maşină,
mâna lui se oprea pe braţul ei gol şi proaspăt. Sau îi mân­
gâia părul când era tristă şi-i vorbea despre indiferenţa lui
John. Dar ochii lui rămâneau în permanenţă fixaţi asupra
ei şi-i ştiau fiecare părticică a corpului, orice putea fi ghicit
prin rochie. Ştia ce fin era puful care-i acoperea corpul, cât
de netede îi erau picioarele, cât de fermi sânii ei tineri. De
fiecare dată când se aplecau să studieze împreună catasti­
fele fermei, părul ei sălbatic şi des îi venea lui Pierre peste
faţă. Respiraţia ei se amesteca deseori cu respiraţia lui. O
dată i-a înconjurat talia cu braţul, părinteşte. Ea nu s-a dat
la o parte. într-un fel, gesturile lui satisfăceau pe deplin
nevoia ei de căldură. Ea însăşi avea impresia că tânjea după
o căldură părintească, învăluitoare, şi încetul cu încetul s-a
întâmplat ca ea singură să caute să stea lângă el când erau
împreună, să îşi petreacă braţul în jurul ei atunci când erau
în maşină şi să-şi sprijine capul de umărul lui în după-a-
miezile târzii, în drum spre casă.
întotdeauna se întorceau din aceste excursii strălucind
de o înţelegere secretă, pe care John o observase. Asta îl fă­
cea şi mai ursuz. însă acum Martha se răzvrătea făţiş împo­
triva lui. Cu cât el devenea mai rezervat şi mai sever cu ea,
cu atât mai mult ţinea ea să-şi reverse flacăra lăuntrică, dra­
gostea de viaţă şi de mişcare. Se dăruia cu totul prieteniei
cu Pierre.
Cam la o oră de mers, era o fermă abandonată pe care
o dăduseră la un moment dat în arendă. Fusese părăsită, iar
Pierre se hotărâse s-o pună pe picioare pentru momentul
când John avea să se căsătorească. înainte să cheme mun­
citorii, el şi Martha au plecat împreună s-o cerceteze şi să
vadă ce trebuia făcut.
Era o casă foarte mare, cu un singur cat. U n val de
iederă aproape c-o sufocase, acoperindu-i ferestrele ca o

225
perdea naturală şi întunecându-i interiorul. Pierre şi
Martha au deschis o fereastră. Au găsit mult praf, mobilă
mucegăită şi câteva camere distruse în care pătrunsese
ploaia. însă o cameră era aproape intactă: dormitorul prin­
cipal. Un pat mare, întunecos, multe draperii, oglinzi şi un
covor ros îi dădeau, în semiîntuneric, o anume grandoare. Pe
pat, fusese aruncată o cuvertură grea de catifea.
După ce s-a uitat de jur-împrejur cu un ochi de arhitect,
Pierre s-a aşezat pe marginea patului. Martha stătea în
picioare, lângă el. Căldura verii intra în cameră în valuri,
înfierbântându-le sângele. Martha se simţea din nou mân­
gâiată de acea mână invizibilă. N u i se părea ciudat ca o mână
adevărată să se strecoare blând pe sub hainele ei, atingân-
du-i pielea cu aceeaşi dulceaţă şi tandreţe ca vântul văratic.
I se părea natural şi plăcut; a închis ochii.
Pierre a tras-o către el şi a întins-o pe pat. Ea îşi ţinea
ochii închişi. Părea nici mai mult, nici mai puţin decât con­
tinuarea unui vis. în atâtea nopţi de vară, cât stătuse sin­
gură, întinsă în pat, aşteptase această mână, iar acum ea făcea
tot ce aşteptase să-i facă. Se strecura uşor printre hainele
ei, desfăcând-o din ele ca dintr-o piele uşoară pe care-o dai
la o parte pentru a ajunge la adevărata piele, la pielea
caldă. Mâna se mişca peste tot trupul ei, peste locuri în care
nici măcar nu bănuise că va ajunge, peste locuri secrete care
palpitau.
Apoi a deschis ochii brusc. A văzut faţa lui Pierre peste
faţa ei, pregătindu-se să o sărute. A sărit în picioare. Cât
timp stătuse cu ochii închişi, îşi imaginase că John era cel
care se furişa în carnea ei. Dar, când a văzut faţa lui Pierre,
a fost dezamăgită. S-a eliberat din mâinile lui. S-au întors
acasă în tăcere, fără a fi însă supăraţi. Martha părea hipno­
tizată. N u putea să scape de senzaţia pe care i-o dăduseră
mâinile lui Pierre pe tot corpul. Pierre era tandru şi părea
că-i înţelege rezistenţa. Pe John l-au găsit posac şi neîndu­
plecat.

226
 Martha nu putea să doarmă. De fiecare dată când aţipea,
începea să simtă din nou mâna şi să-i anticipeze mişcările,
care urcau de-a lungul piciorului, făcându-şi loc spre
zonele secrete în care simţea un tremur, o aşteptare. S-a
ridicat şi s-a dus la fereastră. Tot corpul ei ţipa după acea
mână, s-o atingă din nou. Acest dor al cărnii era mai rău
decât foamea sau setea.
A doua zi, s-a trezit palidă şi hotărâtă. Imediat după ce
au terminat prânzul, s-a întors către Pierre şi i-a spus:
— Trecem pe la fermă azi ?
El a încuviinţat. Au plecat. A fost ca o eliberare. Vântul
îi mângâia faţa şi se simţea liberă. Se uita la mâna lui
dreaptă, cu care ţinea volanul maşinii - o mână minunată,
tânără, agilă şi tandră. Dintr-odată, s-a aplecat şi şi-a lipit
degetele de ale lui. Pierre i-a zâmbit cu atâta bucurie şi recu­
noştinţă încât i-a făcut inima să tresalte de bucuria lui.
Au mers împreună prin grădina părăginită, pe poteca
acoperită de muşchi, până în camera cufundată într-un
întuneric verde, oblăduită de iederă. S-au îndreptat direct
spre pat şi Martha a fost cea care s-a întins prima.
— Mâinile tale, a murmurat, mâinile tale, Pierre, le-am
simţit toată noaptea...
Cât de blând, cu câtă delicateţe au început aceste mâini
să-i cerceteze corpul, ca şi cum ar fi căutat miezul tuturor
senzaţiilor ei, neştiind dacă era în jurul sânilor sau sub sâni,
de-a lungul şoldurilor sau în valea dintre şolduri. Aştepta
o reacţie a cărnii ei, înţelegând din cel mai mic tremur că
atinsese locul în care ea şi-ar fi dorit să fie atinsă. Rochiile
ei, cearşafurile, cămăşile de noapte, totul conspirase pen­
tru a-i face corpul să răspundă, până în momentul în care
mâna lui desăvârşise mângâierile pe care toate acestea i le
dăruiseră, adăugând căldura şi puterea de a pătrunde în
toate locurile secrete.
D ar în momentul în care Pierre s-a aplecat prea
aproape de faţa ei ca să-i soarbă un sărut, imaginea lui John
s-a interpus. Ea a închis ochii, iar Pierre a simţit că şi-a

227
închis şi corpul în faţa lui. Aşa că, înţelept, n-a mers mai
departe cu sărutările.
Când s-au întors acasă în acea zi, Martha era copleşită
de un soi de beţie care o făcea să se poarte nesăbuit. Casa
era astfel compartimentată încât dormitorul lui Pierre şi al
Sylviei comunica direct cu cel al Marthei, iar camera Marthei
comunica la rândul ei cu baia pe care o folosea John. Când
copiii erau mai mici, toate uşile erau lăsate deschise. Acum
soţia lui Pierre prefera să încuie uşa dormitorului, iar cea
dintre Martha şi Pierre era de asemenea încuiată. în acea
zi, Martha a făcut baie. Cum stătea întinsă în apă, în linişte,
auzea mişcările pe care John le făcea în camera lui. Corpul
ei era febril de la mângâierile lui Pierre, dar încă îl dorea
pe John. Voia să mai facă o încercare de a-i stârni dorinţa,
forţându-1 să mărturisească şi în felul ăsta să afle dacă era
sau nu vreo cale ca el s-o iubească.
Proaspăt îmbăiată, s-a înfăşurat într-un chimono alb,
lăsându-şi părul negru să-i atârne liber pe spate. în loc să
se întoarcă în camera ei, s-a dus la John. El a fost uimit când
a văzut-o acolo. Martha şi-a explicat prezenţa spunând:
— Sunt teribil de neliniştită, John, am nevoie de sfatul
tău. în curând, voi pleca din această casă.
— Vei pleca?
— Da, i-a spus Martha. E timpul să plec. Trebuie să
învăţ să fiu independentă. Vreau să plec la Paris.
— Dar e atâta nevoie de tine aici!
— Cum adică ?
— Eşti companioana tatălui meu, a spus el amar.
Era oare posibil să fie gelos ? Martha aştepta cu respi­
raţia tăiată să-i spună mai mult. Apoi a adăugat:
— Ar trebui să cunosc oameni şi să încerc să mă mărit.
N u pot să fiu o veşnică povară.
— Să te măriţi ?
în momentul acela, a văzut-o pentru prima dată pe
Martha ca femeie. O considerase întotdeauna un copil.
Numai că în faţa ochilor lui stătea un corp voluptuos, clar

228
conturat prin chimono, cu părul ud, faţa cuprinsă de febră
şi gura moale. Ea aştepta. Era în ea o tensiune atât de cum­
plită, încât mâinile i-au căzut în lături, chimonoul i s-a des­
făcut şi i-a descoperit corpul complet gol.
Atunci John a înţeles că ea îl dorea, că i se oferea, dar
în loc să fie stârnit, a dat înapoi:
— Martha, oh, M artha! a strigat. Eşti aşa un animal, eşti
cu adevărat fiica unei curve... Da, toată lumea spunea
la orfelinat că eşti fiica unei curve!
Marthei i s-a urcat sângele în obraji.
— Iar tu, i-a spus, tu eşti un impotent, un sihastru, eşti
ca o femeie, nu eşti bărbat! Tatăl tău e un bărbat adevărat!
S-a repezit afară din camera lui.
Atunci imaginea lui John a încetat s-o mai chinuie. Voia
s-o şteargă din corpul şi din inima ei. Ea a fost cea care a
aşteptat ca toată lumea să se culce ca să poată descuia uşa
către camera lui Pierre şi ea a fost cea care s-a vârât în
patul lui, oferindu-şi în tăcere corpul acum rece şi aban­
donat.
Pierre a ştiut că se eliberase de John, că acum era a lui,
după felul în care venise la el în pat. Ce bucurie să simtă
trupul acela tânăr şi catifelat strecurându-se peste trupul său!
în nopţile de vară, dormea gol. Martha îşi lăsase chimonoul
să cadă şi era şi ea tot goală. Dorinţa lui a ţâşnit într-o
secundă, iar ea i-a simţit tăria împungându-i abdomenul.
Sentimentele ei confuze se concentrau acum într-o sin­
gură parte a corpului. S-a surprins făcând gesturi pe care
nu le învăţase niciodată, s-a trezit că-i înconjoară penisul
cu mâna, s-a trezit lipindu-şi corpul de al lui, surprinsă că
gura ei tânjea după toate felurile de săruturi pe care i le dădea
Pierre. I s-a dăruit frenetic, iar Pierre a fost stârnit să-şi pună
în valoare cele mai impresionante tehnici amoroase.
Fiecare noapte era o orgie. Trupul ei începea să cunoască
şi să se mlădieze. Legătura dintre ei era atât de puternică
încât devenise din ce în ce mai greu să se prefacă în timpul
zilei. Dacă îl privea numai, se simţea ca şi cum el ar fi atins-o

229
între picioare. Uneori se îmbrăţişau pe holul întunecat. O
lipea de perete. La intrare era o debara mare şi întunecoasă,
plină cu haine şi ghete de iarnă. Nimeni nu intra acolo vara.
Martha se ascundea în debara, iar Pierre intra după ea. Se
abandonau unul altuia culcaţi peste haine, în spaţiul acela
minuscul, închis şi secret.
De ani de zile, Pierre nu mai avusese parte de viaţă
sexuală, iar Martha era făcută pentru aşa ceva şi abia se
trezise la viaţă. întotdeauna îl primea cu gura deschisă şi
deja udă între picioare. Dorinţa creştea în el înainte s-o vadă,
numai la gândul că ea-1 aştepta în debaraua întunecoasă.
Parcă erau două animale încleştate în luptă, pe punctul de
a se devora. Dacă trupul lui câştiga şi o ţintuia sub el, o
poseda cu o asemenea forţă încât părea c-o înjunghie cu
sexul, iar şi iar, până cădea vlăguită. Erau într-o armonie
miraculoasă, excitaţia lor crescând la unison. Ea avea un fel
anume de a se căţăra peste el, ca un animal agil. Se freca de
penisul lui erect, de părul lui pubian, cu o asemenea fre­
nezie încât îl făcea să geamă. Această debara întunecoasă
devenise o vizuină de animale.
Deseori mergeau cu maşina până la ferma abandonată
şi-şi petreceau acolo după-amiezile. Făceau dragoste până
la saturaţie, o saturaţie care atingea ultimul grad - dacă
Pierre îi săruta pleoapele, Martha simţea acea senzaţie
între picioare. Corpurile lor erau încărcate de o dorinţă pe
care n-o puteau epuiza.
John părea o fotografie decolorată. Nu-şi dădeau seama
că era cu ochii pe ei. Schimbarea se vedea clar la Pierre. Faţa
îi strălucea, ochii păreau cuprinşi de febră, corpul îi întine­
rea. Trupul ei era impregnat de o voluptate nou descope­
rită. Fiecare mişcare pe care o făcea era plină de senzualitate
- fie că servea cafeaua, întindea mâna după o carte, juca şah
sau cânta la pian, totul era o mângâiere. C orpul ei se
împlinise, iar sânii i se obrăzniciseră sub rochii.

230
 John nu putea să se aşeze între ei. Simţea un curent
puternic între cei doi chiar şi atunci când nu se uitau unul
la altul şi nu-şi vorbeau.
In aceeaşi zi în care ei merseseră cu automobilul la
ferma abandonată, în loc să-şi vadă de studiu, pe John l-a
cuprins un val de moleşeală şi o dorinţă să iasă la aer. S-a
urcat pe bicicletă şi a început să pedaleze fără nici o ţintă
şi fără să se gândească la ei, însă amintindu-şi probabil,
semiconştient, de zvonurile din orfelinat, cum că Martha
ar fi fost abandonată de o prostituată celebră. Toată viaţa
lui, cât timp o iubise pe Martha, se temuse de ea. Simţea că
e un animal, că se bucura de oameni cum se bucura de mân­
care, că viziunea ei asupra oamenilor era la polul opus
viziunii lui. Ea spunea: „El e frumos" sau „Ea e fermecă­
toare". El spunea: „El e interesant" sau „Ea are caracter".
Martha îşi exprimase senzualitatea de mică, atunci când
se lupta cu el şi când îl mângâia. îi plăcea să se joace de-a
v-aţi ascunselea şi, dacă el nu reuşea s-o găsească, îşi trăda
ascunzătoarea numai ca el s-o prindă, s-o apuce de rochie.
O dată se jucau împreună şi îşi construiseră un mic cort.
Se treziseră înghesuiţi unul în altul, strâns lipiţi. Atunci i-a
văzut faţa Marthei. închisese ochii să se bucure de căl­
dura trupurilor lor strânse unul în altul, moment în care
John a simţit o frică teribilă. D e ce frică? T oată viaţa
fusese obsedat de faptul că în faţa senzualităţii dădea îna­
poi. N u putea să-şi explice de ce. Dar aşa era. Se gândise
foarte serios să se călugărească.
Acum, fără să aibă în minte nici o destinaţie, ajunsese la
vechea fermă. A mers uşor călcând pe muşchi şi pe iarba
crescută în exces. Curios, a intrat şi a început să exploreze
casa. Aşa a nimerit, pe tăcute, în dormitorul în care erau
Pierre şi Martha. Uşa era deschisă. S-a oprit, încremenit de
tabloul din faţa lui. Pierre era culcat pe spate, cu ochii pe
jumătate închişi, iar Martha, complet goală, se zbânţuia ca
un demon, urcată peste el, într-un acces de foame cumplită.

231
 John era paralizat de şoc şi, cu toate astea, nu se putea
dezlipi de scenă. Martha, dezlănţuită şi voluptuoasă, nu
numai că-i săruta sexul lui Pierre, ci se ghemuia să-i
prindă buzele, după care se arunca peste trupul lui şi-şi
freca sânii de el, în timp ce Pierre zăcea întins pe spate, ca
în transă, hipnotizat de mângâierile ei.
John a fugit fără să-l audă nimeni. Văzuse cel mai rău
dintre viciile infernului şi i se confirmase teama că Martha
reprezenta erotismul în carne şi oase, ceea ce-1 convinsese
de faptul că tatăl său adoptiv nu făcea decât să se supună,
subjugat de pasiunea ei. Cu cât încerca mai mult să-şi
şteargă din minte scena, cu atât mai puternic îi pătrundea
întreaga fiinţă şi părea mai imposibil de şters, mai evi­
dentă, mai obsedantă.
Când s-au întors, le-a privit feţele şi a fost uimit să vadă
cât de diferit arătau feţele oamenilor în mod normal faţă de
cum arătau când făceau dragoste. Schimbările acestea erau
dezgustătoare. Faţa Marthei părea acum imobilă, în timp
ce înainte era schimonosită de un urlet de plăcere care
părea că-i ţâşneşte din priviri, din fiecare fir de păr, din gură
şi din limbă. Iar Pierre, Pierre cel serios, cu ceva vreme în
urmă, nu mai era tată, ci doar un corp tânăr întins pe pat,
pradă poftei de nestăvilit a unei femei dezlănţuite.
John simţea că nu mai poate să rămână în casă fără să
trădeze scena la care fusese martor în faţa mamei lui bol­
nave şi, de fapt, în faţa tuturor. Când le-a mărturisit inten­
ţia lui de a se înrola, Martha l-a străpuns cu o privire plină
de surpriză. Până acum crezuse că John era pur şi simplu
puritan. Dar mai crezuse şi că o iubea şi că mai devreme
sau mai târziu va ceda. îi dorea pe amândoi. Pierre era aman­
tul la care visau toate femeile. Pe John ar fi putut să-l
educe, chiar şi împotriva dorinţei lui. Iar acum pleca. între
ei rămăsese ceva neterminat, ca şi cum căldura din vremea
în care se jucau împreună ar fi fost suspendată pentru a con­
tinua mai apoi în vieţile lor adulte.

232
 Noaptea a încercat din nou să-l stârnească. S-a dus la el
în cameră. A întâmpinat-o cu o asemenea repulsie încât ea
n-a mai putut să nu-i ceară o explicaţie şi să nu încerce să
afle adevărul, iar el n-a mai putut răbda şi i-a povestit
scena la care fusese martor. N u -i venea să creadă că-1
iubea pe Pierre. Credea că era vorba de animalul din ea.
Când i-a văzut reacţia, şi-a dat seama că acum nu mai avea
nici o şansă de a-1 poseda.
S-a oprit în pragul uşii şi i-a spus:
— John, tu eşti convins că sunt un animal. Ei bine, pot
să-ţi demonstrez cu uşurinţă că nu sunt. Ţi-am spus că te
iubesc. Am să-ţi demonstrez. N u numai că mă voi despărţi
de Pierre, dar voi veni la tine în fiecare noapte şi voi sta cu tine
şi vom dormi împreună ca atunci când eram copii şi-ţi voi
demonstra cât de castă pot să fiu, de purificată de dorinţe.
John a făcut ochii mari. Era profund ispitit. Gândul că
Martha şi tatăl lui făceau dragoste era pentru el intolerabil.
Găsise o explicaţie de ordin moral pentru a-şi justifica
reacţia. N u recunoştea că e gelos. Nu-şi dădea seama cât
de mult i-ar fi plăcut să fie în locul lui Pierre şi să aibă expe­
rienţa pe care o avea acesta cu femeile. N u se întreba de ce
respinsese dragostea Marthei. Dar de ce era atât de străin
de foamea naturală pe care o simţeau ceilalţi bărbaţi ?
A acceptat propunerea Marthei. Şireată, Martha nu s-a
despărţit de Pierre într-o manieră care să-l alarmeze, ci doar
i-a spus că John era suspicios şi că voia să-i spulbere îndo­
ielile înainte să plece în armată.
Noaptea următoare, în timp ce aştepta vizita Marthei,
John a încercat să-şi amintească tot ce putea din senzaţiile
sexuale pe care le trăise până atunci. Primele lui impresii
erau legate de Martha - la orfelinat, el şi Martha erau inse­
parabili şi se protejau unul pe altul. Aşa că dragostea lui pen­
tru ea fusese spontană şi arzătoare. Ii făcea plăcere s-o atingă.
Apoi, într-o zi, pe când Martha avea unsprezece ani, a
venit o femeie s-o vadă. John a tras cu ochiul la ea în timp
ce aştepta în salon. N u mai văzuse pe nimeni care să-i

233
semene. Purta haine strâmte, care-i scoteau în evidenţă
silueta plină şi voluptuoasă. Avea părul roşu-auriu, ondu­
lat, şi buzele atât de abundent rujate încât l-au fascinat pe
loc. A privit-o îndelung. Apoi a văzut c-a întâmpinat-o pe
Martha şi c-a îmbrăţişat-o. Atunci i s-a spus că era mama
Marthei, care o abandonase de mică şi apoi o recunoscuse,
însă nu putuse s-o ţină, pentru că era cea mai căutată pros­
tituată din oraş.
După acel episod, dacă faţa Marthei strălucea de entu­
ziasm sau se înroşea, dacă purta o rochie strâmtă sau dacă
făcea cel mai mic gest de cochetărie, John se simţea foarte
tulburat şi furios. I se părea că o vedea în ea pe mama ei,
că trupul îi era provocator şi plin de pofte. O lua la între­
bări. Voia să ştie ce gândea, ce visa, voia să-i cunoască cele
mai ascunse dorinţe. Ea îi dădea răspunsuri naive. Ce-i plă­
cea cel mai mult pe lumea asta era John. Ce-i făcea cea mai
mare plăcere era să fie atinsă de John.
— Ce simţi atunci ?
— Fericire, o plăcere pe care nu pot s-o explic.
John era convins că nu el îi provoca acea plăcere, ci că
ar fi putut fi oricare altul în locul lui. îşi imagina că mama
Marthei simţea la fel cu fiecare bărbat care o atingea.
Pentru că-i întorsese spatele Marthei şi o lipsise de afec­
ţiunea de care avea nevoie, o pierduse. Dar el nu putea să-şi
dea seama de asta. Acum simţea o mare plăcere în a o
domina. Avea să-i arate ce înseamnă castitatea şi ce înseam­
nă iubirea, acea iubire lipsită de senzualitate dintre două
fiinţe omeneşti.
Martha a venit la miezul nopţii, fără să facă nici un zgo­
mot. Purta o cămaşă de noapte albă şi lungă şi, peste ea, chi-
monoul. Părul greu, negru şi lung, îi cădea pe umeri. Ochii
îi străluceau într-un fel neobişnuit. Era tăcută şi blândă, ca
o soră. îşi controla vioiciunea ei obişnuită, reuşind să şi-o
domine. într-o astfel de dispoziţie nu-1 speria pe John.
Părea o altă Martha.

234
 Patul era foarte mare şi jos. John a stins lumina. Martha
s-a strecurat în pat şi s-a întins fără să-l atingă. Băiatul tre­
mura. Scena îi amintea de orfelinat, de serile în care fugea
din dormitorul băieţilor şi se ducea la fereastra ei, să mai
stea un pic de vorbă. Şi atunci ea purta o cămaşă de noapte
albă şi lungă şi avea părul despletit. I-a spus şi ei asta şi a
întrebat-o dacă-1 mai lasă să-i împletească părul. Voia s-o
vadă iar ca pe o fetiţă. Ea l-a lăsat. Pe întuneric, mâinile lui
îi atingeau părul bogat şi i-1 împleteau. Apoi s-au prefăcut
amândoi că dorm.
Numai că John era chinuit de imagini. O vedea pe Martha
goală şi apoi pe mama ei în rochia strâmtă, care-i sublinia
fiecare rotunjime, şi din nou o vedea pe Martha, arcuită ca
un animal peste faţa lui Pierre. îi zvâcnea sângele în tâmple
şi ar fi vrut să întindă mâna spre ea. Aşa a şi făcut. Martha i-a
apucat mâna şi şi-a pus-o pe inimă, peste sânul stâng. John
îi simţea inima bătând prin haine. Aşa au adormit până la
urmă. Dimineaţa s-au trezit împreună. John şi-a dat seama
că se apropiase de Martha şi că dormise cu trupul lipit de al
ei, ca într-o lingură. S-a trezit dorind-o, simţindu-i căldura.
A sărit furios din pat, pretextând că vrea să se îmbrace rapid.
Aşa a trecut prima noapte. Martha era în continuare blân­
dă şi supusă. John era chinuit de dorinţă. Numai că mân­
dria şi frica erau mai puternice.
Acum ştia de ce-i era frică. îi era frică să nu fie impo­
tent. îi era teamă că tatăl său, cunoscut ca un D onjuan, era
mai potent şi mai priceput. Se temea să nu fie vreun ciudat,
îi era teamă că, odată trezit vulcanul din Martha, s-ar
putea să nu-1 poată satisface. O femeie mai puţin focoasă
poate că nu l-ar fi speriat aşa de tare. îşi dorise cu ardoare
să-şi controleze propria natură şi fluxul sexual. Probabil
că reuşise, poate chiar prea bine. Acum se îndoia de
puterile lui.
Probabil că Martha îşi dăduse seama de toate astea, cu
intuiţia ei feminină. în fiecare seară venea mai tăcută, era
mai blândă şi mai umilă. Adormeau inocent împreună.

235
Nu-şi trăda fierbinţeala pe care o simţea între picioare cât
stătea întinsă lângă el. John dormea. Uneori rămânea treaz,
urmărit de imaginile erotice cu trupul ei gol.
O dată sau de două ori, John s-a trezit în timpul nop­
ţii, şi-a lipit corpul de al ei şi a mângâiat-o, ţinându-şi res­
piraţia. In somn, trupul ei era molatic şi cald. A îndrăznit
să-i ridice cămaşa de noapte apucând-o de tiv, s-o tragă până
deasupra sânilor şi să-şi treacă mâna peste corpul ei ca să-i
simtă formele. Ea nu s-a trezit. Asta i-a dat curaj. N -a
făcut nimic mai mult decât s-o mângâie, pipăindu-i cu
grijă rotunjimile şi fiecare contur al corpului, până când a
descoperit care erau locurile cu carnea mai fină şi mai
plină, unde se ascundeau văile şi unde începea părul pubian.
El nu ştia însă că Martha era doar pe jumătate ador­
mită şi că se bucura să-i sim tă mângâierile, dar nu se
mişca niciodată de frică să nu-1 sperie. O dată mângâierile
lui o înfierbântaseră atât de tare, încât aproape că avu­
sese un orgasm. Şi altă dată el a îndrăznit să-şi lipească
penisul erect de fesele ei, oprindu-se acolo.
în fiecare noapte îndrăznea un pic mai mult, uimit că n-o
trezea. Dorinţa lui era continuă, iar pe Martha o adusese
într-o asemenea febră erotică încât se minuna şi ea de cât
de bine putea să-l păcălească. John devenea mai îndrăzneţ.
Se învăţase să-şi strecoare penisul între picioarele ei şi să se
frece foarte uşor, fără s-o penetreze. Plăcerea era atât de
mare, încât începuse să-i înţeleagă pe toţi amanţii de pe faţa
pământului.
Chinuit de atâta vreme de restrişte, într-o noapte, John
a uitat de precauţii şi a posedat-o pe semiadormita
M artha ca un hoţ, uimit fiind să audă că scotea mici
sunete de plăcere, de fiecare dată când se înfigea în ea.
N u s-a mai dus în armată. Iar Martha a reuşit să-şi satis­
facă ambii amanţi, pe Pierre în timpul zilei şi pe John în tim­
pul nopţii.
 Manuel

M anuel ajunsese la o form ă bizară de plăcere care

făcuse ca familia lui să-l repudieze, iar acum trăia ca un boem
în Montparnasse. Când nu era prins de obsesiile lui erotice,
se ocupa cu astrologia, era un bucătar extraordinar, un
excelent interlocutor şi un partener de cafea cum rar întâl­
neşti. D ar nici una dintre aceste ocupaţii nu reuşea să-i
abată m intea de la nevoia lui cea mai presantă. Mai
devreme sau mai târziu, Manuel trebuia să-şi deschidă pan­
talonii şi să-şi expună membrul impresionant.
Cu cât erau mai mulţi oameni, cu atât mai bine. Cu cât
era petrecerea mai pretenţioasă, cu atât mai bine. Dacă se
găsea printre artişti şi modele, aştepta până ce toată lumea
se ameţea un pic şi începea să se înveselească şi abia apoi
se dezbrăca în pielea goală. Chipul lui ascetic, ochii visă­
tori şi poetici şi trupul slab, ca de călugăr, distonau atât de
flagrant cu apucăturile lui, încât şoca pe toată lumea.
Dacă-i întorceau spatele, nu avea parte de nici o plăcere.
Dacă se uitau la el, cât de puţin, cădea într-o transă, faţa-i
părea transfigurată de extaz şi în scurt timp îl scuturau con­
vulsiile orgasmului.
Femeile aveau tendinţa de a fugi de el. Trebuia să le
implore să rămână şi recurgea la fel de fel de trucuri. Era
model şi căuta de lucru în ateliere pline de femei. Dar sta­
rea în care ajungea stând în picioare sub ochii studentelor
îi făcea pe bărbaţi să-l arunce în stradă.
Dacă era invitat la vreo petrecere, la început încerca s-o
atragă pe vreuna din femeile singure într-o cameră goală sau

237
pe balcon. Apoi îşi dădea jos pantalonii. Dacă femeia era
amatoare, cădea în extaz. Dacă nu, fugea după ea, în erec­
ţie cum era, şi se întorcea la petrecere, sperând că va stârni
puţină animaţie. N u avea o înfăţişare plăcută, ci una dis­
proporţionată. Pentru că penisul nu părea să facă parte din
acel trup auster cu alură monahală, ieşea şi mai mult în evi­
denţă, căpăta un soi de individualitate.
în cele din urmă, a găsit-o pe soţia unui agent literar
sărac lipit, care suferea de foame şi lucra până cădea lată, şi
a făcut cu ea următorul aranjament. El urma să vină dimi­
neaţa şi să facă toate treburile casnice în locul ei, să spele
vasele, să măture atelierul, să facă tot felul de comisioane,
cu condiţia ca, după ce termina treaba, să se expună. însă
atunci îi cerea toată atenţia. Voia să-l urmărească în timp
ce-şi desfăcea cureaua, în timp ce-şi deschidea nasturii pan­
talonilor şi când şi-i dădea jos. N u purta lenjerie. îşi sco­
tea penisul şi-l cântărea în mână ca un om care evaluează
un lucru de valoare. Ea trebuia să stea lângă el şi să-i
urmărească fiecare gest. Trebuia să se uite la penisul lui ca
şi cum s-ar fi uitat la un fel de mâncare care-i plăcea.
Această femeie poseda arta de a-1 satisface pe deplin.
Părea absorbită de penisul lui şi-i spunea:
— Ai o frumuseţe de penis, cel mai frumos pe care l-am
văzut în M ontparnasse! E catifelat şi tare. E frumos.
în timp ce rostea aceste cuvinte, sub ochii ei, Manuel con­
tinua să-şi salte penisul în palmă ca pe un lingou de aur şi-i
lăsa gura apă. Şi-l admira singur. în timp ce se aplecau amân­
doi peste el ca să-l admire, plăcerea lui devenea atât de
intensă încât închidea ochii, străbătut de un tremur din cap
până-n picioare, fără să dea drumul penisului pe care-1 scu­
tura sub ochii ei. Apoi tremurul îl făcea să se clatine, aşa că
se prăbuşea la pământ, iar orgasmul îl prindea rostogolin-
du-se, uneori ejaculându-şi chiar pe faţă.
Alteori stătea la colţuri de stradă întunecoase, gol pe sub
palton, şi dacă trecea vreo femeie, îşi desfăcea haina şi-şi scu­
tura penisul înspre ea. Dar era periculos, iar poliţia pedep­

238
sea destul de drastic un astfel de comportament. De cele mai
multe ori, îi plăcea să se urce într-un compartiment de tren
gol, să-şi desfacă doi nasturi la pantaloni şi să se lungească
pe banchetă, de parcă ar fi fost beat sau adormit, cu peni­
sul iţindu-i-se un pic prin deschizătura pantalonilor. La alte
staţii intrau oameni în compartiment. Dacă avea noroc, se
găsea vreo femeie care să stea în faţa lui şi să caşte gura. Pen­
tru că părea beat, de obicei nimeni nu încerca să-l trezească.
Uneori se găsea câte un bărbat care să-l scuture nervos şi
să-l pună să-şi închidă prohabul. Femeile nu protestau. Dacă
o femeie venea însoţită de şcolăriţe, atunci Manuel era în
paradis. Avea erecţie, iar situaţia devenea atât de intolera­
bilă încât, până la urmă, femeia îşi lua fetiţele şi pleca.
într-o zi, Manuel şi-a găsit perechea cu care să împartă
acelaşi tip de plăcere. Şi-a ocupat locul într-un comparti­
ment, singur, şi s-a făcut că doarme, când în compartiment
a intrat o femeie şi s-a aşezat pe bancheta din faţă. Era o
prostituată coaptă, îşi dădea seama de asta după ochii puter­
nic fardaţi, după faţa acoperită de un strat gros de pudră,
după cearcănele negre din jurul ochilor, părul exagerat de
ondulat, pantofii scâlciaţi, pălăria şi rochia foarte cochete.
A observat-o printre gene. Femeia a aruncat o privire
către pantalonii lui descheiaţi şi apoi s-a uitat din nou. Şi
ea se prefăcea că e pe punctul de a adormi şi aproape că alu­
neca de pe banchetă, cu picioarele desfăcute. Când a por­
nit trenul, şi-a ridicat fusta până sus. N-avea nimic pe
dedesubt. Şi-a întins picioarele larg deschise şi, în timp ce-i
fixa penisul cu privirea, s-a expus privirilor lui Manuel, al
cărui penis întărit a scos capul prin şliţul desfăcut şi, până
la urmă, a ieşit cu totul. Stăteau faţă în faţă, uitându-se unul
la altul. Manuel se temea ca nu cumva femeia să se ridice
şi să încerce să-i apuce penisul, lucru pe care nu şi-l dorea
absolut deloc. D ar nu, şi ea era sclava aceleiaşi plăceri
pasive. Ştia că se uita la sexul ei, sub tufişul foarte des şi
negru, şi în cele din urmă au deschis amândoi ochii şi şi-au
zâmbit. El începea să intre în starea de extaz, cu toate

239
astea a avut timp să observe că şi ea era cuprinsă de plă­
cere. Vedea umezeala strălucitoare care-i spuzise gura sexu­
lui. Ea se legăna aproape imperceptibil în faţă şi-n spate, de
parcă ar fi încercat să adoarmă. Trupul lui a început să tre­
mure, scuturat de o plăcere violentă. Apoi ea s-a mastur­
bat în faţa lui, zâmbind mereu.
Manuel s-a căsătorit cu această femeie, care n-a încer­
cat niciodată să-l posede aşa cum făceau celelalte.
 Linda

Linda stătea în faţa oglinzii, studiindu-se critic la lumina

zilei. Trecută de treizeci de ani, începuse să-şi facă griji în
legătură cu vârsta, deşi nimic nu trăda vreo cât de mică ofi­
lire a frumuseţii ei. Era zveltă şi avea o înfăţişare tine­
rească. Putea să înşele cu uşurinţă pe oricine, dar nu pe ea
însăşi. Numai în ochii ei carnea părea că îşi pierduse ceva
din fermitate, ceva din fineţea marmoreeană pe care şi-o
admirase atât de des în oglindă.
N u era mai puţin iubită. Era chiar mai iubită decât ori­
când, măcar pentru faptul că acum atrăgea toţi bărbaţii tineri,
care-şi dădeau seama că de la o astfel de femeie puteau să
înveţe cu adevărat secretele amorului trupesc şi care nu sim­
ţeau nici o atracţie pentru fetele de vârsta lor, reticente, ino­
cente, lipsite de experienţă şi încă sub influenţa familiei.
Soţul Lindei, un bărbat bine cam de patruzeci de ani, o
iubise mulţi ani cu înfocarea unui amant. închidea ochii la
admiratorii ei tineri. Credea că ea nu-i lua în serios, că inte­
resul pentru ei venea din faptul că nu avea copii şi din ne­
voia de a-şi revărsa sentimentele protectoare asupra unor
oameni care abia intrau în viaţă. El însuşi era cunoscut ca
un seducător, indiferent de teapa şi de moravurile femei­
lor care-i cădeau în plasă.
îşi amintea că, în noaptea nunţii lor, Andre fusese un
amant plin de adoraţie, care-i slăvise fiecare bucăţică a cor­
pului în parte ca şi când ar fi fost o operă de artă, atingând-o
şi minunându-se, făcând comentarii despre urechile ei,
părul ei, nasul, obrajii şi coapsele ei, în timp ce le mângâia.

241
Vorbele şi vocea lui, atingerea lui îi făceau carnea să se des­
chidă la fel cum se deschide o floare la căldură şi lumină.
O pregătise pentru a fi un instrument sexual perfect, pen­
tru a vibra la fiecare mângâiere. O dată o învăţase să-şi
adoarmă corpul şi să-şi concentreze toate senzaţiile erotice
în gură. Atunci era ca o femeie drogată, care zăcea cu tru­
pul nemişcat şi moleşit, în timp ce gura şi buzele deveneau
un alt organ sexual.
Andre avea o slăbiciune pentru gura ei. Se uita la gurile
femeilor de pe stradă. Pentru el, gura era un indice al sexu­
lui. Buzele subţiri şi strânse nu prevesteau nimic voluptuos
sau copleşitor. O gură plină promitea un sex deschis şi
generos. O gură umedă îl punea pe jar. Urmărea ca un dro­
gat buzele întredeschise ca în aşteptarea unui sărut, până
ce reuşea să posede femeia şi să-şi demonstreze din nou con­
vingerea asupra însuşirilor revelatoare ale gurii.
Gura Lindei l-a sedus din prima. Avea o expresie per­
versă, aproape îndurerată. Era ceva în felul cum îşi mişca
buzele, în felul pasional cum şi le deschidea, care preves­
tea o femeie dezlănţuită asupra celui iubit ca o furtună. Când
a văzut-o prima dată pe Linda, s-a simţit absorbit înăuntrul
ei prin această gură, ca şi cum deja făcea dragoste cu ea. Aşa
s-a întâmplat în noaptea nunţii lor. Era obsedat de gura ei.
Se cufunda în ea, sărutând-o până când începea să ardă, până
când limba obosea, până când i se umflau buzele; şi apoi,
după ce-i aţâţase gura cât se putea, numai atunci o poseda,
arcuindu-se peste ea, cu buzele tari lipite de sânii ei.
N -o tratase niciodată ca pe o nevastă. O curta neînce­
tat, cu daruri, flori şi mici plăceri. O scotea să ia cina la
acele cabinets particuliers din Paris, la marile restaurante,
unde toţi chelnerii credeau că era amanta lui.
Alegea pentru ea cele mai sofisticate vinuri şi mâncăruri.
O îmbăta cu vorbele lui. Făcea dragoste cu gura ei. O
făcea să spună că-1 doreşte. Apoi o întreba:
— Şi cum mă doreşti ? Ce parte din tine mă doreşte în
noaptea asta ?

242
 Uneori îi răspundea:
— Gura mea te vrea, vreau să te simt în gură, în fundul
gurii!
Sau alteori:
— M-am umezit între picioare.
Aşa discutau peste masă în restaurante, în salonaşele
create special pentru îndrăgostiţi. Ce discreţi erau chelne­
rii, ştiind exact când să se întoarcă! Muzica se revărsa din-
tr-o sursă invizibilă. Exista şi un divan. După ce se servea
masa, iar Andre îi strânsese genunchii între ai lui şi-i
furase sărutări, o poseda pe divan, cu hainele pe ei, ca aman­
ţii care n-aveau timp să se dezbrace.
O însoţea la operă şi la teatre cunoscute pentru lojile lor
întunecoase şi făcea dragoste cu ea în timp ce urmăreau spec­
tacolul. Făcea dragoste cu ea în taxiuri sau la bordul unui
vas ancorat în faţă la Notre-Dame, care închiria cabine
amanţilor. Oriunde numai nu acasă, nu în patul matrimo­
nial. O ducea cu maşina în sătucuri îndepărtate şi trăgeau
împreună la hanuri romantice. Mai lua câte o cameră la bor­
delurile luxoase pe care le cunoscuse. Apoi o trata ca pe o
prostituată. O făcea să se supună tuturor capriciilor lui, o
punea să-l biciuie sau să se târască în patru labe fără să-l
sărute, ci doar să-l lingă peste tot, ca un animal.
Aceste obiceiuri îi aţâţaseră simţurile într-o asemenea
măsură încât începuse să-i fie frică. îi era frică de ziua în
care Andre n-avea să-i mai fie suficient. Ştia că avea o sen­
zualitate debordantă; era senzualitatea unui bărbat care se
irosise ducând o viaţă plină de excese şi care acum îi ofe­
rea ei floarea acestei vieţi.
S-a întâmplat ca Andre să plece într-o călătorie şi s-o lase
singură timp de zece zile. Linda era agitată şi febrilă. I-a
telefonat un prieten, prietenul lui Andre, cel mai căutat pic­
tor din Paris la acel moment, favoritul tuturor femeilor.
Acesta i-a sp u s:
— Te plictiseşti singură, Linda? N-ai vrea să vii cu noi
la o petrecere foarte deosebită ? Ai o mască ?

243
 Linda ştia prea bine la ce se referea. Ea şi Andre râseseră
de multe ori de petrecerile lui Jacques din Bois. Era forma
lui preferată de distracţie: să adune la un loc, într-o noapte
de vară, oameni de lume purtând măşti, să-i conducă până
la Bois cu sticle de şampanie după ei, să găsească un lumi­
niş în partea împădurită şi să se distreze.
O tenta. N u participase niciodată la o astfel de petre­
cere. Cu asta, Andre nu era de acord. Glumea, spunându-i
că măştile l-ar fi putut deruta şi că n-ar fi vrut să facă dra­
goste cu altcineva.
Linda a acceptat invitaţia. S-a îmbrăcat cu una dintre
noile ei rochii de seară, o rochie din satin greu care i se mula
pe trup ca o mănuşă udă. N u şi-a pus lenjerie de corp şi
nici o bijuterie după care ar fi putut fi recunoscută. Şi-a
schimbat coafura, de la o cască de paj care-i înconjura faţa,
la o pieptănătură gen Pompadour, care-i scotea în evidenţă
trăsăturile feţei şi forma gâtului. Apoi şi-a legat masca nea­
gră, prinzându-şi elasticul în păr pentru o mai mare sigu­
ranţă.
în ultimul moment, s-a hotărât să-şi schimbe culoarea
părului, să-l spele şi să-i dea o nuanţă de negru-albăstrui în
loc de blond pal, cum îl avea. Apoi şi l-a coafat din nou şi
a fost uimită să vadă cât de schimbată era.
Aproape optzeci de oameni fuseseră chemaţi să se întâl­
nească în atelierul acelui pictor la modă. în atelier era o
lumină difuză, parcă pentru a ascunde şi mai bine identi­
tăţile invitaţilor. Când s-au strâns cu toţii, au fost zoriţi
către automobilele care-i aşteptau. Şoferii ştiau unde să
meargă. în inima pădurii, era un luminiş acoperit cu muşchi.
După ce au scăpat de şoferi, s-au instalat acolo şi au înce­
put să bea şampanie. Mângâierile începuseră deja din
automobile. Măştile dădeau oamenilor o libertate care-i
transforma pe cei mai rafinaţi dintre ei în animale flă­
mânde. Mâinile se strecurau pe sub somptuoasele rochii de
seară pentru a atinge ceea ce voiau să atingă, genunchii se
împleteau, respiraţiile se accelerau.

244
 Pe Linda şi-o disputau doi bărbaţi. Unul dintre ei făcea
tot ce putea ca s-o stârnească, sărutând-o pe gură şi pe sâni,
iar celălalt, cu mai mult succes, îi mângâia picioarele pe sub
rochia lungă, până când ea, străbătută de un fior, a arătat
cât era de înfierbântată. Atunci el a vrut s-o ducă în desi­
şul întunecat.
Primul a protestat, dar era prea beat ca să se poată pune
cu celălalt. A fost dusă departe de grup, într-un loc unde
copacii lăsau umbre întunecate şi se plecau către muşchi.
Din apropiere veneau ţipetele cuiva care se împotrivea,
veneau gemete, şi mai era şi o femeie care striga:
— Fă-o, fă-o, nu mai pot s-aştept, fă-o, fă-o acum!
Orgia era în toi. Femeile se mângâiau una pe alta. Doi
bărbaţi începuseră să întărâte nebuneşte o femeie, iar apoi
se opriseră doar ca să se distreze de ceea ce reuşiseră să-i
facă, să se uite la ea cum zăcea cu rochia pe jumătate des­
făcută, cu o bretea căzută de pe umăr, care-i lăsase un sân
la vedere, toate astea în timp ce încerca să se satisfacă sin­
gură lipindu-se obscen de bărbaţi, frecându-se de ei, implo­
rând şi ridicându-şi rochia.
Linda a fost stupefiată de bestialitatea celui care o
asalta. Ea, care nu cunoscuse decât mângâierile volup-
tuoase ale soţului ei, s-a trezit înşfăcată de ceva infinit mai
puternic, de o dorinţă atât de violentă încât părea devora­
toare.
Mâinile lui au apucat-o ca nişte gheare şi i-au ridicat
sexul ca să-l poată ajunge penisul, fără să-i pese dacă-i
rupea oasele. Intra în ea cu lovituri de războinic, străpun-
gând-o ca un corn, fără a-i provoca durere, ci doar dorinţa
de a-i răspunde cu aceeaşi furie. După ce s-a simţit satisfă­
cut, cu o furie şi o violenţă care au năucit-o, i-a şoptit:
— Acum vreau să te satisfaci singură, mă auzi ? Cum n-ai
făcut-o niciodată...
îşi ţinea penisul erect ca pe un simbol primitiv din lemn,
ca ea să-l poată folosi când voia.

245
 A incitat-o să-şi dezlănţuie cele mai violente pofte asu­
pra lui. Ea nici nu-şi dădea seama că-şi înfipsese dinţii în
carnea lui. I-a gâfâit la ureche:
— Continuă, mergi mai departe, ştiu eu că voi, femeile,
niciodată nu vă daţi drumul să posedaţi un bărbat aşa cum
aţi vrea!
Din cine ştie ce abisuri ale corpului pe care nu le cunos­
cuse niciodată, urca o febră stranie care nu se consuma şi
care o făcea să nu se mai sature de gura lui, de limba lui, de
penisul lui înăuntrul ei, o febră care nu se potolea odată cu
orgasmul. I-a simţit dinţii îngropaţi în umărul ei, în timp
ce dinţii ei îl muşcau de gât, după care s-a prăbuşit pe spate
şi şi-a pierdut cunoştinţa.
Când s-a trezit, era culcată într-un pat de fier, într-o
cameră sărăcăcioasă. Lângă ea dormea un bărbat. Era
goală, iar el era tot gol, însă pe jumătate acoperit de cear­
şaf. A recunoscut trupul care o înrobise cu o noapte îna­
inte în Bois. Era un trup de atlet, mare, bronzat şi musculos.
Avea un cap frumos, puternic, cu păr rebel. Pe când îl pri­
vea cu admiraţie, el a deschis ochii şi i-a zâmbit.
— N-am putut să te las să te întorci cu ceilalţi, riscând
să nu te mai văd niciodată, i-a spus.
— Cum m-ai adus aici ?
— Te-am furat.
— Unde suntem ?
— într-un hotel foarte ieftin, aici locuiesc.
— Carevasăzică, nu eşti...
— Nu, nu sunt din grupul lor, dacă asta vrei să spui. Sunt
un simplu muncitor. într-o noapte, în timp ce mă întor­
ceam de la muncă pe bicicletă, am zărit oamenii venind la
una din aceste petreceri ale voastre. M-am dezbrăcat şi m-am
amestecat printre ei. Femeile păreau că se simt bine cu mine.
N-am fost descoperit. După ce făceam dragoste cu ele, ple­
cam pe furiş. Noaptea trecută, eram din nou în trecere şi
am auzit voci. Te-am găsit cu bărbatul ăla care te săruta şi
te-am luat de acolo. Acum te-am adus aici. S-ar putea să ai

246
probleme din cauza asta, dar n-am putut să renunţ la tine.
Eşti o femeie adevărată, toate celelalte sunt nişte sclifosite
în comparaţie cu tine. Ai un foc înăuntru.
— Trebuie să plec, a spus Linda.
— Dar vreau să-mi promiţi că te vei întoarce.
S-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat la ea. Frumuse­
ţea lui fizică îl făcea impunător, iar ea vibra când îl simţea
aproape. A început s-o sărute şi s-a simţit din nou cuprinsă
de moleşeală. A pus mâna pe penisul lui tare. Plăcerea de
noaptea trecută încă-i circula prin corp. L-a lăsat s-o posede
din nou, aproape numai cât să se asigure că nu visase. Nu,
bărbatul ăsta căruia-i ardea penisul în corpul ei şi care o
săruta ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară, bărbatul ăsta
era real.
Aşa că Linda s-a întors la el. Era locul unde se simţea
cu adevărat vie. Dar după un an, l-a pierdut. S-a îndrăgos­
tit de o altă femeie şi s-a căsătorit cu ea. Linda se obiş­
nuise atât de mult cu el încât acum oricine altcineva îi părea
prea delicat, prea rafinat, prea şters şi prea firav. N u era
nimeni între prietenii ei care să aibă forţa sălbatică şi fer­
voarea amantului ei pierdut. L-a căutat iar şi iar, în cafe­
nele şi în locurile uitate de lume din Paris. A cunoscut boxeri
profesionişti, vedete de circ, atleţi. Cu fiecare dintre ei a
încercat să descopere aceleaşi îmbrăţişări. Dar nu reuşeau
s-o stârnească.
în momentul în care şi-a pierdut amantul, pentru că
acesta voia să aibă o femeie a lui, o femeie la care să se în­
toarcă acasă, o femeie care să aibă grijă de el, Linda s-a con­
fesat coaforului. Coaforul parizian joacă un rol vital în viaţa
unei franţuzoaice. N u numai că-i aranjează părul, capitol
la care ea e extrem de pretenţioasă, dar e şi un guru al
modei. E cel mai bun critic şi consilier al ei în problemele
de dragoste. Cele două ore cât durează spălatul, ondulatul
şi uscatul părului sunt suficiente pentru a-i face confidenţe.
Izolarea micului salon are darul de a proteja secretele.

247
 Când Linda venise la Paris, din orăşelul din sudul Franţei
unde se născuse şi unde îl cunoscuse pe soţul ei, avea
numai douăzeci de ani. N u ştia să se îmbrace, era timidă şi
inocentă. Avea un păr luxuriant, pe care nu ştia cum să şi-l
aranjeze. N u se machia. în timp ce se plimba pe Rue Saint
Honore, admirând vitrinele magazinelor, a devenit con­
ştientă de aceste lipsuri. A devenit conştientă de ce în­
seamnă faimosul şic parizian şi de preţiozitatea detaliilor
care fac din fiecare femeie o operă de artă. Scopul lor era
să le accentueze calităţile fizice. Femeile erau în mare parte
produsul priceperii croitorilor. Ceea ce nici o altă ţară n-a
putut niciodată să imite a fost erotismul veşmintelor fran­
ţuzeşti, arta de a face haine prin care să respire farmecul fie­
cărui trup.
în Franţa se cunoştea calitatea erotică a satinului negru,
greu, care avea strălucirea unui corp gol şi ud. Ştiau cum
să delimiteze conturul sânilor, cum să croiască faldurile în
aşa fel încât să urmărească mişcările trupului. Cunoşteau
secretul vălurilor, al dantelei pe piele, al lenjeriei provoca­
toare, al unei rochii cu crăpătură îndrăzneaţă.
Forma unui pantof, netezimea unei mănuşi, toate aces­
tea îi dădeau pariziencei o ţinută şi o îndrăzneală care o fă­
ceau de departe mult mai seducătoare decât celelalte femei.
Atâtea secole de cochetărie au produs un soi de perfec­
ţiune vizibilă nu numai la femeile bogate, ci şi la micile vân­
zătoare din magazine. Iar coaforul este preotul acestui cult
al perfecţiunii. El le îndrumă pe femeile care vin din pro­
vincie, el cizelează femeile vulgare, el le dă tuturor perso­
nalităţi noi.
Linda avusese destul de mult noroc să încapă pe mâi­
nile lui Michel, al cărui salon era aproape de Champs-Ely-
sees. Michel era un bărbat de patruzeci de ani, zvelt, elegant
şi efeminat. Vorbea suav, avea maniere alese, îi săruta mâna
ca un aristocrat, îşi păstra mustăcioara fină şi o sfătuia. Con­
versaţia lui era plină de spirit şi de viaţă. Era un filozof şi

248
un creator de femei. Când a intrat Linda, a înălţat capul ca
un pictor care e pe cale să creeze o operă de artă.
In câteva luni, Linda a ieşit din mâinile lui ca un pro­
dus rafinat. în plus, Michel a devenit şi confidentul, şi îndru­
mătorul ei. N u fusese întotdeauna coaforul femeilor
înstărite. N u se ruşina să spună că începuse într-un cartier
sărac, unde tatăl lui fusese coafor. Părul femeilor de acolo
era distrus din cauza foamei, a săpunurilor ieftine, a negli­
jenţei şi a tratamentului brutal.
— Uscat ca o perucă, spunea. Prea mult parfum ieftin.
Era acolo o fată tânără - n-am uitat-o niciodată. Lucra pen­
tru un croitor. Avea o pasiune pentru parfumuri, dar nu şi
le putea permite. Obişnuiam să-i opresc ce mai rămânea pe
fundul sticlelor cu apă de toaletă. De fiecare dată când par­
fumam o clientă, aveam grijă să opresc câţiva stropi pen­
tru ea pe fundul sticlei. Iar când venea Gisele, îmi plăcea
să i-i torn între sâni. Era atât de încântată, încât nu băga de
seamă cât de mult îmi doream să fac asta. îi prindeam
gulerul rochiei între degetul mare şi arătător, trăgeam un
pic de el şi lăsam parfumul să curgă, trăgând cu ochiul la
sânii ei tineri. După aceea, avea un fel voluptuos de a se
mişca, de a închide ochii, de a inhala parfumul şi de a se
bucura de el. Uneori, exclama:
— O, Michel, de data asta m-ai udat prea tare!
Aşa că îşi freca rochia de sâni ca s-o usuce.
O dată n-am mai putut rezista. I-am picurat parfumul
pe gât şi, când şi-a dat capul pe spate şi a închis ochii, mi-a
alunecat mâna pe sânii ei. Ei bine, Gisele nu s-a mai întors.
Dar ăsta a fost numai începutul carierei mele în parfuma­
tul femeilor. Am început să-mi iau sarcina în serios. Păs­
tram parfumul într-o sticluţă şi mă bucuram să-l pulverizez
între sânii clientelor mele. Niciodată nu refuzau. Apoi am
învăţat să le perii puţin după ce erau gata. Asta e o sarcină
foarte agreabilă, să netezeşti haina unei femei care arată bine.
Şi părul unei femei îmi dă o stare pe care nu ţi-o pot
descrie. S-ar putea să te jignească. Dar sunt femei al căror

249
păr miroase atât de intim, a mosc, încât îi face pe bărbaţi
să - ei bine, nu pot să mă controlez de fiecare dată. Ştii cât
de neajutorate sunt femeile când stau cu capul pe spate să
fie spălate sau când sunt sub cască sau când li se face un per­
manent.
Michel măsura o clientă din priviri şi spunea:
— Ai putea să faci lejer cincisprezece mii de franci pe
lună, ceea ce însemna un apartament pe Champs Elysees,
maşină, haine elegante şi un iubit care nu s-ar uita la bani.
Sau îi sugera că e posibil să ajungă o femeie de înaltă clasă,
amanta unui senator sau a scriitorului ori actorului celui mai
la modă.
De fiecare dată când ajuta o femeie să ajungă la poziţia
care i se potrivea, îi păstra secretul. N u vorbea niciodată
despre viaţa cuiva altfel decât în termeni voalaţi. Ştia o
femeie care era măritată de zece ani cu preşedintele unei mari
corporaţii americane. încă avea legitimaţie de prostituată
şi era cunoscută atât de poliţişti, cât şi în spitalele în care
mergeau prostituatele pentru controale. Nici până-n ziua
de azi nu reuşise să se simtă firesc în noua ei poziţie şi, din
când în când, uita că avea bani să le dea bacşiş chelnerilor
care o serveau în timpul călătoriei peste ocean, la bordul
unui Clipperh în loc de bacşiş, le înmâna un bileţel cu
adresa ei.
Michel a fost cel care a sfătuit-o pe Linda să nu fie nici­
odată geloasă şi a învăţat-o că trebuie să ţină minte că în
lume sunt mai multe femei decât bărbaţi, mai ales în Franţa,
şi că o femeie trebuie să fie generoasă când vine vorba de
soţul ei - să se gândească numai la câte femei ar rămâne nei­
niţiate în tainele dragostei. I-a spus toate astea serios. Con­
sidera gelozia o formă de lăcomie. Singurele femei cu
adevărat generoase erau prostituatele, actriţele, care nu-şi
ţineau trupurile în frâu. în opinia lui, cel mai meschin tip1

1 Vas cu pânze, de mare viteză.

250
de femeie era americanca în goană după aur, care ştia cum
să stoarcă bani de la bărbaţi fără să se ofere, ceea ce Michel
considera a fi semnul unui caracter urât.
Credea că o femeie trebuie să fie la un moment dat
târfă. Credea că toate femeile îşi doresc, în adâncul sufle­
tului lor, să fie curve măcar o zi şi că, pentru ele, ăsta era
un lucru bun. Era cel mai sigur mod de a-şi păstra senti­
mentul de apartenenţă la tagma femelelor.
Aşa se face că, atunci când Linda şi-a pierdut amantul,
i s-a părut firesc să se consulte cu Michel. El a sfătuit-o să
înceapă să se prostitueze. I-a spus că în acest fel va avea
satisfacţia de a fi dorită pentru motive care nu au de-a face
cu dragostea şi că s-ar putea să găsească un bărbat care s-o
trateze cu violenţa necesară. în lumea ei, era prea adorată,
prea preţuită şi prea răsfăţată pentru a mai putea să-şi
cunoască adevărata identitate şi pentru a fi tratată brutal,
aşa cum îi plăcea.
Linda şi-a dat seama că asta era cea mai bună cale de a
afla dacă începea să îmbătrânească şi să-şi piardă puterea şi
farmecele. Aşa că a luat adresa pe care i-o dăduse Michel,
s-a urcat într-un taxi şi a ajuns undeva pe Avenue du Bois,
la o casă cu un aer de grandoare distinctă şi aristocrată.
Acolo a fost primită fără nici o întrebare.
De bonne familie1? Asta era tot ce voiau ca ea să con­
firme. Părea o casă specializată în femei de bonne familie.
Matroana a telefonat imediat unui client:
— Avem ceva nou. O femeie de un rafinament desăvârşit.
Linda a fost condusă într-un budoar spaţios, cu mobilă
de culoarea fildeşului şi draperii de brocart. îşi scosese pălă­
ria şi vălul şi stătea în faţa unei oglinzi mari cu ramă aurită,
aranjându-şi părul, când s-a deschis uşa.
Bărbatul care a intrat avea o înfăţişare aproape gro-
tescă. Era scund şi îndesat, cu un cap prea mare în compa­
raţie cu corpul, cu trăsături ca de copil prea dezvoltat, prea1

1 De familie bună ? în franceză, în original.

251
moale, prea confuz şi prea plăpând pentru vârsta şi pozi­
ţia lui. S-a îndreptat rapid către ea şi i-a sărutat mâna cere­
monios. I-a spus:
— Draga mea, cât e de minunat că ai reuşit să scapi de
acasă şi de soţul tău !
Linda era pe punctul de a protesta, când şi-a dat seama
de nevoia bărbatului de a juca un rol. Şi-a intrat imediat în
rolul ei, însă tremura la gândul că va trebui să-i cedeze. Ochii
i se îndreptaseră deja spre uşă şi se întreba dacă avea cum
să scape. El i-a surprins privirea şi i-a spus repede:
— N-ai de ce să te temi. Nu-ţi voi cere nimic din ce-ar
putea să te sperie. îţi sunt recunoscător că ţi-ai riscat repu­
taţia ca să te întâlneşti cu mine aici, că ţi-ai părăsit soţul pen­
tru mine. îţi cer foarte puţin, prezenţa ta aici mă face foarte
fericit. N-am văzut niciodată o femeie mai frumoasă ca tine
şi mai aristocrată. Iubesc parfumul tău, rochia ta, gustul tău
în materie de bijuterii. Lasă-mă să-ţi admir picioarele! Ce
pantofi frum oşi! Ce eleganţi sunt şi ce gleznă delicată a i!
Ah, nu se întâmplă prea des ca o femeie atât de frumoasă
să vină să mă vadă... N-am avut noroc la femei.
Acum i se părea că arăta din ce în ce mai mult ca un copil,
totul la el era ca de copil: ciudăţenia gesturilor, moliciunea
mâinilor. Când şi-a aprins o ţigară, i-a dat impresia că era
prima ţigară pe care o fuma, din cauza felului ciudat în care
o ţinea şi a curiozităţii cu care urmărea fumul.
— N u pot să stau prea mult, i-a spus ea, împinsă de
nevoia de a scăpa de acolo. în nici un caz nu se aşteptase la
asta.
— N-am să te reţin mult. Mă laşi să-ţi văd batista ?
Ea i-a oferit o batistă fină şi parfumată. El a mirosit-o,
părând cuprins de o plăcere extremă.
Apoi i-a spus:
— N-am nici o intenţie de a te poseda aşa cum te aştepţi
s-o fac. N u mă interesează să te posed la fel ca ceilalţi băr­
baţi. Tot ce-ţi cer e să-ţi treci această batistă printre picioare
şi apoi să mi-o dai mie, asta-i tot.

252
 Şi-a dat seama că asta va fi mult mai uşor decât lucru­
rile de care se temuse ea. A făcut-o cu dragă inimă. El a
urmărit-o când s-a aplecat, şi-a ridicat fusta, şi-a dat la o
parte chiloţii de dantelă şi şi-a trecut uşor batista printre
picioare. Atunci s-a aplecat şi el şi a pus mâna pe batistă,
s-o apese mai tare şi s-o facă să repete gestul.
Bărbatul tremura din cap până-n picioare. Avea pupi­
lele dilatate. Linda şi-a dat seama că era într-o stare de
maximă excitaţie. Când a luat batista, a privit-o ca pe o
femeie sau o bijuterie de preţ.
Era mult prea absorbit ca să mai vorbească. A mers până
la pat, a pus batista peste cuvertură şi apoi s-a aruncat peste
ea, desfăcându-şi nasturii pantalonilor din mers. împingea
şi se freca. Apoi s-a aşezat pe pat, şi-a înfăşurat penisul în
batistă şi a continuat să se smucească, până când a ajuns
într-un final la orgasm, un orgasm care l-a făcut să ţipe de
plăcere. Uitase complet de Linda. Era în extaz. Ejaculase,
iar batista era acum udă. S-a lăsat pe spate gemând.
Linda l-a părăsit. Cum mergea pe coridoare, s-a întâl­
nit cu femeia care o primise. Femeia a fost uimită de fap­
tul că voia să plece atât de repede:
— Ţi-am trimis unul dintre cei mai rafinaţi clienţi ai
noştri, i-a spus, o creatură inofensivă.
Exact după acest episod, Linda s-a dus odată în Bois să
urmărească o paradă de modă, într-o duminică dimineaţă.
Se îmbăta de culori, eleganţă şi parfumuri, când dintr-o-
dată şi-a dat seama că simte un anume parfum lângă ea. A
întors capul. în dreapta ei stătea un bărbat foarte chipeş,
cam de patruzeci de ani, îmbrăcat elegant, cu părul lucios,
pieptănat cu grijă pe spate. Oare părul lui mirosea aşa? îi
amintea Lindei de călătoria ei la Fez şi de frumuseţea
desăvârşită a bărbaţilor arabi de acolo. Avea un puternic efect
asupra ei. S-a uitat la el. El s-a întors şi i-a zâmbit, avea un
zâmbet strălucitor, cu dinţi mari şi puternici, printre care
mai rămăseseră doi mai mici, de lapte, dându-i un aer de
şmecher.

253
 Linda i-a spu s:
— Foloseşti un parfum pe care l-am mirosit la Fez.
— Aşa e, i-a spus bărbatul, am fost la Fez. L-am cum­
părat dintr-un bazar de acolo. Am o pasiune pentru par-
fumuri. Dar de când l-am descoperit pe acesta, n-am mai
folosit altul.
— Miroase a lemn preţios, a spus Linda. Bărbaţii ar tre­
bui să miroasă a lemn preţios. întotdeauna am visat să ajung
la un moment dat într-o ţară din America de Sud, unde sunt
păduri întregi de lemn preţios, care răspândesc miresme vră­
jitoreşti. La un moment dat, am fost îndrăgostită de miro­
sul de patchouliy un parfum străvechi. Oamenii nu-1 mai
folosesc. A venit din India. Şalurile indiene ale mamelor
noastre erau îmbibate de patchouli. îmi mai place să mă
plimb pe lângă docuri şi să mă desfăt cu mirosul mirode­
niilor din depozite. Tu faci asta ?
— Da. Uneori urmăresc femeile care mă atrag cu parfu­
mul lor, cu mirosul lor.
— Am vrut să rămân la Fez şi să mă mărit cu un arab.
— Şi de ce n-ai făcut-o ?
— Odată, m-am îndrăgostit de un arab. L-am vizitat de
câteva ori. Era cel mai frumos bărbat din câţi am văzut vre­
odată. Avea pielea întunecată şi ochii enormi, negri ca de
cărbune, o expresie în care se citea emoţia şi fervoarea şi
care făcea să mi se taie picioarele. Avea o voce tunătoare şi
cel mai elegant comportament. De fiecare dată când vor­
bea cu cineva, chiar şi pe stradă, stătea în picioare şi îşi
ţinea interlocutorul de mâini, cu blândeţe, de parcă ar fi vrut
să atingă toate fiinţele din întreaga lume cu aceeaşi blândeţe
şi grijă. Am fost sedusă întru totul, dar...
— Ce s-a întâmplat ?
— într-o zi, când era foarte cald, în timp ce stăteam şi
beam ceai de mentă în grădină, şi-a scos turbanul. Era com­
plet ras în cap. E un obicei al arabilor. Se pare că toţi sunt
complet raşi în cap. întâmplarea asta mi-a vindecat repede
pasiunea pe care o făcusem pentru el!

254
 Străinul a râs.
în acelaşi timp, s-au ridicat şi au început să se plimbe.
Parfumul pe care îl răspândea părul străinului avea acelaşi
efect asupra Lindei ca o sticlă de vin. Picioarele i se împle­
ticeau şi capul îi era complet în ceaţă. Pentru că respira
adânc, sânii i se umflau şi apoi coborau. Străinul îi privea
sânii ridicându-se la fel cum ar fi privit marea zbuciumân-
du-se la picioarele lui.
La ieşirea din Bois, s-a oprit:
— Eu locuiesc chiar acolo, i-a spus, arătând cu bastonul
către un apartament cu multe balcoane. Vrei să vii cu mine
să luăm un aperitiv pe terasă ?
Linda a acceptat. Avea impresia că s-ar fi sufocat dacă
parfumul care o vrăjise ar fi dispărut.
Au stat pe terasă, degustându-şi băuturile. Linda s-a
lăsat pe spate languros. Străinul a continuat să-i privească
sânii. Apoi el a închis ochii. Nici unul dintre ei nu făcea nici
o mişcare. Amândoi căzuseră într-o reverie.
Totuşi, el a fost cel care a făcut primul pas. în timp ce
o săruta, Linda era purtată de amintiri înapoi la Fez, în gră­
dina arabului înalt. îşi amintea senzaţiile din ziua respec­
tivă, dorinţa de a fi înfăşurată în pelerina albă a arabului,
dorinţa pe care i-o trezea vocea lui şi ochii lui arzători. Zâm­
betul străinului era strălucitor, ca şi zâmbetul arabului. Străi­
nul era arabul, arabul cu păr negru şi des, care avea parfumul
oraşului Fez. Cu ea făceau dragoste doi bărbaţi. Ţinea ochii
închişi. Arabul o dezbrăca. Arabul o atingea cu mâinile lui
de foc. Valuri de parfum îi dilatau corpul, i-1 deschideau,
o pregăteau să cedeze. Nervii ei erau gata pentru punctul
culminant, întinşi şi sensibili.
A întredeschis ochii şi a văzut dinţii lui strălucitori pre-
gătindu-se să i se înfigă în carne, după care sexul lui a atins-o
şi a intrat în ea. Era ca şi cum ar fi fost încărcat cu electri­
citate şi, de fiecare dată când o pătrundea, îi trimitea curenţi
prin tot corpul.

255
 I-a desfăcut picioarele de parcă ar fi vrut să i le dezar­
ticuleze. Părul lui cădea peste faţa ei. Mirosindu-1, a simţit
orgasmul apropiindu-se, aşa că i-a strigat să intre în ea din
ce în ce mai repede, ca să ajungă la extaz în acelaşi timp. în
momentul orgasmului, el a scos un ţipăt care semăna cu
răgetul unui tigru, un ţipăt teribil de extaz şi de satisfacţie
sălbatică, aşa cum ea nu mai auzise niciodată. Era exact cum
îşi imaginase că ar face arabul, ca un animal al junglei,
satisfăcut de prada sa, scoţând răgete de plăcere. A deschis
ochii. Faţa ei era acoperită de părul lui negru, care îi intra
în gură.
Corpurile lor erau împletite. îi dăduse chiloţii jos într-o
asemenea grabă încât, alunecându-i pe picioare, se încur­
caseră în jurul gleznelor, iar el, nu se ştie cum, îşi băgase
un picior printr-una din găuri. S-au uitat la picioarele lor
legate de acea bucată de sifon negru şi au râs.
S-a întors de multe ori în apartamentul lui. Dorinţa
începea s-o chinuie cu mult înainte de întâlnire, în timp ce
se îmbrăca pentru el. La orice oră din zi, parfumul lui
venea din cine ştie ce sursă misterioasă şi o obseda. Une­
ori, când era pe punctul de a traversa strada, îşi amintea atât
de intens parfumul lui, încât fierbinţeala dintre picioare o
ţintuia pe loc, dilatată şi lipsită de apărare. Ceva din el se
lipea de corpul ei şi o umplea de nelinişte noaptea, când dor­
mea singură. Niciodată nu fusese atât de uşor de stârnit,
întotdeauna avusese nevoie de timp şi de mângâieri, dar pen­
tru arab, cum îi spunea în sinea ei, era deja pregătită, încăr­
cată de un erotism atât de intens, încât îi era frică să nu aibă
orgasm de cum degetul lui îi atingea sexul.
S-a întâmplat o dată aşa. A ajuns în apartamentul lui udă,
tremurând. Buzele sexului ei erau atât de întărite de parcă
ar fi fost mângâiate, sfârcurile tari, tot trupul străbătut de
fiori, iar în momentul în care a sărutat-o, i-a simţit cloco­
tul şi şi-a strecurat mâna direct către sexul ei. Senzaţia a fost
atât de puternică, încât a juisat.

256
 Dar apoi, într-o zi, la două luni de când erau împre­
ună, când s-a dus la el şi când a luat-o în braţe, Linda n-a
mai simţit nici o dorinţă. Parcă n-ar fi fost acelaşi bărbat.
Cum stătea în faţa ei, i-a observat cu răceală preţiozitatea
şi aerul comun. Arăta ca oricare alt francez elegant de pe
Champs Elysees, de la premiere sau de la curse.
Dar ce-1 făcuse să arate schimbat în ochii ei ? De ce nu
se simţea pătrunsă, intoxicată de prezenţa lui, cum se sim­
ţea de obicei ? Acum avea ceva atât de com un! Ceva atât
de străin de arab... Zâmbetul lui părea mai puţin străluci­
tor, vocea mai lipsită de nuanţe. S-a aruncat brusc în bra­
ţele lui şi a încercat să-i miroasă părul. A exclamat:
— Parfumul tău ! N u mai ai acelaşi parfum !
— S-a terminat, a spus arabul francez, şi nu mai pot să
fac rost de altul. Dar de ce să te întristeze atâta lucru ?
Linda a încercat să regăsească starea pe care i-o dădea
bărbatul. îşi simţea trupul rece. S-a prefăcut. A închis ochii
şi a început să-şi imagineze. Era din nou la Fez, în gră­
dină. Arabul stătea lângă ea, pe o sofa joasă şi moale. O cul­
case pe spate pe sofa şi o săruta, în timp ce în urechi îi susura
apa ce ţâşnea din mica fântână, iar mirosul familiar se răs­
pândea dintr-o candelă de lângă ea, în care ardeau esenţe
parfumate. Dar nu. Fantezia s-a destrămat. Locul mirosea
ca un apartament franţuzesc. Bărbatul de lângă ea era un
străin. N u mai avea nimic din magia care o făcuse să-l
dorească. N u s-a mai întors niciodată la el.
Deşi Linda nu gustase aventura cu batista, după câteva
luni în care n-a ieşit din cercul ei, a cuprins-o din nou neli­
niştea.
Era obsedată de amintiri, de poveştile pe care le auzea,
de sentimentul că peste tot în jurul ei bărbaţii şi femeile gus­
tau din plăcerile senzuale. îi era teamă să nu i se ofilească
trupul, acum că soţul ei nu-i mai împlinea aşteptările.
Şi-a amintit de o întâmplare de la o vârstă foarte fra­
gedă, care trezise fiinţa sexuală din ea. Mama ei îi cumpă­
rase nişte chiloţi prea mici şi foarte mulaţi între picioare.

257
îi iritaseră pielea şi noaptea, înainte să adoarmă, se scărpi-
nase. Treptat, pe măsură ce o fura somnul, se scărpina din
ce în ce mai uşor şi şi-a dat seama că simţea o senzaţie plă­
cută. A continuat să-şi mângâie pielea şi a descoperit că plă­
cerea creştea cu cât degetele ei se apropiau de micul centru.
A simţit sub degete un năsturel de carne care se întărea sub
atingerea ei şi care era şi mai sensibil.
Câteva zile mai târziu, a fost trimisă la spovedanie. Pre­
otul stătea pe scaunul lui, iar pe ea a pus-o să-i îngenun­
cheze la picioare. Era dominican şi era încins cu o funie
lungă, terminată cu un ciucure care îi atârna într-o parte.
Când Linda a îngenuncheat în faţa lui, a simţit acel ciu­
cure lipit de ea. Preotul avea o voce caldă, care o învăluia.
După ce a terminat cu păcatele comune - furie, minciună
şi aşa mai departe - , a făcut o pauză. Observându-i ezita­
rea, preotul i-a şoptit pe un ton mult mai jo s :
— Ai vreodată vise necurate ?
Ciucurele tare pe care îl simţea exact în locul sensibil din­
tre picioare o afecta la fel ca mângâierile degetelor ei de acum
câteva nopţi. A încercat să se apropie şi mai mult de el. Voia
să audă vocea preotului, caldă şi învăluitoare, întrebând-o
despre visele necurate. El a întrebat-o:
— Ai vreodată vise în care săruţi sau eşti sărutată de
cineva ?
— N u, părinte.
Acum simţea că ciucurele era de o mie de ori mai efi­
cient decât degetele ei pentru că, în chip misterios, era legat
de vocea caldă a preotului şi de cuvintele lui, cuvinte ca
„sărut". S-a lipit şi mai tare de ciucure şi s-a uitat la preot.
El a simţit că ea avea ceva să-i mărturisească şi a între-
bat-o:
— Te mângâi vreodată ?
— Cum să mă mângâi ?
Preotul era gata să renunţe la întrebare, crezând că intui­
ţia lui dăduse greş, dar expresia de pe faţa fetei i-a confir­
mat bănuielile. /

258
 — Te atingi vreodată cu mâinile ?
Acela a fost momentul în care Linda şi-a dorit extrem
de tare să se poată freca şi să atingă din nou acea plăcere
teribilă, copleşitoare, pe care o descoperise cu câteva nopţi
în urmă. Dar i-a fost teamă că preotul ar fi putut să-şi dea
seama şi s-o gonească, ceea ce ar fi însemnat să piardă com­
plet senzaţia. Era hotărâtă să-i menţină atenţia trează, aşa
că a început:
— Părinte, e adevărat, am ceva îngrozitor de mărturisit,
într-o noapte, m-am scărpinat şi apoi m-am mângâiat ş i ...
— Copilul meu, copilul meu, i-a spus preotul, trebuie
să încetezi imediat. E necurat. îţi va distruge viaţa.
— De ce e necurat ? a întrebat Linda, frecându-se de ciu­
cure. Excitarea creştea. Preotul s-a aplecat atât de aproape
de ea, încât mai-mai că i-a atins fruntea. Ea era ameţită. El
i-a sp u s:
— Acelea sunt mângâieri pe care numai soţul tău ţi le
poate oferi. Dacă faci asta şi exagerezi, ai să capeţi o slăbi­
ciune şi n-o să te iubească nimeni. De când o faci ?
— De trei nopţi, părinte. Şi am avut şi vise.
— Ce fel de vise ?
— Am visat că cineva mă atingea acolo.
Fiecare cuvânt pe care îl pronunţa îi înteţea excitarea şi,
prefăcându-se că se simte vinovată şi ruşinată, s-a aruncat
peste genunchii preotului ca zguduită de plâns, când de fapt
ea era zguduită de orgasmul pe care i-1 provocase atinge­
rea ciucurelui, făcând-o să tremure. Preotul, crezând că e
vorba de vinovăţie şi de ruşine, a luat-o în braţe, a ridicat-o
din genunchi şi a mângâiat-o.
 Marcel

Marcel a urcat pe vaporul amenajat ca o locuinţă de vară

cu ochii strălucindu-i de surpriză şi de plăcere precum
undele râului. Ochi flămânzi, lacomi, în care se putea citi
tot. Privirea lui inocentă şi hipnotică era umbrită de nişte
sprâncene groase şi sălbatice ca de boşiman. Impresia de săl­
băticie era atenuată de fruntea luminoasă şi de părul mătă­
sos. Şi pielea îi era delicată, nasul şi gura vulnerabile, cu
trăsături bine conturate şi sincere, însă mâinile de ţăran îi
trădau, ca şi sprâncenele, forţa.
Felul în care discuta era pus sub semnul nebuniei, al
maniei de a analiza. Tot ce i se întâmpla, tot ce-i cădea în
mână, fiecare oră din zi, erau comentate în detaliu şi dise­
cate. N u era în stare să sărute, să dorească, să posede sau să
se bucure fără să analizeze imediat. îşi planifica din timp
acţiunile cu ajutorul astrologiei; uneori, se întâlnea cu mira­
culosul; avea talentul de a-1 provoca. Dar nici nu apuca bine
minunea să i se întâmple, că şi punea degetul pe ea cu vio­
lenţa unuia care nu era sigur dacă o văzuse sau o trăise şi
care tânjea s-o transforme în realitate.
Mă atrăgea şinele lui uşor de cucerit, sensibil şi poros
în momentele de dinainte de a începe să vorbească, când
părea un animal blând sau unul foarte senzual, în momen­
tele în care boala lui nu era evidentă. în acele clipe, părea
să n-aibă nici o suferinţă, mergea cu o geantă grea, plină de
tot felul de descoperiri, de note, programe, cărţi, talis-
mane, parfumuri, fotografii. Atunci părea că pluteşte ca şi
vaporul pe care locuiam, fără ancoră. Se plimba, vaga­

260
bonda, explora, vizita spitale de nebuni, făcea horoscoape,
aduna cunoştinţe ezoterice, colecţiona plante şi pietre.
— în toate lucrurile există o perfecţiune care nu poate
fi posedată, spunea. O văd în cioburile de marmură, o văd
în cioturile roase de lemn. Trupul femeii are o perfecţiune
care nu poate fi posedată sau cunoscută pe de-a întregul,
nici măcar într-o relaţie.
Purta o eşarfă unduitoare cum purtau locuitorii Boemiei
acum o sută de ani, şapcă de golan şi pantaloni în dungi,
de burghez parizian. Ori purta o haină neagră ca de călu­
găr, o cravată cu nod ca de actor provincial sau o eşarfă de
proxenet, înfăşurată în jurul gâtului, galbenă sau de culoa­
rea sângelui de taur. Se putea întâmpla să poarte un cos­
tum primit de la un om de afaceri, cu o cravată de genul
celor cu care se împăunează gangsterii parizieni sau cu o
pălărie jerpelită de tată a unsprezece copii. îşi făcea apari­
ţia fie într-o cămaşă neagră de conspirator, fie într-una în
carouri, ca un ţăran din Burgundia, fie într-un costum de
muncitor, din velur albastru, cu pantaloni largi şi lăsaţi. Din
când în când, îşi lăsa barba să crească şi arăta ca un Isus.
Alteori se rădea şi semăna cu un violonist maghiar dintr-un
bâlci ambulant.
N u ştiam niciodată în ce urma să se deghizeze când îi
aşteptam vizita. Dacă avea vreo identitate, aceea era una a
schimbării, a oricărei posibilităţi; era identitatea unui
actor care trăia într-o perpetuă piesă.
îmi spusese:
— Am să te vizitez într-o z i !
Iată că stătea întins în pat şi se uita la tavanul pictat al
cabinei. Pipăia cuvertura de pe pat. Se uita pe geam, la râu.
— îmi place să vin aici, pe vas, a spus, mă linişteşte. Râul
e ca un drog. Când vin aici, motivul suferinţei mele pare
ireal.
Pe acoperişul vasului ploua. La Paris, e întotdeauna un
curent de erotism în aer la cinci fix. Oare pentru că atunci
se întâlnesc amanţii, de la cinci la şapte, ca în toate romanele

261
franţuzeşti ? Niciodată noaptea, s-ar părea, căci toate feme­
ile sunt măritate şi libere doar la ora ceaiului, alibiul per­
fect. întotdeauna am simţit fiori de senzualitate la ora cinci,
fiori împărţiţi cu senzualul Paris. De îndată ce lumina
pălea, mi se părea că fiecare femeie pe care o vedeam alerga
să-şi întâlnească amantul, că fiecare bărbat alerga să-şi
întâlnească metresa.
Când pleca, Marcel mă săruta întotdeauna pe obraz.
Barba lui mă atingea ca şi când m-ar fi mângâiat. Acest
sărut pe obraz, un sărut frăţesc, era plin de intensitate.
Am luat cina împreună. I-am propus să mergem să dan­
săm. Ne-am dus la Bal Negre. Marcel a paralizat imediat,
îi era teamă să danseze. îi era teamă să mă atingă. Am
încercat să-l ispitesc să danseze, dar n-a vrut. Se purta ciu­
dat. îi era teamă. Când m-a luat până la urmă în braţe, tre­
mura, iar eu mă bucuram de dezastrul pe care-1 provocasem.
Apropierea lui îmi făcea plăcere. Zvelteţea corpului său îmi
provoca plăcere.
I-am spu s:
— Eşti trist ? Vrei să pleci ?
— N u sunt trist, dar sunt blocat. Tot trecutul meu pare
să mă ţină în loc. Muzica asta e prea sălbatică. Mă simt ca
şi când aş inspira fără să pot să respir. Mă simt inhibat,
parcă nu sunt în apele mele.
N u l-am mai luat la dans. Am dansat cu un negru.
Când am plecat, ieşind în noaptea friguroasă, Marcel mi-a
vorbit despre noduri, despre frici, despre paralizia din el.
Am simţit că miracolul nu se întâmplase. Aveam de gând
să-l eliberez printr-un miracol, nu prin cuvinte, nu în mod
direct, nu cu vorbele pe care le folosesc cu cei bolnavi. Ştiam
de ce suferă. Şi eu suferisem la un moment dat de acelaşi
lucru. însă eu cunosc un Marcel liber. Vreau ca Marcel să
fie liber.
Dar când am ajuns pe vas şi l-a văzut pe Hans acolo şi
când l-a mai văzut şi pe Gustavo venind după miezul nop­
ţii, pe Marcel l-a apucat gelozia. I-am văzut ochii albaştri

262
întunecându-se. Când m-a sărutat şi mi-a urat noapte bună,
i-a aruncat lui Gustavo o privire plină de furie.
Mi-a sp u s:
— Vino cu mine afară o secundă.
Am părăsit vasul şi m-am plimbat cu el pe cheiul cufun­
dat în întuneric. Imediat ce am rămas singuri, s-a aplecat
peste mine şi m-a sărutat pătimaş şi violent, sorbindu-mă
cu gura lui mare şi plină. Mi-am oferit din nou gura.
— Când vii la mine ? m-a întrebat.
— Mâine, Marcel, mâine vin să te văd.
Când am ajuns la el acasă, se îmbrăcase în costumul de
lapon ca să-mi facă o surpriză. Costumul semăna cu o
rochie rusească şi era completat de o căciulă de blană şi
cizme de pâslă lungi şi negre, care-i ajungeau lui Marcel până
aproape de şolduri.
Camera lui arăta ca vizuina unui călător, plină de obiecte
din toate colţurile lumii. Pereţii erau acoperiţi de covoare
roşii, iar patul cu blănuri de animale. Locul era izolat,
intim şi avea acel aer de voluptate pe care-1 au camerele în
timpul unui vis, după ce iei opiu. Blănurile, pereţii de un
roşu intens, obiectele, asemenea fetişurilor unui preot afri­
can - totul respira un erotism violent. Am vrut să zac goală
pe blănuri, să fiu posedată acolo, în mirosul de animal, mân­
gâiată de blană.
Stăteam în picioare în camera roşie, iar Miguel mă dez­
brăca. Mi-a cuprins talia goală cu mâinile. Mi-a explorat cor­
pul cu mâini nerăbdătoare. Mi-a pipăit şoldurile pline şi tari.
— O femeie adevărată, pentru prima oară, a spus. Au
venit aici atâtea, dar pentru prima oară vine o femeie ade­
vărată, pe care s-o pot adora.
Cum stăteam întinsă pe pat, mi se părea că blana şi
mirosul ei se amestecau cu bestialitatea lui Marcel. Gelo­
zia îi alungase timiditatea. Era ca un animal, flămând de fie­
care senzaţie, de fiecare mod în care putea să mă cunoască.
Mă săruta nerăbdător şi-mi muşca buzele. Se întinsese
peste blănurile de animal, sărutându-mi sânii, pipăindu-mi

263
picioarele, sexul, fesele. Apoi, în lumina difuză, s-a urcat
peste mine, împingându-şi penisul în gura mea. Mi-am
simţit dinţii apucându-1 în timp ce împingea înainte şi-na-
poi, dar lui îi plăcea. Mă privea şi mă mângâia, degetele lui
erau peste tot pe corpul meu, căutând să mă cunoască, să
mă înşface.
Mi-am ridicat picioarele pe umerii lui, ca să se poată
împlânta în mine şi să şi vadă în timp ce o face. Voia să vadă
tot. Voia să vadă cum îi intra penisul în mine şi cum ieşea
apoi tare, strălucitor, uriaş. M-am săltat sprijinită în pumni,
ca să-mi ofer mai bine sexul pentru a fi pătruns. Apoi m-a
întors invers şi s-a culcat peste mine ca un câine, împingân-
du-şi sexul în mine pe la spate, cuprinzându-mi sânii cu pal­
mele, mângâindu-mă şi împingând în acelaşi timp. Era
neobosit. N u ejacula. Aşteptam să am orgasm odată cu el,
dar el şi-l tot amâna. Voia să aştepte, să-mi simtă corpul la
nesfârşit, să se excite până la durere. începeam să obosesc,
aşa că am ţipat:
— Dă-ţi drumul, Marcel, dă-ţi drumul acum !
Atunci a început să împingă violent, să se mişte odată
cu mine către culmea plăceriicare se înălţa sălbatic şi atunci
am ţipat, iar el şi-a dat drumul aproape în acelaşi timp cu
mine. Am căzut pe spate peste blănuri, relaxaţi.
Stăteam întinşi în semiîntuneric, înconjuraţi de forme
bizare - sănii, ghete, linguri din Rusia, cristale şi scoici. Pe
pereţi erau picturi chinezeşti înfăţişând scene erotice. însă
totul, chiar şi o bucată de lavă din Krakatoa, chiar şi sticla
cu nisip de la Marea Moartă, totul avea ceva erotic.
— Tu şi cu mine ne mişcăm în acelaşi ritm, a spus
Marcel. Femeile sunt de obicei prea iuţi pentru mine. Mă
fac să intru în panică. îşi obţin plăcerea şi dup-aia mi-e tea­
mă să continui. Nu-mi dau timp să le simt, să le cunosc, să
ajung la ele, iar după ce pleacă, înnebunesc gândindu-mă
cum arătau goale şi cum eu nu simţisem nici o satisfacţie.
Dar tu eşti înceată. Tu eşti ca mine.

264
 După ce m-am îmbrăcat, ne-am aşezat în faţa şemineu­
lui şi am stat de vorbă. Marcel şi-a strecurat mâna sub
fusta mea şi a început să mă mângâie din nou. Brusc, ne-am
trezit iar orbiţi de dorinţă. Am rămas în picioare, cu ochii
închişi, simţindu-i mâna şi mişcându-mă după ea. Mi-a apu­
cat fundul cu mâna lui puternică de ţăran şi am crezut că
urma să ne rostogolim din nou în pat, numai că în loc de
asta mi-a spu s:
— Ridică-ţi rochia!
M-am rezemat de perete, mişcându-mi corpul lipit de
al lui.
Şi-a băgat capul între picioarele mele, înşfăcându-mi
fesele, umezindu-mi sexul, sugând şi lingând până când am
fost din nou gata. Apoi şi-a scos penisul şi m-a posedat
acolo, lipită de perete. Penisul lui tare şi erect ca un bur­
ghiu sfredelea, sfredelea şi se împlânta în mine. Eram udă
şi topită de pasiunea lui.

îmi place mai mult să fac dragoste cu Gustavo decât cu

Marcel, pentru că el nu e timid, nu are temeri şi nici nu e
agitat. Cade într-o reverie şi ne hipnotizăm unul pe altul
cu mângâieri. îi ating gâtul şi-mi trec degetele prin părul
lui negru. îi mângâi abdomenul, picioarele, şoldurile. Când
îi ating spatele, de la gât până spre fese, corpul începe să-i
tremure de plăcere. îi plac mângâierile, ca unei femei. I se
întărâtă sexul. N u i-1 ating până nu începe să tresalte. Atunci
geme de plăcere. îl iau pe tot în mână, îl ţin bine şi îl frec
în sus şi-n jos. Sau îi ating vârful cu limba şi apoi îl mişc
înainte şi înapoi în gura mea. Uneori ejaculează în gura mea
şi înghit sperma. Alteori el e cel care începe cu mângâie­
rile. Mă umezesc imediat, căci degetele lui sunt calde şi pri­
cepute. Uneori sunt atât de excitată, că simt orgasmul doar
dacă mă atinge cu degetul. îl excită să mă vadă tremurând
şi palpitând. N u aşteaptă să treacă orgasmul, îşi împinge
sexul ca să simtă ultimele contracţii. Penisul lui mă umple
complet, parcă e făcut pentru mine, cât să poată să alunece

265
fără probleme. îmi strâng buzele din interior în jurul peni­
sului şi-l sug înăuntru. Uneori penisul lui pare mai lung şi
încărcat cu electricitate şi atunci plăcerea e uriaşă, prelun­
gită. Orgasmul nu se termină niciodată.
Femeile îl caută foarte des, dar el e ca o femeie şi are ne­
voie să creadă el însuşi în dragoste. Chiar dacă îl excită o
femeie frumoasă, dacă nu simte c-o iubeşte în vreun fel, e
impotent.
E ciudat cum se reflectă caracterul unui om în actul sexual.
Dacă omul e nervos, timid, stânjenit, fricos, actul sexual e la
fel. Dacă omul e relaxat, actul sexual e plăcut. Penisul lui
Hans nu se înmoaie niciodată, aşa că, sigur pe el, nu se gră­
beşte. Se lăfăie în propria plăcere la fel cum se lăfăie în clipa
prezentă, pentru a o savura calm, complet, până la ultima
picătură. Marcel e mai neliniştit, mai agitat. Simt că şi în
momentul în care penisul îi e tare, moare de nerăbdare să-şi
arate puterea şi se grăbeşte, de teamă că tăria n-o să dureze.
Azi-noapte, după ce-am citit un pic din ce-a scris Hans,
mai exact scenele senzuale, mi-am ridicat mâinile deasupra
capului. Am simţit cum chiloţii mei de satin coboară un pic
pe talie. Mi-am simţit abdomenul şi sexul vii. Pe întuneric,
eu şi cu Hans ne-am aruncat într-o lungă orgie. Am sim­
ţit că posed toate femeift pe care le posedase el, tot ce atin­
seseră degetele lui, toate limbile, fiecare sex pe care-1 mirosise,
fiecare cuvânt despre sex pe care-1 rostise, am absorbit toate
astea, ca într-o orgie cu amintiri, o lume întreagă de orgas­
me şi fierbinţeli.

Eu şi cu Marcel stăteam întinşi pe canapeaua lui. în semi­

întunericul camerei, îmi vorbea despre fanteziile lui erotice
şi despre cât de greu îi fusese să şi le satisfacă. întotdea­
una îşi dorise o femeie care să poarte o mulţime de jupe,
iar el să stea sub ele şi să se uite. Şi-a amintit că asta făcuse
cu prima lui bonă, prefăcându-se că se joacă şi uitându-i-se
sub fuste. îi rămăsese în minte acest moment în care,

266
pentru prima dată, simţurile îi fuseseră zgândărite de sen­
zaţii erotice.
Aşa că i-am spus:
— Fac eu asta. Hai să ne facem unul altuia toate lucru­
rile pe care am vrut întotdeauna să le facem sau pe cele pe
care chiar le-am făcut. Avem toată noaptea la dispoziţie. Aici
sunt o grămadă de lucruri pe care le putem folosi. Ai şi cos­
tume ... Am să mă costumez pentru tine!
— Da, chiar vrei ? a spus Marcel. Fac tot ce vrei, abso­
lut tot ce-mi ceri!
— Mai întâi, adu-mi costumele. Ai nişte cămăşi ţărăneşti
pe care le pot purta. Vom începe cu fanteziile tale. N u ne
vom opri până când nu le vom îndeplini pe toate. Acum
lasă-mă să mă îmbrac.
M-am dus în cealaltă cameră şi m-am îmbrăcat cu tot
felul de fuste pe care le adusese el din Grecia şi Spania,
punându-le una peste alta. Marcel era întins pe jos. Am
intrat în camera lui. S-a înroşit de plăcere când m-a văzut.
M-am aşezat pe marginea patului.
— Acum, ridică-te! mi-a spus Marcel.
M-am ridicat. S-a întins pe jos şi mi s-a uitat pe sub
fuste, între picioare. Le-a depărtat un pic cu mâinile. Am
stat nemişcată, cu picioarele desfăcute. Faptul că Marcel se
uita la mine m-a excitat, aşa că am început să dansez foar­
te lent, aşa cum văzusem că fac arăboaicele, drept peste faţa
lui Marcel, legănându-mi uşor şoldurile, cât să-mi vadă prin­
tre fuste sexul mişcându-se. Am dansat, m-am mişcat şi
m-am întors, iar el s-a tot uitat şi-a tot oftat de plăcere. Apoi
n-a mai putut să se abţină, m-a tras peste el şi a început să
mă muşte şi să mă sărute. După o vreme, m-am oprit.
— N u mă aduce la orgasm, păstrează-1 pentru mai târziu...
L-am lăsat şi m-am întors pentru următoarea fantezie,
goală, încălţată cu cizmele lui negre de pâslă. Atunci Marcel
mi-a cerut să fiu nemiloasă:
— Fii crudă, te ro g ! m-a implorat.

267
 Goală complet, în cizmele lungi şi negre, am început să-i
ordon să facă lucruri umilitoare. I-am spu s:
— D u-te şi adu-mi un bărbat chipeş! Vreau să mă
posede în faţa ta.
— Asta nu fac, a spus Marcel.
— îţi ordon s-o faci. Ai spus că faci tot ce-ţi cer.
Marcel s-a ridicat şi s-a dus jos. S-a întors într-o jumă­
tate de oră cu un vecin de-al lui, un rus foarte atrăgător.
Marcel s-a făcut palid: îşi dădea seama că-mi plăcea de rus.
îi spusese ce făceam. Rusul s-a uitat la mine şi mi-a zâm­
bit. N u era nevoie să-l stârnesc. Când a venit spre mine, era
deja stârnit de cizmele negre şi de goliciunea mea. N u
numai că m-am oferit rusului, dar i-am şi şoptit:
— Fă să dureze mai m ult!
Marcel suferea. Eu mă simţeam bine cu rusul, care era
mare şi puternic şi capabil să reziste mult. în timp ce se uita
la noi, Marcel şi-a scos penisul din pantaloni şi era erect.
Când am simţit că-mi vine orgasmul, odată cu al rusului,
Marcel a vrut să-mi bage penisul în gură, dar nu l-am lăsat.
I-am sp u s:
— Trebuie să-l păstrezi pentru mai târziu. Am alte lucruri
să-ţi cer. N u te las să-ţi dai drumul.
Rusul îşi savura plăcerea. După orgasm, a rîmas înăun­
tru şi a mai vrut, dar eu m-am îndepărtat. Mi-a spus:
— Aş vrea să mă laşi să mă uit.
Marcel s-a opus. L-am lăsat să plece. Mi-a mulţumit,
foarte ironic şi aprins. I-ar fi plăcut să rămână cu noi.
Marcel mi-a căzut la picioare.
— A fost crud. Ştii că te iubesc. A fost foarte crud.
— Dar te-a aprins, nu ? Te-a aprins...
— Da, dar m-a şi rănit. Eu nu ţi-aş face ţie aşa ceva.
— Eu nu ţi-am cerut să fii crud cu mine, nu ? Când oame­
nii sunt cruzi cu mine, mă răcesc, dar tu ai vrut-o, te-a excitat.
— Ce vrei acum ?
— Aş vrea să faci dragoste cu mine în timp ce mă uit pe
fereastră, i-am spus, în timp ce lumea trece prin faţa mea,

268
vreau să mă iei pe la spate şi nu vreau să vadă nimeni ce
facem noi. îmi place că se petrece în secret.
M-am aşezat la fereastră. Oamenii din alte case puteau
să vadă înăuntru, iar Marcel mă poseda în timp ce stăteam
acolo. N u i-am arătat nici un semn de excitare, dar îmi plă­
cea. El gâfâia şi cu greu se mai putea controla, în vreme ce
eu îi tot spuneam:
— Mai încet, Marcel, fă-o mai încet, să nu ştie nimeni!...
Oamenii ne-au văzut, dar au crezut că pur şi simplu stă­
team şi ne uitam în stradă. D ar noi ne savuram orgasmul,
aşa cum fac cuplurile noaptea în tot Parisul, în praguri sau
pe sub poduri.
Eram obosiţi. Am închis fereastra. Ne-am odihnit un pic.
Am început să discutăm pe întuneric, visând şi amintin-
du-ne.
— Marcel, acum câteva ore am urcat în metrou la ora
de vârf, ceea ce de obicei nu fac. Am fost împinsă de valu­
rile de oameni, înghesuită, şi am rămas în picioare. Brusc
mi-am amintit o aventură din metrou pe care mi-o poves­
tise Alraune, în perioada în care era convinsă că Hans pro­
fita de învălmăşeală ca să pipăie femeile. Exact în acel
moment am simţit o mână atingându-mi foarte uşor, ca din
greşeală, rochia. Aveam haina deschisă şi rochia subţire, iar
mâna de care-ţi spun se îndrepta uşor către sexul meu. N u
m-am dat la o parte. Bărbatul din faţa mea era atât de înalt
încât nu i-am văzut faţa. N-am vrut să mă uit în sus. Eram
sigură că era el, dar nu voiam să-l văd. Mâna mi-a mângâ­
iat rochia şi apoi a apăsat un pic mai tare, încercând să-mi
pipăie sexul. Am făcut o mişcare foarte uşoară, ca să-mi
înalţ sexul către degetele lui. Degetele deveneau mai ferme,
urmărind iscusite forma buzelor. Am simţit un val de plă­
cere. în momentul în care metroul s-a oprit brusc, făcân-
du-ne să ne împingem unul în altul, m-am lipit din plin
de mână, iar el a făcut un gest mai îndrăzneţ, apucân-
du-mi buzele sexului. Eram ameţită de plăcere, simţeam
orgasmul apropiindu-se şi m-am lipit de mână cu o mişcare

269
imperceptibilă. Se părea că mâna ştia ce simţeam, aşa că şi-a
continuat mângâierile până când am juisat. Orgasmul mi-a
scuturat tot corpul. Metroul s-a oprit şi o mare de oameni
s-a înghesuit să coboare. Bărbatul a dispărut.

A început războiul. Femeile se tânguiesc pe stradă. în

prima noapte, s-a întrerupt lumina în tot oraşul. Mai făcu­
sem astfel de exerciţii, însă un camuflaj adevărat era com­
plet diferit. Exerciţiile fuseseră amuzante. Acum Parisul era
serios. Străzile păreau complet cufundate în întuneric.
Num ai ici şi colo mai vedeai câte o lumină de veghe, o
luminiţă albastră, verde sau roşie, slabă şi difuză, ca lumâ-
nărelele ce ard în faţa icoanelor în bisericile ruseşti. Toate
ferestrele erau acoperite cu pânză neagră. Geamurile cafe­
nelelor erau acoperite sau vopsite în albastru închis. Era o
noapte blândă de septembrie. întunericul o făcea să pară şi
mai blândă. Era ceva foarte ciudat în aer - o aşteptare, un
suspans.
Am mers cu grijă pe Boulevard Raspail, cuprinsă de un
sentiment de singurătate; voiam să merg la Dom şi să
vorbesc cu cineva. Până la urmă, am ajuns. Era plin până
la refuz, pe jumătate plin de soldaţi, pe jumătate de modele
şi de obişnuitele târfe, însă mulţi <JKntre artişti plecaseră.
Majoritatea fuseseră chemaţi acasă, fiecare în ţara lui. N u
mai găseai nici un american, nici un spaniol şi nici un refu­
giat german. Era din nou o atmosferă franţuzească. M-am
aşezat şi, în curând, lângă mine a venit Gisele, o fată cu care
discutasem de câteva ori. Se bucura să mă vadă. Spunea că
nu mai putea să stea acasă. Fratele ei fusese recrutat şi casa
era tristă. Apoi, un alt prieten, Roger, s-a aşezat la masa
noastră. în curând, ne-am făcut cinci. Toţi veniserăm la
cafenea pentru a fi cu ceilalţi. Toţi ne simţeam singuri,
întunericul te izola, era straniu şă ieşi în oraş. Aşa că îţi
venea să stai înăuntru, ca să nu fii singur. Toţi ne doream
asta. Stăteam acolo profitând de băuturi şi de lumini.
Soldaţii erau plini de viaţă, toată lumea era prietenoasă.

270
Barierele se spulberaseră. Oamenii nu mai aşteptau să fie
prezentaţi. Eram cu toţii ameninţaţi de acelaşi pericol şi
împărtăşeam aceeaşi nevoie de prietenie, de afecţiune şi de
căldură.
După ceva vreme, i-am spus lui Roger:
— Hai să ieşim !
Voiam să fiu din nou pe străzile întunecoase. Mergeam
încet, precauţi. Am ajuns la un restaurant arăbesc, care-mi
plăcea mie, şi am intrat. Oamenii stăteau adunaţi în jurul
meselor joase. O arăboaică planturoasă dansa. Bărbaţii îi
dădeau bani, iar ea şi-i băga în sân şi continua să danseze.
In seara aceea, locul era plin de soldaţi care se îmbătaseră
cu vinul greu, arăbesc. Şi dansatoarea era ameţită. Purta doar
nişte fuste transparente, prin care formele i se vedeau ca prin
ceaţă, şi o centură, numai că acum fusta i se despicase şi, în
timp ce-şi făcea dansul din buric, i se vedeau părul pubian
unduindu-se şi carnea abundentă din jur tremurând.
Unul dintre ofiţeri a aţâţat-o cu o monedă de zece franci
şi i-a z is:
— Prinde-o cu p izd a!
Fatima n-a fost nici pe departe intimidată. S-a îndreptat
către masa lui, a pus moneda de zece franci pe marginea
mesei, şi-a desfăcut uşor picioarele şi s-a răsucit la fel cum
făcea când dansa, reuşind să atingă banii cu buzele vulvei.
N-a putut să-i apuce din prima. în timp ce încerca să prindă
moneda, scotea un sunet de parcă ar fi sorbit ceva, iar solda­
ţii râdeau, excitaţi de spectacol. în cele din urmă, buzele vul­
vei s-au întărit suficient în jurul monedei şi au ridicat-o.
Dansul a continuat. Un tânăr arab care cânta la flaut mă
privea fascinat. Roger stătea lângă mine, absorbit de dansa­
toare, şi zâmbea uşor. Ochii arabului tânăr mă ardeau. Era
ca un sărut, ca o pecete de foc pe care o simţi în carne. Erau
toţi beţi, cântau şi râdeau. Când m-am ridicat, s-a ridicat şi
arabul. N u eram tocmai sigură de ce făceam. La intrare era
o nişă întunecoasă, unde puteai să-ţi laşi haina şi pălăria. Fata
care o supraveghea era cu soldaţii. M-am dus acolo.

271
 Arabul a înţeles. Am aşteptat printre haine. Arabul a
aruncat una pe jos şi m-a întins pe ea. în lumina difuză, l-am
văzut scoţând un penis splendid, catifelat, cu adevărat frumos.
Era atât de frumos încât mi-am dorit să-l simt în gură, dar el
nu m-a lăsat. M-a pătruns imediat. Era atât de tare şi de fier­
binte ! Mi-era frică să nu fim prinşi şi voiam să se grăbească.
Eram atât de excitată încât am juisat imediat, dar el conti­
nua, împlântându-se şi frământându-mă. Era neobosit.
Un soldat aproape beat a ieşit şi a vrut să-şi ia haina. N u
ne-am mişcat. Şi-a înşfăcat-o fără să pună piciorul în sepa­
reul în care eram noi. A plecat. Arabul nu putea avea
orgasm cu uşurinţă. Avea o forţă aşa de mare în penis, în
mâini, în lim bă! Totul la el era ferm. Am simţit cum peni­
sul lui se făcea din ce în ce mai mare şi mai încins. Se fre­
case atât de mult de pântecele meu încât am simţit că mă
roade şi mă ustură. Se mişca înăuntru şi în afară în acelaşi
ritm egal, fără să se grăbească defel. M-am întins pe spate
şi nu m-am mai gândit nici o clipă unde eram. M-am gân­
dit doar la penisul lui tare, care se mişca în ritm egal,
obsesiv, înainte şi în afară. Fără nici un semn sau schimbare
de ritm, a ejaculat, ca jetul unei fântâni. N u şi-a scos peni­
sul. A rămas încordat. Voia ca eu să juisez din nou. însă
oamenii plecau din restaurant. Din fericire, hainele căzuseră
peste noi şi ne ascundeau. Eram într-un fel de cort. N u
voiam să mă mişc. Arabul mi-a spus:
— Oare am să te mai văd din nou ? Eşti atât de fină şi
de frum oasă! Oare am să te mai văd vreodată ?
Roger mă căuta. M-am ridicat şi m-am aranjat. Arabul
dispăruse. Mai mulţi oameni voiau să plece şi au crezut că
eram garderobiera. îmi trecuse ameţeala. Roger m-a găsit.
Voia să mă ducă acasă. A spus:
— Am văzut cum se uita arabul la tine. Ai grijă!

Mergeam cu Marcel prin întuneric, intram şi ieşeam din

cafenele, trăgând draperiile negre şi grele când păşeam înăun­
tru, cu senzaţia că pătrundeam într-o lume subterană, în cine
ştie ce oraş al demonilor. Negru: lenjeria neagră a târfei

272
pariziene, ciorapii lungi ai dansatoarei de cancan, jartierele
late ale femeilor, făcute pentru a satisface şi cele mai per­
verse capricii ale bărbaţilor, corsetele mici şi negre care subli­
niază sânii şi îi împing spre buzele bărbaţilor, cizmele negre
din scenele de cruzime din romanele franţuzeşti. Marcel tre­
mura de voluptatea pe care o emana negrul. L-am întrebat:
— Crezi că există locuri care să-ţi trezească pofta de a
face dragoste ?
— Sunt convins, a spus Marcel. Sau cel puţin asta simt.
Exact cum îţi vine ţie să faci dragoste în patul meu plin de
blănuri, aşa îmi vine şi mie să fac dragoste când sunt într-un
loc cu pereţii drapaţi, cu perdele şi cu materiale care atârnă
peste tot, unde mă simt ca-ntr-un pântece. întotdeauna îmi
vine să fac dragoste într-un loc unde e foarte mult roşu. Sau
unde sunt oglinzi. însă camera care m-a incitat cel mai
tare a fost una pe care am văzut-o odată, undeva lângă
Boulevard Clichy. După cum bine ştii, la colţul acestui
bulevard stă o curvă celebră, care are un picior de lemn şi
mulţi admiratori. M-a fascinat întotdeauna, pentru că am
avut mereu impresia că niciodată n-ar putea să-mi aţâţe sim­
ţurile într-atât încât să fac dragoste cu ea. Eram sigur că,
în momentul în care i-aş fi văzut piciorul de lemn, aş fi fost
paralizat de groază.
Era o femeie foarte veselă, zâmbitoare şi naturală. îşi vop­
sise părul blond. însă sprâncenele îi erau negre ca tăciu­
nele şi dese ca ale unui bărbat. Avea o umbră uşoară de păr
deasupra buzei superioare. Probabil că era o fată din sud,
negricioasă şi cu mult păr, înainte să se vopsească. Singu­
rul ei picior era zdravăn şi puternic şi avea un corp foarte
frumos. Dar nu m-am simţit în stare s-o abordez. Când mă
uitam la ea, îmi aminteam de un tablou al lui Courbet pe
care-1 văzusem odată. Era un tablou comandat de un om
bogat, cu mult timp în urmă, care-i ceruse lui Courbet să
picteze o femeie în timpul actului sexual. Courbet, un maes­
tru al scenelor realiste, a pictat sexul femeii şi nimic altceva.
A lăsat la o parte capul, mâinile şi picioarele. A pictat un
trunchi, cu un sex atent conturat, care dădea să apuce un

273
penis ieşind dintr-un smoc de păr foarte negru. Asta era tot.
Aveam impresia că ar fi fost la fel şi cu târfa asta, că, încer­
când să nu te uiţi în jo s la picioarele ei sau la orice
altceva, nu te-ai gândi decât la sex. Şi probabil că ar fi
excitant. Cum stăteam la colţul străzii, încercând să mă
hotărăsc, s-a apropiat de mine o altă târfă, una foarte
tânără. O târfă tânără e o raritate la Paris. Vorbea cu cea
cu piciorul de lemn. începuse să plouă. Tânăra spunea:
— De două ore umblu prin ploaie. Mi-am distrus pan­
tofii. Şi nici măcar un client!
Brusc, mi-a părut rău de ea. I-am spu s:
— Vrei să vii cu mine la o cafea ?
A acceptat bucuroasă. M-a întrebat:
— Ce eşti, pictor ?
— N u sunt pictor, i-am spus, dar mă gândeam la un pic­
tor pe care l-am cunoscut cândva.
— La Cafe Wepler sunt tablouri minunate, a spus.
Uită-te la ăsta!
A scos din portofel ceva ce părea să fie o batistă fină. A
despăturită. Pe ea era pictat fundul unei femei zdravene,
poziţionat în aşa fel încât să i se vadă complet sexul, şi un
penis la fel de mare. A tras de batistă şi, fiind elastică, se
vedea ca şi cum fundul şi penisul s-ar fi mişcat. Apoi a întors
batista şi penisul se ridica în continuare, numai că de data
asta părea că pătrunde în interiorul sexului. A mişcat-o
într-un anume fel care anima pictura. Am râs, dar priveliş­
tea m-a stârnit, aşa că n-am mai ajuns niciodată la Cafe
Wepler, iar fata s-a oferit să mă primească în camera ei. Era
într-o casă foarte sărăcăcioasă din Montmartre, unde stă­
teau toţi artiştii din lumea circului şi a vodevilului. A tre­
buit să urcăm cinci etaje.
A zis:
— N u te uita că e soios1. Abia m-am apucat de treabă la
Paris. Sunt aici doar de o lună. înainte să vin la Paris,

1 în original drabness, substantiv derivat de la drab^ care înseamnă

monoton, banal, dar şi târfă, femeie murdară.

274
lucram într-o casă de toleranţă dintr-un orăşel şi era teribil
de plictisitor să mă întâlnesc cu aceiaşi bărbaţi în fiecare săp­
tămână. Era aproape ca şi cum aş fi fost măritată. Ştiam exact
când aveau să vină să mă vadă, ziua şi ora, la fix, ca după
ceas. Le ştiam toate obiceiurile. N u mai era nici o sur­
priză. Aşa că am venit la Paris.
în timp ce ea tot vorbea, am intrat în cameră. Era
foarte mică - abia dacă era loc să-ncapă patul mare de fier
în care am împins-o şi care a trosnit de parcă făceam deja
sex animalic. Dar lucrul care m-a uimit a fost că nu erau
ferestre - absolut nici o fereastră. Era ca şi cum ai fi zăcut
într-un mormânt, într-o celulă sau în puşcărie. N u pot să
ţi-o descriu exact. Dar sentimentul pe care mi-1 dădea era
de siguranţă. Mi se părea minunat să fii încuiat cu o
femeie tânără şi să te simţi protejat. Era aproape la fel de
bine ca şi când m-aş fi instalat deja în pizda ei. A fost cea
mai incitantă cameră în care am făcut dragoste, complet izo­
lată de lume, mică şi confortabilă, iar când am pătruns-o
am simţit că lumea întreagă putea să dispară. Eram acolo,
în cel mai bun loc din lume, într-un pântece cald şi moale,
care mă sustrăgea din faţa oricărui alt lucru, care mă ocrotea
şi mă ascundea.
Aş fi vrut să trăiesc acolo cu fata asta şi să nu mai ies
niciodată. Şi chiar asta am făcut, timp de două zile. Două
zile şi o noapte, nu am făcut decât să stăm în pat, să ne mân-
gâiem şi să adormim, apoi iar să ne mângâiem şi iar să ador­
mim, până când totul părea că se petrece într-un vis. De
fiecare dată când mă trezeam, eram cu penisul în ea, umedă,
alunecoasă, deschisă şi apoi mă mişcăm şi mă întindeam
liniştit, până în momentul când ni se făcea o foame teribilă.
Atunci ieşeam, cumpăram vin şi mezeluri şi ne întorceam
din nou în pat. N u vedeam lumina zilei. N u ştiam cât era
ceasul şi nici dacă era noapte. Pur şi simplu, stăteam culcaţi,
simţindu-ne unul pe altul, aproape mereu unul în altul, şop-
tindu-ne la ureche. Yvonne îmi spunea ceva care mă făcea
să râd. Eu îi spuneam:

275
 — Yvonne, nu mă face să râd prea tare, că s-ar putea să
alunece afară!
Când râdeam, îmi ieşea penisul din ea şi trebuia să-l bag
la loc.
— Yvonne, te-ai săturat să facem asta ?
— Ah, nu, spunea Yvonne, e prim a oară când îmi
place. Cu clienţii sunt mereu pe fugă, deşi mă cam doare
să văd că se întâmplă aşa, îi las să-şi vadă de treabă, însă nu
mă implic. Şi în plus, nu e bine pentru afaceri. Dacă te
implici, îmbătrâneşti şi oboseşti prea repede. Şi cum întot­
deauna am sentimentul că nu-mi acordă suficientă atenţie,
mă retrag în mine însămi, departe de ei. înţelegi cum stau
lucrurile ?
După ce mi-a povestit asta, Marcel m-a întrebat dacă
fusese un amant bun, atunci, prima oară, la el acasă.
— Ai fost un amant bun, Marcel. Mi-a plăcut cum m-ai
apucatele fund cu ambele mâini. L-ai înşfăcat zdravăn, de
parcă aveai de gând să-l mănânci! Mi-a plăcut cum mi-ai
prins sexul între degete. Era ceva legat de felul în care mă
priveai, pasional, cu atâta masculinitate! Ai ceva din omul
cavernelor.
— De ce femeile nu le spun niciodată asta bărbaţilor ?
De ce fac aşa un secret şi un mister din lucrul ăsta ? Cred
că le spulberă misterul, dar nu-i adevărat. Şi uite că vii tu
şi spui exact ce-ai simţit. E minunat!
— Eu cred că e important s-o spun. Sunt destule mis­
tere, iar ele nu ne fac să ne bucurăm mai mult unul de
altul. Acum a venit războiul peste noi şi mulţi oameni vor
muri fără să ştie nimic, pentru că nu vor să vorbească
despre sex. E ridicol.
— Mi-aduc aminte de St. Tropez, a spus Marcel. Cea mai
frumoasă vară din viaţa noastră...
Când a rostit aceste cuvinte, locul mi-a apărut în faţa
ochilor cât se poate de viu. O colonie a artiştilor unde
venea lumea bună, actori şi actriţe, oameni cu iahturi anco­
rate în port. Micile cafenele de pe esplanadă, veselia,

276
exuberanţa, relaxarea... Toată lumea în costume de baie, fra­
ternizând cu toţii - proprietarii de iahturi cu artiştii, artiş­
tii cu tânărul poştaş, cu tânărul poliţist, cu tânărul pescar,
cu oamenii tineri şi oacheşi din sud.
Se dansa într-un patio, în aer liber. Trupa de jazz venea
din Martinica şi băieţii erau mai înfierbântaţi decât noap­
tea de vară. într-o seară stăteam într-un colţ cu Marcel, când
au anunţat că vor stinge luminile pentru cinci minute, apoi
pentru zece minute şi, până la urmă, pentru un sfert de oră
în timpul fiecărui dans.
Un bărbat a strigat:
— Alegeţi-vă bine perechea pentru acest quart d ’heure
depassion 1! Alegeţi-vă partenerii cu grijă!
Timp de câteva momente a fost mare forfotă şi agitaţie.
Apoi a început dansul şi până la urmă s-au stins luminile.
Câteva femei ţipau isterizate. S-a auzit vocea unui bărbat:
— E scandalos. N u înghit aşa ceva!
Altcineva ţipa:
— Aprindeţi luminile!
Dansul continua pe întuneric. Se simţea că trupurile erau
în călduri.
Marcel era în extaz, strângându-mă să mă rupă, aplecân-
du-se peste mine, cu genunchii între picioarele mele şi peni­
sul erect. în cinci minute, oamenii n-aveau timp decât să se
mângâie. Când s-au aprins luminile, toţi păreau transfor­
maţi. Unii parcă erau în pragul apoplexiei, alţii erau palizi.
M arcel avea părul ciufulit. P antalonaşii de pânză ai
câtorva femei erau boţiţi. La fel şi pantalonii unora dintre
bărbaţi. Atmosfera era înăbuşitoare, bestială, electrică. în
acelaşi timp, exista o politeţe de suprafaţă care trebuia
menţinută, o anume aparenţă, o anume eleganţă. Unii
oameni plecau, şocaţi. Alţii stăteau în expectativă, ca şi cum
ar fi vrut să-nceapă furtuna. Alţii aşteptau cu ochii scăpă-
rând.

1 Un sfert de oră de pasiune, în franceză, în original.

277
 — Crezi că e vreunul dintre ei în stare să ţipe, să se trans­
forme într-o bestie şi să-şi piardă controlul ? am întrebat.
— S-ar putea...
A început al doilea dans. S-au stins luminile. S-a auzit
vocea solistului:
— A început quart d’heure de passion. Doamnelor şi
domnilor, acum aveţi zece minute, mai târziu veţi avea cinci­
sprezece.
Se auzeau mici zgomote înfundate în public, femei care
protestau. Eu şi Marcel am pornit încleştaţi ca doi dansa­
tori de tango şi, în fiecare clipă a dansului, am crezut că mă
va scutura orgasmul. Apoi s-au aprins luminile şi, peste tot,
oamenii se învălmăşeau şi se pipăiau mai înfocat decât data
trecută.
— O să iasă o orgie! a spus Marcel.
Oamenii se aşezaseră şi păreau sideraţi, ca orbiţi de
lumini. Aveau pupilele dilatate de clocotul sângelui şi de
emoţie.
N u se mai putea face diferenţa între curve, femeile din
înalta societate, boeme sau localnice. Localnicele erau fru­
moase, aveau frumuseţea arzătoare a sudului. Fiecare
femeie era bronzată, părea venită din Tahiti, acoperită doar
de scoici şi de flori. în vârtejul dansului, unele scoici se spăr­
seseră şi zăceau aruncate pe ringul de dans.
Marcel a spus:
— N u cred că pot să mai fac faţă următorului dans. Am
să te violez!
Mâinile i s-au strecurat în pantalonii mei scurţi şi a
început să mă pipăie. Ochii îi ardeau.
Corpuri. Picioare, atât de multe picioare, toate bron­
zate şi lucioase, unele păroase ca de vulpe. Era un bărbat
cu pieptul atât de păros că, vrând să-l arate, îşi pusese o
cămaşă cu găurele. Arăta ca o maimuţă. Avea braţele lungi
şi le încleştase în jurul partenerei lui de dans de parcă avea
de gând s-o devoreze.

278
 Ultimul dans. Luminile s-au stins. O femeie a scos un
ţipăt ca de pasăre rănită. Alta a început să se zbată.
Marcel îşi odihnea capul pe umărul meu şi a început să
mă muşte din ce în ce mai tare de carnea moale. Ne-am
lipit unul de altul şi ne mişcăm în acelaşi ritm. Am închis
ochii. Eram ameţită de plăcere. Eram purtată de un val de
dorinţă care venea dinspre toţi ceilalţi dansatori, dinspre
noapte, dinspre muzică. Am crezut c-o să am un orgasm.
Marcel continua să mă muşte şi mi-era frică să nu cădem
pe jos. Dar ne-a salvat beţia, ameţeala care ne ţinea suspen­
daţi, făcându-ne să ne bucurăm de tot ce era dincolo de actul
în sine.
Când s-au aprins luminile, toţi erau beţi şi se clătinau
de excitare şi de încordare. Marcel mi-a sp u s:
— Le place mai mult asta decât actul posesiei. Celor mai
mulţi dintre ei le place mai mult asta. Pentru că face ca totul
să dureze. Dar eu nu mai suport nici o secundă! Lasă-i să
se bucure de senzaţiile lor, aşa cum le place, să fie gâdilaţi,
să stea cu penisurile în erecţie, iar femeile să aştepte ude şi des­
chise, dar eu vreau să termin, nu mai pot să aştept! Hai pe
plajă!
Răcoarea de pe plajă ne-a mai potolit. Ne-am întins pe
nisip, încă auzind ritmurile de jazz din depărtare, ca o
inimă care bubuie, ca un penis care izbeşte în femeie şi, în
timp ce valurile se rostogoleau la picioarele noastre, valurile
dinăuntrul nostru ne-au rostogolit unul peste celălalt, până
când ne-am dat drumul împreună, îmbrăţişându-ne în
nisip, sincronizaţi cu ritmurile înnebunitoare de jazz care
pulsau ceva mai departe.
Şi Marcel îşi amintea. A sp u s:
— Ce vară minunată! Cred că toată lumea ştia că avea
să fie ultima picătură de plăcere.
 Cuprins

P re faţă................................................................................. 5
Aventurierul maghiar ..................................................... 15
Mathilde ............................................................................ 22
Internatul .......................................................................... 35
In e lu l................................................................................... 38
Mallorca ............................................................................ 42
Artişti şi m od ele................................................................ 46
L ilit h ................................................................................... 71
M arianne............................................................................ 78
Femeia cu văl .................................................................... 89
E le n a ................................................................................... 97
Bascul şi Bijou ................................................................... 170
P ierre.................................................................................... 213
Manuel ................................................................................ 237
L in d a .................................................................................... 241
M a rc e l.................................................................................. 260
Ana'fs N in (1903-1977) s-a născut în
Franţa, într-o familie cu rădăcini cuba­
neze, franceze şi, din partea mamei,
daneze. La unsprezece ani, pleacă în
America şi începe să-şi scrie faimosul
jurnal. La douăzeci de ani se căsătoreşte
cu Hugo Guiler şi se mută la Paris. Aici
descoperă lumea scriitorilor, a avangar-
dei artistice şi a psihanalizei, o lume
boemă în care îşi trăieşte liber aventurile
amoroase - cu Henry Miller, Otto Rank,
Antonin Artaud, Gore Vidal - pe care
le consemnează în jurnal. îşi câştigă
existenţa lucrând ca model, dansatoare,
psihanalist amator. In 1932 îi apare prima
carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional
Study, urmată de volumele de nuvele
Winter of Artifice (1939) şi Under a Glass
Bell( 1944), romanul Cities of the Interior
(1959), volumele Delta lui Venus:
Povestiri erotice (D elta o f Venus:
Erotica, 1969) şi Little Birds (1979, pos­
tum). Jurnalele lui Anaîs Nin (patru
volume de tinereţe, 1914-1931, şi şapte
de maturitate, 1931-1974) încep să fie
publicate în formă cenzurată, din cauza
conţinutului erotic explicit, în 1966. Pri­
mele volume din „Jurnalul dragostei"
apar în formă necenzurată începând cu
anii ’90: Henry şi June (în curând la edi­
tura Humanitas ; Henry and June, 1990),
Incest (Humanitas, 2002, 2006; Incest,
1992), Foc (Humanitas, 2006; Fire, 1996),
Nearer the Moon (1996).
C it it o r u l c a re p ă ş e ş t e în lu m e a îm b ib a t ă d e e r o tis m a lu i A n a îs N in
t r e b u i e s ă l a s e p r e j u d e c ă ţ i l e l a i n t r a r e : a u t o a r e a în c e a r c ă s ă d e s c h i d ă
a c e a c u t ie a P a n d o r e i c a r e e s t e s e x u a l i t a t e a f e m i n i n ă , î n f ă ţ i ş â n d - o
s u b m ă ş t i f e l u r i t e , î n s ă f ă r ă t u ş e c li n i c e s a u p u d i b o n d e r i i s u s p e c t e .
P r o s t i t u a t e , voyeuri, f r i g i d e , l e s b i e n e , h e r m a f r o d i ţ i , a r t i ş t i , fe m e i
î n d r ă g o s t i t e , b ă r b a ţ i d e o v i r il i t a t e u l u i t o a r e — u n i v e r s u l l u i A n a î s
N in fu n c ţ io n e a z ă d u p ă le g e a in s tin c tu lu i r id ic a t la r a n g d e a rtă .

„ D in t r e to a te fe m e ile p e c a re le - a m c u n o s c u t, n ic i u n a n u se
a p r o p ie d e A n a îs N in p r in g ra ţie şi fr u m u s e ţe . O a r is to c r a tă . D a r
ş i o s c r ii t o a r e c u t a l e n t e x t r a o r d i n a r . E a a p a r ţ in e a c u m î n t r e g ii l u m i ."
H e n r y M i ll e r

„Delta lui Venus e s t e o m a n if e s t a r e e x u b e r a n t ă a i m a g in a ţ ie i e r o t ic e ."

N ew York Times Book Review

„ I n v e n tiv ă , s o fis tic a tă , o c a r te a r a fin a m e n tu lu i s e n z u a l."

Cosmopolitan

„ V a r i e t a t e a ş i i n t e n s it a t e a e x p e r i e n ţ e l o r s e x u a l e d i n Delta lui Venus

n u a u fo s t n ic io d a tă , p â n ă la A n a îs N in , filtr a te p r in s e n s ib ilita te a
u n e i f e m e i ."
The American Book Review