Suntem cu toţii nişte negri cai Abia apucă locuitorii să se dea deoparte

De dimineaţă izgoniţi din rai Sărim peste gardurile cu flori de fier

Şi galopăm printr-un oraş Nechezăm din cartier în cartier
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraş Umplem tramvaiele cu abur învineţit
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe. Emanat din crupele noastre la nesfârşit

Apoi ne dăm jos şi galopăm din nou

Prin pasajele clătinate de ecou

Prin grădinile cu copii de granit

Şi păuni îndureraţi, ţipând alburit

O! scâncetele pruncilor părăsiţi în bazar

O! metempsihozele neaşteptate din intrări la bar

Alergam de-o eternitate
Şi-atâtea întâmplări până când
Fără să vedem că, din spate
Am părăsit oraşul acela blând
Câmpia se îndoia întunecând zările
Şi-am început a galopa
Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă nările
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.
Dar niciodată n-am fi ştiut

Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut

Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte

Şi din faţă şi din fiecare parte

Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos

Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumos

Drept în mijloc, toţi la un loc, negri şi fremători

Cu dinţii luminând în loc de zori

Cu copitele trase pe sub pântece

Tresărind în întunericul plin de cântece.